----------------------------------- 1% 12.6.2019, 20:32 Anexa ----------------------------------- Anexă Forma pământului înainte de potop (text primit de Jakob Lorber la data de 30 martie 1864) Pentru a putea înțelege mai ușor forma și consistența pământului, va trebui să imaginați mai întâi de toate principalele lanțuri muntoase care existau înainte de potop în Asia, în Europa și în Africa. Căci în zilele noastre multe din aceste lanțuri muntoase au dispărut complet. Ele au fost erodate parțial de retragerea apelor, în timp ce munții mai mici, care făceau legătura între cei mari, au fost măcinați și depozitați în văile cele mai adânci, sub albiile râurilor. Fluviile care există la ora actuală sunt nevoite astfel să străbată din când în când defileuri înguste, prin care își croiesc cu greu drum și care altădată nu existau. În ceea ce privește munții înalți, forma lor s-a modificat atât de mult (cu puține excepții) din cauza intemperiilor, încât un om care ar fi trăit acum o mie de ani nu i-ar mai recunoaște dacă s-ar trezi în fața lor, păstrându-și integral amintirile. Este suficient să observăm pietrele dintr-o veche albie a unui fluviu oarecare care a dat între timp naștere unei văi adânci, cu o lățime de două ore de mers, și să examinăm masa constituită de aceste deșeuri care s-au desprins din cauza apelor din munții înalți și s-au depus pe fundul văii până la o înălțime de 400 de stânjeni – și asta de la izvorul fluviului și până la vărsarea lui în mare –, pentru a înțelege cu ușurință acești munți aveau o cu totul altă formă acum două sau trei mii de ani. Este important să facem aceste observații preliminare pentru a putea înțelege mai ușor care era situația munților înainte de potop. Vom începe mai întâi cu nordul Europei, avansând în continuare către o parte din Asia, pentru a trece apoi prin sudul Europei și a ajunge în final în Africa. Lanțul muntos care trece prin mijlocul Suediei și al Norvegiei continua către nordul extrem până la munții Ural, cu care era practic unit.țimea acestui lanț muntos era de o sută și pe alocuri chiar de două sute de leghe germane (n.n. o leghe germană are 7,532 kilometri). Acest lanț era de asemenea unit cu munții din actuala Danemarcă, de unde se prelungeau, unindu-se cu lanțul muntos care separă și astăzi regiunile plate ale Europei de vest, de la regiunea muntoasă a Germaniei și până în Elveția. Altfel spus, munții elvețieni erau conectați cu Uralul, și în continuare cu Tibetul din Asia centrală, alcătuind împreună o coroană neîntreruptă de munți, ale căror părți mai joase aveau o înălțime de 5-6000 de picioare deasupra nivelului mării. Totuși, munții nu aveau pretutindeni aceeași consistență, motiv pentru care au putut fi rupți de potop și dispersați de marile ape în toate direcțiile, la fel cum s-a întâmplat cu mările interioare despre care vom vorbi mai târziu și care în acea vreme nu comunicau încă cu oceanele. În acea epocă existau două mări interioare principale. Cea din nord ocupa marele bazin care pornea din actuala Mare Neagră și străbătea întreaga Rusie europeană și țările baltice, iar în partea opusă câmpiile actualei Turcii europene, până la așa-numita „Poartă de fier”. În timpul marilor furtuni, această mare ridica valuri la fel de înalte ca și munții, care au croit trecătorile strâmte care conduc către Belgrad și Semlin. Aceasta a fost marea interioară din nord. A doua mare interioară, care nu avea nici o legătură cu prima și care mai există și astăzi sub numele de „Mediterana”, nu avea nici ea comunicare cu vreun ocean. Totuși, suprafața ei nu era mai mică decât cea a Mării Negre (sau a mării din nord, căci la acea vreme nu purta acest nume). În regiunea actualului oraș Fiume din Croația se află o vale lungă și lată, ale cărei ramificații se întind către albia Savei și până la Kraina, și mai departe până în regiunile unde încep munții înalți. (Nota editorului francez: probabil aici lipsește o frază! Probabil că autorul dorea să spună această vale lungă și lată era acoperită în acele timpuri de această a doua mare interioară!) În partea opusă, marea acoperea întregul regat venețian actual, precum și Lombardia și câteva regiuni din estul Franței, întinzându-se până în Africa, de-a lungul văii Nilului, către cascade, și acoperea întregul deșert nisipos actual. Din Asia pleca un lanț înalt de munți din care mai pot fi recunoscute încă vestigii importante inclusiv în zilele noastre. Acest lanț muntos se prelungea din partea de nord-est a Africii până în regiunea cascadelor înalte, care sunt și astăzi legate de munții înalți de pe acest continent. Regiunea actualei strâmtori Gibraltar era legată de Spania printr-un lanț de munți destul de înalți, care au permis nașterea acestei a doua mări interioare, ce rivaliza ca mărime cu cea din nord, cu singura diferență era situată la un nivel mai jos cu mulți stânjeni. Mai exista însă și o a treia mare interioară. Pentru a descoperi unde se afla aceasta, este suficient să aruncați o privire asupra câmpiilor și văilor stropite astăzi de Dunăre, de Drava, de Mur și de afluenții acestora. La drept vorbind, această mare interioară mai mică nu era cunoscută de oameni, căci la acea vreme Europa nu era deloc locuită, cu excepția animalelor, care erau foarte numeroase și aveau dimensiuni gigantice. Fosilele lor mai pot fi găsite încă în anumite caverne sau în munții de nisip. Totuși, nu trebuie să gândiți că această mică mare interioară era complet izolată, căci în afară de ea mai existau și un număr de lacuri foarte mari, mai ales în Europa, care erau legate de această mare prin mai multe fluvii. Kraina, sau mai bine zis câmpia prin care curge acest râu până în văile Oberkrainei, era un lac închis, ale cărui mlaștini, numite în zilele noastre Laibacher Sumpf, reprezintă un vestigiu. Acest lac era conectat prin râurile sale cu cea de-a doua mare interioară, care acoperea vastele câmpii ale Croației, până în regiunea numită astăzi Rann. Un fluviu important care era conectat la cea de-a treia mare interioară curgea prin actuala vale a Dravei până în regiunea cascadelor (Herrschatt Fall). În locul în care Drava își croiește un defileu prin lungul lanț de munți până în regiunea actualei Eis, începea un al doilea lac de o mărime considerabilă, al cărui vestigiu modern este Worther-See. O parte din acest lac se întindea către actuala vale a Dravei, mult dincolo de Villach, și era conectat cu multe alte lacuri mai mici. De asemenea, actuala vale Ennstal era un lac izolat care își croia drum prin regiunea cunoscută în zilele noastre sub numele de G’seus, și mai departe, până când făcea legătura cu un alt mare lac, care acoperea toate regiunile Bavariei actuale, de-a lungul văii Dunării, precum și o bună parte din marea vale a Inn-ului, în Tirol. La fel ca și Dunărea de astăzi, fluviul Mur comunica cu a treia mare interioară, croindu-și drum prin câmpie. Actuala regiune Wildon, până la Gosting, era acoperită de un lac ceva mai mic, iar dincolo de Gosting începea un alt lac, care se întindea de-a lungul câmpiei Murului și al văilor laterale ale acestuia, în spatele cărora se găsea o salbă de mici lacuri conectate cu marele lac prin râuri. Actuala Elveție era și ea presărată cu lacuri de o importanță mai mică, din care mai există vestigii și la ora actuală. Aceste descrieri vă pot oferi o reprezentare suficient de clară a stării munților și apelor din această micuță parte a pământului în epoca de dinainte de potop. – În continuare, vom arunca o privire asupra centrului Asiei și asupra înalților munți care îl separă pe acesta de Asia de sud și care reprezintă adevăratul leagăn în care s-a născut rasa umană adamică! Așa cum spuneam mai devreme, un lanț de munți se întindea de la Ural și până în Tibet, care era presărat în acele vremuri cu numeroase văi fertile prin care curgeau fluvii izvorâte din munți, cele mai multe îndreptându-se către nord. Mai târziu, acești munți au devenit locuiți, îndeosebi de către descendenții lui Seth, în perioada în care hanoheenii s-au răspândit ocupând câmpiile și îndepărtându-se de acești munți. Văzând că locuitorii din munți erau mai bine plasați decât ei pe marile și fertilele lor platouri, ei au început să îi persecute din ce în ce mai mult. În pofida tuturor avertismentelor, ei au refuzat să își schimbe atitudinea. Dimpotrivă, s-au folosit de explozivii lor, care au stat la baza descoperirii prafului de pușcă de către chinezi, pentru a săpa găuri adânci în acești munți, pe care le-au minat. Ei au făcut să sară în aer munții, distrugându-i pur și simplu. În orbirea lor totală, ei au provocat nu doar ieșirea la suprafață a marilor ape care se aflau în bazinele subterane de sub acești munți, dar și a celor aflate mult mai departe, în Tibet și în masivul Taurus, iar mai la nord în vastele lanțuri ale munților Ural. Aceasta a fost cauza marelui potop care a făcut ravagii îndeosebi în regiunea actualei Mări Caspice, care corespunde străvechiului amplasament al Hanohului. Ieșirea la suprafață a apelor a fost atât de violentă încât puhoaiele au atins o înălțime de 7-8000 de picioare deasupra nivelului mării, nivel care s-a ridicat și mai mult din cauza ploilor de lungă durată care au căzut asupra întregii Asii centrale. Aceste ape extraordinar de înalte care au acoperit întreaga Asie centrală și-au croit o cale de scurgere prin valea actualului fluviu Volga și au ridicat nivelul acestei mări interioare cu mai mulți stânjeni. Puhoaiele nu au întâlnit în cale decât o rezistență foarte mică în regiunea Constantinopolelui (Istambulul modern), care nu era decât o fâșie de pământ nu foarte solidă, dat fiind că în momentul catastrofei s-au produs incredibile erupții vulcanice care au devastat literalmente împrejurimile. Faptul că Noe a găsit cu arca sa solul ferm de pe înaltul platou al muntelui Ararat dovedește cât de înalt a fost nivelul apelor din Asia centrală. La drept vorbind, cea mai mare parte a acestor ape s-au scurs către nord și către est, deși o anumită parte, deloc de neglijat, s-a scurs și către vest și către sud. În acest fel, cea de-a doua mare interioară a fost atât de copleșită de greutatea apelor primite încât sub efectul lor, dar și al erupțiilor vulcanice (în cea mai mare parte), și-a ieșit violent din matcă, croindu-și un pasaj de legătură cu Oceanul Atlantic. Ea a continuat să se scurgă timp de câteva sute de ani cu o asemenea forță încât toate câmpiile fertilizate de ea s-au uscat în mare parte, ceea ce a permis popularea gradată a ținuturilor de coastă ale Asiei. Majoritatea oamenilor care trăiau în munții înalți ai Asiei au rămas în viață, la fel ca și cei din Ural, care la acea vreme reprezenta un ținut fertil ce se întindea până la Marea Nordică. Ei au migrat și au populat partea nordică a Europei, îndeosebi regiunile muntoase. Din aceste popoare au descins tauriștii, care s-au stabilit în munții Siriei și în numeroase alte ținuturi, trăind multă vreme în pace, până când au fost descoperiți de romani și de greci (popoare foarte predispuse către expansiune, datorită cupidității lor). Istmul care unea Europa cu Asia în perioada diluviului hanoheean a luat numele unui patriarh care trăia în acea epocă, un locuitor al munților și un fel de profet cunoscut în Asia occidentală. El se numea Deucalion, nume care înseamn㠄Trimisul lui Dumnezeu”, sau „Eu vin de la Dumnezeu”. De aceea, popoarele care trăiau în regiunile din sudul Asiei au dat acestui istm numele de Deucalion. Ele au dat chiar și potopului același nume, până când, secole mai târziu, descendenții lui Noe le-au explicat originea și derularea catastrofei și a tuturor circumstanțelor care au însoțit-o. Timp de foarte mulți ani, marile lacuri nu au fost altceva decât niște vestigii, iar Asia centrală a devenit un ținut deșertic și de nelocuit, rămânând astfel până astăzi, din păcate. Pământul nu este fertil și locuibil decât în China și în partea de nord a înalților munți tibetani. Din aceste regiuni au provenit mongolii, hunii, tătarii și turcii, populații forțate să migreze din cauza înmulțirii lor excesive. În final, ele s-au stabilit în est sau în vest, provocându-le mari probleme populațiilor indigene. La est sihiniții, iar în Japonia meduhediții au fost nevoiți să suporte jugul mongolilor. La vest, hunii, aliați cu tătarii, iar mai târziu turcii, și-au făcut simțită influența, fiind cauza marilor invazii care vă sunt bine cunoscute din istorie. În epoca actuală se fac numeroase încercări de a fertiliza țările deșertice din Asia centrală, pentru a le transforma în oaze. Din păcate, înțelegerea necesară acestui gen de operațiuni este încă mult prea învăluită de întunericul superstițiilor păgâne. Așa se explică de ce aceste mari regiuni vor mai avea încă mult de așteptat până când își vor putea regăsi fertilitatea pe care au avut-o în perioada de dinainte de Noe. Cea mai bună dovadă aceste ținuturi erau cândva fertile, inclusiv o mare parte din Siberia, o reprezintă mamuții, care mai pot fi găsiți încă în zilele noastre odihnindu-se sub ghețurile eterne și care, la fel ca atâtea alte animale ierbivore, nu și-au mai putut găsi hrana după marele cataclism și au dispărut complet ca specie. În afară de mamuți, în această regiune mai trăiau cerbi, oi, licorni – toate de dimensiuni gigantice –, precum și alte animale, ale căror fosile pot fi găsite în munții Ural, dar mai ales în cavernele din Tibet, precum și sub ghețurile Siberiei. Unii s-ar putea întreba de ce nu se găsesc și resturi ale corpurilor umane, îndeosebi în Siberia. Răspunsul este că trupul uman este mult mai eteric în structura sa, putrezind astfel mult mai ușor. Acest lucru este cu atât mai valabil în ceea ce îi privește pe descendenții lui Adam! Cât despre populațiile pre-adamite, numite și cefonasimi (observatorii firmamentului), fosilele lor mai pot fi descoperite ici și colo. Există chiar și descendenți în viață ai acestor oameni-animale, care ocupă un loc intermediar între descendenții lui Cain și maimuțele contemporane precum cimpanzeii și urangutanii. Între toate speciile de animale, ei au fost cei care posedau cea mai înaltă inteligență instinctivă. Știau să își construiască locuințe relativ uniforme, precum și poduri din pietre peste râurile năvalnice. Când apa trecea peste podurile lor, lucru care se întâmpla frecvent, ei își construiau altele, în aval, ajungând astfel până la zece astfel de construcții care se succedau într-un aliniament de terase stângaci construite. De altfel, aceste poduri nu le foloseau la nimic, căci apa care se acumula în spatele lor le scufunda pe toate. Aceste ființe umane erau înzestrate cu o coadă scurtă, acoperită cu păr. Ele au construit ziduri ale căror vestigii mai pot fi văzute și astăzi și cărora li se atribuie o mare vechime. Pe bună dreptate de altfel, căci aceste ziduri (în special cele din regiunile muntoase) au o vechime care o depășește cu mult pe cea a lui Adam. Ele nu reprezintă însă opera unei inteligențe umane libere, putând fi comparate cu construcțiile de o mare utilitate ale castorilor, care le permit acestor animale să își găsească din abundență hrana. De altfel, mai există și alte animale pe pământ care își construiesc locuințe, într-o manieră care le provoacă uimire oamenilor. Aceștia își dau însă cu ușurință seama că ele nu reprezintă opera unor ființe inteligente libere, pentru că sunt toate de același fel și au aceeași formă. Materia din care sunt construite poate fi analizată de orice chimist experimentat, dar nu poate fi reprodusă prin combinarea substanțelor oferite de natură, la fel cum nu poate fi creată materia din care își țese pânza păianjenul, din care își construiește albina alveola, iar melcul cochilia. Cam la fel s-au petrecut lucrurile și cu ființele pre-adamice (vezi în această direcție și „Marea Evanghelie a lui Ioan” vol. 8, cap. 72), care mai pot fi întâlnite încă în pădurile din Africa și în cele din America de Sud. Cred că am reușit să prezint pe scurt, cât de clar am putut, forma pământului din perioada lui Adam, astfel încât să nu îmi mai puneți întrebări pe marginea acestui subiect. Nu mai doresc să adaug decât două observații: prima se referă la faptul că Dunărea nu și-a croit actuala albie prin Porțile de Fier decât multe sute de ani mai târziu. Acest pasaj necesită o muncă artificială pentru a regulariza fundul albiei fluviului, astfel încât să poată permite navigația marilor vapoare. Celor care doresc să știe ce s-a întâmplat cu obstacolele care înconjurau lacurile Mur-ului le recomand să contemple colinele care înconjoară solul acestei regiuni, precum și solul propriu-zis. Ei vor putea înțelege astfel cu ușurință cum s-au format aceste coline și albia Mur-ului (care este a treia albie a acestui râu). De asemenea, vor putea găsi și albiile precedente ale râului, care au fost erodate treptat. Pe solul din împrejurimile Graz-ului (n.n. orașul lui Lorber) veți descoperi cu ușurință, la o adâncime nu prea mare, pietre grele de 50 de kilograme, majoritatea având o consistență foarte dură. După regiunea Wildon, aceste pietre mari tind să fie înlocuite din ce în ce mai mult de pietre mici, iar dincolo de Radkersburg, până la vărsarea în Drava, de nisip. Explicația este simplă: Mur-ul avea deja în acest loc o albie foarte largă, iar presiunea foarte mare se datora cascadelor sale. Dacă veți merge în Egipt, în regiunea cascadelor, veți constata că în apropierea acestora albia este acoperită de asemenea cu un nisip de culoare roșiatică, iar uneori albicioasă. Motivul este că Nilul coboară într-o pantă regulată și fără obstacole până în Mediterana, în timp ce celelalte fluvii coboară în pante abrupte, cu excepția Dunării, care se varsă în Marea Neagră, a Volgăi, care se varsă în Marea Caspică, și a Amazonului, din America, ce se varsă în Oceanul Atlantic. A doua observație se referă la inundarea finală a continentului american, care este prevestită în anumite legende obscure ale primilor locuitori ai regiunii. Aceste prevestiri nu se bazează pe nimic real. În perioada lui Noe, zonele joase ale acestui vast continent erau deja scufundate în apă. În timp, ținutul solid s-a ridicat din ce în ce mai mult deasupra apei, dinspre nord către sud, în mare parte datorită erupțiilor vulcanice care au forțat marea să se retragă. În plus, a mai existat un eveniment natural grandios pe această planetă. În acele timpuri primitive, cea mai mare parte a mărilor se găseau în partea de nord a planetei. O suită neîntreruptă de insule începea de la extremitatea coastei vestice a Africii și se întindea până în regiunea numită astăzi Brazilia, despărțind astfel nordul Oceanului Atlantic de sudul său. Aceste două mări uriașe erau legate între ele prin tot felul de strâmtori, cea mai mare având dimensiunile Mării Roșii. În perioada în care continentele s-au ridicat la suprafață și fundul oceanelor a suferit mari transformări din cauza activității vulcanice, majoritatea acestor insule au dispărut sub ape. Astfel, Marea Nordului s-a putut revărsa fără opreliști în Marea Sudului prin acest mare pasaj. În emisfera nordică a planetei au apărut astfel noi insule și pământuri locuibile, inclusiv pământul Americii. În schimb, sudul Africii, care cobora cândva mult mai mult către pol, a ajuns să fie scufundat sub ape. Într-adevăr, relieful submarin începe să se înalțe cu mult înaintea masivului Cap al Bunei Speranțe, provocând mari dificultăți navelor care doresc să treacă prin această regiune pe vreme rea și care sunt nevoite să facă un ocol considerabil pentru a ajunge în partea plată a oceanului de la est. Aici, navigația devine mult mai ușoară. Acesta a fost potopul Americii și al insulelor din Ocean. Nu are sens să împingem și mai departe în timp cercetările noastre, căci am fi nevoiți să ajungem în perioada creației primordiale și să analizăm teoria migrației mărilor. Tot ce vă mai pot spune este că: „Domnul Dumnezeu a organizat astfel lucrurile încât timpurile să se schimbe, iar noi, oamenii, ne schimbăm odată cu ele!” De aceea, lăsați pământul în pace, căci peste o mie de ani el va fi oricum foarte mult schimbat! – Aici se încheie aceste explicații suplimentare, menite să ajute să înțelegeți mai bine lectura Evangheliilor și a cărților lui Moise! Amin.