Felicitarile

[Ingeras]

Felicitarile

Micul Carol era un copil timid si linistit. Într-o zi veni acasa si-i spuse mamei ca de Sfântul Valentin ar vrea sa pregatesca o felicitare pentru toti colegii de clasa.
Instinctiv, mama exclama: "Nu! Nu e cazul!"
În fiecare zi, ea se uita la copiii care se-ntorceau acasa de la scoala pe jos. Carol al ei se târa mereu ultimul. Ceilalti râdeau si formau o mica gasca vesela, dar Carol nu se întovarasea niciodata cu ei. Mama se hotarî sa-si ajute baiatul si-i cumpara lui Carol cartoane si creioane colorate. Timp de trei saptamâni, seara de seara, Carol desena meticulos treizeci si cinci de felicitari de Sfântul Valentin.
Sosi ziua de Sfântul Valentin, iar Carol nu mai putea de emotie. Strânse cu grija toate felicitarile, le puse în ghiozdan si fugi afara. Mama se gândi sa-i faca prajitura lui preferata pe care s-o gasesca lânga o ceasca calda de cacao când se va întoarce de la scoala. Stia ca va fi dezamagit si poate în felul acesta îi va alina suferinta. Tuturor va da o felicitare, el însa, nu va primi niciuna.
În acea dupa-amiaza mama pregati prajitura si ceasca cu cacao. Când auzi obisnuita zarva a copiilor, privi pe fereastra. Veneau ca de obicei râzând si povestind. Si ca întotdeauna, Carol era ultimul, singur.
Intra aproape-n fuga în casa si-si arunca ghiozdanul pe un scaun. Nu avea nimic în mâna, iar mama se astepta sa izbucneasca în lacrimi.
"Mama ti-a facut prajitura si cacao", spuse ea cu un nod în gât. Dar el aproape ca n-o auzi. Trecu mai departe, cu fata aprinsa, spunând tare:
"Niciunul macar. Niciunul macar!"
Mama îl privi nesigura.
Iar copilul adauga: "N-am uitat pe niciunul macar, pe niciunul."

"Vointa Tatalui care m-a trimis este sa nu pierd pe niciunul din cei pe care mi i-a dat. " (Ioan 6,39) Pe niciunul macar.

(Bruno Ferrero)