Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 3 - Jakob Lorber

[Acustic]

Capitolul 80
Un om al raţiunii caută iubirea

1. Iar Suetal i-a răspuns: “De înţeles te-am înţeles eu, dar aproape că aş prefera să nu te fi înţeles! Căci cum pot eu să mă silesc să iubesc, atunci când - potrivit naturii mele - sunt aproape incapabil de aşa ceva? Eu nu cunosc decât realizările judecăţii mele faţă de diferitele evenimente şi fenomene; iubirea din suflet însă îmi este complet străină! Dar spune-mi totuşi cum este un om care simte iubire, sau după ce recunoaşte el că în sufletul său s-a trezit iubirea? Căci trebuie să existe vreun simţ care să te facă să percepi un asemenea sentiment, altminteri întreaga iubire ar fi inutilă. Cine ştie dacă el nu are deja în suflet iubirea în toată plenitudinea ei, fără a şti însă că o astfel de trăsătură a vieţii sale se numeşte «iubire». Şi, atunci, cu ce-l ajută şi la ce-i slujeşte întreaga iubire?”

2. Rafael i-a spus: “Dar tu chiar nu-ţi mai aminteşti nimic din copilăria ta? Ce simţeai la vremea respectivă faţă de părinţii tăi, care te iubeau desigur foarte mult, şi care, ca pe un prunc adorat al lor, te copleşeau cu tot felul de binefaceri?”

3. Suetal: “Ei, e foarte mult de-atunci. Dar îmi mai aduc aminte de câte un moment în care m-am simţit mişcat până la lacrimi. Oare iubirea să fie un asemenea sentiment copilăresc?”

4. Iar Rafael i-a răspuns: “Da, fireşte, aceasta este iubirea. Şi celui căruia ea îi lipseşte, aceluia îi lipseşte până la urmă tot ceea ce înseamnă viaţă, iar omul respectiv nu mai este în ultimă instanţă decât o maşinărie a raţiunii sale iluminate de natură, care nu prea are habar de esenţa propriului său suflet!

5. Şi, de aceea, tocmai iubirea din copilărie trebuie retrezită în inima unui om de felul tău, căci, altminteri, unui astfel de om - exclusiv raţional - îi va fi cu neputinţă să pătrundă în împărăţia interioară a vieţii.

6. La ce-ţi foloseşte ţie faptul că poţi pătrunde cu mintea toate lucrurile din lumea aceasta, dacă nu reuşeşti în schimb să-ţi înţelegi propria viaţă, pentru a vedea ce este ea, cum este structurată şi cum evoluează?!

7. La ce-i foloseşte unui grădinar să tot admire în grădini străine vegetaţia luxuriantă, covorul din tot felul de plante deosebite, în timp ce propria sa grădină se află în paragină, iar buruienile au năpădit-o cu totul?! Deci, mai întâi trebuie făcute straturile din propria grădină, ele trebuie curăţate de buruieni, apoi fertilizate cu gunoiul potrivit şi însămânţate cu seminţele celor mai frumoase plante, pentru ca apoi să te poţi bucura de splendoarea plantelor crescute în propria-ţi grădină! Dar hai să lăsăm lucrurile acestea acum; căci iată că marele învăţător vrea să facă ceva, şi în cazul acesta trebuie să fim cu capul şi cu inima la El!”

8. Ribar a întrebat: “Dar spune-ne, fiinţă dumnezeiască, dacă n-ar fi oare cazul să ne ducem mai întâi până la El şi să-I mulţumim pentru tot binele de care am avut parte aici, sub aspect spiritual şi material, cu siguranţă numai graţie marii Sale bunătăţi şi milostivenii?!”

9. Dar Rafael a spus: “Pe El nu-L interesează decât inimile; şi, odată ce acolo totul este bine rânduit, atunci toate sunt în ordine. Iar când va considera El că a sosit momentul şi pentru voi, atunci vă va chema El la Sine şi vă va da indicaţiile cuvenite despre ce aveţi de făcut în viitor.

10. Acum însă se cere să-L urmărim cu inimile noastre şi cu întreaga noastră fiinţă. Căci, atunci când El face ceva, lucrul acela nu ne vizează doar pe noi, cei adunaţi în locul acesta, şi nici doar ţara aceasta întreagă sau lumea întreagă, ci lucrul acela are totodată importantă pentru întreaga imensitate şi eternitate! De aceea, trebuie să înţelegem totul bine în toată profunzimea sa. Înţelegeţi lucrul acesta şi lăsaţi-vă inimile pătrunse de el! Căci flecare cuvânt rostit de gura aceasta, care este pusă în mişcare de însuşi spiritul veşnic al lui Dumnezeu, şi fiecare acţiune care urmează vorbelor au o dimensiune de necuprins! Acum însă trebuie să plec pentru puţin timp de la voi şi să mă supun voinţei marelui învăţător.”

11. După care îngerul a părăsit într-adevăr grupul celor doisprezece şi s-a întors lângă Josoe al său, care avea de-acum multe întrebări să-i pună; căci multele discuţii purtate în toate părţile îl derutaseră oarecum pe Josoe, iar Rafael s-a văzut dator să-l lumineze în toate pe ucenicul său.

[Acustic]

Capitolul 81
Domnul anunţă o eclipsă de soare

1. Atunci am spus Eu: “Iată, prieteni, că prânzul nostru cel material şi spiritual a durat de data aceasta mai bine de patru ceasuri şi, de aceea, cred că a sosit timpul să ne ridicăm de la masă! Şi ar fi bine să mergem până la ţărm să ne uităm pe mare, să vedem dacă nu se petrece cumva acolo ceva demn de luat în seamă.

2. Vă atrag totodată tuturor atenţia că de-acum într-o jumătate de ceas vom avea parte de o întunecare a soarelui, însă nimeni să nu-şi facă vreun fel de griji din cauza aceasta, căci o asemenea eclipsă este un lucru absolut natural!

3. Luna, plutind dinspre miazănoapte pe deasupra pământului, la o înălţime de 98.000 de ore de drum, va trece ca un corp masiv şi lipsit de transparenţă în linie dreaptă prin faţa soarelui, împiedicând astfel lumina soarelui să mai cadă pe o parte a acestui pământ. Întunecarea totală a soarelui va dura doar câteva clipe, după care, dincolo de marginea lunii va deveni din nou vizibil soarele, şi apoi, treptat-treptat, lumina se va răspândi iarăşi pe pământ. În timpul întunecării totale însă, veţi putea vedea pe cer şi frumoasele constelaţii ale iernii care, altminteri, vara nu pot fi văzute.

4. Vă spun toate acestea ca să preîntâmpin la voi orice fel de teamă prostească în faţa unor astfel de fenomene; de aceea, să nu vă înspăimântaţi atunci când fenomenul se va petrece!

5. În acelaşi timp însă, vom vedea trei corăbii negustoreşti în largul mării. Acestea vor trebui aduse la mal înainte de începerea fenomenului, căci, altminteri, superstiţia lor malefică îi va determina pe vâslaşi să arunce în apele mării pe deosebit de frumoasa şi virtuoasa fiică a unui grec cumsecade, împreună cu tatăl ei care o însoţeşte.

6. Cei doi călătoresc spre Ierusalim pentru a vedea Templul şi pentru a se familiariza cu învăţăturile evreilor chiar la izvoare, şi duc cu ei în această călătorie a lor o mulţime de comori, care mai apoi ar constitui o pradă deosebit de valoroasă în mâinile hrăpăreţe ale vâslaşilor greci.

7. Nu avem deci timp de pierdut, căci corpurile cereşti îşi urmează neabătute drumul, potrivit legilor lor bine stabilite. De-ar fi să fie oprite din drum, aceasta ar însemna mari prejudicii pentru întreg pământul, care n-ar mai putea fi remediate nici într-o mie de ani. Dacă însă cele trei corăbii vor fi aduse la mal, chiar dacă pe o cale întrucâtva mai miraculoasă, atunci nimeni nu va suporta nici un prejudiciu, ba dimpotrivă, pentru mulţi sărmani ai acestei regiuni lucrul acesta ar putea însemna un mare câştig material şi spiritual. Deci, să trecem repede la treabă!”

8. Atunci, cu toţii au dat fuga la ţărm şi s-au aliniat de-a lungul lui. Pentru Mine însă a fost un moment delicat. Căci Cyrenius cu suita sa, cei doisprezece ucenici ai Mei, precum şi unele persoane care ne însoţeau de mai multă vreme - circa şaizeci la număr - apoi cei treizeci de farisei şi leviţi, cu vorbitorii lor, Hebrarn şi Risa, cei cinci din grupul înţeleptului Matael, precum şi cei doisprezece din grupul lui Suetal, Ribar şi Baci, toţi s-au înghesuit în Mine şi doreau cu toţii să stea cât mai aproape de Mine, în timp ce Ebahl cu Iara şi Rafael cu Josoe făcuseră un front compact în jurul Meu, iar Iara chiar se ţinea cu mâna de haina Mea. Şi fireşte că bătrânul Marcu cu nevasta şi copiii lui dorea şi el să se afle cât mai aproape de Mine, şi astfel se explică uşoara înghesuială în mijlocul căreia Mă găseam Eu. Rafael însă a pus de îndată lucrurile la punct, căci într-o clipă le-a găsit tuturor celor de pe ţărm locuri din care puteau vedea cât mai bine, iar Eu M-am suit cu bătrânul Marcu şi cu Cyrenius într-o barcă ce plutea încet de-a lungul malului, lucru cu care au fost de acord toţi oaspeţii şi chiar ucenicii Mei.

9. Dar iată că luna se apropiase deja foarte tare de soare, şi atunci l-am chemat pe Rafael la Mine, spunându-i: “Ştii ce trebuie făcut acum, deci nu mai întârzia!”

10. Iar Rafael M-a întrebat, mai mult din cauza oaspeţilor: “Doamne, chiar la Unu, sau cu un oarecare răgaz?”

11. Eu i-am spus: “După exact douăsprezece clipe, la Unu!”

12. Cele trei corăbii erau însă atât de departe încât abia de le puteai zări. În linie dreaptă să fi fost probabil vreo patru ceasuri de drum.

[Acustic]

Capitolul 82
Rafael îi salvează pe grecii aflaţi la strâmtoare

1.Cyrenius îşi încorda în zadar privirea; el nu putea vedea nici una dintre corăbii. În aceeaşi situaţie se afla şi Marcu. Însă cei cu ochii mai ageri puteau zări vasele, cât nişte musculiţe, în largul mării, şi aceştia au spus: “Doamne, dar vasele acelea au - în condiţiile unui vânt favorabil - două ore bune de mers până la ţărmul acesta!”

2. Eu am spus: “Nu vă faceţi voi griji pentru asta; la timpul cuvenit, cârmaciul meu va aduce vasele la mal!”

3. Şi atunci au întrebat cei treizeci de tineri farisei: “Unde şi care este cel care poate face aşa ceva?”

4. Iar Eu am spus: “Doar îl cunoaşteţi pe tânărul mentor al băiatului adoptiv al lui Cyrenius; acela este omul!” 5. Cei treizeci au întrebat, plini de teamă: “Bine, dar unde are el un vas gata de plecare?”

6. Atunci a răspuns chiar Rafaei: “Eu n-am nevoie de aşa ceva!” şi a dispărut în aceeaşi clipă. Toţi au fost cuprinşi de spaimă, crezând că tânărul a sărit în mare, vrând să înoate asemenea peştilor până la vasele din mijlocul mării. Căci mulţi încă nu ştiau că Rafael este de fapt un înger şi, prin urmare, un spirit absolut pur. Mulţi îl considerau mentorul lui Josoe, în timp ce el era de fapt mentorul Iarei. Întrucât însă, acolo unde ne aflam noi el se ocupase mai mult de Josoe decât de Iara, mulţi îl luaseră deci drept tânărul mentor al lui Josoe.

7. Mai înainte ca cei care tot puneau întrebări să privească bine împrejur, Rafael s-a şi întors la mal cu cele trei corăbii destul de mari şi se afla acum la bordul uneia dintre ele, în care se aflau grecul cel cucernic, împreună cu şi mai cucernica sa fiică, care nu-şi mai reveneau din uimire. Căci, pe de o parte, acostarea aceasta atât de rapidă pe un ţărm complet străin i se părea grecului un vis straniu, iar pe de alta nu ştia ce să mai creadă despre tânărul cârmaci şi nu-şi putea explica în nici un fel apariţia aceea uluitor de frumoasă. Căci schimbarea de situaţie se produsese pentru el mult prea repede şi l-a nedumerit foarte tare.

8. Chiar şi marinarii stăteau încremeniţi de uimire lângă vâslele lor şi nici nu mai îndrăzneau să le înfigă în apă. Abia după un timp de profundă uimire şi uluire, grecul l-a întrebat pe tânăr cu cea mai mare veneraţie: “Bine, dar cine eşti de fapt tu, făptură extraordinară? Şi cine te-a trimis să ne aduci pe noi cu iuţeala fulgerului la un ţărm sigur, şi din care motiv?”

9. Rafael i-a explicat: “Nu mai întreba, ci doar uită-te la soare, care peste câteva clipe îşi va pierde strălucirea sa cea luminoasă! Dacă te-ai mai fi aflat atunci în largul mării, marinarii foarte superstiţioşi te-ar fi aruncat împreună cu fiica ta în mare, şi ar fi împărţit apoi între ei comorile tale. Dar iată că marele şi dumnezeiescul nostru învăţător a prevăzut lucrul acesta şi m-a trimis pe mine să te salvez cât mai degrabă. Acum te afli în deplină siguranţă, dar tot vei mai avea de înfruntat unele momente neplăcute, şi de aceea eu va trebui să rămân în timpul înfricoşătoarei întunecări alături de tine, pe vas, căci altminteri marinarii extrem de brutali ţi-ar putea veni de hac.”

10. Grecul şi-a întors privirea spre soare, a observat cu mare groază, ca de altfel şi fiica sa, că din globul solar nu mai rămăsese decât o fâşie îngustă, s-a ridicat pe dată din jilţul său şi a început să răcnească un blestem spre balaurul cel hain, care ameninţa să înghită complet soarele.

11. Căci acesta era un obicei din străbuni la unii păgâni din Asia Mică, şi anume ca, atunci când se producea o eclipsă de soare, ei să adreseze cu glas răstit blesteme dintre cele mai cumplite balaurului cel hain, pentru ca acesta să se sperie şi să scuipe iarăşi afară soarele pe care era pe cale să-l înghită, iar soarele să-şi poată continua apoi drumul său plin de strălucire pe bolta cerească. Dar bătrânul grec nu-şi terminase încă seria blestemelor tradiţionale, când soarele a fost complet acoperit de către lună.

12. Atunci s-a auzi deodată un urlet cumplit, sălbatic, din direcţia vâslaşilor, dar totodată şi de pe ţărm, dinspre soldaţii romani, iar vâslaşii, aproape înnebuniţi de groază, s-au aruncat cu toţii asupra grecului, vrând să-l arunce în apele mării, împreună cu fiica sa şi cu Rafael. Căci îi considerau pe aceştia trei vinovaţi de cumplita pedeapsă a zeilor şi voiau ca prin fapta lor să-i îmbuneze pe aceştia. Rafael însă i-a ridicat pe toţi marinarii din corăbii pe sus şi i-a dus pe mal. Pe cel mai rău dintre ei însă l-a aruncat în mare, iar acesta a avut destul de furcă, pentru ca, bun înotător cum era, să ocolească înot corăbiile şi să ajungă complet epuizat la mal.

[Acustic]

Capitolul 83
Urmările eclipsei de soare

1. În timpul acestor momente tensionate, soarele a răsărit din nou din spatele lunii, pe partea cealaltă a acesteia, iar sufletele celor prezenţi au fost din nou cuprinse de bucurie. Doar Cyrenius şi Iulius au rămas pe timpul eclipsei totale foarte liniştiţi, alături de Mine.

2. Până şi ucenicii Mei fuseseră puţin înfricoşaţi, iar Iara şi Josoe săriseră pe dată în barca Mea care trăsese la mal. Spaima lor s-a datorat însă mai mult zbieretelor sălbatice ale marinarilor decât întunericului aşternut peste lume. Căci fetiţa Iara şi Josoe înţeleseseră preabine cauza întunecării soarelui, dar pentru urletele sălbatice nu fuseseră pregătiţi, astfel că s-au aruncat cu mare spaimă în barca Mea şi s-au înghesuit amândoi în Mine. Între timp însă, Cyrenius şi Iulius se delectaseră cu admirarea minunatelor constelaţii ale iernii, pe care până atunci nu avuseseră niciodată ocazia să le vadă pe timp de vară.

3. Treptat-treptat, lumina a crescut tot mai mult în intensitate, iar liniştea şi buna dispoziţie au revenit în sufletele răvăşite ale oamenilor, iar marinarii s-au reîntors la cele trei corăbii ale lor şi i-au cerut tânărului Rafael iertare pentru purtarea lor atât de agresivă de dinainte.

4. I-au cerut de asemenea iertare şi grecului, iar acesta a spus: “Omul trebuie să facă ceea ce îl învaţă credinţa lui, atâta timp cât nu găseşte o soluţie mai înţeleaptă. Pe viitor însă, credinţa voastră are să se mai lumineze şi ea, şi atunci veţi înţelege desigur că înaltele zeităţi nu reclamă din mâinile noastre nici un fel de sacrificii umane, căci au ele însele nenumărate mijloace la îndemână pentru a-şi aduce, după pofta inimii, oameni cu sutele de pe acest pământ.”

5. Cu povaţa aceasta din partea grecului, marinarii s-au mulţumit pe deplin şi au promis ca, pe viitor, cu ocazia vreunui fenomen asemănător, să ţină întru totul cont de ea şi să o respecte. După care, marinarii l-au întrebat pe grec dacă doreşte să-şi continue călătoria sau preferă să rămână în locul acela.

6. Iar grecul a spus: “Nu-l vedeţi voi oare pe acest tânăr preaputernic de aici?! El mi-a făcut un bine nemaipomenit şi m-a salvat de furia oarbă a credinţei voastre. Lui îi datorez deci viaţa mea şi pe cea a preaiubitei mele fiice. Acum el este stăpânul meu, şi ceea ce-mi va spune el să fac, aceea voi face. Fără cuvântul şi fără voia lui însă, nu mă voi mişca nici cu un pas de aici, nici în zece ani!

7. Şi, pe lângă asta, vocea mea interioară îmi şopteşte că aici, pe fâşia aceasta neînsemnată de pământ, am şi găsit deja mai multe decât în întreg Ierusalimul. De aceea, voi rămâne aici. Va trebui doar să mai vorbesc şi cu hangiul din localitatea aceasta, ca să-l întreb dacă pot rămâne aici sau nu. Iar dacă aşa ceva este cu putinţă, voi pune de îndată să fie descărcate de pe vas şi aduse la mal animalele mele de povară, precum şi toate comorile pe care le-am luat cu mine, iar apoi corăbiile voastre pot porni din nou la drum.”

8. In timpul discuţiei acesteia urcasem şi Eu, împreună cu Cyrenius, cu Iulius şi Marcu, bătrânul hangiu, precum şi cu Iara şi Josoe, pe corabia în care se găsea grecul, iar Marcu i s-a adresat bătrânului grec, spunându-i: “Prietene! Află că un hangiu cinstit nu duce nicicând lipsă de oaspeţi. Uite, eu sunt hangiul locului acesta şi îi adăpostesc acum în coliba mea micuţă, precum şi în corturile mele, pe toţi aceşti oaspeţi dragi, pe care-i vezi aici. Însă mai este loc şi pentru tine, dacă vei dori să rămâi cu noi!”

9. Iar grecul i-a spus cu deosebită prietenie: “Dragă prietene, eu n-am de fapt nevoie decât de un petic de pământ de treizeci de paşi lungime şi de zece lăţime şi voi pune ca pe el să fie instalate de către servitorii care mă însoţesc corturile mele cele bune şi foarte preţioase, şi asta-i tot! Căci mâncare şi băutură am luat din belşug cu mine, şi am totodată şi mulţi bani de aur şi argint, cu care îmi mai pot cumpăra şi altele, în cazul că cele aduse se vor termina. Am, de asemenea, şi nutreţ pentru animale, astfel că am aproape tot ce-mi trebuie. Singurul lucru care-mi lipseşte este un loc pe care să le pot aşeza pe toate, astfel că voi închiria unul, pentru o vreme, de la tine. Cât îmi ceri pentru locul despre care ţi-am vorbit, pentru o zi?”

10. Atunci, tot foarte prietenos, Marcu i-a răspuns: “Da, ştiu prea bine că voi, grecii, ţineţi întotdeauna socoteli foarte exacte. La noi, romanii, însă, şi la evreii mai de soi, lucrul acesta nu se obişnuieşte. Rămâi aici cât timp vei pofti şi nu-mi vei datora nimic altceva decât prietenia ta adevărată şi sinceră. De vei vrea însă să faci ceva pentru vreun om sărman rătăcit prin locurile acestea, atunci fă după pofta inimii tale, fără a ţine cont de vreo socoteală. Pune deci să ţi se descarce lucrurile şi instalează-te la fel de confortabil ca la tine acasă. Căci, atâta timp cât vei dori să rămâi printre noi, îţi va sta la dispoziţie nu doar bucata de pământ cerută de tine, ci întreaga mea proprietate - nu tocmai micuţă - iar la masa mea se va găsi întotdeauna un loc şi pentru tine!

11. Spune-mi dacă eşti mulţumit de propunerea mea!”

12. Iar grecul a răspuns: “Vezi tu, prietene, când vorbeşti astfel, chiar mă faci să mă ruşinez şi mă simt într-o mare încurcătură, căci nu ştiu în ce fel ţi-aş putea răsplăti marea ta prietenie dezinteresată şi zău că nu îndrăznesc să profit de generozitatea ta atât de mare!”

13. Marcu i-a replicat: “Ei bine, prietene, dar prietenia ta, valorează cu mult mai mult decât toate comorile lumeşti pe care le porţi cu tine şi de care eu nu am nici o trebuinţă, întrucât am eu însumi unele poate chiar mai mari decât ale tale; fireşte că ele nu sunt în primul rând materiale, ci mai mult spirituale!”

14. Iar grecul i-a răspuns: “Atunci înseamnă că tu ai şi găsit deja ceea ce eu şi cu fiica mea căutăm zadarnic de foarte multă vreme în toate colţurile pământului?!”

15. Marcu a spus: “Ceea ce nu-ţi pot dărui pământul întreg şi toate stelele, nici luna şi soarele de pe cer şi nici un templu sau un oracol, aceea găseşti aici, pe peticul acesta de pământ. Pune deci să-ţi fie descărcate lucrurile, căci ai ajuns acolo unde doreai!”

16. Grecul a poruncit pe dată celor paisprezece servitori ai lui să se apuce de treabă.

[Acustic]

Capitolul 84
Divinităţi şi oameni

1. Iar Eu i-am spus grecului: “Ascultă-Mă, prietene! Nu Mă îndoiesc că cei paisprezece servitori ai tăi sunt oameni harnici şi iscusiţi, întrucât însă ai atât de multe bagaje cu tine, chiar şi celor paisprezece le va lua o groază de timp să pună totul în ordine.

2. Uite, acest tânăr este unul dintre mulţii Mei slujitori, iar el poate face într-o singură clipă mai mult decât toţi cei paisprezece slujitori ai tăi într-o sută de ani. De aceea, lasă-ţi slujitorii să se odihnească de data aceasta, iar acest singur slujitor al Meu - aflat în momentul acesta aici – îţi va pune într-o clipă toate lucrurile tale în ordine, la fel cum sunt puse ele de obicei, şi aşa cum cei paisprezece slujitori ai tăi n-ar face-o nici în trei zile!

3. Dacă doreşti, îl voi pune să facă acest lucru!”

4. Iar grecul a răspuns: “Prietene, dacă aşa ceva este cu putinţă pe pământul acesta, chiar te rog să o faci! Căci slujitorii mei sunt şi aşa destul de obosiţi după drum şi fără îndoială că de aceea despachetatul şi aranjatul lucrurilor le-ar lua destul de mult timp!” 5. Atunci M-am adresat lui Rafael: “Ia demonstrează tu ce poate face un spirit curat în mai puţin de o clipă!”

6. În momentul acela Rafael s-a înclinat adânc în faţa Mea şi a spus: “Doamne, ai poruncit şi iată, treaba este deja gata făcută!”

7. Atunci Eu m-am adresat grecului: “Ei bine, prietene, ridică-te şi vezi dacă treaba a fost făcută aşa cum ţi-ai dorit!”

8. Iar grecul s-a ridicat în picioare, a rămas încremenit de uimire şi a rostit cu cea mai mare mirare în glas: “O, în numele tuturor zeilor! Dar cum se poate aşa ceva? Tânărul nici nu s-a clintit de lângă noi, iar corturile mele sunt deja instalate, iar lucrurile par a fi toate la locul lor, în cea mai deplină ordine. Nu, nu se poate! Aici nu se petrec nicidecum lucruri fireşti. Dar ia să mă duc şi în corturi, să văd dacă şi acolo totul este bine!”

9. Drept care a părăsit corabia şi s-a deplasat, însoţit de noi şi de fiica sa, spre corturile sale, a intrat în ele şi a găsit într-adevăr totul în cea mai bună rânduială.

10. Şi asta chiar că l-a lăsat cu gura căscată. Ameţit parcă de mirare şi neputându-şi reveni din uimire, grecul a căzut într-o muţenie profundă şi abia după un timp a spus: “Aici ori am nimerit între cei mai mari magicieni ai Egiptului, ori între nişte adevărate divinităţi. Căci ceea ce mi s-a petrecut mie aici este un lucru nemaiauzit şi nemaiîntâmplat pe lumea aceasta! Iar tu, prietene (adresându-Mi-se Mie), pari a fi învăţătorul, sau poate Zeus însuşi între toţi aceştia?! Căci nu din carne Te-ai născut Tu, precum nici tânărul acesta. Tu pari zămislit din spiritul cel veşnic însuşi! O zei, o zei, ce putere trebuie să sălăşluiască în voi ca să puteţi înfăptui asemenea lucruri şi cât de jalnic este bietul om, viermele cel orb din ţărână, faţă de voi toţi?! Voi puteţi face totul, iar viermele cel muritor din ţărâna nimicniciei sale nu este în stare de nimic! Prietene, care de fapt eşti un zeu şi de care toate ascultă, ce aş putea face eu, muritorul, pentru tine, un zeu nemuritor? Ce-ţi pot da eu ţie, care stăpâneşti asupra întregului pământ, asupra soarelui şi lunii, şi asupra stelelor de pe cer?”

11. Eu i-am răspuns: “Prietene dragă, văd că ai mintea destul de luminată şi puterea de a aprecia cele petrecute, în care tu vezi nişte lucruri miraculoase, chiar cu o oarecare pricepere, dar nu trebuie să crezi că este vorba despre un zeu din tagma zeilor tăi. Căci adevăr îţi spun: toţi acei zei, pe care tu îi cunoşti şi îi venerezi ca atare, nu reprezintă de fapt nimic pe lângă un om însufleţit de spiritul divin.

12. Uite, toţi aceşti oameni pe care îi vezi aici sunt cu toţii aproape la fel de puternici ca şi tânărul acesta de aici, şi totuşi nu sunt decât nişte oameni în carne şi oase!

13. Pune mâna pe Mine şi ai să te convingi că şi la Mine trupul exterior este făcut tot din carne şi oase. Dar carnea şi sângele acesta sunt însufleţite de spiritul lui Dumnezeu, care El singur este atotputernic, şi în faţa voinţei căruia toate trebuie să se supună.

14. De aceea, tot ce facem noi aici este făcut numai prin forţa spiritului lui Dumnezeu, care este în noi, care gândeşte şi voieşte în noi tot ceea ce înţelepciunea Sa cea mai înaltă, atotvăzătoare şi atotsimţitoare, consideră a fi bine şi necesar.

15. Vezi tu, însuşirea aceasta nu o am deocamdată decât Eu însumi în forma ei cea mai înaltă, şi de aceea Eu sunt un învăţător şi pot să-l ajut să o capete pe oricare dintre oamenii de bună credinţă.

16. Fireşte însă că unui om care are cugetul necurat, pângărit, nu-i vor fi conferite niciodată asemenea calităţi. Căci se cere ca mai întâi omul să fie pe deplin iniţiat în ordinea sfântă a spiritului lui Dumnezeu, înainte de a i se conferi şi puterile spiritului divin etern, iar acest lucru nu poate consta în nimic altceva decât ca omul să fie în sufletul său întru totul pătruns de spiritul lui Dumnezeu. Căci, din acel moment, sufletul pătruns de spiritul lui Dumnezeu nu va mai dori decât aceea ce doreşte şi spiritul lui Dumnezeu. Iar ceea ce voieşte Acela, chiar aceea trebuie să se petreacă, căci El singur este singura forţă primordială şi singura putere în întreaga infinitate!

17. Fiindcă tot ceea ce există, trăieşte şi gândeşte în spaţiul nesfârşit este gândul acestui spirit etern, fixat şi păstrat neschimbat în ordinea rânduită de El însuşi, adică de partea Sa spirituală vie, şi este de asemenea ideea formulată pornind de la acest gând primordial, care însă, după natura ei, poate trece la rândul ei în spiritualul transcendent.

18. Iată deci, prietene, cum stau de fapt – prezentate foarte pe scurt - lucrurile! Tu ai o minte ageră şi vei înţelege multe în scurt timp. Pentru moment însă mulţumeşte-te cu puţinul pe care ţi l-am spus!

19. Ţi-l voi da însă pe un anume Matael, un om plin de înţelepciune, ca însoţitor. Şi de la el vei afla multe, iar apoi Mă vei înţelege şi pe Mine mult mai bine decât o poţi face acum!”

20. După vorbele acestea, grecul, profund uimit de înţelepciunea Mea, s-a arătat foarte mulţumit, abia aşteptând să-l vadă pe omul promis.

21. Iar Eu l-am chemat pe Matael şi i-am spus: “Iată, prietene dragă, avem aici o casă foarte şubredă. Tu eşti un bun dulgher şi îţi vei da foarte curând seama ce reparaţii se cer făcute la ea!”

22. Iar Matael a răspuns: “Cu ajutorul Tău, Doamne, casa va fi foarte curând reparată şi va deveni foarte solidă!”

[Acustic]

Capitolul 85
Uran îl capătă pe Matael drept pedagog

1. După discuţia aceasta, Uran (căci aşa se numea grecul, iar fiica sa se numea Elena) a rămas o vreme tăcut, încercând să-şi adune gândurile, pentru a putea apoi să se dovedească în stare să schimbe şi el - ca om cu oarecare experienţă de viaţă - câteva cuvinte cu Matael, care îi fusese prezentat şi care prin câteva vorbe îşi dovedise marea sa înţelepciune, şi să reuşească să respecte în toate împrejurările acea sapienti pauca (înţeleptului doar puţin îi trebuie), pentru a nu se dovedi un om complet lipsit de cunoştinţe mai înalte. După ce Uran şi-a mai revenit întrucâtva şi şi-a recăpătat dispoziţia necesară, el l-a întrebat după un răgaz destul de mare pe Matael dacă va fi de acord să-l însoţească şi în călătoriile sale prin lume şi cât îi va cere pentru acest lucru.

2. Matael i-a răspuns, arătând spre Mine: “Vezi tu, acesta este un Mântuitor al trupurilor, al sufletelor şi spiritelor! N-au trecut încă douăsprezece ore de când eu nu eram decât o fiinţă jalnică pe pământul acesta. Tot trupul meu era în aşa măsură stăpânit de cele mai rele duhuri, încât ajunsesem să fiu cu întreaga mea fiinţă un diavol pământesc. Intrat într-o bandă de tâlhari de drumul mare, eu devenisem spaima întregului ţinut, căci toate părţile corpului meu erau obligate să asculte de diavolii cei răi. Iar sufletul meu era complet paralizat şi nu înţelegea ce se petrece în bietul său trup. Îţi dai seama, prietene, din această descriere, în ce stare mă aflam! Dar cine să mă ajute?! Căci îi băgăm în sperieţi pe toţi cei care se apropiau de mine. Mai uşor te-ai fi putut înţelege cu zece tigri înfometaţi, decât cu mine singur. Doar o cohortă de soldaţi romani dintre cei mai temerari ne-au putut veni de hac, mie şi tovarăşilor mei. Atunci, legat fedeleş şi în lanţuri grele, am fost adus aici împreună cu tovarăşii mei cei ticăloşi, unde ne aştepta pedeapsa cu moartea.

3. Dar uite-L acolo pe marele Mântuitor, care s-a pogorât din ceruri până la noi, viermi mizerabili ai pământului acesta ticălos şi drăcesc, pentru a ne vindeca chiar şi pe noi, diavolii în carne şi oase, prin cuvântul şi prin fapta Sa. El este acela care m-a vindecat pe mine şi pe tovarăşii mei, iar pentru vindecarea aceasta nu numai că nu cere nimic de la noi cinci, ci ne mai şi copleşeşte cu o mulţime de binefaceri deosebite, atât materiale, cât mai ales spirituale.

4. Şi iată că acest Mântuitor dumnezeiesc al meu m-a solicitat pentru prima oară să-I fac un serviciu, iar tu mă întrebi acum ce răsplată cer pentru lucrul acesta de la tine. Vai, prietene, înainte de a-mi fi plătit datoria faţă de acest om unic şi atât de măreţ, n-aş putea cere pentru nimic în lume ceva de la tine. Căci, prin ceea ce fac pentru tine, eu de fapt Lui îi slujesc, care m-a trimis, şi nu ţie!

5. Lui însă îi voi rămâne în vecii vecilor profund îndatorat şi doar slujindu-L îmi voi mai plăti întrucâtva marea mea datorie. De aceea, nici tu, prietene, nu-mi vei datora nimic pentru un serviciu pe care ţi-l voi face - decât prietenia ta şi dragostea ta frăţească!

6. Căci fără vreo răsplată am primit tot ceea ce am, şi la acelaşi preţ îţi voi da şi ţie mai departe ceea ce ştiu! E drept că aur, argint şi pietre preţioase nu vei primi de la mine; dar tot ceea ce am eu îţi va fi dat şi ţie la acelaşi preţ la care mi s-a dat şi mie. De aceea, să mă scuteşti pe viitor de astfel de întrebări!”

7. Uran a spus: “Prietene, eşti unul dintre cei mai nobili oameni pe care i-am întâlnit vreodată. De aceea trebuie să devii călăuza mea şi a fiicei mele şi să rămâi astfel pentru toată viaţa!

8. N-am să te mai întreb deci, precum ţi-e voia, «Cât ceri pentru cutare lucru?», dar nici nu vei suferi de vreo lipsă alături de mine, ca prieten şi ca frate adevărat, iar acest lucru nu mi-l poţi refuza!”

9. Iar Matael a spus: “Întrebarea este dacă şi tu vei accepta de la mine câte ceva, sau poate totul, sau până la urmă chiar nimic! Căci darurile mele nu sunt, după cum mi-am putut da deja de vreo câteva ori seama, de natură să încânte simţul gustativ al omului, asemenea vinului îndulcit cu miere, cum obişnuiţi să îl beţi uneori voi, grecii, ci sunt adeseori mai amare decât fierea şi decât zeama proaspăt stoarsă dintr-o bătrână aloe. Iar gustul acesta nu este foarte agreat de limbile obişnuite cu dulceaţa. Stai deci să vedem mai întâi cum vom reuşi să realizăm în fapt schimbul de daruri dintre noi!”

10. Atunci Eu am intervenit în discuţie: “Ştiţi ceva, întrucât mai avem o oră bună de soare, iar seara se anunţă şi ea drept foarte plăcută, haideţi să facem cu toţii o plimbare pe dealul lui Marcu. Şi poate că acolo vom reuşi să ne şi cunoaştem cu toţii mai bine! Corturile lasă-le în paza servitorilor tăi; căci nu le vei revedea decât după miezul nopţii, şi abia atunci te vei folosi de ele!”

11. Iar Uran a spus: “E drept că în ele se află bogăţii nenumărate şi foarte scumpe! Sper însă ca prietenul acesta al nostru să fie unul cinstit!”

12. Eu am răspuns: “Prietene, pe când te aflai, acum nici un ceas, în cel mai mare pericol, şi erai cât pe ce să-ţi pierzi chiar viaţa, împreună cu toate bogăţiile pe care le ai, cine te-a salvat oare atunci?”

13. La cuvintele acestea, Uran a rămas pe gânduri, iar după o bucată de vreme a spus: “Da, mărite învăţător, tu ai dreptate, doar că eu mai sunt încă destul de tare ancorat în vechile mele obiceiuri şi uite că acum îmi dau seama şi de marea mea prostie legată de teamă. Dar ea nu o să se mai manifeste a doua oară, aşa că sunt dispus să merg cu tine oriunde vei dori, fără vreun alt gând!”

[Acustic]

Capitolul 86
Elena, fiica grecului cel înţelept

1. În momentul acesta s-a apropiat de Mine, cu pas timid, fiica grecului, Elena, şi Mi-a spus cu glas rugător: “Doamne, Stăpâne de necuprins şi Mântuitorule! Nu i-o lua în nume de rău tatălui meu; căci uite, eu - ca fiică a lui - îl cunosc de o viaţă şi pot să depun mărturia cea mai sinceră pentru faptul că el este un om foarte bun, blând şi cu o fire îngăduitoare, şi nu-mi aduc aminte să fi pus vreodată, în vreo situaţie oarecare, chiar propria sa dreptate, pe care o avea de partea sa, mai presus de dreptatea altuia, chiar dacă dreptatea aceluia ar fi fost mai curând o nedreptate. Şi niciodată nu s-a certat cu cineva pentru un asemenea lucru, nici nu s-a supărat şi nu a cârtit pentru o nedreptate care i s-a făcut! Dar pentru acest lucru, zeii cei mari nu l-au părăsit niciodată, iar zeiţa cea bună a fericirii i s-a arătat mereu binevoitoare.

2. De aceea, sper că şi tu, care pari a fi întrucâtva un zeu, nu vei interpreta temerile arătate de tatăl meu ca pe ceva jignitor la adresa Măriei tale! De vei fi însă totuşi atât de neînduplecat, atunci primeşte în schimb viaţa mea pentru ispăşirea păcatului tatălui meu, pe care-l iubesc mai presus de orice!”

3. Atunci le-am spus Eu tuturor celor din jur: “Aţi mai văzut oare vreun asemenea exemplu de dragoste a unui copil pentru părintele său în tot Israelul? Într-adevăr, chiar dacă este doar o păgână, ea face tot Israelul de ruşine, deşi acesta a primit prin Moise porunca de a-şi respecta, cinsti şi iubi tatăl şi mama!”

4. Şi toţi au răspuns: “Nu, Doamne şi Stăpâne! Aşa ceva nu s-a mai văzut până acum în Israel!”

5. Iar Eu i-am spus Elenei: “Nu te teme, fiica Mea, căci Eu îl cunosc de multă vreme pe tatăl tău şi te cunosc şi pe tine. Iar dacă nu l-aş fi cunoscut pe el, ca şi pe tine, atunci v-ar fi înghiţit pe amândoi marea aceasta duşmănoasă!”

6. Elena a întrebat: “Dar bine, învăţătorule atât de înţelept, de puternic şi, totuşi, atât de prietenos! Cum poţi să ne cunoşti tu pe tatăl meu şi pe mine de foarte mult timp? Căci doar noi te cunoaştem pe tine abia de mai puţin de o oră?”

7. Iar Eu i-am răspuns: “O, Elena, priveşte aici, în faţa noastră, marea şi întreg pământul. Vezi tu, toate acestea sunt foarte vechi şi totuşi Eu am fost dinainte de toate acestea!”

8. La vorbele acestea, Elena a fost cuprinsă de teamă şi M-a întrebat cu o profundă veneraţie în glas: “Să fii tu oare chiar marele Zeus?”

9. Iar Eu i-am răspuns: “Prea gingaşă porumbiţă, nu-ţi înspăimânta inima cu lucruri deşarte. Eu nu sunt Zeus, pentru că în realitate nici n-a existat vreodată vreun Zeus. Dar Eu sunt Adevărul şi Viaţa; iar cei ce cred în Mine, aceia nu vor vedea, nu vor simţi şi nu vor gusta în veci moartea! Înţelegi tu acum cine şi ce sunt Eu?”

10. Elena: “Dar dacă tu eşti Adevărul cel pur şi Viaţa cea limpede din el, cum se face atunci că încep să simt atâta iubire pentru tine?”

11. Eu: “Porumbiţo, revelaţia aceasta o vei avea abia când vom ajunge pe deal! Dar haideţi să mergem acum, căci altminteri soarele va pleca înainte să ajungem noi!”

12. Am părăsit corturile cu adevărat regale şi ne-am dus pe dealul pe care, dată fiind înălţimea lui neînsemnată, l-am urcat de îndată.

13. Iar când am ajuns pe culme, Cyrenius a observat cât de minunată se înfăţişa întreaga privelişte în faţa ochilor noştri şi ne-a spus că ar putea să privească o asemenea frumuseţe ore în şir fără să obosească. Îi părea doar rău că ziua avea să se sfârşească atât de curând.

14. După un timp a venit la Mine Simon-Petru şi Mi-a spus: “Doamne, astăzi chiar că ai putea să spui şi Tu soarelui, asemenea unui Iosua: «Soare, opreşte-te în loc!», pentru ca aceşti copii de aici să se poată bucura un timp mai îndelungat de minunăţia serii acesteia şi să-L slăvească pe Acela care a creat-o!”

15. Atunci a spus şi Cyrenius: “Vai, Simioane, bătrâne pescar credincios şi acum ucenic al marelui nostru învăţător şi Stăpân, iată că ai avut o idee minunată, iar Stăpânului şi învăţătorului nostru I-ar sta fără îndoială, din motive binecunoscute, mult mai uşor în putere să facă lucrul acesta decât i-a stat lui Iosua!” Cyrenius s-a întors şi el către Mine, iar Iara i-a susţinut şi ea rugămintea.

[Acustic]

Capitolul 87
Soarele cel fictiv

1. Eu însă le-am spus: “Sunteţi cu toţii încă nişte copii fără experienţă şi cereţi ceva care nu trebuie nicidecum să se petreacă la modul cum vă închipuiţi şi gândiţi voi. Căci, vedeţi voi, soarele nu merge pe cer, ci stă mereu neclintit faţă de pământ! E drept că soarele are şi el o mişcare foarte amplă, însă acea mişcare a sa nu afectează pământul, aşa cum un fir de praf de pe haina voastră nu poate afecta deplasarea voastră dintr-un loc în altul.

2. Ceea ce dă naştere zilelor şi nopţilor este rotaţia foarte rapidă a pământului în jurul axei sale. Căci v-am mai explicat şi cu diferite alte ocazii că pământul este o sferă mare, care se roteşte neîncetat dinspre apus înspre răsărit, motiv pentru care mereu una din jumătăţile sale este întoarsă spre soare. De aceea, pe întreg pământul este întotdeauna dimineaţă într-un anumit loc, într-un alt loc amiază, iar în alt loc - în acelaşi timp - seară, şi mai departe, spre miazăzi, este miezul nopţii; iar aceste patru etape orare se succed invariabil una după alta, astfel încât, de-a lungul a aproape 24 de ore, în fiecare punct al pământului să fie odată dimineaţă, odată prânz, odată seară şi odată miezul nopţii. Iar aceasta este o ordine a lucrurilor care, sub pericolul nimicirii a tot ceea ce există pe acest pământ, nu este permis să fie clintită, din punct de vedere al mişcării, câtuşi de puţin!

3. De ar fi să fac Eu acum soarele să mai întârzie cu adevărat timp de o oră deasupra ţinutului acesta, atunci Eu ar trebui să opresc în clipa aceea întreg pământul în loc din mişcarea sa de rotaţie - care la circumferinţa imensă a acestuia este atât de puternică, încât câteva clipe ar reprezenta deja un drum ca de aici până la Ierusalim. Ca urmare a opririi acesteia bruşte a pământului, toate corpurile libere, care nu se află într-o legătură extrem de solidă cu solul, ar fi atât de puternic smucite din loc, încât nu numai că toate făpturile vii, deci oamenii şi animalele, ar fi aruncate cu o putere imensă, cu casele, palatele şi bordeiele lor cu tot, cale de ore întregi spre răsărit, dar o smucitură de natura aceasta ar scoate şi apele mărilor din matca lor, aruncându-le peste munţi, iar munţii ar zbura prin aer asemenea vrăbiilor!

4. Din motivul acesta foarte firesc, pe care vi l-am arătat acum, nu pot deci să dau pe deplin ascultare rugăminţii voastre. Pot însă să plasez pentru voi, exact ca pe timpul lui Iosua, un soare fictiv pe bolta cerului, care să strălucească aidoma celui real. Dar fireşte că soarele acesta va dispărea apoi complet după câteva ore, fiindcă el nu va fi de fapt decât un miraj.

5. De aceea, fiţi acum cu toţii atenţi! Atunci când soarele cel adevărat va apune, tot atunci va răsări şi cel ireal dinspre apus, iar apoi va rămâne timp de două ore să strălucească deasupra orizontului.

6. Dar să ştiţi că nici la aducerea pe cer a acestui soare fictiv, despre care am vorbit, nu vor intra în acţiune nici un fel de forţe supranaturale, ci unele foarte naturale, chiar dacă determinate şi generate de forţele extraordinare din sferele cereşti prin voinţa Mea interioară. Aţi înţeles cât de cât cele ce v-am spus?”

7. Atunci a spus Cyrenius: “Eu cel puţin am înţeles pe deplin; căci eu mai am încă portocala aceea minunată din Ostrazine!(*) Mă înţelegi Tu, Doamne?! Dar că toţi cei prezenţi aici Te-au înţeles, de asta aproape că mă îndoiesc!”

8. Eu am spus: “Asta nu are nici o importanţă! Cel care nu va înţelege fenomenul acum pe deplin, îl va înţelege el cândva, mai târziu. Căci de acest lucru sigur nu depinde fericirea sufletelor omeneşti. Unii oameni care ajung să ştie prea multe despre pământ încep să nutrească, cu timpul, dorinţa - care cândva se va şi materializa - de a cutreiera întregul pământ, în lung şi în lat, iar în felul acesta ei îşi vor întoarce sufletele lor prea mult spre exterior; iar acestea vor deveni pe această cale foarte materiale şi avide de câştiguri.

9. Tocmai de aceea sunt de preferat mai puţine cunoştinţe despre natura materială a pământului şi, în schimb, cât mai multe despre sine însuşi.

10. Căci cel care ajunge să-şi cunoască pe deplin propriul său interior, acela va ajunge apoi destul de repede şi la dobândirea cunoştinţelor nu numai despre întregul pământ, ci şi despre celelalte corpuri cereşti din spaţiul infinit al creaţiei, deopotrivă a celor materiale şi a celor spirituale, dintre care doar ultimele sunt esenţiale şi de cea mai mare însemnătate. Însă simpla cunoaştere exterioară a naturii acestui pământ nu-i va netezi nici unui suflet calea spre nemurire.

11. Acum însă fiţi atenţi, căci de îndată soarele natural va dispărea dincolo de orizont, iar soarele fictiv îi va lua locul pe cer în aceeaşi clipă!”

(_*) - Vezi „Copilăria lui Iisus”, n.r.

[Acustic]

Capitolul 88
Teama grecilor faţă de Mântuitor

1. Şi atunci toţi ochii s-au ridicat spre soarele natural, care îşi şi scufundase una dintre jumătăţi în spatele dealului. Dar în exact aceeaşi clipă în care el a apus, s-a ridicat din acelaşi loc soarele fictiv, oferind aceeaşi lumină puternică zonei respective, şi chiar şi ţinuturilor învecinate. Fireşte însă că până la stele nu putea ajunge o astfel de lumină. Şi, de aceea, unii dintre oaspeţii prezenţi au putut descoperi - în special spre răsărit, unde cerul a rămas uşor întunecat, fiindcă lumina soarelui fictiv nu bătea decât cu greu până la îndepărtatele sfere ale răsăritului - câteva stele de primă mărime şi s-au mirat foarte tare de fenomenul acesta.

2. Dar iată că în momentul acela s-au apropiat de Mine Uran cu fiica sa, Elena, care, cuprins de o profundă veneraţie, Mi-a spus cu o voce tremurândă de emoţie: “Dacă nu mă înşeală toate câte sunt în jurul meu şi dacă nu cumva sunt eu însumi o nălucă, atunci Tu eşti Zeul tuturor Zeilor, Zeul spiritelor şi al tuturor oamenilor, al animalelor, al tuturor ţărilor şi mărilor, al lacurilor, râurilor, pâraielor şi izvoarelor, precum şi al tuturor celor care se află şi trăiesc în ele! De Tine par a asculta deopotrivă vântul şi fulgerele şi chiar şi tunetele cutremurătoare; însă până şi soarele, luna şi toate stelele ascultă de voia Ta!

3. Căci dacă Tu, deşi eşti ca înfăţişare un om ca şi mine, poţi face toate acestea numai prin vorba Ta şi prin voinţa Ta atotputernică, atunci i-aş întreba eu pe toţi înţelepţii lumii, ce altceva Te-ar mai putea deosebi pe Tine de un prim şi desăvârşit Zeu al tuturor Zeilor?!

4. Eu, Uran, un mic domn din ţinuturile marelui Pont, Te recunosc pe Tine ca atare. Şi de-ar fi să apară aici chiar Zeus şi Apolo, şi ar spune un ridicol «Nu», eu i-aş acuza chiar pe ei de cea mai teribilă prostie!

5. Şi acum, apropie-te şi tu, scumpa mea fiică Elena, şi priveşte-L pe Zeul Zeilor, priveşte-L şi vezi ce n-a mai văzut nicicând vreodată ochiul vreunui muritor!

6. Iată, la noi, grecii, dar şi la alte popoare, unui zeu preaputernic şi necunoscut i-a fost ridicat un templu preasfânt, care însă nu-şi deschide niciodată porţile! Uneori, zeul acesta necunoscut era numit şi «în-veci-inexpugnabilul Fatum (soartă)», în faţa căruia tremură - potrivit învăţăturilor noastre - chiar şi marele Zeus, precum frunza în vânt.

7. Şi iată că Zeul acesta teribil se află acum chiar în faţa noastră şi tocmai i-a poruncit cu puţin timp înainte lui Apolo să-şi oprească în loc carul său de foc, potrivit dorinţei acelui roman bătrân şi foarte respectabil, care probabil că este şi el un fel de mic principe în vreo provincie fericită!

8. Şi iată, fiica mea, că Apolo nu se mai clinteşte din loc până când nu va primi porunca tainică de la Zeul cel superior, necunoscut, pe care se spune că doar slujitorii Templului din Ierusalim îl cunosc mai îndeaproape - lucru care poate însă să fie tot atât de bine şi un neadevăr. Căci, dacă nu-L recunosc pe Acesta drept unicul adevărat, atunci ei păşesc în mod cert pe cel mai ruşinos drum greşit din lume!”

9. Frumoasa Elena a spus şi ea: “Se poate să ştie câte ceva despre El, dar cu siguranţă că doar în imagini simbolice. Dar de faptul că ei nu văd în omul acesta miraculos ceea ce vezi tu în El, şi ceea ce - după câte se pare - El chiar este, de lucrul acesta sunt aproape sigură! Un singur lucru nu-l înţeleg încă prea bine, şi anume că îmi simt inima tot mai plină de o iubire adevărată, profundă, pentru El; şi totuşi omul trebuie să se teamă de un zeu, să-l venereze şi să-i aducă în dar ofrande!

10. Doar ştii prea bine cu câtă severitate mi-a interzis preotul nostru, care era un slujitor al lui Apolo, orice fel de iubire pentru vreun zeu. Căci o astfel de iubire ar însemna, după spusele lui, în primul rând o lipsă de veneraţie faţă de un zeu de prim rang, iar în al doilea land, în măsura în care ea ar creşte şi l-ar atrage de-a binelea pe unul dintre zeii de prim rang, ea ar trezi pe dată gelozia culpabilă a zeiţelor, şi în mod inevitabil te vei trezi pe veci cu soarta amară a lui Europa, Dido, Daphne, Euridice sau Proserpina - ceea ce ar fi un lucru mai mult decât înspăimântător.

11. Eu, după cum ştii prea bine, am reuşit să-mi sădesc în suflet, potrivit poveţelor preaînţelepte ale preotului nostru întru Apolo, ideea că la vederea chiar şi a celui mai frumos chip de zeu nu trebuie să simt decât groază, aşa cum o resimţi în faţa chipului înfricoşător al Meduzei, Gorgonei sau al Megaerei!

12. Despre o iubire pentru un zeu nu mai putea fi aşadar nici vorbă în asemenea împrejurări! Şi iată că acum, ţi-o mărturisesc cu toată sinceritatea, simt că, în ciuda luptei interioare care se dă în mine şi în pofida tuturor imaginilor de groază pe care mi le readuc mereu în minte, legate de înmugurirea unei iubiri pentru un zeu, încep să Îl iubesc din ce în ce mai mult pe Zeul acesta! Da, aş fi capabilă să accept pentru Ei chiar şi cea mai groaznică moarte dacă El mă învredniceşte în schimb chiar şi numai cu o privire prietenească!

13. O, ceruri! Cât de prietenos poate fi El, în ciuda marii Sale seriozităţi! Of, zeii n-au făcut deloc bine interzicându-ne nouă, oamenilor, să-i iubim!”

14. Dar Uran i-a răspuns: “Ei bine, fiica mea! Zeii sunt foarte înţelepţi şi ei ştiu mai bine ce drepturi trebuie să le acorde oamenilor! Iar noi trebuie ca, prin viaţa dusă pe acest pământ, să ajungem a fi atât de curaţi încât în sufletul nostru să nu mai poată fi găsită nici cea mai mică pată, nici chiar la judecata cea severă a celor trei judecători neîndurători Aakus, Minos şi Rhadamantis; şi, odată ce aceştia ne vor recunoaşte deplina puritate în faţa ochilor şi urechilor tuturor zeilor, abia atunci ni se va permite în veşnicele grădini Elizee, ca o fericire supremă, să-i putem iubi măcar în taină pe zeii cei măreţi!

15. Aici însă, pe pământ, în învelişul acesta impur alcătuit din carne, trebuie să te fereşti mai presus de orice să te îndrăgosteşti de acest suprem, şi cel dintâi Zeu! Căci acesta ar fi lucrul cel mai înfricoşător cu putinţă! Iar dacă într-adevăr simţi deja vreun fel de iubire pentru Ei, atunci cel mai bun lucru ar fi să plecăm cât mai curând cu putinţă din locul acesta!”

16. Dar Elena a spus: “Acest lucru nu-mi va folosi prea mult, căci El mi-a pătruns deja prea mult în inimă şi nu-L voi mai putea izgoni nicicum de acolo! Dar uită-te la fetiţa aceea atât de delicată, căci şi ea pare să-L iubească foarte mult şi văd că nu i se întâmplă nimic rău!”

17. Iar Uran i-a răspuns: “Draga mea, dar poţi să ştii sigur că nu este şi ea vreo zeiţă? Căci, în cazul acesta, nu atât de El, cât mai ales de ea ai avea a te teme! Cine poate şti dacă ea nu are puterile înzecite ale unei Iunone?!”

18. Atunci Elena a spus, foarte tristă şi cu lacrimi în ochi: “Da, da, s-ar putea să ai dreptate! O, cât de fericiţi sunt zeii şi cât de nefericiţi sunt în schimb oamenii! O inimă care nu are voie să iubească este cea mai mare nefericire pentru un om pe lumea aceasta! Căci, de mă necăjeşte ochiul meu, lumina lui poate fi stinsă, dacă mă supără o mână, ea îmi poate fi retezată, la fel şi piciorul, iar dacă mă necăjeşte pielea mea cea albă şi atât de delicată, pot pune să-mi fie strunită cu nuiele şi unsă apoi cu noroi; ce pot face însă cu inima dacă începe să mă necăjească prea tare? Dacă simţi o durere în stomac, pentru asta Esculap a recomandat să se bea zeamă de aloe, şi stomacul tău se va simţi imediat mai bine. Împotriva durerii din inimă însă el nu a prevăzut, după câte ştiu eu, nici un leac!

19. Dar uite că mi-am amintit un lucru: se spune că Zeul acesta este totodată şi cel mai mare dintre Mântuitori! Nu crezi că, dacă L-am ruga, El va voi să mă ajute?! Căci doar ne-a ajutat chiar şi atunci când noi nu-I puteam cere acest lucru, pentru simplul motiv că nu Îl cunoşteam. Cine ştie, poate va vrea să ne ajute şi acum, când Îl cunoaştem, dacă Îi vom adresa o asemenea rugăminte şi dacă Îi vom promite orice sacrificiu va cere de la noi!”

20. Uran a spus: “Da, ţi-a venit o idee bună şi poate că ea va da roadele dorite! Întrucât însă chiar Zeul cel mare ni l-a desemnat pe înţeleptul Matael drept ghid întru povăţuirea noastră, nu ne putem adresa marelui Zeu decât prin intermediul acestuia! Însă şi Matael însuşi îmi pare a fi un fel de semizeu, la fel ca şi acel tinerel pe care eu îi consider în mare taină, dar aproape cu certitudine, a fi zeul Mercur.”

21. Elena i-a răspuns: “Desigur, probabil că aşa stau lucrurile, iar tânărul s-ar putea să fie chiar Mercur! Dar uite că iar mi-a venit o idee! Nu este exclus ca noi, pe pământ, să fi şi murit deja, să fi trecut cu bine prin judecata cea severă, să fi băut deja din Lethe (*1), şi să fi uitat, prin urmare, că am trăit pe pământ şi că am murit abia de curând! Poate că suntem deja în grădinile Elizee, dar zeii nu vor să ne spună acest lucru, ci ne lasă pe noi să-l aflăm din tot felul de împrejurări!

22. Priveşte numai minunăţia de nedescris a ţinutului acesta! Oare ar putea fi Elizeele mai minunate?! Un soare apune, iar un altul răsare din acelaşi loc, dar nici stelele nu lipsesc de pe cerul dimineţii celei veşnice! Dacă aşa stau lucrurile, tată, atunci nici iubirea mea nu ar mai fi ceva groaznic!”

23. Iar Uran a spus: “Copilă, observaţia aceasta a ta are un sâmbure de adevăr în ea, deşi nu aş putea-o accepta pe loc drept adevărul deplin! Dar să nu mai lungim vorba: Matael nu ne-a fost dat de geaba ca povăţuitor, aşa că ne va lămuri el în toate!

24. Chiar dacă am ajuns deja în Câmpiile Elizee, suntem nişte simpli novici aici şi nu ne descurcăm încă nici pe departe în lumea aceasta nouă; însă învăţătorul nostru, Matael, ne va ghida pe amândoi! E drept că acum locul acesta seamănă cu un paradis, dar înainte, pe timpul eclipsei de soare, el nu prea arăta a Câmpii Elizee, ci mai curând a Orcus (*2). Acum el este aşa, dar, după câte am auzit eu, minunăţia asta elizeică nu va ţine decât cel mult două ore, după care - sigur că nu putem şti exact - dar s-ar putea ca aspectul ţinutului să devină din nou unul foarte teluric (pământesc)! Dar hai să nu mai pierdem vremea, doar îl avem pe Matael, iar el ne va da fără îndoială cele mai bune lămuriri despre toate acestea! Mai bine adresează-i-te însă tu, Elena, căci eu încă nu prea am curajul să o fac! Vouă, femeilor, lucrurile acestea vă reuşesc mult mai bine decât nouă, bărbaţilor!

25. E drept că Matael pare foarte cufundat într-o discuţie cu bătrânul prinţ, dar şi Zeul vorbeşte cu căpitanul roman! După cum spuneam, eu nu mă încumet să încep discuţia aceasta şi poate că până la urmă mi s-ar lua chiar în nume de rău. Tu însă eşti femeie şi ţie nu ţi se va lua în nume de rău o mică îndrăzneală. De aceea, du-te şi încearcă-ţi norocul!”

26. Elena i-a răspuns însă: “Să ştii că şi eu am o oarecare teamă în suflet şi nu prea ştiu exact cum este cel mai bine să fac. Lasă-mi aşadar puţin timp şi lucrurile se vor potrivi ele cumva!”,

27. Iar Uran a spus: «Grăbeşte-te încet» - aşa sună vechiul sfat al oracolului din Dordona, al cărui descoperitor se spune că a fost înţeleptul Plotin, care ar fi trăit încă înainte de Homer. De aceea, poţi să-ţi acorzi oricând un pic de timp!

28. Căci, orice ar dori să facă un om, de acel lucru el trebuie să se apuce cu inteligenţă şi să se gândească întotdeauna la urmările pe care le-ar putea avea faptele sale; de aceea, este mai bine să nu ne grăbim, căci astfel vom putea ocoli orice capcană! A te apuca de o treabă încet, dar sigur, este întotdeauna cu mult mai bine decât să te arunci cu o grabă temerară într-o prăpastie a cărei adâncime nu ai apreciat-o corect înainte, motiv pentru care ajungi să te scufunzi apoi într-un abis! Ehei, bătrânul Uran are şi el inteligenţa şi înţelepciunea lui, şi până acum nu a avut motive să regrete nici unul din paşii făcuţi de el. Şi, cine ştie, poate că Geniile cele bune îl vor feri şi pe viitor de aşa ceva!”

(*1) Apa Infernului, având darul să-i facă pe cei morţi să-şi uite viaţa pământească.
(*2) Infernul, în mitologia greacă.

[Acustic]

Capitolul 89
Intervenţia Iui Matael şi lămuririle aduse de el

1. După acest dialog purtat de înţelepciunea păgână a celor doi, aceştia, Uran şi Elena, au rămas o vreme tăcuţi, aşteptând să găsească curajul care s-o însufleţească în special pe Elena să i se adreseze lui Matael pentru a interveni pe lângă Mine. Cu cât trecea însă timpul, cu atât creşteau şi îndoielile din sufletul lor, iar acestea le reduceau curajul dorit, în loc să li-l sporească şi să-l însufleţească. Amândoi admirau splendoarea acelei seri, însă cu oarecare teamă; căci lumina întrucâtva ireală a soarelui cel fictiv, locul străin aproape necultivat, faptele extraordinare, precum şi prezenţa Mea, nu erau de natură să liniştească sufletele celor doi, pentru ca ei să se poată bucura de tihna acelei seri.

2. Atunci când Matael a văzut toate acestea, el s-a apropiat de Uran şi i-a spus: “Prietene, nu pari deloc bine dispus, iar fiica ta cea frumoasă pare chiar puţin suferindă! Spuneţi-mi mie dacă aveţi vreun necaz!”

3. Iar Uran i-a şoptit în taină Elenei: “Uite că ne-a şi prins! Acum trebuie vorbit cu mare înţelepciune, sincer şi drept, căci altminteri vom face iute o plimbare spre locul acela pe care-l păzeşte Cerberul şi în care domneşte neînduplecatul Pluto! Vorbeşte puţin şi rar, cugetă la fiecare cuvânt, căci altfel sigur o încurcăm!”

4. În momentul acela, Matael l-a bătut uşor pe umăr pe atât de înfricoşatul Uran şi i-a spus: “Bine, prietene, dar de ce taci? Doar înainte ai ştiut să vorbeşti cu destul curaj cu mine! Ce ţi s-a întâmplat dintr-o dată?”

5. După o vreme, Uran, care tremura din tot corpul, a răspuns bâlbâindu-se: “Vai, vai - of, ce groaznică lovitură!

6. E drept că mie nu mi s-a petrecut, ca să fiu sincer, nimic, însă uite, eu şi cu fiica mea am ajuns, după cum ne-am putut da acum seama, ca nişte amărâţi de muritori ce suntem, printre voi, zei nemuritori şi, după cum se pare, suntem de-a dreptul în Olimp, reşedinţa principală a zeilor celor veşnici şi nemuritori!

7. Şi fireşte că aici se petrec tot felul de lucruri minunate, deloc obişnuite şi omeneşti! Sfinţenia extraordinară a locului acesta ne umple de spaimă şi teamă, şi asta cu atât mai mult cu cât inima fiicei mele a început să fie cuprinsă de iubire pentru marele Zeu al tuturor zeilor, după cum spune chiar ea.

8. Potrivit legilor zeilor noştri, o astfel de iubire este însă cea mai mare fărădelege împotriva neţărmuritei divinităţi a zeilor, mai ales în cazul Zeului tuturor zeilor, cei necunoscut! Dar biata mea fiică nu îşi mai poate stăpâni iubirea ei cea nefericită! Ea nu doreşte acest lucru, însă inima ei îi răspunde implacabil: «Trebuie!»

9. Biata de ea mi-a mărturisit cu toată sinceritatea acest lucru şi de aceea am luat hotărârea să-l rugăm prin tine pe marele Zeu să aibă marea generozitate să vindece inima fiicei mele de o asemenea iubire. Căci iubirea aceasta nu se datorează propriei ei voinţe, ci mai degrabă unor împrejurări exterioare, total necunoscute nouă! Ai dori oare tu, ca un mare semizeu ce eşti, să ne faci binele acesta? Doreşti tu să-L rogi pe marele Zeu să vindece inima cuprinsă de boală a fiicei mele, cerându-mi în schimb orice sacrificiu doreşte?”

10. Vorbele acestea i-au smuls lui Matael, pentru prima oară de la însănătoşirea sa, un surâs plin de indulgenţă şi de milă, şi atunci el i-a spus lui Uran: “De fapt, tu eşti un adevărat păgân, însă ai sufletul foarte curat! Călătoreşti prin jumătate de lume pentru a afla adevărul şi lumina cea adevărată; iar atunci când o găseşti, nu o recunoşti din cauza marii tale prostii păgâne!

11. Îţi spun sincer că-mi este tare milă de tine şi că te compătimesc din toată inima pentru miopia ta; sper însă că aici nerozia aceasta a ta va lua în curând sfârşit!

12. Vezi tu, în ceea ce priveşte iubirea pentru marele nostru învăţător preasfânt, pe care fiica ta o simte în inima ei, tocmai acesta este singurul şi adevăratul semnal de viaţă al scânteii spirituale divine din sufletul ei! Iar atunci când micuţa scânteie va deveni flacără în pieptul ei, abia atunci va recunoaşte ea reala nimicnicie a vechiului vostru politeism, dar totodată şi unica, adevărata şi eterna divinitate a Aceluia care a aprins scânteia aceasta şi a înteţit-o în sufletul ei, altminteri atât de curat.

13. Căci adevăr îţi spun ţie: iubirea este singura legătură prin intermediul căreia Dumnezeu le poate strânge lângă inima Sa de Tată atotputernic pe creaturile Sale, ca şi copii ai Săi. Iar tu, păgân bătrân şi orb ce eşti, tu ceri dezlegarea tocmai de cea mai înaltă îndurare dumnezeiască, pe care bunul Dumnezeu însuşi, în marea Sa milostivenie, a revărsat-o în inimile voastre întru trezirea vieţii voastre interioare!?

14. Renunţă deci la vechea ta prostie şi transformă-te într-un om capabil să dobândească viaţa cea veşnică prin sine însuşi şi prin puterea dăruită lui în acest scop de către Dumnezeu, prin puterea de a se cunoaşte pe sine şi pe Dumnezeu, cucerindu-şi astfel adevărata fericire eternă!”