Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 24.8.2019, 06:15
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Imparatia copiilor din Lumea de Apoi


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6  Next
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
A doua și a treia sală, invățătura despre a 2-a și a 3-a poruncă
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:16 View PostDownload Post

A doua și a treia sală, invățătura despre a 2-a și a 3-a poruncă


      Noi nu trebuie să urmărim în continuare, ce mai aud acești copii de la învățătorii lor despre Domnul; căci epoca sau starea, în care l-au pierdut pe Domnul cu totul, au trecut peste ea și prin aceasta și prin prima sală de învațătură, care sunt în această secție, cum ați văzut voi mai devreme, doisprezece de acest fel. - Ar fi prea complicat, să participăm în următoarele săli la învățăturile următoare ale acestor copii. Dar ca să știți totuși ce se învață în aceste săli și în ce fel, vă spun eu, că ați putut observa aceasta din prima tablă din mijlocul primei săli, despre ce ar putea fi vorba în această clădire mare de învațătură - despre nimic altceva decât despre cele zece porunci ale lui Moise și în sfârșit, despre cele două porunci ale dragostei.
      În fiecare sală care urmează se învață și se exersează practic o nouă poruncă și aceasta în același fel, cum ați putut observa în prima sală, deoarece ați avut suficent timp, să învățați prima poruncă.
      În următoarea sală este învațată deja porunca: „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deșert” - Aceasta nu puteți înțelege bineânțeles nici voi, ce vrea de fapt să spună de fapt aceasta poruncă, de aceea vreau eu se vă explic adevăratul sens al poruncilor prin mici împulsuri.
      Prin urmare, nu se interpretează în aceasta a doua sală porunca în următorul fel, adică nimeni să nu rostească cu voce tare numele Domnului fără respectul și frica necesară și în nici într-un caz la o ocazie neimportantă și această poruncă nu ar însemna aproape nimic. Căci dacă cineva este de părere, că trebuie doar în cazuri extreme de urgență și aceasta tot timpul cu mare respect și frică să pronunțe numele Domnului, atunci acest lucru nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât: nu trebuie pronunțat niciodată numele lui Dumnezeu, în care rămân două condiții, în ce împrejurări se poate exprima numele lui Dumnezeu. Aceste condiții sunt însă bazate pe niște șuruburi, că cu siguranță nici un om nu ar putea ajunge la convingerea, la ce ocazie urgentă s-ar ivi și care ar fi cât de cât demnă pentru a putea pronunța numele sfânt. În al doilea rând, dacă se întâmplă o astfel de ocazie, ca de exemplu la pericolul vizibil, care poate paște un om, concomitent la aceasta se pune întrebarea, dacă vreun om într-o asemenea situație ar fi așa de receptiv și ar poseda puterea, să pronunțe cu respectul cuvenit numele Domnului?
      Dacă vă uitați la explicația a a 2. -a porunci, cum apare pe pământ deseori, atunci trebuie neapărat să ajungeți la verdictul final, că numele Domnului nu ar trebui pronunțat niciodată și aceasta din simplul motiv, pentru că ambele motive s-ar putea ansambla vreaodată împreună. Eu aș vrea să-i cunosc pe acei oameni pe pământ, care la cel mai mare pericol s-ar liniști pentru a putea spune într-un fel respectos numele lui Dumnezeu.
      Dacă ar fi adevărat aceasta, atunci nu ar mai avea voie nici un om să se roage, căci în rugăciuni rostește numele lui Dumnezeu. Omul însă ar trebui să se roage zilnic și să dea Domnului respect și nu trebuie rostită rugăciunea doar în cazul extrem.
      Din toate reiese, că porunca nu este bine înțeleasă. Pentru a da capăt gândirii cu o lovitură, vă spun eu pe scurt, cum ar trebui înțeleasă această poruncă de la baza sa. Și se spune: „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deșert” aceasta înseamnă așa de mult ca:
      Tu să nu rostești numele lui Dumnezeu doar cu gura, nu doar niște sunete articulate și câteva silabe spuse, ci, deoarece Dumnezeu este motivul vieții tale, să Il rostești tot timpul din baza vieții tale, aceasta înseamnă, tu nu trebuie să-l pronunți mecanic, ci tot timpul cu viața în toate mișcările tale; căci orice faci tu atunci, faci cu puterea lui Dumnezeu dăruită ție. Dacă folosesti această putere la lucruri rele, atunci evident iei sfințenia dumnezeiască din tine; și aceasta este puterea ta, numele viu al lui Dumnezeu!
      Vedeți, așa de mult spune aceasta poruncă, că, în primul rând, trebuie recunoscut numele lui Dumnezeu, ce este El și din ce constă El; și acesta nu trebuie pronunțat cu cuvinte exterioare banale ca un alt fel de nume, ci tot timpul cu putere, pentru că numele lui Dumnezeu este puterea oamenilor. De aceea ar trebui să facă omul tot ce face, în Numele acesta. Dacă face acest lucru atunci, nu este unul care spune numele lui Dumnezeu cu banalitate, ci cu putere și pronunțat cu vietate în sine.
      Și iată, în acest fel, deci practic, învață elevii în aceasta a doua sală porunca a doua și se repetă de atâtea ori la fiecare, până când a ajuns în sine, prin aceasta, la o performanță. A ajuns el o dată la aceasta, merge în a treia sală la a treia poruncă, care sună, cum bine știți:
      „Să sfințești ziua de sabat. ” - Ce vrea să spună cu aceasta, mai ales aici unde nici o noapte nu schimbă ziua și prin aceasta rămâne ziua veșnic? Când este atunci oare sabatul? Dacă este aceasta porunca de la Dumnezeu, atunci trebuie să aibă o veșnică regulă a timpului și trebuie să aibă tot aceeași semnificație în împărarăția duhurilor cât și pe pământ.
      La voi se zice, că în ziua de sabat, ca sărbătoare, să nu lucri, prin care se înțelege lucrul pentru hrană. Dar este totuși permis să fie spectacole, să dansezi la fel ca păgânii. O zi de post înainte de sabat este obligatorie, pentru a putea mânca la sabat mult mai bine și mai mult. Deci, îi este permis și hangiului, să-și vândă produsele și să-și înșele clienții la sărbători mai mult decât de obicei. Aceasta înseamnă în dreaptă măsura să sfințești sabatul; doar să nu lucrezi pe câmp și pe ogoare, în rest totul este permis la sabat.
      Domnul însă a arătat pe pământ, că se poate lucra cu spor și se poate face bine în ziua de sabat. Dacă a lucrat Domnul Insuși în ziua de sabat, atunci cred eu, că fiecărui om ar trebui să-i fie dovada deajunsă, că sub „sfințirea sabatului” ar trebui să se înțeleagă cu totul altceva decât faptul să nu lucri ceva cu mâinile ce este necesar și hrănitor.
      Dar, prin urmare, ce se înțelege prin sfințirea sabatului? Ce este sabatul? Eu vreau să vă spun pe scurt:
      Sabatul nu este nici sîmbată nici duminică, nici în duminica de paști sau de florii, nici într-o altă zi a săptămânii sau în an, ci el nu este nimic altceva decât ziua duhului în om, lumina dumnezeiască în spiritul omenesc, soarele de răsărit al vieții în sufletul omenesc. Aceasta este ziua vie a Domnului în om, pe care ar trebuie să-l recunoască tot timpul și să-l laude prin toate lucrarile sale, care ar trebui să le facă din dragoste pentru Dumnezeu și din aceasta, din dragoste pentru aproapele sau.
      Dar pentru că omul nu mai poate și nu mai vrea să găsească aceasta zi de odihnă a Domnului în turbulența lumii, trebuie de aceea să se retragă din lume și să caute în sine însuși acea zi de viață a liniști sfinte a lui Dumnezeu.
      De aceea, i-a și fost poruncit poporului lui Israel, să stabilească cel puțin o zi pe săptămână, în care el să se retragă de la treburile lumești și să caute în sine doar această zi a vieții. Dar legea este privită doar din punctul de vedere exterior și material și s-a ajuns pe această cale la sfârșit așa de departe, că nici măcar nu a mai fost recunoscut Domnul sabatului, El Tatăl sfânt, atunci când El, împins de o dragoste nemărginită, a venit la copiii Săi pe pământ!
      Eu sunt de părere că din aceste cuvinte ar trebui să vă fie pe deplin de înțeles, ce trebuie să se înțeleagă prin sfințirea zilei de sabat și cum trebuie să se aplice aceasta.
      În același timp însă, ar trebui să vă fie de înțeles și întrebarea, dacă cinstirea voastră a duminicii este într-adevăr în realitate o sfințire a sabatului, dacă printr-o oră de scurtă slujbă religioasă, atunci însă printr-o grămadă de distractii lumești se poate într-adevăr ajunge la ziua de odihnă a Domnului interioară și veșnic însuflețită?
      Dacă eu aș fi cu voi pe pământ, atunci aș dori într-adevăr să pun o foarte mare recompensă pe dovada, dacă prin mergerea la biserică, atunci prin haleală zdravănă, în sfârșit prin plimbare, condus sau călărit, câteodată și prin dansare, jucat și băut de alcool mult, nu rar prin minciună și înșelăciune, prin facerea de vizite de obicei defăimătoare și mai multe asemenea intreprinderi se poate găsi și sfinți, în duh, adevărata zi de sabat. Cine știe, dacă nu există filozofi, care ar fi în stare să aducă asemenea dovezi; - la noi el firește că ar găsi atâta adevăr ca la o monedă falsă.
      Că, aici, copiilor le este predat și sunt ei exersați într-un mod practic numai în sfințirea vie a sabatului, de-abia mai trebuie menționat mai îndeaproape. Și voi vă puteți face din acest lucru o noțiune temeinică, cum din temelia temeliei ar trebui înțeleasa într-adevăr această poruncă a Domnului.
      Așa însă, că aceste două porunci și mai înainte prima, vrem noi să verificam în cel mai scurt mod încă și celelalte, că voi să primiți o noțiune temeinică, în ce idee le sunt aduse copiilor la cunoștiință toate poruncile, aici. Și așa vrem noi pentru ce urmează să luăm în considerare imediat în cel mai scurt mod a patra poruncă din sala a patra. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
A- 4 -a porunca din sala a patra (în înțelesul duhovnicesc)
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:18 View PostDownload Post

