Imparatia copiilor din Lumea de Apoi

[Fire]

A doua şi a treia sală, invăţătura despre a 2-a şi a 3-a poruncă

      Noi nu trebuie să urmărim în continuare, ce mai aud aceşti copii de la învăţătorii lor despre Domnul; căci epoca sau starea, în care l-au pierdut pe Domnul cu totul, au trecut peste ea şi prin aceasta şi prin prima sală de învaţătură, care sunt în această secţie, cum aţi văzut voi mai devreme, doisprezece de acest fel. - Ar fi prea complicat, să participăm în următoarele săli la învăţăturile următoare ale acestor copii. Dar ca să ştiţi totuşi ce se învaţă în aceste săli şi în ce fel, vă spun eu, că aţi putut observa aceasta din prima tablă din mijlocul primei săli, despre ce ar putea fi vorba în această clădire mare de învaţătură - despre nimic altceva decât despre cele zece porunci ale lui Moise şi în sfârşit, despre cele două porunci ale dragostei.
      În fiecare sală care urmează se învaţă şi se exersează practic o nouă poruncă şi aceasta în acelaşi fel, cum aţi putut observa în prima sală, deoarece aţi avut suficent timp, să învăţaţi prima poruncă.
      În următoarea sală este învaţată deja porunca: „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert” - Aceasta nu puteţi înţelege bineânţeles nici voi, ce vrea de fapt să spună de fapt aceasta poruncă, de aceea vreau eu se vă explic adevăratul sens al poruncilor prin mici împulsuri.
      Prin urmare, nu se interpretează în aceasta a doua sală porunca în următorul fel, adică nimeni să nu rostească cu voce tare numele Domnului fără respectul şi frica necesară şi în nici într-un caz la o ocazie neimportantă şi această poruncă nu ar însemna aproape nimic. Căci dacă cineva este de părere, că trebuie doar în cazuri extreme de urgenţă şi aceasta tot timpul cu mare respect şi frică să pronunţe numele Domnului, atunci acest lucru nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât: nu trebuie pronunţat niciodată numele lui Dumnezeu, în care rămân două condiţii, în ce împrejurări se poate exprima numele lui Dumnezeu. Aceste condiţii sunt însă bazate pe nişte şuruburi, că cu siguranţă nici un om nu ar putea ajunge la convingerea, la ce ocazie urgentă s-ar ivi şi care ar fi cât de cât demnă pentru a putea pronunţa numele sfânt. În al doilea rând, dacă se întâmplă o astfel de ocazie, ca de exemplu la pericolul vizibil, care poate paşte un om, concomitent la aceasta se pune întrebarea, dacă vreun om într-o asemenea situaţie ar fi aşa de receptiv şi ar poseda puterea, să pronunţe cu respectul cuvenit numele Domnului?
      Dacă vă uitaţi la explicaţia a a 2. -a porunci, cum apare pe pământ deseori, atunci trebuie neapărat să ajungeţi la verdictul final, că numele Domnului nu ar trebui pronunţat niciodată şi aceasta din simplul motiv, pentru că ambele motive s-ar putea ansambla vreaodată împreună. Eu aş vrea să-i cunosc pe acei oameni pe pământ, care la cel mai mare pericol s-ar linişti pentru a putea spune într-un fel respectos numele lui Dumnezeu.
      Dacă ar fi adevărat aceasta, atunci nu ar mai avea voie nici un om să se roage, căci în rugăciuni rosteşte numele lui Dumnezeu. Omul însă ar trebui să se roage zilnic şi să dea Domnului respect şi nu trebuie rostită rugăciunea doar în cazul extrem.
      Din toate reiese, că porunca nu este bine înţeleasă. Pentru a da capăt gândirii cu o lovitură, vă spun eu pe scurt, cum ar trebui înţeleasă această poruncă de la baza sa. Şi se spune: „Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert” aceasta înseamnă aşa de mult ca:
      Tu să nu rosteşti numele lui Dumnezeu doar cu gura, nu doar nişte sunete articulate şi câteva silabe spuse, ci, deoarece Dumnezeu este motivul vieţii tale, să Il rosteşti tot timpul din baza vieţii tale, aceasta înseamnă, tu nu trebuie să-l pronunţi mecanic, ci tot timpul cu viaţa în toate mişcările tale; căci orice faci tu atunci, faci cu puterea lui Dumnezeu dăruită ţie. Dacă folosesti această putere la lucruri rele, atunci evident iei sfinţenia dumnezeiască din tine; şi aceasta este puterea ta, numele viu al lui Dumnezeu!
      Vedeţi, aşa de mult spune aceasta poruncă, că, în primul rând, trebuie recunoscut numele lui Dumnezeu, ce este El şi din ce constă El; şi acesta nu trebuie pronunţat cu cuvinte exterioare banale ca un alt fel de nume, ci tot timpul cu putere, pentru că numele lui Dumnezeu este puterea oamenilor. De aceea ar trebui să facă omul tot ce face, în Numele acesta. Dacă face acest lucru atunci, nu este unul care spune numele lui Dumnezeu cu banalitate, ci cu putere şi pronunţat cu vietate în sine.
      Şi iată, în acest fel, deci practic, învaţă elevii în aceasta a doua sală porunca a doua şi se repetă de atâtea ori la fiecare, până când a ajuns în sine, prin aceasta, la o performanţă. A ajuns el o dată la aceasta, merge în a treia sală la a treia poruncă, care sună, cum bine ştiţi:
      „Să sfinţeşti ziua de sabat. ” - Ce vrea să spună cu aceasta, mai ales aici unde nici o noapte nu schimbă ziua şi prin aceasta rămâne ziua veşnic? Când este atunci oare sabatul? Dacă este aceasta porunca de la Dumnezeu, atunci trebuie să aibă o veşnică regulă a timpului şi trebuie să aibă tot aceeaşi semnificaţie în împărarăţia duhurilor cât şi pe pământ.
      La voi se zice, că în ziua de sabat, ca sărbătoare, să nu lucri, prin care se înţelege lucrul pentru hrană. Dar este totuşi permis să fie spectacole, să dansezi la fel ca păgânii. O zi de post înainte de sabat este obligatorie, pentru a putea mânca la sabat mult mai bine şi mai mult. Deci, îi este permis şi hangiului, să-şi vândă produsele şi să-şi înşele clienţii la sărbători mai mult decât de obicei. Aceasta înseamnă în dreaptă măsura să sfinţeşti sabatul; doar să nu lucrezi pe câmp şi pe ogoare, în rest totul este permis la sabat.
      Domnul însă a arătat pe pământ, că se poate lucra cu spor şi se poate face bine în ziua de sabat. Dacă a lucrat Domnul Insuşi în ziua de sabat, atunci cred eu, că fiecărui om ar trebui să-i fie dovada deajunsă, că sub „sfinţirea sabatului” ar trebui să se înţeleagă cu totul altceva decât faptul să nu lucri ceva cu mâinile ce este necesar şi hrănitor.
      Dar, prin urmare, ce se înţelege prin sfinţirea sabatului? Ce este sabatul? Eu vreau să vă spun pe scurt:
      Sabatul nu este nici sîmbată nici duminică, nici în duminica de paşti sau de florii, nici într-o altă zi a săptămânii sau în an, ci el nu este nimic altceva decât ziua duhului în om, lumina dumnezeiască în spiritul omenesc, soarele de răsărit al vieţii în sufletul omenesc. Aceasta este ziua vie a Domnului în om, pe care ar trebuie să-l recunoască tot timpul şi să-l laude prin toate lucrarile sale, care ar trebui să le facă din dragoste pentru Dumnezeu şi din aceasta, din dragoste pentru aproapele sau.
      Dar pentru că omul nu mai poate şi nu mai vrea să găsească aceasta zi de odihnă a Domnului în turbulenţa lumii, trebuie de aceea să se retragă din lume şi să caute în sine însuşi acea zi de viaţă a linişti sfinte a lui Dumnezeu.
      De aceea, i-a şi fost poruncit poporului lui Israel, să stabilească cel puţin o zi pe săptămână, în care el să se retragă de la treburile lumeşti şi să caute în sine doar această zi a vieţii. Dar legea este privită doar din punctul de vedere exterior şi material şi s-a ajuns pe această cale la sfârşit aşa de departe, că nici măcar nu a mai fost recunoscut Domnul sabatului, El Tatăl sfânt, atunci când El, împins de o dragoste nemărginită, a venit la copiii Săi pe pământ!
      Eu sunt de părere că din aceste cuvinte ar trebui să vă fie pe deplin de înţeles, ce trebuie să se înţeleagă prin sfinţirea zilei de sabat şi cum trebuie să se aplice aceasta.
      În acelaşi timp însă, ar trebui să vă fie de înţeles şi întrebarea, dacă cinstirea voastră a duminicii este într-adevăr în realitate o sfinţire a sabatului, dacă printr-o oră de scurtă slujbă religioasă, atunci însă printr-o grămadă de distractii lumeşti se poate într-adevăr ajunge la ziua de odihnă a Domnului interioară şi veşnic însufleţită?
      Dacă eu aş fi cu voi pe pământ, atunci aş dori într-adevăr să pun o foarte mare recompensă pe dovada, dacă prin mergerea la biserică, atunci prin haleală zdravănă, în sfârşit prin plimbare, condus sau călărit, câteodată şi prin dansare, jucat şi băut de alcool mult, nu rar prin minciună şi înşelăciune, prin facerea de vizite de obicei defăimătoare şi mai multe asemenea intreprinderi se poate găsi şi sfinţi, în duh, adevărata zi de sabat. Cine ştie, dacă nu există filozofi, care ar fi în stare să aducă asemenea dovezi; - la noi el fireşte că ar găsi atâta adevăr ca la o monedă falsă.
      Că, aici, copiilor le este predat şi sunt ei exersaţi într-un mod practic numai în sfinţirea vie a sabatului, de-abia mai trebuie menţionat mai îndeaproape. Şi voi vă puteţi face din acest lucru o noţiune temeinică, cum din temelia temeliei ar trebui înţeleasa într-adevăr această poruncă a Domnului.
      Aşa însă, că aceste două porunci şi mai înainte prima, vrem noi să verificam în cel mai scurt mod încă şi celelalte, că voi să primiţi o noţiune temeinică, în ce idee le sunt aduse copiilor la cunoştiinţă toate poruncile, aici. Şi aşa vrem noi pentru ce urmează să luăm în considerare imediat în cel mai scurt mod a patra poruncă din sala a patra. -

[Fire]

A- 4 -a porunca din sala a patra (în înţelesul duhovnicesc)

      A patra poruncă, cum voi o aveţi pe pământ, sună aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca tu să trăieşti mult şi să-ţi meargă bine pe pământ“. - Această poruncă este tot aşa de o origine dumnezeiască ca şi primele trei. Ce porunceşte ea însă şi ce înseamnă ea? Nimic altceva decât ascultarea copiilor de părinţii lor şi pentru aceasta ascultare, o favoare temporară.
      Nu poate la acest punct fiecare să întrebe şi să spună: Cum, o poruncă dumnezeiască se sancţionează doar prin promisiuni temporare şi nu are nimic vizibil în planul din fond, în care s-ar oferi avantaje veşnice şi duhovniceşti? La ce folosesc într-adevăr asemenea favoruri temporare? Ce foloseşte traiul bun, la ce foloseşte viaţa lungă, dacă după aceasta nu urmează ceva mai înalt?
      Este adevărat: să trăieşti bine şi îndelungat este mai bine decât să trăieşti un timp scurt şi rău. Dacă însă apare moartea neprimitoare la sfirşitul duratei de viaţa, ce privilegiu are viaţa bună şi lungă faţă de cea proastă şi scurtă? Eu sunt de părere că, pentru acest lucru, tocmai nu trebuie să fi un matematician fundamental, pentru a putea spune: diferenţa este peste tot un veritabil zero; pentru că după prima vine tot aşa că şi după a doua un veritabil nimic şi atunci se întreabă oricum puţin, cum a fost calea spre această primire, bună sau rea.
      Atunci ar fi aşadar, privit după această măsura de măsurat, a patra poruncă bazată pe un sol foarte delicat şi părinţii ar fi într-adevăr într-o situaţie foarte proastă, dacă copiii lor s-ar naşte pe pământ deja cu o asemenea filozofie şi copiii înşişi vor găsi puţine motive la o asemenea considerare, să asculte de părinţii lor. - De altfel, se poate face asupra acestei porunci încă şi următoarea consideraţie critică. Aşa cum sună porunca, ea are aşadar numai o bază temporară, deci, semnificând doar îndatorarea copiilor faţă de părinţii lor.
      Se pune astfel întrebarea: Ce necesitate ar avea aşadar această poruncă aici, în împărăţia spiritelor, unde copiii sunt eliberaţi veşnic de părinţii lor? Dacă ei sunt însă eliberaţi de părinţii lor, atunci ar fi ei totuşi cu siguranţa eliberaţi şi de îndatorările pământeşti faţă de aceştia. Totuşi observăm noi aici, în această a patra sală, scrisă pe tabla aceasta poruncă. Să fie cumva ea pentru aceşti copii raportată la Domnul? Acest lucru ar fi într-adevăr potrivit, dacă pe sub numai n-ar sta scris propoziţia de făgăduinţa: „Ca tu să trăieşti mult şi să-ţi meargă bine pe pământ“. - Dacă acolo ar sta scris: „Ca tu să trăieşti veşnic şi să-ţi meargă bine în ceruri“, atunci ar fi o asemenea transversiune a legii foarte uşor de înţeles; dar o făgădiunţa temporară în veşnica împărăţie a duhurilor sună aşadar totuşi puţin cam straniu.
      Ce credeţi voi într-adevăr, ce se va putea face în acest caz, pentru a-i oferi acestei legi un aspect dumnezeiesc bine întemeiat? Voi fireşte că daţi din umeri şi spuneţi foarte încet în voi: Dragă prieten şi frate! Dacă, aici, ar fi decisivă analiza noastră, atunci va fi un cusur însemnat în ceea ce priveşte sfera curat dughovnicească şi dumnezeiască a acestei legi; pentru că, conform analizei de mai sus, nu se poate găsi acolo cu un efort uşor aşa, cum se crede, tocmai prea multe aspecte duhovniceşti.
      Eu vă spun însă, că tocmai această poruncă, precum aproape nici o alta, este curat duhovnicească. Voi faceţi acum, ce-i drept, ochi mari; dar de aceea totuşi nu este situaţia altfel. Că voi însă să înţelegeţi aceasta dintr-o lovitura, aşa eu nu vreau să fac altceva, decât să spun aceasta lege cu nişte cuvinte puţin schimbate, aşa cum ea este predată şi aici, în aceasta sala de învăţământ şi voi veţi înţelege imediat abundenţa adevărului. Cum însă suna ea aici? - Ascultaţi!
      Copii! Ascultaţi de ordinea lui Dumnezeu, care îşi are originea în dragostea şi înţelepciunea Lui (va să zică mama şi tata), ca voi să trăiţi mult pe pământ în buna-stare. Ce este viaţa lungă şi ce este dimpotriva viaţa veşnică? „Viaţa lungă” semnifică viaţa în înţelepciune; şi este înţeleasă cu cuvântul „lung” nu ca durată, ci ca răspândire a devenirii tot mai puternice şi mai mari a vieţii; pentru că cuvântul sau noţiunea „Viaţa” înglobează doar deja pentru sine durata veşnică. Dar cuvântul „lung” nu înseamnă absolut deloc o durată, ci numai o răspândire a puterii de viaţă, cu care fiinţa vie ajunge tot mai mult în adâncurile vieţii dumnezeieşti şi tocmai prin aceasta face viaţa să proprie tot mai desavârşită, tare şi eficace.
      Pe acestea le-am avea explicate; dar „Bună-starea pe pământ” - ce înseamnă aceasta, aşadar? Nimic altceva decât însuşirea vieţii dumnezeieşti, pentru că prin cuvântul „Pământ” se înţelege aici fiinţa proprie şi buna- stare în această fiinţa nu este nimic altceva decât existenţa liberă în sine însuşi conform ordinii dumnezeieşti însuşită pe deplin.
      Această explicaţie scurtă este îndeajuns, pentru a accepta, că tocmai această lege este de o natură pe deplin curat duhovnicească. Dacă voi vreţi să o verificaţi mai exact pe timp de tihnă, atunci voi veţi găsi pe pământul propriu, că aşa stau lucrurile. Tot aşa însă, se învaţă şi aici copiii intr-un mod practic şi acest lucru cu cel mai mare folos. - Deoarece noi ştim însă acum astfel de lucruri, de aceea să ne ducem de îndată în sala a cincea. -

[Fire]

Porunca a 5-a în sala a cincea - explicată duhovnicesc

      Voi vedeţi în această a cincea sală iarăşi o tablă aşezată şi pe aceasta stă scris cu un scris bine citeţ: „Să nu ucizi“. - Dacă voi analizaţi această poruncă numai câtuşi de puţin la lumină şi la aceasta, luaţi împreună în aspect şi istoria poporului isrelian, atunci ar trebui ochii voştri să fie acoperiţi cu mai mult decât cu o albeaţă triplă, dacă voi n-aţi vedea în primul moment, că această poruncă are un cusur straniu. „Să nu ucizi! ” Cum, unde, când şi ce, aşadar?
      Ce înseamnă într-adevăr „a ucide“? Inseamnă a ucide doar a face trupul incapabil de a mai trăi sau înseamnă aceast lucru a fura duhului puterea lui de viaţă cerească? Este uciderea doar limitată legal în ceea ce priveşte trupul omului, atunci este totuşi imposibil ca să se facă prin aceasta referire la uciderea duhului; fiindcă doar tocmai se spune, că fiecare om trebuie oarecum să-şi omoare carnea sa, pentru a da viaţă duhului, precum şi Domnul Insuşi spune: „Cine îşi iubeşte viaţa, ceea ce înseamnă viaţa cărnii, acela o va pierde; cine însă renunţa la ea pentru numele Meu, acela o va câştiga. “
      Tot astfel, se arată aceasta şi în natura lucrurilor. Dacă la un fruct nu este adusă spre moarte crusta sau coaja exterioară, atunci fructul nu va ajunge la nici un germen viu. Acest lucru însă reiasă din toate acestea, că o omorâre a cărnii nu poate fi în acelaşi timp şi o omorâre a duhului. Dacă însă, prin aceasta lege se înţelege doar omorârea duhului, cine este atunci într-adevăr sigur de viaţa trupului său?
      În contrariu însă, este în acelaşi timp şi fiecăruia cunoscut faptul că, mai ales în timpul actual, înviorarile cărnii deseori petrecute nu sunt nimic altceva decât „Omorâri ale duhului“. Dacă voi priviţi, imediat pe lângă, istoria poporului israelian, căruia oarecum, cum obişnuiţi voi să spuneţi, i-au fost date aceste legi proaspăt gătite, atunci găsiţi voi contrastul straniu, că aducătorul de legi Moise însuşi a poruncit să fie omorâţi o sumedenie de israeliţi; şi urmaşii săi au trebuit să facă acelaşi lucru cu cei care au fost vinovaţi de încălcarea legii.
      „Să nu ucizi” - această lege s-a aflat în chivotul legii tot aşa de bine ca şi celelalte. Ce a făcut însă toată oastea israelitiană, atunci când a intrat în ţara făgăduinţei, cu locuitorii de dinainte ale acestei ţări? Ce a făcut însuşi David, bărbatul după inima lui Dumnezeu? Ce a făcut cel mai mare profet Elisei? - Vedeţi, ei toţi au omorât şi acest lucru foarte de multe ori şi chiar deseori, într-un mod destul de îngrozitor.
      Acela dintre voi care este aici cu duhul limpede şi fără idei preconcepute, nu trebuie acela să rostească în sine judecata şi să spună: Ce fel de poruncă este aceasta, împotriva căreia, cum împotriva niciuneia, au fost nevoiţi să procedeze chiar primii  profeţi înşişi rânduiţi de Dumnezeu?
      O asemenea poruncă este doar totuşi aşa de mult ca nici o poruncă. Şi în timpurile noastre este uciderea fraţilor în războaie chiar un act de cinste! Da, Domnul Insuşi omoară zi de zi legiuni de oameni după trup; şi totuşi se spune: „Să nu ucizi! ” Şi David a trebuit chiar să poruncească uciderea unui conducător de oşti, fiindcă el s-a purtat cu indulgenţă, fireşte într-adevăr călcând juramântul, împotriva unei cetăţi rânduite spre distrugere.
      Bine, spun eu, aşa stau lucrurile pe pământ cu porunca aceasta. Aici o vedem însă în împărăţia cerurilor, unde nu mai poate nici o fiinţă să o omoare pe alta şi cu siguranţă nimeni nu va îmbrăţişa niciodată nici măcar cel mai slab gând, să ucidă pe cineva. Pentru ce stă ea scrisă, deci, aici, pe tablă? Cumva din consideraţii pur istorice, ca elevii să înveţe aici, ce fel de porunci sunt şi au fost pe pământ? Sau să fie cumva aceste cele mai blânde duhuri de copii transpuse un timp într-o plăcere de a ucide din cauza acestei porunci şi pe aceasta să o combată atunci faţă de lege în sine însuşi? Acest lucru l-am putea adopta, ce-i drept; dar care concluzie sau care rezultat de sfârşit am primi atunci din aceasta? Eu nu vă spun altceva decât: Dacă plăcerea de a ucide trebuie să li se ia copiilor totuşi iarăşi la sfârşit, deoarece ei, ca indivizi cu plăcerea de a ucide, s-au încercat îndeajuns faţă de lege, trebuie doar să şi adoptăm ideea că ei, la aceasta, nici n-ar fi câştigat ceva nici n-ar fi pierdut nimic, dacă ei n-ar fi fost niciodată pătrunşi de plăcerea de a ucide.
      Eu văd însă, că, la această expunere temeinică a acestei ideei, voi înşivă nu ştiţi acum, ce să faceţi aşa de fapt din această poruncă. Nu vă faceţi griji; puţine cuvinte vor fi îndeajuns, pentru a vă pune toate lucrurile până acum îndoielnice în cea mai clară lumină şi legea va străluci de îndată demnă ca un soare pe cer, precum pe pământ, aşa şi în cer!
      Pentru ca voi însă să înţelegeţi explicaţia următoare uşor şi temeinic, de aceea vreau eu numai să vă trezesc atenţia spre faptul că în Dumnezeu este veşnica menţinere a tuturor duhurilor create, condiţia de fond de neschimbat a toată ordinea dumnezeiască. - Dacă voi ştiţi acum acest lucru, atunci priviţi la contrariu, anume la distrugere; şi voi aveţi porunca în mod duhovnicesc şi trupesc plin de însemnătate în faţă voastră.
      Spuneţi astfel în loc de: Să nu ucizi - să nu distrugi, nici pe tine însuţi, nici toate acelea, ce aparţin fratelui tău; pentru că menţinerea este legea veşnică de fond în Dumnezeu Insuşi, conform căreia El este veşnic şi nemărginit în puterea Sa. Pentru că, pe pământ, este necesar şi trupul omului până la timpul fixat de Dumnezeu pentru perfecţionarea veşnic durabilă a duhului, aşa nu are nimeni dreptul fără o poruncă precisă a lui Dumnezeu, să distrugă intenţionat nici trupul său propriu nici cel al fratelui său.
      Dacă deci, aici, este vorba de menţinerea poruncită, atunci, însă, se şi înţelege de la sine, că fiecare este încă mai puţin în drept, să distrugă duhul fratelui său precum şi al sau propriu prin oricare mijloace şi să-l facă incapabil, pentru dobândirea vieţii veşnice. Dumnezeu omoară fireşte zi de zi trupuri ale oamenilor; dar la timpul potrivit, dacă duhul a dobândit o maturitate ori printr-un fel ori prin celălalt fel. Şi îngerii cerului, ca slujitori neconteniţi ai lui Dumnezeu, omoară încontinuu trupurile oamenilor pe pământ; dar nu mai degrabă, decât atunci când ei au însărcinarea de la Dumnezeu şi atunci numai în acel fel şi chip, cum vrea Domnul să fie.
      Astfel, învaţă însă aici şi copiii într-un mod practic duhovnicesc, din ce constă menţinerea lucrurilor create şi cum ea, împreunată cu voia Domnului, trebuie să fie folosită tot timpul în modul cel mai grijuliu. Şi dacă voi aţi înţeles aceasta acum numai întrucâtva, atunci va fi cu siguranţă limpede, mai întâi să înţelegi marele merit al acestei legi însuşi şi în al doilea rând, de ce ea apare şi aici în împărăţia duhurilor copiilor cereşti. - Deoarece noi ştim asemenea lucruri, atunci noi putem să ne şi ducem de îndată în sala a şasea. -

[Fire]

Porunca a 6-a în sala a şasea - Ce este desfrâul?

      Aici vedem noi iarăşi o tablă în mijlocul sălii a şasea. Pe tablă stă scris cu un scris bine citeţ: „Să nu te dai la desfrâu, să nu comiţi adulter“. - Neîndoielnică este această a şasea poruncă, care a dat-o Domnul prin Moise poporului israelian. Această poruncă este cu siguranţă una dintre cele mai grele, pentru a o înţelege în condiţia sa de fond şi atunci, să o şi priveşti exact în temelia de viaţă.
      Ce se interzice de fapt prin această poruncă? - Şi cui i se adresează mai ales această poruncă, duhului, sufletului sau trupului? Care dintre aceste trei potente de viaţă să nu se dedea la desfrâu? Aceasta ar fi o întrebare. Ce este însă de fapt desfrâul şi ce adulterul? Este desfrâul actul de împerechere reciproc? Dacă acesta este cazul, atunci prin această poruncă este pusă potcoveala fiecărei zămisliri; pentru că noi nu găsim în această poruncă simplă de loc pusă nici o excepţie condiţionată; aşa se spune o dată: „Să nu te dedai la desfrâu“.
      Dacă deci, actul de împerechere este oarecum văzut ca punctul culminant al desfrâului, atunci eu însumi aş vrea să-l cunosc pe acela, care, sub înfăţişarea actuală a lucrurilor, ar putea înfăptui pe pământ o zămislire fără acest act interzis. Dacă acum în cununie sau în afara cununiei, actul este acelaşi. Dacă el este comis într-adevăr cu intenţia de a zămisli copii sau nu, el este acelaşi. În afară de aceasta, n-are porunca însăşi nici o condiţie în sine, prin care o cununie reglementată ar fi exceptată de la desfrâu.
      Priviţi însă lucrurile pe de-altă parte, trebuie doar să-i fie fiecărui om limpede, că Domnului îi este cu precădere importantă reproducerea neamului omenesc şi o educaţie înţeleaptă a aceluiaşi. Pe ce cale însă ar putea să se reproducă neamul omenesc, dacă actul de zămislire îi este înterzis cu ameniţarea morţii veşnice? Eu sunt de părere că acest lucru îl poate cuprinde fiecare om cu mâinile, că aici, treaba are evident un cusur.
      La aceasta însă, trebuie fiecare să-şi dea în sine însăşi o mărturie silit de împrejurări, ca la nici o poruncă de urmat nu aruncă în general natura omului o bătaie aşa de puternică sub picioare, de care el trebuie să se împiedice, decât tocmai la aceasta. - Fiecare om, dacă educaţia sa a fost cât de cât ordonată, nu găseşte nici o greutate, sau cel mult numai una foarte redusă, în ţinerea celorlalte porunci; dar la această poruncă trage natura tot timpul o linie puternică chiar prin socoteala unui apostol Pavel!
      Evident, vedem noi o interzicere a dorinţei cărnii, care este legată de nedespărţit cu actul de zămislire. Dacă, deci, porunca este valabilă numai pentru dorinţa cărnii şi nu în acelaşi timp şi pentru actul de zămislire, atunci apare întrebarea, dacă este de despărţit actul de zămislire conform ordinii de dorinţă a cărnii? Care dintre voi poate să dovedească aşa ceva şi să susţină că cele doua părţi cununate după ordinea legii n-ar simţi la actul de zămislire nici o dorinţă temporară? Sau unde este acea pereche de cununie, care n-ar fi cel puţin pe jumătate împinsă prin dorinţa cărnii iminentă spre actul de zamislire?
      Noi vedem aşadar din acestea, ca noi, cu această poruncă, în ceea ce priveşte neprihănirea nu putem de loc să găsim o soluţie în aplicarea pe actul de zămislire trupesc. Ori trebuie să fie un act de zămislire curat, care nu are nimic de-a face cu dorinţa cărnii, dacă nu se poate dovedi un asemenea act, nu trebuie să fie actul de zămislire al cărnii sub această judecată este deja constatat, că această lege se pronunţă liberă fără cruţare şi faţă de fiecare condiţie exceptată.
      Existenţa necesară a omului se pronunţă însă cu voce tare împotriva interzicerii acestui act, aşa cum natura doritoare tot timpul fără cruţare. Pentru că acolo poate să fie cineva, de oricare pătura socială el ar aparţine, aşa că el nu este dezlegat de acest lucru, când a ajuns la maturitatea sa. El ar trebui să se lase aşadar ciuntit şi să omoare natura lui, căci altfel nu iasă în nici un caz cel puţin în pofta sa acest lucru, chiar dacă el prin împrejurări exterioare este oprit de la activitate.
      Deci, nu se referă aceasta în nici un caz la carne. Poate că această lege se referă numai singură la suflet? Eu sunt de părere, fiindcă sufletul este pe deplin principiul în viaţă al trupului şi libera acţionare a acestuia depinde numai de suflet, fără care carnea este moartă, aşa că ar fi deci totuşi într-adevăr cu greu de găsit pe undeva un învăţat de super clasă, care ar putea susţine în serios în acest punct, că sufletul n-ar avea nimic de-a face cu acţiunile libere ale trupului.
      Trupul este totuşi numai unealta sufletului, artificial rânduit spre folosirea lui; ce să fie aşadar cu o poruncă numai pentru trupul singur, care de fapt este o maşină moartă? Dacă cineva a făcut cu târnăcopul o lovitură stângace, a fost de vină târnacopul sau mâna lui? Eu sunt de părere că aşa ceva totuşi nu vrea nimeni să susţină, că târnacopul ar fi de vină aici pentru lovitura stângace.
      Tot aşa de puţin se poate şi la actul de zămislire da vina trupului, ca fiind o faptă păcătoasă a acestuia, ci numai principiului activ singur, care este aici sufletul în viaţă. Deci, trebuie şi iluminarea critică de până acum ale acestei porunci să fie valabilă doar pentru suflet, care în carne gândeşte, vrea şi acţionează; şi astfel este tocmai sufletul liber într-un mod necesar de la această poruncă după criteriul desfăşurat. Deci, nici cu sufletul nu merge; atunci va merge totuşi cu duhul? Noi vrem să vedem, ce se va lasă obţinut de la duh.
      Ce este aşadar duhul? Duhul este principiul de viaţă propriu zis al sufletului şi sufletul este nimic fără duhul decât un organ substanţial eteric, care desigur posedă toate capacităţile spre primirea vieţii, dar fără duh nu este nimic decât un polip substanţial- duhovnicesc- eteric, care îşi întinde braţele sale continuu spre viaţă şi suge tot în el, ce corespunde naturii sale.
      Sufletul fără duh este deci doar o putere tăcută polară, care poartă în sine simţul greoi al saturării, de sine stătăor însă nu posedă o putere de decizie, din care i-ar fi limpede, cu ce se satură şi la ce îi foloseşte săturarea. El este de comparat cu un cretin din temelie, care nu simte altă poftă în sine decât aceea, să se sature. Cu ce şi de ce? Despre aceasta el nu are nici o noţiune. Dacă el simte o foame mare, atunci el mănâncă, ce îi stă la îndemână, dacă gunoaie sau pâine sau dacă cea mai veritabilă mâncare pentru porci, acest lucru îi este tot una.
      Vedeţi, acelaşi lucru este sufletul fără duh. Şi aceşti cretini daţi ca exemplu au şi ei numai o viaţă sufletească, ceea ce înseamnă, în suflet este ori un duh prea slab ori adesea nici un duh.Aşa este cazul, pentru acest lucru, nu trebuie voi nimic altceva să faceţi decât să aruncaţi o privire în lumea duhurilor întunecate; ce sunt acestea? Ele sunt suflete care trăiesc în continuare după moarte, care în viaţa trupească au slăbit în sine atât de tare şi au apăsat duhul lor în jos în cel mai nesocotit mod şi adesea într-un mod răuvoitor, ca el, într-o asemenea stare, de-abia este în stare să le ofere activarea de viaţă cea mai sărăcăcios proporţionată, la care însă toată avantajele de viaţă nu arareori trebuie să rămână în veşnicul plan de fond!
      Cum însă se comportă asemenea fiinţe în lumea cealaltă faţă de duhurile mântuite şi în viaţă? Nu altcumva decât ca prostănaci puri, deci cretini duhovniceşti, în toate formele încă diforme, aşa încât nu rar nu mai este de descoperit nici cea mai slabă urmă a unei înfăţişări omeneşti. Aceste fiinţe sunt în lumea spiritelor numai atât de puţin responsabile pentru felul lor de a proceda, cum îmbecilii la voi, pe pământ. Din aceasta însă se trage aşadar concluzia, că nu sufletul pentru sine, ci numai posesia duhului, căruia singur îi aparţine voinţa liberă, este responsabil, în fond, deci, numai duhul.
      Dacă, însă, acum este dovedit evident acest lucru, atunci se pune întrebarea: Cum şi în ce fel poate aşadar să facă desfrâu duhul absolut? Poate duhul să aibă pofte spre carne? Eu sunt de părere că o mai mare contrazicere de-abia ar putea să fie decât aceea, dacă cineva ar vrea într-adevăr să-şi închipuie un „duh de carne“, care, silit de împrejurări, ar trebui să fie material, pentru ca să aibă el însuşi pofte dur materiale în sine.
      Dacă un arestat în arestul lui cu siguranţă nu găseşte cea mai mare plăcere, aşa că, cu atât mai mult duhul absolut va avea o mai mică pasiune, cu fiinţa sa liberă să se împreuneze pentru totdeauna cu materia dură şi să-şi găsească la aceeaşi pofta a sa. În acest sens este deci un duh făcând desfrâu totuşi cu siguranţă cea mai mare prostie pe care o poate spune un om vreodată. Acum, se pune în consecinţa întrebarea: Ce este deci desfrâul şi care să nu se dedea la acesta, întrucât noi am văzut, că şi trupul şi sufletul şi duhul nu pot pentru sine să facă desfrâu, aşa cum noi le cunoaştem pe acestea până acum? -

[Fire]

Despre dragostea de două feluri

      Unii ar trebui să spună: Moise a explicat acest lucru mai târziu amănunţit, prin care a permis actul de reproducere doar între soţi binecuvântaţi, iar în oricare alt fel a interzis aceasta şi zămislirea cealaltă, mai ales între un bărbat căsătorit cu femeia altuia care doresc acest act, a prescris, ca aceasta să fie văzută ca un adevărat adulter şi aceşti adulteri sunt vinovaţi de ambele părţi şi sunt pedepsiţi cu moartea. Aceasta este drept, dar prescrierile urmate după această poruncă nu schimbă de fel înfăţişarea acesteia. Cine vrea să se lege de aceasta, trebuie să treacă un proces după prima lege; căci nici desfrâul sau adulterul nu sunt într-un anume fel interzise.
      Noi am înţeles până acum clar, ce se poate înţelege în orice caz sub desfrâu. După ce toate acestea însă indică actul de reproducere, atunci este imposibil să fie felurile noastre presupuse de desfrâu privite ca fiind interzise.                                                                
      Dar acum se înscrie în această problemă un cunoscător: sub desfrâul, care este interzis, se înţelege doar satisfacerea goală a instinctelor senzuale. Bine, spun eu; dacă un bărbat şi cu femeia altuia, care nu poate fi fecundată de bărbatul ei, produc într-adevăr un copil, atunci întreb eu, poate să fie socotit aceasta ca un adulter păcătos? Eu întreb mai departe: dacă un tânăr, mânat de natura sa produce un copil cu o fată, poate să fie acuzat de desfrâu?
      Eu întreb mai departe: dacă un bărbat ştie din experienţă că nevasta sa nu poate rămâne însărcinată, dar se culcă totuşi cu ea, pentru că are o carne îmbelşugată, care îl aţâţă şi evident el îşi satisface doar goalele instincte senzuale; poate oare acest act să-l învinovăţească de păcatul de desfrâu?
      Eu întreb mai departe: Există în special în aceste vremuri, cum a existat tot timpul, o mulţime de oameni de ambele sexe, care sunt totuşi apţi de reproducere şi posedă o mare natură de dor aprig; dar ei nu sunt în stare din cauza poziţiilor lor politice şi a stărilor insuficiente să se căsătorească. Dacă aceşti oameni dublu încolţiţi comit actul de reproducere, păcătuiesc oare contra acestei a şasea porunci?
      Se va spune: să jertfească instinctele lor lui Dumnezeu şi să nu se împerecheze, aşa nu vor putea păcătui. Eu însă spun: care judecător poate să declare această greşeală ca un adevărat păcat? Ce beneficiu are bogatul că poate să-şi aleagă o nevastă ordonată faţă de cel sarac, care trebuie să renunţe la această fericire? Oare să aibă cel înstărit un drept mai mare de reproducere decât cel sărac? Sfinţesc banii reproducerea de aceea, că bogatul se poate pune în stăpânirea unei femei ordonate, ce este imposibil pentru multe mii fără posibilitate?
      La aceasta se mai poate întreba: cine este de fapt vinovat pentru multipla sărăcie a oamenilor? Cu siguranţă nimeni altcineva decât bogatul fericit, care prin speculaţiile sale strânge multe comori, prin care de obicei multe mii de oameni ar putea să intre într-o căsnicie ordonată. Şi totuşi este soţul bogat scutit de păcatul desfrâului, dacă reproduce cu nevasta sa copii şi doar săracul să rămână calul de bătaie, pentru că nu poate să-şi ia o nevastă? Nu ar fi această sentinţă exact aşa ca şi cum s-ar alege la întâmplare un loc pe pământ şi s-ar porunci, ca prin urmare nu are voie nimeni să viziteze acel loc pe jos, pentru a primi de acolo o oarecare milostivire, ci fiecare, care viziteza acel loc şi care doreşte să primească acea milă, trebuie să fie condus într-un echipaj cât se poate de elegant?
      Cui i-ar fi bine o astfel de poruncă, acela ar trebui într-adevăr să fie dintr-o lume, de care nu ar ştii nici măcar Creatorul cerului şi a pământului şi aceasta ar însemna, ca această lume nu există niciunde; sau acela ar trebui să fie un trimis de-al lui Satana!
      Dar noi vedem căa din acest unghi, nu se poate explica deloc cea de-a şasea poruncă. Ce vom începe, pentru a putea explica cu sens această poruncă? Eu vă spun din timp: nu este aşa uşor acest lucru, cum îşi imaginează cineva. Da, eu spun:
      Pentru a înţelege adevăratul sens al acestei porunci, trebuie apucat foarte adânc şi prin acest lucru de la rădăcină sa; căci, altfel, se va rămâne în starea de dubii, în care uşor se poate privi ceva, care nu este nici pe departe un păcat şi ceea ce este într-adevăr unul, nu va merita nici un efort pentru a fi privit, ca fiind unul.
      Unde este însă rădăcina? Noi o vom avea imediat. Voi ştiţi, că dragostea este fundamentul şi condiţia de bază a tuturor lucrurilor. Fără dragoste nu ar fi fost conceput nici un lucru şi fără dragoste nu ar fi nici o existenţă imaginabilă, exact aşa cum nu s-ar fi format lumea fără forţa gravitaţiei după voinţa Domnului. Cine nu va putea înţelege aceasta, acela să se gândească la o lume fără poluri şi imediat va vedea, cum toţi atomii unei lumi s-ar despărţi unul de altul şi ar disparea în nimic.
      Deci dragostea este motivul în tot şi în acelaşi timp, cheia tuturor secretelor.
      Cum însă se poate face legătura între dragoste şi cea de-a şasea poruncă a noastră, pentru a o putea explica? Vă spun eu, nimic nu este mai uşor decât aceasta, prin care la nici un act de pe lume nu este aşa de multă dragoste cum este la acesta, care îl socotim cel mai desfrânat.
      Noi ştim însă că omul este capabil de două feluri de dragoste, cea dumnezeiască, contra cea de sine şi dragostea de sine, care este contra dragostei dumnezeieşti.
      Acum, se pune întrebarea: dacă cineva comite actul reproducerii, a cărui motiv a fost dragostea, dragostea de sine, sub care este şi orice fel de plăcere, sau a fost dragostea dumnezeiască, care vrea să transmită doar ceea ce are şi uitând de sine însuşi cu totul? Vedeţi, noi suntem deja foarte aproape de miezul problemei.
      Să comparăm acum doi oameni: acel unul care comite actul doar din propria satisfacţie, celălalt însă din mulţumire pentru puterea de reproducere că poate să-i dea soţiei lui o sămânţă, pentru a putea trezi fructul în ea. Care dintre cei doi a păcătuit oare? Eu cred că aici nu este foarte greu să fii un judecător ca să poţi decide o sentinţă dreaptă.
      Dar, ca să ne fie clar acest lucru, trebuie să cunoaştem mai îndeaproape termenul „desfrâu“. Ce este inocenţa şi ce este desfrâul? Inocenţa este acea stare a omului, în care este liber de orice fel de egoism, sau curat de oricare fel de dragoste de sine. Desfrâul este acea stare, în care un om are grijă şi face totul doar pentru sine şi pe oamenii din jur, dar mai ales pe nevasta sa o uită complet.
      Dar acest egoism nu este niciunde mai rău decât exact la acel act, unde este vorba de reproducerea unui om. Şi de ce? Motivul este la lumină. Cum este baza, adică sămânţa, aşa va fi şi fructul. Dacă este dragoste dumnezeiască, adică inocenta sămânţa, atunci va ieşi la vedere un fruct dumnezeiesc; dacă este dragostea de sine, egoism şi propria plăcere, adică starea de desfrâu a fiinţei de sămânţa, ce fel de fruct va reieşi de acolo?
      Vedeţi, aceasta este ce este interzis în a şasea poruncă. Dacă ar fi fost observată această poruncă, atunci ar fi pământul încă un paradis, căci nu ar mai exista oameni lacomi şi egoişti pentru putere şi avere! Dar această poruncă a fost încălcată deja de la începutul omenirii şi fructul acestei încălcări a fost egoistul şi de sine interesatul Cain.
      Din aceasta reiese, că nu doar aşa zisa descriere falsă „de destrăbălare” care ar putea fi mai bine numită „senzualitate“, intră în rândul păcatelor despre care vorbim, ci acea senzualitate cum este de fapt ea, dar mai ales, când un bărbat foloseşte femeia şi aşa slabă pentru senzualităţile sale, iar aceasta se poate privi ca pe un păcat de desfrâu. - O mică urmare ne va limpezi acest lucru mai bine în faţa ochilor. -

[Fire]

Ce înseamnă destrăbălarea?

      S-ar putea spune aici, cum este de fapt cea de-a şasea poruncă: „Să nu fi desfrânat“, că destrăbălarea nu poate fi privită ca fiind interzisă, că niciunde nu este în cea de-a şasea poruncă: Tu nu ai voie să fi destrăbălat. - Eu însă spun: ce este destrăbălarea, în oricare fel ar fi ea, spirituală sau carnală? Ea este o modestie sigură a greului şi aceasta în următorul fel: se filozofează peste posibilele păcate şi se aşează toate într-o lumină a „necesitatilor naturale“. Dacă cineva cere propriei fiinţe satisfacerea, atunci face omul după mintea şi imaginaţia sa, doar ceva de laudă şi de slavă, dacă poate crea mijloace pentru necesităţile naturii sale, ca aceasta să poată să fie satisfăcute pe deplin. Animalul trebuie să-şi satisfacă necesităţile în cel mai dur fel instinctiv, pentru că nu are nici o judecată, nici o deşteptăciune şi nici un duh de invenţie. Dar prin aceasta se ridică omul deasupra animalelor , că poate alina necesităţile sale în feluri rafinate. De aceea spune intelectul unui om de cultură:
      Cine poate să zică că un om a păcătuit, dacă cu ajutorul minţii sale şi-a construit o casă frumoasă şi schimbă aceasta cu fosta lui groapă sau cu cea a unui pom gol? Cine poate spune că a păcătuit omul, dacă îmbunătăţeşte fructele pomului şi din mere şi din pere acre le face dulci şi bune la gust? Cine poate condamna un om spre păcat, dacă îşi construieşte o caleaşcă, îmblânzeşte calul şi cu aceasta face o călătorie mai comodă decât cu picioarele sale slabe şi pline de dureri? Cine poate mai să considere o greşeală la om, dacă îşi ia fructele naturii şi le fierbe şi le condimenteză pentru a fi pe gustul său? Sau sunt lucrurile de pe lume create pentru altcineva decât pentru om, ca el să le poată folosi eficace? -
 Cât de multe lucruri frumoase şi folositoare a descoperit omul pentru bunăstarea şi înveselirea lui! Să-i fie lui aceasta socotită ca o greşeală, dacă el îi face cinste făcătorului său prin mintea lui, fără care ar fi corpul lumesc atât de necultivat ca un veritabil deşert, în care toate ar creşte fără ordine într-o dezordine haotică, ca varza, sfecla şi urzicile?
      Dacă însă îi este omului cultivarea variată a pământului imposibil să i se socotească ca greşeală, chiar dacă ea în sine nu conţine deloc un alt lucru folositor decât savurarea mai agreabilă şi mai convenabilă a lucrurilor lumii; aşa nu va putea fi totuşi în nici un caz socotită pe de-alta parte şi o savoare de zămislire mai rafinată ca fiind o greşeală, prin care, de altfel şi cel mai educat om însuşi s-a deosebit în acest act cel mai puţin de animal. Deci şi acest instinct al omului trebuie să poata fi satisfăcut într-un fel mai ales şi rafinat şi aceasta din acelaşi motiv, din care se construiesc case de locuit agreabile, se fac haine moi, se gătesc mâncăruri gustoase şi mai multe asemenea conforturi.
      Să se ia doar cazul, un om de rang cult are alegerea pentru satisfacerea lui între două persoane feminine, una este o slujitoare de la ţară murdară şi ordinară, cealaltă însă, ca faţa unei case bine văzute, este o faţă bine crescută, foarte frumos îmbrăcată, pe tot corpul fără cusur şi altfel voluptoasă şi încântătoare. Intrebare: Pe care o va alege acel bărbat cult? Răspunsul nu va avea nevoie aici de multă gândire; cu siguranţă pe Nr. 2, pentru căa faţă de Nr. 1 el va simţi o scârbă. Deci, este aici un rafinament cu siguranţa la locul cel mai potrivit, pentru că omul mărturiseşte prin ea, că este o fiinţă superioară, care are în sine deplina putere şi forţă să cureţe şi să pună într-un mod mai confortabil tot ce este neplăcut şi murdar.
      Pentru că, bărbatul ca şi femeia simt tare în sine deseori nevoia să se satisfacă în această direcţie, în timp ce totuşi nu tot timpul se poate pune pretenţia, să zămislească un copil, va fi în acest caz iarăşi obligaţia de exercitare a puterilor sale mintale, dacă el pune în funcţiune mijloacele, prin care satisfacerea acestui instinct se poate îndeplini, chiar dacă este numai prin culcarea oarbă cu femei sau prin autosatisfacţie sau, în caz de necesitate, cu aşa numită necinstire a copiilor? Pentru că astfel se deosebeşte omul de animal, în acest instinct natural, se poate satisface pe o altă cale decât numai pe aceea, la care el a fost indicat de natura dură. Şi astfel sunt doar de acceptat mai ales case de bordel bine condiţionate şi mai multe asemenea locuri şi nu pot să-i facă minţii omului în nici un caz necinste, ci numai cinste! ?
      Vedeţi, ce se poate împotrivi, privit din punct de vedere natural, contra toate acestea? Pentru că acest lucru este corect, că animalul nu poate niciodată să pună în aplicare asemenea cultivaţii  şi tot felul de nuanţe în satisfacerea instinctului său de împerechere; şi astfel, este descoperit incontestabil în aceasta oarecum o competiţie a minţii omeneşti. Toate acestea sunt corecte, animalul are în toate acestea timpul sau, în afară căruia el rămâne incapabil pentru satisfacerea acestui instinct.
      Dar ce este tot acest rafinament? Aceasta este o întreebare scurtă, dar răspunderea ei este mare şi semnificativă. - Acest rafinament nu are totuşi cu siguranţă nimic altceva ca motiv de bază decât senzualitatea îngrozitor de neplăcută. Senzualitatea însă, ştim noi, este un copil neindoielnic al dragostei de sine, care păşeşte foarte identic împreună cu dragostea pentru putere.
      Este adevărat, într-o casă impunătoare se poate locui mai agreabil decât într-o colibă mică de pământ. Să privim însă la locuitori! Cât de mândru şi pompos îl vedem mergând pe un proprietar al unui palat şi cât de umil se apleacă un locuitor modest de colibă în faţă unui asemenea domn strălucitor al unui palat!
      Să privim la locuitorii unui oraş mare şi concomitent, pe aceia a unui sat mic de ţărani. Locuitorii oraşului mare nu ştiu cum să se salveze din aşa de multă senzualitate, toţi vor să trăiască confortabil, toţi vor să se distreze, toţi vor să strălucească şi chiar să domnească puţin. Dacă vine un locuitor sărac de la ţară în marele oraş, atunci el trebuie să-l stimeze pe fiecare curăţător de cizme şi aşa mai departe cu „Stimate domn“, dacă el nu vrea să se expună vreunei durităţi.
      Dacă mergem însă în sat, acolo vom găsi încă părinţi ai căşii, nu arareori vecini paşnici, care nu se intitulează „Stimate domn” şi „domnul de“. Ce este într-adevăr de preferat, dacă un ţăran îi spune celuilalt: „Frate! ” sau dacă, în oraş, un individ mai puţin bogat îi spune unuia mai bogat „stimate domn” şi „domnul de” şi mai multe asemenea lucruri?
      Eu sunt de părere că va fi de-abia necesar, să urmărim mai departe asemenea roade a rafinamentului minţii umane, ci noi putem de îndată să spunem cuvântul de bază: Toate asemenea rafinamente senzuale nu sunt după privirea de dinainte nimic altceva decât idolatrii; pentru că ele sunt victime ale duhului omenesc faţă de măsura naturală exterioară.
      Dacă acestea sunt însă idolatrii, atunci sunt ele şi cea mai veritabilă destrăbălare şi că acestea nu se pot primi în sfera castităţii, dovedeşte tendinţa lor.
      De ce însă a fost Babilonul numită „desfrânată? Pentru că acolo era că la ea acasă tot rafinamentul imaginabil. Deci înseamnă „a face desfrâu” în sensul propriu zis: slujirea incastităţii cu toate puterile de viaţă. Aşa este un bărbat bogat, care doar din cauza desfătării şi-a luat o femeie voluptoasă şi senzuală, nimic altceva decât un veriatbil desfrânat şi femeia o veritabilă desfrânată. Şi tocmai aşa se arată şi aici acestor copii incastitatea în fundamentul ei, cum anume ea este un adevărat egocentrism şi o adevărată senzualitate.
      A fost necesar, să analizez această poruncă pentru voi în mod mai temeinic, pentru că omul nu trece peste o altă lege mai uşor decât peste aceasta. - Eu sunt de aceea de părere că voi înţelegeţi acum şi acest discurs; şi aşa vrem noi aşadar să ne şi ducem imediat în sala a şaptea. -

[Fire]

Sala a şaptea - a 7-a poruncă

      Noi suntem în sala a şaptea. Priviţi, în mijlocul acesteia pe o tablă aflată pe o columnă strălucitoare şi albă stă scris cu un scris limpede citeţ: „Să nu furi! ” - Aici, se impune totuşi fiecăruia imediat întrebarea la vederea acestei table de legi:
      Ce să se poata fura aici, deoarece nimeni nu posedă o proprietate, ci fiecare este numai un uzufructuar a aceea ce Domnul dă? Această întrebare este naturală şi îşi are bunul ei sens, poate însă să fie pusă cu acelaşi drept pe corpul lumesc; pentru că pe corpul lumesc dă totul, ce este acolo, Domnul şi totuşi pot oamenii să se fure unii pe alţii în toate formele posibile.
      Nu s-ar putea şi aici întreba şi spune: N-a făcut Domnul toată lumea pentru toţi oamenii la fel şi nu are fiecare om acelaşi drept asupra a tot ce ofera lumea creată spre savurarea de tot felul? Dacă însă Domnul n-a creat lumea cu siguranţă numai pentru câţiva, ci pentru toţi şi astfel, fiecare posedă dreptul, să savureze produsele lumii după necesitaţile sale, - pentru ce a fost deci bună această lege, prin care totuşi evident i s-a dat omului un oarecare drept de avuţie şi prin care fapt de-abia a devenit posibil furtul? Pentru că acolo unde nu există un al meu şi al tău, ci doar un universal tot al nostru, acolo eu aş vrea totuşi să-l văd pe acela, care la toată dorinţa lui să-l fure pe aproapele său ar putea face ceva.
      N-ar fi fost astfel mai inteligent, în loc de această poruncă, prin care un drept de proprietate separat se admite într-un mod periculos, să se anuleze fiecare drept de proprietate pentru totdeauna? Astfel, ar fi atunci această poruncă pe deplin inutilă, toate judecăţile de proprietate ale lumii nu s-ar fi format niciodată şi oamenii ar putea să trăiască între ei în cel mai uşor mod ca adevăraţi fraţi.
      La aceasta, mai trebuie încă se se ia în considerare, că Domnul a dat această poruncă prin Moise exact într-un timp, în care nici măcar un om din toţi copiii numeroşi ai lui Israel n-a avut vreo bogăţie proprie; pentru că aurul şi argintul luat cu ei din Egipt a fost proprietatea întregului popor sub supravegherea conducătorului lor.
      Însă, în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, ea a fost foarte simplă aşa de sărăcăcioasa, că o singură haină în timpul vostru actual n-ar întrece cu siguranţă valoarea unor bani amărâţi. În afară de aceasta, n-a avut nici măcar unul dintre evrei o provizie de haine, ci ceea ce el purta pe trup, a fost tot, ce el deţinea.
      Atunci a venit astfel această poruncă. Cu siguranţă trebuia să se fi întrebat poporul evreu între ei cu ochi mari: Ce să furăm într-adevăr unii de la alţii? Cumva copiii noştri, deoarece totuşi fiecare este bucuros în această situaţie de strâmtorarea de faţă, dacă el este aşa de sărac în copiii precum este posibil? Să ne furăm cumva unii de la alţii oalele noastre? Ce să câştigăm însă astfel? Pentru că cine nu are o oală, acela are oricum dreptul, să-şi fiarbă în oala vecinului, dacă el are ceva de fiert. Dacă însă el are o oală, atunci el nu va fi nevoit, să-şi însuşească încă o a doua şi astfel să aibă încă mai mult de cărat încoace şi încolo. Este într-adevăr de neânţeles, ce am putea fura noi aici unii de la alţii. Cumva onoarea? Noi suntem toţi slujitori şi servitori al unuia şi aceluiaşi Domn, care ştie foarte bine preţul fiecărui om. Dacă noi am şi vrea să ne facem mai mici unii pe alţii, ce vom înfăptui cu aceasta în faţa aceluia, care ne pătrunde din temelie? Noi nu ştim aşadar deloc, ce să facem din această poruncă. Să fie această poruncă valabilă pentru vremuri viitoare, dacă Domnul ar vrea să ne dea o dată o proprietate separată? Dacă aşa este, atunci El să ne lase mai degrabă aşa, cum suntem noi şi porunca se anulează de la sine.
      Vedeţi, aşa a cugetat într-adevăr pe ici pe colo şi poporul evreu şi aşa ceva nici nu i-a fost de luat în nume de rău în situaţia lui în deşert; pentru că, acolo, a fost doar fiecare la fel de bogat şi la fel de mare în cinstea sa.
      N-ar putea însă acum nici poporul actual, credincios în Noul Testament să ceară insistent cu critică şi să spună: O Doamne! de ce ai dat Tu aşadar atunci o asemenea poruncă, prin care cu timpul oamenilor de pe pământ li s-a permis un drept de proprietate separat şi tocmai în consecinţa acestui drept de proprietate s-a format o grămadă nenumărată de hoti, tâlhari de stradă şi criminali? De aceea, anulează această poruncă, că oastea hoţilor, a criminalilor şi a tâlharilor şi a tot felul de înşelăciuni şi o a doua oaste de judecători lumeşti să înceteze a mai fi în funcţiune, fiecare în forma ei scutită de toată dragostea pentru aproapele!
      Eu spun aici: strigătul este demn de luat în seamă şi apare sub această analiză critică pe deplin îndreptăţit. Cum şi de ce, deci? Mai întâi nu se poate aştepta de la Dumnezeu cel mai înalt Tată plin de dragoste totuşi cu siguranţă nimic altceva decât ce-i mai bun. Cum am putea aici într-adevăr să ne gândim că Dumnezeu, ca cel mai bun tată al tuturor oamenilor, a vrut în acest caz să le dea lor o constituţie, care evident că trebuie să-i facă nefericiţi şi anume din punct de vedere al timpului şi al veşniciei?
      Dacă trebuie spus de Dumnezeu că are cea mai mare milă, cea mai înaltă înţelepciune şi prin aceasta este atotştiutor, prin urmare trebuie doar El să ştie cu certitudine, ce fel de roade va avea o astfel de poruncă, pentru că oricum nu se poate pune întrebarea: Doamne! De ce ne-ai dat o astfel de poruncă, prin care deseori ne faci fără margini nefericiţi? A fost într-adevăr voinţa Ta, sau nu ai dat Tu această poruncă, ci oamenii au introdus-o spre folosul lor, prin care şi-au propus, să se debaraseze de numărul fraţilor lor şi în această stare, să-şi strângă comori pentru a se ridica, ca stăpâni cu ajutorul lor mai uşor peste fraţii lor mai săraci? Vedeţi, toate acestea se pot auzi şi nimeni nu poate pune aceasta la îndoială. Ar trebui pe lângă aceasta aruncate judecăţii omeneşti câteva bucăţi adevărate de tămâie, dacă în aceste timpuri s-a sinchisit, să ilumineze legile lui Moise în acest fel critic. Dar cine a câştigat ceva la această critică? Oamenii nu au câştigat şi Domnul cu siguranţă nu, căci în această critică nu se poate înţelege nimic din dragostea dumnezeiască şi înţelepciune. Cum însă să fie luate şi văzute legile, pentru a putea fi desăvârşit de sfânte în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor, că este rostită cea mai înaltă dragoste dumnezeiască şi înţelepciune şi în sine poartă cea mai înţeleaptă grijă a Domnului în acea vreme şi veşnicile câştiguri de fericire? Deci, cum a fost până acum explicat şi mai ales în acest timp, ar fi trebuit bineânţeles să răspândească doar nenorociri. De aceea vrem noi să dezvăluim prin milostivirea Domnului adevăratul sens al acestei porunci, pentru ca oamenii să găsescă în ea o alinare şi nu nenorocirea lor. Dar pentru a reuşi aceasta, vom clarifica mai întâi, ce trebuie înţeles prin cuvântul furt. -

[Fire]

Ce înseamnă „a fura“?

      Prin cuvântul „furt” este imposibil de înţeles luarea lucrurilor materiale ale unei persoane, reiese clar, că pe timpul când s-au dat aceste legi nimeni din poporul israelit nu a posedat nici o proprietate. Chiar şi atunci când a ajuns poporul în ţara făgăduinţei, au fost făcute în aşa fel legile, ca nimeni din acea ţară nu putea poseda ceva întru totul. Ci a fost mai mult bazat ca într-un colectiv şi fiecare israelit care necesita ajutor şi trăia în rest sub ordinea lui Dumnezeu, primea tot timpul cea mai drăguţă primire şi cazare.
      Dar dacă s-ar fi înţeles această poruncă prin furtul şi luarea bunurilor unei alte persoane, atunci ar pica, cum s-a văzut clar la această explicare, fără greş mustrarea pe acel care a dat legea, prin care şi-ar fi dat în tăcere consimţământul la această industrie şi prin aceasta şi la această exploatare. Căci aceasta trebuie să-i fie limpede fiacărui om, dacă este în stare să gândească mai luminat, că dreptul de proprietare este întru totul sancţionat şi cu bună ştiinţă introdus, până când se dă o lege, prin care se va asigura cu totul proprietatea fiecăruia.
      Dar, pe de altă parte, ce lege se poate aştepta de la acela care o face şi care cu propria gură a vorbit spre elevii săi: „nu vă îngrijoraţi, ce veţi mânca şi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca trupul, toate aceste lucruri sunt treburile păgânilor. Căutaţi în primul rând împărăţia lui Dumnezeu; tot restul va veni pe parcurs de la sine “
      Mai departe vorbeşte tot acela care a dat legi: „păsările au cuiburile lor şi vulpile vizuini, dar fiul omului nu are o piatră, pe care o poate pune sub capul său! ” Pe de altă parte îi vedem pe elevii săi cultivând în ziua sabatului, adică evident furând. Când s-a plâns proprietarul pământului de aceasta, ia spuneţi: cine a primit o dojană cruntă de la omul legii? Trebuie doar să vă uitaţi în carte şi totul va fi limpede.
      Mai departe vedem tot acelaşi om al legii într-o situaţie, în care trebuie să plătească o taxă de dobândă. Şi-a băgat el oare mâna în buzunarul său propriu? Da de unde, ci el a ştiut, că în lacul apropiat a înghiţit un peşte un ban pierdut. Petru a trebuit să meargă şi prin puterea primită de la Domnul a luat moneda din gâtlejul peştelui şi cu acel ban a mers şi a plătit taxa de dobândă.
      Eu întreb însă: După drepturile voastre de proprietate are cel ce a găsit dreptul de proprietar la orice bun găsit? Nu ar fi trebuit să ştie marele om al legii - sau nu a vrut să ştie - că bunul din gâtlejul peştelui îi aparţine doar pe o treime şi aceasta doar după dezvăluirea publică şi anunţarea autorităţilor? El nu a făcut aceasta. Prin urmare a furat două treimi sau, ce este tot acelaşi lucru, a comis o sustragere.
      Mai departe se poate pune întrebarea drepturilor - dacă anticipăm, că doar puţini iudei au ştiut în mare măsura cine a fost de fapt Hristos -, cine i-a dat dreptul, s-o ia pe acea măgăriţă proprietarului său şi după aceea s-o folosească după bunul său plac.
      Aici, se va spune: El a fost doar stăpânul naturii şi Lui îi aparţine şi aşa totul. Aceasta este adevărat, dar cum vorbeşte el pe înţelesul lumesc, că fiul omului nu ar avea nici o piatră şi pe de altă parte vorbeşte el, că nu a venit să anuleze acea lege, ci s-o îndeplinescă până la cel mai mic amănunt.
      Dacă am vrea să urmărim povestea sa, am mai găsi câte ceva, unde marele om al legii, după principiile proprietăţii şi după explicaţiile concrete juridice din a şaptea poruncă, a încălcat chiar aceste principii de drept. Ce s-ar întâmpla oare, dacă cineva i-ar distruge unui proprietar un pom sau o mare turmă de porci şi altceva mai mare? Eu cred, că avem destule exemple prin care se poate vedea clar, că marele om al legii a vrut să spună cu totul altceva la a şaptea poruncă, care s-a schimbat în acel timp când oamenirea a fost înebunită după avuţie.
      Aici se va spune: este cât se poate de clar şi de limpede; dar în sens ar fi toate acestea legate, acest lucru este încă în spatele unei cortine groase! Eu spun doar: răbdare! Dacă am iluminat îndeajuns sensul greşit al acestei porunci, atunci se va putea găsi şi foarte uşor adevăratul sens; căci cineva care poate pătrunde cu privirea în noapte, aceluia nu îi va fi teamă, că nu va avea destulă lumină ziua.
      Ce înseamnă de fapt în adevăratul sens: „Tu nu ai voie să furi? ” - În adevăratul sens înseamnă aşa de mult că:
      Să nu mai părăseşti ordinea dumnezeiască, să nu te postezi în afara ei şi să încerci să te faci stăpân pe drepturile lui Dumnezeu. -
      Dar care sunt de fapt drepturile şi în ce constau ele? Dumnezeu singur este sfânt şi doar El are toată puterea! Pe cine sfinţeşte Dumnezeu Însuşi şi îi dăruieşte puterea, acela o posedă cu drept; cine însă o sfinţeşte singur şi trage cu forţa puterea dumnezeiască la sine, pentru a putea domni în strălucirea ei spre folosul său şi este lacom, acela este în adevăratul sens al cuvântului un hoţ, un jefuitor şi un criminal!
      Deci, cine, prin propria voinţă şi de dragul său prin orice mijloace vizibile sau înşelătoare, fie ele lumeşti sau spirituale, se ridică deasupra fraţilor săi, acela este, care încalcă această poruncă. În acest sens este învăţată şi de copiii de aici şi li se arată pe drumul practic, că nici un spirit să nu se folosescă şi să abuzeze de puterile primite, ci doar şi numai, tot timpul, în ordinea dumnezeiască.
      Aici se va spune însă: Dacă aşa stau lucrurile, atunci este permis jefuirea şi furtul binecunoscut. Eu spun doar: răbdare, următoarea temă va aduce totul într-un unghi de lumină potrivit. - Dar pentru moment, vrem să ne mulţumim că ştim acum, ce se înţelege prin cuvântul furt şi că Domnul nu a introdus niciodată prin aceastaăporuncă dreptul de proprietate. -

[Fire]

Aluzii despre întrebarea socială

      Acum se poate pune întrebarea, deoarece Domnul nu a introdus niciodată dreptul de proprietate şi de aceea este imposibil să fi există vreodată o poruncă, prin care trebuie respectată averea multor cămătari şi aceasta din partea a nenumăraţi oameni săraci, - dacă oare se poate fura atunci, deoarece aşa mulţi „cămătari” au strâns avere, încălcând legea dumnezeiască? Căci după legile lumeşti i se iau toate bunurile unui hoţ pe care le-a dobândit pe cale nedreaptă. Atunci să nu fie cu atât mai mult drept, să li se ia celor mai răi hoti şi jefuitori comorile furate şi să fie împărţite celor săraci?
      După judecata logică nu se poate spune nimic la această cerere; dar omul drept are puteri mai mari şi o judecată mai înaltă. Ce vor spune aceştia însă de această concepţie?
      Să întrebe dragostea pentru aproapele nostru şi dragostea pentru Dumnezeu. Ce vorbeşte ea în interiorul spiritului veşnic şi viu din Dumnezeu? Ea nu vorbeşte altfel, decât ce a vorbit Insuşi Domnul, prin urmare: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” - Şi cine îşi iubeşte viaţa exterioară, acela o va pierde pe cea interioară; cine însă va fugi de cea exterioară şi nu îi va da importanţă, acela o va păstra pe cea din interior. - Aceasta ar vorbi spiritul din înăuntru.
      Noi nu vedem nici unde o invitaţie, ca să ne putem năpusti asupra bunurilor celor bogaţi. Domnul Insuşi vorbeşte: „Daţi Cezarului, ceea ce este al Cezarului. ” Aşa nu porunceşte El nici  tânărului bogat să-şi vânda bunurile, ci îi dă doar sfatul prietenos pe lângă făgăduinţa a veşnicei vieţi.
      Pentru că nu ne lovim nici unde de o poruncă a Domnului, prin care porunceşte precis, să îţi însuşeşti prin vreun fel bogăţia cămătarilor, prin aceasta este şi evident, că un adevărat om creştin nu are dreptul să-şi însuşească bunurile celor bogaţi. - Chiar şi aceia care sunt la strâmtoare mare, nu au o dovadă de la Domnul, să-şi însuşescă bunurile nici ale celui mai rău hoţ; dar totuşi are voie într-o situaţie de criză un popor întreg dreptul la aceasta.
      De ce aşadar? Pentru ca atunci este Domnul Insuşi în acel popor şi prin aceasta pricinuieşte pentru nesatulii cămătari o judecata dreapta. - Numai ca nimeni să nu-şi permită, decât la mare strâmtoare, să-i omoare pe cămătari şi pe cei bogaţi şi nemiloşi, ci să le ia doar atâta din comorile lor abundente, cât are nevoie poporul pentru susţinerea necesară, pentru a se putea pune după aceea iar pe picior de pace.
      Dar cămătarului bogat să-i fie lăsat atâta cât să nu fie pe lume la strâmtoare; căci aceasta este doar singură plată pentru munca sa. Domnul nu vrea să pedepsească pe nimeni, ci doar să răsplătească pe fiecare după lucrul său.
      Şi pentru că bogatul şi cămătarul nu se mai pot aştepta la nimic în această viaţă lumească, atunci este drept şi justificat, ca să-şi găsescă acolo răsplată pentru talentul său unde a muncit.
      La aceasta, nu vrea Domnul să judece un om întru totul în această lume, ca să-i rămână la fiecare posibilitatea, să se întoarcă de bunavoie de la lume şi să se întoarcă la Domnul. Dacă ar rămâne un cămătar bogat fără nimic, atunci ar părea să fie judecat cu totul; căci disperarea îl va cuprinde şi o nemărginită furie, cu care este imposibil să păşească pe drumul vindecării. Dacă îi rămâne destulă avere, atunci nu va rămâne în primul rând la disperare şi nu pare nerăsplătit cu totul pentru talentul său de economie; în al doilea rând, poate să urmeze un sfat în starea sa, deoarece nu este judecat complet, aşa cum Domnul i-a dat bogatului tânăr şi prin aceasta poate ajunge la viaţă veşnică.
      Cel mai puţin însă, să fie la asemenea acţiuni disperate comise acte de îngroziri sângeroase din partea unui popor profund sărăcit; pentru că, de îndată ce se întâmplă aşa ceva, atunci Domnul nu mai acţionează cu poporul şi poporul nu va vedea binecuvântata faptă a sa! Fiindcă dacă astăzi va învinge, atunci mâine va fi el iarăşi biruit şi atunci va curge un sânge tot aşa ca celălalt! Niciodată să nu uite un om, că toţi oamenii sunt fraţii lui. Ceea ce el face, acel lucru să-l facă tot timpul cu inima plină de dragoste; nimănui să nu-i vrea să-i facă vreodată ceva rău, ci totdeauna numai ceva bun, mai ales în partea duhovnicească o înfăptuire spre viaţa veşnică.
      Dacă de o aşa natură este intenţia lui, atunci va binecuvânta Domnul faptele sale, în contrariu, însă, le va blestema! Pentru că dacă Domnul Insuşi nu vrea să-i fie nimănui un judecător veşnic omorâtor, căruia totuşi îi sunt proprii toate puterile în ceruri şi pe pământ şi El nu trebuie să întrebe pe nimeni, ce să facă El sau ce să nu facă, cu atât mai puţin să facă un om pe pământ ceva după voia sa rea.
      Vai însă acelui popor, care fără necesitatea cea mai disperată, se ridică împotriva celor puternici şi bogaţi! Acesta va fi bătut cel mai crunt pentru fapta sa; pentru că săracia este a Domnului. Cine Il iubeşte pe Domnul, acela iubeşte de asemenea şi sărăcia; bogăţia şi viaţa bună este însă a lumii şi a lui Satan! Cine aspiră la acelea, ce sunt ale lumii şi le şi iubeşte, acela s-a făgăduit lui Satan din cap până în picioare!
      Atâta timp cât oricare popor se poate numai o dată pe zi cât de cât sătura şi îşi mai poate încă menţine viaţa, atâta timp să nici nu se ridice. Dacă însă, bogaţii şi cămătarii au tras aproape tot la ei, aşa încât pe mii de săraci îi ameninţă vizibil moartea prin înfometare, atunci este timpul, să se ridice şi să împartă între ei bunurile de prisos ale bogătiilor; pentru că atunci vrea Domnul, ca bogaţii să fie pedepsiţi până la o mare parte pentru dragostea lor de sine şi lăcomia infamă.
      La sfârşitul explicaţiei acestei porunci ar putea probabil să mai întrebe cineva, dacă luarea de dobândă pentru capital împrumutat nu este şi ea oarecum iarăşi împotriva poruncii a şaptea? Despre acest lucru spun eu: Dacă într-o ţară procentul de dobândă este reglementat prin lege, atunci este şi permis, conform acestui procentaj de dobândă să se ia interesele de la bogaţi; dacă însă, cineva a împrumutat unui nevoiaş un capital necesar, atunci el să nu ceară pentru această dobândă.
      Dacă acest nevoiaş s-a ajutat aşa de mult cu acest capital, că el se simte atunci civic bine în exercitarea meşteşugului lui, atunci el trebuie să încerce, să-i dea iarăşi înapoi prietenului său capitalul împrumutat. Dacă el vrea să plătească din mulţumire dobânzile legale, atunci cel care a împrumutat să nu le primească, să-l amintească însă bine pe cel care a plătit înapoi, să înmâneze acestea fraţilor săi mai săraci după puterile lui.
      Celor foarte săraci însă, nimeni să nu le împrumute un capital, ci ce le dă unul lor, aceea să le dea de tot. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Cine o urmează, acela va avea dragostea Domnului. - Deoarece noi am atins cu aceasta toate lucrurile, care au de-a face cu această poruncă, aşa că noi ne putem duce de îndată în sala a opta, unde vom învăţa să cunoaştem o poruncă, care în multe privinţe se va asemăna cu cea de-a şaptea. -

[Fire]

Sala a opta - Porunca a 8 -a
Invelişul material - mijlocul spre a minţi

      Noi ne aflăm în sala a opta şi vedem acolo scris cu un scris citeţ pe tabla rotundă nouă bine cunoscută din toate sălile precedente: „Să nu depui mărturie mincinoasă” - sau ceea ce spune tot aşa de mult: Să nu minţi! -
      Aceasta sună desigur straniu în împărăţia duhurilor curate, întrucât un duh, în starea sa curată, este incapabil să mintă ceva. Un duh nu poate de loc să vorbească altcumva, decât cum el gândeşte, deoarece gândul este deja cuvântul lui. Duhul în stare curată nu poate de aceea nici să spună vreun neadevăr, pentru că el este o fiinţă simplă şi nu poate avea în sine nici o intenţie ascunsă.
      De minciună este capabil numai un duh necurat, dacă el se înfăşoară într-o materie. Dacă însă un duh, chiar şi de structură necurată, este liber de învelişul său mai aspru, atunci nici el nu poate să spună vreun neadevăr.
      Din această cauză se înfăşoară aşadar şi duhurile rele cu tot felul de înfăţişări aspre cu ducere în eroare, pentru a putea minţi în acest înveliş.
      Deci, trebuia şi cunoscutul „Satan” să se înfăşoare în paradis în faţa primei perechi de oameni cu o înfăţişare materială a unui şarpe, ca el să primească prin aceasta în sine o întenţie ascunsă şi astfel putea să gândească şi să vorbească altfel.
      Din acest singur motiv sunt şi oamenii pe pământ în stare să mintă atât de des cât vor ei, pentru că ei au în trupul lor o intenţie ascunsă şi începând din aceasta, pot conduce maşina trupului exact în direcţia opusă gândirii.
      Aşa ceva însă, cum am menţionat, nu este posibil duhurilor curate. Ele pot, ce-i drept, dacă se exprimă faţă de oamenii pământeşti, să se mărturisească prin corespunderi şi nu rar spun atunci cu totul altceva, decât ce reprezintă sensul intertior al cuvântarii lor. Dar acest lucru nu înseamnă a minţi, ci să transpui adevărul duhovnicesc în imagini pământeşti, care corespund exact cu acest adevăr.
      Noi vedem însă, că această poruncă nici nu este utilă pentru duhuri, întrucât capacitatea de a minţi le lipseşte cu desăvârşire.
      Pentru cine însă este deci valabilă această poruncă? - Eu ştiu că, cu răspunsul se poate fi acuşi la capăt şi se va putea spune: Ea este valabilă pentru duhurile înfăşurate în materie şi le porunceşte, să nu folosească învelişul lor altfel, decât cum este alcătuită în ei gândirea lor şi voinţa reieşită din aceasta în starea curat duhovnicească.
      Noi ştim însă, că această poruncă, aşa de bine ca toate cele precedente, provine din Dumnezeu, ca motivul din începuturi a toată duhovnicia. Fiind astfel, nu poate avea ea numai o însemnătate materială şi nu în acelaşi timp şi una duhovnicească.
      Pentru ca să analizăm însă treaba bine până la temelie, trebuie noi să dezbatem, ce este de fapt de înţeles prin „a minţi” sau „a da mărturie mincinoasă“. Ce este deci minciuna sau mărturia mincinoasă în sine însăşi? Voi veţi spune: orice neadevăr. Dar eu întreb: Ce este aşadar un neadevăr? La acest punct ar fi desigur şi cineva acuşi gata cu răspunsul şi ar spune: Fiecare propoziţie, pe care o rosteşte omul, pentru a duce pe cineva prin aceasta în eroare, este un neadevăr, o minciună, „o mărturie falsă“. Este totul bine din perspectiva de din afară, dar nu din cea interioară. Noi vrem pentru aceasta să stabilim o mică probă.
      Intrebare: Poate voinţa să gândească? Fiecare om trebuie să dea un rapuns negativ la aşa ceva, întrucât el trebuie să spună evident: Voinţa se raportează la om ca animalul de tras la o căruţă. Acesta o trage pe aceeaşi desigur cu putere; dar încotro va duce el căruţa fără căruţaşul care gândeşte?
      Intreb mai departe: Poate gândul să vrea? Să ne reântoarcem la căruţă. Poate căruţaşul să mute din loc căruţa grea cu cea mai bună minte fără puterea de tracţiune a animalului de greutate? Fiecare va spune la acest punct: Acolo pot stabili mii dintre cei mai deştepţi căruţaşi lângă căruţa greu încărcată toate principiile  filozofice posibile şi totuşi ei nu vor mişcă căruţa atâta timp din loc cu toate gândurile acestea strălucitoare, decât până ce ei au ajuns în gândurile lor la un acord, ca, în faţa căruţei, trebuie pusă o putere de tracţiune conform cu aceasta.
      Din acest exemplu am văzut aşadar, că voinţa nu poate gândi şi că gândul nu poate vrea. Dacă însă, gândul şi voinţa sunt unite, atunci voinţa poate totuşi să facă numai acel lucru, în care direcţie o duce gândul.
      Acum însă, întreb mai departe: Dacă aşa stau lucrurile cu această treabă, cine poate atunci minţi din om? Voinţa cu siguranţă nu, fiindcă aceasta este un ceva, care se conformează tot timpul după lumina gândului. Poate gândul să mintă? Cu siguranţă nu, el este simplu şi nu se poate împărţi. Va putea cumva trupul în om să mintă? Cum trupul ar putea să mintă ca fiind pentru sine o maşină moartă, care numai prin gândul şi voinţa duhului prin suflet este stimulat la o activitate, acest lucru ar fi într-adevăr foarte straniu de a afla.
      Eu găsesc tocmai acum un psiholog şi anume din clasa dualiştilor duhovniceşti, acesta spune: Sufletul omului este şi o fiinţă în sine conştient gânditoare şi gândeşte pe de-o parte din imaginile naturale şi pe de-altă parte din imaginile duhovniceşti. Aşa se pot în el chiar bine forma două feluri de gânduri, anume naturale şi duhovniceşti. El poate de aceea să gândească bine în sine acelea duhovniceşti, deoarece însă îi stă la dispoziţie şi voinţa duhului, aşa poate el să rostească în loc de adevărul de spus cu voce tare sau a gândului duhovnicesc a imaginilor naturale, gânduri foarte opuse faţă de adevărul duhovnicesc. Şi dacă sufletul face aşa ceva, atunci el minte sau depune o mărturie mincinoasă. Ce credeţi voi într-adevăr, este corectă această concluzie?
      Aparenţa corectitudinii are ea într-adevăr, privit pentru omul exterior, dar în temelia temeliei ea este totuşi greşită; pentru că ce activitate ar ieşi într-adevăr la iveală, dacă la transportarea în altă parte a vreunei căruţe am dori să amplasăm şi să înhămăm în faţă tot aşa ca în spate la fel de mulţi şi la fel de puternici cai de tracţiune şi pe lângă aceştia şi căruţaşi pentru conducerea cailor?
      Aşa cum căruţa nu ar fi niciodată mutată din loc, tot astfel va arăta situaţia totuşi desigur şi cu viaţa unui om, dacă aceasta ar vrea să se întemeieze pe două principii vii opuse. Aceasta ar fi exact aşa de mult ca plus 1 şi minus 1, care adunate dau zero.
      Trebuie deci să fie numai un principiu viu; cum însă poate acesta să mintă şi să depună mărturie mincinoasă?
      Ori nici nu poate acest un principiu, cum am dovedit, să nu mintă de loc şi să depună mărturie mincinoasă, ori prin noţiunea „a minţi” şi „a depune mărturie mincinoasă” trebuie înţeles din principiu cu totul altceva, decât ce a fost înţeles până acum.
      La aceasta fireşte că spune cineva: Dacă ideea este astfel de înţeles, atunci este de privit ca nepăcătos şi liber obişnuit fiecare minciună cunoscută nouă, fiecare jurământ mincinos, precum şi fiecare înşelăciune cu cuvinte. Bine, spun eu, împotrivirea n-ar fi aşa de rea, dar după zicala voastră: „Cine râde la urmă, acela râde cel mai bine” ne vom reţine o bucurie asemănătoare la sfârşit. -