Casa (Gospodaria) Domnului (Volumul 3) - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

[1%]

Capitolul 40
Primirea oaspeţilor la curtea regală. Pregătirea pentru festin. Lameh porunceşte ca toate armele să fie transformate în ustensile utile. Iubirea – arma primordială şi sacră a Domnului.

(17 mai 1843)

1. Când grupul a ajuns în marea sală a tronului, în care se afla adunată întreaga curte regală a lui Lameh, regele a început să strige cu bucurie:

2. „Prieteni, fraţi, copii şi surori! Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci Domnul şi-a arătat din nou graţia faţă de noi!

3. Iată, aici se află cele două soţii ale mele, Ada şi Zilla, precum şi cei doi fii ai mei pe care îi credeam pierduţi, Jubal şi Jabal, şi fiica mea Naeme, împreună cu soţul pe care i l-a dăruit Domnul Însuşi!

4. Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci Domnul mi-a înapoiat familia pentru a-mi fi alături şi pentru a-şi relua poziţia pe care o ocupa cândva, de această dată însă în spiritul smereniei şi al purităţii, şi nu în cel al tiraniei, aşa cum s-a întâmplat pe timpuri, fapt care mi-a atras întreaga dezaprobare a Domnului.

5. O, să ne bucurăm cu toţii de imensa graţie pe care a revărsat-o din nou asupra noastră Părintele nostru ceresc!

6. Brudal, du-te chiar acum în camera cu provizii şi pregăteşte-ne un mare festin de sărbătoare. Foloseşte în acest scop carnea cea mai bună şi fructele cele mai proaspete. De asemenea, pregăteşte o masă întinsă inclusiv pentru acei cetăţeni de vază ai acestui oraş care îl iubesc pe Dumnezeu, şi o a treia pentru sărmanii care erau cândva sclavii şi prizonierii noştri, şi pe care între timp i-am eliberat! Haide, du-te şi fă ce ţi-am poruncit!

7. Iar tu, fratele meu Terhad, care ai fost ales de Domnul pentru a fi gardianul templului Său principal, trimite-ţi fără întârziere heralzii în oraş cu misiunea de a-i invita pe toţi cei pe care i-am pomenit la acest mare festin al bucuriei nemărginite, în numele preasfânt al Domnului Iehova Savaot, Dumnezeul, Creatorul şi Părintele nostru preasfânt şi preaplin de iubire, acum şi de-a pururi! Aşa să fie! Amin”.

8. Brudal şi Terhad au trecut imediat la treabă, făcând ceea ce li s-a poruncit.

9. În continuare, Lameh l-a chemat la el pe fiul său Tubal-Cain. Când acesta s-a apropiat cu smerenie de tatăl său, acesta i-a spus:

10. „Tubal-Cain, fiul meu drag, îţi dau o poruncă în faţa marelui preot al Domnului: dă ordin să fie adunate toate armele din marele meu regat care erau destinate cândva pentru luptă, topeşte-le şi transformă-le în căruţe, greble, furci, foarfeci, ciocane şi tot felul de alte ustensile utile, aşa cum îţi va indica Spiritul lui Dumnezeu!

11. De acum înainte, singura armă cu care ne vom apăra în faţa răului va fi credinţa noastră faţă de Domnul. De acum înainte nu doresc să mai folosim arme nici măcar împotriva fiarelor sălbatice; căci am avut ocazia să cunosc şi să învăţ care este principala armă a Domnului!

12. De aceea, de acum înainte nu ne vom mai apăra decât folosindu-ne de această armă atotputernică, iar copiii copiilor noştri nu vor mai cunoaşte altă armă.

13. Arma primordială, atotputernică şi sacră a Domnului este iubirea! Aceasta este singura armă cu care ne vom mai lupta de acum înainte împotriva combatanţilor noştri tereştri. În acest fel, îi vom putea oferi Domnului, până la sfârşitul zilelor noastre pe acest pământ, un sacrificiu care îi va fi cu siguranţă pe plac şi care va consta în victoriile pe care le vom obţine asupra oricărui rău din această lume folosindu-ne de arma Sa atotputernică şi sacră. 14. Doresc să începi să te ocupi chiar de mâine de sarcina pe care ţi-am dat-o. Fie ca voinţa preasfântă a Domnului să se facă întotdeauna, acum şi de-a pururi! Amin”.

15. Auzind aceste cuvinte, Enoh s-a îndreptat către Lameh şi i-a spus: „Mult iubitul meu frate Lameh, porunca pe care tocmai i-ai dat-o lui Tubal-Cain îmi face o bucurie infinit mai mare decât mi-ar face vederea aurului cel mai pur din lume. De aceea, te asigur că vei fi binecuvântat aşa cum nimeni din această lume nu a fost vreodată până acum!

16. Această ţară va vedea curgând pe străzile ei lapte şi miere. Oraşul tău va străluci ca o lună plină, casele din el vor lumina precum stelele, iar palatul tău precum soarele la răsărit!

17. Adevăr îţi spun: iubirea ta a devenit mai mare decât întregul glob pământesc! Când marele festin se va încheia şi vom trece la ceremonia de consacrare, îţi vei da seama cât de mulţumit este Domnul de tine!

18. Iniţial, intenţia mea era să plec chiar astăzi, dar acum sunt gata să mai rămân încă trei zile alături de tine, pentru a-ţi arăta puterea noii arme pe care ai adoptat-o. Aşa să fie, în numele Domnului! Amin”.

[1%]

Capitolul 41
Conversaţia dintre Enoh şi fiul său pe tema ordinii juste şi a dezastruoasei ierarhii umane.

(18 mai 1843)

1. Festinul comandat a fost în curând gata, iar oaspeţii au început să sosească. Mesele au fost ocupate şi separate conform indicaţiilor lui Lameh.

2. Atunci, Enoh i-a spus lui Lameh: „Frate, este foarte bine să respectăm o anumită ordine, căci aceasta reprezintă puterea lui Dumnezeu, care a creat întreaga lume ţinând cont de principiile ordinii. Din păcate, oamenii au creat o cu totul altă ordine, care îi este absolut insuportabilă Domnului şi care poartă numele de ierarhie!

3. Dacă tu însuţi ai aranja diferite obiecte într-o anumită ordine pe masă şi altcineva ar veni şi le-ar schimba între ele, acest lucru te-ar supăra, căci ordinea instaurată de tine ar fi încălcată. De aceea, l-ai privi cu mânie pe cel responsabil de această dezordine.

4. În mod similar, Domnul şi-a creat copiii într-o manieră similară şi i-a aşezat în faţa Lui în linie dreaptă, în ordinea dorită de El. De ce încalci atunci această ordine după bunul tău plac?

5. La drept vorbind, noi putem în anumite circumstanţe să spunem: ‚Cutare şi-a îndeplinit funcţia, iar cutare este numit în următoarea poziţie’, iar un frate care a fost numit de Domnul pentru a-şi instrui semenii îi poate spune unui alt frate (care nu a fost numit de Domnul) să îi urmeze instrucţiunile.

6. Aceasta este adevărata ierarhie pe care ne-a dăruit-o Domnul. Dacă însă nu facem decât să le oferim fraţilor noştri un festin, nu este normal să aranjăm trei mese diferite. Una singură este suficientă, şi putem mânca cu toţii la ea, în calitate de fraţi şi de surori cu drepturi egale!”

7. Auzind această mustrare născută din iubire, Lameh a dispus imediat unirea meselor, astfel încât toţi s-au putut aşeza la aceeaşi masă, simţindu-se precum fraţii.

8. Enoh l-a lăudat imediat pe Lameh pentru supunerea sa în faţa voinţei şi iubirii Domnului.

9. Cât despre patriarhul Lameh (cel de pe înălţimile sacre), acesta s-a apropiat pe furiş de Enoh şi i-a spus în şoaptă: „Ascultă, părinte Enoh, sunt întru totul de acord cu ceea ce i-ai spus omonimului meu din ţinuturile de jos, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu am înţeles pe deplin ce ai vrut să spui atunci când te-ai referit la ierarhia creată de oameni.

10. Ascultă: copiii sunt mai mici în rang decât părinţii lor şi cred că nici chiar Domnului nu i-ar plăcea să îi vadă punându-se pe picior de egalitate cu aceştia din urmă.

11. De altfel, îmi amintesc de diferite situaţii în care Domnul Însuşi i-a tratat pe cei de pe înălţimi în mod diferit, nepunându-i deloc pe picior de egalitate!

12. Ceea ce s-a întâmplat cu cele trei coşuri atunci când am ţinut marele festin în munţii sacri reprezintă o dovadă clară în această direcţie. Mai mult, la acel festin Domnul te-a numit pe tine mare preot, iar pe Ghemela şi pe Purista le-a înălţat în rang în faţa tuturor. Nimeni nu poate contesta aceste fapte!

13. Rezultă aşadar dincolo de orice tăgadă că Domnul a stabilit o anumită ierarhie între oameni. De aceea, nu am reuşit să înţeleg ce ai vrut să spui mai devreme. Te rog, oferă-mi câteva explicaţii suplimentare în această direcţie!”

14. Enoh s-a întors către Lameh şi i-a spus: „Fiul meu, mă tem că greşeşti teribil atunci când compari maniera de a acţiona a Domnului cu cea a oamenilor. Nu uita că Domnul poate face aşa cum doreşte şi nimeni nu se poate opune voinţei Sale!

15. De altfel, diferitele grade pe care le-a stabilit Domnul în rândul copiilor Lui au drept unic criteriu iubirea pe care o simt aceştia din urmă pentru El. Altfel spus: ‚Cu cât inima ta Mă iubeşte mai mult pe Mine, Tatăl tău preasfânt şi preaplin de iubire, cu atât eşti mai apropiat de Mine. Invers, cu cât inima ta Mă iubeşte mai puţin, cu atât mai mult Mă voi îndepărta de tine!’

16. Acesta este unicul criteriu pentru care Enoh a fost considerat demn de a primi statutul de mare preot, şi tot el explică ce s-a întâmplat cu cele trei coşuri cu alimente, sau cu Purista şi cu Ghemela. Aceeaşi ordine explică şi de ce au copiii o datorie faţă de părinţii lor, care reprezintă primii mari preoţi numiţi de Dumnezeu în rândul umanităţii (respectiv al copiilor Lui).

17. În consecinţă, totul depinde exclusiv de comportamentul dictat de iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu. În ceea ce priveşte însă ordinea stabilită de oameni, aceasta diferă de ordinea creată de Dumnezeu, iar ei nu trebuie să se separe şi să se îndepărteze unii de ceilalţi, sub pretextul că unii ar fi mai presus şi alţii mai prejos!

18. Dacă ne diferenţiem unii faţă de ceilalţi, acest lucru este valabil exclusiv în faţa lui Dumnezeu, şi asta în funcţie de iubirea noastră faţă de El. În rest, între noi nu trebuie să existe nici o diferenţă!

19. Căci cel care doreşte să fie mai mare între doi oameni va fi întotdeauna mai mic în faţa lui Dumnezeu. În schimb, dacă ne simţim uniţi cu ceilalţi fraţi ai noştri prin iubirea pe care le-o purtăm, la fel ne vom prezenta şi în faţa lui Dumnezeu!

20. Încearcă să înţelegi corect ce îţi spun, fiul meu! Dar văd că mesele au fost reunite. Îţi propun să luăm loc la una din ele. Amin”.

[1%]

Capitolul 42
O a doua masă este aranjată în sala tronului. Marele festin al bucuriei. Discursul necunoscutului aşezat la a doua masă.

(19 mai 1843)

1. Numărul invitaţilor era atât de mare încât nu au putut lua toţi loc la masa cea mare. De aceea, Lameh s-a întors către Enoh şi i-a spus:

2. „Ascultă, dragul şi înţeleptul meu frate, tu, care eşti unicul mare preot al Domnului, după cum îţi poţi da seama şi singur, jumătate din oaspeţii mei nu au loc la masa principală! Mă întreb ce vor spune ei dacă voi dispune aranjarea unei alte mese, separat de aceasta, special pentru ei? Oare se vor simţi mai puţin bine trataţi decât ceilalţi, de vreme ce nu pot sta la masa la care eşti aşezat tu?”

3. Enoh i-a răspuns zâmbind: „Dragul meu frate, necesitatea nu este totuna cu tratamentul de sus. Oricum, pentru a atrage cât mai puţin atenţia asupra acestei chestiuni, dispune aranjarea unei a doua mese în această sală uriaşă, care poate găzdui pe puţin zece mii de persoane, şi atunci nu va mai conta unde se vor aşeza invitaţii. În acest fel, nimeni nu va avea motive de nemulţumire!”

4. Lameh a fost imediat de acord cu propunerea excelentă a lui Enoh şi le-a poruncit servitorilor săi să facă exact aşa cum l-a sfătuit acesta.

5. Invitaţii aflaţi în plus şi-au găsit cu uşurinţă loc la cea de-a doua masă şi s-au bucurat enorm să constate că fac obiectul unei graţii speciale din partea regelui lor, care le permite să mănânce în marea sală a tronului, alături de distinşii oaspeţi veniţi din ţinuturile sacre şi prieteni ai lui Dumnezeu.

6. Văzând cât de mare este mulţumirea oamenilor în faţa gestului său de a dispune aranjarea celei de-a doua mese, Lameh s-a bucurat în sinea sa şi s-a aşezat alături de Enoh şi de fiul acestuia, patriarhul Lameh.

7. Şi astfel, totul era într-o ordine perfectă. Felurile de mâncare au fost aduse, iar în curând din toate inimile s-a ridicat către cer un cor de laude aduse Domnului. Enoh a binecuvântat mâncarea în numele sfânt al lui Dumnezeu şi toţi s-au servit din bucatele astfel binecuvântate, mâncând şi bând, în timp ce din loc în loc se auzeau cuvinte de recunoştinţă şi de slavă aduse Tatălui ceresc.

8. După ce toată lumea s-a săturat, unul din oaspeţii care luase loc la cea de-a doua masă s-a ridicat şi le-a adresat următoarele cuvinte comesenilor săi:

9. „Fraţi, prieteni şi surori! Ce om, oricât de mare ar fi ardoarea inimii sale, i-ar putea mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu, Domnul suprem al cerului şi al pământului, pentru graţia inexprimabilă de a-l fi transformat pe nemilosul nostru rege Lameh într-un frate atât de minunat şi într-un binefăcător al umanităţii? Adevăr vă spun: nu-mi pot imagina ceva mai sublim!

10. Cu siguranţă, nimic nu este mai uşor pentru Domnul decât să creeze miliarde de lumi, dar să transformi o fiinţă liberă şi nesupusă judecăţii în maniera în care a fost transformat Lameh, şi implicit prin el întreaga sa casă regală, reprezintă un miracol mult mai mare decât crearea stelelor, a pământurilor şi a celorlalte lumi într-o singură clipă, aşa cum numai voinţa divină şi atotputernică este capabilă să facă!

11. Căci crearea unei lumi nu depinde decât de voinţa lui Dumnezeu, iar ceea de doreşte Acesta va continua să existe de-a pururi! Este suficient ca El să rostească atotputernicul său: ‚Aşa să fie!’ pentru ca o lume întreagă cu sori şi planete să înceapă să se rotească în jurul orbitei sale în faţa ochilor marelui Creator!

12. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu fiinţele libere, căci în cazul lor ‚Aşa să fie!’ ar echivala cu o judecată, respectiv cu moartea! De aceea, în astfel de cazuri numai marea iubire, compasiunea, răbdarea, blândeţea şi celelalte mijloace pline de înţelepciune folosite de Dumnezeu pentru a le orienta fără a le controla în vreun fel pot da rezultate. Aceste instrumente divine iau astfel locul atotputerii, instruind şi conducând spiritul fiinţei umane, care reprezintă o divinitate în sine, până când acesta se trezeşte, iar omul îşi reia locul firesc în cadrul ordinii divine, prin cunoaşterea de sine. Acest miracol mi se pare infinit mai mare decât să creezi o întreagă lume, cu sori şi planete!

13. De aceea, ar trebui să îl slăvim şi să îl iubim pe Domnul mai mult chiar decât am făcut-o vreodată, căci abia acum ne putem da cu adevărat seama de întreaga Sa măreţie!

14. Aşadar, ridicaţi-vă, fraţilor, şi haideţi să îl slăvim pe Domnul care a revărsat asupra noastră o graţie atât de mare!”

15. Acest discurs a uluit literalmente întreaga asistenţă, care a rămas copleşită de forţa ce se degaja din aceste cuvinte.

[1%]

Capitolul 43
Uimirea regelui Lameh la ascultarea discursului oaspetelui necunoscut. Cele două tipuri de hrană ale fiinţei umane şi dubla natură a acesteia.

(20 mai 1843)

1. Singur Lameh nu ştia cum să procedeze. De aceea, el s-a adresat lui Enoh, căruia i-a spus: „Ascultă, prieten drag şi frate sublim întru iubirea lui Dumnezeu, acest om vorbeşte de parcă ar fi fost ales de Domnul personal pentru a ne fi ghid!

2. Într-adevăr, tot ce a spus el ar fi putut ieşi la fel de bine de pe buzele tale, şi eu însumi m-aş simţi onorat să fiu inspirat cu asemenea cuvinte. Din nefericire, nu prea este cazul!

3. Spune-mi, aşadar, dragul meu Enoh, dacă împărtăşeşti această părere a mea: oare nu ar fi cazul să îl invităm pe acest orator înţelept la masa noastră?”

4. Enoh i-a răspuns: „Dragul meu frate, mă întreb dacă, acţionând în acest fel, nu vei acorda o mai mare importanţă mesei noastre decât mesei alăturate!

5. De aceea, eu cred că deocamdată ar fi bine să ne limităm să ascultăm cu atenţie ce are de spus străinul, meditând în tăcere asupra semnificaţiei profunde a cuvintelor sale!

6. Dacă vei cumpăni asupra acestui sfat, sunt convins că îmi vei da dreptate. Oricum, te afli la tine acasă şi eşti înzestrat cu propria ta voinţă, aşa că nu ai decât să procedezi aşa cum consideri că este mai bine!”

7. Într-adevăr, Lameh a început să reflecteze, iar în cele din urmă a spus: „O, dragul şi înţeleptul meu frate Enoh, ce rost ar avea să mă iau după propria mea voinţă în condiţiile în care mă aflu alături de tine? Ori de câte ori rosteşti un cuvânt, sunt copleşit de înţelepciunea care emană din el!

8. De aceea, voi face aşa cum m-ai învăţat: îl voi asculta cu cea mai mare atenţie pe oratorul de la masa alăturată şi nu îl voi ruga să vină la masa noastră decât după ce toată lumea a terminat de mâncat, astfel încât să ne cunoaştem mai bine. Sper că nu ai nimic de obiectat!”

9. Enoh: „Dragul meu frate, dacă vei acţiona în acord cu această intenţie a ta, vei proceda corect şi drept în faţa lui Dumnezeu şi a acestor oaspeţi ai noştri!”

10. Când Enoh a tăcut, oaspetele de la masa alăturată s-a ridicat din nou şi a luat din nou cuvântul, spunând:

11. „Prieteni, fraţi şi surori! Ne-am înfruptat cu toţii din aceste delicioase bucate. Corpurile noastre s-au îngreunat şi simt o stare de bunăstare interioară, în timp ce sufletele noastre nu-şi pot păstra decât cu mare greutate mobilitatea obişnuită. De aceea, vă propun să îi dăruim iubirea şi recunoştinţa noastră Celui care dăruieşte toate lucrurile!

12. Corpul nu este însă esenţa omului. El nu reprezintă decât un instrument care îi serveşte pentru a realiza marele scop sacru ce a existat dintotdeauna, şi anume integrarea în ordinea divină.

13. De vreme ce aşa stau lucrurile cu corpul nostru, şi este evident că ele nu pot sta altfel, rezultă că în interiorul fiinţei umane trebuie să existe un alt principiu, cu totul diferit, un alt fel de fiinţă, mai elevată, pentru care a fost creat acest corp pe care tocmai l-am hrănit atât de bine. Această fiinţă interioară este cea căreia trebuie să-i acordăm întreaga noastră atenţie, procurându-i hrana cea mai potrivită şi având grijă de ea, căci este extrem de delicată şi de sensibilă…

14. Constat că vă întrebaţi în inimile voastre: ‚Mda, bine ar fi să putem avea grijă de fiinţa noastră interioară, dar nu prea ştim cu ce anume trebuie să o hrănim!

15. Este uşor să creştem pe pământ diferiţi pomi pentru a obţine fructele necesare pentru a ne hrăni trupul fizic, dar încă nu am cunoscut vreun pom în care să crească acele fructe cu care se hrăneşte fiinţa interioară a omului!’

16. Aveţi întru totul dreptate, dragii mei prieteni, fraţi şi surori, dar eu vă spun altceva!

17. Ascultaţi-mă aşadar: Domnul a aranjat astfel lucrurile încât materia să se hrănească cu materie, sufletul cu suflet, iubirea cu iubire şi spiritul cu spirit!

18. Iubirea este temelia spiritului şi esenţa autentică a acestei fiinţe interioare a omului. De aceea, noi nu ne putem hrăni această fiinţă interioară cu o altă hrană mai bună decât cu iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Această iubire întăreşte fiinţa interioară a omului, permiţându-i acestuia să fie un senior în propria sa casă, care nu este alta decât sufletul nemuritor şi corpul trecător.

19. Pentru a putea fi consumate, mâncărurile destinate trupului trebuie însă pregătite de natura exterioară, dar şi de arta culinară a oamenilor. Cu atât mai mult, hrana destinată spiritului trebuie bine pregătită înainte de a putea fi consumată!

20. Pregătirea acestei hrane spirituale se face cu ajutorul Cuvântului dinlăuntrul nostru. Numai consumând hrana spirituală astfel preparată ne vom putea fortifica noi spiritul!”

21. În acest moment, Lameh l-a tras de mânecă pe Enoh şi i-a spus: „Încă nu a terminat, aşa că îl vom asculta până la capăt, şi abia apoi vom schimba impresii pe marginea celor spuse de el! Iată, reîncepe să vorbească. Să-l ascultăm!”

[1%]

Capitolul 44
Saţietatea corpului, a sufletului şi a spiritului. Plictiseala este foamea sufletului, iar aviditatea de a se instrui cea a spiritului.

(22 mai 1843)

1. Oratorul aflat la cealaltă masă a continuat astfel: „Pregătirea iubirii faţă de Dumnezeu se realizează cu ajutorul Cuvântul viu care vine din inimile noastre. Aceasta este adevărata hrană a spiritului.

2. Adevăr vă spun: Cuvântul autentic şi viu care se naşte în profunzimile inimilor noastre înseamnă totul. El poate penetra materia, dezagregând-o şi transformând-o într-o esenţă spirituală care hrăneşte apoi spiritul.

3. Este exact aşa cum vă spuneam la început: materia hrăneşte materia, sufletul hrăneşte sufletul, iar spiritul hrăneşte spiritul.

4. Căci Cuvântul care există în noi, sub forma gândului care se exprimă cu claritate în inima noastră, este mai presus de materie, pe care o divide şi o contemplă din interiorul structurii sale minunate. Cu această contemplaţie se satură sufletul, căci starea de încântare pe care o simte el la vederea frumuseţii neasemuite a formelor pe care le descoperă astfel îi potoleşte în întregime foamea.

5. Creatorul a creat astfel omul încât saţietatea uneia din părţile fiinţei sale să trezească senzaţia de foame într-o altă parte a sa.

6. Pentru a înţelege mai bine aceste cuvinte, vă voi da un exemplu. De aceea, ascultaţi-mă cu cea mai mare atenţie!

7. Ori de câte ori vă este foame din punct de vedere fizic, voi vă gândiţi cu aviditate la o masă bună, iar dacă vă găsiţi în faţa unei mese pline cu bucate alese, vă umpleţi de o stare de fericire interioară, căci ştiţi că vă veţi putea potoli astfel foamea.

8. Dacă aţi fi însă nevoiţi să rămâneţi aşezaţi la această masă opt zile, o lună sau chiar un an, fără să vă puteţi ridica de la ea, nu v-aţi plictisi peste măsură?

9. Adevăr vă spun, dragii mei prieteni, fraţi şi surori, nu numai că v-aţi plictisi, dar v-ar cuprinde o disperare nemărginită!

10. De vreme ce aşa stau lucrurile, vă pun următoarea întrebare: de unde se naşte această stare de disperare, de vreme ce corpul vostru s-ar simţi astfel întru totul satisfăcut, ştiind că foamea sa va fi mereu potolită?

11. E simplu: starea de disperare se naşte din faptul că potolirea corpului fizic provoacă inevitabil foamea sufletului, care se manifestă fără nici o excepţie printr-o plictiseală exasperată şi plină de amărăciune.

12. Ce putem face în acest caz pentru a potoli sufletul, după ce am satisfăcut corpul?

13. Ne putem ridica de la masă, putem ieşi afară, pe o colină sau într-o grădină în care sufletul poate admira în voie formele frumoase create de natură, se poate desfăta cu ciripitul păsărelelor, cu parfumul eteric al florilor şi cu tot felul de alte lucruri la fel de agreabile.

14. Vom constata însă cât de curând că după ce ne-am potolit sufletul înfometat contemplând aceste forme frumoase, această nouă hrană va începe să ne plictisească la rândul ei, iar noi vom simţi nevoia să ne întoarcem în casă pentru a ne hrăni din nou corpul. Acesta devine înfometat ori de câte ori sufletul atinge starea de saţietate. În alte cazuri, mai rare, spiritul omului elevat este cel care începe să se agite, spunându-i sufletu-lui: ‚Mi-e foame!’

15. Cum se manifestă această foame a spiritului? Printr-o sete de cunoaştere din ce în ce mai mare.

16. Spiritul îşi doreşte să înţeleagă care este esenţa materiei şi a frumoaselor forme pe care le-a contemplat sufletul; căci, pentru el, frumuseţea formelor nu reprezintă o hrană ce poate fi consumată. Pentru ca spiritul să atingă la rândul lui starea de saţietate, formele trebuie consumate prin foc, lumină şi adevăr.

17. La ce foc mă refer în cazul de faţă? La cel al iubirii plină de ardoare. În ce constă lumina care poate potoli foamea spiritului? În gândul care se manifestă cu claritate în interiorul inimii. La ce se referă adevărul de care vorbeam? La Cuvântul care decurge din foc şi din lumină.

18. Cu ajutorul acestui Cuvânt, noi dizolvăm materia fermă aflată în forma care ne place şi descoperim în interiorul ei semnificaţia spirituală a formei sale.

19. Spiritul care descoperă această semnificaţie trăieşte o stare de euforie beatifică, sinonimă cu potolirea foamei sale anterioare. În această stare îşi găseşte el adevărata patrie, pacea primordială, substanţa, sursa, şi implicit adevărata sa iubire faţă de Dumnezeu, precum şi iubirea atotputernică a lui Dumnezeu faţă de el.

20. Fericit, spiritul astfel satisfăcut se închină cu smerenie şi cu ardoare în faţa iubirii infinite a lui Dumnezeu, căruia îi mulţumeşte cu recunoştinţă. Şi astfel, Dumnezeu devine hrana sa esenţială, cu ajutorul căreia poate obţine viaţa eternă.

21. Aşa trebuie să privim noi opera Tatălui nostru ceresc, căutând în ea marea Sa iubire şi compasiunea Sa infinită. Atunci când unul dintre noi descoperă un astfel de adevăr, el trebuie să îl împărtăşească imediat şi fraţilor săi, într-un limbaj autentic şi uşor de înţeles de către aceştia. În acest fel, întreaga umanitate va avansa în spiritul adevărului, care va deveni hrana vie a spiritului său, pe care îl va ajuta să crească şi să se maturizeze întru iubirea sa faţă de Dumnezeu. În ultimă instanţă, această activitate reprezintă adevărata viaţă eternă!”

22. După aceste cuvinte, Oratorul a tăcut. Întreaga adunare a rămas uluită în faţa unei înţelepciuni atât de mari. Cât despre Lameh, acesta parcă şi-a ieşit complet din minţi!

23. Enoh l-a liniştit însă şi i-a spus: „Mai ai încă puţină răbdare, căci Oratorul nostru nu şi-a terminat încă discursul. Parcă spuneai că nu vom schimba impresii decât după ce va termina de vorbit!”

[1%]

Capitolul 45
Întrebările spiritelor critice, incapabile de înţelegere. Răspunsul înţelept al Oratorului referitor la Cuvântul viu.

(23 mai 1843)

1. Se pare însă că mai mulţi oaspeţi aşezaţi la masa Oratorului aveau dificultăţi în a înţelege pe deplin discursul Său. Aceştia i s-au adresat aşadar, pe un ton complet lipsit de înţelegere, spunându-i:

2. „Prieten bun şi înţelept, dispui în mod evident de multă lumină, iar cuvintele tale sunt cât se poate de clare. Nici unul dintre noi nu poate contesta acest lucru, întrucât suntem noi înşine înzestraţi cu această calitate a înţelepciunii, fiind capabili să ne dăm seama dacă cineva ştie ce spune sau nu!

3. În ceea ce te priveşte, nu putem spune că nu ai vorbit cât se poate de clar, întrucât îţi recunoaştem înţelepciunea absolută.

4. Există totuşi în discursul tău un aspect pe care nu îl putem accepta, cel puţin nu în forma pe care ne-ai prezentat-o tu!

5. Iată! Spuneai mai devreme că: ‚Cel care dizolvă materia în formele sale primordiale este Cuvântul, iar sufletul se satură contemplându-le. Prin descompunerea lor până la esenţa lor ultimă, care ne permite să înţelegem sensul lor spiritual, noi ne săturăm inclusiv spiritul’.

6. Mă rog, să spunem că suntem de acord. Dar să spui că omul poate dizolva materia cu ajutorul cuvântului său neputincios, aşa cum face fierul încins cu o picătură de apă căzută pe el – frate, reflectează puţin şi îţi vei da singur seama că ai mers puţin cam prea departe cu această afirmaţie!

7. Poţi să-i vorbeşti unei pietre o mie de ani sau mai mult – dacă ai putea trăi o perioadă atât de lungă de timp – dar ea va rămâne exact aşa cum a fost creată, de un Cuvânt cu siguranţă mult mai puternic decât al nostru!

8. Întrucât dorim însă ca onoarea ta să fie reparată – chit că nu ştim din ce parte a oraşului provii – îţi sugerăm să corectezi cât mai repede această greşeală, cu atât mai mult cu cât cei de la masa alăturată par să acorde o atenţie specială conversaţiei noastre, inclusiv cei doi puternici reprezentanţi veniţi de pe înălţimile sacre!”

9. Atunci, Oratorul s-a ridicat din nou în picioare şi s-a adresat astfel celor care L-au criticat (altminteri, cu bune intenţii): „După ce se orientează înţelepciunea autentică: după adevărul etern sau după slăbiciunea acestei lumi? Ce răspuns îmi daţi? Acela dintre voi care se consideră un înţelept să-mi răspundă!

10. Văd că tăceţi, în căutarea unui răspuns. Eu vă spun însă că nici un răspuns din cele pe care Mi le-aţi putea da nu Mă va satisface! Am vorbit Eu de o descompunere materială sau mecanică a materiei?

11. Spuneţi că aveţi intenţii lăudabile şi că doriţi să îmi restabiliţi onoarea în faţa eminenţilor invitaţi de la masa alăturată. Mă întreb ce aş putea face Eu pentru a vă salva onoarea voastră, în condiţiile în care, prin criticarea discursului pe care vi l-am adresat numai pentru a vă trezi într-o mai mare măsură inimile, aţi dat dovadă de o prostie demnă de o femeie bătrână?

12. Oare nu v-am vorbit Eu de Cuvântul interior şi viu al iubirii născute în inimă, care se exprimă prin gânduri clare sau în forme ce corespund sufletului, după care se transformă în limbajul (simbolic al) vederii? Abia la acest nivel, şi numai dacă este absolut necesar, din cauza slăbiciunii oamenilor cu simţurile mai grosiere, se transformă el într-un limbaj verbal, dar numai ca urmare a saţietăţii repetate a spiritului. Cu simţurile astfel purificate, şi deci mai vii, oamenii vor putea contempla în continuare lucrurile în esenţa adevărului lor spiritual, potolindu-şi astfel din ce în ce mai mult foamea spiritului, astfel încât acesta să îşi regăsească locul just, acela de Viaţă autentică a omului şi de stăpân absolut al casei sale. Aşa cum se află el la ora actuală în voi, spiritul este redus la rolul de simplu servitor al materiei, al judecăţii, şi implicit al morţii.

13. De vreme ce acesta este Cuvântul de care v-am vorbit, spuneţi-Mi, cu ce înţelegere vă lăudaţi voi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, având în vedere că nu aţi putut sesiza înţelesul cuvintelor Mele, preferând să ieşiţi în evidenţă cu prostia voastră, în loc să îmi puneţi cu smerenie şi pe un ton blând întrebarea cuvenită referitoare la nelămurirea voastră?”

14. Auzind această mustrare severă, contestatarii s-au privit şocaţi, dar nici unul dintre ei nu a îndrăznit să mai spună ceva pentru a se justifica.

15. Atunci, Lameh i-a spus lui Enoh: „O, frate Enoh, dacă mai există şi alţi înţelepţi de calibrul acestuia în oraşul meu, mă tem că voi rămâne doar o figură tristă printre ei. Căci acest om vorbeşte de parcă ar fi coborât direct din cer!”

16. Enoh i-a răspuns: „Frate, ai încă puţină răbdare! Iată, Oratorul nostru încă nu a terminat de vorbit. Atunci când va fi cazul, îţi voi spune eu ce ai de făcut! Te aşteaptă încă surprize foarte mari, crede-mă pe cuvânt! Aşadar, ai încă puţină răbdare! Amin”.

[1%]

Capitolul 46
Discursul înţeleptului Orator pe tema limbajului interior al spiritului, prin comparaţie cu limbajul exterior al buzelor.

(24 mai 1843)

1. După câteva momente, unul dintre contestatari s-a ridicat totuşi în picioare şi a spus: „Ascultă, dragul meu prieten şi frate! Este incontestabil faptul că tu eşti omul cel mai înţelept dintre toţi cei aşezaţi la această masă. De aceea, sunt absolut convins dinainte că îmi vei putea da răspunsul corect la importanta întrebare pe care doresc să ţi-o pun. De aceea, te rog să mă asculţi!”

2. Dar Oratorul i-a răspuns: „Ascultă! Înţelepciunea autentică ce provine de la Domnul Dumnezeu Savaot nu trebuie să fie niciodată pusă în discuţie, dar nici să trezească întrebări rămase fără răspuns. Căci adevăratul înţelept ştie ce stă la baza oricărui adevăr, cu ajutorul Cuvântului său viu. Cât despre ceilalţi oameni, aceştia nu trebuie să-i pună întrebări, întrucât spiritul său îl instruieşte şi îi transmite tot ce le este necesar fraţilor săi să ştie.

3. Dacă tot doreşti să-Mi pui întrebări, spune-Mi: de unde provine înţelepciunea de care eşti atât de mândru, în calitatea ta de spirit critic?

4. Dacă ai fi într-adevăr avizat, lumina spiritului tău ţi-ar transmite faptul că Eu, în calitatea Mea de înţelept, sunt deja la curent cu ceea ce te preocupă, fără a mai fi necesar să îmi pui vreo întrebare!

5. Şi totuşi, tu ţii morţiş să faci acest lucru. Spune-Mi: te consideri un înţelept? Dar pe Mine, cum Mă consideri: un înţelept autentic?

6. Care crezi că este părerea eminenţilor noştri oaspeţi? O, nu ai decât să te duci să-i întrebi!”

7. Auzind aceste cuvinte, contestatarul cu spiritul critic a devenit extrem de stânjenit, neştiind ce să facă, întrucât aluziile Oratorului i-au demonstrat dincolo de orice tăgadă că Acesta remarcase intenţia sa de a-i pune o întrebare litigioasă.

8. Dându-şi seama că nu poate scăpa cu una cu două de un interlocutor atât de pătrunzător, el a început într-adevăr să-şi asculte vocea inimii, care se străduia de mai mult timp să-i transmită un anumit mesaj.

9. Constatând acest lucru, Oratorul i-a adresat următoarele cuvinte:

10. „Ascultă! Îţi voi da oricum un răspuns la întrebarea pe care doreai să Mi-o pui pentru a-Mi întinde o capcană, căci văd că ţi-ai schimbat starea de spirit. Iată deci răspunsul Meu: 11. După părerea ta, omul nu se poate face înţeles de către fraţii săi decât cu ajutorul cuvântului. În consecinţă, cuvintele pe care le rostesc buzele sale nu fac decât să exprime cuvântul mut al inimii, reprezentând un apogeu al acestuia, căci numai graţie acestor cuvinte rostite se poate manifesta el în faţa celorlalte creaturi de pe pământ. Rezultă astfel că Dumnezeu trebuie adorat şi venerat numai prin intermediul cuvântului rostit, şi nu cu ajutorul gândului interior sau al impresiilor asociate cu sentimentele, care nu pot satisface decât spiritul.

12. În realitate, adevărul este exact pe dos. Omul nu se mai poate înţelege cu fraţii săi decât cu ajutorul cuvintelor pe care le rostesc buzele sale, care nu reprezintă altceva decât scoarţa exterioară a copacului. Acest lucru se datorează decăderii sale, care a făcut din el un servitor al acestei lumi exterioare şi al simţurilor sale, care l-au orientat către lumea aparenţelor, silindu-l să se identifice cu limbajul oral exterior.

13. Acest aparent câştig este însă iluzoriu, reprezentând în realitate o pierdere considerabilă, căci dacă omul şi-ar fi păstrat limbajul spiritual primordial, el ar fi putut conversa cu întreaga creaţie, sesizând esenţa tuturor lucrurilor. Aşa cum este la ora actuală, el a devenit observatorul mut al naturii care îl înconjoară, cu simţurile pervertite din cauza exteriorizării lor. Omul actual este surd, orb şi insensibil, la fel ca scoarţa unui copac, şi nu mai înţelege nimic din ceea ce stă la baza realităţii. El nu se mai cunoaşte nici măcar pe el însuşi, motiv pentru care şi-a închis complet inima în faţa suferinţelor fraţilor săi!

14. Spune-Mi: nu doreai tu adineauri să orientezi către exterior recunoştinţa şi adoraţia lui Dumnezeu, deşi Acesta este însăşi Viaţa aflată în profunzimile ultime ale fiinţei umane? Procedând în acest fel, nu ai face decât să îl pierzi definitiv pe Dumnezeu, devenind un păgân, sau chiar un ateu cu drepturi depline!”

15. De data aceasta, toţi comesenii de la cea de-a doua masă, inclusiv cei de la masa principală, au început să se simtă extrem de stânjeniţi, cu excepţia lui Enoh, a patriarhului Lameh şi a lui Hored.

16. Cât despre regele Lameh (cel din ţinuturile de jos), acesta se scărpina de zor după urechi şi tare ar fi vrut să spună ceva, dar Oratorul nu îşi terminase încă discursul, aşa că a fost nevoit să îşi exerseze încă puţin răbdarea.

[1%]

Capitolul 47
Credinţa forţată. Credinţa devenită liberă şi vie prin intermediul iubirii faţă de Dumnezeu.

(27 mai 1843)

1. După o scurtă pauză, Oratorul a continuat: „Constat că acum, după ce te-am ajutat să percepi într-o oarecare măsură lumina, Mă priveşti complet aiurit şi nu mai ştii ce să crezi despre Mine şi despre cuvintele Mele.

2. Te întrebi în sinea ta: ‚De ce m-aş considera un ateu dacă mă rog la Dumnezeu doar cu buzele? Oare aş fi putut depune eu mărturie prin cuvintele mele dacă nu L-aş fi recunoscut înainte în inima mea, şi implicit în gândurile acesteia?’

3. Aşa este, prietene şi frate! Tu îl recunoşti pe Dumnezeu în această manieră, iar cuvintele pe care le pronunţi sunt expresia realităţii din inima ta. Dar de ce se petrec astfel lucrurile?

4. Pentru că tu L-ai văzut pe Domnul, Dumnezeul tău, şi eşti forţat astfel să crezi că Acesta există, întrucât ştii cum arată şi ai auzit direct din gura Lui ce anume aşteaptă El de la oameni.

5. Această credinţă nu are însă nimic de-a face cu libertatea spiritului. Dimpotrivă, ea reprezintă dovada unei servituţi care îl ucide pe acesta, întrucât te obligă să crezi că Domnul este totuna cu Dumnezeu, deoarece L-ai văzut şi te-ai putut convinge de puterea Cuvântului Său şi a acţiunilor Sale.

6. Această convingere nu este însă valabilă decât pentru tine şi nu va putea fi transmisă cu aceeaşi forţă de convingere descendenţilor tăi. Urmaşii tăi nu vor putea crede în ceea ce tu recunoşti în sinea ta în această manieră convingătoare, căci această cunoaştere nu va fi decât o moştenire transmisă de la gură la ureche, care nu va putea avea aceeaşi forţă de convingere pe care o simţi tu la ora actuală.

7. În numai zece generaţii, convingerile tale transmise din gură în gură vor fi deja atât de distorsionate încât nu vor mai fi crezute de nimeni, iar fructul acestei tradiţii transmise pe cale orală va fi păgânismul cel mai pur, căruia îi va urma apoi un ateism absolut, ce nu va putea avea altă consecinţă decât judecata cea mai severă, căci omul aflat în afara lui Dumnezeu este deja judecat de noaptea propriei sale morţi.

8. Dacă îl vei recunoaşte însă pe Dumnezeu în inima ta, prin iubirea vie pe care i-o porţi, şi dacă te vei ruga Lui în spiritul adevărului, vei putea scăpa de judecata la care conduce inevitabil credinţa forţată, care nu ţi-ar fi adus niciodată mântuirea. Credinţa ta va deveni astfel vie, fiind animată de spiritul tău, în care se va concentra mai devreme sau mai târziu întreaga ta forţă, astfel încât vei putea trăi de-a pururi.

9. Numai prin această contemplaţie vie îl vei putea cunoaşte tu cu adevărat pe Dumnezeu, în spirit şi în adevăr. Vei face atunci tot ce-ţi va sta în puteri pentru a trezi această credinţă autentică inclusiv în descendenţii tăi, care vor face acelaşi lucru cu progeniturile lor. În acest fel, vor fi feriţi cu toţii de păgânism, de negarea lui Dumnezeu, de judecată şi de moarte.

10. Este indiscutabil şi în conformitate cu ordinea divină că elementul aflat în profunzimile ultime ale fiinţei umane este spiritul, la fel cum sămânţa vie se află în interiorul fructului, chiar în centrul acestuia.

11. De aceea, dacă te vei ruga şi vei crede orientându-te doar asupra lumii exterioare, către realitatea materială pe care ţi-o arată simţurile, însuşi spiritul tău va fi atras către această lume iluzorie, dăruindu-se materiei, care echivalează cu judecata şi cu moartea.

12. Dacă vei acţiona în acest fel, va fi ca şi cum ai scufunda o torţă aprinsă în apă, în loc să o laşi să ardă! Ce crezi: va mai continua aceasta să ardă şi să îţi lumineze calea?

13. Spiritul tău este lumina şi Viaţa ta. Dacă această lumină se va stinge din cauza comportamentului tău iresponsabil, ce altceva ţi-ar mai putea dărui această Viaţă?

14. Desigur, vei continua să trăieşti, căci L-ai văzut pe Dumnezeu cu ochii tăi şi eşti obligat să crezi că Acesta există. Dar Eu îţi spun: după această viaţă nu vei continua să trăieşti şi dincolo de mormânt, dacă nu vei uita ceea ce ai văzut şi dacă nu vei regăsi apoi ceea ce ai uitat sub forma unui element nou al spiritului tău, născut dintr-o iubire atotputernică faţă de Dumnezeu.

15. Păstrează de-a pururi aceste cuvinte, la fel ca şi imaginea lui Dumnezeu pe care ai perceput-o direct, şi astfel vei putea trăi de-a pururi. În caz contrar, credinţa ta în Dumnezeu nu va putea trece dincolo de mormânt!

16. Încearcă să înţelegi ce îţi spun, iar dacă mai există aspecte nelămurite, comunică-Mi-le, ca să îţi pot dărui lumina necesară! Amin”.

[1%]

Capitolul 48
Umilirea spiritului critic, căruia îi lipseşte sinceritatea şi care nu iubeşte decât spectacolul lumii exterioare. Tendinţa omului de a minţi cu ajutorul cuvintelor sale.

(29 mai 1843)

1. Contestatarul de dinainte a reflectat timp de câteva momente, complet consternat de discursul auzit şi întrebându-se ce anume i-ar putea răspunde sau ce l-ar putea întreba pe Orator.

2. După un scurt moment de cumpănire, şi-a amintit subit că Lameh avea intenţia să inaugureze templul de pe colină. De aceea, i-a spus Oratorului:

3. „Ascultă, prietene şi frate pe care te stimez enorm! Sunt profund zguduit de adevărurile profunde conţinute în discursul pe care mi l-ai adresat. Claritatea argumentelor tale m-a convins definitiv şi mi-aş dori să îţi pun o mie de întrebări! Pe de altă parte, regele Lameh şi-a propus să inaugureze noul templu de pe colină şi dă semne că ar dori să începem. De aceea, nu cred că mai avem timp să discutăm înainte de această ceremonie sacră. Mai târziu, voi avea însă grijă să mă ocup numai de tine!”

4. Oratorul: „Ascultă, prietene şi frate, în ce fel îl împiedică discuţia noastră pe Lameh să îşi ducă la bun sfârşit ceremonia?”

5. Interlocutorul său: „Ei bine, prin faptul că discuţia noastră i-a captat întreaga atenţie, aşa cum s-a întâmplat şi cu Enoh şi cu tovarăşii acestuia!

6. Acesta este motivul pentru care cred că ar fi cazul să punem deocamdată punct discuţiei noastre, şi implicit acesta este răspunsul la întrebarea pe care mi-ai pus-o. Pe de altă parte, nu doresc în nici un fel să mă opun marii tale înţelepciuni şi sunt absolut convins că îmi vei lămuri şi această dilemă, dat fiind că eşti cu mult mai înţelept decât mine. Spune-mi aşadar ce crezi că trebuie să facem, iar eu mă voi înclina în faţa hotărârii tale”.

7. Oratorul: „Iată ce cred Eu: Lameh ne-a invitat să participăm la acest festin, iar noi am dat curs invitaţiei sale. În schimb, nimeni nu ne-a invitat la ceremonia de pe colină şi nimeni nu ne-a spus ce urmează să se întâmple după acest festin. În consecinţă, inaugurarea templului de pe colină nu ne priveşte în nici un fel.

8. Lameh şi Enoh ştiu foarte bine ce au de făcut sau ce doresc să facă, şi cu siguranţă nu îşi vor schimba proiectele din cauza discuţiei noastre! Dacă doresc să îi însoţim, cu siguranţă ne vor spune acest lucru, iar noi îi vom urma, continuând să schimbăm între noi opinii. În cazul în care nu doresc să îi însoţim, nu văd cine ne-ar putea împiedica să facem ce dorim!

9. Spune-Mi, nu crezi că am dreptate? Ce părere ai?”

10. Din nou, contestatarul a rămas fără răspuns, aşa că a început să reflecteze intens; căci îi plăceau la nebunie spectacolele lumii exterioare şi îşi dorea din suflet să participe la inaugurarea templului.

11. Interlocutorul său a remarcat acest lucru şi i-a spus: „Ascultă, prietene şi frate! De ce ţi se pare atât de dificil să fii sincer în toate circumstanţele vieţii?

12. În ceea ce te priveşte, este absolut limpede cum foloseşti tu cuvântul rostit, căci ai o tendinţă evidentă către minciună!

13. Mi-ai adus până acum tot felul de argumente pentru care ar trebui să punem capăt conversaţiei noastre, dar toate au fost simple invenţii ale tale! Căci ceea ce te interesează pe tine nu este inaugurarea templului, nici momentul fixat de Lameh pentru acest eveniment sau atenţia pe care o acordă el cuvintelor Mele, ci dorinţa ta nemărginită de a observa tot ce se întâmplă în jur!

14. Practic, îţi doreşti atât de mult să asişti la ceremonia de inaugurare încât ţi-ai dori ca Eu să tac! Spune-Mi: nu am dreptate?

15. Cum poate un bărbat să cultive în inima sa astfel de dorinţe efemere, specifice femeilor? Această viclenie ascunsă nu-Mi poate provoca decât dezgust, Mie şi oricărui alt bărbat înzestrat cu înţelepciune!

16. Adevăr îţi spun: fă un efort şi purifică-ţi inima, ca să îţi pot vorbi şi despre alte lucruri infinit mai importante decât această ceremonie de inaugurare absolut insignifiantă!”

17. Aceste cuvinte i-au dat lovitura de graţie contestatarului nostru. Roşu la faţă de ruşine, acestuia îi venea să o ia la fugă, dar interlocutorul său l-a împiedicat să facă acest lucru.

[1%]

Capitolul 49
Dialogul dintre regele Lameh şi Enoh pe tema înţeleptului Orator şi a inaugurării templului. Conformitatea interioară a templului. Regele Lameh îl invită pe Orator la ceremonia de inaugurare.

(30 mai 1843)

1. După ce conversaţia dintre cei doi parteneri de discuţie s-a încheiat, Lameh s-a întors către Enoh şi l-a întrebat:

2. „Ascultă, fratele meu întru Domnul, părerea mea este că pentru un om obişnuit, respectiv născut şi crescut în ţinuturile de jos, vorbitorul anterior face dovada unui discernământ cam prea mare.

3. De aceea, sunt convins că a fost trimis de sus, chiar de Domnul Însuşi, pentru a ne demonstra mie şi poporului meu măreţia şi profunzimea înţelepciunii divine.

4. De vreme ce a pomenit el însuşi de o eventuală invitaţie la ceremonia de inaugurare a templului, sunt de părere că ar trebui să mă duc eu însumi pentru a-l invita fără întârziere la această ceremonie. Ce crezi: nu ar fi normal să procedez astfel?”

5. Enoh i-a răspuns: „Dragul meu frate, du-te la el şi fă aşa cum îţi dictează inima, căci momentul este propice!

6. De altfel, consider indispensabil ca acest înţelept să ia parte la inaugurare, căci templul de pe munte este consacrat chiar înţelepciunii Domnului, pe care Acesta ne-a împărtăşit-o în imensa sa iubire şi compasiune infinită. De aceea, templul trebuie consacrat cu întreaga înţelepciune divină care se găseşte printre noi, inclusiv cu cea din noi înşine!

7. Templul construit la şes după purificarea ţinuturilor de jos a fost consacrat iubirii şi compasiunii Domnului. El este întru totul comparabil cu inima omului, în care, până nu demult, colcăiau şerpii imoralităţii. Nu întâmplător, regiunea a trebuit purificată prin uciderea iubirii trupeşti (adu-ţi aminte ce s-a întâmplat între femeile de la curte şi Kisehel!), după care mlaştinile sale au trebuit să fie secate cu ajutorul vânturilor calde şi puternice. Solul a trebuit să fie nivelat şi transformat în aur pur printr-un incendiu extrem de violent, aşa cum s-a întâmplat cu curtezanele curţii. În sfârşit, au trebuit să fie aduse pietre fin şlefuite pentru construirea templului. Acestea echivalează cu un material complet nou, deopotrivă ferm şi durabil, care nu seamănă nici cu lemnul găunos şi putred, nici cu terenul moale şi fetid al mlaştinilor.

8. După cum vezi, templul exterior construit la şes şi consacrat de Domnul Însuşi nu a reprezentat decât o metaforă a templului interior al lui Dumnezeu aflat în inima omului.

9. După construirea acestui prim templu, Domnul ţi-a poruncit să înalţi un al doilea templu, pe muntele purificat.

10. Acesta nu mai simbolizează în primul rând iubirea şi compasiunea, ci înţelepciunea şi toate atributele care se nasc din aceasta.

11. De aceea, este absolut necesar ca toţi cei pe care Domnul i-a înzestrat cu o mare înţelepciune să ia parte la inaugurarea templului.

12. Acest om care a vorbit în faţa noastră este un înţelept autentic în faţa lui Dumnezeu; du-te deci la el şi invită-l la ceremonia de inaugurare!

13. Nu invita însă pe nimeni altcineva decât pe el. Pe de altă parte, dacă el doreşte să fie însoţit de altcineva, consideră că persoana respectivă este invitatul tău direct!

14. Căci înţelepciunea este lumina iubirii, iar strălucirea ei este adevărul etern în esenţa sa cea mai pură. De aceea, haide, du-te la el şi lasă-te ghidat de inima ta. Amin!”

15. Auzind acest îndemn, Lameh s-a grăbit către Oratorul înţelept şi L-a invitat la ceremonia de inaugurare a templului.

16. Înţeleptul i-a spus lui Lameh: „Prietene şi frate, de vreme ce M-ai invitat, voi veni, poţi fi sigur de acest lucru; şi toţi cei pe care îi voi lua cu mine îţi vor fi pe plac!

17. Căci Eu merg pe drumul insondabil al înţelepciunii eterne a lui Dumnezeu; de aceea, toţi cei care înţeleg această înţelepciune sunt slujitori ai înţelepciunii divine, iar tu vei fi de-a pururi fratele lor!

18. Du-te şi transmite-i aceste cuvinte lui Enoh, iar el va înţelege imediat ce am vrut să spun!

19. Iar acum, să ne ridicăm de la masă, pentru ca templul să poată fi consacrat cât timp soarele mai este încă pe cer! Amin”.