A- 4 -a porunca din sala a patra (în înțelesul duhovnicesc)


      A patra poruncă, cum voi o aveți pe pământ, sună așa: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca tu să trăiești mult și să-ți meargă bine pe pământ“. - Această poruncă este tot așa de o origine dumnezeiască ca și primele trei. Ce poruncește ea însă și ce înseamnă ea? Nimic altceva decât ascultarea copiilor de părinții lor și pentru aceasta ascultare, o favoare temporară.
      Nu poate la acest punct fiecare să întrebe și să spună: Cum, o poruncă dumnezeiască se sancționează doar prin promisiuni temporare și nu are nimic vizibil în planul din fond, în care s-ar oferi avantaje veșnice și duhovnicești? La ce folosesc într-adevăr asemenea favoruri temporare? Ce folosește traiul bun, la ce folosește viața lungă, dacă după aceasta nu urmează ceva mai înalt?
      Este adevărat: să trăiești bine și îndelungat este mai bine decât să trăiești un timp scurt și rău. Dacă însă apare moartea neprimitoare la sfirșitul duratei de viața, ce privilegiu are viața bună și lungă față de cea proastă și scurtă? Eu sunt de părere că, pentru acest lucru, tocmai nu trebuie să fi un matematician fundamental, pentru a putea spune: diferența este peste tot un veritabil zero; pentru că după prima vine tot așa că și după a doua un veritabil nimic și atunci se întreabă oricum puțin, cum a fost calea spre această primire, bună sau rea.
      Atunci ar fi așadar, privit după această măsura de măsurat, a patra poruncă bazată pe un sol foarte delicat și părinții ar fi într-adevăr într-o situație foarte proastă, dacă copiii lor s-ar naște pe pământ deja cu o asemenea filozofie și copiii înșiși vor găsi puține motive la o asemenea considerare, să asculte de părinții lor. - De altfel, se poate face asupra acestei porunci încă și următoarea considerație critică. Așa cum sună porunca, ea are așadar numai o bază temporară, deci, semnificând doar îndatorarea copiilor față de părinții lor.
      Se pune astfel întrebarea: Ce necesitate ar avea așadar această poruncă aici, în împărăția spiritelor, unde copiii sunt eliberați veșnic de părinții lor? Dacă ei sunt însă eliberați de părinții lor, atunci ar fi ei totuși cu siguranța eliberați și de îndatorările pământești față de aceștia. Totuși observăm noi aici, în această a patra sală, scrisă pe tabla aceasta poruncă. Să fie cumva ea pentru acești copii raportată la Domnul? Acest lucru ar fi într-adevăr potrivit, dacă pe sub numai n-ar sta scris propoziția de făgăduința: „Ca tu să trăiești mult și să-ți meargă bine pe pământ“. - Dacă acolo ar sta scris: „Ca tu să trăiești veșnic și să-ți meargă bine în ceruri“, atunci ar fi o asemenea transversiune a legii foarte ușor de înțeles; dar o făgădiunța temporară în veșnica împărăție a duhurilor sună așadar totuși puțin cam straniu.
      Ce credeți voi într-adevăr, ce se va putea face în acest caz, pentru a-i oferi acestei legi un aspect dumnezeiesc bine întemeiat? Voi firește că dați din umeri și spuneți foarte încet în voi: Dragă prieten și frate! Dacă, aici, ar fi decisivă analiza noastră, atunci va fi un cusur însemnat în ceea ce privește sfera curat dughovnicească și dumnezeiască a acestei legi; pentru că, conform analizei de mai sus, nu se poate găsi acolo cu un efort ușor așa, cum se crede, tocmai prea multe aspecte duhovnicești.
      Eu vă spun însă, că tocmai această poruncă, precum aproape nici o alta, este curat duhovnicească. Voi faceți acum, ce-i drept, ochi mari; dar de aceea totuși nu este situația altfel. Că voi însă să înțelegeți aceasta dintr-o lovitura, așa eu nu vreau să fac altceva, decât să spun aceasta lege cu niște cuvinte puțin schimbate, așa cum ea este predată și aici, în aceasta sala de învățământ și voi veți înțelege imediat abundența adevărului. Cum însă suna ea aici? - Ascultați!
      Copii! Ascultați de ordinea lui Dumnezeu, care își are originea în dragostea și înțelepciunea Lui (va să zică mama și tata), ca voi să trăiți mult pe pământ în buna-stare. Ce este viața lungă și ce este dimpotriva viața veșnică? „Viața lung㔠semnifică viața în înțelepciune; și este înțeleasă cu cuvântul „lung” nu ca durată, ci ca răspândire a devenirii tot mai puternice și mai mari a vieții; pentru că cuvântul sau noțiunea „Viața” înglobează doar deja pentru sine durata veșnică. Dar cuvântul „lung” nu înseamnă absolut deloc o durată, ci numai o răspândire a puterii de viață, cu care ființa vie ajunge tot mai mult în adâncurile vieții dumnezeiești și tocmai prin aceasta face viața să proprie tot mai desavârșită, tare și eficace.
      Pe acestea le-am avea explicate; dar „Bună-starea pe pământ” - ce înseamnă aceasta, așadar? Nimic altceva decât însușirea vieții dumnezeiești, pentru că prin cuvântul „Pământ” se înțelege aici ființa proprie și buna- stare în această ființa nu este nimic altceva decât existența liberă în sine însuși conform ordinii dumnezeiești însușită pe deplin.
      Această explicație scurtă este îndeajuns, pentru a accepta, că tocmai această lege este de o natură pe deplin curat duhovnicească. Dacă voi vreți să o verificați mai exact pe timp de tihnă, atunci voi veți găsi pe pământul propriu, că așa stau lucrurile. Tot așa însă, se învață și aici copiii intr-un mod practic și acest lucru cu cel mai mare folos. - Deoarece noi știm însă acum astfel de lucruri, de aceea să ne ducem de îndată în sala a cincea. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Porunca a 5-a în sala a cincea - explicată duhovnicesc
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:21 View PostDownload Post

Porunca a 5-a în sala a cincea - explicată duhovnicesc


      Voi vedeți în această a cincea sală iarăși o tablă așezată și pe aceasta stă scris cu un scris bine citeț: „Să nu ucizi“. - Dacă voi analizați această poruncă numai câtuși de puțin la lumină și la aceasta, luați împreună în aspect și istoria poporului isrelian, atunci ar trebui ochii voștri să fie acoperiți cu mai mult decât cu o albeață triplă, dacă voi n-ați vedea în primul moment, că această poruncă are un cusur straniu. „Să nu ucizi! ” Cum, unde, când și ce, așadar?
      Ce înseamnă într-adevăr „a ucide“? Inseamnă a ucide doar a face trupul incapabil de a mai trăi sau înseamnă aceast lucru a fura duhului puterea lui de viață cerească? Este uciderea doar limitată legal în ceea ce privește trupul omului, atunci este totuși imposibil ca să se facă prin aceasta referire la uciderea duhului; fiindcă doar tocmai se spune, că fiecare om trebuie oarecum să-și omoare carnea sa, pentru a da viață duhului, precum și Domnul Insuși spune: „Cine își iubește viața, ceea ce înseamnă viața cărnii, acela o va pierde; cine însă renunța la ea pentru numele Meu, acela o va câștiga. “
      Tot astfel, se arată aceasta și în natura lucrurilor. Dacă la un fruct nu este adusă spre moarte crusta sau coaja exterioară, atunci fructul nu va ajunge la nici un germen viu. Acest lucru însă reiasă din toate acestea, că o omorâre a cărnii nu poate fi în același timp și o omorâre a duhului. Dacă însă, prin aceasta lege se înțelege doar omorârea duhului, cine este atunci într-adevăr sigur de viața trupului său?
      În contrariu însă, este în același timp și fiecăruia cunoscut faptul că, mai ales în timpul actual, înviorarile cărnii deseori petrecute nu sunt nimic altceva decât „Omorâri ale duhului“. Dacă voi priviți, imediat pe lângă, istoria poporului israelian, căruia oarecum, cum obișnuiți voi să spuneți, i-au fost date aceste legi proaspăt gătite, atunci găsiți voi contrastul straniu, că aducătorul de legi Moise însuși a poruncit să fie omorâți o sumedenie de israeliți; și urmașii săi au trebuit să facă același lucru cu cei care au fost vinovați de încălcarea legii.
      „Să nu ucizi” - această lege s-a aflat în chivotul legii tot așa de bine ca și celelalte. Ce a făcut însă toată oastea israelitiană, atunci când a intrat în țara făgăduinței, cu locuitorii de dinainte ale acestei țări? Ce a făcut însuși David, bărbatul după inima lui Dumnezeu? Ce a făcut cel mai mare profet Elisei? - Vedeți, ei toți au omorât și acest lucru foarte de multe ori și chiar deseori, într-un mod destul de îngrozitor.
      Acela dintre voi care este aici cu duhul limpede și fără idei preconcepute, nu trebuie acela să rostească în sine judecata și să spună: Ce fel de poruncă este aceasta, împotriva căreia, cum împotriva niciuneia, au fost nevoiți să procedeze chiar primii  profeți înșiși rânduiți de Dumnezeu?
      O asemenea poruncă este doar totuși așa de mult ca nici o poruncă. Și în timpurile noastre este uciderea fraților în războaie chiar un act de cinste! Da, Domnul Insuși omoară zi de zi legiuni de oameni după trup; și totuși se spune: „Să nu ucizi! ” Și David a trebuit chiar să poruncească uciderea unui conducător de oști, fiindcă el s-a purtat cu indulgență, firește într-adevăr călcând juramântul, împotriva unei cetăți rânduite spre distrugere.
      Bine, spun eu, așa stau lucrurile pe pământ cu porunca aceasta. Aici o vedem însă în împărăția cerurilor, unde nu mai poate nici o ființă să o omoare pe alta și cu siguranță nimeni nu va îmbrățișa niciodată nici măcar cel mai slab gând, să ucidă pe cineva. Pentru ce stă ea scrisă, deci, aici, pe tablă? Cumva din considerații pur istorice, ca elevii să învețe aici, ce fel de porunci sunt și au fost pe pământ? Sau să fie cumva aceste cele mai blânde duhuri de copii transpuse un timp într-o plăcere de a ucide din cauza acestei porunci și pe aceasta să o combată atunci față de lege în sine însuși? Acest lucru l-am putea adopta, ce-i drept; dar care concluzie sau care rezultat de sfârșit am primi atunci din aceasta? Eu nu vă spun altceva decât: Dacă plăcerea de a ucide trebuie să li se ia copiilor totuși iarăși la sfârșit, deoarece ei, ca indivizi cu plăcerea de a ucide, s-au încercat îndeajuns față de lege, trebuie doar să și adoptăm ideea că ei, la aceasta, nici n-ar fi câștigat ceva nici n-ar fi pierdut nimic, dacă ei n-ar fi fost niciodată pătrunși de plăcerea de a ucide.
      Eu văd însă, că, la această expunere temeinică a acestei ideei, voi înșivă nu știți acum, ce să faceți așa de fapt din această poruncă. Nu vă faceți griji; puține cuvinte vor fi îndeajuns, pentru a vă pune toate lucrurile până acum îndoielnice în cea mai clară lumină și legea va străluci de îndată demnă ca un soare pe cer, precum pe pământ, așa și în cer!
      Pentru ca voi însă să înțelegeți explicația următoare ușor și temeinic, de aceea vreau eu numai să vă trezesc atenția spre faptul că în Dumnezeu este veșnica menținere a tuturor duhurilor create, condiția de fond de neschimbat a toată ordinea dumnezeiască. - Dacă voi știți acum acest lucru, atunci priviți la contrariu, anume la distrugere; și voi aveți porunca în mod duhovnicesc și trupesc plin de însemnătate în față voastră.
      Spuneți astfel în loc de: Să nu ucizi - să nu distrugi, nici pe tine însuți, nici toate acelea, ce aparțin fratelui tău; pentru că menținerea este legea veșnică de fond în Dumnezeu Insuși, conform căreia El este veșnic și nemărginit în puterea Sa. Pentru că, pe pământ, este necesar și trupul omului până la timpul fixat de Dumnezeu pentru perfecționarea veșnic durabilă a duhului, așa nu are nimeni dreptul fără o poruncă precisă a lui Dumnezeu, să distrugă intenționat nici trupul său propriu nici cel al fratelui său.
      Dacă deci, aici, este vorba de menținerea poruncită, atunci, însă, se și înțelege de la sine, că fiecare este încă mai puțin în drept, să distrugă duhul fratelui său precum și al sau propriu prin oricare mijloace și să-l facă incapabil, pentru dobândirea vieții veșnice. Dumnezeu omoară firește zi de zi trupuri ale oamenilor; dar la timpul potrivit, dacă duhul a dobândit o maturitate ori printr-un fel ori prin celălalt fel. Și îngerii cerului, ca slujitori neconteniți ai lui Dumnezeu, omoară încontinuu trupurile oamenilor pe pământ; dar nu mai degrabă, decât atunci când ei au însărcinarea de la Dumnezeu și atunci numai în acel fel și chip, cum vrea Domnul să fie.
      Astfel, învață însă aici și copiii într-un mod practic duhovnicesc, din ce constă menținerea lucrurilor create și cum ea, împreunată cu voia Domnului, trebuie să fie folosită tot timpul în modul cel mai grijuliu. Și dacă voi ați înțeles aceasta acum numai întrucâtva, atunci va fi cu siguranță limpede, mai întâi să înțelegi marele merit al acestei legi însuși și în al doilea rând, de ce ea apare și aici în împărăția duhurilor copiilor cerești. - Deoarece noi știm asemenea lucruri, atunci noi putem să ne și ducem de îndată în sala a șasea. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Porunca a 6-a în sala a șasea - Ce este desfrâul?
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:22 View PostDownload Post

Porunca a 6-a în sala a șasea - Ce este desfrâul?


      Aici vedem noi iarăși o tablă în mijlocul sălii a șasea. Pe tablă stă scris cu un scris bine citeț: „Să nu te dai la desfrâu, să nu comiți adulter“. - Neîndoielnică este această a șasea poruncă, care a dat-o Domnul prin Moise poporului israelian. Această poruncă este cu siguranță una dintre cele mai grele, pentru a o înțelege în condiția sa de fond și atunci, să o și privești exact în temelia de viață.
      Ce se interzice de fapt prin această poruncă? - Și cui i se adresează mai ales această poruncă, duhului, sufletului sau trupului? Care dintre aceste trei potente de viață să nu se dedea la desfrâu? Aceasta ar fi o întrebare. Ce este însă de fapt desfrâul și ce adulterul? Este desfrâul actul de împerechere reciproc? Dacă acesta este cazul, atunci prin această poruncă este pusă potcoveala fiecărei zămisliri; pentru că noi nu găsim în această poruncă simplă de loc pusă nici o excepție condiționată; așa se spune o dată: „Să nu te dedai la desfrâu“.
      Dacă deci, actul de împerechere este oarecum văzut ca punctul culminant al desfrâului, atunci eu însumi aș vrea să-l cunosc pe acela, care, sub înfățișarea actuală a lucrurilor, ar putea înfăptui pe pământ o zămislire fără acest act interzis. Dacă acum în cununie sau în afara cununiei, actul este același. Dacă el este comis într-adevăr cu intenția de a zămisli copii sau nu, el este același. În afară de aceasta, n-are porunca însăși nici o condiție în sine, prin care o cununie reglementată ar fi exceptată de la desfrâu.
      Priviți însă lucrurile pe de-altă parte, trebuie doar să-i fie fiecărui om limpede, că Domnului îi este cu precădere importantă reproducerea neamului omenesc și o educație înțeleaptă a aceluiași. Pe ce cale însă ar putea să se reproducă neamul omenesc, dacă actul de zămislire îi este înterzis cu amenițarea morții veșnice? Eu sunt de părere că acest lucru îl poate cuprinde fiecare om cu mâinile, că aici, treaba are evident un cusur.
      La aceasta însă, trebuie fiecare să-și dea în sine însăși o mărturie silit de împrejurări, ca la nici o poruncă de urmat nu aruncă în general natura omului o bătaie așa de puternică sub picioare, de care el trebuie să se împiedice, decât tocmai la aceasta. - Fiecare om, dacă educația sa a fost cât de cât ordonată, nu găsește nici o greutate, sau cel mult numai una foarte redusă, în ținerea celorlalte porunci; dar la această poruncă trage natura tot timpul o linie puternică chiar prin socoteala unui apostol Pavel!
      Evident, vedem noi o interzicere a dorinței cărnii, care este legată de nedespărțit cu actul de zămislire. Dacă, deci, porunca este valabilă numai pentru dorința cărnii și nu în același timp și pentru actul de zămislire, atunci apare întrebarea, dacă este de despărțit actul de zămislire conform ordinii de dorință a cărnii? Care dintre voi poate să dovedească așa ceva și să susțină că cele doua părți cununate după ordinea legii n-ar simți la actul de zămislire nici o dorință temporară? Sau unde este acea pereche de cununie, care n-ar fi cel puțin pe jumătate împinsă prin dorința cărnii iminentă spre actul de zamislire?
      Noi vedem așadar din acestea, ca noi, cu această poruncă, în ceea ce privește neprihănirea nu putem de loc să găsim o soluție în aplicarea pe actul de zămislire trupesc. Ori trebuie să fie un act de zămislire curat, care nu are nimic de-a face cu dorința cărnii, dacă nu se poate dovedi un asemenea act, nu trebuie să fie actul de zămislire al cărnii sub această judecată este deja constatat, că această lege se pronunță liberă fără cruțare și față de fiecare condiție exceptată.
      Existența necesară a omului se pronunță însă cu voce tare împotriva interzicerii acestui act, așa cum natura doritoare tot timpul fără cruțare. Pentru că acolo poate să fie cineva, de oricare pătura socială el ar aparține, așa că el nu este dezlegat de acest lucru, când a ajuns la maturitatea sa. El ar trebui să se lase așadar ciuntit și să omoare natura lui, căci altfel nu iasă în nici un caz cel puțin în pofta sa acest lucru, chiar dacă el prin împrejurări exterioare este oprit de la activitate.
      Deci, nu se referă aceasta în nici un caz la carne. Poate că această lege se referă numai singură la suflet? Eu sunt de părere, fiindcă sufletul este pe deplin principiul în viață al trupului și libera acționare a acestuia depinde numai de suflet, fără care carnea este moartă, așa că ar fi deci totuși într-adevăr cu greu de găsit pe undeva un învățat de super clasă, care ar putea susține în serios în acest punct, că sufletul n-ar avea nimic de-a face cu acțiunile libere ale trupului.
      Trupul este totuși numai unealta sufletului, artificial rânduit spre folosirea lui; ce să fie așadar cu o poruncă numai pentru trupul singur, care de fapt este o mașină moartă? Dacă cineva a făcut cu târnăcopul o lovitură stângace, a fost de vină târnacopul sau mâna lui? Eu sunt de părere că așa ceva totuși nu vrea nimeni să susțină, că târnacopul ar fi de vină aici pentru lovitura stângace.
      Tot așa de puțin se poate și la actul de zămislire da vina trupului, ca fiind o faptă păcătoasă a acestuia, ci numai principiului activ singur, care este aici sufletul în viață. Deci, trebuie și iluminarea critică de până acum ale acestei porunci să fie valabilă doar pentru suflet, care în carne gândește, vrea și acționează; și astfel este tocmai sufletul liber într-un mod necesar de la această poruncă după criteriul desfășurat. Deci, nici cu sufletul nu merge; atunci va merge totuși cu duhul? Noi vrem să vedem, ce se va lasă obținut de la duh.
      Ce este așadar duhul? Duhul este principiul de viață propriu zis al sufletului și sufletul este nimic fără duhul decât un organ substanțial eteric, care desigur posedă toate capacitățile spre primirea vieții, dar fără duh nu este nimic decât un polip substanțial- duhovnicesc- eteric, care își întinde brațele sale continuu spre viață și suge tot în el, ce corespunde naturii sale.
      Sufletul fără duh este deci doar o putere tăcută polară, care poartă în sine simțul greoi al saturării, de sine stătăor însă nu posedă o putere de decizie, din care i-ar fi limpede, cu ce se satură și la ce îi folosește săturarea. El este de comparat cu un cretin din temelie, care nu simte altă poftă în sine decât aceea, să se sature. Cu ce și de ce? Despre aceasta el nu are nici o noțiune. Dacă el simte o foame mare, atunci el mănâncă, ce îi stă la îndemână, dacă gunoaie sau pâine sau dacă cea mai veritabilă mâncare pentru porci, acest lucru îi este tot una.
      Vedeți, același lucru este sufletul fără duh. Și acești cretini dați ca exemplu au și ei numai o viață sufletească, ceea ce înseamnă, în suflet este ori un duh prea slab ori adesea nici un duh.Așa este cazul, pentru acest lucru, nu trebuie voi nimic altceva să faceți decât să aruncați o privire în lumea duhurilor întunecate; ce sunt acestea? Ele sunt suflete care trăiesc în continuare după moarte, care în viața trupească au slăbit în sine atât de tare și au apăsat duhul lor în jos în cel mai nesocotit mod și adesea într-un mod răuvoitor, ca el, într-o asemenea stare, de-abia este în stare să le ofere activarea de viață cea mai sărăcăcios proporționată, la care însă toată avantajele de viață nu arareori trebuie să rămână în veșnicul plan de fond!
      Cum însă se comportă asemenea ființe în lumea cealaltă față de duhurile mântuite și în viață? Nu altcumva decât ca prostănaci puri, deci cretini duhovnicești, în toate formele încă diforme, așa încât nu rar nu mai este de descoperit nici cea mai slabă urmă a unei înfățișări omenești. Aceste ființe sunt în lumea spiritelor numai atât de puțin responsabile pentru felul lor de a proceda, cum îmbecilii la voi, pe pământ. Din aceasta însă se trage așadar concluzia, că nu sufletul pentru sine, ci numai posesia duhului, căruia singur îi aparține voința liberă, este responsabil, în fond, deci, numai duhul.
      Dacă, însă, acum este dovedit evident acest lucru, atunci se pune întrebarea: Cum și în ce fel poate așadar să facă desfrâu duhul absolut? Poate duhul să aibă pofte spre carne? Eu sunt de părere că o mai mare contrazicere de-abia ar putea să fie decât aceea, dacă cineva ar vrea într-adevăr să-și închipuie un „duh de carne“, care, silit de împrejurări, ar trebui să fie material, pentru ca să aibă el însuși pofte dur materiale în sine.
      Dacă un arestat în arestul lui cu siguranță nu găsește cea mai mare plăcere, așa că, cu atât mai mult duhul absolut va avea o mai mică pasiune, cu ființa sa liberă să se împreuneze pentru totdeauna cu materia dură și să-și găsească la aceeași pofta a sa. În acest sens este deci un duh făcând desfrâu totuși cu siguranță cea mai mare prostie pe care o poate spune un om vreodată. Acum, se pune în consecința întrebarea: Ce este deci desfrâul și care să nu se dedea la acesta, întrucât noi am văzut, că și trupul și sufletul și duhul nu pot pentru sine să facă desfrâu, așa cum noi le cunoaștem pe acestea până acum? -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Despre dragostea de două feluri
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:25 View PostDownload Post

