Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 22.11.2019, 05:24
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
De la iad la rai (Robert Blum) - volumul 1 - Dicteu Divin prin Jakob Lorber


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10  Next
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 28 - Chiar și moartea fizică reprezintă o mâna de ajutor adresata spiritului de iubirea lui Dumnezeu.
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 19:33 View PostDownload Post

Capitolul 28
Chiar și moartea fizică reprezintă o mâna de ajutor adresata spiritului de iubirea lui Dumnezeu.
Chinurile morții în vremurile de altădată și în cele prezente.

1. Eu îmi continui discursul: „Ascultă, omul care moare față de simțurile sale exterioare trăiește un sentiment de tristețe și o mare durere. Nu este de mirare că intelectul lumesc consideră acest lucru o mare nedreptate și un act de cruzime din partea atotputernicului Dumnezeu, care ar trebui să fie mai presus de orice plin de iubire și de compasiune. Câți oameni nu au blestemat buna Divinitate, ba chiar i-au negat complet existența, numai din acest unic motiv?

2. Și în acest caz avem însă de-a face cu aceeași necesitate absolută ca și în cazul nașterii. Spiritul din interiorul omului nu se poate elibera de povara judecății care îi restricționează libertatea decât prin renunțarea la acest înveliș exterior, temporar și supus judecății. Învelișul trupesc nu îi este necesar spiritului decât până la încheierea definitivă a procesului de separație față de Dumnezeu, sursa primordială a vieții sale. De altfel, singurul care știe când este pregătit un spirit pentru o independență deplină este chiar Dumnezeu, Creatorul întregii vieți. Când sesizează că spiritul s-a maturizat într-o suficientă măsură, El îl eliberează pe acesta de povara sa, care nu mai face acum altceva decât să îi împiedice adevărata libertate de mișcare.

3. La fel ca mulți alții, tu spui: «De ce nu se petrece această separație într-un mod lipsit de dureri?» Dar Eu îți răspund: «Dacă omul ar trăi în acord cu doctrina lui Dumnezeu, atunci moartea corpului său fizic ar fi o veritabilă stare de extaz, sau cel puțin ar fi complet nedureroasă. De vreme însă ce omul pătrunde în dezordinea materiei, în numele libertății sale, legându-și spiritul cu lanțuri grele din fier și atașându-se de iubirea față de lumea exterioară, această despărțire nu poate să nu fie dureroasă, direct proporțional cu atașamentul său față de lumea exterioară supusă judecății.

4. Nici chiar această durere nu reprezintă însă o dovadă de duritate, ci mai degrabă de iubire din partea lui Dumnezeu, căci dacă Divinitatea nu ar aplica această metodă cât de cât dură (lucru care nu poate fi niciodată plăcut, desigur), spiritul ar cădea definitiv pradă judecății absolute, și implicit morții eterne, care este sinonimă cu iadul. Pentru a putea salva spiritul de la această soartă teribilă, Divinitatea este nevoită să facă apel la acest joc de putere. Spune-Mi, ți se pare că merită Ea să fie blestemată sau negată din acest motiv? Din nefericire, la ora actuală există un număr foarte mare de spirite care nu mai doresc să audă nimic despre Dumnezeu de îndată ce își câștigă libertatea. Dumnezeu nu ezită însă să le conducă inclusiv pe acestea, prin aplicarea celor mai bune metode pe care le cunoaște, către împlinirea destinului lor spiritual.

5. Ascultă-Mă, în antichitate oamenii atingeau vârste mult mai înaintate și mureau ușor și fără dureri. Acest lucru se datora faptului că separarea spiritului lor de Dumnezeu nu se producea la fel de ușor ca în cazul omului contemporan, dat fiind că pământul nu le oferea oamenilor acelor timpuri atât de multe stimulente ca și în prezent. De aceea, ei rămâneau în mare parte interiorizați și păstrau un contact mult mai intim cu Dumnezeu.

6. Cu timpul, locuitorii pământului au început să caute tot mai multe stimulente exterioare, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de sursa lor divină, motiv pentru care durata vieții lor s-a scurtat foarte mult.

7. Când umanitatea a început să uite tot mai mult de Creatorul ei, aruncându-se din ce în ce mai intens în tumultul vieții exterioare și al stimulentelor oferite de aceasta, ea a început să încalce ordinea impusă de Dumnezeu, apropiindu-se periculos de mult de moartea eternă. Dumnezeu s-a văzut astfel nevoit să se apropie din nou de oameni, revelându-li-se din când în când, pentru a salva astfel umanitatea de la distrugerea totală. În aceste condiții, mulți oameni au acceptat să fie mântuiți, dar și mai mulți încă au refuzat această mântuire - n conformitate cu liberul lor arbitru! Ce ar fi trebuit să facă în acest caz Divinitatea, văzând că oamenii refuză să asculte de iubirea Ei? Să îi judece pe oameni prin prisma omnipotenței Sale? Acest lucru ar fi însemnat distrugerea definitivă a tuturor spiritelor de acest fel!

8. Ce altceva poate să facă iubirea eternă decât să spună: despărțiți-vă de Mine, voi, cei care v-ați separat complet de Mine, și duceți-vă la o școală de corecție pe care am pregătit-o special pentru cei ca voi, cu scopul de a vă recâștiga! Această școală este focul judecății lumii exterioare, pe care trebuie să ajungeți să o respingeți, căci în caz contrar veți fi distruși odată cu ea!

9. Pentru a preveni pe cât posibil acest deznodământ dezastruos, Divinitatea trimite marile catastrofe naturale pe pământ. Spune-Mi, nu ți se pare impresionantă iubirea Ei? Îți pare Ea dură și lipsită de iubire, pentru simplul motiv că procedează așa cum consideră că este absolut esențial? Cum poți crede măcar o singură clipă că Divinitatea și-ar putea blestema și condamna de-a pururi propriile creaturi, cărora le-a dat naștere din propria Sa Ființă? Ce plăcere perversă crezi tu că i-ar putea face acest lucru?

10. Pe de altă parte, dacă dorește să își elibereze pentru totdeauna creaturile, principala Ei grijă este ca acestea să nu cadă din nou în mâinile omnipotenței Sale, ceea ce ar însemna sfârșitul definitiv al oricărei libertăți a lor. Gestul omnipotenței divine ar putea fi asemănat cu cel al unui părinte care își strânge la piept cu toată puterea copiii mici, strivindu-i până când aceștia și-ar pierde complet viața. Dacă acest lucru s-a întâmplat deja o dată, dar tatăl mai are și alți copii, principala lui grijă ar fi să îi avertizeze pe aceștia de imensa lui putere, evitând pe cât posibil să îi mai strângă vreodată la piept, căci experiența l-a învățat unde poate conduce o astfel de îmbrățișare!

11. Dumnezeu nu are nevoie de o astfel de experiență, căci înțelepciunea Lui este infinită. El este unicul și bunul păstor al turmei Sale și știe cel mai bine cum să își protejeze oițele de propria Lui omnipotență, de care nu se folosește decât atunci când modelează lumea fizică supusă judecății, dar niciodată atunci când creează un spirit complet liber din propria Lui Ființă! Acest proces de creație derivă exclusiv din iubirea și din înțelepciunea Lui. În caz contrar, nu ar putea exista nici un fel de libertate în creație, și implicit nici viață! Căci omnipotența lui Dumnezeu nu poate atrage altceva decât judecarea judecății!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 29 - Semnificația textului din Scriptură: „Depărtați-vă de Mine, blestemaților!”
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 19:47 View PostDownload Post

Capitolul 29
Semnificația textului din Scriptură: „Depărtați-vă de Mine, blestemaților!”
Orice spirit malefic se blestemă singur. Păcatul împotriva Sfântului Duh.

1. Eu: „Lăudându-te cu intelectul tău ascuțit, tu te-ai grăbit să îmi citezi o frază din Evanghelie care ți s-a părut teribilă atunci când ai citit-o pentru prima oară, deși dacă ai fi analizat-o din punct de vedere gramatical, ți-ai fi putut da seama cu cea mai mare ușurință că Dumnezeu nu poate și nu dorește să pronunțe o sentință definitivă împotriva așa-zișilor păcătoși, condamnându-i pentru totdeauna pe aceștia cu omnipotența Sa.

2. Într-adevăr, în Scriptură se spune: «Depărtați-vă de Mine, blestemaților!» Ce rezultă din analiza precisă a acestui text? Că cei care trebuie să asculte această poruncă sunt deja blestemați, în caz contrar, porunca ar fi trebuit să sune altfel: «Ați păcătuit întotdeauna împotriva Mea; de aceea, Eu, Dumnezeul vostru, vă condamn de-a pururi la chinurile iadului!»

3. De vreme însă ce cei astfel condamnați de Divinitate sunt deja blestemați, rezultă pe de o parte că Dumnezeu nu reprezintă în acest caz un judecător, ci doar un păstor nevoit să le indice cu severitate oilor pe care le are în grijă și care s-au separat din proprie inițiativă de El că mai există și o altă cale. Dacă nu ar urma-o nici pe aceasta, ele ar sfârși direct în brațele omnipotenței divine, lucru care ar însemna cu adevărat sfârșitul lor ultim!

4. În al doilea rând, merită să te întrebi: «Cine i-a blestemat pe aceștia?» Cu siguranță, nu Dumnezeu! Căci dacă Dumnezeu ar blestema pe cineva, El nu ar mai face dovada iubirii și a înțelepciunii Sale, care reprezintă însăși esența Sa primordială. Dacă Divinitatea ar porni un război împotriva propriei Sale creații, Ea s-ar lupta practic cu Sine Însăși, ceea ce ar însemna propria Sa distrugere, în loc să se întărească din eternitate în eternitate prin perfecționarea continuă a operei Sale, respectiv a copiilor Săi!

5. De vreme ce Dumnezeu nu se poate manifesta ca un judecător cu ajutorul omnipotenței Sale, ci doar ca un păstor plin de iubire și de înțelepciune, este limpede că blestemul a căzut asupra acestor spirite dintr-o cu totul altă direcție. Cine le-a blestemat în acest caz? Răspunsul la această întrebare este foarte ușor de dat, cu condiția ca cel care îl dă să fie suficient de interiorizat pentru a înțelege pe de o parte că orice ființă dispune de o voință complet liberă, născută din iubirea și înțelepciunea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte că pentru a o izola de omnipotența Sa (cu scopul ca ea să devină o ființă cu adevărat liberă), Dumnezeu este nevoit să o trimită într-o lume exterioară supusă judecății, într-un trup limitat. Altfel spus, o astfel de ființă liberă nu poate fi blestemată (judecată) decât de ea însăși, prin separarea ei completă de Dumnezeu.

6. Divinitatea care nu dorește să își priveze creatura de libertatea pe care i-a acordat-o nu mai poate face în acest caz altceva decât să îi reveleze calea pe care ar trebui să meargă pentru a restabili puntea de legătură cu iubirea și cu înțelepciunea lui Dumnezeu, în afara acestei punți de legătură nu se poate vorbi de vreo libertate absolută, și deci nici de o viață spirituală eternă, căci în afara acestei conexiuni nu mai există decât omnipotența lui Dumnezeu. Iubirea și înțelepciunea lui Dumnezeu sunt singurele premise care pot asigura fundamentele și persistența vieții create. Orice formă de viață izolată de sursa sa primordială trebuie din necesitate să piară, căci nu poate fi capabilă să opună rezistență puterii absolute a lui Dumnezeu.

7. De aceea, stă scris că: «Dumnezeu rezidă în interiorul luminii eterne și inaccesibile!» Altfel spus: «Omnipotența lui Dumnezeu, respectiv puterea infinită a Divinității, este și trebuie să rămână de-a pururi inaccesibilă naturii ființelor create, pentru ca acestea să poată continua să existe». Căci orice conflict cu omnipotența lui Dumnezeu nu poate însemna altceva decât moartea ființei create. O ființă complet separată de iubirea lui Dumnezeu care s-ar confrunta cu această putere infinită a Divinității ar fi în mod necesar înghițită de aceasta, nemaiputându-se despărți vreodată de ea, la fel cum nu s-ar mai putea despărți un fir de praf îngropat sub munții Himalaya de povara munților de deasupra sa!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 30 - Ce s-a întâmplat cu Bogatul cel lacom și cu Lazăr cel sărac în lumea de dincolo. Cine a creat iadul?
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 19:51 View PostDownload Post

Capitolul 30
Ce s-a întâmplat cu Bogatul cel lacom și cu Lazăr cel sărac în lumea de dincolo.
Cine a creat iadul? Răspuns: răutatea spiritelor

1. Eu îmi continui discursul: „Văd că gândești astfel în sinea ta: «Toate acestea ar fi adevărate, în măsura în care Divinitatea le-ar vorbi într-adevăr astfel spiritelor libere care s-au izolat din proprie inițiativă în propria lor natură. Această aparentă tactică de speriere a lor nu poate compensa însă șocul primei impresii. Mă întreb care este adevărul în legătură cu povestea lui Lazăr cel sărac și a bogatului cel lacom care a ars în focul cel mai teribil al iadului, implorând iertarea, dar negăsind nici o ureche dispusă să îl asculte, căci între el și grația lui Dumnezeu a existat o prăpastie pe care nimeni și nimic nu au putut-o umple, de-a lungul întregii eternități... Cum se împacă iubirea și înțelepciunea lui Dumnezeu cu această situație?»

2. Îți voi răspunde Eu: dragă prietene, știam dinainte că îmi vei pune această întrebare. Doresc să te întreb la rândul Meu: cine l-a aruncat pe acel om lacom în iad? Crezi oare că Dumnezeu? Personal, nu știu ca Divinitatea să se fi ocupat cu așa ceva!

3. Chiar crezi că respectivul spirit s-a întors către iubirea și grația lui Dumnezeu în momentul chinului său absolut necesar, în speranța că va fi eliberat? Din câte știu Eu, el s-a întors către spiritul lui Avraam, nu către Dumnezeu! Deși spiritul lui Avraam a atins perfecțiunea maximă pe care o poate atinge un spirit creat, el nu este însă totuna cu Divinitatea - singura care poate ajuta un astfel de spirit căzut. De altfel, tocmai în astfel de cazuri extreme nu trebuie spiritele să își întindă reciproc mâna pentru a se ajuta, căci înțelepciunea secretă și iubirea cea mai profundă a lui Dumnezeu se află deja la lucru, acționând în sensul eliberării spiritului căzut!

4. Oricum, dacă spiritul cel lacom se află într-o mare suferință, chiar crezi că vinovată este Divinitatea? Nu ți s-ar părea o injustiție ca Dumnezeu să intervină într-un asemenea caz, desfăcând ceea ce și-a făcut spiritul cu mâna lui, din proprie inițiativă? Vorbește, ce ai de spus?”

5. Robert îmi răspunde: „Într-adevăr, ca de obicei, ai perfectă dreptate! Dacă Divinitatea este plină însă de o iubire atât de desăvârșită, lucru de care încep să mă conving din ce în ce mai mult, îmi pun fără să vreau întrebarea: cum a fost posibil ca Ea să fi creat un loc atât de odios de pedeapsă, în care spiritul să suporte chinuri atât de indescriptibile înainte de a se apropia cât de cât de perfecțiune, scăpând astfel din iadul respectiv și intrând într-o regiune ceva mai blândă? Chiar trebuie să existe un iad? Chiar trebuie aceste spirite să îndure aceste dureri insuportabile? Nu s-ar putea aranja altfel lucrurile, într-o manieră ceva mai puțin crudă?”

6. Eu: „Ascultă, dragul Meu prieten, chiar crezi că cel care a creat iadul a fost Dumnezeu? O, te asigur că greșești foarte tare! Iadul a fost creat chiar de spirite, și asta încă din antichitate. Dumnezeu nu a făcut altceva decât să îngăduie această creație a lor, pentru a nu le îngrădi cu nimic libertatea creatoare. Nici o ființă din ceruri nu și-ar putea imagina vreodată că Dumnezeu a fost cel care a creat iadul. Dacă ar fi capabil de așa ceva, El ar trebui să fie impregnat înainte de toate de păcat și de vibrații malefice, lucru absolut imposibil, căci Dumnezeu nu poate acționa împotriva ordinii Sale eterne. De aceea, este neverosimil să crezi că Dumnezeu ar fi putut crea din El însuși iadul, în sensul cel mai concret al cuvântului. El îngăduie însă această creație pentru ca spiritele să își poată păstra libertatea de expresie, creându-și circumstanțele cele mai potrivite pentru a-și manifesta răutatea!

7. În întreaga infinitate, nu vei putea găsi niciodată un loc creat de Dumnezeu cu scopul de a îndeplini funcția de iad. De fapt, nici nu există undeva vreun iad în afara omului însuși. Pe de altă parte, dacă acesta ignoră complet cuvântul lui Dumnezeu, folosindu-și liberul arbitru pentru a crea un iad și refuzând să asculte poruncile ușoare date de Dumnezeu, de ce crezi că Divinitatea este cea care trebuie condamnată pentru acest lucru? De ce îl învinovățești pe Dumnezeu dacă un spirit Îl abandonează în mod voluntar, bătându-și joc de El și comițând blasfemie după blasfemie?

8. De vreme ce Dumnezeu este unica viață și lumina tuturor luminilor, inclusiv singura binecuvântare reală pentru toate ființele create de El, este normal ca ignorarea Lui să conducă la o stare absolut neplăcută, căci nu poate exista viață, lumină și bunătate în afara lui Dumnezeu!

9. Un om care Îl abandonează pe Dumnezeu, alungându-L din inima lui și refuzând să-L mai primească vreodată în ea, nu face altceva decât să își creeze în interior un iad, adică un univers lăuntric întru totul malefic. Dacă spiritul respectiv se complace în această stare, suferind din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului, cu siguranță Divinitatea nu poate fi învinovățită pentru starea lui, căci dacă Ea ar prelua controlul asupra respectivului spirit, folosindu-se de omnipotența Ei și în pofida rezistenței pline de încăpățânare opusă de el, puterea Sa infinită ar anihila pe loc această creatură, lucru care s-ar împotrivi ordinii divine.

10. Dacă Divinitatea ar distruge chiar și cea mai mică ființă care a fost eliberată cândva de la sânul Său, acesta ar fi începutul distrugerii întregii creații. De vreme ce Divinitatea și-a creat ordinea imuabilă astfel încât să nu permită niciodată distrugerea vreunei creaturi a Sa, indiferent de stadiul dezvoltării acesteia, rezultă că fiecare ființă își are asigurată (cel puțin la modul potențial) nemurirea, și implicit posibilitatea de a atinge o stare de binecuvântare extremă, sau de a-și păstra nefericirea, dacă așa dorește ea!

11. Spune-Mi, dacă un om este proprietarul unei vii în care nu cresc decât soiuri nobile de viță de vie, dar le smulge din rădăcini și plantează în locul lor numai mărăcini și scaieți, pentru simplul motiv că aceste plante îi oferă o plăcere mai mare decât vița de vie de dinainte, - tot Divinitatea este de vină pentru că acest proprietar stupid nu obține nici o recoltă de struguri, ajungând în final să facă foamea și să sufere, din cauza propriei sale prostii?

12. La fel se petrec lucrurile și cu acele spirite care refuză să accepte ordinea lui Dumnezeu, nedorind să cultive splendida viță de vie din interiorul ființei lor! Ele ajung în final să culeagă numai scaieți și mărăcini, dar nu văd cum ar putea fi învinovățit Dumnezeu pentru acest dezastru... Spune-Mi ce gândești în această privință!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 31 - Robert este întru totul de acord cu Iisus. O ultimă întrebare: Care este adevărata natură a lui Dumnezeu?
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 19:54 View PostDownload Post

Capitolul 31
Robert este întru totul de acord cu Iisus.
O ultimă întrebare: „Care este adevărata natură a lui Dumnezeu?”

1. Robert îmi răspunde: „Mult stimate prieten! Ce ți-aș mai putea răspunde după acest discurs al Tău, de o limpezime uluitoare? Totul mi se pare acum cât se poate de clar, ușor de înțeles și absolut adevărat. Cu siguranță, Divinitatea nu ar putea acționa altfel decât așa cum Mi-ai prezentat-o Tu, căci în caz contrar ar înceta să mai fie o Divinitate, lucru care ar pune capăt tuturor creațiilor Sale.

2. Am început de asemenea să înțeleg că dacă dorește să fie cu adevărat fericit, orice spirit trebuie să își cultive sensibilitatea și percepția cea mai subtilă cu putință, astfel încât nici chiar cele mai rafinate impresii să nu-i scape. Fiind un spirit viu, el trebuie să sesizeze inclusiv impresiile negative, căci altfel ar fi un spirit pe jumătate mort, sau ca și cum ar fi anesteziat din punct de vedere spiritual, fapt care i-ar îngrădi liberul arbitru.

3. La rândul ei, Divinitatea nu ar putea exista de-a pururi decât în relație cu creaturile Sale, așa cum mi-ai demonstrat Tu atât de impecabil. Practic, nu mai am ce să adaug la spusele Tale, căci sunt întru totul de acord cu ele.

4. Îmi pun totuși o nouă întrebare de maximă importanță: «Unde se află această Divinitate? În ce regiune a infinității și-a stabilit Ea domiciliul?» Un lucru este cert: trebuie să existe un loc în care să se simtă acasă în toată plenitudinea Ei. Are Ea formă, și dacă da, care este aceasta? Sau este complet lipsită de formă, dat fiind că Ființa Ei este nelimitată, manifestându-se prin toate formele care există în creație? Ascultă, prietene, după ce am înțeles pe deplin necesitatea unei existențe divine superioare, ceea ce mă preocupă acum este locul în care se află Aceasta și forma Ei!

5. Mai întâi de toate, doresc să-Ți mărturisesc totuși că aș prefera o Divinitate cu formă, de preferință chiar una umană. Căci i-ar fi greu unui om să iubească din toată inima sa o Divinitate nelimitată prin natura Ei sau având o formă străină celei umane.

6. O ființă care nu poate fi înțeleasă sau privită nu poate fi nici iubită! Din punct de vedere matematic, forma cea mai perfectă între toate este cea sferică, dar din punct de vedere moral... într-adevăr, este o plăcere să contempli imensele sfere cerești, dar acest lucru se datorează luminii lor. Cum să iubești însă o asemenea sferă luminoasă?! Vezi Tu, în această privință mă tem că inima mea ar fi nevoită să păstreze tăcerea!

7. De aceea, dragul și bunul meu prieten, de vreme ce pari mult mai apropiat de mult-iubita Divinitate decât mine, Te implor, răspunde-mi inclusiv la întrebările referitoare la locul în care sălășluiește aceasta și la forma Ei!

8. De acum înainte nu va mai trebui să îmi faci demonstrații atât de ample, căci deja m-am convins pe deplin de înțelepciunea Ta extrem de profundă, așa că voi crede din start orice cuvânt pe care mi-l vei spune. De aceea, Te rog, nu mă lăsa în ignoranță în privința acestui subiect care mă preocupă atât de tare!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 32 - „Iubește-Mă pe Mine (Iisus), căci întreaga plenitudine a Divinității sălășuiește în Mine”
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 20:12 View PostDownload Post

Capitolul 32
„Iubește-Mă pe Mine (Iisus), căci întreaga plenitudine a Divinității sălășuiește în Mine” Robert se îndoiește de această afirmație,
dar este dispus să o accepte prin cultivarea credinței sale.

1. Eu: „Dragul Meu prieten și frate! Strugurii nu trebuie culeși din vie înainte de a fi pe deplin copți, căci sucul lor vital ar da naștere unui vin acru, lipsit de spirit. Chiar dacă ar avea vreun pic de aromă, aceasta ar fi extrem de neplăcută.

2. Așa cum ești la ora actuală, tu poți fi asemănat cu un strugure necopt. Altfel spus, revelația pe care dorești să ți-o fac este mai presus de puterea ta de înțelegere. Vei realiza cât de curând de ce! Când te vei mai maturiza, propriul tău spirit îți va spune ceea ce dorești să afli acum de la Mine fără nici un pic de întârziere.

3. Până una alta, mai există un aspect important pe care trebuie să îl clarificăm. Dacă și acesta îți va deveni clar, atunci te vei maturiza mult mai rapid decât îți imaginezi la ora actuală. Dacă nu vei fi însă de acord cu faptul că el corespunde întru totul ordinii divine, atunci îți va lua ceva mai mult timp ca să te maturizezi.

4. Așa cum știi deja, la fel cum strugurii se coc la căldura soarelui, spiritele umane nu se pot maturiza decât prin cultivarea iubirii de Dumnezeu. Dacă nu îl poți iubi încă pe Dumnezeu, dar totuși dorești să știi unde se află Acesta și care este înfățișarea Lui, atunci iubește-Mă pe Mine cu toată sinceritatea și puterea, căci nu cred că te mai îndoiești de natura Mea. În acest fel, te vei apropia din ce în ce mai mult de maturitatea care îți este necesară, căci iubirea față de aproape este aproape similară cu iubirea față de Dumnezeu. Cel puțin într-o privință nu cred că mai ai vreo îndoială, și anume că Eu sunt cea mai apropiată ființă de tine la ora actuală...

5. De aceea, fă acest lucru, și te asigur că te vei apropia în acest fel foarte mult de Divinitate. Până atunci, să trecem însă la aspectul pe care spuneam că trebuie să îl lămurim.

6. Dragă prietene, de vreme ce cunoști atât de bine Epistolele lui Pavel, spune-Mi: ce crezi că a dorit să spună acesta atunci când a afirmat că «În Hristos sălășluiește întreaga plenitudine a esenței lui Dumnezeu»? Crezi că el dorea să spună că Divinitatea sălășluiește în întregime în Hristos, respectiv în Mine, sau doar făcea o aluzie la calitatea spirituală divină a doctrinei Mele, dată fiind și tendința celor din vechime de a diviniza tot ce ieșea din comun? Spune-Mi ce gândești, căci sunt întru totul dispus să te ascult”.

7. Robert îmi răspunde: „într-adevăr, dragul meu prieten, întrebarea Ta nu este lipsită de subtilitate! La urma urmei, cine ar putea să bănuiască la ce se referea exact bunul de Pavel? Mi se pare destul de riscant să afirm cu precizie la ce se referea acest învățător al păgânilor. Întotdeauna mi s-a părut extrem de arogant din partea diferiților critici să afirme că au înțeles perfect ce a dorit să spună cutare sau cutare autor de geniu! Personal, aș prefera să păstrez o anumită smerenie în această privință, lăsându-i pe alții să-și dea cu părerea. Dacă sunt de acord cu părerea lor, atunci îi aprob; dacă nu sunt de acord, atunci îi ascult pe alții, acționând astfel într-un acord deplin cu Pavel, care spunea: «Examinați totul, dar nu rețineți decât ceea ce este bun»! Eu nu pot considera însă că ceva este bun decât în măsura în care corespunde întru totul cu convingerile mele cele mai intime. Dacă Pavel s-a referit la prima semnificație din cele amintite de Tine, înseamnă cu siguranță că nu s-a referit la cea de-a doua, și invers! Acesta este singurul adevăr matematic și logic pe care îl recunosc deocamdată.

8. Sper că înțelegi acum de ce doresc să evit răspunsul la întrebarea Ta, preferând să ascult părerea Ta! De aceea, fii atât de bun și lasă-Ți înțelepciunea să-mi lămurească și acest aspect!”

9. Eu: „Mă cam așteptam la acest răspuns, prietene. Trebuia să fie un răspuns inteligent și de bun simț, care corespunde intelectului tău. De altfel, răspunsul nu are nimic de-a face cu supranaturalul. Dacă ne raportăm la inteligența cea mai pură și mai spirituală, Pavel nu putea face referire decât la un singur lucru. Acest fapt derivă din însăși ordinea cuvintelor folosite de el, care nu lasă nici o îndoială asupra intenției pe care a dorit să o comunice el. Pe scurt, nu putem avea nici o îndoială asupra faptului că el s-a referit prin cuvintele sale la prima semnificație din cele două amintite de Mine. Până și inteligența lumească este de acord în această privință. Cât despre cea supranaturală, pe aceasta tu nu o cunoști, căci Hegel, Strauss, Rousseau și Voltaire nu au înțeles niciodată această enigmă. Cât despre tine, ca un mare admirator al acestor înțelepți ai lumii exterioare ce ai fost dintotdeauna, este limpede că nu poți cunoaște o altă cale decât au cunoscut ei, care au fost mai ignoranți decât erau romanii în ceea ce privește existența Americii, a Australiei și a Noii Zeelande.

10. Dacă în calitatea ta mult lăudată de german, ai fi studiat în locul acestor filozofi Biblia în limba germană, opera lui Swedenborg și a altor înțelepți germani, ai ști foarte bine cum trebuie interpretat acest citat din Pavel. Fiind însă un hegelian, tu te afli încă foarte departe de inteligența spirituală lăuntrică, și va mai trebui să treacă multă vreme până când te vei putea apropia de aceasta! Ascultă însă cu atenție cele spuse de Mine! Dacă vei accepta aceste cuvinte, vei putea spune că te-ai apropiat considerabil de țelul propus.

11. Ascultă, Pavel L-a considerat pe Hristos, deci pe Mine, drept Ființa Supremă, deși a fost cândva cel mai mare opozant al Meu. Spune-Mi acum, ce crezi despre credința și înțelepciunea lui Pavel?”

12. Robert: „Mult iubite prieten, și la această întrebare este greu să-Ți dau un răspuns adecvat, căci mai întâi de toate, ar trebui să dispun de o inteligență supranaturală care îmi lipsește cu desăvârșire. Fără alte dovezi suplimentare, este greu să crezi în ceva în care credea Pavel, deși trebuie să recunosc că a fost o ființă cât se poate de inteligentă. La fel ca toți ceilalți înțelepți din antichitate, Pavel știa foarte bine cât de precar este fundamentul teoriilor metafizice și teozofice. Pornind de la cunoașterea lor umană, acești înțelepți și-au dat seama cât de nefericită ar fi rasa umană dacă i s-ar explica în detaliu natura ei tranzitorie. De aceea, ei și-au propus să conducă din nou națiunile prin aforismele și prin discursurile lor, uneori chiar prin predicțiile oracolului din Delphi, către o oarecare credință mistică, care să le ofere oamenilor cel puțin speranța într-o viață viitoare. Cât despre faptul că nutreau ei înșiși o asemenea credință sau erau pe deplin convinși de ceea ce afirmau, în această privință trebuie să îmi exprim îndoiala, cel puțin până când voi avea acces la inteligența lăuntrică, sau eventual un contact direct cu spiritele care propovăduiau o astfel de învățătură.

13. În ceea ce mă privește, trebuie să-Ți spun că nu am nici cea mai mică obiecție să Te consider una cu Dumnezeu, cel puțin până când voi găsi o altă Divinitate! Dacă nu voi găsi nici un alt Dumnezeu de-a lungul întregii eternități, Tu vei rămâne singurul Dumnezeu și Domn pe care Îl voi accepta vreodată! Un lucru este sigur: dacă Dumnezeu s-ar manifesta printr-unul dintre noi doi, în mod cert Tu ai fi acela! Nu există nici cea mai mică îndoială că în mine nu poate fi găsită nici o urmă de Divinitate, cu toată înțelepciunea mea hegeliană! Totuși, nu mai trebuie să-mi ceri să-Ți explic de ce sunt dispus să cred din toată inima în Divinitatea Ta, căci nu Ți-aș putea răspunde niciodată la această întrebare.

14. Prin excelență, credința nu are nevoie de dovezi, căci reprezintă ea însăși fie o stare de inerție intelectuală, fie una de obediență spirituală, ca să mă exprim astfel. Dacă un intelect mai activ solicită dovezi pe o temă dată, iar aceste dovezi îi sunt furnizate, nu mai putem vorbi de credință, ci doar de o convingere vizibilă.

15. În ceea ce mă privește, eu nu aș putea să-Ți aduc vreo dovadă în legătură cu Divinitatea Ta, așa că prefer doar să cred pur și simplu în faptul că Tu ești una cu Dumnezeu. Dacă în viitor acest lucru se va dovedi dincolo de orice îndoială, credința mea se va transforma cu siguranță!

16. Căci eu sunt un fel de Toma Necredinciosul, având nevoie de dovezi clare înainte de a accepta o realitate ca fiind definitivă.

17. Mi-ai recomandat mai devreme să citesc Biblia și pe teozoful Swedenborg; la ce mi-ar folosi însă acest lucru, dacă nu am la dispoziție cele două cărți? De aceea, mă voi limita deocamdată la credința cea mai simplă, ceea ce mă va transforma într-un spirit chiar mai prost decât sunt - dacă acest lucru Ți se pare posibil! Mă voi dărui așadar în întregime acestei credințe, și am bănuiala că voi fi cu mult mai fericit decât până acum.

18. Căci orice prost este infinit mai fericit decât spiritul iluminat, în timp ce cel din urmă face investigații cu sudoarea frunții, urmărind să se apropie de marea biserică pentru a-și propovădui adevărul altor mii de oameni, făcându-i fericiți, omul care își păstrează credința pură nu face decât să recite din inimă Pater Noster, după care se culcă netulburat, dormind un somn lin și liniștit, la fel ca o marmotă. Pe el nu îl preocupă sfârșitul, căci și-a plătit iertarea păcatelor la preot (de la care a primit o dispensă) și și-a asigurat astfel un bine cuvenit loc în Paradis, ferindu-se de iad și de purgatoriu! Credința lui oarbă îl face să creadă cu tărie în toate aceste lucruri, așa că moare cu credința deplină că va ajunge direct în rai. Asta numesc eu o prostie fericită, și mai doresc să adaug ceva:

19. Cel care își petrece întreaga viață cercetând și reflectând nu este decât un prost și un măgar, căci aceste activități nu amplifică fericirea nici în lumea fizică și nici în cea spirituală (cam nebuloasă, din câte constat). Dimpotrivă, ele îl fac cu atât mai nefericit cu cât setea sa de lumină și de adevăr a fost mai mare, căci singura concluzie la care ajunge este că Divinitatea nu a creat niciodată un izvor care să îi stingă această sete.

20. De aceea, doresc să părăsesc această cale, aruncându-mă fără rezerve în brațele moi ale celei mai stupide și oarbe credințe cu putință. Probabil că în acest fel voi reuși să cunosc în sfârșit adevărata fericire la care are dreptul ființa umană...

21. Să luăm de pildă cazul unui prelat. Cât de fericit este el... Nu se gândește la nimic, nu inventează nimic și nu trăiește decât pe baza credinței sale romano-catolice într-o ordine blândă, epicurian-stoică, bucurându-se de mesele sale atent selectate. Prietene, iată ce aș putea numi eu o existență cu adevărat fericită! Aceasta este viața la care conduce credința cea mai oarbă și mai stupidă cu putință!

22. De aceea, fără nici un alt gând suplimentar, intenționez să mă arunc în brațele credinței oarbe, în speranța că voi deveni astfel mai fericit... Bun, am stabilit așadar: cred în Divinitatea Ta! Spune-mi, am procedat corect? Te rog, vorbește, mult iubite prieten!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 33 - Despre credința autentică și despre cea falsă. Pericolul unei vieți prea îndestulate
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 20:15 View PostDownload Post

Capitolul 33
Despre credința autentică și despre cea falsă. Pericolul unei vieți prea îndestulate

1. Iau din nou cuvântul: „Ascultă, dragul Meu prieten! Credința ta este mai degrabă un fel de lene mentală. Ea se deosebește întru totul de adevărata credință, care presupune un efort fizic, psihic și spiritual maxim. Credința ta nu diferă cu nimic de cea a unei broaște, căci numai ea se mulțumește cu orice băltoacă, simțindu-se la fel de fericită într-un iaz sau într-o baltă de excremente. O astfel de credință nu poate face nici o distincție între iad și rai, acceptând orbește numai semnificația literală a doctrinei.

2. Cum poți considera un prelat fericit, în condițiile în care el nu face altceva decât să se complacă în credința sa stupidă, bazându-se pe protectoratul Romei și pe prostia enoriașilor săi? Chiar crezi că o viață fericită pe pământ rămâne la fel de fericită și în această lume a spiritelor? Nici vorbă, îți spun Eu!

3. Cu cât omul își hrănește mai mult trupul, această închisoare a spiritului său, cocoloșindu-l în fel și chip, și cu cât face mai multe concesii dorințelor acestui trup, cu atât mai atașat devine el de acesta!

4. Imaginează-ți cât de greu trebuie să-i fie acestui om atunci când vine momentul separării de această închisoare! Nu ți se pare necesar în aceste condiții, în care fructul vieții s-a identificat complet cu «mama» sa, ca sufletul și spiritul să fie smulse cu forța din această închisoare trupească, chiar cu riscul de a le dezmembra de tot, pentru a le separa astfel de trupul cu care au devenit una? Crezi că acest procedeu reprezintă o plăcere pentru suflet și pentru spirit? Crede-Mă, acest chin nu poate fi comparat cu nici o altă tortură terestră, și știi bine că sunt destul de familiarizat cu torturile la care își supun oamenii semenii! De vreme ce acest hedonism terestru are în final consecințe atât de amare, cum poți numi această viață una cu adevărat fericită?

5. Crede-Mă, toți acești umflați egoiști și lipsiți de griji, la care se adaugă și toți desfrânații și amatorii de plăceri carnale, vor avea o mare surpriză, extrem de dureroasă, atunci când moartea fizică îi va sili să se despartă de corpul fizic!

6. Aceasta este «bucuria» la care conduce credința stereotipă și dogmatică! Când ajung în această lume a spiritelor, în care fiecare impresie devine infinit amplificată, datorită unei sensibilități extreme caracteristică acestei lumi, aceste suflete «binecuvântate» devin expuse tuturor ororilor, căci nu mai sunt protejate de învelișul empiric al corpului fizic. Abia acum încep ele să simtă adevărata «bucurie» (mai precis durere) în vederea căreia s-au pregătit prin credința lor de complezență.

7. Dacă aceasta este «fericirea» pe care o aștepți, nu ai decât să îți cultivi această credință de operetă, în speranța că vei deveni în curând mai fericit. Te asigur că în scurt timp vei ajunge să gândești cu totul altfel!

8. Eu însumi le-am predicat oamenilor următorul mesaj: «Fiți la fel de perfecți cum este Tatăl vostru din ceruri!» La rândul lui, Pavel le-a cerut adepților săi să examineze totul cu cea mai mare atenție și să nu păstreze decât ceea ce este bun. Spune-Mi, ți se pare că atât Eu cât și Pavel am propovăduit prin aceste cuvinte o credință oarbă, care dealtfel nici nu poate fi numită credință? Sau dimpotrivă, am militat pentru o credință autentică și vie, care depășește cu mult orice alt tip de cunoaștere? Judecă singur dacă ceea ce numești tu credință chiar reprezintă așa ceva! Abia apoi îți voi clarifica ce înseamnă adevărata credință. Este rândul tău să vorbești!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 34 - Viziunea lui Robert asupra credinței și asupra adevăratei adorări a lui Dumnezeu
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 20:17 View PostDownload Post

Capitolul 34
Viziunea lui Robert asupra credinței și asupra adevăratei adorări a lui Dumnezeu

1. Robert: „Prietene, mă scoți din minți! Ascultă, dacă ceea ce cred eu nu are nimic de-a face cu credința, atunci poți să-mi smulgi și capul de pe umeri, și tot nu aș putea să-ți spun altceva în legătură cu adevărata credință.

2. Simpla gândire nu este totuna cu credința, iar simpla privire, ascultare și atingere încă și mai puțin! În afara reflecției și a percepției infailibile a simțurilor, omul nu mai dispune însă de nici un alt instrument al cunoașterii. Pe de altă parte, dacă reflecția, privitul, ascultarea și atingerea sunt numite credință, atunci ce mai înseamnă convingerea pozitivă?

3. În viziunea mea, convingerea înseamnă să consideri ceva ca fiind absolut adevărat, atât timp cât această realitate nu contrazice legea rațiunii pure, chiar dacă o dogmă nu poate fi demonstrată întotdeauna cu o precizie matematică. Dacă ea poate fi demonstrată însă în acest fel, atunci avem de-a face cu sfârșitul credinței, la fel cum speranța - fiica cea mare a credinței - încetează să mai existe după ce obiectul ei a fost îndeplinit!

4. De aceea, eu nu pot considera credința altceva decât acceptarea voluntară a unor dogme și date istorice, atât timp cât acestea nu contrazic rațiunea. Dacă această definiție nu Ți se pare corectă, atunci aș dori să aflu de la Tine ce înseamnă credința.

5. Îmi amintesc că le-ai vorbit de mai multe ori discipolilor Tăi despre puterea miraculoasă a credinței, spunându-le chiar că aceasta poate muta munții din loc - afirmație pe care nu cred că au înțeles-o mai mult decât mine. Chiar Te refereai la o asemenea credință ireală? În acest caz, trebuie să recunosc că în cazul meu nu se poate vorbi de o asemenea credință, căci aceasta nu poate muta din loc nici măcar un fir de nisip, necum un munte!

6. Ascultă-mă, dragul meu prieten! Dacă eu aș fi avut o asemenea credință pe pământ, atunci bunul de Windischgräz ar fi sfârșit-o destul de prost. Te asigur că pe acest om l-aș fi pus în mișcare într-o manieră care Te-ar fi uimit! Să muți munții din loc prin puterea credinței mi se pare un gând grandios. Din păcate, este doar un gând...

7. Cât despre dogma lui Pavel, care spunea că trebuie să cercetăm totul, dar să nu reținem decât ceea ce este bun, pot să-Ți spun că mi-am făcut din ea un moto personal. La fel, dorința de a deveni perfect, așa cum este și Tatăl nostru din ceruri (sau mai bine zis aspirația de a deveni la fel de perfect ca și El) - a fost dintotdeauna forța care mi-a motivat toate eforturile. Ce am obținut însă în acest fel? Actuala mea stare reprezintă cel mai bun răspuns la această întrebare.

8. Nici Tu nu pari să ai sub tălpi un soare, până una alta. Din câte se pare, credința Ta miraculoasă nu a pus în mișcare nici un munte de aur, la fel cum s-a întâmplat și în cazul meu! Dar cine știe ce se va mai întâmpla în continuare?

9. Dacă sunt dispus să cred cu toată bunăvoința că Tu ești Fiul lui Dumnezeu cel viu, sau chiar Ființa Supremă însăși (în măsura în care mi-ai cere să cred așa ceva), fac acest lucru pentru simplul motiv că rațiunea mea nu descoperă nici o imposibilitate logică în această afirmație. Mi-ai explicat ceva mai devreme într-o manieră cât se poate de clară natura Divinității, care nu dispare în nici un fel dacă Aceasta își asumă o formă vizibilă în ochii creaturilor Sale. Nu este însă mai puțin adevărat că dacă aș primi dovezi ferme care să-mi certifice ceea ce acum doar cred, atunci credința mea ar înceta, fiind înlocuită de o certitudine.

10. Desigur, ai putea spune: «Iată, toți credincioșii Mei se închină până la pământ atunci când îmi rostesc numele, adorându-Mă în acest fel. Dacă afirmi că ești convins că Eu sunt Divinitatea însăși, de ce nu procedezi și tu la fel ca ceilalți credincioși ai Mei?»

11. Ei bine, eu consider că această reverență față de Divinitate este doar un semn de slăbiciune mentală, o lipsă de rațiune dublată de o anumită doză de fanatism.

12. Dacă ai fi Divinitatea adevărată, ar trebui să fii de acord cu mine, căci în caz contrar ai fi o Divinitate ambițioasă și orgolioasă, imagine mai degrabă ridicolă decât demnă de a fi admirată! Eu știu însă foarte bine că astfel de gânduri de mărire nu Te-au tulburat niciodată, indiferent dacă ești cu adevărat una cu Dumnezeu sau nu. Tocmai de aceea nu m-am grăbit până acum să mă prosternez la picioarele Tale, fiind absolut convins că o asemenea slăbiciune a rațiunii mele nu ar face altceva decât să Te ofenseze.

13. De aceea, nu voi proceda în acest fel, deși sunt absolut convins că Tu ești într-adevăr Divinitatea, căci nu pot crede că un Dumnezeu care reprezintă înțelepciunea supremă ar putea fi dependent de un asemenea comportament. Această desfătare sordidă mi s-ar părea stupidă chiar dacă cineva s-ar închina la picioarele mele, cu atât mai mult cu cât eu nu sunt decât un gânditor mediocru.

14. După părerea mea, singura adorație cu adevărat pe placul lui Dumnezeu constă în respectarea poruncilor divine, respectiv a ordinii eterne a lui Dumnezeu, fără de care nici o creatură nu ar putea supraviețui. Tot ce nu ține direct de această ordine aparține păgânismului cel mai orb cu putință!

15. Am admirat întotdeauna faptul că ai respins cu vehemență adorarea din vârful buzelor pe care Ți-o adresau acei evrei nerușinați. Cred însă că nici «rugăciunea fără încetare» de care vorbea Pavel nu este cu ceva mai rezonabilă, în cazul în care el făcea referire la o simplă repetare rituală a unor cuvinte, lucru care m-ar mira din partea lui Pavel, care a fost - trebuie să recunosc - un om cât se poate de înțelept.

16. În concluzie, eu cred că Tu ești una cu Dumnezeu, sau cel puțin Fiul adevărat al lui Dumnezeu, așa cum Te-ai recomandat Tu însuți în fața celor care respectau poruncile lui Dumnezeu, iubindu-L mai presus de orice. În aceste condiții, sunt absolut hotărât să fac tot ce îmi vei cere, căci mă închin în fața înțelepciunii Tale. Dacă îmi vei cere însă să mă aplec până la pământ și să fac rugăciuni din vârful buzelor, numărând mătănii, Te asigur de pe acum că nu voi face așa ceva, considerând din start o asemenea atitudine ca pe o ofensă la adresa numelui Tău drag, și nicidecum ca pe o onorare a lui! Spune-mi, ești satisfăcut de răspunsul meu?”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 35 - Capacitatea duală de discernământ a omului. Numai lumina spirituală poate ajunge la adevărata credință.
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 20:20 View PostDownload Post

Capitolul 35
Capacitatea duală de discernământ a omului. Numai lumina spirituală poate ajunge la adevărata credință.
Despre practică și despre virtute.

1. Eu: „Atât timp cât omul nu știe să definească realitatea în care trăiește decât cu ajutorul rațiunii sale, el nu poate avea o altfel de înțelegere a credinței și a rugăciunii decât cea pe care tocmai mi-ai oferit-o tu, cu atâta sinceritate. Căci rațiunea cerebrală a omului nu poate cunoaște altă cale decât aceea a percepției materiale și a viziunii senzoriale. O credință spirituală, cu adevărat vie, nu-și poate implanta însă rădăcinile în percepția senzorială, la fel cum un bob de grâu nu poate încolți pe o stâncă de granit. Deși granitul îi asigură un fundament cât se poate de solid, el nu dispune de umezeala necesară pentru a dizolva bobul de grâu, silindu-l să încolțească și să dea naștere noii mlădițe (germenului viu din interiorul său). De aceea, bobul de grâu va rămâne pe stânca de granit exact așa cum a ajuns pe ea, neschimbat. Cu timpul, el va muri, căci nu găsește nici un fel de susținere pe respectiva stâncă. La ce ți-ar putea folosi cunoașterea și obediența ta pur mentală (căreia tu îi spui credință), dacă spiritul tău nu participă la acest act de credință?

2. Ascultă-Mă, orice om are o dublă percepție: una exterioară, generată de minte (adică de cap), respectiv de înțelegerea sa fizică, care nu poate înțelege însă natura lui Dumnezeu, căci ea nu i-a fost acordată sufletului decât cu scopul de a separa (pentru moment) spiritul său de Divinitate, făcându-l să uite de Ea. Dacă sufletul dorește să îl caute și să îl descopere pe Dumnezeu doar cu ajutorul acestei calități negative, el nu va face decât să se îndepărteze de scopul său, și asta cu atât mai mult cu cât va urma mai încăpățânat această cale.

3. Sufletul mai dispune însă și de o altă calitate, care nu rezidă în capul său, ci în inima sa. Numele acesteia este intuiția interioară, care se naște din iubire și dă naștere propriilor sale idei corespondente, alcătuite din iubire și din voință. Atunci când intuiția meditează asupra conceptului existenței lui Dumnezeu, ea îl îmbrățișează pe Acesta cu iubirea și cu voința ei. Aceasta este singura credință autentică.

4. Spiritul dinlăuntrul sufletului nu poate fi trezit decât cu ajutorul acestui tip de credință, care este prin excelență vie. El examinează imediat instrumentul care i-a permis să se trezească și îi recunoaște autenticitatea, după care explodează într-o lumină puternică născută din Dumnezeu, impregnând sufletul și transformând în lumină tot ce atinge (toate elementele componente ale acestui suflet). Această lumină este credința de care îți vorbesc Eu, cea care permite sufletului să atingă starea de beatitudine.

5. Ai auzit vorbindu-se vreodată de această credință autentică? Văd că îmi răspunzi negativ, spunându-Mi că această credință îți este complet străină, căci ți se pare imposibil ca inima să poată gândi! Chiar așa stau lucrurile! Pentru unul ca tine, acest lucru nu poate părea altfel decât imposibil.

6. Pentru a putea gândi cu inima, omul are nevoie de practică, iar aceasta constă în cultivarea constantă a iubirii de Dumnezeu. Acest proces continuu de trezire interioară (prin cultivarea iubirii de Dumnezeu) fortifică și dilată inima, slăbind astfel cătușele spiritului, astfel încât lumina acestuia (căci orice spirit reprezintă o lumină născută direct din Dumnezeu) să se poată dezvolta din ce în ce mai liber. Când lumina spiritului ajunge să lumineze încăperea-vieții din interiorul inimii, ea începe să deosebească perfect între nenumăratele arhetipuri care există aici, fiecare fiind separat de celelalte prin ziduri precise, ajutând sufletul să le perceapă și să le înțeleagă. Ei bine, această nouă vedere a sufletului în propria sa inimă reprezintă un nou tip de gândire. Sufletul începe astfel să acumuleze noi concepte și să cultive noi idei. Altfel spus, viziunea sa se lărgește odată cu fiecare nouă bătaie a inimii. Bolovanii orgoliului se dizolvă direct proporțional cu tăcerea minții sale, iar el nu mai are nevoie de dovezi. Căci lumina spiritului îi permite să vadă atât de clar formele interioare încât în el nu mai poate rămâne vreo îndoială. Cum s-ar spune, îndoielile dispar pentru totdeauna din sfera percepției sale.

7. După cum vezi, singura credință care poate fi considerată vie și autentică este cea care își are sediul în inimă, nu în cap. Ea este autentică deoarece derivă din lumina infailibilă a spiritului, și este vie deoarece în întreaga ființă a omului, singura parte care poate fi numită într-adevăr vie, în adevăratul înțeles al cuvântului, este spiritul său!

8. Aceasta este singura credință în care sălășluiește extraordinara putere pe care o pomenesc de două ori Evangheliile.

9. Pentru a atinge o asemenea credință, singura care este cu adevărat binecuvântată, omul trebuie să procedeze așa cum ți-am explicat mai sus, dobândind această calitate cât mai curând posibil, prin practică. Dacă face eforturi prea mari pentru a-și dezvolta intelectul și pentru a-și împlini scopurile lumești (urmărind să își îndeplinească toate dorințele de confort în această lume), el ajunge să creadă, la fel ca și tine, că inima nu poate avea capacitatea de a gândi.

10. Mai mult, el trebuie să învețe să respecte preceptele morale, să nu fie prea indulgent cu sine, dar mai presus de orice, să evite lipsa de castitate carnală, căci aceasta fie ucide complet spiritul, fie împiedică definitiv răspândirea luminii acestuia. Așa se și explică de ce marii desfrânați ajung în final (de regulă la bătrânețe) să își piardă complet mințile, nemaigândindu-se decât la ei și începând să tremure ori de câte ori văd o fată mai apetisantă.

11. Dacă nu Mă înșel, cam așa s-au petrecut lucrurile inclusiv în cazul tău. Către bătrânețe, ai ajuns să privești genul feminin cu o indulgență plină de lascivitate. Spune-Mi, nu așa s-au petrecut lucrurile? Nu ai ajuns să îți cauți fericirea terestră exclusiv prin asemenea mijloace lipsite de onestitate? De aceea, degeaba dorești acum să cunoști direct beatitudinea spirituală pură, căci în ființa ta lipsește fundamentul pe care poate fi construită aceasta. Așa se explică golul din jurul tău, căci el corespunde întru totul vidului și lipsei de substanță din inima ta și din camerele vieții ascunse în ea.

12. Spune-Mi, te rog, de unde crezi că am putea obține acum materialul necesar pentru a te reconstrui, făcând din tine un om complet nou? Haide, vorbește și spune-Mi ce gândești!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 36 - Iritarea lui Robert atunci când i se reamintesc slăbiciunile sale lumești
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 20:22 View PostDownload Post

Capitolul 36
Iritarea lui Robert atunci când i se reamintesc slăbiciunile sale lumești.
Dorința lui de a schimba subiectul.

1. Robert îmi răspunde: „Prietene pe care îl prețuiesc mai presus de orice! Constat că devii oarecum frivol și puțin cam prea ofensiv! Recunosc cu ușurință acest atribut, căci le este caracteristic tuturor maeștrilor, fie ei mai mari sau mai mici. Cu toții se dovedesc din când în când foarte severi, insinuând astfel că ei aparțin unei alte specii de animale, pline de răbdare și de bunătate! Aceste animale nu tânjesc niciodată după sânge, ci doar după fân și iarbă. Mă tem însă că această hrană nu contribuie prea mult la dezvoltarea creierului. De aceea, aceste animale se află în poziția ingrată de a nu dispune de o cantitate prea mare de materie cenușie care se află în exces în capul unora precum Socrate.

2. Văd că nu te sfiești deloc să-mi explici de ce există acest vid în jurul și înlăuntrul meu, la fel ca și vidul cerebral al acelor animale care nu se hrănesc decât cu fân și cu iarbă (fie ele și eterice, în lumea în care ne aflăm). Nu m-ar mira dacă în scurt timp mi-ai spune chiar că sunt un măgar, fără nici un alt preambul. Dacă într-adevăr nu găsești în mine nici un material pentru a mă reconstrui, întrucât în capul meu nu se află mai multă substanță decât în cel al unui măgar, cel puțin spune-mi-o pe față, și te asigur că nu Ți-o voi lua în nume de rău. Căci nimeni nu poate face din rahat bici, iar dacă nu există nici un material din care să poți construi ceva, asta este...

3. Am înțeles foarte bine că acea credință pe care mi-ai descris-o anterior nu a existat niciodată în ființa mea, dar mă întreb în ce măsură pot fi învinovățit eu de vreme ce natura adevăratei credințe nu mi-a fost explicată niciodată de nimeni. Dacă s-ar fi găsit cineva care să mă sfătuiască așa cum ai făcut-o Tu, atunci cu siguranță nu aș fi devenit un hegelian, iar acum aș fi putut sta în fața Ta la fel ca Pavel.

4. Nu numai că acesta nu a fost cazul meu, dar din câte cunosc, nici unui om de pe pământ nu-i poate trece prin cap de la sine că el poate gândi inclusiv cu inima sa (ba cine știe dacă nu cumva și cu genunchii sau cu călcâiele!). În aceste condiții, am fost nevoit să îmi extrag gândurile din acel loc pe care Mama-natură l-a conceput special pentru ele. Pe vremea când mă mai aflam încă pe pământ, gândeam în acest fel: fiecare membru și parte componentă a omului are propriul său destin și propria sa funcție practică; astfel, picioarele nu pot înlocui mâinile, spatele nu poate înlocui partea din față a corpului, stomacul nu poate înlocui capul, ochii nu pot face ceea ce fac urechile, iar inima nu poate lua niciodată locul gurii. De aceea, m-am limitat să gândesc exclusiv cu capul, lăsându-mi inima să își vadă de funcția sa biologică. Mă întreb cine mă poate condamna în aceste condiții pentru faptul că am ajuns în această lume complet golit de orice conținut?

5. Dacă îmi ceri să fac dovada unei cunoașteri pe care nu am primit-o niciodată cât timp m-am aflat în lumea exterioară, înseamnă că ești de o mie de ori mai prost decât mine, în pofida înțelepciunii pe care mi-ai demonstrat-o până acum, așa că nu-mi vei mai putea fi de vreun real folos în viitor!

6. La fel de stupid mi se pare să mă condamni pentru micile mele plăceri pământești, ofrande pe altarul lui Venus, altminteri destul de rare și de nevinovate, ba chiar să mi le prezinți ca fiind cauza pentru care mă aflu acum în fața Ta atât de golit de orice conținut. Dacă aceste plăceri, care fac parte integrantă din natura umană așa cum face parte germenul din sămânță, reprezintă un păcat în fața Ta, mă întreb de ce ai mai înzestrat ființa umană cu această necesitate?

7. Nu spune proverbul că leul nu poate prinde muște, căci nu stă în natura lui? Dacă ești într-adevăr un mare înțelept, ba chiar Divinitatea însăși, așa cum mi-ai dat de înțeles de mai multe ori în decursul discuției noastre, mi se pare de neacceptat faptul că poți fi atât de trivial în legătură cu niște plăceri minore, cărora, pe vremea când eram pe pământ, nu le-am acordat niciodată o importanță prea mare.

8. Din punct de vedere fizic, omul este un animal. De aceea, el are necesități animale, pe care încearcă să și le satisfacă, fiind mânat în această direcție chiar de mâna de fier a naturii. Dacă el simte în interior o nevoie irezistibilă, pe care imaginația sa spirituală nu o poate controla în nici un fel, atunci este de datoria imperativă a spiritului să satisfacă cerințele cărnii, tocmai pentru a se putea deplasa apoi mai liber în sfera sa spirituală.

9. De vreme ce spiritul simte nevoia să satisfacă cerințele imperative ale trupului, de pildă să îl golească pe acesta de excremente și de urină, să bea și să mănânce, pentru a-i furniza energia de care are nevoie, sau să îi satisfacă nepotolitele dorințe sexuale, cu scopul de a se bucura apoi de câteva binemeritate ore de liniște, - spune-mi, de ce crezi că aceste lucruri trebuie considerate un păcat, mai ales în această lume, în care sperăm cu toții să nu mai fim tulburați vreodată de astfel de impulsuri naturale, dacă nu pentru alt motiv, cel puțin pentru faptul că nu mai dispunem de trup?

10. De aceea, îți propun să discutăm despre alte lucruri, uitând de vechile cerințe ale naturii umane. De pildă, haide să vorbim despre cerul înstelat! În acest fel mă voi simți mai întărit decât dacă îmi vei reaminti continuu de slăbiciunile fostei mele naturi!

11. Ascultă, Prietene și Dumnezeu mult iubit, ba chiar orice dorești să fii în prezența mea: eu unul nu mă plâng deloc de actuala mea condiție. Nu mi-e nici foame, nici sete, nu mă doare nimic, iar compania Ta îmi va fi de ajuns pentru eternitate. De aceea, dacă am schimba locul dezbaterii noastre, nu cred că vreunul din noi ar avea ceva de pierdut. Căci în această lume totul pare oarecum aerian, ca și cum nimic nu ar avea cu adevărat substanță! Exceptând acești munți de dimensiuni mici, pe care stăm de o bună bucată de vreme, nu pare să mai existe altceva. Dacă am putea găsi o pajiște sau măcar o simplă colibă rurală în care să ne instalăm, ne-am putea continua la infinit interesanta dezbatere, cu o dispoziție mult mai bună!

12. M-ar interesa în mod cu totul special să îmi spui câteva cuvinte despre sori și despre celelalte corpuri cerești! Să terminăm însă cu aceste subiecte dezgustătoare, care aparțin - slavă cerului! - unui trecut demult apus și care mă irită până peste poate, făcându-mă în cele din urmă să renunț să mai discut ceva cu Tine! Dacă ești de părere că am putea găsi un astfel de locșor, atunci Te implor, lasă-Ți înțelepciunea să intre în acțiune!”
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: InvisionBlue (208)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolul 37 - Pericolul laudei de sine
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 20:27 View PostDownload Post

Capitolul 37
Pericolul laudei de sine.
Chiar și prinții din lumea îngerilor au nevoie de umilința pentru a putea progresa din punct de vedere spiritual.
Mărturisește-ți cu umilință vinovăția și fi vei fi binecuvântat.

1. Eu: „Dragul Meu prieten și frate! Deocamdată nu ne putem bucura de un asemenea confort. În această lume a spiritelor nu este posibilă decât manifestarea substanțială a realităților pe care le aduce cu sine sufletul în inima sa. Din nefericire, dacă această inimă este complet goală, așa cum se întâmplă în cazul tău, în pofida tuturor protestelor tale, atunci nici măcar un petic cât de mic de pajiște nu poate să-și facă apariția.

2. Mi-ai cerut ceva mai devreme să îți povestesc despre cerul înstelat, mai degrabă decât să-ți reamintesc de greșelile tale terestre. Mi-este foarte ușor să înțeleg această atitudine, căci orice suflet, încă din prima secundă a existenței sale primordiale, preferă de o mie de ori să fie lăudat decât mustrat (fie și justificat).

3. Crede-Mă însă când îți spun că orice laudă, chiar dacă este binemeritată, reprezintă o otravă pentru suflet, fiind cu atât mai injurioasă pentru spirit. Dacă ți-aș fi dușman, atunci te-aș lăuda, cu scopul de a te distruge. Din fericire pentru tine, Eu sunt prietenul tău cel mai bun din întreaga creație, așa că sunt nevoit să fiu cât se poate de sincer cu tine. Un lăudător fără rușine este cel mai mare dușman al omului, fiind de regulă un lup turbat ascuns sub blana de oaie a prieteniei. Adevăr îți spun: nu îți poți face un rău mai mare decât lăudându-te singur sau acceptând laudele altora, și bucurându-te astfel de propria ta perfecțiune. În acest fel, nu faci altceva decât să îi dai o lovitură de moarte inimii tale.

4. De aceea, Eu le-am recomandat cu strictețe tuturor discipolilor Mei să respingă a priori orice laudă, chiar dacă respectă întru totul toate poruncile lui Dumnezeu, considerându-se întotdeauna cei mai leneși slujitori ai Acestuia.

5. De ce crezi că le-am cerut acest lucru discipolilor Mei? Deoarece numai Eu pot vedea cu o claritate absolută ce trebuie să facă sufletul pentru a se elibera pe sine, prin eliberarea spiritului său. În întreaga infinitate nu există decât un singur instrument prin care acest scop poate fi atins, și anume smerenia inimii, în sensul cel mai profund al cuvântului.

6. Adevărata umilință, cea perfectă, singura care poate ajuta sufletul să evolueze, exclude cu desăvârșire orice fel de laudă de sine, oricât de minoră ar părea aceasta, căci ea reprezintă o îndepărtare de Dumnezeu, o hrană care distruge spiritul și care nu înseamnă altceva decât adevărata moarte a sufletului.

7. Dacă M-aș apuca acum să te laud, deși marea majoritate a acțiunilor tale terestre nu merită decât mustrările Mele, confirmându-ți înțelepciunea și respectul Meu total pentru inteligența rațiunii tale, Mă întreb ce s-ar alege din tine?

8. Să spunem însă că M-ai putea determina să fac acest lucru. Ce crezi că s-ar întâmpla atunci? Un singur lucru: Eu aș fi nevoit să Mă despart de tine, învins și supus de puterea ta, ceea ce în lumea spiritelor se traduce prin înghițirea dușmanului și dispariția completă a acestuia. În final te-ai trezi în aceeași izolare completă în care te-ai aflat la început, fiindu-ți însă extrem de greu să îți mai găsești vreodată un alt tovarăș. Căci atunci când Eu abandonez pe cineva, el rămâne abandonat de-a pururi, iar sufletul său experimentează adevărata moarte.

9. Din fericire pentru tine, acest lucru se dovedește absolut imposibil, căci chiar cei mai înțelepți oameni de pe stele sunt nevoiți să se închine până la pământ în fata înțelepciunii Mele supreme, la fel ca și spiritele angelice cele mai sublime. Adevăr îți spun: chiar și cel mai mare dintre îngeri trebuie să se smerească dacă dorește să cunoască starea de beatitudine, chit că strălucirea înțelepciunii sale ar face să pălească orice soare din universul fizic, făcându-l să intre în sfera sa de influență.

10. Îți dai seama, sper, cât de esențială este această umilință din partea ta, care ești complet golit de orice substanță care ți-ar putea oferi măcar un crâmpei din adevărata existență. De aceea, pe viitor cumpănește asupra mustrărilor Mele și nu te mai înfuria cu atâta ușurință. Cel mai bun lucru este să îți mărturisești vinovăția în fața Mea și să te smerești. În acest fel, vei putea avansa într-o singură clipă mai mult decât într-un mileniu în care nu ai aplica acest sfat!

11. Reflectează la cele spuse de Mine, iar apoi comunică-Mi cum dorești să procedăm în continuare. Te asigur că voi face exact așa cum dorești”.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 4 of 10  [ 93 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10  Next
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !