Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 3 - Jakob Lorber

[Acustic]

Capitolul 180
Esenţa şi menirea îngerilor

1. Îngerul: “Nu e nici o diferenţă! Lasă-ţi spiritul să renască mai întâi, iar apoi gândul tău va fi şi el o lucrare miraculoasă desăvârşită, divină, în toate cele care îşi au fundamentul în ordinea lui Dumnezeu!

2. Să nu cumva să crezi că eu sunt acela care face toate acestea; pe toate le face spiritul Domnului, care îmi umple fiinţa interioară. Căci noi, îngerii, nu suntem în esenţă altceva decât focare de iradiere ale spiritului divin! Într-un fel, se poate spune că noi suntem voinţa atotputernică a lui Dumnezeu, personificată. Cuvântul nostru este vorbirea gurii Lui, iar frumuseţea noastră, este un reflex al nesfârşitei Sale măreţii şi al maiestuozităţii Sale nemăsurate.

3. Dar, chiar dacă Domnul Dumnezeu, în maiestuozitatea înţelepciunii şi puterii Sale, este nesfârşit, El este totuşi - din iubirea Tatălui - aici, cu şi printre voi, ca un om limitat. Şi tocmai această iubire, care Îl face pe El însuşi om în faţa voastră, ne dă şi nouă, îngerilor, chip de om în faţa voastră, căci altminteri nu suntem decât lumină şi foc, ţâşnind permanent prin toate nesfârşitele spaţii ca nişte gânduri mari, Creatoare, pătrunse de cuvânt, putere şi voinţă, din veac în veac!

4. Voi, oamenii pământului, puteţi primi acum Spiritul, ba mai mult, flacăra iubirii din inima divină, prin care veţi putea deveni apoi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, şi de aceea sunteţi mult mai avantajaţi decât noi, iar noi va trebui să mergem pe drumul vostru pentru a deveni asemenea vouă.

5. Câtă vreme noi, îngerii, rămânem aşa cum suntem acum, nu suntem altceva decât braţe şi degete ale Domnului şi nu ne mişcăm pentru a îndeplini un lucru decât atunci când suntem mişcaţi de Domnul, aşa cum voi vă mişcaţi mâinile şi degetele pentru a face ceva. Tot ceea ce vezi la mine Îi aparţine Domnului; nimic nu ne aparţine nouă - de fapt, tot ce vezi la noi este Domnul însuşi.

6. Voi însă sunteţi chemaţi şi hărăziţi să deveniţi – în cea mai deplină libertate - ceea ce este Domnul însuşi. Căci vouă, chiar Domnul vă va spune: «Voi trebuie să fiţi desăvârşiţi în toate, aşa cum este desăvârşit Tatăl vostru în ceruri!»

7. Dacă însă Domnul vă spune vouă, oamenilor, aceste vorbe, cu atât mai mult veţi deduce din ele pentru ce lucruri nesfârşit de măreţe sunteţi chemaţi şi ce deosebire imensă există între voi şi noi!

8. Acum sunteţi, desigur, abia nişte embrioni în pântecul matern, care, cu forţa vitală proprie, nu pot construi case. Când veţi fi renăscuţi însă din adevăratul pântec matern al spiritului, veţi fi capabili să faceţi şi voi ceea ce face acum Domnul!

9. Şi îţi spun ceva ce vă va spune Domnul însuşi, dacă veţi rămâne neclintiţi în credinţa şi iubirea voastră pentru El. Iată, aşa vă va spune El: «Eu fac lucruri mari în faţa voastră, dar voi veţi face lucruri şi mai mari în faţa lumii întregi!”

10. Oare ne spune şi nouă Domnul asemenea vorbe? O, nicidecum, căci noi suntem voinţa şi fapta Domnului, în faţa cărora El, ca şi când ar mărturisi în faţa Lui însuşi, vă va face această proorocire.

11. Dar iubirea, mila şi îndurarea nesfârşită a Domnului vor hotărî, în timp, şi pentru noi o cale pe care să putem deveni şi noi adevăraţi copii ai Tatălui Ceresc.

12. Calea pe care merge acum Domnul însuşi va deveni cândva calea tuturor spiritelor primordiale ale tuturor cerurilor - dar nu de azi pe mâine, ci încet-încet, în derularea continuă a veşniciei fără sfârşit, în care am purces din Dumnezeu şi ne mişcăm în sus şi în jos, încoace şi încolo, fără a atinge vreodată marginea cerului. Dar, oricât de mult s-ar lăsa aşteptat ceva, până la urmă el tot se va petrece, tocmai pentru că el există, adevărat şi supus, în marea ordine a Domnului. Iar ceea ce există deja în această ordine se va şi petrece; când, asta chiar nu mai contează! Iar, odată ce s-a petrecut, este aici, ca şi când ar fi de-o veşnicie.

13. Acum o sută de ani, tu, prietene Philopold, nu erai încă născut şi, prin urmare, nu erai aici aşa cum eşti acum. Dar te simţi cumva ca şi când nu ai fi fost dintotdeauna? Doar socoteala rece a minţii tale îţi arată că nu ai fost mereu aici, dar simţirea şi percepţia ta cea mai vie îţi arată tocmai contrariul.

14. La fel, raţiunea ta rece îţi arată că odată şi odată vei muri, şi astfel, tu, cel care eşti acum, vei pieri de pe acest pământ pentru vecie. Dar întreabă-ţi simţirea şi percepţia, ele habar nu au de vreo moarte sau de vreo dispariţie şi nici nu vor să aibă.

15. Ei bine, cine are în sine dreptatea şi adevărul: raţiunea cea rece sau fierbintele simţ al vieţii? Adevăr îţi spun: amândouă, atât raţiunea, cât şi simţul vital conştient de sine! Raţiunea, ca bibliotecă ordonată a sufletului, se va desprinde de acesta odată cu căderea trupului. Fiind trecătoare, la fel ca şi celelalte părţi ale trupului şi ca membrele acestuia, capacitatea sa materială de percepţie şi de evaluare trebuie să aibă şi percepţia efemerităţii. Altfel stau însă lucrurile cu simţul vital şi cu conştiinţa de sine care, întrucât provin spiritual din Dumnezeu, nu au avut niciodată un început şi, prin urmare, nu vor putea avea niciodată un sfârşit!

16. Din acest motiv, sufletului îi este cu neputinţă, chiar şi în ipostaza sa cea mai materială, să se gândească pe sine ca fiind trecător, ori ca încetând de a mai exista. Şi astfel sufletul devine din ce în ce mai luminos şi, atunci când va deveni una cu spiritul divin, sentimentul eternităţii va deveni atât de puternic şi de limpede, încât sentimentul efemerităţii din socoteala rece a raţiunii îşi va pierde orice semnificaţie şi orice putere.

17. Motivul este acela că Duhul lui Dumnezeu, care pătrunde toate forţele vitale ale sufletului, pătrunde şi nervii spirituali ai trupului, cărora le răpeşte astfel sentimentul efemerului. Iar acest lucru este cu putinţă pentru că, până la urmă - prin spirit - toate substanţele vitale propriu-zise, eterice, corporale, devin nemuritoare, asemenea substanţelor vitale ale sufletului.

18. Tu, dragul meu Philopold, care tot de sus vii, îţi vei da seama acum cu uşurinţă că un spirit poate aştepta oricât şi, pentru el, un timp oricât de îndelungat nu înseamnă de fapt nimic. Căci odată şi odată îi va veni şi lui rândul, după rânduiala binecuvântată a Domnului. Se pune atunci întrebarea: care parte a veşniciei este mai lungă pentru el - cea pe care a trăit-o deja şi în care a acţionat, sau cea pe care o mai are de trăit?

19. Ce-i drept, eu sunt acum ceea ce sunt, şi acest trup aparent nu este nicidecum un trup conceput şi apoi născut, carne şi sânge pătrunse de un suflet substanţial. Oricum însă, mă apropii destul de mult de această formă şi timpul în care îndurarea Domnului se va manifesta s-ar putea să nu fie prea departe, şi atunci voi fi şi eu ceea ce eşti tu acum!

20. De aceea, nu mă lăuda fiindcă m-ai văzut făcând minuni. Căci, nefiind încă un eu, eu-l meu este doar un eu al voinţei Domnului şi numai El în El însuşi trebuie lăudat şi slăvit pentru această minune, El - care ar fi săvârşit-o chiar şi fără mine în această formă, pe aceasta şi altele mult mai mari.

21. Dar El este Acela care i-a ţinut cuvântarea cea sfântă lui Cornelius şi pe care eu am scris-o apoi pentru el. Acum Îl cunoşti de la Cana până la Kis şi Îl vei cunoaşte încă şi mai profund. Dar acum fii atent, căci El va rosti iarăşi cuvinte curate ale vieţii!”

[Acustic]

Capitolul 181
Filosofia lui Philopold privind creaţia

1. Philopold s-a întors atunci către Kisjonah, care era aşezat lângă el, şi i-a spus: “Ai acum şi tu, împreună cu mine, o concepţie clară despre îngerul lui Dumnezeu? Iată, şi eu am susţinut mereu că îngerii nu sunt personalităţi, ci doar idei pătrunse de voinţa lui Dumnezeu şi vizibile într-o anumită întrupare doar atunci când Dumnezeu hotărăşte că e necesar. Dar, deoarece Dumnezeu are probabil infinit de multe idei secundare mai mari şi mai mici, este sigur că, pentru a fi realizate în vreun fel, acestea trebuie să fie pătrunse de puterea şi de forţa neclintitei voinţe dumnezeieşti, căci, în caz contrar, nu ar putea niciodată trece într-o existenţă activă, eficientă, sau într-o existenţă realizată.

2. Toate creaturile aflate într-o anumită formă, fie pentru un timp, fie pentru totdeauna - ca, de pildă, o lume întreagă şi tot ceea ce cuprinde aceasta, toate componentele ei -, sunt idei pornite de la Dumnezeu, care au deja o existenţă realizată. Dar, pentru a ajunge la această existenţă realizată, de la Dumnezeu trebuie să pornească permanent idei în general lipsite de formă, care acţionează liber, care sunt pătrunse de voinţa Sa, dar numai pentru a acţiona şi pentru a crea forme, nu pentru a deveni ele însele o formă în care să se unească forţa şi inteligenţa (pentru ca abia astfel să acţioneze, într-o manieră divină, dinspre propriul centru asupra ideilor emise obiectiv; astfel încât acestea să devină forme pentru un scop anume şi într-o anumită ordine planificată), după cum a scris deja înţeleptul Platon despre originea sufletului omenesc.

3. Sigur că acest înger are o formă, dar această formă în sine nu înseamnă nimic, deoarece este schimbătoare; dar aşa cum este, el se află aproape pe punctul de a se elibera de ideea fundamentală divină, ca un gând existent în sine şi pentru sine, căpătând astfel o existenţă dependentă doar de sine şi putând să acţioneze în sine şi pentru sine, în parte cu materialul acum separat, propriu, şi în parte cu ceea ce vine încontinuu dinspre Dumnezeu.

4. Dar aici mi se pare că se reflectă şi marea idee de «adevărat copil al lui Dumnezeu». Căci, câtă vreme o idee este identică cu divinitatea, nefiind izolată de aceasta, ea nu poate acţiona liber şi nu poate fi independentă. Doar atunci când ne devine egală în toate nouă, oamenilor acestui pământ, ea poate deveni şi poate fi ceea ce suntem hărăziţi să fim noi, oamenii.

5. Spune-mi, este corectă sau nu viziunea mea?!”

6. Kisjonah: “Da, da, nu găsesc nimic greşit în cele spuse de tine! Sigur că eu sunt doar un mic înţelept al acestei lumi. Cu toate acestea însă, eu, cu judecata mea, găsesc că ai vorbit foarte cumpătat şi mă bucur să găsesc în tine un atât de înţelept prieten şi frate întru Domnul. Acasă vom mai avea multe ele vorbit despre asta, dar acum aştept iarăşi un cuvânt de viaţă din gura Domnului

7. Îngerul acesta a spus el ceva despre aceasta, dar încă nu s-a petrecut nimic, iar discuţia noastră plină de înţelepciune pare să-L fi adormit pe Domnul, aşadar - după toate aparenţele - nu va vorbi prea curând.

8. Înţeleapta copilă, care l-a pus atât ele tare pe gânduri pe Cornelius, a adormit şi ea, la fel şi guvernatorul general şi, după cum văd acum, dorm chiar mai mulţi la masa noastră, dar la celelalte mese e destul de multă voioşie! Am impresia că cei de la masa aceasta au adormit în urma demonstraţiilor de înţelepciune făcute de înger şi, mai ales, de tine!

9. Ştii, dragul meu Philopold, îmi place nespus de mult sa te ascult vorbind despre lucruri suprasenzoriale; dar aici, în prezenţa Înaltpreaînţeleptului, aproape că ai exagerat! E adevărat că şi îngerul a vorbit mult, dar el a vorbit din Domnul, ceea ce e într-un fel ca şi când ne-ar fi vorbit Domnul însuşi. Dar când ai vorbit tu, nu ai exprimat decât părerea ta despre toate cele spuse de înger, şi asta a provocat, pare-mi-se, somnolenţa la masa noastră! Nu eşti şi tu tot de aceeaşi părere?”

10. Philopold: “Da, da, s-ar putea să nu fii foarte departe de adevăr! Acum îmi pare şi mie rău că m-am lăsat amăgit astfel de judecata mea. Dar ce a fost a fost, deşi am în acelaşi timp convingerea că nu am săvârşit o nedreptate!”

[Acustic]

Capitolul 182
Până unde ajunge judecata creierului

1. Când conversaţia celor doi a ajuns în acest punct, Mi-am îndreptat ţinuta şi i-am spus cu voioşie lui Philopold: “O, câtuşi de puţin!

2. Concepţia ta despre diferenţa dintre un înger şi un om al acestui pământ este corectă. Totul, până la cel mai mic amănunt, este exact aşa cum ai înţeles şi ai analizat tu foarte bine. Somnul Meu uşor a fost doar o urmare a oboselii trupeşti pentru că am lucrat aproape două nopţi!

3. Dar; dacă tot eşti un adevărat înţelept platonician, vorbeşte-ne şi despre adevăratul motiv al pogorârii Mele în trupul acestui pământ!

4. Ce sunt Eu în spirit şi ce am fost Eu din veacul veacului, asta ştii. Că am şi un trup din carne şi sânge la fel ca ceilalţi oameni, vezi şi simţi, la fel ca şi ceilalţi care sunt aşezaţi la această masă.

5. Dar de ce am îmbrăcat Eu oare un veşmânt muritor? De ce s-a îmbrăcat cauza primordială a întregii existente şi a vieţii cu veşmântul celei mai vădite efemerităţi? Aşa trebuie să fie, sau este doar o toană a Duhului cel veşnic al lui Dumnezeu, care este, rămâne şi se manifestă în Mine? Dacă poţi să răspunzi corect acum, în faţa Mea, vei primi din cer - deja în viaţa aceasta - un premiu pentru înţelepciune!”

6. Philopold: “Doamne, Îţi mărturisesc deschis că mă încearcă vag o idee, căci din noaptea vieţii mele se ridică o lumină ca un răsărit de soare, evident ca urmare a revărsării harului Tău, o, Doamne! Da, simt măreţia nesfârşită a celor ce trebuie să le spun, dar îmi lipsesc cuvintele!

7. Această chestiune nu poate fi explicată nici măcar de un eon de fraze dictate de înţelepciunea pământească. Ne-ar trebui o limbă proprie spiritelor, iar aceasta ar trebui să mai fie şi înţeleasă, altminteri am vorbi unor urechi surde.

8. Dar, în primul rând, - de unde să luăm o astfel de limbă şi, în al doilea rând, cum să le dăm oamenilor înţelegerea necesară?! Iată, o Doamne, acestea sunt lucruri esenţiale, după părerea mea, fără de care desfăşurarea unei înţelepciuni superioare este cu desăvârşire imposibilă!

9. Dar, făcând abstracţie de aceasta, simt viu în mine marele, preasfântul, miraculosul adevăr; dar simt în acelaşi timp şi imposibilitatea totală de a îmbrăca în cuvintele noastre sărace acest adevăr mare şi preasfânt, astfel încât să fie înţeles corect. Acest motiv, o, Doamne, cred că Îl vei înţelege şi nu-mi vei mai cere să fac această demonstraţie a celei mai înalte şi mai mari înţelepciuni!”

10. Eu: “A, nu e chiar aşa cum crezi! În creier, acolo de unde sufletul îşi ia de obicei raţiunea, cu greu vei găsi vreodată cuvintele potrivite; dar cu atât mai mult le vei găsi în inimă, unde se află ascunsă o scânteie din spiritul divin.

11. Cerceteaz-o pe ea şi vei descoperi că până şi cel mai înalt şi mai profund adevăr poate fi explicat cu mult mai bine şi pe înţelesul tuturor, în cuvintele cele mai simple şi mai fireşti din lume, decât în vorbele înalte ale înţeleptului Solomon! La ce foloseşte «Cântarea Cântărilor», dacă la a mia lectură o înţelegi la fel de puţin ca la prima?

12. Solomon a fost nevoit însă să scrie astfel pentru că atunci încă nu sosise timpul să li se dezvăluie pe deplin oamenilor, total incapabili şi lipsiţi de duh în inima lor, cele mai adânci mistere ale cerului. Dimpotrivă, aceste mistere trebuiau învăluite. Trebuiau sugerate lucrurile care aveau să vină pentru a trezi uimirea în suflete. Dar de înţelegere nu putea fi vorba.

13. Chiar Solomon a înţeles din a sa «Cântare a Cântărilor» tot atât de puţin cât înţelegi tu acum. Căci dacă ar fi înţeles-o, el n-ar fi păcătuit şi n-ar fi slujit idolilor, şi nu ar fi fost desfrânat.

14. Dar ceea ce a scris el din Duhul lui Dumnezeu, care adia în anumite momente prin sufletul său, rămâne totuşi cuvântul curat al lui Dumnezeu - care însă nu e dat pentru a fi înţeles cu creierul, ci numai prin Duhul lui Dumnezeu, aflat în inimă şi capabil să înţeleagă; acesta însă (Duhul lui Dumnezeu) abia acum, odată cu pogorârea Mea, a fost pus în inima câtorva oameni, puţini la număr, aşa încât ei să Mă recunoască, să Mă înţeleagă şi să Mă priceapă, de dragul şi spre binele lor şi al celorlalţi oameni care sunt încă adormiţi din punct de vedere spiritual.

15. În inima ta însă, Duhul de care îţi vorbesc a fost deja sădit, precum un embrion în pântecul mamei sale. Aşadar, nu trebuie decât să cauţi puţin în inima ta şi vei găsi în tine Duhul din Dumnezeu, iar acesta îţi va da cuvintele prin care vei dezvălui celor de la această masă lucrurile despre care te-am întrebat.”

16. Philopold: “Doamne! Toate sunt bune, aşa cum le spui Tu, şi probabil că voi găsi cheia în inima mea. Dar Ţie, Doamne, Ţi-ar fi şi mai uşor să ne dezvălui această taină, iar noi am fi ascultătorii cei mai atenţi. Pentru mine însă va fi îngrozitor de greu şi, până la urmă, aş putea chiar să mă fac de râs, şi pe bună dreptate!”

17. Eu: “O, câtuşi de puţin. În primul rând, ordinea hotărâtă de Tatăl Ceresc spune că, pentru a deveni scopul vostru în viaţă, aceste lucruri trebuie mai întâi să crească în voi înşivă şi, în al doilea rând, lucrurile n u sunt nici pe departe chiar atât de grele cum îţi închipui tu,

18. Aş putea să vi le spun Eu, ţie şi celorlalţi, şi până la urmă M-aţi înţelege. Dar sufletul vostru le-ar păstra, la fel ca pe toate celelalte, în principal în palatul său din creier, unde ar fi de prea puţin folos spiritului dinlăuntrul vostru. Căci ceea ce sufletul păstrează în palatul din creier moare şi piere în timp, odată cu creierul. Ce folos poate avea atunci spiritul din ceea ce a pierit şi a încetat să mai existe?!

19. Dar dacă veţi ajuta să crească aceste lucruri în inima voastră, ele vor rămâne veşnic în acela care este veşnic, adică în spiritul vostru, şi, prin el, veşnic în sufletul vostru. Ceea ce se adună însă în creier va dispărea şi, din toată cunoaşterea lumească, nu va mai rămâne nimic în suflet după ce acesta va părăsi trupul.

20. De aceea, de acum înainte va trebui să adunaţi totul în inimă şi în inimă să lăsaţi aceste lucruri să crească şi să înflorească, pentru că ceea ce ia naştere în creier este bun doar pentru viaţa trecătoare şi pentru trupul muritor.

21. Sufletul şi spiritul nu au nevoie de toate acestea; ele nu au nevoie de îmbrăcăminte pământeană, de locuinţă, de ogor şi de vie. Toate grijile pornite din cunoaşterea realizată de creier sunt îndreptate spre acoperirea nevoilor trupeşti, care au atins, din păcate, în cazul oamenilor, un grad atât de înalt încât cea mai mare parte a omenirii nu le mai poate nici număra, nici satisface.

22. De aceea, raţiunea pământeană a creierului nu va putea asimila şi nu va putea pricepe niciodată ceva pur spiritual, deoarece aceasta i-a fost dată omului doar pentru îngrijirea trupului său. Doar spiritul divin din inimă poate să facă aşa ceva şi, de aceea, el trebuie revelat cât mai devreme. Odată ce a căpătat o oarecare consistenţă, ordinea dreaptă a vieţii este ca şi realizată. Aşadar, urmăreşte acum să explici în faţa noastră ceea ce ţi-am cerut, iar spiritul tău va avea mult de câştigat!”

[Acustic]

Capitolul 183
Motivul întrupării Domnului în om

1. Philopold: “Atunci voi urmări, în numele Tău preasfânt pentru mine, să explic aceste lucruri atât cât îmi stă în putinţă.

2. Iată, eu cred că dacă un om simplu are deja un motiv oarecare pentru cea mai simplă dintre acţiunile sale, pentru că altminteri nu şi-ar începe treaba, cu atât mai mult putem presupune că Dumnezeu trebuie să fi avut un motiv deosebit de întemeiat atunci când a intrat El, unicul Spirit adevărat, preacurat şi atotputernic, în forma constrângătoare a trupului de carne, devenind astfel - El, Creatorul tuturor lucrurilor - o creatură printre creaturile Sale, oamenii.

3. Dar cum şi la noi, oamenii, iubirea este unica pârghie atotputernică pentru acţiunile de tot felul, iubirea trebuie să fi fost şi motivul pentru care Dumnezeu, ieşit din Sine însuşi, a făcut acest gest. Iar Tu, Doamne, ca o preasfântă consecinţă a voinţei Tale, eşti acum printre noi şi ne înveţi să recunoaştem liberi voia Ta în noi, să o facem avuţia noastră deplină şi să ne lăsăm conduşi de ea în acţiunile noastre, întru bucuria Ta, Doamne.

4. În inima mea totul apare ca fiind natural, viu şi uman: Tu ai dat deja la începutul veacului forme fixe ideilor Tale. La început, aceste forme au fost rigide, încremenite, asemenea tuturor lucrurilor care apar în faţa simţurilor noastre ca fiind lipsite de viaţă. Din aceste forme mari şi aparent lipsite de viaţă ai dezvoltat, din timp în timp, tot mai multe forme vii, tot mai noi şi tot mai conştiente de sine, capabile de mai multă sau de mai puţină mişcare şi activitate. Toate acestea au fost doar o probă şi o ucenicie pentru viaţa complet liberă a omului născut din toate aceste procese, căruia Tu, Doamne, i-ai dat forma fundamentală a propriei Tale existenţe fundamentale.

5. Şi iată, astfel a apărut omul, care s-a recunoscut pe sine şi şi-a recunoscut dumnezeiasca libertate. El îşi trăia cu bucurie existenţa, se bucura de forma sa frumoasă şi era capabil să deosebească şi să numere lucrurile care îl înconjurau.

6. Curând însă, el a început să cerceteze originea sa proprie şi a lucrurilor care îl slujeau; iar Tu, Doamne, când ai văzut aceasta, te-ai bucurat în inima Ta dumnezeiască şi i-ai creat ocazii să Te simtă şi să se gândească la Tine din ce în ce mai mult.

7. Prin revelaţia interioară, tăcută şi tainică din inima omului - acum liber - spiritul Tău etern l-a ajutat pe cel care era întru totul imaginea Ta mai întâi să înceapă să-şi dea seama că, împreună cu tot ceea ce îl înconjoară, el trebuie să fie lucrarea unei Fiinţe atotputernice şi nesfârşit de înţelepte şi de bune. Prin această cunoaştere, tot mai mare şi mai luminoasă, inima omului nou trebuia să se umple nu numai de cea mai înaltă preţuire şi veneraţie în faţa Creatorului tuturor lucrurilor, perceput din ce în ce mai viu, ci şi de o iubire plină de dor faţă de El, de dorinţa de a-L vedea şi de a-I vorbi măcar o dată, pentru a recunoaşte că intuiţia generatoare de veneraţie şi iubire a unei astfel de Fiinţe preaînalte nu este o simplă fantasmă goală.

8. În pieptul încă pur şi curat al primei perechi de oameni, acest mare dor a crescut tot mai mult şi mai mult, şi această sfântă dorinţă de a Te cunoaşte pe Tine, o Doamne, în spiritul Tău, a devenit tot mai fierbinte.

9. Primii oameni se iubeau, e adevărat, dar ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi, de aceea, ei şi-au unit iubirea pentru Tine, o Doamne, iar aceasta a zămislit în amândoi nădejdea tot mai puternică şi mai clară că trebuie să existe un Creator mare, sfânt şi atotputernic, care l-a aşezat pe om stăpân pe acest pământ şi peste toate lucrurile, pentru că în faţa voinţei Lui se pleacă toate celelalte creaturi ale pământului.

10. Când acest dor de a Te cunoaşte a atins punctul culminant, Tu ai fost tulburat în inima Ta divină şi ai deschis ochiul interior ai omului, Ţi-ai creat pentru acel moment o formă umană eterică şi Te-ai arătat astfel omului, care tânjea după Tine.

11. Şi abia atunci a văzut omul sfântul adevăr şi deplina realitate a intuiţiei sale şi a trăit o mare bucurie, dar şi o mare teamă în faţa Ta, care îi dăduseşi, ca şi celorlalte lucruri, existenţă.

12. Pe vremea aceea, omul era bun şi curat ca un soare. Nimic nu îi tulbura simţurile şi ceea ce numim acum patimă era departe de pieptul său neprihănit.

13. Dar Tu, o Doamne, ştiai prea bine că, în acest fel, chiar dacă doar forma omului era însufleţită prin răsuflarea voinţei Tale, ea era capabilă acum să înceapă să lucreze pentru propria sa desăvârşire lăuntrică, pentru a ajunge la deplina libertate.

14. Tu l-ai învăţat atunci pe om şi i-ai arătat că există două căi: prima care duce către o libertate asemănătoare celei cereşti, iar cea de-a doua care duce către o existenţă orientată, adică dependentă în cel mai înalt grad.

15. I-ai dat atunci o poruncă, ce a devenit ghidul său ferm şi calea pe care trebuia să o urmeze.

16. Dar, pentru ca această poruncă să devină pentru omul nou ceea ce trebuia să fie, a fost necesar să-i alături omului un ispititor, pentru ca acesta să-l incite la nerespectarea poruncii, iar el, omul, să ţină apoi şi să respecte cu devotament porunca din propria lui voinţă neclintită.

17. O vreme aşa a şi fost; dar ai văzut Tu însuţi că, chiar dacă respectă cu stricteţe această unică poruncă, până la urmă omul nu poate ajunge la acel grad înalt al deplinei libertăţi pe care Tu i l-ai hotărât.

18. Pentru a ajunge acolo, omul a trebuit mai întâi să fie separat de Tine mai mult şi mai profund, a trebuit să greşească şi să cadă, şi apoi, în această maximă izolare, să înceapă să se adune din nou, cu multă greutate, să treacă peste tot felul de tentaţii şi greutăţi şi să Te caute cu inima necăjită şi plină de căinţă.

19. Când omul astfel căzut s-a ridicat iarăşi către Tine, cu atâta trudă, din adâncul adâncurilor în care se scufundase, Tu i-ai ieşit din nou în întâmpinare, i Te-ai arătat iarăşi, într-o formă mult mai uşor de perceput şi într-o revelaţie mai cuprinzătoare, care să îi deschidă ochii, şi i-ai făcut marea făgăduinţă a ceea ce înfăptuieşti acum în faţa ochilor noştri, anume că îi vei deveni un tovarăş desăvârşit, pentru ca el, omul, să poată sta într-o desăvârşită libertate în faţa Ta, în toate veacurile viitoare, iar Tu să trăieşti desfătarea cea mai mare - măreaţă şi absolut binecuvântată - de a sta în faţa copiilor Tăi nu exclusiv ca un Dumnezeu, Domn şi Tată ce cuprinde toată nemărginirea (şi fiind de aceea cu neputinţă de văzut sau de atins), ci ca un părinte drag, vizibil, pe care copiii Săi să Îl poată iubi, şi de a-i conduce Tu însuţi pe toţi copiii Tăi cei buni în toate cerurile Tale minunate.

20. Ce desfătare ar putea fi pentru un Dumnezeu nesfârşit dacă copiii Săi iubiţi nu L-ar putea vedea niciodată altfel decât ca pe o nesfârşită mare de lumină, chiar dacă El îi poate vedea?! În acest fel, le-ai oferit cea mai înaltă desfătare atât oamenilor, cât şi Ţie, singurul, adevăratul şi cel mai iubitor Tată!

21. Căci ce plăcere ai putea avea Tu în faţa celui mai bun şi mai pur dintre toţi copiii Tăi, dacă ai fi conştient că el nu Te va vedea şi nu Te va auzi vorbind niciodată, în toată veşnicia?!

22. Aşadar, Doamne, pentru Tine şi pentru oameni, Tu ai făcut ca cei neprihăniţi să fie fericiţi întru Tine, astfel încât Tu să găseşti în ei cea mai înaltă plăcere şi mulţumirea cea mai profundă!

23. Şi, dacă acum ar coborî din ceruri toţi îngerii şi mi-ar numi un alt motiv pentru care ai devenit om şi Ţi-ai luat această formă materială, eu aş renunţa pentru veşnicie la a mai fi om şi aş dori să încetez să exist, sau aş prefera să fiu pentru veşnicie un animal oarecare!

24. Dacă Tu, Doamne, nu ai avea iubirea în Tine, nu ai fi chemat niciodată în realitatea palpabilă şi fenomenală vreuna din preaminunatele Tale idei. Dar, deoarece Tu însuţi ai găsit o mare bucurie în inima Ta dumnezeiască, contemplându-Ţi minunatele şi măreţele Tale idei, şi le-ai iubit încă înainte ca nesfârşita Ta înţelepciune şi putere să le cheme în existenţa fenomenală, vizibilă din afară, care a căpătat consistenţă prin puterea Ta, iubirea Ta - care şi ea a devenit tot mai arzătoare şi mai activă - Te-a silit să dai ideilor Tale o existenţă ca şi cum ar fi în afara Ta şi, prin urmare, să le dai o viaţă viitoare.

25. Dar această viaţă nu este altceva decât iubirea Ta dumnezeiască cea mai înaltă, cea mai puternică şi cea mai curată!

26. Toate creaturile respiră viaţa din şi în această iubire a Ta; da, întreaga lor făptură este doar iubirea Ta! Tot ceea ce auzim, vedem, percepem, simţim, pipăim şi gustăm, este doar iubirea Ta! În lipsa acesteia, niciodată vreun soare nu ar fi luminat vreun pământ şi nu ar fi încălzit fecund câmpiile acestuia!

27. Dacă însă toate acestea le-a făcut doar iubirea Ta şi minunatele ei idei primordiale, oare să nu facă ea după aceea nimic pentru ea însăşi, pentru a realiza din plin, în toate făpturile create, ceea ce a constrâns-o chiar pe ea la originea timpurilor să pregătească ideilor formă şi o viaţă liberă, independentă?

28. Eu cred acum că am spus întregul adevăr, din care reiese limpede că Tu, Dumnezeu al veşniciei, trebuia să devii, în timp, un om asemenea nouă, constrâns de Tine însuţi!

29. Şi cred că prin aceasta am răspuns, în măsura în care îi este posibil unei înţelepciuni omeneşti, la întrebarea pe care mi-ai pus-o! Acum, Te rog, Doamne, să-mi spui limpede cum judeci cele spuse de mine.”

[Acustic]

Capitolul 184
Limbajul inimii

1. Cu toţi au rămas uimiţi de adânca judecată şi înţelepciune a lui Phiiopold. Kisjonah l-a privit de la tălpi până în creştetul capului, fără să priceapă cum de putea acest om, cu toată experienţa pe care ştia că o avea, să îi uimească pe toţi în cel mai înalt grad cu înţelepciunea lui pătrunzătoare. Însuşi Matael a spus: “Şi eu înţeleg câte ceva, dar până la asemenea profunzimi spiritul meu nu a pătruns niciodată! Spiritul sau sufletul lui trebuie să fi cules învăţătura aceasta într-o altă lume, mai bună!”

2. La rândul ei, Iara l-a privit pe înţeleptul bărbat, fără să reuşească să îşi revină din uimirea trezită de înţelepciunea acestuia.

3. Eu însă i-am spus: “Vezi, dragul Meu prieten şi frate, că ţi-a mers destul de bine şi că, prin răspunsul la întrebarea pusă de Mine inimii tale, ai reuşit să pui degetul pe rană!

4. Adevăr îţi spun, că acum ai revelat - corect şi uşor de înţeles - deplinul adevăr, în numele Meu, tuturor ucenicilor, prietenilor şi fraţilor Mei, iar Eu nu mai am nimic de adăugat decât că aşa este şi aşa stau lucrurile în toate privinţele!

5. Iată, aici e mai multă înţelepciune decât în «Cântarea Cântărilor» a lui Solomon, care a înţeles-o în esenţa esenţei ei la fel de puţin ca şi oricine altcineva, căci, dacă ar fi înţeles-o, n-ar fi căzut în atâtea păcate şi nu s-ar fi prăpădit!

6. De aceea, doar în inimă să căutaţi înţelepciunea şi adevărata revelaţie venită din Mine, şi atunci o veţi pricepe uşor şi o veţi putea păstra toată viaţa şi pentru veşnicie!”

7. Petru: “Dar, Doamne, noi suntem deja de nouă luni cu Tine şi în preajma Ta. De ce nu ne pricepem şi noi să vorbim dinlăuntrul nostru precum acest prieten din Cana?”

8. Eu: “Romanii au un proverb, care sună astfel: Ex trunco nou statim fit mercurius! (Dintr-un trunchi nu se face imediat un Mercur). Aşadar, totul depinde mai mult sau mai puţin de voi, iar Mie însumi îmi vine din când în când să vă întreb: cât timp va mai trebui să vă suport, până când veţi cuprinde şi pricepe ceva din esenţa vieţii voastre?

9. V-am spus doar adeseori că nu în cap, ci în inimă trebuie să vă formaţi gândurile pentru a ajunge la deplinătatea acelui adevăr care v-ar face liberi! De ce nu faceţi aşa şi preferaţi să rămâneţi mai degrabă legaţi de materie, care nu are nimic şi nu poate da nimic? Faceţi ce vă învăţ Eu, şi atunci veţi vorbi şi voi la fel înţelept ca Philopold!”

10. Petru: “Doamne! Am încercat adeseori şi noi; dar gândirea în inimă ne rămâne încă străină. Doar din când în când simt ceva - nu tocmai gânduri adevărate, ci mai degrabă cuvinte - în inimă, iar pe acestea nu le pot numi gânduri, deoarece mi se pare că ele răsună în inimă abia după ce au fost gândite în creier!”

11. Eu: “E un început. Exersaţi şi în curând veţi fi capabili de cele mai adânci şi mai libere gânduri în inimă!”

12. Petru: “Mulţumire Ţie, bunule învăţător; dacă aşa spui Tu, atunci sigur vom reuşi!”

13. Eu: “Da, da, dar nu pe deplin înainte de întoarcerea Mea acasă. După aceea însă, da!”

14. Aceste cuvinte nu le-a înţeles nici unul dintre cei de la masă, drept pentru care M-au întrebat ce am vrut să spun.

15. Eu însă am spus: “Voi credeţi că Fiul Omului va umbla printre voi, oamenii, aşa ca acum, în trup de carne şi sânge, până la sfârşitul pământului, şi va propovădui şi va face minuni?!

16. Da, voi rămâne până la sfârşitul pământului printre acei oameni care au bunăvoinţă, voi rămâne ca să mângâi, să dau putere, să însufleţesc şi chiar să fac minuni, şi voi veni la toţi cei care Mă iubesc cu adevărat şi care îmi respectă poruncile, voi veni şi Mă voi revela lor, dar nu în acest trup muritor, ci transfigurat, în trupul veşnic, nemuritor! Cine are minte, să priceapă!”
17. Ucenicii au spus: “Doamne, minte am avea noi, dar ceea ce ne-ai spus acum tot nu putem înţelege!”

18. Eu: “Nici nu v-am făcut răspunzători pentru asta! Orice ucenic are nevoie de timp pentru a putea ajunge să stăpânească ceea ce învaţă. Dar când acest lucru se petrece, ucenicul este eliberat şi abia din acel moment este el însuşi răspunzător pentru greşelile pe care le face! De aceea, dacă acum nu pricepeţi câte ceva, nu este vina voastră. Mai târziu însă va fi altfel! Dar acum trebuie să vă adunaţi! Căci imediat se va petrece ceva care ne va da de furcă!”

[Acustic]

Capitolul 185
Despre nimb

1. Ultimele cuvinte au fost rostite atât de tare încât le-au auzit şi oaspeţii de la celelalte mese, iar Stahar al nostru, mai-marele evreilor din Cezareea lui Filip s-a ridicat cu o figură gravă de la locul său, a venit la Mine şi a spus: “Doamne! Am auzit tot ce s-a discutat şi tot ce s-a judecat la această masă festivă: multe lucruri minunate, sublime, adânc înţelepte, pe deplin adevărate şi în toate privinţele incontestabile. Din toate a strălucit pura Ta dumnezeire - ca un soare pe cerul cel mai luminos al amiezii - şi toţi îngerii cerurilor nu ar putea spune altceva.

2. Cu toate acestea, ceva mi-a lipsit, şi anume, acel dumnezeiesc-măreţ nimb care mai poate fi perceput şi astăzi în Templu, şi mai ales în Sfânta Sfintelor, de la primul pas cu care pătrunzi înăuntru!

3. O anumită linişte, sfânt-misterioasă, aroma sfinţită a jertfelor - aici destul de rară - îl fac întotdeauna pe om să se cutremure şi să se smerească. Ce prăpastie există între om şi Dumnezeu!

4. Ce mic se simte omul în faţa sublimei maiestuozităţi divine, eterne! Da, cum cade înapoi în nimic şi cum simte abia în nimicnicia sa deplină marele, dumnezeiescul tot în tot şi, în acelaşi timp, nimicnicia sa cea mai mare, ceea ce, pentru inima omenească foarte înclinată către orgoliu, este o adevărată terapie!

5. Pe scurt, după umila mea părere, omul - mai ales în prezenţa astfel manifestată a Dumnezeului şi Creatorului său - nu ar trebui să se simtă atât de uşor şi atât de confortabil ca şi când s-ar afla la el acasă, în faţa unei porţii de linte!

6. Aşadar, aici lipseşte acest sublim nimb! Şedem cu toţii ca adevăraţi prieteni, chiar ca nişte fraţi, împreună şi amestecaţi, deşi dacă cineva spune ceva, el spune, ce-i drept, cuvinte nespus de adevărate şi de înţelepte, dar complet lipsite totuşi de acel străvechi, cu adevărat profetic, nimb. După ce termină de vorbit, a terminat; dar aproape că şi noi (terminăm) cu acel deosebit şi înalt respect pe care omul trebuie să-l aibă necontenit în faţa lui Dumnezeu!

7. În prezenţa Ta ne cuprinde o adâncă tihnă şi nici măcar sabatul - care altfel aduce în inima omului o linişte plină de măreţie - nu mai face acum asupra noastră o impresie mai bună decât oricare dintre zilele obişnuite de lucru.

8. Nu s-ar putea evita, prin atotputernicia Ta, această stare de lucruri, astfel încât măcar ultimele două ore ale zilei să beneficieze de odihna cuvenită sabatului şi să nu-şi piardă tot nimbul dumnezeiesc?”

9. Eu i-am răspuns: “Un copac bătrân greu se îndoaie. Nu ai auzit niciodată spunându-se: «Câinele se întoarce şi linge ceea ce a scuipat, iar porcii se întorc şi ei la bălţile în care s-au murdărit!»?

10. Ce-i cu povestea asta despre nimbul din Templu, acel nimb gol şi lipsit de Dumnezeu, cu miros sublim?! Cui i-a deschis acesta vreodată ochii sufletului şi pe cine l-a învăţat căile vieţii?!

11. Crezi tu că Eu l-am creat pe om pentru acest nimb, sau pentru iubirea dătătoare de fericire?!

12. Tiranii şi asupritorii brutali ai oamenilor obişnuiesc să se înconjoare mereu cu acest nimb, aruncă nisip în ochii tuturor celor care mai văd şi îi sugrumă pe cei săraci şi slabi, doar pentru a-şi întări înfiorătorul lor nimb grandios - şi asta numeşti tu bun şi folositor sufletului omenesc?! O, nebunule, bătrân şi orb!

13. La ce v-aş mai putea fi Eu de folos dacă M-aş afla printre voi ca un foc atoatemistuitor?! Oare astfel aş putea face să crească iubirea şi încrederea voastră în Mine?! Tu îl poţi iubi pe acela care, fiind mai puternic, ameninţă tot timpul să te sugrume, cu ochii lucind de furie, pentru cea mai mică greşeală?!

14. Ştii tu şi Templul tău întunecat mai bine decât Mine de ce a creat Dumnezeu oamenii şi care este relaţia dintre Dumnezeu şi oameni?!

15. Ce este în fond ceea ce tu numeşti «nimb»? Află de la Mine că el este miasma adevărată, cea mai rea şi cea mai otrăvitoare, a iadului cel mai de jos, cu care Satana îi înconjoară pe slujitorii săi devotaţi, care îi seamănă întru totul, aşa încât aceştia să aibă în faţa lumii o mare şi înspăimântătoare autoritate, pentru a împinge astfel cu uşurinţă cât mai multe suflete omeneşti spre imperiul Satanei!

16. Dar stă scris că tot ceea ce, fiind înconjurat de acel nimb, apare ca fiind măreţ în faţa lumii, în faţa lui Dumnezeu este o oroare!

17. Ai văzut vreodată doi oameni care se iubesc cu adevărat să se poarte unul cu celălalt cu trufia tipică dată de nimb, fără să se învrednicească unul pe celălalt cu vreo privire prietenoasă şi cu vreo vorbă tandră?

18. Sau ai văzut vreodată vreo tânără mireasă iubitoare întâmpinându-şi mirele cu nimbul celei mai mari aroganţe, iar mirele să-i răspundă la fel?! Crezi că aceştia doi ar putea fi vreodată o pereche de adevăraţi soţi? Da, poate că, prin puterea legii, ar putea fi o pereche în lumea aceasta, dar niciodată în faţa cerului! Pentru că acolo unde nu este iubire, nu este nici cer!

19. Adevăr îţi spun: acolo unde este blestemul iadului nu există nici o lumină, nici o cale, nici un adevăr, nici o iubire şi, prin urmare, nici viaţă liberă, ci doar o judecată veşnică, care îi apasă şi îi ţine în frâu pe cei blestemaţi prin ei înşişi!

20. Ţie ţi se pare tot ceea ce vezi aici ca fiind mai puţin dumnezeiesc şi demn de Dumnezeu, pentru că de fapt nu ţi se oferă nici o mostră de iad şi de ticăloşie diavolească!

21. Iată până unde poate ajunge oarba omenire! Credinţa ei se află pe punctul de a considera că prin iad i-ar putea aduce lui Dumnezeu un serviciu drept şi plăcut! Mai departe nici nu ar fi putut merge cu orbirea, prostia şi răutatea!

22. Şi, dacă ţi se pare atât de încântător şi demn de Dumnezeu să te afli în iad, du-te înapoi acolo şi slujeşte-i dumnezeului închipuirii tale măreţe şi simte-te bine în nimbul său!”

23. Auzind aceste cuvinte, Stahar a căzut în genunchi în faţa Mea şi Mi-a cerut iertare, spunând: “Doamne, iartă-mă pe mine, nebun lipsit de minte, bătrân şi orb, iar eu Îţi voi mulţumi pentru această dojana. Abia acum sunt pe deplin vindecat!

24. Iată, eu aşa am fost crescut şi în acest fel mi-a fost adormită conştiinţa, iar impresiile din leagăn sunt greu de şters! Dar acum parcă s-a ridicat un soare nou în mine şi văd întreaga ticăloşie şi absurditate a serviciului din Templu. De aceea, acum, orice s-ar întâmpla, eu voi rămâne neclintit asemenea unei stânci de granit în apele mării, neclintit în această nouă învăţătură demnă de Dumnezeu pe care am primit-o din sfânta Ta gură.”

25. Eu: “Ridică-te, frate! Dar du-te acum şi spune şi fraţilor tăi ce ai auzit. Pentru că şi ei sunt încă scufundaţi până peste urechi în nimbul lor stupid! Explică-le ce este nimbul, dar explică-le şi cine sunt Eu, chiar fără acel nimb, şi ce doresc Eu de fapt!”

26. După aceste cuvinte, Stahar s-a ridicat, a făcut o plecăciune adâncă în faţa Mea şi a plecat repede spre fraţii săi, unde a început să-şi descarce inima. Foarte curând s-a iscat zarvă la masa lui, unde până atunci fusese linişte, iar Stahar i-a putut ţine destul de greu în frâu pe fraţii săi uşor înfierbântaţi de vin. 27. Singur Floran, principalul său susţinător, l-a sprijinit, şi astfel lucrurile s-au liniştit repede.

28. Philopold însă i-a spus lui Cyrenius: “Mărite stăpâne! E totuşi cât se poate de ciudat cum unii oamenii nu văd pădurea din cauza copacilor!”

29. Cyrenius: “Obişnuinţa este un punct de sprijin foarte puternic pentru prostie. În Europa trăieşte un popor unde totul se pedepseşte cu bâta şi cu biciul. Pentru orice greşeală, oricât de mică, intră într-o acţiune dureroasă fie băţul, fie biciul, fie o nuia zdravănă. Fratele meu, Augustus Cezar, a vrut să desfiinţeze aceasta practică. El a trimis acolo educatori şi a adus la Roma bărbaţi şi femei din acel popor, ca să cunoască binecuvântarea umanităţii. Şi iată că acestor oameni li s-a făcut dor de casă, dor de ţara în care cu siguranţă cel puţin o dată pe lună erau învineţiţi în bătaie!

30. Dar dacă omul se obişnuieşte până într-atât cu un iad material, încât atunci când nu-l mai întâlneşte la un alt popor cu o cultură mai umană tânjeşte după el, cu atât mai mult se va obişnui el cu un iad spiritual, care îi aduce omului atâtea privilegii pământeşti!

31. De aceea nici nu m-am mirat de afirmaţiile lui Stahar. Acest om s-a aflat fizic mulţi ani sub nimbul său şi acum a simţit nevoia să mai vorbească odată despre el, pentru a-l abandona apoi pentru totdeauna. Dar acum toate sunt bune iar în ceea ce priveşte nimbul său - odihnească-se în pace!”

[Acustic]

Capitolul 186
Pregătiri pentru furtuna apropiată

1. Între timp însă, Hermes, solul şi cântăreţul din Cezareea, s-a urcat pe deal, să vadă ce se mai petrece în oraşul distrus de flăcări şi a văzut că pe ici, pe colo, încă mai ardeau flăcări uriaşe; dar în acelaşi timp a descoperit cum chiar în direcţia oraşului începea să se ridice o furtună uriaşă şi grăbită care, după părerea lui, nu avea să se lase aşteptată prea mult.

2. El a coborât imediat de pe deal, ca un profet al vremii, şi i-a spus bătrânului Marcu: “Ascultă, vecine iubit, sunt atât de mulţi oaspeţi aici şi nu va dura nici o jumătate de ceas până când vom sta cu toţii sub cea mai grozavă furtună! Oare acoperişul tău este suficient de mare pentru a ne apăra de urgie? Pentru că pe asemenea vijelie nu e tocmai sigur să stai afară! De vânt şi de ploaie nu mi-ar fi atât de teamă, dar grindina şi fulgerele sunt totuşi prea neplăcute pentru a le putea suporta afară! Dacă ai prea puţin spaţiu, ar trebui să luăm măsurile cuvenite.”

3. Marcu: “Câtă vreme Cel care este cu noi nu spune şi nu porunceşte nimic, cu siguranţă că nu e nici un pericol! El este cel mai bun şi cel mai sigur acoperiş al nostru. Însă dacă El va dori să luăm măsuri, acestea vor fi luate imediat! Fii fără grijă, iubite prieten şi vecin, toate se vor face aşa cum trebuie!”

4. I-am chemat atunci la Mine pe cei doi şi i-am spus lui Marcu: “Furtuna care va fi în curând deasupra noastră ne va aduce multe neplăceri! De aceea ar fi bune câteva acoperişuri, după cum a spus Hermes; dar ţie îţi lipsesc cu desăvârşire materialele necesare! De unde le vei lua degrabă?”

5. Marcu: “Doamne, câtă vreme Tu eşti cu noi şi printre noi, voi spune ceea ce i-am spus adineauri şi prietenului Hermes: Tu eşti cel mai bun adăpost al nostru şi în veci nu vom avea nevoie de unul mai bun şi mai rezistent!”

6. Aceste cuvinte ale bătrânului Marcu au fost reluate imediat de mulţi dintre cei din jur, cu glas tare, iar Eu le-am spus: “Aşa să fie! Dar ce se va petrece dacă va veni o grindină zdravănă, însoţită de fulgere şi de o rupere de nori?”

7. Toţi Mi-au răspuns într-un glas: “Doamne, adaugă la toate astea şi un cutremur nemaipomenit, care să apropie munţii şi să răstoarne stelele din cer, noi tot vom râde cu gura până la urechi dacă Tu eşti cu noi. Căci ce ne poate pricinui vreun rău atâta vreme cât atotputernica Ta mână ne apără?!”

8. Eu: “La fel ca şi acum, pe orice timp de furtună şi de primejdie va trebui să vorbiţi din inimă, nu doar din gură, şi atunci protecţia Mea vă va însoţi prin credinţa şi prin încrederea voastră vie. Dar dacă veţi deznădăjdui la vreme de restrişte, atunci protecţia Mea nu vă va însoţi!”

9. Toţi: “O, Doamne, cine se poate clătina în credinţa şi încrederea lui în Tine?! Dar noi ţinem mai ales la iubirea şi la voinţa Ta atotputernică, pentru că, Doamne, dacă voinţa Ta ar înceta, n-ar fi deloc bine pentru credinţa şi încrederea noastră! Dar Tu eşti prea bun şi prea drept, şi nu vei lăsa de ocară încrederea noastră!”

10. Eu: “O, câtuşi de puţin; chiar în seara aceasta veţi cunoaşte şi veţi simţi puterea şi slava lui Dumnezeu! Dar această furtună vine şi pentru oraşul care arde şi care altminteri ar mai arde câteva zile. Ea va dura vreo trei ore şi va fi altfel decât toate celelalte pe care le-aţi trăit, dar, cu toate acestea, va aduce mai mult folos decât pagubă.

11. Acum să mergem totuşi pe malul mării; căci acolo prezenţa noastră va fi cea mai necesară! În plus, acolo veţi putea vedea cel mai bine elementele dezlănţuite, iar slava lui Dumnezeu vi se va dezvălui mai pătrunzător decât sub un acoperiş!”

12. După aceste cuvinte, toată lumea s-a grăbit spre marea care era încă foarte liniştită. Deja se vedeau apropiindu-se norii negri, iar deasupra munţilor dinspre răsărit şi dinspre miazăzi se adunau nori masivi. Cu toţii au înţeles că de acolo va porni o furtună grozavă, în plus, deasupra mării au apărut îndată o mulţime de păsări de furtună.

13. De aceea Uran a început să se îngrijoreze din cauza corturilor sale frumoase şi preţioase. El a venit la Mine şi M-a rugat să iau în paza Mea şi această mică comoară a lui, căci, într-o asemenea furtună, corturile sale ar fi putut avea mult de suferit!

14. Eu i-am răspuns: “Nu v-am spus oare cum se va revela chiar aici splendoarea lui Dumnezeu? Cum poţi - în faţa unui eveniment atât de măreţ - să mai fii îngrijorat din cauza bietelor tale corturi, ca şi când în ele ar sta mântuirea lumii?! Iată, corturile sunt mari şi foarte încăpătoare. Când furtuna se va dezlănţui cu toată puterea deasupra noastră, lasă să intre în ele toate femeile şi pe acei bărbaţi care se vor teme prea tare! Căci această furtună nu va fi câtuşi de puţin o glumă, dar corturile tale nu vor păţi nimic, ci doar se vor uda puţin.”

15. Uran: “Îţi mulţumesc pentru această promisiune, pe care o consider deja îndeplinită! Corturile mele, care nici la cea mai puternică rupere de nori nu lasă să pătrundă vreun strop de apă înăuntru, le stau la dispoziţie tuturor celor care vor să le folosească. Eu însumi voi rămâne însă alături de Tine, Doamne, afară.”

16. Eu: “Nu te temi de grindină?”

17. Uran: “Mi-am spus deja părerea mai devreme, odată cu toţi ceilalţi, şi mai spun odată acum, sprijinindu-mă pe vorba înţeleaptă a romanilor: si fractus illabatur orbis, impavidum ferient ruinae (Chiar dacă tot pământul s-ar prăbuşi, pe cel neînfricat îl vor purta ruinele.)!”

18. Eu: “Bine, bine. Dar iată că norii învecinaţi încep deja să-şi dea mâinile umede, aşa încât în curând va începe! Şi pe mare încep să se arate ici-colo valuri săltăreţe, aşa încât a sosit timpul pentru cei înfricoşaţi să se retragă la loc uscat!”

19. Peştii săreau din apă pentru a prinde musculiţele care zburau pe deasupra oglinzii ei. De asemenea, o mulţime din ce în ce mai mare de pescăruşi şi rândunele de apă se veseleau deasupra valurilor şi ajutau peştii să micşoreze numărul musculiţelor. Pe ici, pe colo, apa începea să devină neliniştită, iar în sus, pe cer, norii se grăbeau din ce în ce mai tare şi erau din ce în ce mai deşi şi mai coloraţi. La apus, tunetul se rostogolea neîntrerupt, iar uraganul din larg îşi începea lupta zbuciumată, clocotitoare.

[Acustic]

Capitolul 187
Furtuna

1. Cum zgomotul prevestitor de furtună devenea din ce în ce mai puternic şi mai bubuitor, iar peste întregul ţinut începea să se lase un întuneric aproape deplin, cei mai fricoşi s-au îndreptat către corturile lui Uran, nemaidorind să rămână afară cu Mine. Chiar ucenicii au început să-şi exprime unii în faţa celorlalţi îngrijorarea. Dintre cei cincizeci de farisei, nici unul nu a rămas afară după ce ei au văzut căzând pe pământ câteva bucăţi de grindină grele de câţiva talanţi.

2. Ebahl a îndemnat-o pe Iara să îl însoţească în corturile lui Uran, dar ea nu a putut fi urnită de la locul ei şi a spus: “Cine oare s-ar putea teme atât de tare în apropierea şi în prezenţa deplină a Domnului?! Oare o asemenea furtună să fie mai mult decât iubirea şi atotputernicia Domnului?”

3. Ebahl: “Departe de mine un astfel de gând, dar când vezi căzând aceste bucăţi grele de grindină, te străbate fără voie un fior de teamă, mai ales că norii le vor arunca cu grămada. O bilă de gheaţă ca aceea care tocmai a căzut în faţa mea îţi poate face capul praf cu uşurinţă!

4. Eu cred că pe mine şi pe fiica mea nu ne-ar putea atinge sau vătăma nici una, oricât de des ar cădea. Dar, în ciuda acestei convingeri, mă năpădeşte fără voie, ca om ce sunt, vechea frică. Dar nu mă voi mai teme. Doar nu pot fi făcut de ruşine de micuţa mea Iara!”

5. Grindina a început să cadă din ce în ce mai deasă. Bucăţi de gheaţă cât doi pumni la un loc loveau cu putere pământul, marea a început să înalţe valuri cât casa, un fulger se aprindea după altul şi, odată cu grindina deasă, a început să şiroiască şi ploaia.

6. Din toate aceste motive, Hebram şi Risa s-au retras la rândul lor, împreună cu cei treizeci de tovarăşi ai lor, şi s-au adăpostit sub mese. Singuri Suetal, Ribar şi Bael, primii din cei doisprezece foşti răufăcători, au rămas afară, împreună cu ucenicii Mei, în afară de Iuda Iscarioteanul. Soldaţii romani au căutat refugiu în casa şi în colibele pescăreşti ale lui Marcu şi pe sub stâncile de piatră.

7. Foarte aproape în jurul Meu erau Cyrenius, Cornelius, Faustus, Iulius, Philopold, Kisjonah, Ebahl cu Iara, Rafael şi Josoe, apoi unsprezece ucenici, bătrânul Marcu, împreună cu cei doi fii ai săi, şi Matael cu Uran, Rob, Boz, Miha şi Zahr.

8. Elena, acum soţia lui Matael, s-a refugiat şi ea, împreună cu soţia şi fiicele lui Hermes în corturi; Hermes însă a rămas şi el cu Mine.

9. Şi, deşi am stat cu toţii neadăpostiţi pe malul mării, nimeni nu a fost atins de vreun grăunte de grindină sau de vreun strop de ploaie, iar locul pe care am stat a rămas complet uscat. Trăsnete au lovit în faţa şi în spatele nostru, dar nu ne-au afectat decât urechile prin zgomotul lor puternic. Apoi însă s-a dezlănţuit cu furie şi un uragan, şi imediat s-au ridicat valuri mari cât dealurile, oferind o privelişte îngrozitoare ochiului omenesc,

10. Atunci Marcu a spus: “Doamne! Eu sunt acum un om bătrân şi am văzut destule furtuni în Calabria şi Sicilia, dar aşa un potop al lui Noe încă nu am trăit! Doamne, grindina asta pustieşte regiunea pentru mai mulţi ani! Iar şuvoaiele de apă vor duce tot pământul bun în mare! Bieţii oameni! Şi nu numai că povestea nu se termină, dar furtuna e din ce în ce mai năprasnică! Cei de acolo, de sub masă, se vor îneca, dacă nu se vor ridica! Oricum, mesele nu le mai folosesc la nimic, la cât sunt de rupte! Doamne, oare cât o să mai ţină furtuna?”

11. Eu: “Dar nici n-a început încă bine şi tu vrei să se şi sfârşească?! Abia când se va schimba brusc faţa ei, îţi vei da seama cât de puternică este! De altfel, ar trebui să nu te preocupe câtuşi de puţin această furtună! Dacă nu ar fi necesară, ar trebui să se îndepărteze la un semn al Meu. Dar ea este atât de necesară pentru păstrarea acestui pământ, cum îţi sunt ţie ochii pentru vedere. De aceea va trebui să o lăsăm să se dezlănţuie până la capăt!

12. Pe de altă parte însă, acei amatori de nimburi trebuie să guste puţin din acel nimb adevărat pe care nu l-au găsit la Mine! Uită-te la ei, cum privesc pe furiş prin crăpăturile cortului şi nu pot pricepe cum trece vijelia peste noi fără să păţim nimic! Dar să iasă de acolo tot nu au curaj. O, cât de mică este totuşi credinţa lor!”

13. Marcu: “Aşa e cum spui! Dar din ce vor trăi bieţii oameni? Doar vezi şi Tu că această grindină, care parcă n-ar mai vrea să se sfârşească vreodată, distruge totul, iar şuvoaiele de apă duc tot pământul în mare! Şi mii de oameni şi de animale de casă sunt omorâte acum, iar cei care scapă cu viaţă vor cădea pradă foamei! E totuşi o pedeapsă prea grea, această nuia atât de dură!”

[Acustic]

Capitolul 188
Judecata asupra regiunii Cezareii

1. Eu am spus: “Ştii, dragul Meu Marcu, fiecare vorbeşte aşa cum înţelege, iar tu vorbeşti acum tot aşa cum înţelegi tu lucrurile! Eu îţi spun: Domnul mătură rar, dar când mătură, lasă locul curat!

2. Cunoşti această regiune întinsă? Da, o cunoşti şi ştii că este una dintre cele mai roditoare şi că o stăpânesc doar grecii cei mai bogaţi. Sărmanii evrei însă trebuie să muncească pentru câinii de bogătaşi greci ca să câştige cu sudoarea frunţii o simbrie de batjocură şi să ducă toate roadele în hambarele grecilor. Aceştia fac apoi negoţ cu ele în toate colţurile lumii şi câştigă mult aur şi argint, iar evreii noştri trebuie să cerşească iarna şi să prindă peşti, dacă vor să trăiască!

3. Iată, aceasta evreii vor putea face oricând, iar lacul va rămâne mereu plin de peşte!

4. A primit vreodată un evreu măcar o bucată de pâine când i-a fost foame? O, nu, ci a trebuit să treacă lacul şi să cerşească pâine dincolo, la fraţii săi întru credinţă! Iată-l aici pe Kisjonah şi iată-l pe Ebahl! Întreabă-i pe ei şi îţi vor spune câte mii de evrei săraci din locurile acestea şi-au căpătat numai de la ei pâinea pentru iarnă!

5. Am privit multă vreme, cu o răbdare infinită, la această nedreptate ticăloasă; dar acum s-a umplut paharul şi îi voi pedepsi pe aceşti câini de cămătari, lipsiţi de milă şi de credinţă, până nu vor mai şti ce-i cu ei!

6. Priveşte-ţi grădina şi micile ogoare: nici apa, nici grindina nu le-au dăunat în vreun fel. Dar uită-te apoi la locurile celelalte şi vei vedea o asemenea pustiire cum cu greu ai fi putut să găseşti altundeva!

7. Cu acest bici vor fi alungaţi din această ţară câinii de cămătari greci. Căci de pe pietrele goale nu vor mai recolta nici grâu, nici secară, nici orz, nici porumb, nici linte şi nici fasole; de aceea, ei vor părăsi acest loc pustiit şi se vor duce în Europa.

8. Tocmai din acest motiv am îngăduit ca aproape tot oraşul să fie transformat în dărâmături şi cenuşă. Pentru că omul părăseşte locul pustiu în care nu mai are nici locuinţă, nici ogor, şi pleacă mai departe.

9. Pentru sărmanii evrei însă va rămâne destul loc arabil pe malul mării, iar pentru evreii adevăraţi oraşul va fi reconstruit, dar într-un mod mai curat şi mai bun decât cel de până acum. E adevărat că este un oraş foarte tânăr, care are abia şaptezeci de ani ca oraş, căci înainte aici era doar un petic de pământ lipsit de importanţă; dar, de acum înainte, nu va mai fi oraş, ci doar un sat de pescari. Luxul grecilor trebuie să dispară; în schimb, aici trebuie să se reveleze splendoarea cerurilor. Eşti mulţumit de planurile mele, bătrâne Marcu?”

10. Marcu Mi-a răspuns: “Da, dacă aşa stau lucrurile! O, atunci lasă, Doamne, urgia să lovească de zece ori mai puternic! Ce ai spus Tu este purul adevăr! Cu bogătaşii de greci chiar nu se mai putea vorbi, iar de iubirea de aproape demult nu mai putea fi vorba. Tot ce voiai de la ei trebuia plătit cu mult aur şi argint. Dacă însă cumpărau ei de la noi, trebuia să ne mulţumim cu mărfuri la schimb. O, de aceea e foarte bine aşa, iar furtuna asta năprasnică îmi face multă bucurie! Da, acum poate fi de zece ori mai năprasnică!”

11. Eu: “Fii liniştit, totul se dă cu măsura potrivită!”

12. Cyrenius: “Vrei să spui că toată zona aceasta va rămâne pustie?”

13. Eu: “Nu tocmai; dar grecii cei bogaţi trebuie să plece de aici. Îţi spun că furtuna asta va alunga cel puţin o mie din familiile cele mai înstărite, căci am prevăzut-o deja de mult! Dar vor rămâne totuşi supuşii Romei.”

14. Cyrenius: “Dar nu e bine, pentru o regiune sau pentru o ţară, să aibă locuitori înstăriţi?”

15. Eu: “O, ba da, când aceştia sunt asemenea prietenilor Mei Kisjonah şi Ebahl. Căci ei sunt adevăraţi părinţi pentru locuitorii săraci ai ţării şi orice, ţară se poate socoti fericită dacă se poate lăuda cu cât mai mulţi asemenea părinţi.

16. Dar aceşti greci bogaţi sug sângele ţării şi, pe deasupra, au convingerea că bieţii evrei ar trebui să fie foarte fericiţi dacă, drept răsplată pentru muncile lor grele, pot mânca împreună cu porcii grecilor! În faţa Mea, asemenea indivizi nu mai sunt oameni, ci diavoli împietriţi, şi Eu nu am milă şi îndurare pentru ticăloasa şi trufaşa lor carne! Acum, după furtună, care se va potoli într-un ceas, n-au decât să îşi aşeze grămezile de aur şi de argint pe pietrele goale şi să semene apoi grâul, şi vor vedea dacă se va ridica măcar un spic.

17. Şi iată cum am scăpat cu o singură lovitură de o mulţime de muşte supărătoare. Mincinoşii de preoţi au trebuit să-şi ia tălpăşiţa, şi acum vor face acelaşi lucru şi cămătarii greci! Palatele lor sunt în ruine, iar întinsele lor ogoare, grădini şi pajişti au fost luate de ape. Când, după furtună, îşi vor cerceta domeniile şi se vor convinge că, oricâtă muncă vor investi de acum înainte, nu vor mai putea scoate nimic din ele, ei îşi vor face bagajele şi vor pleca, cei mai mulţi în Europa; iar după aceea Eu voi face - şi crede-Mă că am destule mijloace la îndemână - ca aceste locuri să fie în scurt timp cât se poate de înfloritoare.

18. Furtuna a început să se retragă acum, dar, deşi grindina a încetat, ploaia continuă să cadă în asemenea şuvoaie încât este limpede că apa va ajunge în curând până la mijlocul unui om, apoi se va scurge în cantităţi atât de mari în mare, încât nivelul acesteia va creşte, ceea ce nu e de ici, de colo. Case, colibe, copaci şi mii de alte lucruri plutesc spre mare. Şi o mulţime de vite, găini, păsări de tot felul, pe care le-a ucis grindina, porci o sumedenie, măgari, vaci, boi, oi, capre şi iepuri, căprioare şi cerbi - toţi vor fi devoraţi de mare, iar peştii nenumăraţi care se ascund în ea se vor desfăta cu aceste animale, vor deveni foarte fecunzi, se vor înmulţi foarte tare şi vor fi o bună compensaţie pentru sărmanii evrei, care oricum nu au pierdut nimic acum, pentru că nu aveau nimic sau mai nimic. Cei puţini care erau mai înstăriţi căpătaseră însă deja şi ei o anumită asprime grecească şi îşi pierduseră bunătatea, iar sufletul lor nu va fi nicidecum păgubit dacă se vor alătura celorlalţi la pescuit şi cerşit.”

19. Şi, când a început să plouă atât de năprasnic, toţi cei care înainte căutaseră adăpost sub mese au venit la Mine, uzi până la piele, şi nu mai conteneau să se minuneze când au văzut că nici Eu, nici cei care stătuseră cu Mine afară, nu eram uzi câtuşi de puţin, cum nu era ud nici locul pe care stătuserăm - căci nici măcar o picătură de ploaie nu căzuse pe vreun fir de iarbă.

20. Când a reuşit să ajungă lângă Mine, Hebram M-a întrebat: «Doamne, cum e cu putinţă ca, după un asemenea potop, acest loc şi voi toţi să fiţi uscaţi, în timp ce noi suntem uzi de parcă am fi căzut în mare şi tremurăm de frig ca iarna, iar aici e la fel de cald şi de plăcut ca azi-dimineaţa? Doamne, cum se poate aşa ceva?”

21. Eu am spus: “Se poate aşa cum se poate! Alt răspuns la întrebarea ta nu pot să-ţi dau! Pentru că, la câte ai auzit şi la câte ai văzut, ar trebui să ştii şi să pricepi Cine şi Ce este aici! Şi, dacă ai pricepe asta în sufletul tău, cum ai mai putea să-Mi pui asemenea întrebări?!

22. Dimineaţa voastră a fost bună; dar seara pare să fie o seară a sufletelor! O, voi, oameni îngrozitor de orbi! Sunt clipe în care primiţi lumină, dar pentru că nu provine din esenţa voastră, lumina nu rămâne şi, în câteva clipe, noaptea vine iarăşi în locul dimineţii sufletului!”

23. Hebram a spus: “Doamne, ce ai vrut să ne spui prin asta, mie şi celor douăzeci şi nouă de fraţi ai mei?”

24. Eu i-am răspuns: “Nimic altceva decât că şi tu şi fraţii tăi, nu sunteţi decât nişte peşti orbi într-o apă tulbure! Spuneţi-Mi, ce anume v-a mânat, în prezenţa Mea, pe sub mese şi pe sub bănci?”

25. Cei uzi au răspuns: “Doamne, o spaimă firească de furtunile puternice, care a rămas în noi încă din copilărie!

26. În frica noastră oarbă, nu ne-am gândit unde şi cu Cine eram. Acum ne recunoaştem nechibzuinţa şi recunoaştem cât de orbi am fost cu toţii şi cât de mult am greşit înaintea preasfintei Tale feţe. Acum nu putem face altceva decât să Te rugăm, o, Doamne, cu inima plină de remuşcări adevărate şi vii, să ne ierţi! Doamne, iartă-ne marea noastră prostie!”

27. Eu: “De mult v-am iertat totul şi nu i-am deschis nimănui un cont pentru prostie. Pentru că fiecare prost este singurul vinovat dacă păţeşte vreo pagubă. Dar altă dată, când nu Mă veţi avea printre voi, ca acum, gândiţi-vă cu credinţă adevărată şi vie la numele Meu, şi El vă va proteja mai bine decât orice scândură slabă şi fragilă!”

28. Cei treizeci s-au mulţumit cu această dojana şi M-au rugat să le îngădui să rămână pe locul uscat.

29. Eu: “Dar este de la sine înţeles acest lucru! Rămâneţi şi uscaţi-vă, căci ploaia va mai dura o jumătate de oră bună!”

30. Cei treizeci erau acum foarte bucuroşi. Ei au rămas să se usuce şi nu mai puteau de bucurie că, sub o ploaie ca o rupere de nori, ei s-au putut usca imediat.

[Acustic]

Capitolul 189
Corabia de pe mare aflată la ananghie

1.Eu însă l-am chemat la Mine pe înger şi, de dragul oaspeţilor şi al ucenicilor, i-am spus cu voce tare: “Pe mare este o corabie acoperită, destul de mare, cu douăzeci de oameni, bărbaţi şi femei, ca să nu mai vorbim de cei opt marinari, care se află la mare ananghie. Când a început furtuna, corabia se afla pe malul celălalt, nu departe de lacul Ghenizaret. Dar când vijelia şi-a schimbat direcţia mai brutal decât până atunci, ea a smuls de la mal vasul pregătit de plecare şi l-a tras cu putere în largul mării. Marinarii şi ceilalţi au depus cel mai mare efort şi aproape că şi-au epuizat puterile pentru a se salva de la scufundare. Acum îi paşte pericolul de a fi înghiţiţi de mare. De aceea, ridică-te şi salvează-i, dar nu într-un mod foarte de neînţeles pentru ei, ci desfă-ţi o barcă şi îndreaptă-te ca un cârmaci priceput spre vas şi adu-i încoace, pentru că oricum aici veneau, în Cezareea lui Filip!”

2. După aceste cuvinte ale Mele, îngerul a părăsit imediat grupul nostru şi a desprins o barcă plină cu apă. În cel mai scurt timp, el a aruncat apa peste bord şi apoi a pornit ca o săgeată spre uragan şi a ajuns la corabie în câteva clipe.

3. Când nefericiţii l-au văzut pe barcagiu, ei au căzut în genunchi, I-au mulţumit lui Dumnezeu şi au spus: “O, acesta nu este un barcagiu obişnuit! El este un adevărat înger, pe care Dumnezeu ni l-a trimis ca răspuns la rugăciunile noastre, ca să ne salveze! El o să ne salveze pe toţi!”

4. Rafael însă i-a întrebat pro forma (de formă): “Unde vreţi să ajungeţi pe furtuna asta?”

5. Nefericiţii i-au răspuns: “În Cezareea lui Filip voiam să ajungem, dar abia după furtună. Numai că vântul prea puternic ne-a smuls corabia de la mal şi a purtat-o cu toată forţa încoace. Nu ştim unde ne aflăm, pentru că ploaia prea deasă nu ne îngăduie să vedem nicăieri vreun mal. Mai e mult până acolo unde voiam să ajungem?”

6. Rafael a spus: “Cu vântul ăsta, nu. Dar deoarece ploaia şi furtuna vor mai dura cel puţin o jumătate de ceas, şi v-ar fi dus cu siguranţă în mijlocul valurilor celor mai mari, unde n-aţi mai fi avut nici o scăpare, am venit eu, ca cel mai experimentat şi mai curajos cârmaci, să vă duc, pe voi şi vasul vostru, într-un loc adăpostit. Aveţi multă apă pe vas?”

7. Corăbierii: “Destul de multă!”

8. Dar, în câteva clipe, apa de pe vasul lor a dispărut până la ultima picătură, iar corăbierii i-au spus prietenosului luntraş: “Iată un lucru foarte ciudat! Iată, tinere şi nobile luntraş, ne-am înşelat adineauri. N-a pătruns nici un strop de apă pe vasul nostru bine protejat! Probabil că înainte ni s-a părut că vedem ceva apă înăuntru, dar se poate să fi fost doar o nălucire datorată fricii noastre îndreptăţite, căci acum nu descoperim nici măcar un strop de apă, ceea ce vine de la Domnul. Este totuşi cam straniu că pe această urgie n-a pătruns nici un strop de apă în vasul nostru, iar barca ta deschisă abia dacă e puţin umedă!”

9. Atunci, călătorii s-au adresat corăbierilor: “Nu aruncaţi cu vorbe goale! Aceasta este îndurarea lui Dumnezeu, pentru care va trebui să-I aducem mai întâi cea mai aleasă jertfă de mulţumire, iar tânărul şi curajosul nostru luntraş este un luntraş din ceruri! Căci uitaţi-vă cum ploaia încă mai curge în şuvoaie grele şi cum se înalţă valurile cât munţii în jurul nostru, însă corabia noastră, la fel ca şi barca lui, plutesc atât de lin ca şi când marea ar fi ca oglinda, şi nici pe vasul nostru, nici pe luntrea lui nu cade vreun strop de ploaie! Şi fulgerele se zbat în jurul nostru ca nişte muşte vioaie, dar nici unul dintre aceşti strălucitori aducători de moarte nu ne atinge! Vedeţi, asta înseamnă îndurare, îndurare venită de sus, pe care noi nu o merităm câtuşi de puţin!”

10. Corăbierii le-au răspuns călătorilor: “Aşa e, aşa e, aveţi cu toţii dreptate, este o adevărată minune, este îndurare de sus! Suntem salvaţi! Priviţi încolo! Deja se vede un mal apropiat! O mulţime de oameni stau pe mal, în ciuda ploii, şi mulţi, ba chiar toţi ne fac semne de bun-sosit! O, Dumnezeule, Stăpânul nostru! Ce mare, ce măreţ eşti Tu şi cum stai chiar şi pe timp de furtună alături de cei care Te-au cinstit şi lăudat mereu, şi Ţi-au adus mereu cu bucurie jertfele cerute! Glorie veşnică numai preasfântului Tău nume!”

11. După aceste cuvinte, ei s-au îndreptat către mal, iar Eu i-am poruncit în taină furtunii să se potolească şi apoi să se oprească de tot.

12. Şi atunci totul s-a terminat repede şi s-a făcut o linişte ca şi când niciodată nu ar fi bântuit vreo furtună în acel ioc. Corabia a ajuns uşor la mal şi călătorii au coborât de pe ea,

13. Ajunşi pe mal, aceştia nu conteneau să se minuneze de ceea ce li se petrecuse.

14. Furtuna şi ploaia s-au potolit complet, suprafaţa mării era acum netedă, iar cerul eliberat de nori. Doar ici-colo câte un norişor pufos împodobea fondul albastru al cerului în lumina sa trandafirie. Căci, între timp, soarele s-a retras în spatele munţilor şi i-a lăsat bucăţii de pământ pe care eram doar un splendid amurg în semn de rămas-buri.

15. Malurile pe care păşeau călătorii erau uscate. Oaspeţii din jurul Meu erau veseli şi prietenoşi, iar bătrânul nostru Marcu i-a primit amabil şi i-a întrebat imediat dacă nu vor să mănânce şi să bea ceva ca să-şi recapete puterile pe care şi le cam pierduseră în lupta cu furtuna.

16. Toate acestea au făcut o impresie atât de bună asupra călătorilor, încât, de uimire, ei nu mai reuşeau să vadă şi să audă nimic din ceea ce se petrecea în jurul lor.