Despre dragostea de două feluri


      Unii ar trebui să spună: Moise a explicat acest lucru mai târziu amănunțit, prin care a permis actul de reproducere doar între soți binecuvântați, iar în oricare alt fel a interzis aceasta și zămislirea cealaltă, mai ales între un bărbat căsătorit cu femeia altuia care doresc acest act, a prescris, ca aceasta să fie văzută ca un adevărat adulter și acești adulteri sunt vinovați de ambele părți și sunt pedepsiți cu moartea. Aceasta este drept, dar prescrierile urmate după această poruncă nu schimbă de fel înfățișarea acesteia. Cine vrea să se lege de aceasta, trebuie să treacă un proces după prima lege; căci nici desfrâul sau adulterul nu sunt într-un anume fel interzise.
      Noi am înțeles până acum clar, ce se poate înțelege în orice caz sub desfrâu. După ce toate acestea însă indică actul de reproducere, atunci este imposibil să fie felurile noastre presupuse de desfrâu privite ca fiind interzise.                                                                
      Dar acum se înscrie în această problemă un cunoscător: sub desfrâul, care este interzis, se înțelege doar satisfacerea goală a instinctelor senzuale. Bine, spun eu; dacă un bărbat și cu femeia altuia, care nu poate fi fecundată de bărbatul ei, produc într-adevăr un copil, atunci întreb eu, poate să fie socotit aceasta ca un adulter păcătos? Eu întreb mai departe: dacă un tânăr, mânat de natura sa produce un copil cu o fată, poate să fie acuzat de desfrâu?
      Eu întreb mai departe: dacă un bărbat știe din experiență că nevasta sa nu poate rămâne însărcinată, dar se culcă totuși cu ea, pentru că are o carne îmbelșugată, care îl ațâță și evident el își satisface doar goalele instincte senzuale; poate oare acest act să-l învinovățească de păcatul de desfrâu?
      Eu întreb mai departe: Există în special în aceste vremuri, cum a existat tot timpul, o mulțime de oameni de ambele sexe, care sunt totuși apți de reproducere și posedă o mare natură de dor aprig; dar ei nu sunt în stare din cauza pozițiilor lor politice și a stărilor insuficiente să se căsătorească. Dacă acești oameni dublu încolțiți comit actul de reproducere, păcătuiesc oare contra acestei a șasea porunci?
      Se va spune: să jertfească instinctele lor lui Dumnezeu și să nu se împerecheze, așa nu vor putea păcătui. Eu însă spun: care judecător poate să declare această greșeală ca un adevărat păcat? Ce beneficiu are bogatul că poate să-și aleagă o nevastă ordonată față de cel sarac, care trebuie să renunțe la această fericire? Oare să aibă cel înstărit un drept mai mare de reproducere decât cel sărac? Sfințesc banii reproducerea de aceea, că bogatul se poate pune în stăpânirea unei femei ordonate, ce este imposibil pentru multe mii fără posibilitate?
      La aceasta se mai poate întreba: cine este de fapt vinovat pentru multipla sărăcie a oamenilor? Cu siguranță nimeni altcineva decât bogatul fericit, care prin speculațiile sale strânge multe comori, prin care de obicei multe mii de oameni ar putea să intre într-o căsnicie ordonată. Și totuși este soțul bogat scutit de păcatul desfrâului, dacă reproduce cu nevasta sa copii și doar săracul să rămână calul de bătaie, pentru că nu poate să-și ia o nevastă? Nu ar fi această sentință exact așa ca și cum s-ar alege la întâmplare un loc pe pământ și s-ar porunci, ca prin urmare nu are voie nimeni să viziteze acel loc pe jos, pentru a primi de acolo o oarecare milostivire, ci fiecare, care viziteza acel loc și care dorește să primească acea milă, trebuie să fie condus într-un echipaj cât se poate de elegant?
      Cui i-ar fi bine o astfel de poruncă, acela ar trebui într-adevăr să fie dintr-o lume, de care nu ar știi nici măcar Creatorul cerului și a pământului și aceasta ar însemna, ca această lume nu există niciunde; sau acela ar trebui să fie un trimis de-al lui Satana!
      Dar noi vedem căa din acest unghi, nu se poate explica deloc cea de-a șasea poruncă. Ce vom începe, pentru a putea explica cu sens această poruncă? Eu vă spun din timp: nu este așa ușor acest lucru, cum își imaginează cineva. Da, eu spun:
      Pentru a înțelege adevăratul sens al acestei porunci, trebuie apucat foarte adânc și prin acest lucru de la rădăcină sa; căci, altfel, se va rămâne în starea de dubii, în care ușor se poate privi ceva, care nu este nici pe departe un păcat și ceea ce este într-adevăr unul, nu va merita nici un efort pentru a fi privit, ca fiind unul.
      Unde este însă rădăcina? Noi o vom avea imediat. Voi știți, că dragostea este fundamentul și condiția de bază a tuturor lucrurilor. Fără dragoste nu ar fi fost conceput nici un lucru și fără dragoste nu ar fi nici o existență imaginabilă, exact așa cum nu s-ar fi format lumea fără forța gravitației după voința Domnului. Cine nu va putea înțelege aceasta, acela să se gândească la o lume fără poluri și imediat va vedea, cum toți atomii unei lumi s-ar despărți unul de altul și ar disparea în nimic.
      Deci dragostea este motivul în tot și în același timp, cheia tuturor secretelor.
      Cum însă se poate face legătura între dragoste și cea de-a șasea poruncă a noastră, pentru a o putea explica? Vă spun eu, nimic nu este mai ușor decât aceasta, prin care la nici un act de pe lume nu este așa de multă dragoste cum este la acesta, care îl socotim cel mai desfrânat.
      Noi știm însă că omul este capabil de două feluri de dragoste, cea dumnezeiască, contra cea de sine și dragostea de sine, care este contra dragostei dumnezeiești.
      Acum, se pune întrebarea: dacă cineva comite actul reproducerii, a cărui motiv a fost dragostea, dragostea de sine, sub care este și orice fel de plăcere, sau a fost dragostea dumnezeiască, care vrea să transmită doar ceea ce are și uitând de sine însuși cu totul? Vedeți, noi suntem deja foarte aproape de miezul problemei.
      Să comparăm acum doi oameni: acel unul care comite actul doar din propria satisfacție, celălalt însă din mulțumire pentru puterea de reproducere că poate să-i dea soției lui o sămânță, pentru a putea trezi fructul în ea. Care dintre cei doi a păcătuit oare? Eu cred că aici nu este foarte greu să fii un judecător ca să poți decide o sentință dreaptă.
      Dar, ca să ne fie clar acest lucru, trebuie să cunoaștem mai îndeaproape termenul „desfrâu“. Ce este inocența și ce este desfrâul? Inocența este acea stare a omului, în care este liber de orice fel de egoism, sau curat de oricare fel de dragoste de sine. Desfrâul este acea stare, în care un om are grijă și face totul doar pentru sine și pe oamenii din jur, dar mai ales pe nevasta sa o uită complet.
      Dar acest egoism nu este niciunde mai rău decât exact la acel act, unde este vorba de reproducerea unui om. Și de ce? Motivul este la lumină. Cum este baza, adică sămânța, așa va fi și fructul. Dacă este dragoste dumnezeiască, adică inocenta sămânța, atunci va ieși la vedere un fruct dumnezeiesc; dacă este dragostea de sine, egoism și propria plăcere, adică starea de desfrâu a ființei de sămânța, ce fel de fruct va reieși de acolo?
      Vedeți, aceasta este ce este interzis în a șasea poruncă. Dacă ar fi fost observată această poruncă, atunci ar fi pământul încă un paradis, căci nu ar mai exista oameni lacomi și egoiști pentru putere și avere! Dar această poruncă a fost încălcată deja de la începutul omenirii și fructul acestei încălcări a fost egoistul și de sine interesatul Cain.
      Din aceasta reiese, că nu doar așa zisa descriere fals㠄de destrăbălare” care ar putea fi mai bine numit㠄senzualitate“, intră în rândul păcatelor despre care vorbim, ci acea senzualitate cum este de fapt ea, dar mai ales, când un bărbat folosește femeia și așa slabă pentru senzualitățile sale, iar aceasta se poate privi ca pe un păcat de desfrâu. - O mică urmare ne va limpezi acest lucru mai bine în fața ochilor. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Ce înseamnă destrăbălarea?
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:27 View PostDownload Post

Ce înseamnă destrăbălarea?


      S-ar putea spune aici, cum este de fapt cea de-a șasea poruncă: „Să nu fi desfrânat“, că destrăbălarea nu poate fi privită ca fiind interzisă, că niciunde nu este în cea de-a șasea poruncă: Tu nu ai voie să fi destrăbălat. - Eu însă spun: ce este destrăbălarea, în oricare fel ar fi ea, spirituală sau carnală? Ea este o modestie sigură a greului și aceasta în următorul fel: se filozofează peste posibilele păcate și se așează toate într-o lumină a „necesitatilor naturale“. Dacă cineva cere propriei ființe satisfacerea, atunci face omul după mintea și imaginația sa, doar ceva de laudă și de slavă, dacă poate crea mijloace pentru necesitățile naturii sale, ca aceasta să poată să fie satisfăcute pe deplin. Animalul trebuie să-și satisfacă necesitățile în cel mai dur fel instinctiv, pentru că nu are nici o judecată, nici o deșteptăciune și nici un duh de invenție. Dar prin aceasta se ridică omul deasupra animalelor , că poate alina necesitățile sale în feluri rafinate. De aceea spune intelectul unui om de cultură:
      Cine poate să zică că un om a păcătuit, dacă cu ajutorul minții sale și-a construit o casă frumoasă și schimbă aceasta cu fosta lui groapă sau cu cea a unui pom gol? Cine poate spune că a păcătuit omul, dacă îmbunătățește fructele pomului și din mere și din pere acre le face dulci și bune la gust? Cine poate condamna un om spre păcat, dacă își construiește o caleașcă, îmblânzește calul și cu aceasta face o călătorie mai comodă decât cu picioarele sale slabe și pline de dureri? Cine poate mai să considere o greșeală la om, dacă își ia fructele naturii și le fierbe și le condimenteză pentru a fi pe gustul său? Sau sunt lucrurile de pe lume create pentru altcineva decât pentru om, ca el să le poată folosi eficace? -
 Cât de multe lucruri frumoase și folositoare a descoperit omul pentru bunăstarea și înveselirea lui! Să-i fie lui aceasta socotită ca o greșeală, dacă el îi face cinste făcătorului său prin mintea lui, fără care ar fi corpul lumesc atât de necultivat ca un veritabil deșert, în care toate ar crește fără ordine într-o dezordine haotică, ca varza, sfecla și urzicile?
      Dacă însă îi este omului cultivarea variată a pământului imposibil să i se socotească ca greșeală, chiar dacă ea în sine nu conține deloc un alt lucru folositor decât savurarea mai agreabilă și mai convenabilă a lucrurilor lumii; așa nu va putea fi totuși în nici un caz socotită pe de-alta parte și o savoare de zămislire mai rafinată ca fiind o greșeală, prin care, de altfel și cel mai educat om însuși s-a deosebit în acest act cel mai puțin de animal. Deci și acest instinct al omului trebuie să poata fi satisfăcut într-un fel mai ales și rafinat și aceasta din același motiv, din care se construiesc case de locuit agreabile, se fac haine moi, se gătesc mâncăruri gustoase și mai multe asemenea conforturi.
      Să se ia doar cazul, un om de rang cult are alegerea pentru satisfacerea lui între două persoane feminine, una este o slujitoare de la țară murdară și ordinară, cealaltă însă, ca fața unei case bine văzute, este o față bine crescută, foarte frumos îmbrăcată, pe tot corpul fără cusur și altfel voluptoasă și încântătoare. Intrebare: Pe care o va alege acel bărbat cult? Răspunsul nu va avea nevoie aici de multă gândire; cu siguranță pe Nr. 2, pentru căa față de Nr. 1 el va simți o scârbă. Deci, este aici un rafinament cu siguranța la locul cel mai potrivit, pentru că omul mărturisește prin ea, că este o ființă superioară, care are în sine deplina putere și forță să curețe și să pună într-un mod mai confortabil tot ce este neplăcut și murdar.
      Pentru că, bărbatul ca și femeia simt tare în sine deseori nevoia să se satisfacă în această direcție, în timp ce totuși nu tot timpul se poate pune pretenția, să zămislească un copil, va fi în acest caz iarăși obligația de exercitare a puterilor sale mintale, dacă el pune în funcțiune mijloacele, prin care satisfacerea acestui instinct se poate îndeplini, chiar dacă este numai prin culcarea oarbă cu femei sau prin autosatisfacție sau, în caz de necesitate, cu așa numită necinstire a copiilor? Pentru că astfel se deosebește omul de animal, în acest instinct natural, se poate satisface pe o altă cale decât numai pe aceea, la care el a fost indicat de natura dură. Și astfel sunt doar de acceptat mai ales case de bordel bine condiționate și mai multe asemenea locuri și nu pot să-i facă minții omului în nici un caz necinste, ci numai cinste! ?
      Vedeți, ce se poate împotrivi, privit din punct de vedere natural, contra toate acestea? Pentru că acest lucru este corect, că animalul nu poate niciodată să pună în aplicare asemenea cultivații  și tot felul de nuanțe în satisfacerea instinctului său de împerechere; și astfel, este descoperit incontestabil în aceasta oarecum o competiție a minții omenești. Toate acestea sunt corecte, animalul are în toate acestea timpul sau, în afară căruia el rămâne incapabil pentru satisfacerea acestui instinct.
      Dar ce este tot acest rafinament? Aceasta este o întreebare scurtă, dar răspunderea ei este mare și semnificativă. - Acest rafinament nu are totuși cu siguranță nimic altceva ca motiv de bază decât senzualitatea îngrozitor de neplăcută. Senzualitatea însă, știm noi, este un copil neindoielnic al dragostei de sine, care pășește foarte identic împreună cu dragostea pentru putere.
      Este adevărat, într-o casă impunătoare se poate locui mai agreabil decât într-o colibă mică de pământ. Să privim însă la locuitori! Cât de mândru și pompos îl vedem mergând pe un proprietar al unui palat și cât de umil se apleacă un locuitor modest de colibă în față unui asemenea domn strălucitor al unui palat!
      Să privim la locuitorii unui oraș mare și concomitent, pe aceia a unui sat mic de țărani. Locuitorii orașului mare nu știu cum să se salveze din așa de multă senzualitate, toți vor să trăiască confortabil, toți vor să se distreze, toți vor să strălucească și chiar să domnească puțin. Dacă vine un locuitor sărac de la țară în marele oraș, atunci el trebuie să-l stimeze pe fiecare curățător de cizme și așa mai departe cu „Stimate domn“, dacă el nu vrea să se expună vreunei durități.
      Dacă mergem însă în sat, acolo vom găsi încă părinți ai cășii, nu arareori vecini pașnici, care nu se intituleaz㠄Stimate domn” și „domnul de“. Ce este într-adevăr de preferat, dacă un țăran îi spune celuilalt: „Frate! ” sau dacă, în oraș, un individ mai puțin bogat îi spune unuia mai bogat „stimate domn” și „domnul de” și mai multe asemenea lucruri?
      Eu sunt de părere că va fi de-abia necesar, să urmărim mai departe asemenea roade a rafinamentului minții umane, ci noi putem de îndată să spunem cuvântul de bază: Toate asemenea rafinamente senzuale nu sunt după privirea de dinainte nimic altceva decât idolatrii; pentru că ele sunt victime ale duhului omenesc față de măsura naturală exterioară.
      Dacă acestea sunt însă idolatrii, atunci sunt ele și cea mai veritabilă destrăbălare și că acestea nu se pot primi în sfera castității, dovedește tendința lor.
      De ce însă a fost Babilonul numit㠄desfrânată? Pentru că acolo era că la ea acasă tot rafinamentul imaginabil. Deci înseamn㠄a face desfrâu” în sensul propriu zis: slujirea incastității cu toate puterile de viață. Așa este un bărbat bogat, care doar din cauza desfătării și-a luat o femeie voluptoasă și senzuală, nimic altceva decât un veriatbil desfrânat și femeia o veritabilă desfrânată. Și tocmai așa se arată și aici acestor copii incastitatea în fundamentul ei, cum anume ea este un adevărat egocentrism și o adevărată senzualitate.
      A fost necesar, să analizez această poruncă pentru voi în mod mai temeinic, pentru că omul nu trece peste o altă lege mai ușor decât peste aceasta. - Eu sunt de aceea de părere că voi înțelegeți acum și acest discurs; și așa vrem noi așadar să ne și ducem imediat în sala a șaptea. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Sala a șaptea - a 7-a poruncă
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:29 View PostDownload Post

Sala a șaptea - a 7-a poruncă


      Noi suntem în sala a șaptea. Priviți, în mijlocul acesteia pe o tablă aflată pe o columnă strălucitoare și albă stă scris cu un scris limpede citeț: „Să nu furi! ” - Aici, se impune totuși fiecăruia imediat întrebarea la vederea acestei table de legi:
      Ce să se poata fura aici, deoarece nimeni nu posedă o proprietate, ci fiecare este numai un uzufructuar a aceea ce Domnul dă? Această întrebare este naturală și își are bunul ei sens, poate însă să fie pusă cu același drept pe corpul lumesc; pentru că pe corpul lumesc dă totul, ce este acolo, Domnul și totuși pot oamenii să se fure unii pe alții în toate formele posibile.
      Nu s-ar putea și aici întreba și spune: N-a făcut Domnul toată lumea pentru toți oamenii la fel și nu are fiecare om același drept asupra a tot ce ofera lumea creată spre savurarea de tot felul? Dacă însă Domnul n-a creat lumea cu siguranță numai pentru câțiva, ci pentru toți și astfel, fiecare posedă dreptul, să savureze produsele lumii după necesitațile sale, - pentru ce a fost deci bună această lege, prin care totuși evident i s-a dat omului un oarecare drept de avuție și prin care fapt de-abia a devenit posibil furtul? Pentru că acolo unde nu există un al meu și al tău, ci doar un universal tot al nostru, acolo eu aș vrea totuși să-l văd pe acela, care la toată dorința lui să-l fure pe aproapele său ar putea face ceva.
      N-ar fi fost astfel mai inteligent, în loc de această poruncă, prin care un drept de proprietate separat se admite într-un mod periculos, să se anuleze fiecare drept de proprietate pentru totdeauna? Astfel, ar fi atunci această poruncă pe deplin inutilă, toate judecățile de proprietate ale lumii nu s-ar fi format niciodată și oamenii ar putea să trăiască între ei în cel mai ușor mod ca adevărați frați.
      La aceasta, mai trebuie încă se se ia în considerare, că Domnul a dat această poruncă prin Moise exact într-un timp, în care nici măcar un om din toți copiii numeroși ai lui Israel n-a avut vreo bogăție proprie; pentru că aurul și argintul luat cu ei din Egipt a fost proprietatea întregului popor sub supravegherea conducătorului lor.
      Însă, în ceea ce privește îmbrăcămintea, ea a fost foarte simplă așa de sărăcăcioasa, că o singură haină în timpul vostru actual n-ar întrece cu siguranță valoarea unor bani amărâți. În afară de aceasta, n-a avut nici măcar unul dintre evrei o provizie de haine, ci ceea ce el purta pe trup, a fost tot, ce el deținea.
      Atunci a venit astfel această poruncă. Cu siguranță trebuia să se fi întrebat poporul evreu între ei cu ochi mari: Ce să furăm într-adevăr unii de la alții? Cumva copiii noștri, deoarece totuși fiecare este bucuros în această situație de strâmtorarea de față, dacă el este așa de sărac în copiii precum este posibil? Să ne furăm cumva unii de la alții oalele noastre? Ce să câștigăm însă astfel? Pentru că cine nu are o oală, acela are oricum dreptul, să-și fiarbă în oala vecinului, dacă el are ceva de fiert. Dacă însă el are o oală, atunci el nu va fi nevoit, să-și însușească încă o a doua și astfel să aibă încă mai mult de cărat încoace și încolo. Este într-adevăr de neânțeles, ce am putea fura noi aici unii de la alții. Cumva onoarea? Noi suntem toți slujitori și servitori al unuia și aceluiași Domn, care știe foarte bine prețul fiecărui om. Dacă noi am și vrea să ne facem mai mici unii pe alții, ce vom înfăptui cu aceasta în fața aceluia, care ne pătrunde din temelie? Noi nu știm așadar deloc, ce să facem din această poruncă. Să fie această poruncă valabilă pentru vremuri viitoare, dacă Domnul ar vrea să ne dea o dată o proprietate separată? Dacă așa este, atunci El să ne lase mai degrabă așa, cum suntem noi și porunca se anulează de la sine.
      Vedeți, așa a cugetat într-adevăr pe ici pe colo și poporul evreu și așa ceva nici nu i-a fost de luat în nume de rău în situația lui în deșert; pentru că, acolo, a fost doar fiecare la fel de bogat și la fel de mare în cinstea sa.
      N-ar putea însă acum nici poporul actual, credincios în Noul Testament să ceară insistent cu critică și să spună: O Doamne! de ce ai dat Tu așadar atunci o asemenea poruncă, prin care cu timpul oamenilor de pe pământ li s-a permis un drept de proprietate separat și tocmai în consecința acestui drept de proprietate s-a format o grămadă nenumărată de hoti, tâlhari de stradă și criminali? De aceea, anulează această poruncă, că oastea hoților, a criminalilor și a tâlharilor și a tot felul de înșelăciuni și o a doua oaste de judecători lumești să înceteze a mai fi în funcțiune, fiecare în forma ei scutită de toată dragostea pentru aproapele!
      Eu spun aici: strigătul este demn de luat în seamă și apare sub această analiză critică pe deplin îndreptățit. Cum și de ce, deci? Mai întâi nu se poate aștepta de la Dumnezeu cel mai înalt Tată plin de dragoste totuși cu siguranță nimic altceva decât ce-i mai bun. Cum am putea aici într-adevăr să ne gândim că Dumnezeu, ca cel mai bun tată al tuturor oamenilor, a vrut în acest caz să le dea lor o constituție, care evident că trebuie să-i facă nefericiți și anume din punct de vedere al timpului și al veșniciei?
      Dacă trebuie spus de Dumnezeu că are cea mai mare milă, cea mai înaltă înțelepciune și prin aceasta este atotștiutor, prin urmare trebuie doar El să știe cu certitudine, ce fel de roade va avea o astfel de poruncă, pentru că oricum nu se poate pune întrebarea: Doamne! De ce ne-ai dat o astfel de poruncă, prin care deseori ne faci fără margini nefericiți? A fost într-adevăr voința Ta, sau nu ai dat Tu această poruncă, ci oamenii au introdus-o spre folosul lor, prin care și-au propus, să se debaraseze de numărul fraților lor și în această stare, să-și strângă comori pentru a se ridica, ca stăpâni cu ajutorul lor mai ușor peste frații lor mai săraci? Vedeți, toate acestea se pot auzi și nimeni nu poate pune aceasta la îndoială. Ar trebui pe lângă aceasta aruncate judecății omenești câteva bucăți adevărate de tămâie, dacă în aceste timpuri s-a sinchisit, să ilumineze legile lui Moise în acest fel critic. Dar cine a câștigat ceva la această critică? Oamenii nu au câștigat și Domnul cu siguranță nu, căci în această critică nu se poate înțelege nimic din dragostea dumnezeiască și înțelepciune. Cum însă să fie luate și văzute legile, pentru a putea fi desăvârșit de sfânte în fața lui Dumnezeu și a tuturor oamenilor, că este rostită cea mai înaltă dragoste dumnezeiască și înțelepciune și în sine poartă cea mai înțeleaptă grijă a Domnului în acea vreme și veșnicile câștiguri de fericire? Deci, cum a fost până acum explicat și mai ales în acest timp, ar fi trebuit bineânțeles să răspândească doar nenorociri. De aceea vrem noi să dezvăluim prin milostivirea Domnului adevăratul sens al acestei porunci, pentru ca oamenii să găsescă în ea o alinare și nu nenorocirea lor. Dar pentru a reuși aceasta, vom clarifica mai întâi, ce trebuie înțeles prin cuvântul furt. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Ce înseamn㠄a fura“?
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:31 View PostDownload Post

Ce înseamn㠄a fura“?


      Prin cuvântul „furt” este imposibil de înțeles luarea lucrurilor materiale ale unei persoane, reiese clar, că pe timpul când s-au dat aceste legi nimeni din poporul israelit nu a posedat nici o proprietate. Chiar și atunci când a ajuns poporul în țara făgăduinței, au fost făcute în așa fel legile, ca nimeni din acea țară nu putea poseda ceva întru totul. Ci a fost mai mult bazat ca într-un colectiv și fiecare israelit care necesita ajutor și trăia în rest sub ordinea lui Dumnezeu, primea tot timpul cea mai drăguță primire și cazare.
      Dar dacă s-ar fi înțeles această poruncă prin furtul și luarea bunurilor unei alte persoane, atunci ar pica, cum s-a văzut clar la această explicare, fără greș mustrarea pe acel care a dat legea, prin care și-ar fi dat în tăcere consimțământul la această industrie și prin aceasta și la această exploatare. Căci aceasta trebuie să-i fie limpede fiacărui om, dacă este în stare să gândească mai luminat, că dreptul de proprietare este întru totul sancționat și cu bună știință introdus, până când se dă o lege, prin care se va asigura cu totul proprietatea fiecăruia.
      Dar, pe de altă parte, ce lege se poate aștepta de la acela care o face și care cu propria gură a vorbit spre elevii săi: „nu vă îngrijorați, ce veți mânca și bea și cu ce vă veți îmbrăca trupul, toate aceste lucruri sunt treburile păgânilor. Căutați în primul rând împărăția lui Dumnezeu; tot restul va veni pe parcurs de la sine “
      Mai departe vorbește tot acela care a dat legi: „păsările au cuiburile lor și vulpile vizuini, dar fiul omului nu are o piatră, pe care o poate pune sub capul său! ” Pe de altă parte îi vedem pe elevii săi cultivând în ziua sabatului, adică evident furând. Când s-a plâns proprietarul pământului de aceasta, ia spuneți: cine a primit o dojană cruntă de la omul legii? Trebuie doar să vă uitați în carte și totul va fi limpede.
      Mai departe vedem tot același om al legii într-o situație, în care trebuie să plătească o taxă de dobândă. Și-a băgat el oare mâna în buzunarul său propriu? Da de unde, ci el a știut, că în lacul apropiat a înghițit un pește un ban pierdut. Petru a trebuit să meargă și prin puterea primită de la Domnul a luat moneda din gâtlejul peștelui și cu acel ban a mers și a plătit taxa de dobândă.
      Eu întreb însă: După drepturile voastre de proprietate are cel ce a găsit dreptul de proprietar la orice bun găsit? Nu ar fi trebuit să știe marele om al legii - sau nu a vrut să știe - că bunul din gâtlejul peștelui îi aparține doar pe o treime și aceasta doar după dezvăluirea publică și anunțarea autorităților? El nu a făcut aceasta. Prin urmare a furat două treimi sau, ce este tot același lucru, a comis o sustragere.
      Mai departe se poate pune întrebarea drepturilor - dacă anticipăm, că doar puțini iudei au știut în mare măsura cine a fost de fapt Hristos -, cine i-a dat dreptul, s-o ia pe acea măgăriță proprietarului său și după aceea s-o folosească după bunul său plac.
      Aici, se va spune: El a fost doar stăpânul naturii și Lui îi aparține și așa totul. Aceasta este adevărat, dar cum vorbește el pe înțelesul lumesc, că fiul omului nu ar avea nici o piatră și pe de altă parte vorbește el, că nu a venit să anuleze acea lege, ci s-o îndeplinescă până la cel mai mic amănunt.
      Dacă am vrea să urmărim povestea sa, am mai găsi câte ceva, unde marele om al legii, după principiile proprietății și după explicațiile concrete juridice din a șaptea poruncă, a încălcat chiar aceste principii de drept. Ce s-ar întâmpla oare, dacă cineva i-ar distruge unui proprietar un pom sau o mare turmă de porci și altceva mai mare? Eu cred, că avem destule exemple prin care se poate vedea clar, că marele om al legii a vrut să spună cu totul altceva la a șaptea poruncă, care s-a schimbat în acel timp când oamenirea a fost înebunită după avuție.
      Aici se va spune: este cât se poate de clar și de limpede; dar în sens ar fi toate acestea legate, acest lucru este încă în spatele unei cortine groase! Eu spun doar: răbdare! Dacă am iluminat îndeajuns sensul greșit al acestei porunci, atunci se va putea găsi și foarte ușor adevăratul sens; căci cineva care poate pătrunde cu privirea în noapte, aceluia nu îi va fi teamă, că nu va avea destulă lumină ziua.
      Ce înseamnă de fapt în adevăratul sens: „Tu nu ai voie să furi? ” - În adevăratul sens înseamnă așa de mult că:
      Să nu mai părăsești ordinea dumnezeiască, să nu te postezi în afara ei și să încerci să te faci stăpân pe drepturile lui Dumnezeu. -
      Dar care sunt de fapt drepturile și în ce constau ele? Dumnezeu singur este sfânt și doar El are toată puterea! Pe cine sfințește Dumnezeu Însuși și îi dăruiește puterea, acela o posedă cu drept; cine însă o sfințește singur și trage cu forța puterea dumnezeiască la sine, pentru a putea domni în strălucirea ei spre folosul său și este lacom, acela este în adevăratul sens al cuvântului un hoț, un jefuitor și un criminal!
      Deci, cine, prin propria voință și de dragul său prin orice mijloace vizibile sau înșelătoare, fie ele lumești sau spirituale, se ridică deasupra fraților săi, acela este, care încalcă această poruncă. În acest sens este învățată și de copiii de aici și li se arată pe drumul practic, că nici un spirit să nu se folosescă și să abuzeze de puterile primite, ci doar și numai, tot timpul, în ordinea dumnezeiască.
      Aici se va spune însă: Dacă așa stau lucrurile, atunci este permis jefuirea și furtul binecunoscut. Eu spun doar: răbdare, următoarea temă va aduce totul într-un unghi de lumină potrivit. - Dar pentru moment, vrem să ne mulțumim că știm acum, ce se înțelege prin cuvântul furt și că Domnul nu a introdus niciodată prin aceastaăporuncă dreptul de proprietate. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Aluzii despre întrebarea socială
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:33 View PostDownload Post

Aluzii despre întrebarea socială


      Acum se poate pune întrebarea, deoarece Domnul nu a introdus niciodată dreptul de proprietate și de aceea este imposibil să fi există vreodată o poruncă, prin care trebuie respectată averea multor cămătari și aceasta din partea a nenumărați oameni săraci, - dacă oare se poate fura atunci, deoarece așa mulți „cămătari” au strâns avere, încălcând legea dumnezeiască? Căci după legile lumești i se iau toate bunurile unui hoț pe care le-a dobândit pe cale nedreaptă. Atunci să nu fie cu atât mai mult drept, să li se ia celor mai răi hoti și jefuitori comorile furate și să fie împărțite celor săraci?
      După judecata logică nu se poate spune nimic la această cerere; dar omul drept are puteri mai mari și o judecată mai înaltă. Ce vor spune aceștia însă de această concepție?
      Să întrebe dragostea pentru aproapele nostru și dragostea pentru Dumnezeu. Ce vorbește ea în interiorul spiritului veșnic și viu din Dumnezeu? Ea nu vorbește altfel, decât ce a vorbit Insuși Domnul, prin urmare: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta!” - Și cine își iubește viața exterioară, acela o va pierde pe cea interioară; cine însă va fugi de cea exterioară și nu îi va da importanță, acela o va păstra pe cea din interior. - Aceasta ar vorbi spiritul din înăuntru.
      Noi nu vedem nici unde o invitație, ca să ne putem năpusti asupra bunurilor celor bogați. Domnul Insuși vorbește: „Dați Cezarului, ceea ce este al Cezarului. ” Așa nu poruncește El nici  tânărului bogat să-și vânda bunurile, ci îi dă doar sfatul prietenos pe lângă făgăduința a veșnicei vieți.
      Pentru că nu ne lovim nici unde de o poruncă a Domnului, prin care poruncește precis, să îți însușești prin vreun fel bogăția cămătarilor, prin aceasta este și evident, că un adevărat om creștin nu are dreptul să-și însușească bunurile celor bogați. - Chiar și aceia care sunt la strâmtoare mare, nu au o dovadă de la Domnul, să-și însușescă bunurile nici ale celui mai rău hoț; dar totuși are voie într-o situație de criză un popor întreg dreptul la aceasta.
      De ce așadar? Pentru ca atunci este Domnul Insuși în acel popor și prin aceasta pricinuiește pentru nesatulii cămătari o judecata dreapta. - Numai ca nimeni să nu-și permită, decât la mare strâmtoare, să-i omoare pe cămătari și pe cei bogați și nemiloși, ci să le ia doar atâta din comorile lor abundente, cât are nevoie poporul pentru susținerea necesară, pentru a se putea pune după aceea iar pe picior de pace.
      Dar cămătarului bogat să-i fie lăsat atâta cât să nu fie pe lume la strâmtoare; căci aceasta este doar singură plată pentru munca sa. Domnul nu vrea să pedepsească pe nimeni, ci doar să răsplătească pe fiecare după lucrul său.
      Și pentru că bogatul și cămătarul nu se mai pot aștepta la nimic în această viață lumească, atunci este drept și justificat, ca să-și găsescă acolo răsplată pentru talentul său unde a muncit.
      La aceasta, nu vrea Domnul să judece un om întru totul în această lume, ca să-i rămână la fiecare posibilitatea, să se întoarcă de bunavoie de la lume și să se întoarcă la Domnul. Dacă ar rămâne un cămătar bogat fără nimic, atunci ar părea să fie judecat cu totul; căci disperarea îl va cuprinde și o nemărginită furie, cu care este imposibil să pășească pe drumul vindecării. Dacă îi rămâne destulă avere, atunci nu va rămâne în primul rând la disperare și nu pare nerăsplătit cu totul pentru talentul său de economie; în al doilea rând, poate să urmeze un sfat în starea sa, deoarece nu este judecat complet, așa cum Domnul i-a dat bogatului tânăr și prin aceasta poate ajunge la viață veșnică.
      Cel mai puțin însă, să fie la asemenea acțiuni disperate comise acte de îngroziri sângeroase din partea unui popor profund sărăcit; pentru că, de îndată ce se întâmplă așa ceva, atunci Domnul nu mai acționează cu poporul și poporul nu va vedea binecuvântata faptă a sa! Fiindcă dacă astăzi va învinge, atunci mâine va fi el iarăși biruit și atunci va curge un sânge tot așa ca celălalt! Niciodată să nu uite un om, că toți oamenii sunt frații lui. Ceea ce el face, acel lucru să-l facă tot timpul cu inima plină de dragoste; nimănui să nu-i vrea să-i facă vreodată ceva rău, ci totdeauna numai ceva bun, mai ales în partea duhovnicească o înfăptuire spre viața veșnică.
      Dacă de o așa natură este intenția lui, atunci va binecuvânta Domnul faptele sale, în contrariu, însă, le va blestema! Pentru că dacă Domnul Insuși nu vrea să-i fie nimănui un judecător veșnic omorâtor, căruia totuși îi sunt proprii toate puterile în ceruri și pe pământ și El nu trebuie să întrebe pe nimeni, ce să facă El sau ce să nu facă, cu atât mai puțin să facă un om pe pământ ceva după voia sa rea.
      Vai însă acelui popor, care fără necesitatea cea mai disperată, se ridică împotriva celor puternici și bogați! Acesta va fi bătut cel mai crunt pentru fapta sa; pentru că săracia este a Domnului. Cine Il iubește pe Domnul, acela iubește de asemenea și sărăcia; bogăția și viața bună este însă a lumii și a lui Satan! Cine aspiră la acelea, ce sunt ale lumii și le și iubește, acela s-a făgăduit lui Satan din cap până în picioare!
      Atâta timp cât oricare popor se poate numai o dată pe zi cât de cât sătura și își mai poate încă menține viața, atâta timp să nici nu se ridice. Dacă însă, bogații și cămătarii au tras aproape tot la ei, așa încât pe mii de săraci îi amenință vizibil moartea prin înfometare, atunci este timpul, să se ridice și să împartă între ei bunurile de prisos ale bogătiilor; pentru că atunci vrea Domnul, ca bogații să fie pedepsiți până la o mare parte pentru dragostea lor de sine și lăcomia infamă.
      La sfârșitul explicației acestei porunci ar putea probabil să mai întrebe cineva, dacă luarea de dobândă pentru capital împrumutat nu este și ea oarecum iarăși împotriva poruncii a șaptea? Despre acest lucru spun eu: Dacă într-o țară procentul de dobândă este reglementat prin lege, atunci este și permis, conform acestui procentaj de dobândă să se ia interesele de la bogați; dacă însă, cineva a împrumutat unui nevoiaș un capital necesar, atunci el să nu ceară pentru această dobândă.
      Dacă acest nevoiaș s-a ajutat așa de mult cu acest capital, că el se simte atunci civic bine în exercitarea meșteșugului lui, atunci el trebuie să încerce, să-i dea iarăși înapoi prietenului său capitalul împrumutat. Dacă el vrea să plătească din mulțumire dobânzile legale, atunci cel care a împrumutat să nu le primească, să-l amintească însă bine pe cel care a plătit înapoi, să înmâneze acestea fraților săi mai săraci după puterile lui.
      Celor foarte săraci însă, nimeni să nu le împrumute un capital, ci ce le dă unul lor, aceea să le dea de tot. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Cine o urmează, acela va avea dragostea Domnului. - Deoarece noi am atins cu aceasta toate lucrurile, care au de-a face cu această poruncă, așa că noi ne putem duce de îndată în sala a opta, unde vom învăța să cunoaștem o poruncă, care în multe privințe se va asemăna cu cea de-a șaptea. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Sala a opta - Porunca a 8 -a
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:34 View PostDownload Post

Sala a opta - Porunca a 8 -a
Invelișul material - mijlocul spre a minți


      Noi ne aflăm în sala a opta și vedem acolo scris cu un scris citeț pe tabla rotundă nouă bine cunoscută din toate sălile precedente: „Să nu depui mărturie mincinoas㔠- sau ceea ce spune tot așa de mult: Să nu minți! -
      Aceasta sună desigur straniu în împărăția duhurilor curate, întrucât un duh, în starea sa curată, este incapabil să mintă ceva. Un duh nu poate de loc să vorbească altcumva, decât cum el gândește, deoarece gândul este deja cuvântul lui. Duhul în stare curată nu poate de aceea nici să spună vreun neadevăr, pentru că el este o ființă simplă și nu poate avea în sine nici o intenție ascunsă.
      De minciună este capabil numai un duh necurat, dacă el se înfășoară într-o materie. Dacă însă un duh, chiar și de structură necurată, este liber de învelișul său mai aspru, atunci nici el nu poate să spună vreun neadevăr.
      Din această cauză se înfășoară așadar și duhurile rele cu tot felul de înfățișări aspre cu ducere în eroare, pentru a putea minți în acest înveliș.
      Deci, trebuia și cunoscutul „Satan” să se înfășoare în paradis în fața primei perechi de oameni cu o înfățișare materială a unui șarpe, ca el să primească prin aceasta în sine o întenție ascunsă și astfel putea să gândească și să vorbească altfel.
      Din acest singur motiv sunt și oamenii pe pământ în stare să mintă atât de des cât vor ei, pentru că ei au în trupul lor o intenție ascunsă și începând din aceasta, pot conduce mașina trupului exact în direcția opusă gândirii.
      Așa ceva însă, cum am menționat, nu este posibil duhurilor curate. Ele pot, ce-i drept, dacă se exprimă față de oamenii pământești, să se mărturisească prin corespunderi și nu rar spun atunci cu totul altceva, decât ce reprezintă sensul intertior al cuvântarii lor. Dar acest lucru nu înseamnă a minți, ci să transpui adevărul duhovnicesc în imagini pământești, care corespund exact cu acest adevăr.
      Noi vedem însă, că această poruncă nici nu este utilă pentru duhuri, întrucât capacitatea de a minți le lipsește cu desăvârșire.
      Pentru cine însă este deci valabilă această poruncă? - Eu știu că, cu răspunsul se poate fi acuși la capăt și se va putea spune: Ea este valabilă pentru duhurile înfășurate în materie și le poruncește, să nu folosească învelișul lor altfel, decât cum este alcătuită în ei gândirea lor și voința reieșită din aceasta în starea curat duhovnicească.
      Noi știm însă, că această poruncă, așa de bine ca toate cele precedente, provine din Dumnezeu, ca motivul din începuturi a toată duhovnicia. Fiind astfel, nu poate avea ea numai o însemnătate materială și nu în același timp și una duhovnicească.
      Pentru ca să analizăm însă treaba bine până la temelie, trebuie noi să dezbatem, ce este de fapt de înțeles prin „a minți” sau „a da mărturie mincinoasă“. Ce este deci minciuna sau mărturia mincinoasă în sine însăși? Voi veți spune: orice neadevăr. Dar eu întreb: Ce este așadar un neadevăr? La acest punct ar fi desigur și cineva acuși gata cu răspunsul și ar spune: Fiecare propoziție, pe care o rostește omul, pentru a duce pe cineva prin aceasta în eroare, este un neadevăr, o minciună, „o mărturie falsă“. Este totul bine din perspectiva de din afară, dar nu din cea interioară. Noi vrem pentru aceasta să stabilim o mică probă.
      Intrebare: Poate voința să gândească? Fiecare om trebuie să dea un rapuns negativ la așa ceva, întrucât el trebuie să spună evident: Voința se raportează la om ca animalul de tras la o căruță. Acesta o trage pe aceeași desigur cu putere; dar încotro va duce el căruța fără căruțașul care gândește?
      Intreb mai departe: Poate gândul să vrea? Să ne reântoarcem la căruță. Poate căruțașul să mute din loc căruța grea cu cea mai bună minte fără puterea de tracțiune a animalului de greutate? Fiecare va spune la acest punct: Acolo pot stabili mii dintre cei mai deștepți căruțași lângă căruța greu încărcată toate principiile  filozofice posibile și totuși ei nu vor mișcă căruța atâta timp din loc cu toate gândurile acestea strălucitoare, decât până ce ei au ajuns în gândurile lor la un acord, ca, în fața căruței, trebuie pusă o putere de tracțiune conform cu aceasta.
      Din acest exemplu am văzut așadar, că voința nu poate gândi și că gândul nu poate vrea. Dacă însă, gândul și voința sunt unite, atunci voința poate totuși să facă numai acel lucru, în care direcție o duce gândul.
      Acum însă, întreb mai departe: Dacă așa stau lucrurile cu această treabă, cine poate atunci minți din om? Voința cu siguranță nu, fiindcă aceasta este un ceva, care se conformează tot timpul după lumina gândului. Poate gândul să mintă? Cu siguranță nu, el este simplu și nu se poate împărți. Va putea cumva trupul în om să mintă? Cum trupul ar putea să mintă ca fiind pentru sine o mașină moartă, care numai prin gândul și voința duhului prin suflet este stimulat la o activitate, acest lucru ar fi într-adevăr foarte straniu de a afla.
      Eu găsesc tocmai acum un psiholog și anume din clasa dualiștilor duhovnicești, acesta spune: Sufletul omului este și o ființă în sine conștient gânditoare și gândește pe de-o parte din imaginile naturale și pe de-altă parte din imaginile duhovnicești. Așa se pot în el chiar bine forma două feluri de gânduri, anume naturale și duhovnicești. El poate de aceea să gândească bine în sine acelea duhovnicești, deoarece însă îi stă la dispoziție și voința duhului, așa poate el să rostească în loc de adevărul de spus cu voce tare sau a gândului duhovnicesc a imaginilor naturale, gânduri foarte opuse față de adevărul duhovnicesc. Și dacă sufletul face așa ceva, atunci el minte sau depune o mărturie mincinoasă. Ce credeți voi într-adevăr, este corectă această concluzie?
      Aparența corectitudinii are ea într-adevăr, privit pentru omul exterior, dar în temelia temeliei ea este totuși greșită; pentru că ce activitate ar ieși într-adevăr la iveală, dacă la transportarea în altă parte a vreunei căruțe am dori să amplasăm și să înhămăm în față tot așa ca în spate la fel de mulți și la fel de puternici cai de tracțiune și pe lângă aceștia și căruțași pentru conducerea cailor?
      Așa cum căruța nu ar fi niciodată mutată din loc, tot astfel va arăta situația totuși desigur și cu viața unui om, dacă aceasta ar vrea să se întemeieze pe două principii vii opuse. Aceasta ar fi exact așa de mult ca plus 1 și minus 1, care adunate dau zero.
      Trebuie deci să fie numai un principiu viu; cum însă poate acesta să mintă și să depună mărturie mincinoasă?
      Ori nici nu poate acest un principiu, cum am dovedit, să nu mintă de loc și să depună mărturie mincinoasă, ori prin noțiunea „a minți” și „a depune mărturie mincinoas㔠trebuie înțeles din principiu cu totul altceva, decât ce a fost înțeles până acum.
      La aceasta firește că spune cineva: Dacă ideea este astfel de înțeles, atunci este de privit ca nepăcătos și liber obișnuit fiecare minciună cunoscută nouă, fiecare jurământ mincinos, precum și fiecare înșelăciune cu cuvinte. Bine, spun eu, împotrivirea n-ar fi așa de rea, dar după zicala voastră: „Cine râde la urmă, acela râde cel mai bine” ne vom reține o bucurie asemănătoare la sfârșit. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 2 of 6  [ 60 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6  Next
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !