Casa (Gospodaria) Domnului (Volumul 2) - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

[1%]

Capitolul 110
Horadal şi poporul său se pregătesc de plecare. Discursul de adio al Domnului şi recomandarea de a iubi.

1. După discursul lui Abedam, soldaţii s-au ridicat în picioare, urmând ordinul lui Horadal. Acesta a jurat să-i rămână credincios Domnului în toate, după care i-a mulţumit din străfundurile inimii, împreună cu cei zece comandanţi ai săi.

2. După ce i-a mulţumit Domnului pentru graţia, iubirea şi compasiunea primită, el L-a întrebat pe marele Posesor al graţiei dacă trebuie să înalţe pentru poporul său un semn vizibil în amintirea acestei zile măreţe a graţiei şi compasiunii, pentru ca toată lumea să-şi amintească cu recunoştinţă de marile lucruri pe care Domnul suprem şi Tatăl lor divin le-a făcut pentru el şi pentru poporul pe care îl conduce.

3. Abedam i-a răspuns prin următorul discurs, extrem de instructiv, spunându-i: „Ascultă, Horadal! Îţi mulţumesc pentru dorinţa ta sinceră de a-Mi vedea numele slăvit de-a pururi de poporul tău, dar îţi spun: dacă oamenii sunt instruiţi corect, ei găsesc pretutindeni în creaţia Mea semnele care să le aducă aminte de Mine.

4. Dacă oamenii se dovedesc atât de inconştienţi încât nu observă aceste semne, aşezate miraculos de Mine în faţa ochilor lor, poţi să fii convins că nu vor remarca nici semnul construit de om în acest scop. 5. Dacă observă semnele vii, ce rost mai are să le construieşti un semn mort?

6. Îţi dăruiesc totuşi un mare semn de aducere aminte, căci tu vei purta în tine Cuvântul Meu viu şi toată puterea pe care o incumbă rostirea numelui Meu. Dacă vezi că cineva aspiră sincer către trezirea spiritului şi realizarea vieţii eterne, îi poţi împărtăşi această putere.

7. Ce lucru mai măreţ v-aş putea dărui decât cele trei mari cuvinte, şi ce monument mai sublim, mai măreţ şi mai maiestuos Mi-aţi putea construi voi decât împlinirea adevăratei iubiri în inimile voastre?

8. De aceea, rămâneţi cu acest semn, mai presus decât oricare altul. Atâta vreme cât veţi fi una cu el şi îl veţi manifesta în toate cele, Eu voi fi printre voi, activ şi puternic, ca semn perfect de aducere aminte.

9. Pe de altă parte, dacă veţi lăsa marele semn al iubirii sincere şi active - acest unic semn cu adevărat valabil pentru Mine - să piară din inimile voastre, marele semn al aducerii aminte va dispărea din mijlocul vostru.

10. Dacă acest lucru se va petrece, toate celelalte semne minore îşi vor pierde în egală măsură importanţa pentru voi, contând la fel de mult ca şi vânturile care suflă pe alte planete, fiind imposibil de observat pe pământ.

11. De aceea, rămâneţi ataşaţi semnului unic al iubirii! Căci nu există un alt semn mai bun şi nici un indicator mai sigur pentru aducerea aminte a obiectului iubit. Dacă iubirea se răceşte, inima împietrită îi poate dărui adevăraţi sori celui pe care l-a iubit cândva, şi pe care între timp l-a uitat, dar fără nici un folos, - căci dacă acceptă să fie încălzită, gheaţa piere!

12. La fel cum focul reprezintă moartea pentru materie, focul iubirii reprezintă moartea pentru cei care au respins-o, în cazul în care ea se mai întoarce la ei; căci ei au devenit la fel de reci şi de împietriţi ca şi gheaţa.

13. Cel care păstrează însă în inima sa marele semn al iubirii va trăi de-a pururi în focul vieţii, care nu îl va putea afecta, la fel cum focul nu poate fi afectat de foc, ci dimpotrivă, dă viaţă focului (îl alimentează).

14. Reţine aceste cuvinte şi transmite-le poporului tău, şi veţi trăi cu toţii de-a pururi, în şi prin Mine.

15. Să nu credeţi vreodată că o zi este mai potrivită pentru iubire decât alta, sau că dacă cineva doreşte să se apropie de Mine trebuie să-Mi aducă vreo ofrandă.

16. O, Horadal, să nu credeţi vreodată aşa ceva! Aşa cum în cazul vostru, mirele nu stabileşte pentru mireasa sa o zi şi o oră pentru a face dragoste cu ea, la fel se petrec lucrurile şi cu Mine. Oricând decide omul să îmi dăruiască inima sa, momentul este perfect pentru Mine.

17. Sabatul nu trebuie să fie decât o zi a instruirii generale, nicidecum o zi a iubirii Mele, pentru care fiecare zi este la fel.

18. Aşadar, iubiţi-Mă întotdeauna, dar păstraţi totuşi Sabatul ca zi a instruirii, şi veţi trăi astfel de-a pururi!

19. Puteţi pleca acum, în numele Meu. Amin”.

[1%]

Capitolul 111
Mesagerul Lamel execută o operaţiune de salvare. Fata salvată povesteşte despre ororile din oraşul lui Enoh.

(1 iulie 1842)

1. După aceste cuvinte, Horadal i-a mulţumit din nou lui Abedam cel Mare, după care s-a întors către cei zece comandanţi şi le-a spus:

2. „În numele Domnului, mergeţi şi spuneţi-le oamenilor să îi mulţumească Domnului şi să se pregătească de plecare, pentru a putea porni la drum înainte de apusul soarelui, în numele Domnului şi al marelui Dumnezeu, Tatăl nostru preasfânt şi preaplin de iubire! Amin”.

3. Cei zece comandaţi i-au informat imediat pe oameni care este porunca lui Horadal, în acord cu voinţa Domnului.

4. În câteva clipe, toată lumea era gata de plecare. Pe când Abedam tocmai le cerea lui Kisehel şi Sethlahem să îi conducă pe oameni către ţara promisă, Lamei a apărut ca o vijelie, purtând pe braţele sale puternice o fată!

5. Ajuns în faţa lui Abedam, el s-a aruncat la picioarele acestuia, după care i-a mulţumit cu inima smerită şi plină de iubire pentru puterea pe care i-a dăruit-o în vederea împlinirii periculoasei sarcini primite.

6. Iată ce a povestit el: „Tată preasfânt şi preaplin de iubire! Prin puterea Ta fără limite, am reuşit să duc la bun sfârşit sarcina pe care mi-ai transmis-o în inima mea.

7. Nici unul dintre cei pe care mi-ai cerut să îi salvez nu a rămas în urma mea.

8. Iată totuşi, Tată preasfânt, o fată pe care nu am găsit-o în inima mea, dar pe care am întâlnit-o singură şi plângând pe marginea unei prăpăstii.

9. Înduioşat, am întrebat-o: „Copila mea sărmană, ce te doare, de plângi atât de amarnic, şi de ce îţi smulgi părul din cap?”

10. Sărmana a oftat atunci adânc, după care s-a recules şi mi-a relatat următoarea poveste:

11. 'Om mare, mă rog ţie fierbinte, ascultă-mă, în numele acelui Dumnezeu de care oamenii cei nobili - ucişi de cruzimea excesivă a lui Lameh - le-au vorbit părinţilor mei!

12. După ce vei auzi scurta mea poveste, ai milă de mine şi omoară-mă!

13. Acum ascultă povestea tristei mele vieţi: în pofida regulilor oribile impuse de cel mai mare tiran care a trăit vreodată pe pământ, părinţii mei au rămas întotdeauna credincioşi în sinea lor învăţăturilor marelui Farak şi au crezut în Dumnezeul propovăduit de acesta.

14. Un spirit malefic trebuie să-i fi dezvăluit însă acest lucru lui Lameh, care a dispus arestarea lor de către crudele sale gărzi. Singura care am fost lăsată în casă am fost eu, un sărman copil.

15. La scurt timp, gărzile lui Lameh i-au adus din nou acasă pe părinţii mei, pe care i-au pus să se dezbrace. După ce i-au văzut astfel, goi, palizi şi tremurând din toate încheieturi-le, ele au luat-o mai întâi pe sărmana mea mamă, au culcat-o la pământ, i-au întins braţele gingaşe şi i-au bătut în palme nişte piroane ascuţite.

16. Au făcut apoi acelaşi lucru cu picioarele ei. Marea suferinţă şi strigătele ei de durere nu au părut să-i impresioneze deloc pe acei monştri.

17. Scena s-a repetat apoi şi cu tatăl meu.

18. După această acţiune îngrozitoare, gărzile i-au aşezat mamei o piatră dură sub spate, pentru a-i întinde trupul precum o coardă, şi şi-au satisfăcut pe rând poftele desfrânate cu ea!

19. După această nouă oroare, soldaţii le-au despicat burţile şi m-au aşezat între părinţii mei, încercând să mă convingă să le smulg ochii din cap, rugându-mă în tot acest timp zeului Lameh.

20. În acel moment am leşinat şi mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit aici, legată de această piatră şi lăsată să mor de foame, după cum poţi vedea.

21. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe cu sărmanii mei părinţi, dar nu mă îndoiesc că au continuat cu torturile, după care i-au ars de vii în propria lor casă.

22. Acum ştii întreaga mea poveste şi poţi face cu mine ce doreşti. Te implor însă să nu mă părăseşti în acest loc!'

23. Iată, Tată preasfânt, aşa se explică de ce am adus în faţa Ta un copil în plus faţă de cei pe care i-am numărat în inima mea.

24. Căci nu am simţit niciodată în viaţa mea un sentiment atât de profund de milă ca pentru acest biet copil.

25. Sper din toată inima că mă vei ierta pentru încălcarea poruncii Tale, căci ţi-am adus ca ofrandă pe cea pe care am salvat-o de la moarte sigură.

26. O, Tată, primeşte această ofrandă, în marea Ta graţie!” - Dar Abedam s-a aplecat imediat şi l-a ridicat pe Lamei, spunându-i:

27. „Lamei, adevăr îţi spun: prin această acţiune a ta, ai făcut mai mult decât în întreaga ta viaţă.

28. Să-i lăsăm deocamdată pe aceşti oameni să plece către ţara promisă, iar apoi ne vom întoarce la sărmanul copil. Cu această ocazie va avea posibilitatea să-şi mai revină puţin, după care voi face ce este mai bine pentru ea şi pentru tine. Amin”.

[1%]

Capitolul 112
Domnul îi însărcinează pe Kisehel şi pe Sethlahem să conducă poporul lui Horadal la destinaţia promisă. Efectul Blestemului şi cel al binecuvântării.

(2 iulie 1842)

1. După această scurtă promisiune făcută lui Lamei, Abedam cel Mare s-a întors către Kisehel şi către Sethlahem, cărora le-a spus:

2. „Ascultaţi-Mă! Aşa cum aţi condus poporul lui Horadal în acest loc, plecaţi acum şi conduceţi-i pe aceşti oameni în ţinutul pe care l-am păstrat special pentru ei, încă de la crearea acestui pământ. Căci Eu cunosc de la începuturile eternităţii tot ceea ce urmează să se întâmple, şi nimeni în afară de Mine nu îmi cunoaşte intenţiile.

3. De aceea, mergeţi şi conduceţi-i pe oameni în locul pe care l-am păstrat pentru ei.

4. Spiritul Meu vă va conduce cu precizie în locul în care trebuie să ajungeţi.

5. Când veţi ajunge acolo, binecuvântaţi acest pământ pentru ei, inclusiv noile locuinţe, care nu diferă cu nimic de cele pe care vi le-aţi construit voi aici, pe înălţimile sacre.

6. Întoarceţi-vă apoi în mare grabă aici, ca să nu pierdeţi masa de seară. Iar acum plecaţi. Amin''.

7. Cei doi i-au mulţumit lui Abedam şi au plecat imediat să îşi îndeplinească misiunea.

8. Aproape sufocat de sentimentul profund de recunoştinţă pe care îl simţea, Horadal şi-a pregătit oamenii de plecare.

9. Şi astfel, mulţimea s-a pus în mişcare, urmându-şi fericită conducătorii.

10. Văzându-i cum pleacă, Adam i-a binecuvântat pe fiecare în parte, cu lacrimi în ochi.

11. Observând acest lucru, Abedam l-a lăudat şi i-a spus: „Adam, dacă în loc să trimiţi atâtea blesteme celor din ţinuturile de jos ai fi acţionat întotdeauna la fel ca acum, plin de iubire şi de compasiune, adevăr îţi spun: câmpiile şi văile adânci ale pământului nu s-ar fi transformat într-un iad!

12. Din păcate, tu ai simţit întotdeauna mai degrabă dorinţa de a blestema decât pe aceea de a iubi. Nu-i de mirare că cei din ţinuturile de jos se comportă aşa cum ne-a povestit Lamei, dovada cea mai bună aflându-se aici, la picioarele Mele.

13. O, Adam, câte eforturi nu Mi-ai fi putut cruţa, Mie şi întregii creaţii!

14. De vreme ce ai preferat însă să blestemi, şi nu să binecuvântezi, iată rezultatele acţiunilor tale, care vor continua să existe pe pământ până la sfârşitul existenţei sale.

15. Adevăr îţi spun: oricât de cumplită a fost prima ta greşeală, când ai încălcat prima Mea poruncă şi te-ai lăsat amăgit de şarpele cel rău, astfel încât cerul şi pământul au fost întoarse cu susul în jos, tot acest haos ar fi putut fi rectificat infinit mai uşor decât ceea ce se mai poate face acum, după blestemele pe care le-ai aruncat asupra ţinuturilor de jos după crima lui Cain.

16. Îţi spun: fapta lui Cain a fost cumplită, dar abia dacă a reprezentat o picătură într-un ocean prin comparaţie cu greşeala ta iniţială, atunci când ai încercat să te ridici deasupra Mea, devenindu-Mi stăpân!

17. Mă poţi condamna atunci pentru blestemul care a căzut asupra ta?

18. În mod firesc, divinitatea Mea intangibilă - atât de cumplit violată de tine - a fost nevoită să blesteme acest pământ, pe care au început să crească, la picioarele tale, ciulini şi mărăcini ascuţiţi.

19. Marea Mea iubire pentru tine a ridicat însă curând blestemul acestui pământ, care a înflorit iarăşi în faţa ta, devenind o mare grădină, aşa cum cred că ai observat de multă vreme.

20. În timp ce Eu ridicam însă blestemul, vai, tu erai foarte ocupat blestemând câmpiile şi văile din ţinuturile de jos, precum şi pe locuitorii acestora! Nu-i de mirare că chiar şi astăzi, în timpul vieţii tale, din solul blestemat de tine răsar asemenea lăstari otrăviţi!

21. Eu l-am trimis în ţinuturile de jos pe Farak - acest înger binecuvântat de Mine. Nu ai fi putut face şi tu acelaşi lucru, în numele Meu?

22. În timpul lui Farak, ţinuturile de jos au înflorit mai glorios chiar decât aceste înălţimi!

23. O, Adam, Adam! Priveşte sărmana fată care zace la picioarele Mele şi a cărei inimă este mai pură decât soarele la amiază.

24. Ceea ce s-a întâmplat acum cu părinţii ei ca rezultat al blestemului tău se va repeta într-o zi cu fiul unei fecioare în care voi trezi atunci spiritul fetei care zace acum la picioarele Mele.

25. Dă-ţi seama ce ai făcut prin puterea blestemului tău! Din păcate, prezentul nu mai poate fi schimbat. De aceea, haide să ne ocupăm mai bine de viitor - uitând, atât cât este posibil, de ororile trecutului!

26. Adam, retrage-ţi toate blestemele şi înlocuieşte-le cu binecuvântări, căci tot ceea ce se petrece astăzi rău pe pământ este urmarea greşelilor tale. De acum înainte, nu mai blestema niciodată, ci binecuvântează totul în calea ta! Amin”.

[1%]

Capitolul 113
Mustrarea Domnului adresată lui Adam, disperat din cauza prostiei sale.

(5 iulie 1842)

1. Auzind cuvintele lui Abedam, Adam s-a întristat în inima sa, nemaiştiind ce să spună sau ce să facă.

2. Întorcând argumentele pe toate părţile, el a încercat să găsească explicaţia faptelor petrecute, dar în zadar. Neputincios, el era tocmai pe punctul de a renunţa la toate, blestemându-se chiar pe sine însuşi, ca singură cauză a tuturor relelor de pe pământ.

3. Dar Abedam l-a prins de braţ, l-a privit ferm în ochi, după care i-a spus:

4. „Adam! Ce fel de om eşti tu? Chiar vrei să te transformi într-o stâncă? Ţi se pare viaţa ceva atât de demn de dispreţ încât vrei să o blestemi în tine, omorând-o în tine şi în copiii tăi, deopotrivă trupeşte şi spiritual?

5. Adam, până acum ţi-ai petrecut lunga viaţă aproape numai în blesteme, din cauza simţului tău justiţiar excesiv. Ai fost întotdeauna convins că duritatea ta ca judecător este pe placul Meu, drept care ţi-ai blestemat acei copii care - în marea lor slăbiciune - au greşit faţă de tine.

6. Iar acum, când Mi-am propus să te purific în faţa tuturor, arătându-ţi greşelile şi pregătindu-te astfel plenar pentru acceptarea deplină a vieţii născute din Mine, - pe scurt, acum, când tocmai ţi-am explicat că nu îmi face nici o plăcere să aud pe cineva blestemând sau judecându-şi fraţii, tu te-ai mâniat mai cumplit ca oricând în inima ta, dispreţuind complet viaţa pe care ţi-am acordat-o.

7. Tocmai acum, după ce ai judecat fiecare fir de praf de pe pământ, te-ai trezit să îţi întorci blestemele asupra ta, răzbunându-te astfel pe Mine, căci prin iubirea, răbdarea şi compasiunea Mea Mă opun ordinii şi dreptăţii tale?

8. Of, Adam, Adam, adevăr îţi spun: îmi pui la grea încercare iubirea şi răbdarea!

9. Adu-ţi aminte de câtă răbdare am dat dovadă faţă de tine în trecut! Aminteşte-ţi de vremurile când nici un soare nu strălucea încă în univers şi când acest pământ nu fusese nici măcar imaginat de mintea Mea; atunci, spiritul tău, creat de Mine cu scopul de a deveni - prin iubirea sa pură - o fiinţă complet liberă în faţa Mea, Mi-a încercat pentru prima oară răbdarea şi Mi-a provocat cele mai mari griji, datorită încăpăţânării sale.

10. Câte eternităţi au trecut de când te-am creat!

11. Şi cât de des Mi-au pus la încercare răbdarea de atunci!

12. Priveşte nenumăratele stele care au apărut între timp. Numără-le, dacă poţi. Ce reprezintă toate aceste corpuri cereşti, infinite la număr, cu care am umplut infinitatea materială?

13. Adam, ştii ce reprezintă ele? Of, Adam, Adam, ascultă-Mă:

14. Fiecare fir de praf de pe orice corp ceresc reprezintă o mare încercare pentru răbdarea Mea, durând mai mult de o mie de ani, şi totul ţi se datorează ţie!

15. Acum numără toate lumile din existenţa infinită şi înmulţeşte-le cu toate firele de praf din care sunt construite. Imaginează-ţi apoi că pentru fiecare asemenea particulă materială este nevoie de o mie de ani de răbdare din partea iubirii Mele divine.

16. Reflectează la toate acestea şi spune-Mi câtă răbdare trebuie să mai am cu tine până când te vei decide să devii fiinţa pe care ţi-a predestinat-o iubirea Mea eternă. Crede-Mă, orice termen ai stabili, Eu voi fi de acord cu el.

17. Dar vai ţie dacă vei decide vreodată să te sinucizi, căci adevăr îţi spun: într-o singură fracţiune de secundă te voi supune, pe tine şi întreaga creaţie, cu excepţia celor câţiva care Mi-au rămas credincioşi, focului cumplit al mâniei Mele!

18. Adevăr îţi spun: sunt mai dispus să fiu răbdător o veşnicie, aşteptând îndreptarea păcătosului, decât un singur moment cu un sinucigaş!

19. Haide, măcar o dată în viaţa ta, schimbă-ţi complet inima şi recunoaşte tot ce am făcut pentru tine, tot ce continui să fac şi tot ce voi face în continuare pentru copiii tăi, iar Eu îmi voi întoarce faţa către tine, te voi scoate din mlaştina orbirii în care te-ai complăcut atâta vreme şi îţi voi reda viaţa.

20. Dar nu mai blestema vreodată; căci pământul este saturat pentru o sută de mii de ani de acum înainte cu judecăţile tale.

21. Încearcă să înţelegi ce îţi spun şi întoarce-ţi inima către Mine. Amin”.

[1%]

Capitolul 114
Viziunea lui Adam: femeia de pe soare care zdrobeşte capul şarpelui.

(6 iulie 1842)

1. Auzind cuvintele lui Abedam, Adam s-a căit din nou în inima lui, realizând pentru prima oară cum stăteau lucrurile cu el şi cu ordinea lui, şi cât de diferită era ordinea lui Iehova, proclamată acum în faţa lui prin persoana vizibilă a lui Abedam.

2. Dându-şi seama de toate aceste lucruri, el s-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Abedam, rostind din inimă următoarele cuvinte:

3. „O, Iehova, Tată preasfânt, devenit vizibil în faţa mea în persoana lui Abedam, ascultă: în faţa Ta se află doi Adami, în praful propriei lor nimicnicii. Unul este Adam cel comun, iar celălalt este un Adam profund divizat.

4. O, Iehova, Tată preasfânt! Eliberează-mă, în marea Ta graţie, de Adam cel comun şi îngăduie-mi să îmi trăiesc restul zilelor care mi-au mai rămas într-o manieră pe placul Tău!

5. Căci abia acum îmi dau seama cu claritate că nu-l voi putea readuce niciodată pe Adam cel comun înapoi pe calea ordinii Tale eterne şi sfinte, deşi eu însumi am fost cel care l-a condus pe calea pierzaniei şi a distrugerii.

6. De aceea, revarsă-Ţi asupra mea graţia, consideră-mă un simplu om care zace la picioarele Tale, în praful propriei sale nimicnicii, şi ridică-l din nou în lumina Ta, astfel încât să poată redeveni una cu Tine!

7. Cât priveşte partea inferioară din mine, Te implor, ridică această grea povară de pe umerii mei şi fă cu ea orice doreşti.

8. O, Iehova, ridică povara cea grea pe umerii Tăi atotputernici!

9. Facă-se voia Ta, acum şi de-a pururi! Amin”.

10. În timp ce Adam rostea aceste cuvinte, soarele natural a apus, dar Abedam i-a permis să vadă un alt soare răsărind în faţa vederii sale interioare, pe care stătea o femeie strălucitoare care zdrobea sub picior capul şarpelui ce ţinea încolăcit întregul soare.

11. Atunci, Abedam s-a aplecat, l-a atins pe Adam şi i-a spus să se ridice; după care i-a luat mâna în mâna Sa şi i-a spus:

12. „Adam, ce ai văzut mai înainte?”

13. Adam i-a răspuns: „O, Iehova, am văzut un soare nou răsărind în mine. În pofida strălucirii lui divine, în jurul lui era însă încolăcit şarpele cel rău.

14. Am văzut apoi o femeie înaltă, de o frumuseţe strălucitoare, care nu s-a temut de şarpe şi i-a zdrobit capul cu toată puterea.

15. Şarpele a încercat să o supună pe femeie şi a muşcat-o de călcâi, dar aceasta a luat un măr şi i l-a vârât în gură, imobilizându-i astfel colţii veninoşi”.

16. După care Adam a tăcut, s-a lovit cu putere de trei ori în piept, apoi a adăugat:

17. „O, Iehova, acesta a fost marele meu păcat în faţa Ta”.

18. Dar Abedam i-a spus: „Adam, în această manieră, ţi-am îndeplinit deja dorinţa pe care ţi-ai exprimat-o mai înainte.

19. Acum, Adam cel comun a fost complet eliminat din fiinţa ta şi tu ai devenit la fel ca şi oricare din copiii tăi.

20. De aceea, ai grijă ce vei face cu ultima parte a vieţii tale. Trăieşte în modestie, respectând ordinea şi iubirea Mea părintească.

21. În ceea ce îl priveşte pe Adam cel comun, ascultă: Eu, Soarele tuturor sorilor cereşti şi cosmici, l-am preluat pe acesta asupra Mea, aşa cum ai văzut atunci când şarpele a înconjurat soarele Meu.

22. Cât despre femeia pe care ai văzut-o zdrobind capul şarpelui, aceasta este chiar fata care stă acum la picioarele Mele, provenind din ţinuturile de jos.

23. Nu îi privi însă trupul, ci uită-te în sufletul şi în spiritul ei.

24. Această fecioară a suferit mai mult în ţinuturile de jos decât orice altă fiinţă umană care a trăit vreodată pe pământ. De aceea, răsplata pe care o va primi va depăşi în măreţie orice altceva, şi întreaga infinitate va tremura în faţa ei.

25. Încearcă să înţelegi ce îţi spun; Adam - redevenit din nou un om simplu, căci aceste lucruri se vor petrece cu adevărat! Încearcă să înţelegi! Amin”.

[1%]

Capitolul 115
Slăvirea de către Adam a compasiunii lui Dumnezeu şi a manifestării Acestuia sub forma lui Abedam.

(9 iulie 1842)

1. După discursul lui Abedam, Adam şi toţi cei prezenţi au fost atât de mişcaţi încât au început să plângă, plini de cea mai arzătoare iubire şi de cea mai profundă recunoştinţă. În final, Adam a exclamat:

2. „O, omule, omule! Ce ai fi însemnat tu fără iubirea Tatălui preasfânt şi preaplin de iubire, dacă liberul tău arbitru - folosit greşit - nu te-ar fi transformat într-o fiinţă nedemnă în faţa Lui!?

3. Cât de bun eşti Tu, Tată preasfânt, şi cât de joasă trebuie să fi fost căderea noastră, dacă iubirea Ta eternă a avut nevoie de atâtea eforturi pentru a ne mântui!

4. Abia acum înţeleg, Tată preasfânt, tot ce ai făcut pentru noi, ceea ce faci acum şi ceea ce vei face de-a pururi pentru umanitate!

5. Îngăduie-mi să strig acum cu voce tare, astfel încât să fiu auzit de întregul pământ, de la un pol la altul; îngăduie-mi să proclam cu voce de tunet, astfel încât să fiu auzit de toate creaturile, de toate lumile şi de toate cerurile, cât de mare a fost graţia pe care Domnul, Dumnezeu cel infinit, a revărsat-o asupra noastră, sărmani păcătoşi care am căzut atât de jos în faţa Lui!

6. Ascultaţi-mă, ceruri, soare, lună, şi tu, pământule, ascultaţi ce spune gura mea:

7. Dumnezeu cel etern, infinit, preasfânt şi atotputernic, - o, inimă, nu mă părăsi tocmai acum; îngăduie-mi să strig din toate puterile mele! - El, în faţa Căruia o mie ori o mie de ani nu înseamnă decât un moment trecător, - El, în faţa suflului Căruia toate spaţiile infinite tremură, iar eternitatea este redusă la zero, - El, care dintr-o singură privire poate crea sau distruge o mie ori o mie de sori, - El, El însuşi, renunţând la sfinţenia Sa înnăscută, a privit în jos, către noi, creaturile Sale cele mai nevrednice, din profunzimile Lui uluitoare. Văzând că am căzut, din cauza răutăţii noastre fără seamăn, atât de jos în faţa Lui, El a dorit să îşi arate compasiunea infinită faţă de noi şi a umplut spaţiile cu nenumărate trepte, pentru ca noi să putem urca din nou până la El!

8. Chiar şi aşa, pentru iubirea şi compasiunea Lui infinită această cale părea prea grea pentru cei căzuţi. De aceea, uitând într-o măsură şi mai mare de sfinţenia Lui înnăscută, El a coborât personal de-a lungul nesfârşitelor trepte până la noi, apărând în faţa noastră ca un om, la fel ca noi, mai întâi pentru a ne scuti de drumul cel greu, iar apoi, pentru a deveni pentru noi, cele mai inferioare dintre toate creaturile Sale, cei care, în răutatea lor deliberată, L-au refuzat, întorcându-i spatele, cei care au căzut atât de jos, -

9. Pentru a deveni pentru noi, o, ascultaţi-mă, creaturi din întregul spaţiu infinit, - El, Dumnezeul suprem, o, Doamne, limba mea abia îndrăzneşte să rostească acest lucru, - pentru a deveni pentru noi, păcătoşii tuturor păcătoşilor, un Părinte preasfânt, preaplin de iubire şi de compasiune!

10. Mai mult decât atât, El nu s-a limitat să devină Părintele nostru, căci după câte intuieşte spiritul meu, va veni o zi când din iubirea Lui infinită pentru noi, cei inferiori, îşi va asuma forma păcatului, adică un trup de om în carne şi oase, la fel ca şi noi, cei căzuţi în faţa Lui, pentru a ne trage astfel şi mai aproape de El, - devenind astfel Mântuitorul, învăţătorul şi Fratele nostru preaînţelept!

11. Nu, nu, nu, asta e prea mult! - Abedam! Abedam! Abedam! Părinte preasfânt şi preaplin de iubire! Ce însemnăm noi în faţa Ta pentru a revărsa atâta graţie asupra noastră, deşi nici o altă creatură nu este la fel de nevrednică în întreaga Ta creaţie?!” -

12. Aici, Abedam cel Mare l-a întrerupt pe Adam, spunându-i: „Ascultă, Adam, văd că ai înţeles în sfârşit Cine sunt şi ce fac Eu.

13. De aceea, îţi spun: de acum înainte rămâi aşa cum eşti, căci ai dobândit deja viaţa eternă înlăuntrul tău.

14. Pe vremea gloriei tale, ai fost chemat să devii fratele mult iubit al inimii Mele, tovarăşul de joacă şi prietenul Meu intim, cu care să împărtăşesc perfecţiunile Mele infinite.

15. Din păcate, în marea simplitate a fiinţei tale născute din Mine, pe vremea când erai doar Adam cel spiritual nu ai acceptat să devii acest frate al Meu; de aceea, dorinţa după care inima Mea a tânjit atâta vreme Va fi împlinită de copiii tăi.

16. Înţelegi ce îţi spun acum? - Ascultă, acesta este motivul pentru care fac tot ce fac acum, întorcându-Mi inima către cei mai mici (aşa cum Mi-am întors-o cândva către cel mai mare), în dorinţa de a-i ridica mai presus de tot restul creaţiei. - Dar să nu mai discutăm acum despre acest lucru!

17. Întrucât s-a lăsat noaptea, haide să mergem acasă, la cei care ne aşteaptă, plini de aspiraţie.

18. Iar tu, Lamei, ia fata în braţe şi poart-o în faţa Mea, ca un semn al victoriei Mele. Amin”.

[1%]

Capitolul 116
Pura, fata din ţinuturile de jos, întreabă cine este Abedam.

(11 iulie 1842)

1. Auzind aceste cuvinte, Adam şi ceilalţi de faţă au început să-L slăvească pe Abedam mai presus de orice.

2. Cât despre Lamei, acesta a ridicat fata în braţele sale puternice, luând-o înaintea lui Abedam.

3. Auzind cuvintele pline de semnificaţie ale lui Abedam şi văzând felul în care i se închină Adam şi ceilalţi prezenţi, fata a tras concluzia că există ceva extraordinar legat de persoana acestuia, drept care, mânată de curiozitate,

4. I-a şoptit cu o voce tremurătoare la urechile lui Lamei, ca şi cum s-ar fi temut de ceea ce dorea să-l întrebe:

5. „Dragul, marele şi puternicul meu prieten! Cine este acest om căruia toată lumea îi spune 'Abedam'?

6. Te întreb deoarece mi se pare extrem de ciudat faptul că arată la fel ca oricare dintre voi, dar cuvintele sale diferă ca de la cer la pământ de cele rostite de orice altă gură. Odată cu ele, parcă pătrund în mine toate cerurile şi toate pământurile.

7. Ce mă uimeşte cel mai mult este faptul că de îndată ce l-am văzut, teama şi tristeţea m-au părăsit complet, astfel încât acum mi-ar fi absolut imposibil să îmi mai jelesc părinţii ucişi atât de bestial.

8. De aceea, dragul, marele şi puternicul meu prieten, te implor să îmi dai câteva detalii legate de acest om atât de remarcabil, a cărui simplă privire pare mai puternică decât braţele celui mai puternic dintre oameni”.

9. Neştiind ce să facă, Lamei şi-a ascuns stânjeneala sub masca unui om care meditează profund.

10. Văzând că reflecţiile lui durează prea mult, fata l-a întrebat din nou, nerăbdătoare să afle răspunsul dorit şi întrucâtva uimită:

11. „Ascultă, dragul, marele şi puternicul meu prieten, care mă porţi în braţele tale în acord cu voinţa celui despre care te-am întrebat, de ce te prefaci că reflectezi, păstrând în acelaşi timp muţenia, ca şi cum limba ţi s-ar fi transformat într-o piatră?

12. Oare am greşit atunci când ţi-am pus această întrebare, lucru nepotrivit pentru o persoană din ţinuturile de jos?

13. O, te implor, răspunde-mi ceva, indiferent ce!” Abedam s-a adresat atunci lui Lamei: „Lamei, oare ţi-am poruncit Eu să taci?

14. Nu ştiu ca Eu, sau altcineva în numele Meu, să-ţi fi dat o asemenea poruncă. De aceea, poţi să răspunzi liniştit, spunând adevărul.

15. Văd însă că îţi lipseşte curajul. De aceea, dă-Mi-o Mie pe copilă, astfel încât să afle din braţele Mele ceea ce doreşte atât de mult să afle. Cât despre tine, de acum înainte păşeşte în urma Mea. Amin”.

16. După care, Abedam a luat fata în braţe, spre bucuria enormă a acesteia. Foarte curând, mânată de aceeaşi curiozitate, fata L-a întrebat:

17. „O, omule drag, care îmi pari atât de sfânt, cred că nu eşti şi tu la fel de încăpăţânat ca şi cel din urma noastră, care nu m-a considerat demnă să îmi răspundă la întrebarea pe care i-am pus-o. Sper că voi găsi la tine răspunsul dorit”.

18. Abedam a strâns-o la piept, lângă inima Lui sacră, şi i-a răspuns: „Draga Mea Pura, vei afla tot ceea ce doreşti”.

19. Fata a rămas extrem de uimită văzând că omul necunoscut îi ştie numele.

20. Dar Abedam a continuat să-i vorbească despre Sine: „Văd că te întrebi de unde îţi cunosc numele. Te asigur însă că atunci când Mă vei cunoaşte mai bine, nu te vei mai mira de acest amănunt, ci vei fi uimită de cu totul alte lucruri.

21. Întrucât urechile tale sunt pregătite, ascultă-Mă: chiar tu spuneai adineauri că vorbele Mele sunt mult mai sublime decât cele rostite de orice altă gură umană, că ele par să pătrundă cerul şi pământul şi că simpla Mea privire ţi se pare mai puternică decât braţele celui mai puternic om de pe pământ. Mai mult, spuneai că în prezenţa Mea te-au părăsit complet orice teamă şi orice tristeţe.

22. Draga Mea Pura, dacă ai aflat toate aceste lucruri despre Mine, ce altceva doreşti să mai ştii?

23. Ţi-aş putea spune pe loc cine sunt, demonstrându-ţi prin fapte şi prin vorbe, dar tu nu ai putea suporta acest adevăr, care te-ar ucide pe loc, şi chiar te-ar distruge definitiv.

24. De aceea, în locul unui răspuns deplin, îţi dau următorul sfat: iubeşte-Mă în inima ta mai presus de orice, şi vei afla astfel de la sine cine sunt Eu!

25. Nu mai întreba dacă îţi este permis acest lucru, de vreme ce Eu însumi te-am invitat să o faci. Aşadar, iubeşte-Mă fără reţinere, mai presus de orice. Amin”.

[1%]

Capitolul 117
În braţele lui Abedam, Pura îl caută pe Cel Preaînalt.

(12 iulie 1842)

1. Auzind aceste cuvinte, Pura s-a bucurat peste măsură, şi în exuberanţa ei inocentă a îmbrăţişat gâtul sublimului ei purtător, lăsându-şi capul pe pieptul sfânt al acestuia, pierdută în iubire.

2. A rămas astfel, în această atitudine plină de iubiri, până când au ajuns cu toţii pe culme. Abia acolo s-a trezit Pura din extazul ei amoros, la auzul murmurului general de bucurie al copiilor.

3. Văzând atâţia oameni prosternaţi la pământ în faţa lui Abedam, slăvindu-i numele, ea a şoptit la urechile acestuia:

4. „Om drag mai presus de orice, de care depinde acum întreaga mea viaţă, cui se adresează această adoraţie fără seamăn a tuturor acestor oameni buni şi care este semnificaţia ei? Oare se referă ea la tine, sau mai există cineva mai presus decât tine? - O, te implor, răspunde-mi”.

5. Iar Abedam i-a răspuns: „Priveşte în jur. Te asigur că singurul om rămas în picioare este Cel Preaînalt, nu numai în rândul acestor oameni, dar şi în ceruri.

6. Haide, priveşte în jurul tău şi îl vei găsi cu uşurinţă pe cel rămas în picioare”.

7. Sărmana Pura, infinit de bogată acum, şi-a întors ochii negri şi inocenţi în toate direcţiile, scrutând cu cea mai mare atenţie orizontul. Dar chiar şi Adam, Seth, Lamei, Enoh şi cei zece copii ai lui Seth care îl ajutaseră cu coşurile erau prosternaţi plini de reverenţă şi de recunoştinţă la pământ, astfel încât nimeni nu mai rămăsese în picioare.

8. Puţin neliniştită, ea s-a întors către Purtătorul ei, întrebându-L:

9. „Ascultă, om drag şi excesiv de puternic, degeaba mă uit în stânga şi în dreapta, căci nu văd pe nimeni stând în picioare. Cum trebuie să înţeleg ce mi-ai spus mai înainte?”

10. Abedam a strâns-o şi mai tare la pieptul său sacru, şi aşezând-o cu delicateţe la sol, a întrebat-o din nou: „Draga Mea Pura, priveşte din nou în jur şi vei descoperi cât de curând pe cineva care stă totuşi în picioare”.

11. Pura a început din nou să scruteze din priviri mulţimea, dar nici de această dată nu a reuşit să găsească pe cineva stând în picioare.

12. Văzându-i stânjeneala, Abedam cel Mare a strâns-o din nou la piept şi i-a spus:

13. „Ascultă, draga Mea Pura, cine priveşte departe, fără să remarce ceea ce se află chiar lângă el, nu va găsi niciodată ce caută, şi încă şi mai puţin ceea ce doreşte şi trebuie să găsească.

14. Faptul că nu ai găsit încă ceea ce cauţi cu atâta ardoare se datorează pur şi simplu faptului că nu ai privit lângă tine, îndeosebi la acela care te-a purtat în braţele Sale.

15. Pura, priveşte-Mă şi spune-Mi dacă şi Eu sunt prosternat cu faţa la pământ.

16. După ce vei trage concluzia cuvenită, vei înţelege cine este Cel Preaînalt şi Cui se adresează această veneraţie”.

17. De data aceasta, Pura cea extrem de bogată şi-a ridicat delicatele braţe către cer şi a exclamat: „Pentru numele adevăratului Dumnezeu, ce am făcut, oarba de mine?

18. O, tu, care eşti cu siguranţă regele acestui popor, a cărui vorbă este la fel de puternică precum fapta, mă vei ierta vreodată pe mine, sărmana oarbă, de această greşeală incredibilă?

19. Nu, nu, - aş merita să-mi fie smulşi ochii din cap pentru greşeala de a nu fi observat că tu eşti singurul om rămas în picioare!”

20. Dar Abedam a calmat-o, spunându-i: „Linişteşte-te, draga Mea Pura, căci acum M-ai găsit deja pe jumătate. După cealaltă jumătate tânjeşte cu ardoare inima ta, aşa că Mă vei cunoaşte cât de curând plenar.

21. Dar iată, oamenii se ridică deja de la sol. Haide să nu mai vorbim de acest subiect până când nu vei fi suficient pregătită. Dacă ai fi putut vedea mai devreme ce am făcut pentru oamenii din ţinuturile de jos, ai fi ştiut deja cine sunt. Dar timpul nu a sosit încă pentru slăbiciunea ta, aşa că ai rămas la picioarele Mele, complet surdă.

22. Acum ai devenit însă extrem de bogată, aşa că linişteşte-te, căci în curând Mă vei cunoaşte cu adevărat.

23. Priveşte, Seth se îndreaptă deja către Mine. De aceea, haide să păstrăm tăcerea şi să vedem ce doreşte. Amin”.

[1%]

Capitolul 118
Seth cere permisiunea de a-i hrăni pe oameni. Hambarele goale. Binecuvântarea recunoştinţei.

(13 iulie 1842)

1. Ajuns în faţa lui Abedam, Seth a îngenuncheat în faţa Sa şi i-a spus:

2. „Ştiu că cererea mea este stupidă - căci cui i s-ar putea face foame în prezenţa Ta?

3. Având însă în vedere că ieri la aceeaşi oră ai cerut Tu însuţi mâncare şi băutură, mi-am pus întrebarea dacă trebuie să ne facem o regulă din a mânca la această oră, sau dacă vom păstra vechiul obicei de a mânca atunci când ne-o cere stomacul.

4. O, Abedam Iehova, nu Te mânia din cauza acestei întrebări, probabil stupide! Facă-se voia Ta sfântă, acum şi de-a pururi! Amin”.

5. Auzind întrebarea lui Seth, Abedam s-a aplecat imediat şi l-a ridicat de la pământ, apucându-l de braţ, după care i-a spus:

6. „Ascultă, dragul Meu frate Seth, întrebarea ta a fost motivată de intenţia ta nobilă, aşa că nu are cum să nu-Mi fie pe plac. Nu aş avea nimic împotriva ei, căci este de o mie de ori mai bine să mănânci şi să bei la o oră potrivită decât în funcţie de capriciile stomacului tău.

7. Dar se ridică o problemă: atunci când le-ai poruncit ieri servitorilor tăi să le dea de mâncare tuturor celor flămânzi, hambarele tale s-au golit complet.

8. Întrebarea care se pune este următoarea: de unde vei lua tu, dragul Meu frate Seth, mâncarea şi băutura cu care ne vei hrăni pe toţi, de vreme ce hambarele tale sunt complet goale, ca să nu mai vorbim de pomii din livada ta, în care nu mai există deloc fructe?”

9. La început, Seth a rămas întrucâtva şocat de această veste, nu din cauză că i-ar fi părut rău că cei flămânzi i-au golit hambarele, nici din cauza comportamentului unora dintre ei în casa şi în livada sa, care nu i-au acordat respectul cuvenit gazdei, ci pur şi simplu pentru că nu ştia de unde să ia mâncarea şi băutura necesară.

10. La scurt timp, el a rostit însă, fericit că a găsit răspunsul: „O, Iehova, Tatăl nostru preasfânt şi preaplin de iubire, a cui iubire este mai mare decât a Ta?

11. Hambarele mele au fost pline cu ceea ce mi-ai dăruit Tu, mie şi fraţilor mei! Iubirea Ta, nu a mea, a fost aceea care a deschis porţile hambarelor mele în faţa celor nevoiaşi, iar golirea lor s-a produs în strict acord cu voinţa Ta sfântă.

12. De vreme ce Tu eşti Cel care îi dăruieşte soarelui lumina sa continuă, iar pământului fertilitatea sa veşnic reînnoită, fără să permiţi nici măcar pierderea unei singure picături de apă din marele ocean, lucru care pentru Tine este mai uşor decât îmi este mie să ridic un ţânţar, nu mă îndoiesc că prin graţia Ta, mult iubitul meu Tată, hambarele mele au fost de mult umplute cu tot ceea ce ne este necesar, conform iubirii şi dreptăţii Tale.

13. Aşadar, voi, cei zece cărăuşi ai mei, grăbiţi-vă şi umpleţi din nou coşurile din hambarele mele, după care aduceţi-le repede aici. Şi oricine vine la voi, cerându-vă de mâncare şi de băut, să i se dea ceea ce cere.

14. Dar nu uitaţi să le reamintiţi tuturor Cine este Acela care dăruieşte totul. Am zis”.

15. Abedam l-a îmbrăţişat pe Seth şi i-a spus: „Seth, abia acum ai ajuns la perfecţiune. Ieri ţi-ai deschis hambarele în faţa mulţimii, dar ai uitat să le reaminteşti oamenilor de recunoştinţa pe care i-o datorează unicului Dăruitor. Aşa se explică de ce hambarele tale au rămas în final goale. Acum ţi-ai amintit însă de Cel care dăruieşte. De aceea, facă-se voia ta.

16. De acum înainte, hambarele tale nu se vor mai goli niciodată! Amin”.

[1%]

Capitolul 119
Rafturile pline ale hambarului lui Seth – rezultatul credinţei acestuia. Discuţiile despre Domnul dintre paznici şi purtătorii coşurilor. Domnul se revelează pe Sine.

(15 iulie 1842)

1. Cei zece servitori s-au grăbit să ia coşurile şi s-au îndreptat pe loc către casa lui Seth, pentru a le umple cu delicioasele fructe care aproape că rupseseră sub greutatea lor raf-turile hambarului.

2. Văzând acest lucru, paznicii au rămas extrem de uimiţi, slăvind numele lui Iehova.

3. Când purtătorii coşurilor s-au întâlnit cu paznicii, ei i-au întrebat câţi oameni au răspuns ieri invitaţiei lui Seth.

4. Paznicii au răspuns: „Cu adevărat, nu vă imaginaţi cât de mare a fost numărul celor care au venit ieri, potolindu-şi foamea din hambarele lui Seth. Şi totuşi, după cum vedeţi, ele nu s-au golit deloc! De două ori la rând, proviziile au fost consumate complet de o mare mul-ţime de oameni, dar rafturile s-au umplut la loc, într-o manieră miraculoasă, aşa cum puteţi vedea cu ochii voştri!

5. Ne puteţi explica în ce fel a fost acest lucru posibil?”

6. Unul din cei zece purtători ai coşurilor, care îl observase atent pe Abedam cel Mare şi îi ascultase toate discursurile, le-a răspuns succint:

7. „Fraţilor, ar fi bine să credeţi ceea ce vă voi spune acum: l-aţi văzut pe necunoscu-tul care apărut alaltăieri din ţinuturile de miazănoapte împreună cu Adam şi cu ceilalţi, invitându-i pe copiii din toate regiunile şi stând alături de ei întreaga zi de Sabat, când a făcut cele mai mari miracole, şi care se află şi acum alături de ei?

8. Ei bine, nu este greu de ghicit cine este acela care a umplut aceste rafturi”.

9. „Dar tu ştii cine este străinul?”, l-au întrebat paznicii pe antevorbitor.

10. Acesta a răspuns, la fel de succint: „Este mai mult ca sigur că nu s-a născut pe acest pământ. Nu este greu de dedus acest lucru, de vreme ce toţi patriarhii i se închină cu veneraţie.

11. Noi nu avem de unde să ştim cine este el şi de unde provine, căci ştiţi foarte bine că atunci când marii noştri patriarhi doresc să păstreze un secret, urechile noastre trebuie să rămână închise.

12. De aceea, este destul de greu să-ţi formezi o părere.

13. Mi-ar plăcea atât de mult să-l cunosc mai bine pe străin, dar ştiţi şi voi cum este.

14. De aceea, nu avem de ales, decât să rămânem aceiaşi ignoranţi în numele lui Iehova, căci mai devreme sau mai târziu ni se va spune probabil ce trebuie să ştim.

15. Până una alta, haide să ne îndeplinim misiunea.

16. Şi să nu uităm că Părintele Seth ne-a însărcinat să le spunem tuturor celor pe care îi vom hrăni să îmi mulţumească lui Dumnezeu. Amin”.

17. După care, cărăuşii şi-au încărcat coşurile şi s-au grăbit din nou către colină.

18. În drum L-au întâlnit pe Abedam, care continua să o ţină în braţe pe fată. Acesta s-a adresat cărăuşilor uimiţi: „De ce v-a luat atât de mult de data aceasta să umpleţi coşurile cu fructe?”

19. Dar cărăuşii nu i-au putut răspunde la întrebare.

20. Abedam a insistat însă: „Oare nu aţi găsit suficiente fructe?”

21. Din nou, nici un răspuns.

22. Atunci, Abedam le-a cerut pentru a treia oară: „Haideţi, spuneţi-Mi de ce aţi întâr-ziat de data aceasta!”

23. Abia acum a îndrăznit unul din cei zece să răspundă:

24. „Ascultă, om drag, bun şi necunoscut! Nu am greşit cu nimic, dar am întârziat pu-ţin deoarece paznicii lui Seth ne-au întrebat cine a umplut hambarele sale.

25. Bănuiala noastră a fost că tu ai făcut acest lucru, căci am asistat la multe miracole operate de voinţa ta, care ne-au făcut să credem că eşti la fel de puternic ca şi Dumnezeu.

26. Iată, acesta este unicul motiv al întârzierii noastre. Sperăm din toată inima ca tu şi părintele Seth să ne iertaţi pentru acest lucru”.

27. Abedam le-a răspuns: „Ascultaţi, nu numai că vă voi ierta, dar vă voi dărui chiar fructe mult mai vii şi mai sublime decât cele pe care le duceţi în braţe, pentru a vă bucura de ele în întreaga eternitate.

28. Ca să înţelegeţi că am puterea şi dreptul de a face acest lucru, aflaţi că Eu sunt Iehova, Dumnezeu Cel Preaînalt, în persoana celui care vă vorbeşte. De aceea, liniştiţi-vă şi urmaţi-Mă. Amin”.