Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 28.3.2024, 22:52
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Momente si aspecte privilegiate - conferinta publica - Gregorian Bivolaru - Herculane - Mai 2003


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
1%
Milenar
Milenar

1% is offline

Joined: 31 Aug 2006
Member: #83
Posts: 1069
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Răul
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 27.11.2010, 23:25 View PostDownload Post

5. RĂUL

Această analiză îi poate șoca pe unii care și-au făcut o idee unilaterală despre Realitatea Divină. La modul general vorbind oamenii îl asociază pe Dumnezeu numai cu tot ceea ce este bun și frumos, fără să fie capabili să înțeleagă semnificația hermetică a afirmației din textul oriental a lui Aitreya Upanișad, cap. I, sutra 13, care spune: „Marile divinități adoră totodată obscuritatea

Această afirmație paradoxală implică faptul că unele dintre divinități – aici fiind incluse și Marile Puteri Cosmice – se află cu mult de-asupra domeniului binelui și al răului și, prin urmare, ele sunt complet detașate chiar și de aceste aspecte duale.

Problematica aici este relativ delicată. Desigur, nu putem afirma în nici un caz că Dumnezeu este rău, însă, pentru noi, este înțelept să înțelegem că până și în existența răului îl putem de asemenea descoperi ca fiind prezent pe Dumnezeu Tatăl. În această direcție este foarte important să nu uităm că în permanență Dumnezeu este TOTUL.

O astfel de idee a provocat de-a lungul istoriei mari scandaluri din partea Creștinismului puritan și a creștinilor înguști la minte, aceasta mai ales din partea ideii dualiste că atât răul cât și binele sunt absolute. Totuși să nu uităm că până și în tradiția creștină catolică există faimosul pasaj din Liturghia de Paști care se numește, deloc întâmplător „Felix culpa” și în care păcatul originar este prezentat ca fiind o „culpa felix” care are valoarea salvării spirituale. Această profundă intuiție a adevărului care ne apare din textul liturgic creștin este totodată de natură să elimine gândirea pur dialectică ce a dominat religia creștină occidentală în ultimele secole.

De fapt gândirea dialectică ce afirmă totdeauna că păcatul nu este niciodată virtute nu poate totuși să justifice în nici un fel păcatul originar de pe vremea lui Adam și Eva decât acceptând, într-un anume fel, teoria imoralității. În conformitate cu această idee, dacă păcatul originar este o „felix culpa” – sau altfel spus „o vină fericit㔠– aceasta se justifică atunci prin faptul că el a reprezentat totodată însăși modalitatea prin care omul poate atinge salvarea sa spirituală.

Afirmația că în realitate Dumnezeu poate fi descoperit, simțit, ca fiind un Bine Suprem chiar și în ceea ce este rău, exprimă în esență ideea că răul nu este de fapt un rău absolut și că, prin urmare, el nu se opune în mod absolut binelui. Experiența răului ne confruntă de fapt cel mai adesea cu propria noastră slăbiciune, cu prorpiul nostru păcat. Desigur, nu se poate nega că răutatea nu este reală, însă, cu toate acestea, știm cu toții că recunoașterea sinceră a unui rău pe care l-am făcut este ceva bun sau adică prezintă un sui-generis bine.

De altfel experiența vieții cotidiene ne permite adeseori să constatăm cu ușurință că cei care nu au cunoscut deloc ceea ce este rău sunt cel mai adesea lipsiți de compasiune sau se comportă aproape în mod aproape inuman cu ceilalți oameni.

Problema enigmatică a răului reprezintă în mod indiscutabil un aspect care, fără îndoială, există în realitate și care totodată constituie un subiect ce face implicit parte din religie, chiar dacă este ceva tabu. De-a lungul istoriei această problemă dificilă a incitat mult gândirea umană care, nu o dată, a căutat în această direcție soluții pornind de la cele mai diverse teorii. Pornind de la concepția că răul este de fapt o simplă aparență și ajungând până la recunoașterea efectivă a realității sale, la fel precum în cazul realității binelui, s-ar putea spune că, la ora actuală, există un întreg eventai de ipoteze care corespund diferitelor viziuni asupra lumii.

Este totuși interesant să remarcăm aici că cel mai adesea marile religii nu-și centrează interesul aproape niciodată asupra omului, ci mai curând asupra Creației din care răul face și el parte activă. În această direcție putem menționa faptul că există multe cosmogonii în care răul este interpretat ca fiind păcatul originar, păcat care totodată determină condiția actuală a Macrocosmosului.

Se poate vorbi de asemenea despre un mister al răului deoarece el nu poate fi înțeles prin mijloacele obișnuite ale mentalului, respectiv prin rațiune logică și cel mai adesea nu i se poate găsi de către omul obișnuit o explicație plauzibilă. Prin urmare, pentru o ființă umană ignorantă, răul apare de cele mai multe ori ca fiind aproape de neînțeles. Dacă omul ar fi cu adevărat capabil să-l explice așa cum trebuie, răul s-ar asemăna atunci cu o bombă îngrozitoare al cărui detonator a fost îndepărtat și, odată ce misterul său ar fi fost astfel pe deplin dezvăluit, răul nu ar mai existat.

Se mai poate spune că răul nu are explicație rațională ultimă deoarece, într-un astfel de caz, el ar înceta să mai fie rău. Aceasta explică de ce mai ales pentru o ființa umană care este eliberată spiritual și care a atins astfel, într-o anumită măsură, omnisciența, răul nu poate exista pentru că binele este absența răului. De fapt religiile monoteiste nu acordă o consistență metafizică răului.

Analizând cu o mare luciditate acest aspect realizăm faptul că, în realitate, a căuta o cauză răului pentru a-l explica înseamnă de fapt a ajunge astfel la o cauză ultimă care va trebui deci să înfrunte principiul binelui, aspect care este specificat în aproape toate sistemele cosmologice dualiste.

Pe de altă parte nu trebuie să pierdem din vedere că misterul răului constituie, de asemenea, o provocare de ordin moral pentru toate sistemele monoteiste, care se referă la următorul fapt: cum ar putea să existe răul în viziunea unui monoteist radical, dacă această concepție monoteistă crede într-un Dumnezeu bun și atotputernic?

Cazul acestei Conferințe nu îmi permite să abordez acum in extenso această tematică, dar voi specifica totuși faptul că un răspuns corect poate fi întâlnit în teologia islamică și aceasta în special în sufism, care reprezintă unul dintre cele mai pure sisteme monoteiste, unde ni se demonstrează într-un mod foarte înțelept cum – la o ultimă analiz㠖 Binele și Răul sunt două argumente ale unui Dumnezeu viu, deoarece Dumnezeu este și rămâne în veșnicie Întreaga Realitate.

În marea epopee hindusă care este „Mahabharata” un mare înțelept care a realizat Adevărul Suprem oferă următorul sfat: „Renunță acum la bine și la rău, renunță la adevăr și la minciună și după aceea renunță complet la toate acestea, renunță apoi, în final, la însăși actul de a renunța.” Aceasta învățătură înțeleaptă foarte profundă își găsește de asemenea oglindirea în textul faimoasei Kata Upanișad, cap.I, sutra 14, atunci când Naciketas îi cere lui Yama, divinitatea Tărâmului Morții: „Spune, te implor, o Yama, ce se află în realitate dincolo de bine și rău

Prin lectura foarte atentă a acestor citate constatăm aproape imediat că, în realitate, noi nu putem fi de-asupra binelui dacă nu suntem, în acelați timp, și de-asupra răului. Astfel Dumnezeu fiind de fapt în permanență Întreaga Realitate rezultă că, așa cum de altfel afirmă și tradiția creștină: „Experiența misterioasă a fuziunii depline cu El implică totodată atât tărâmul celor mai înalte și sublime paradisuri, cât și acela al abisului infernurilor sale.” (Apostoli, 2.24.)

Așadar putem afirma că, în realitate, experiența tainică a răului este intim legată de experiența extatică a fuziunii cu Dumnezeu din două motive esențiale. Primul motiv se referă la faptul că fuziunea plenară cu Ființa Divină Supremă, fără să nege nici într-un fel aspectele morale și ale eticii, le transcende totuși pe amândouă. Aceasta este ceva sinonim cu a spune, în deplină conformitate cu tradiția spirituală creștină, că de fapt misterul divin se află în realitate de-asupra binelui și al răului.

Al doilea motiv împlică însă un aspect mai delicat. Am afirmat anterior că răul e un fapt incontestabil, o realitate pe care nici nu o putem nega și nici nu o putem evita atâta timp cât încă ne mai confruntăm, mai mult sau mai puțin, cu starea de ignoranță. Am mai arătat de asemenea că răul este ininteligibil sau, cu alte cuvinte, că există un mister al răului. Aceasta ne-a condus la revelarea caracterului răului care, la o analiză atentă, se dovedește a fi ceva misterios, aproape ininteligibil, a cărui realitate nu poate fi obiectul de analiză al rațiunii, logicii, etc. Astfel apare o opțiune metafizică radicală care ne determină să constatăm că răul este aproape incomprehensibil pentru inteligența umană, însă aceasta nu este valabil și pentru omnisciența divină. Dacă Dumnezeu ar face rău El nu ar mai fi atunci Dumnezeu. Așadar pentru Dumnezeu răul pur și simplu nu există. Tortura, ura, nedreptatea, sadismul, etc., nu constituie, la modul esențial vorbind ceva rău ci de fapt oamenii sunt într-un anumit fel „miopi” față de aceste aspecte ale vieții și ei le interpretează atunci ca fiind rele. Dacă Dumnezeu permite totuși existența lor aceasta se petrece fără îndoială datorită anumitor motive pe care, cu siguranță, că Dumnezeu le știe, dar deocamdată omul nu le poate cunoaște datorită stării de ignoranță în care se află. Tot ceea ce el poate să facă este să spere că mai târziu, uneori chiar într-o viață viitoare, evoluînd din punct de vedere spiritual, va afla răspunsul la această mare enigmă.

Aceasta este soluția pe care o oferă sistemele monoteiste în ceea ce privește problematica enigmatică a răului. Înțelegerea corectă, justă și profundă a acestor aspecte, înțelegere care, într-un anume fel reprezintă o reconciliere dintre condiția noastră umană și condiția divină supraumană, este practic unica modalitate eficientă de a elimina răul din viața noastră. Dacă noi ne vom limita la o simplă analiză dialectică în această direcție ea ne va conduce atunci, cel mai probabil, doar la un armistițiu care, în funcție de evoluția noastră spirituală ulterioară, poate avea o durată mai scurtă sau mai lungă, până când forțele răului vor ataca din nou pentru a-și lua revanșa. Răul este impenetrabil la puterea rațiunii, a argumentației, și prin aceasta la puterea de judecată a ființei umane în ceea ce privește aceste aspecte. De aceea, în Evanghelia după Matei, 7.1. se menționează una dintre cele mai importante învățături spirituale ale lui Iisus care se referă la faptul de a nu judeca niciodată pe ceilalți și implicit nici răul pe care aceștia îl fac.

Gândirea rațională nici nu explică răul și nici nu reușește să-l elimine deoarece acțiunea misterioasă a răului nu poate fi transformată și alchimizată decât mai ales în inimă, cu alte cuvinte prin intermediul puterii formidabile a iubirii și a inocenței care, așa cum ne putem da fiecare seama, izvorăsc dintr-o inimă pură. În una dintre versiunile grecești ale Evangheliei după Matei se menționează că inocența sau cu alte cuvinte starea tainică de copil este acea beatitudine care pentru mulți a fost uitată. Foarte interesant este de asemenea faptul că acest cuvând „inocenț㔠– în limba latin㠄innocens” – care înseamn㠄a nu face rău” reprezintă traducerea literară a cuvântului sanscrit, care este binecunoscut de către cei care practică yoga, ahimsa. Ahimsa care, după cum se știe, înseamnă non-violență și, prin urmare, el nu se poate referi la o luptă realizată cu aceleași mijloace rele, cu răul, ci mai ales la faptul că totdeauna inocența și puritatea deplină a inimii reprezintă, în realitate, calea fundamentală a binelui, care sublimează astfel alchimic răul în bine.

De cele mai multe ori ființa umană mai întâi se confruntă cu ceea ce este rău și cu suferința, pentru ca mai apoi, având aceste experiențe, ea să poată accede într-o stare de deplină maturitate spirituală la experiența plenară și profundă a fuziunii cu Dumnezeu.

Atunci când omul încalcă în mod voit reguli sau principii pe care el le consideră obligatorii, suferința care este generată în ființa sa de lumea stranie și periculoasă în care el a pătruns în acest fel este, mai devreme sau mai târziu, așa mare încât atunci pentru el doar iertarea sau disperarea apar ca fiind singurele alternative la greșelile efectuale deoarece mai ales atunci pentru el nu mai există cale de întoarcere.

Tocmai din necesitatea de a depăși această teribilă angoasă și pentru a trece astfel dincolo de răul pe care l-a comis, ființa umană poate găsi atunci o rază de lumină către experiența divină transcendentă. Desigur, aceast㠄trecere dincolo” trebuie totodeauna să survină în urma unui act pe deplin conștient și responsabil, căci dacă se banalizează acest aspect, atunci nu se mai poate vorbi despre o greșeală gravă, de un simplu pas greșit. Încălcarea gravă a anumitor principii sau reguli ne confruntă atunci, în realitate, cu propria noastră libertate și prin aceasta ne confruntă totodată cu responsabilitate pe care o avem.

În această direcție se cuvine să amintim aici un exemplu din învățăturile spirituale ale lui Iisus Cristos. Textele evanghelice afirmă că, trecând prin ținutul Galileii, Iisus a întâlnit atunci un om care muncea în ziua de Sabat și El i-a spus: „Omule, fericit ești tu dacă știi cu adevărat ceea ce acum tu faci”. La care noi am adăugat: încălcând regula cea strictă a Sabatului și cunoscând de fapt de ce face aceasta. În continuare citatul spune: „...însă, ia aminte, căci dacă tu nu știi cu adevărat aceasta, tu ești astfel blestemat pentru că acum încalci Legea cea sfântă.” (Luca 6.4.)

Aici cuvintele pline de înțelepciune ale Mântuitorului nu au fost acceptate în canonul creștin, dar nici nu au fost considerate apocrife, putând fi întâlnite în numeroase alte texte creștine ale spiritualității grecești. Ele însă - luați aminte! - constituie exact contrariul moralei creștine de la Spovedanie. În conformitate cu această morală, ignoranța non-culpabilă, cu alte cuvinte ignoranța în ceea ce privește o faptă sau o acțiune care este greșită, este suficientă pentru a te elibera în totalitate de păcatul respectiv. Afirmația lui Iisus, însă, ia în considerare omul prin raportarea la Sabat și nu Sabatul prin raportarea la om. Tocmai din această cauză textul a fost considerat ca fiind foarte periculos și destabilizator, mai ales pentru concepția și interesele bisericii, deoarece iată că el subliniază într-un mod subtil necesitatea în mod just înțeleasă și totodată ne permite să intuim puterea pe care libertatea, atunci când ea este asumată într-un mod înțelept și pe deplin conștient, responsabil, i-o conferă omului.

Evanghelia după Ioan 8.32. ne precizează: „Cunoașteți adevărul și astfel adevărul vă va elibera”. Însă, după concepția Bisericii Creștine oferirea libertății omului este periculoasă. Aceasta nu înseamnă însă că, prin necesitatea de a fi liber, se face de fapt apologia păcatului și a anarhiei, motiv care de altfel a fost invocat de-a lungul timpului de majoritatea reprezentanților bisericii. Limitându-ne la cazul nostru, putem spune că experiența încălcării tuturor regulilor și a principiilor, care este, deloc întâmplător, specifică sistemului Tantra Yoga, chiar dacă această încălcare este săvârșită numai la nivel mental, corporal sau psihologic, favorizează în realitate o stare tainică de deschidere, de transcendență, introduce astfel ceva nou și este capabilă să producă o transformare uneori fulgerătoare a stării și a condiției specifice a ființei umane care săvârșește aceasta.

Presupunând acum prototipul unei ființe umane perfecte, care până în prezent nu a păcătuit niciodată, care nu a „căzut” niciodată, care nu a comis niciodată vreun rău, va trebui să remarcăm imediat că ei îi lipsește atunci tocmai această experiență a slăbiciunii, a greșelii, a păcatului, a durerii proprii, care este resimțită adeseori atât în trup cât și în suflet. Fără experiența acestora este relativ dificil, dacă nu imposibil, să se atingă astfel o justă înțelegere a anumitor realități fundamentale care există totuși în Creație. Este dificil să se accepte condiția umană, societatea umană, întâlnirea cu altă ființă umană, relații de tot felul care intervin, etc. De cele mai multe ori acest gen de experiențe fac să se nască iubirea cea mai pură și înălțătoare care în același timp este și plină de compasiune. Nu se poate pretinde că totodeauna noi putem iubi într-un mod total doar din înălțimi, deoarece într-o egală măsură noi trebuie să fim și jos, printre cei pe care-i iubim, cunoscându-le astfel, printr-o experiență intensă, profundă și vie, suferințele, păcatele, etc.

Scolastica creștină obișnuia să trateze cu mult interes următoarea problemă foarte delicată: „Oare Iisus s-ar mai fi încarnat pe Pământ dacă umanitatea nu păcătuia deloc?” Unii exegeți creștini dau un răspuns afirmativ la această problemă pe când Sfântul apostol Toma consideră că în acele condiții încarnarea lui Iisus nu ar mai fost deloc necesară.

Punctul de vedere afirmativ se justifică aici prin faptul că Iisus nu este doar Cel care vine pentru a vindeca bolile sau pentru a restaura o ordine morală și etică ce a fost afectată de păcatul omenirii, ci El este totodată și Cel care este cel mai în măsură să aproprie, prin modelul Său dumnezeiesc, lumea de punctul ei culminant divin.

Experiența fuziunii profunde cu Dumnezeu nu ar putea fi niciodată o experiență reală dacă ea s-ar limita doar la fuga de această lume către Cerul în care sălășluiește un Dumnezeu abstract și transcendent. Experiența creștină a misterului divin care este inseparabilă de aceea a unei încarnări divine nu este neapărat legată de conceptul lui Iisus de avatar, ci ea ne revelează un eveniment care s-a petrecut chiar în sânul Trinității divine și totodată al istoriei umanității. Prin urmare trebuie să înțelegem că experiența creștină a lui Dumnezeu cuprinde de asemenea în totul ei și experiența răului și aceasta nu este doar experiența unei simple idei, ci însăși experiența acelei dimensiuni a Realității pe care noi o numim Dumnezeu. Astfel, dacă privim cu înțelepciune, putem realiza imediat că problema răului a sfărâmat pentru totdeauna multe dintre schemele pe care unii oameni și le fac apriori în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, determinându-ne astfel să devenim mai umili și mult mai realiști în cele ce privește espectele complexe ale Creației lui Dumnezeu.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Totul cu si alaturi de Dumnezeu !
Back to top See my Info
1%
Milenar
Milenar

1% is offline

Joined: 31 Aug 2006
Member: #83
Posts: 1069
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Iertarea
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 27.11.2010, 23:28 View PostDownload Post

6. IERTAREA

Este foarte semnificativ faptul că cea mai mare parte a dicționarelor moderne de teologie omit să explice cuvântul „iertare”, iar atunci când unele dintre aceste dicționare menționează totuși cuvântul respectiv, ele se limitează strict doar la aspectul lui juridic, moral și liturgic-sacramental.

În general vorbind, cuvântul iertare este interpretat ca fiind renunțarea completă la acțiunea de pedepsire a unei ființe umane în urma comiterii de către aceasta a unui delict sau a unei ofense. Cu toate acestea, aspectele care sunt implicate în actul iertării sunt cu mult mai complexe și aici mă voi referi în special la posibilitatea inefabilă a simțirii lui Dumnezeu prin chiar intermediul acestei acțiuni.

Nu întâmplător se spune că: „A greși este omenesc, a persevera în comiterea greșelilor este diavolesc, iar a ierta este dumnezeiesc.” Iertând aproapelui nostru, noi realizăm de fapt cu mult mai mult decât simpla anulare a unei datorii, a pedepsei unei greșeli, etc. Cu alte cuvinte, actul autentic și profund al iertării implică aspecte cu mult mai complexe decât anularea acțiunii de punere în practică a unei justiții distributive sau a unei forme de reconciliere juridică. Reconcilierea are caracteristica de a implica aspecte reciproce, deși aici putem întâlni mai multe nivele de subtilitate. Pe de altă parte iertarea reprezintă totodată o acțiune deliberată care necesită reciprocitatea, chiar dacă ea provine din urma unei inițiative unilaterale.

În Evanghelia după Ioan există un pasaj, respectiv 20.22.-23. în care se precizează că primirea Duhului Sfânt în ființa umană se află aproape totdeauna în raport direct cu aptitudinea noastră de a ierta. Actul complex și tainic al iertării se situează însă dincolo de domeniul voinței individuale. Aceasta se explică prin faptul că de pildă noi putem renunța la acțiunea de a obține satisfacție în urma unei ofense care ni s-a adus sau a unui rău considerabil care ne-a fost provocat, dar aceasta nu implică în mod automat faptul că noi iertăm, deoarece în acest caz lipsește ceva fundamental. Ceea ce lipsește atunci este chiar manifestarea tainică și copleșitoare a Duhului Sfânt, adică a acelei Forțe Divine Sacre Infinite, care nu provine niciodată din egoul nostru efemer și care atunci când se revarsă în ființa noastră totodată ne eliberează într-un mod inefabil pe noi înșine, cât și pe cel care ne-a făcut un anume rău.

Prin urmare, atunci când iertăm cu adevărat, dacă noi simțim această participare a Duhului Sfânt, dacă noi simțim această revărsare a Duhului Sfânt, aceasta indică că totodată noi astfel intrăm într-o stare de comuniune tainică cu Dumnezeu Tatăl; și în felul acesta iată că actul iertării se dovedește a fi totodată o calitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu.

Evreii recunoșteau deja în scrierile lor sfinte, încă dinaintea venirii lui Iisus, că totdeauna numai Dumnezeu Tatăl este singurul care poate ierta cu adevărat. Prin urmare pentru noi este foarte important să înțelegem cât mai bine că, în realitate, iertarea nu înseamnă niciodată o simplă reconciliere mutuală și formală între două persoane și nici un pact de non-agresiune sau de renunțare la actul de răzbunare în vederea obținerii unei satisfacții.

Acțiunea veritabilă de a ierta se încadrează într-un alt registru tainic al Realității. În primul rând noi avem astfel posibilitatea să devenim perfect conștienți atunci de neputința noastră deoarece uneori noi am dori poate să iertăm dar, cu toate acestea, descoperim atunci că, în realitate, ne lipsește forța necesară care vine de la Dumnezeu pentru a reuși cu adevărat aceasta. Nu cerem atunci rău pentru rău și nici nu dorim să ne răzbunăm, însă realizăm că de fapt iertarea aparține totuși unui anumit nivel existențial care este net diferit de simpla acțiune a iertării, deoarece ea este intim corelată cu actul copleșitor al Grației care se revarsă în ființa noastră de la Dumnezeu.

Astfel, cel care este cu adevărat capabil să ierte știe că poate să facă aceasta numai cu ajutorul lui Dumnezeu și devine astfel simultan capabil să-L descopere și să-L simtă cu o mare putere în inima sa pe Dumnezeu Tatăl.

Tocmai de aceea, știind acest aspect, noi merită să urmărim chiar să îi iertăm pe cei care ne greșesc, pentru ca în felul acesta să explorăm această cale a comuniunii tainice cu Dumnezeu Tatăl prin intermediul actului iertării, atunci când Dumnezeu se revarsă în ființa noastră sub forma energiei Duhului Sfânt, când cu adevărat putem spune că reușim să iertăm. Și implicit, atunci când această revărsare a Grației Duhului Sfânt nu apare în noi, este clar că, chiar dacă noi zicem că am iertat, totuși în realitate noi nu am fost capabili să iertăm. Tocmai de aceea este important ca, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu, să remarcăm că totodată astfel noi devenim capabili să iertăm cu adevărat cu ajutorul acestei energii a Grației lui Dumnezeu. De aceea s-a spus c㠄A greși este omenesc, a ierta este dumnezeiesc

Actul divin și tainic al iertării anulează practic complet toate planurile și ideile noastre, atât pe acele care implică inteligența, logica și rațiunea noastră, cât și pe acelea care implică voința noastră. De pildă, inteligența și rațiunea noastră nu pot să nu știe și totodată să ignore faptul că nouă tocmai ni s-a făcut un mare rău și că pentru aceasta avem tot dreptul să urmărim să obținem o anumită satisfacție pentru tot răul care ni s-a făcut. În plus, rațiunea noastră ar putea să ne facă să gândim, justificând evident aceasta în cele mai diverse moduri, că reacția noastră este pe deplin echitabilă și că ea trebuie să fie săvârșită. Însă cel care poate să ierte cu adevărat, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu o face pentru că el crede că acest act al iertării este util și nici pentru faptul de a demonstra, în felul acesta, că el este o persoană bună. Iertarea veritabilă, care se face numai cu ajutorul lui Dumnezeu, implică un act tainic de manifestare care este în întregime liber și spontan și atunci ea, iertarea, provine din profunzimile insondabile ale ființei noastre, ea fiind totodată una dintre manifestările fundamentale ale Sinelui nostru Suprem Atman.

Prof. Yoga Gregorian Bivolaru – Herculane 2003
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Totul cu si alaturi de Dumnezeu !
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> Școli și orientări spirituale contemporane si Anunturi cu tematica ezoterica si grupuri spirituale, Școli și grupări spirituale din România -> MISA - Mișcarea de Integrare Spirituală în Absolut, Invățătura spirituală prezentată în cadrul MISA
   -> Prezentari texte, Conferinte publice, prezentari initiatice, invataturi spirituale - texte
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 3 of 3  [ 22 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You cannot download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !