----------------------------------- Hoper 15.6.2019, 01:56 Scena 9 - Episcopul Martin ----------------------------------- Scena 9 Episcopul Martin (13 august 1847) Un episcop, foarte atent întotdeauna cu demnitatea sa, dar și cu dogmele în care credea, s-a îmbolnăvit pentru ultima oară. Încă de pe vremea când era doar un asistent de preot, el obișnuia să descrie în culorile cele mai vii fericirile din regatul îngerilor, dar și chinurile din purgatoriu și din iad. Deși a ajuns la o vârsta înaintată, de aproape 80 de ani, se pare că nu prea dorea să ajungă în cerul pe care l-a lăudat toată viața sa! Bag seama că ar fi dorit mai degrabă mai trăiască încă o mie de ani pe acest pământ, predicând în continuare despre desfătările care îi așteaptă pe credincioși în ceruri ... De aceea, episcopul nostru bolnav a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a-și restaura starea de sănătate pierdută. A chemat cei mai buni medici, a dispus celebrarea unor mise în toate bisericile din dioceza sa, le-a cerut tuturor oițelor din turma sa să se roage pentru viața lui. A dispus ridicarea chiar în camera în care bolea a unui altar în fața căruia trebuiau să se țină nu mai puțin de trei slujbe dimineața, pentru restaurarea sănătății sale, în timp ce seara, trei călugări dintre cei mai pioși trebuiau să se roage încontinuu pentru gazda lor. El însuși continua să se roage: "O, Doamne, ai milă de mine! Sfânta Marie, mama preacurată, ajută-mă! Revarsă-ți grația asupra demnității mele de prinț-episcop, pentru gloria Fiului tău! O, nu-l pedepsi pe cel mai credincios dintre slujitorii tăi, tu, ajutătoarea celor în nevoie, unicul sprijin al celor bolnavi!" Dar nimic din toate acestea nu i-au mai ajutat. Omul nostru a intrat într-o comă din care nu s-a mai trezit niciodată în această lume. Cunoașteți probabil ceremonialul "extrem de important" care se ține pentru un episcop decedat, așa că nu ne vom mai pierde timpul cu descrierea lui. Vom trece așadar direct în lumea spiritelor, pentru a vedea cum se comporta acolo episcopul nostru. Iată-l, continua să zacă în patul său de boală. Câtă vreme inima sa continuă fie caldă, îngerul nu îi desprinde sufletul de corp. Această căldură este chiar spiritul vital, care trebuie complet absorbit de suflet înainte să poată fi eliberat de corp. În sfârșit, sufletul omului a absorbit complet spiritul nervilor, iar îngerul îl poate desprinde de corpul fizic, prin următoarele cuvinte: "Epheta - ridică-te, suflete, și lasă praful să se întoarcă în lumea viermilor și a degradării, pentru a se descompune. Amin!" Și iată, episcopul nostru se ridică, îmbrăcat în continuare în hainele sale luxoase, de prinț al bisericii. Deschide ochii și privește în jur cu uimire, dar nu vede pe nimeni, nici măcar pe îngerul aflat lângă el. Împrejurimile sunt vizibile, dar lumina nu este prea puternică. Solul pare acoperit cu un fel de mușchi și licheni uscați. Complet uluit de această situație neobișnuită în care se găsește, omul nostru își spune: "Ce e asta? Unde mă aflu? Mai trăiesc, sau am murit? Știu că am fost foarte bolnav, și nu este exclus să fi decedat! Da, pentru numele lui Dumnezeu, asta trebuie să se fi petrecut! O, Sfânta Marie, Sfinte Iosif, Sfânta Ana, marii mei susținători dintotdeauna, veniți și ajutați-mă intru în împărăția lui Dumnezeu!" Așteaptă o vreme, privind cu atenție în jur ca să vadă din ce direcție vor veni cei trei sfinți, dar aceștia nu se grăbesc prea tare! Episcopul îi cheamă din nou, cu o voce mai puternică, apoi îi așteaptă, dar nimeni nu își face apariția. El îi striga iarăși, cu o voce încă și mai puternică, dar în zadar. Acum, omul nostru începe să se simtă cu adevărat speriat. El își dă seama de situația disperată în care se afla și strigă: "O, pentru numele lui Dumnezeu, Doamne, ajută-mă! (Aceasta este fraza lui obișnuită). Ce înseamnă toate acestea? Am strigăt de trei ori și nu am primit nici un răspuns! Oare sunt blestemat? Imposibil, căci nu văd nici un fel de foc și nici un diavol! O, o, o (tremurând): este îngrozitor! simt atât de singur! O, Doamne, ce mă fac dacă îmi apare vreun diavol tocmai acum, când nu sunt aparat de crucifixul consacrat? Ca să nu mai vorbim de faptul că se spune că diavolilor le plac cu deosebire episcopii! O, în ce situație disperată aflu! Cred că scrâșnetul dinților se revarsă deja asupra mea! Mai bine să renunț de pe acum la roba mea de episcop, astfel încât diavolii să nu mă recunoască. Dar poate că acest gest le va da o putere mai mare asupra mea! O, ce cumplit este să mori! Cel puțin dacă fi murit de tot, nu mi-ar mai fi fost atât de frică, dar această viață de după moarte este cu adevărat teribilă! întreb ce s-ar putea întâmpla dacă pleca de aici? Nu, nu, mai bine rămân. Cine știe ce se mai petrece dacă plec pe întunericul ăsta? De aceea, voi rămâne aici până la Judecata de Apoi, în numele lui Dumnezeu și a binecuvântatei Fecioare Maria!" Evenimentele care au urmat și ghidarea acestui om, altminteri destul de pios, vor fi descrise în continuare. Scena descrisă mai sus reprezintă capitolul cu care începe lucrarea "" ("Apusuri preschimbate în răsărituri"), care descrie pe larg trecerea în lumea de apoi a unui episcop și evoluția lui până la atingerea desăvârșirii celeste. Ce s-a mai petrecut însă cu episcopul nostru după aceste prime experiențe ce au urmat morții sale? El a început să se plictisească din ce în ce mai tare, părându-i-se că a trecut o întreaga eternitate până când și-a găsit, bucuros, un tovarăș. Acesta era chiar Petru, îngerul lui călăuzitor, pe care el l-a confundat cu un coleg. Petru l-a instruit pe Martin, i-a dat o serie de sfaturi în acord cu Evanghelia și l-a încurajat să facă diferite servicii, special alese pentru a-l ajuta să își depășească anumite slăbiciuni pe care le-a manifestat în ultima sa viață. Apoi ghidul l-a părăsit, pentru a nu-l influența în luarea unor decizii importante. Treptat, Martin a început să creadă a fost părăsit de ghidul său, devenind din ce în ce mai furios pe acesta, în loc să o apuce cu toată umilința pe "calea în numele Domnului" pe care i-a indicat-o ghidul său, el s-a întors către regiunea "înserării", iar apoi chiar către cea a "miezului nopții", avansând într-o direcție în care devenea din ce în ce mai întuneric. Datorită stării sale sufletești, el s-a afundat într-o regiune mlăștinoasă, din care nu a mai știut cum să scape, în cele din urmă, disperat, a ajuns pe malul unei mari, nemaiputând nici să avanseze, nici să se întoarcă înapoi, din cauza beznei, în această situație lipsită de orice speranță, lui i s-a arătat însuși Domnul, sub forma unui pescar, ajutându-l să urce în barca mântuirii sale. Urmează un dialog care revelează starea în care se află sufletul lui Martin, dar care îl conduce pe acesta către cunoașterea de sine, pocăință și întoarcerea către adevăr. Iată în continuare un citat din acest dialog (capitolele 13-17): (Domnul, sub forma cârmaciului, îi răspunde lui Martin, care tocmai s-a plâns cu amărăciune de nedreptatea sorții sale): "Oricât de neplăcut ar fi să stai singur o perioadă atât de lungă de timp, te asigur că aceasta solitudine prelungită este cât se poate de benefică. Ea îi asigură individului suficient de mult timp pentru a reflecta asupra propriei sale nebunii, pentru a o înțelege și pentru a renunța la ea. (...) De aceea, oricât de dezagreabilă ți s-a părut, starea ta de singurătate a fost cât se poate de benefică pentru caracterul tău. Căci Domnul tuturor ființelor a vegheat asupra ta și a dovedit o mare răbdare cu tine. Știu foarte bine ca în lumea fizică ai fost un episcop romano-catolic, și deși în sinea ta nu-ți pasă deloc de ele, ți-ai respectat îndatoririle păgâne și idolatre cu o strictețe demnă de o cauză mai bună. La ce folos însă, când știi foarte bine ca Domnul nu privește decât în sufletul omului? În plus, ai fost arogant și tiranic, ca să nu mai vorbim de atașamentul tău față de trupul feminin, în pofida jurământului de castitate pe care ți l-ai asumat. Crezi că Dumnezeu privește cu blândețe la asemenea acțiuni? (...) Ți-ai spus vreodată în inima ta: "Lăsați-i pe cei mici să vină la mine?" O, nu! Pentru tine nu contau decât cei mari, personajele cu funcții importante! Ai primit vreodată în casa ta, în numele Domnului, vreun copil abandonat, l-ai îmbrăcat și l-ai hrănit?ți oameni goi ai îmbrăcat?ți oameni flămânzi ai hrănit?ți prizonieri ai eliberat? ... Eu nu-mi amintesc de nici unul! Îmi amintesc în schimb foarte bine de mii de oameni pe care i-ai întemnițat din punct de vedere spiritual, și mulți sărmăni pe care i-ai rănit în inimă prin blestemele și amenințările tale cu focul iadului! În schimb, celor bogați și puternici le acordai dispensă după dispensă, evident, contra unor sume de bani! Numai în câteva cazuri cu totul excepționale ai acordat asemenea dispense gratuit, de altfel tot celor foarte puternici, pentru a le face impresie! Chiar ai putut crede vreodată Dumnezeu va privi cu blândețe la asemenea fapte și că după moartea ta fizică vei fi primit pe loc în cer? Nu îți spun toate acestea pentru a te judeca, ci numai pentru a te convinge că Domnul nu ți-a făcut nici o nedreptate atunci când te-a părăsit (de altfel, numai aparent) în acest loc. Mai mult decât atât, numai compasiunea lui a împiedicat aruncarea ta direct în iad, imediat după moartea ta, așa cum o meritai din plin. Gândește-te la toate acestea și nu mai abuza de timpul ghizilor tăi. Încearcă realizezi, cu toată smerenia, nu meriți în nici un fel grația lui Dumnezeu. Dacă până și cei mai credincioși dintre slujitorii Lui se consideră răi și neputincioși, cu atât mai mult ar trebui să faci și tu același lucru, cu cât nu ai făcut niciodată ceva în acord cu voința divină!" Episcopul: "Este foarte adevărat ceea ce spui, dar ce aș mai putea face acum? Îmi pare cât se poate de rău pentru toate greșelile mele, dar nu mai am cum să le îndrept, iar vinovăția și păcatul meu vor rămâne de-a pururi semințele și rădăcinile morții. Cum aș mai putea găsi compasiune în fața lui Dumnezeu, eu, care nu sunt decât un păcătos? Îmi dau foarte bine seama că nu merit altceva decât să fiu aruncat în iad, dar nu mai pot face nimic altceva, decât cel mult dacă Domnul îmi va acorda șansa unei noi vieți pe pământ, astfel încât să-mi pot îndrepta cât mai multe greșeli. Sau, de vreme ce îmi este atât de frică de iad, poate că Domnul va accepta să lase să trăiesc în vreun colțișor uitat din eternitate, ca simplu fermier,știgându-mi existența prin munca mâinilor mele. Nu mă aștept săștig vreun nivel superior de fericire, căci sunt perfect conștient de faptul că nu merit să fiu admis nici chiar în sfera cea mai de jos a cerului. Așa văd acum lucrurile. Dacă mai trăi în lumea fizică, fi probabil un caz fără speranță, căci acolo tendința generală este către a face rău, iar a încerca să faci bine este ca și cum ai înota împotriva curentului. Nu vreau să spun cu asta ca Atotputernicul ar trebui să-mi mai reducă din pedeapsă, dar mă întreb dacă nu cumva faptul că lumea este așa cum este și că nu ai cum s-o îndrepți nici dacă ai vrea - nu va cântări într-o oarecare măsură în judecata Sa? Dragul meu salvator, nu te supăra pe mine pentru ceea ce am spus, căci așa am privit întotdeauna lucrurile până acum. Judecând după cuvintele tale, pari să dispui de o înțelepciune de-a dreptul divină, așa că probabil îmi vei putea explica ce trebuie să fac ca să salvez cel puțin de chinurile iadului. Te asigur că mi-am iertat din toată inima fostul ghid, așa cum mi-ai cerut, în fond, singurul motiv pentru care m-am supărat pe el a fost legat de faptul că nu puteam să înțeleg ce intenții are cu mine. Dacă s-ar întoarce acum, l-aș îmbrățișa - de dragul tău - la fel cum își îmbrățișează fiul tatăl de multă vreme pierdut". Domnul, sub forma cârmaciului: "Ascultă cu atenție ceea ce îți voi spune! Eu știu foarte bine cum este lumea, și dacă nu ar fi fost dintotdeauna așa, Domnul nu ar fi fost crucificat. De aceea, în ceea ce privește lumea, cuvintele Domnului, citate în Evanghelie, trebuie respectate odată pentru totdeauna: În aceste vremuri (adică în epoca acestei lumi), împărăția lui Dumnezeu are nevoie de forță; de aceea, numai cei care aplică forța o vor obține, în ceea ce te privește, sărmanul meu prieten, tu nu ai aplicat niciodată această forță morală, la care se referă împărăția cerurilor. De aceea, nu acuza prea tare lumea exterioară, căci Eu știu foarte bine că ai fost mult mai preocupat de lume decât de spirit. Din acest punct de vedere, ai fost unul din principalii opozanți ai mișcării de iluminare, un dușman al protestanților, pe care i-ai persecutat cu multă ură, pentru așa-zisa lor erezie. (...) Sper că înțelegi acum că în această lume nu contează nimic altceva decât adevărul pur, combinat cu iubirea eternă, și că orice alte scuze decât mea quam maxima culpa (sunt absolut vinovat) sunt superflue. Trebuie să recunoști că în afară de Dumnezeu, nimeni nu cunoaște lumea din întreaga eternitate, până în cele mai mici detalii ale sale. De aceea, este absurd ca tu să-i explici Domnului cum este lumea, numai ca să îți aperi atitudinea, ca să nu mai vorbim de faptul că tu însuți ai fost unul dintre cei care au contribuit din plin la deteriorarea acestei lumi, așa cum este ea. În ceea ce privește considerația pe care o meriți tu, un prizonier al acelei lumi exterioare, te asigur că ea îți va fi acordată ca atare. Ceea ce îți datorează lumea în fața lui Dumnezeu nu va conta însă prea mult. În ceea ce privește însă datoria ta față de Dumnezeu, aceasta nu este deloc minoră, și ea nu îți va fi iertată decât dacă te vei căi și vei mărturisi că tu - un om care a fost întotdeauna rău - nu poți face nimic ca să schimbi situația, ci numai Domnul te poate ierta și mântui. Teama ta de iad este perfect justificată, căci conștiința îți spune că acesta este locul pe care îl meriți, iar în sinea ta ești convins că Dumnezeu te va arunca în iad ca pe o piatră într-un lac. Ceea ce nu realizezi este ca tu te temi de un iad imaginar, bucurându-te în schimb de iadul real în care te afli deja. Ascultă: toate gândurile pe care le-ai exprimat până acum nu sunt altceva decât iadul. Căci oriunde există o scânteie de egoism, de arogantă și de condamnare a semenilor tăi, acolo este iadul. Oriunde dorința carnală nu a fost transcensă în mod voluntar, acolo este iadul. Și întrucât toate acestea fac parte din natura ta, se poate spune că tu te afli în iad, într-o foarte mare măsură, înțelegi acum cât de stupidă este teama ta? Domnul, care este plin de compasiune fată de toate ființele, dorește să te scape de acest iad, în nici un caz să te condamne să te scufunzi și mai adânc în el, după cum spune maxima ta romană. Nu trebuie să crezi nici o clipă ca Domnul le spune celor care doresc să se ducă în iad: "Bine, dacă insistați să ajungeți acolo, așa să fie!" Acest mod de a gândi este un sacrilegiu! Deși tu însuti nu dorești să renunți la iad, nu cred că L-ai auzit vreodată pe Domnul condamnându-te pentru acest lucru. Gândește-te la cuvintele Mele și schimbă-ți atitudinea în mod corespunzător, iar Eu voi pilota această barcă astfel încât să te scot din iadul în care te complaci, ducându-te în regatul vieții. Așa să fie!" Episcopul: "O, dragul meu prieten, trebuie să recunosc - spre regretul meu - ai dreptate în toate privințele, înțeleg acum că nu am nici o scuză și că sunt singurul responsabil pentru tot ce s-a întâmplat. dori să aflu însă unde mă duci și care va fi destinul meu pentru eternitate". Cârmaciul: "Întreabă-ți inima, iubirea din ea! Ce spune ea? Ce își dorește ea? Atunci când iubirea ta îți va oferi un răspuns clar la întrebările care te preocupă, vei putea spune că destinul tău s-a stabilit ferm înlăuntrul tău. Căci fiecare este judecat numai în funcție de iubirea sau de dorințele sale". Episcopul Martin: "O, prietene, dacă ar fi să fiu judecat după iubirea mea, numai Dumnezeu știe unde aș ajunge! Căci mintea mea este precum o femeie frivolă, preocupată doar de modă, care are de ales între o sută de modele de rochii, dar se dovedește incapabilă se hotărască pentru vreuna. Un sentiment intim mă atrage către Dumnezeu, Creatorul meu. Dar marile și gravele mele păcate se opun și fac ca această dorință fie doar un vis imposibil de împlinit. Îmi amintesc apoi de toate acele oițe din această lume (adică de tinerele femei care au constituit primul test al lui Martin în lumea de dincolo), și mă gândesc atunci că nu ar fi deloc neplăcut să trăiesc o eternitate alături de o asemenea turma. O voce interioară îmi atrage însa atenția ca acest lucru nu mă va apropia cu nimic de Dumnezeu, ci dimpotrivă, va îndepărta de El. Și astfel, această idee dispare și ea în marea cea fără de fund. gândesc din nou că ar putea să mi se permită trăiesc ca un simplu fermier într-un colțișor din această lume eternă a spiritelor, și poate că vreodată mi se va îngădui marea favoare de a-L vedea pe Iisus, măcar pentru un singur moment. Dar conștiința îmi reamintește din nou că nu sunt vrednic de o onoare atât de mare, așa că prăbușesc iarăși în propria mea nimicnicie, la picioarele Lui, ale Celui Preasfânt! Un singur lucru mi se pare mai ușor de realizat, și mă mir că mi-a trecut abia acum prin mintea mea năroadă, și anume să rămân împreună cu tine în întreaga eternitate, oriunde te-ai duce. Deși în lumea fizică nu puteam să-i suport sub nici o formă pe cei care îmi spuneau adevărul verde în față, pe tine am ajuns să te iubesc foarte tare, chit că mi-ai spus atâtea adevăruri dureroase, ca un fel de judecător înțelept, dar blând. Da, voi urma acest gând, acum și de-a pururi!" Cârmaciul: "Foarte bine, dacă aceasta este direcția în care te direcționează iubirea ta, lucru care mai rămâne încă de demonstrat, ea poate fi realizată pe loc. Nu suntem prea departe de țărm, iar coliba în care locuiesc se află destul de aproape. De-acum ai aflat cu ce mă ocup: sunt un cârmaci în adevăratul sens al cuvântului. Dacă dorești, poți să participi la afacerea mea, lucrând alături de mine micul meu lot de pământ, în timpul nostru liber, pentru a ne asigura existența. Iar "dacă vei privi în spatele tău, vei vedea pe cineva care ne va fi alături, plin de credință". Pentru prima oară de când a început călătoria, episcopul Martin își întoarce capul și îl recunoaște imediat pe îngerul Petru. Se repede să îl îmbrățișeze și îi cere iertare pentru faptul că l-a insultat. Petru îi răspunde cu aceeași iubire și laudă alegerea pe care a făcut-o inima lui. Între timp, barca a ajuns la țărm, iar cei trei o leagă de un țăruș și intră în colibă. Până acum întunericul a fost destul de mare. Când cei trei intră în colibă, el pare să se diminueze, iar lumina crește în intensitate, la fel ca în cazul răsăritului de soare. Evident, acest fenomen nu este vizibil decât pentru ochii episcopului, căci pentru Domnul și pentru îngerul Petru ziua este eternă și perfect strălucitoare. Motivul pentru care zorii zilei răsar inclusiv pentru episcop este legat de iubirea care a început să se nască în inima lui, ca urmare a faptului că a renunțat, prin grația Mea, dar din proprie voință, la o mare parte din murdăria sa lumească, proces care era în plină desfășurare. (Restul poveștii poate fi citit în cartea "Apusuri preschimbate în răsărituri. - Ascensiunea unui suflet în lumea de dincolo", scrisă de Jakob Lorber.)