EPISCOPUL MARTIN - Evaluarea unui suflet din lumea cealalta (Jakob Lorber)

[Hoper]

Capitolul 50
Reacţiile diferite a invăţăturii de afară şi din înăuntru -
Atelierul olarului

Vorbeşte omul de pe lună:” Prietene tu întrebi şi vorbeşti cum înţelegi tu, iar eu îţi răspund în felul meu! Judecând după tine, trebuie să te fi învăţat desigur cel mai mare duh Dumnezeiesc din exterior cu un par în mână. Pentru că pentru o învăţătură interioară şi spirituală tu pari până acum a fi prea prost şi cu mare probabilitate este astfel întregul neam omenesc al tău de pe planeta ta!

Eşti tu chiar de părere că cel mai mare şi atotputernic duh Dumnezeiesc l-a făcut pe om, fiind făptura Sa cea mai desavârşită, ca pe un sac gol, în care trebuie să fie pus mai întâi ceva înăuntru, dacă vrei să ai ceva în interiorul acestuia? O uite, dacă gândeşti astfel, atunci eşti tu în mare rătăcire!

Omul fiecărui corp ceresc are deja în sine o comoară de înţelepciune nemăsurată! Aceasta trebuie numai să fie adusă la cunoştiinţă prin mijloace care dau randament, astfel el însăşi aduce imediat la lumină cele mai minunate roade. Însă pentru un asemenea mijloc de trezire se ocupă deja cel mai măreţ duh Dumnezeiesc.

Dacă omul nu a renunţat la un astfel de mijloc, ci l-a pus imediat în aplicare în sine însuşi atunci el va începe din propria sămânţă să încolţească, să crească şi în sfârşit să rodească. Pentru aceasta nu este nevoie de o învăţătură, care vine din afară, ci numai de una din interior.

Pentru că tot ce pătrunde din exterior în om, este şi rămâne veşnic ceva străin. Aceasta nu-i poate da celui care receptionează, o înţelepciune adevărată, proprie şi care rămâne la el, ci numai o înţelepciune aemenea unei plante dăunătoare, care nu ajută niciodată vieţii, ci numai o poticneşte şi o strică la sfârşit de tot, fiindcă ea, fiind ceva venit din exterior, se îndreaptă încontinuu spre partea din afară în loc spre cea de dinăuntru, care este locul de trai a vieţii adevărate şi veşnice din Dumnezeu, El fiind cel mai măreţ duh!

Pe acest drum ajungem noi la înţelepciunea noastră, adică numai din interior şi nu din exterior spre interior! Dar dacă voi aveţi nevoie şi de o învăţătură, venind din afară, atunci trebuie să fiţi fiinţe cu inima foarte împietrită şi tare senzoriale şi din aceasta grosolan de păcătoase: în consecinţă duşmani ai ordinii Dumnezeieşti şi astfel sunteţi desigur viaţa împotriva vieţii voastre în voi înşivă. Acolo trebuie bineînţeles să fie orb A ca B şi C samd. şi să rămână aşa, dacă nici un impuls spre înţelepţire nu-l trezeşte de din afară!

Astfel ai tu răspunsul la întrebarea ta şi din exterior. Fiindcă pentru un răspuns din interior tu nu pari mult de aici în colo să deţii o capacitate pentru aşa ceva, printre care este şi întrebarea ta o dovadă sigură! Dar poţi să întrebi de aceea şi mai departe!”

Faţa episcopului devine mai lungă după cuvântarea acestui locuitor al lunii, fiindcă el recunoaşte că înţelepciunea lui este inferioară înţelepciunii locuitorului din lună. El se gândeşte în sine ce să facă acum, pentru a dovedii perechii din lună, că el , ca un locuitor al pământului, este totuşi la sfârşit mai înţelept decât ei. El se gândeşte desigur în toate modurile, dar nimic mai înţelept nu-i vine în minte.

Episcopul Martin se întoarce de aceea spre Mine şi spune:” Doamne, nu mă lăsa aşa de izbelişte şi ajută-mi, să-l înfrunt şi să-i arat acestui locuitor al lunii prea înţelept că oamenii de pe pământul Tău nu sunt nici ei chiar de neluat în seamă în ceea ce priveşte înţelepciunea! Dar aceştia mă lucra într-un asemenea mod, că eu nu pot să-i dau un răspuns nici dacă mi-ar pune o mie de întrebări. Şi totuşi eu să fiu stăpânul lui şi cu timpul conducătorul acestei lumi întregi!

Aceasta s-ar putea pune în aplicare, dacă locuitorii tuturor lumilor arătate mie până acum ar veni la mine, eu fiind stăpânul lor şi mi-ar arăta că eu sunt cel mai prost om din această întreagă creaţie! Eu mă gândesc că, pentru a curma această bătaie de joc la adresa mea, ar fi necesar ca eu să le arat chiar acum, la început, printr-o înţelepciune copleşitoare că sunt pe deplin învăţătorul lor. Atunci ei ar înceta desigur ca în viitor să se înfăţişeze mie într-un mod de a mă învăţa, precum învaţă la şcoală profesorii pe elevii lor şi să nu se mai poarte cu mine ca şi cu un elev, care învaţă acum alfabetul!”

Spun Eu:” Ascultă, tu dragul Meu Martin! Eşti tu oare de părere că printr-o vorbă potrivită contra înţelepciunii lor vei putea închide gura unor asemenea înţelepţi? Oh, atunci te înşeli tu amarnic! Uite, precum este numai un adevăr, aşa este numai şi o singură înţelepciune, care stă, asemenea unei cetăţi veşnice, pururea de neclintit! Aşa că, dacă acest locuitor al lunii ţi s-a înfăţişat cu singurul adevăr potrivit, spune-mi, cu care înţelepciune mai mare ai fi vrut tu atunci să-l invingi?

Uite, pentru aceasta există o cu totul alta cale, pentru a face aceste spirite să fie bine- plăcute ţie, gata pentru slujire şi supuse în dragoste, decât aceea pe care tu o socoteşti că este potrivită. Calea se numeşte dragoste, smerenie şi blândeţe mare! Prin aceste virtuţi cele mai dintâi şi cele mai importante ajungi în sfârşit la punctul de a-i putea întâmpina puternic pe toţi aceşti locuitor ai stelelor.

Dragostea te învaţă să faci bine tuturor acestor fiinţe şi să le faci atât de fericite pe cât este posibil. Smerenia te învaţă să fii mic şi să nu te ridici cu mândrie deasupra altcuiva - fie el şi cât se poate de neânsemnat - , ci să te consideri încontinuu ca fiind cel mai nesemnificativ. Şi blândeţea te învaţă să-l accepţi cu bucurie pe fiecare şi să te osteneşti din interiorul cel mai adânc al inimii, să-l ajuţi pe fiecare, acolo unde acela are nevoie de ajutor. Şi acestea se fac prin cele mai blânde mijloace, prin care nimănui nu i se îngrădeşte libertatea nici foarte puţin. Dacă vor fi nevoie pe ici pe colo de mijloace mai serioase, atunci nu trebuie niciodată să existe în spatele lor o dorinţă de a pedepsi sau chiar mânie spre judecată, ci totdeauna dragostea cea mai înaltă, curată şi cu neţinerea de cont de sine niciodată!

Uite, acestea sunt toate mijloacele întrecerii cereşti! De acestea trebuie să te foloseşti să-ţi fie ţie de uz continuu, fiindcă atunci tu te vei înţelege totuşi mai bine cu locuitorii lunii. De aceea întoarce-te încă odată la acea pereche şi încearcă-te prin această formă cerească; poate că tu vei trece atunci mai bine peste anumite situaţii! Du-te şi fă aşa cum ţi-am spus; aşa să fie!”

Episcopul Martin se întoarce iarăşi spre perechea din luna şi spune:” Ascultă, tu prietenul meu mic şi citeodată mai mare, eu am analizat acum bine cuvintele tale foarte înţelepte şi am înţeles din acestea cu milostivirea Domnului, că tu ai avut într-adevăr dreptate deplină în tot ce ai vorbit tu. Lăsând asta deoparte, eu vreau totuşi să-ţi pun o nouă întrebare, nu pentru că doresc să-ţi examinez mai departe înţelepciunea ta profundă, ci numai ca să mă las învăţat de tine!

Uite, tu ai dovedit că toată învăţătura, care vine din afară, n-are nici o valoare; eu nu pot să-ţi spun că tu n-ai dreptate! Dar dacă toată învăţătura din afară, deci şi toată perceperea din afară - ea poate veni de oriunde şi prin oricare simţi să ajungă în om - este rea, fără sens şi astfel, de condamnat, atunci eu vreau totuşi să mă dumereşti acum cu înţelepciunea ta, pentru ce creatorul tuturor lumilor, oamenilor şi îngerilor ne-a dat cele şase simţuri? Şi pentru ce o voce care răsună în afară şi la aceasta, încă o limbă în stare să vorbească? Pentru ce toate formele din exterior şi toate aparenţele din exterior a tuturor lucrurilor şi fiinţelor nenumărate? ! - Sau se poate închipui o fiinţa fără semnalmentele de din afară? Oare nu se elimină de tot o fiinţă prin luarea înfăţişării ei de din exterior? Pentru că uite, eu nu-mi pot închipui o fiinţă fără aspect exterior! Tu înţelegi din aceasta dubiile mele întemeiate; de aceea, cu răbdare, convinge-mă!”

Spune după aceea locuitorul din lună:” Prietene, tu câteodată apuci prea mult şi altădată prea puţin!

O dată prea puţin o dată prea mult, aceasta nu te face să ajungi prea repede la scopul tău!

Spiritul măreţ a creat de toate şi nenumărat de multe. Şi toate aceste multe lucruri, care se pot întâmpina unul pe celalat doar pe dinafară - altfel n-ar putea să fie multe lucruri -, este unul pentru celălalt un aspect exerior. Dar pentru ca omul să fie în stare să cuprindă şi aspectul exterior, i s-au şi dat simţurile din afară. Dar să înţeleagă nu poate el cu simţurile din exterior, ci numai cu interiorul sufletului său.

Aşa că omul are simţurile din afară, pentru a percepe impulsurile de din afară şi simţuri interioare, pentru a percepe ceea ce este în interior. Însă înţelepciunea aparţine de simţurile din interiorul sufletului şi nu aparţine de cele din exteriorul trupului; de aceea ea trebuie să şi fie învăţată din interior şi nu din exterior spre interior.

Această învăţătură poate să-i predea sufletului doar duhul, căruia i-a descoperit totul cu desăvârşire marele duh a lui Dumnezeu, adică tot ce a fost făcut până acum şi ce se va mai face de acum încolo.

Limba de din afară este numai pentru a măsura ce este pe din afară şi să o amestece atunci cu interiorul. Astfel se face o căsătorie între exterior şi interior şi prin această căsătorie, recunoaşterea deplină a ordinii Dumnezeieşti. Această recunoaştere este atunci adevărata înţelepciune, după care noi toţi ar trebui să ne străduim, fiindcă ea este răspunzătoare pentru puterea interioară proprie a spiritului şi pentru viaţa lui eficace.

Tu vei înţelege uşor că Dumnezeu nu i-a învăţat pe oameni niciodată prin mărturisirea din exterior, ci totdeauna numai din interior prin duhul. Chiar dacă s-a făcut impresia că este o învăţătură personală din exterior, atunci aceasta nu putea să fie o consecinţă interioară până ce ea nu a fost condusă de puterea atotcuprinzătoare a duhului lui Dumnezeu în spiritul înterior a omului. Deci este totul ce ţi se explică acum numai din exteior, pentru ţine atâta timp fără eficienţă, până ce tu nu o vei înţelege din tine însuţi!

Aşa că Dumnezeu însuşi te-a învăţat din exterior în toată înţelepciunea, cum eu am făcut-o acum, dar nici această învăţătură Dumnezeiască nu ţi-ar fi de nici un folos, atâta timp cât El, marele Dumnezeu, nu te-ar învăţa din interior, prin duhul său sfânt în duhul tău propriu.

Aceasta înţelege acum, dacă eşti în stare, că este un răspuns potrivit. Şi gândeşte-te că el nu îţi foloseşte spre mântuire, ci numai spre judecată, atâta timp cât tu nu îl vei concepe din interior! Pentru că, ce nu este al tău, este o judecată, atâta timp cât nu este al tău şi nu te face liber! - Dacă mai vrei să întrebi, atunci întreabă-mă; eu îţi voi răspunde!”

Spune episcopul Martin după aceea:” Prietene, eu văd acum iarăşi că tu eşti o fiinţă cu adevărat înţeleaptă în ciuda chipului tău din exterior de neluat în seamă. Eu recunosc de asemenea că nu mă pot măsura cu tine. Dar aceasta îmi vei admite totuşi că eu, dacă învăţ pe cineva, chiar numai în exerior, din dragoste mare în lucruri privitoare la ordinea lui Dumnezeu, puterii, dragostei şi înţelepciunii acestuia, atunci o asemenea învăţătură doar nu poate fi o judecată pentru un ucenic nevinovat şi binevoitor, ci numai un drum adevărat spre viaţa veşnică! Pentru că eu nu sunt deloc de acord cu înţelepciunea goală, ci numai cu dragostea deplină. Pentru că unde ea lipseşte, acolo nu valorează toată înţelepciunea nici două parale!

Ce spui tu acum la acest punct de vedere al meu? Eu ştiu încă foarte bine că fiecare om trebuie să se nască mai întâi de sus din duh, până ce el poate intra în adevărata şi liberă împărăţie a lui Dumnezeu. Dar tocmai pentru a ajunge la această a doua naştere, trebuie doar mai întâi să recepţionezi prin învăţătura din exterior primele căi spre acest scop, fiindcă pentru mine cel puţin o învăţatură interioară - mai ales la copii - nici nu este imaginabilă. Şi dacă nu am nici aici dreptate, atunci arată-mi cum voi oameni mici ai lunii îi învăţaţi pe copiii voştri!”

Spune locuitorul din lună: “Dar de ce mai întrebi tu mai departe dacă punctul tău propriu de vedere ţi se pare că este cel corect? Tu bârfitor miop, oare nu este fiecare învăţătură din afară o lege, care arată, cum una sau celalaltă este de înţeles? Dar oare nu judecă fiecare lege şi fiecare regulă? Când l-a făcut o lege pe cineva liber? !

Voi faceţi desigur din copiii voştri mai întâi prizonieri şi atunci nu-i mai puteţi face liberi. Noi, însă, ne creştem copiii precum face la voi un olar o oala pe care el începe să o învârtă pe de rost pe roata lui de olărit, căci altfel el ar produce o oală diformă! Dacă tu doreşti să înveţi astfel, cum oamenii trebuie crescuţi spre spiritul veşnicei libertăţi, atunci du-te într-un atelier de olărit, căci acolo îţi vei recunoaşte dragostea ta prost înţeleasă! Inţelege bine, că un olar are mai multă înţelepciune decât tu ai în tine până acum!”

După această lovitură se întoarce episcopul Martin iarăşi la Mine şi spune:” O Doamne, acestei fiinţe de pe lună cu adevărat radicale eu nu mă pot împotrivi nicicum. Pentru că eu pot să arat un lucru cât se poate de corect şi în concordanţă cu învăţătura Ta şi totuşi acest locuitor al lunii este deja cu mii de ani în faţa mea! Dar ciudăţenia la toate acestea este numai faptul că el, ca locuitor al lunii, se pare că cunoaşte pământul mai bine decât eu însumi, chiar dacă nu l-a văzut cu siguranţă nici măcar o dată ca stea! El m-a trimis la un olar de pe pământ, unde să studiez înţelepciunea şi într-un fel, secretul dragostei! Acest lucru este într-adevăr foarte hazliu!

Oare ce să caut la un olar? Să mă ocup oare aici cu această profesie? Da, individul merge aşa de departe că îmi spune foarte limpede în faţă, că Tu, o Doamne, nu m-ai putea ajuta cu învăţătura Ta, spunândumi-o mie cu gura, dacă ea nu ar veni din interior prin propriul meu duh! Aceasta doar este un păcat grosolan! Dacă ar fi după dorinţa mea, atunci l-aş lasă puţin să simta pe acest mojic, ce înseamnă, să tăgăduieşti chiar puterea eficace a învăţăturii Tale!”

Spun Eu: “Lasă asta, dragul Meu Martin, căci dacă tu te-ai pune la ceartă cu acest locuitor al lunii, atunci ai pierde tu evident! El, însă, nu meritaăca Eu să-l las să întâmpine ceva dezgustător, fiindcă el este un spirit cu totul bun. Dar, că el ţi s-a părut puţin mai grosolan acum la urmă, îşi are cauza în aceea că el a descoperit în tine un fel de răutate ascunsă şi doritoare de cinste pe care o pot suporta cel mai puţin aceste fiinţe ale lunii! Pentru că la ei trebuie să se asemene interiorul cu exteriorul în totalitate.

De altfel, ţine bine minte ce ai auzit de la acest înţelept; căci îţi va fi desigur de folos la timpul potrivit! Însă, olarul este cea mai bună pildă; din această pildă poţi tu să înveţi a cunoaşte toată mărimea ordinii Mele! Pentru că uite, Eu însumi doar sunt un olar şi faptele Mele sunt cele ale unui olar. Pentru că ordinea mea este asemenea roţii de olărit a unui olar şi lucrările Mele sunt asemenea oalelor ale unui olar! - Cum aşa, aceasta te va învăţa viitorul!

Dar acum să mergem la uşa a 12, acolo îţi vor fi unele lucruri mai limpezi, care acum sunt încă în întuneric pentru tine! Aşa să fie!”

[Hoper]

Capitolul 51
O privire prin uşa a doisprezecea spre cea mai mică întindere solară
Bănuiala lui Martin despre mărimea şi milostivirea lui Dumnezeu
Forma omului ca formă de bază permanentă şi peste tot egală
Pericole din lumea cealaltă pentru cel încă nu renăscut pe deplin

(Domnul:) “Noi am ajuns acum deja la uşa a doisprezecea; ea este deja deschisă ca cea precedentă! Păşeşte în prag şi spune atunci, tot ce vezi tu acolo!”

Episcopul Martin face aşa cum i-a fost poruncit. După un timp de mirare de cel mai rar fel, începe el de-abia să vorbească şi spune:” O Doamne, o Doamne, dar asta este nesfârşit, asta este veşnic necuprins de mare! Dar aici zăresc eu, într-o depărtare imensă, sori şi lumi nenumărate şi tare strălucitoare într-un mod de a se mişca aşa de neregulat ca pe pământ efemeridele cu câteva ore înainte de asfinţitul soarelui într-o zi de vară! Dar câte decilioane dintre acestea se găsesc aici? Şi oare câte veşnicii ar fi necesare pentru a le cunoaşte oarecum mai bine pe toate acestea? !

O Dumnezeule, o Doamne, cu cât mai mult privesc aici înăuntru, cu atât mai multe lucruri zăresc eu aici! O Doamne, îţi este oare posibil să cuprinzi cu mintea această masă nenumărată de sori şi pământuri şi să le conduci şi să le menţii? Asta este chiar îngrozitor, îngrozitor!

Mie mi-ar da destul de lucru pentru toată veşnicia numai luna cea mică! Şi Tu, o Doamne, te joci numai cu toate aceste decilioane de sori şi lumi, le pui în ordine şi le menţii pe toate şi te îngrijeşti de cel mai mic dintre toate aceste corpuri cereşti, de parcă nu s-ar mai afla încă un al doilea în tot infinitul! O Doamne, o Doamne, cum, cum, cum îţi este posibil una că aceasta?

Spun eu:” Cum îmi este foarte uşor posibil aşa ceva, a cuprinde aceasta cu mintea în toată abundenţa, nu poate nici un spirit creat. Dar veşnicia te va învăţa multe lucruri, care acum sunt înconjurate de întuneric! De aceea nu continua să cauţi mai departe răspunsuri în aceasta. Dacă eu ţi-aş arăta mărimea dragostei şi înţelepciunii Mele atotputernice, atunci tu n-ai putea trăi, fiindcă adâncimile Dumnezeirii mele sunt de neânţeles pentru orice spirit creat!

Însă ceea ce tu vezi aici, este numai cea mai mică întindere solară pe care tu ai văzut-o adesea în nopţile senine. Dar nu cumva să crezi că asta de aici este deja singurul lucru, care umple spaţiul nesfârşit şi veşnic. Eu îţi spun că asemenea întinderi şi unele nesfârşit mai mari, mai bogate şi mai minunate există nesfârşit de multe! Pentru că, creaţiile Mele nu au niciodată vreun sfârşit. Pretutindeni vei găsi tu înzestrarea casei pentru tine minunat schimbată şi pretutindeni vei vedea tu podoabe şi măreţii care niciodată nu ţi le-ai fi închipuit.

Numai forma omului este una care rămâne şi este peste tot aceeaşi. Printre aceşti locuitori nenumărat de mulţi a celor mai diferite lumi există numai diferenţe în ceea ce priveşte mărimea, dragostea, înţelepciunea şi frumuseţea. Dar tuturor acestor diferenţe de nuanţă le stă la bază totuşi forma omului neschimbată, ei toţi având asemănarea Mea. Cei mai înţelepţi sunt şi cei mai frumoşi şi cei plini de dragoste sunt cei mai gingaşi şi mai minunaţi!

Tu, însă, acum n-ai fi în stare, de a suporta chiar şi cea mai neânsemnata frumuseţe a unei forme omeneşti din cea mai puţin însemnată dintre aceste lumi văzute acum de tine. De aceea trebuie ca tu să te mulţumeşti cu privirea la aceste sori şi pământuri care se află încă foarte departe de tine. Dar dacă spiritul tău va deveni mai matur, atunci vei ajunge să vezi şi mai de aproape toate minunile creaţiei Mele!

Dar este nevoie, ca tu să renunţi mai întâi la destul de multe lucruri şi mai ales ceea ce priveşte dorinţa cărnii femeieşti care este la tine încă foarte evidentă! Atâta timp cât tu nu te vei îndepărta de această dorinţă, atâta timp vor trebui să rămână tăinuite pentru tine toate aceste priviri mai îndeaproape, fiindcă tu, dacă ţi-ar fi permis acum să vezi toate aceste pentru tine frumuseţi nemăsurate, ai uita uşor de Mine!

Dar să uiţi de Mine înseamnă atât de mult ca: a pierde viaţa şi libertatea cerească şi să primeşti în schimb judecata, moartea şi iadul, faţă de care un spirit nu este atâta timp în siguranţă, cât el nu este născut cu desăvârşire pentru a doua oară din Duhul Meu.

Acum cunoşti tu locuinţa aceasta a ta. Eu însumi te-am condus peste tot la pragul vieţii veşnice, acum trebuie tu însuţi să te schimbi, dacă vrei să fii cu adevărat liber! Dar Eu voi plecă acum iarăşi vizibil de la tine, dar îţi voi trimite în schimb un alt om de companie. Acesta te va învăţa, să recunoşti voinţa Mea de pe tabla aceea albă. - Reflectează acum cu sârguinţă la toate ce ai auzit şi ai văzut până acum şi fii în toate limpede în gândire, căci aşa vei ajunge uşor mai departe! Aşa să fie!”

[Hoper]

Capitolul 52
Binecuvântarea luminii lui Swedenborg - Bătrânul Adam în Martin
Invăţătura înţeleaptă a femeii şi avertizarea dură a lui Borem

După aceste cuvinte îl părăsesc vizibil şi foarte instantaneu pe episcopul Martin. În locul Meu se află deja un spirit îngeresc şi de fapt, acela al livrarului nostru deja cunoscut. Acesta a făcut între timp foarte mari progrese alături de Petru, progrese la care a contribuit bineînţeles mult şi cunoaşterea scrierilor mărturisitoare a lui Swedenborg.

Atunci când episcopul Martin îl zăreşte în locul Meu pe livrarul, lui bine cunoscut, el se minunează tare şi îi spune imediat acestuia: “Oho, oh, dar de ce? ! Eşti oare chiar tu viitorul meu ghid? Nu, mai degrabă mi-aş fi închipuit moartea în ceruri, decât ca tu să devii conducătorul meu! - Ah, ah, asta este totuşi puţin prea mult pentru mine! Mai înainte însuşi Domnul - şi acum tu? Asta se potriveşte cam aşa: mai întâi soarele şi apoi partea din spate!

Hahaha, asta este totuşi prea comic! Tu, un livrar, conducătorul meu! Hahaha, asta este totuşi prea de tot! Un nemernic de livrar să fie călăuza prin toate cerurile a unui fost episcop, unui învăţat în tainele Dumnezeieşti? Nu, nu, asta nu se poate nicicum! Prietene al meu, du-te, cum ai şi venit; fiindcă ţie nu-ţi voi urma niciunde şi în nici un caz!

Eu nu m-aş fi supărat dacă Domnul mi-ar fi trimis ca companion şi conducător primul copil potrivit de pe stradă. Dar tu şi chiar tu, căruia îi sunt cunoscute toate nemerniciile mele - asta nu pot accepta în nici un caz! Ori pleci tu, ori eu, ceea ce îmi este aproape indiferent. Eu îţi dau cu drag această casă imaginară, care nu are cu siguranţă vreo statornicie, fiindcă toată aceste lucruri din casă mi se par foarte suspecte.

Ceea ce conţine această sală, asta vezi şi tu - dacă tu poţi să vezi într-adevăr acelaşi lucru, ce văd eu. Pentru că aşa mult am înţeles deja în această lume ireală, că doi oameni, unul alături de celălalt, văd acelaşi lucru într-un mod cu totul diferit. Acolo unde vede unul un măgar, acolo vede cel de alături ori un taur sau chiar un înţelept. Sau unde vede unul lumina, acolo vede celălalt întuneric.

Dar din aceasta poate un băiat deştept, cum eu am onoarea să fiu unul, să tragă concluzia că lumea cerească, precum eu recunosc acum, este o lume foarte proastă şi care nu are nici o înţelepciune în ea. Ea este o pură creaţie înşelătoare de simţuri şi asemănătoare cu visele, o creaţie care nu are nici cea mai neânsemnată durabilitate.

De aceea voi şi pleca acum, încotro m-o duce drumul! Tu înţelept înghiţitor de praf de pe cărţi poţi însă să studiezi astronomia în locul meu în toate aceste doisprezece uşi şi să te îndrăgostesti astfel de o mercuriancă frumoasă sau chiar de o locuitoare frumoasă a soarelui - cu condiţia, ca tu să poţi vedea cu ochii tăi acelaşi lucruri pe care le-am văzut eu! Ramâi cu bine şi fă ceea ce vrei. Eu, însă, voi pleca şi îmi voi căuta un loc, care are mai multă consistenţă decât această sală astronomică!”

După aceste cuvinte vrea să plece episcopul. Dar livrarul îl împiedica cu următorul discurs binevoitor:” Frate, prietene - uite, cât de prost şi destul de nebun eşti tu! N-am fost noi oare pe pământ tot timpul cei mai intimi şi buni prieteni? Oare n-am ştiut şi acolo toate păcatele nebuneşti ale tale? Dar când te-am trădat şi am spus altora despre aceste lucruri? Dacă n-am făcut-o acolo, cu cât mai puţin o voi face aici în împărăţia aceasta cerească, unde Domnul te cunoaşte oricum de milioane de ori mai bine, decât eu te voi cunoaşte vreodată! Dar atunci de ce te porţi aşa şi izbucneşti în mânie, de parcă învăţătorul veşniciei m-ar fi dat ţie să-ţi fiu conducător?

Uite, dacă crezi asta, te înşeli tare! Eu am venit la tine numai pentru a-ţi face companie şi aţi fi în toate un rob şi slujitor. Dar cum poţi tu să crezi astfel de lucruri? Eu vreau numai de la tine, tu care ai făcut deja desigur experienţe mari alături de Domnul, să învăţ ceva de la tine; însă nu vreau, ca tu să accepţi ceva de la mine. Dar dacă lucrurile stau aşa şi ele stau aşa cu siguranţă, cum poţi tu să te scandalizezi în aşa fel la apariţia mea alături de tine!

Ramâi numai foarte liniştit în proprietatea aceasta a ta, care are o mai mare stabilitate, decât tu ai menţionat. Şi consideră-mă ca fiind în acea calitate, în care eu am venit la tine şi nu ca fiind într-o oarecare calitate pe care tu - fiind faţă de Domnul nemulţumitor în cea mai mare măsură - o pretinzi în faţa mea că aş fi eu. Atunci sper că ne vom înţelege noi doi foarte bine şi foarte prietenos!”

Episcopul Martin este acum foarte tăcut şi nu ştie, ce replică să-i dea livrarului la acest discurs. De aceea merge el la uşa mercuriană şi încearcă să se reculeagă şi să prindă putere.

Atunci când el ajunge acolo, zăreşte imediat o mulţime de oameni de ambele gene, ei fiind locuitorii tocmai acestei planete. Printre ei se află şi acea femeie frumoasă binecunoscută lui, care a fost de el tare îndrăgită deja de la prima vizită făcută la această planetă. Atunci când o vede, uita imediat de omul care îi ţine companie, pe care vrem să-l numim acum „Borem“ şi merge imediat peste pragul uşii în întâmpinarea ei.

Atunci când el păşeşte în sfera ei, devine (şi mercurianca frumoasă) conştientă de prezenţa lui şi îi spune:” Eu te cunosc şi te iubesc, precum şi noi toţi te iubim ca stăpân al nostru. Dar totuşi eu descopăr ceva în tine, care nu-mi place nici mie şi nici nouă tuturor şi acesta ceva este: dorinţa cărnii din tine! Pe aceasta trebuie tu să o înlături de la tine, căci altfel, tu nu ai voie nicioadată să te apropii de mine şi de noi toţi.

Aceasta îţi spun ţie însă, pentru că te iubesc. Şi fiindcă cred că şi tu mă iubeşti pe mine şi pe noi toţi, care sperăm să devenim fericiţi prin tine, atunci când tu vei deveni, cum trebuie să fii. Dar dacă nu vei deveni astfel, atunci vom fi bineînţeles luaţi de la tine şi vom fi daţi unuia mai vrednic.

De aceea nu te lăsa orbit de farmecele mele şi păşeşte asemenea ordinii a celui mai mare duh a lui Dumnezeu, a cărui înţelepciune veşnică ne-a făcut, pe mine şi pe tine, aşa de frumoşi.

Uite şi tu eşti pentru mine nespus de frumos. Din tine străluceşte o adevărată măreţie a celui mai înalt duh Dumnezeiesc. Dar totuşi trebuie să mă înfrânez şi să fug de tine, imediat când recunosc că înfăţişarea mea oglindită începe să se înflăcăreze în tine.

Fă şi tu acelaşi lucru, atâta timp cât tu încă n-ai deplină statornicie Dumnezeiască. Dar atunci când tu vei avea aceasta, tu mă vei putea avea pe mine şi pe noi toţi în deplinătatea plăcerii cereşti şi Dumnezeieşti.

Dar eu recunosc de altfel: Ceea ce tu vrei să ai aici în cer, mai bine fugi de acel lucru, căci atunci tu îl vei obţine. Însă dacă fugi, atunci fugi din dragoste şi nu din scârbă. De aceea fug şi eu de tine, pentru că te iubesc peste măsură de mult.

Deci, mergi şi fă aşa şi tu vei găsi în sânul acesta pentru tine voluptos o mulţumire veşnică şi dulce: ah, o mulţumire, a cărui dulceaţă îţi este acum încă foarte străină!”

După aceste cuvinte păşeşte mercurianca frumoasă înapoi şi îşi arată vizibil de-abia acum farmecul şi frumuseţea ei cerească, care îl face pe episcopul nostru Martin să se topească şi să cadă lin la pământ.

O perioadă lungă şade el acolo pe pământ, foarte tăcut şi aproape fără gânduri. El se ridică iarăşi de abia atunci, când Borem vine la el, îl bate pe umăr şi îi spune:

(Borem:)” Dar, frate Martin, aşadar ce ţi s-a întâmplat ţie? Te-a fermecat acea mercuriancă frumoasă atât de tare încât tu ai devenit de aceea foarte slab şi ai leşinat de-a dreptul? Sau ţi s-a întâmplat altceva?”

Spune episcopul Martin foarte supărat:” Eh - să te ia, cine-o vrea! Spune, te-am strigat? Dar de ce vii atuncea când nu te chem, dacă tu eşti sluga mea şi eu domnul? ! În viitor ţine minte asta şi vino abia atunci când eşti chemat: altfel eşti liber să megi înapoi, de unde ai şi venit!”

Spune iarăşi Borem:” Ascultă, prietene, tu n-ai voie să te porţi cu mine aşa! Căci altfel se poate întâmpla foarte uşor ca Domnul, care are cu tine o răbdare nemărginită, să-ţi arate, cum îi place aceluia asprimea Lui, care începe sa calce exact în picioare blândeţea lui, cum tu o faci acum! De aceea scoală-te şi urmează-mă în numele Domnului şi de asemenea în numele acestei fecioare cereşti, care ţi-a dat chiar acum o învăţătură foarte înţeleaptă, căci altfel, vei începe acuşi să-ţi pară foarte rău!

Gîndeşte-te bine câtă milostivire nedescrisă ţi-a arătat Domnul de la ultima suflare a ta pe lume şi până acum şi câte învăţături foarte înţelepte ai auzit tu deja din toate părţile! Cât de puţină frică cerească a cauzat aceasta în tine; de aceea devino o dată o altă fiinţă! Căci altfel, cum ţi-am mai spus, tu vei simţi, cum îi va plăcea aceluia tare la cerbice asprimea Domnului, care începe să calce în picioare blândeţea Lui! Pentru ca să ştii, că Domnul nu se lasă tocmai prea mult să se bată joc de El! De aceea scoală-te şi urmează-mă înapoi în sală!”

Episcopul Martin se ridică atunci în picioare şi vorbeşte cu mânie în sân: “Aha, aha, acum iasă la iveală ce fel de tovarăş şi slujitor îmi eşti tu! Să mă mulţumesc cu un asemenea tovarăş, cu un asemenea slujitor? ! Dar tu mi-ai fost dat să-mi fi un învăţător cu bâta în mână - şi cu aşa ceva eu să mă mulţumesc? ! De aceea ramâi tu numai aici şi fă ce vrei tu; eu, însă, mă voi duce şi voi vedea, dacă nu pot totuşi să fac ceva bun şi fără ca tu să intervii!

Dar asta este prea enervant: Eu, un episcop, deci un apostol a lui Iisus Hristos, să mă las condus de un nemernic de livrar! ? Nu, asta-i prea de tot! Dispari din faţa ochilor mei, căci altfel mă faci să fiu nevoit să te iau la bătaie! Eu te-am scos ce-i drept şi din păcate din flăcări şi am fost bun cu tine; dar acum îmi pare foarte rău, că ţi-am făcut bine vreodată! Mai simplu spus, tu îmi eşti acum un ghimpe în ochi, fiindcă eşti deja mai bun decât mine şi mi-ai fost dat să-mi fi un intendent de curte şi un educator sever!

Nu se aude nimic în afară de libertatea cerească! Dar asta îmi este într-adevăr o libertate frumoasă, unde nu ai voie nici să te uiţi afară de pe pragul uşii, fără să ai un educator sever alături de tine! Du-te şi ai grijă ca această libertate cerească să nu ţi se fure! Să mă şi ameninţi pe deasupra! Asta chiar că este nemaipomenit de şarmant, şarmant! Deci poate să-ţi fie aplicată o pedeapsă corporală chiar şi aici în ceruri! Nu-i rău, nu-i rău, asta da treabă!

Ai poate chiar o bâtă cerească pentru a mă educă ascunsă sub toga ta cerească, pentru a mă lovi în următorul moment? Dar poţi chiar să-ţi încerci norocul! Vei vedea desigur, cât de mult se poate învăţa şi educa un episop, bătându-l cu bâta!

Crezi tu măgar de locuitor al cerului că eu mă tem de o oarecare pedeapsă? Incearcă numai o dată şi tu te vei convinge imediat, cât de puţin respect îmi va impune aceasta formă de educare! Dar dacă Domnul vrea să mă facă prin pedeapsă mai bun decât sunt eu acum, atunci să facă El, cum îi place Lui. Însă eu voi fi aşa cum eu vreau să fiu, atâta timp cât mai pot să am o voinţă liberă! Eu ştiu desigur ce înseamnă a fi tare la cerbice faţă de Domnul şi îi şi cunosc puterea. Dar eu nu pot nici să admir îndeajuns măreţia unui asemenea spirit, care are curajul, să se împotriveasca Lui!”

Spune Borem:” Prietene, eu am venit la tine cu o însărcinare de la Domnul, aşa de blând ca un miel. Eu nu ţi-am făcut niciodată nici cel mai mic rău, nici pe lume şi cu mult mai puţin aici. Dar tu mă întâmpini imediat într-o formă, cum nu-l întâmpină un împărat nici pe cel mai prejos dintre sclavii săi! Spune, este acest lucru înţelept sau plin de dragoste din partea ta, faţă de cum ar trebui să fie în ceruri? Dar dacă Domnul a crezut că este de cuviinţă să mă trimită la tine - eşti tu acum mai bun sau mai înţelept decât Domnul, care m-a trimis singur la tine? !

Uite, Domnul vede în tine dorinţa ta spre carne şi în spatele acesteia, mare trufie faţă de oricare altul, care vrea să te înfrunte în mândria ta scârboasă! De aceea El m-a trimis la tine, ca trufia ta să iasă o dată din tine şi cu ea, dorinţa ta de carne femeiască în continuă creştere. Tu însă, mă întâmpini ca pe un adevărat locuitor al iadului şi pari să te îngrijeşti puţin de dorinţa Domnului, care vrea să te facă atât de fericit şi de mântuit! Cu adevărat, dacă tu vrei să rămâi la punctul acesta de vedere al tău, atunci tu vei întâmpină acuşi cu atât mai multă judecată pentru o asemenea bunătate, cu cât mai mult tu vei păşi în faţa lui cu mai multă încăpăţânăre!

Eu însă te părăsesc acum, fiindcă văd că tu mă urăşti, fără ca eu să-ţi fi dat nici cel mai neânsemnat motiv. Dar Domnul să-ţi facă asemenea dragostei, milostovirii şi dreptăţii Sale!”

Atunci când Borem vrea să plece, îl ţine episcopul Martin prietenos şi îl roagă, ca el să rămână, fiindcă el vrea să se împace iarăşi cu el şi să vorbească atunci despre lucruri mari; Şi Borem rămâne conform dorinţei lui Martin.

Borem aşteaptă un timp după o altă afirmaţie din partea episcopului Martin. Însă acesta studiază din toate unghiurile vieţii, cum ar putea el să-l întâmpine pe Borem ca să nu mai poată fi combătut şi să-l câştige pentru scopurile sale; şi aceasta pentru a ajunge la lucruri mari cum el i-a spus lui Borem mai înainte.

Însă Borem îi recunoaşte intenţia şi începe a vorbi cu el în următorul mod:” Prietene Martin, eu îţi spun în numele Domnului Iisus Hristos, care este aici singurul Domn al cerului şi al tuturor celorlalte creaţii din întregul infinit, nu te osteni degeaba; fiindcă uite, eu îţi ghicesc intenţiile în totalitate!

În modul în care tu gândeşti acum, aşa gândesc toate duhurile pure ale iadului, pe care noi le numim pe toate laolaltă „draci“! Cu adevărat, cu asemenea lucruri mari - dar care sunt pentru mine nespus de scârboase şi mici - chiar să nu mi te înfăţişezi, căci altfel, s-ar putea ca planul tău să-ţi pricinuiască foarte mult rău!

Spune-mi, pentru cât de mult timp te-ai decis să te împotriveşti în inima ta dorinţei lui Dumnezeu? Spune-mi asta foarte direct, ca eu să mă pot ghida după ce spui tu! Pentru că crede-mă: chiar dacă toate acestea ce vezi tu aici au o statornicie veşnică, în ciuda acestui fapt tu te poţi regăsi într-un loc, care tocmai nu este atât de plăcut cum ţi se pare acesta că este. Pentru că eu am un ordin precis de la Dumnezeu, să nu mai am cu tine indulgenţa de acum în colo, pentru că în tine a apărut focul dorinţei de putere şi a desfrâului!

Vorbeşte acum numai liber şi fără intenţii ascunse despre ce vrei tu să faci! Vorbeşte însă deplinul adevăr! Pentru că eu îţi spun în numele Domnului: fiecare gând mincinos din tine va fi repede recunoscut de mine şi va fi pedepsit cu plecarea mea de la tine şi anume cu luarea bruscă de la tine a toate ce tu le poţi numi acum ca fiind încă ale tale! Ia în considerare aceasta şi vorbeşte atunci adevărul despre ceea ce vrei tu să faci acum; vrei tu să-mi urmezi sau nu vrei să-mi urmezi?”

[Hoper]

Capitolul 53
Episcopul Martin supărat - Avertizarea dură a lui Borem şi plecarea acestuia
Martin cel singur

Episcopul Martin începe să se scarpine tare după urechi după acest discurs puternic şi vorbeşte în sfârşit dar ca pentru el cu jumătate de voce:” Asta-i bună, eu doar am ştiut, că nu ai voie să-ţi pui în nimeni încrederea aici în cer! Domnul mi-a arătat aici oarecum toate bogăţiile cerului şi acesta îmi ţine un discurs de parcă este mare posibilitatea ca eu să mă aflu în iad chiar în următorul moment, Doamne fii alături de noi! Frumoasă recompensă! Eu l-am salvat pe acesta desigur de aşa puţin foc al iadului. Drept aceea el se străduieşte acum să mă trimită într-un asemenea loc frumos. Da, unei asemenea prietenii nu-i poţi găsi desigur niciodată un argument contrariu!

(Puţin mai tare spre Borem:) Dragul meu prieten, aşa încetişor îţi tragi tu masca de pe faţă şi araţi într-o lumină limpede, în care calitate ai fost tu trimis la mine. Bine, bine-i aşa, fă tu numai conform ordinului tău şi eu îl voi urma pe acela, care mi-l dictează judecata mea!

Este adevărat că eu am avut un plan prostesc şi poate desigur rău. Pentru că eu am vrut într-adevăr să mă împotrivesc Domnului, - dar numai pentru că să mă conving, ce mi se va întâmpla într-un astfel de caz. Dar tu ai recunoscut într-adevăr ireproşabil intenţia mea şi ai intervenit dur pentru a mă abţine de la această cale.

Dar, ca tu să crezi despre mine că aş fi de aceea un slujitor de a lui sata - (al diavolului) şi cu totul vrednic de iad, despre aceasta nu mi-a spus nimic Domnul, care este evident mai mare ca tine. De aceea voi face şi ceea ce Domnul îmi va porunci: eu voi asculta de tine doar la tabla aceea albă despre care Domnul mi-a spus că tu mă vei învăţa folosirea ei. Dar în toate celelalte lucruri eu voi asculta de tine, dacă voi vrea, ca până acum.

Însă ceea ce priveşte avertizările tale, ramâi numai frumos în banca ta. Pentru că cu ele tu nu vei ajunge niciunde cu mine, deoarece nu mă înspaimânta nimic! Poţi înţelege din acestea, că nu tac nici în faţa Domnului şi vorbesc cum simt eu şi cum este crescută limba mea. Eu mă duc iar înapoi în sală. - Aceasta poţi face şi tu, dacă doreşti; dacă nu atunci favoare ce vrei!”

După aceste cuvinte se ridică episcopul Martin cu totul şi se duce repede în acea sală. Borem îl urmează binedispus.

Când se află amândoi în sală, obsearvă episcopul Martin imediat, că este ceva scris pe tabliţa aceea rotundă. El merge repede până acolo şi încearcă să citească ce este scris acolo. Dar el nu reuşeşte; căci el nu cunoaşte acest scris, care arată de parcă ar fi nişte hiroglife. De aceea începe să se enerveze din nou şi vorbeşte:

(Episcopul Martin:) “Oare nu pot aceşti scriitori ai cerului să scrie într-un fel, care pote fi citit de noi, fără să fie nevoie de un traducător? Căci dacă cineva scrie într-o limbă necunoscută, aceasta este la fel ca să vrei să vorbeşti cu un neamţ chineza! Pentru ce să fie aceasta bine sau pentru ce este bun?”

Intră Borem în vorbele sale:” Prietene chiar tu vorbeşti, unde la voi pe pământ este minunat exclusivul rit dogmatic-latin! Nici acolo nu înţelege nimeni nimic, în afară dacă este stăpân pe această limbă. Dar pentru a nu înţelege pe pământ nici acela care stapânea această limbă vreun cuvânt, ce apare într-o astfel de slujbă rituală latină, a trebuit să se facă o nespusă gălăgie în timpul slujbei cu orga. Aceasta pentru a nu înţelege cineva ceva nici măcar din greşeală, pentru ce se roagă şi ce urlă acolo. Şi în afară de aceasta se roagă la acea slujbă cu o voce scăzută, pentru a nu înţelege nici de aici cineva ceva! Spune, nu este aceasta fără rost - şi totuşi este episcopal?

Cum poţi să te enervezi, cu toate că eşti obişnuit cu aceste lucruri fără rost, doar pentru că nu înţelegi la prima vedere ce este scris? Uită-te mai atent şi mai precis pe tabliţă! Poate că descoperi pe ea şi câteva frânturi latine care sunt amestecate mistic cu cele doisprăzece semne cereşti! Vezi, sus la început eu citesc cât se poate de clar: „Acea zi, ziua mâniei!”“

Episcopul Martin se uită acum mai atent la tablă, vede tot aceiaşi scris şi întreabă ce înseamnă aceasta.

Dar Borem vorbeşte:” Doar eşti latin; poţi să traduci aceasta! Citeşte mai departe, sunt mai multe astfel de fragmente scrise pe ea! Când vei termina, atunci vino şi întreabă!”

Episcopul Martin îşi lipeste faţă acum mai intensiv de tablă şi vede următoarele cuvinte: „Să vă odihniţi în pace şi lumina veşnică să vă lumineze!” şi mai departe: „Pace veşnică dă Domnul!” şi iar mai departe: „Gândeşte om, că praf eşti şi în praf te vei întoarce înapoi!” şi mai încă multe fragmente din acestea fără nici un rost. După ce le-a citit pe toate, se întoarce spre Borem şi îl întreabă vizibil agitat:

( Episcopul Martin:) “Deci ce este cu acest lucru? Ce înseamnă aceasta? De ce este scris aici? Să fie vreun fel de apropou la starea mea pământească?”

Vorbeşte Borem: “O, nu prietene, nici din greşeală! Toate acestea sunt scrise acolo, doar pentru aţi arăta câtă prostie mai este în tine. De aceea eşti încă îmbrăcat ca şi scurt după ce ai murit, adică ţi-ai schimbat mantia de episcop în cea a unui ţăran, de la care îţi lipseşte jacheta, pentru că mi-ai dat-o mie deoarece mă aflam gol în casa Domnului. Tu ştii, la ce ocazie! Dar pentru ca să nu-ţi lipsească nimic, o poţi lua înapoi. Vezi tu, acolo este sub tabla, curată şi frumos împăturată. Ia-o şi îmbrac-o iar, pentru aţi fi mai uşor să vezi bogăţia prostiilor tale!

Cu toate că ţi-a arătat Domnul mila nemărginită şi ţi-a luat otrava răutăţii, ţi-a rămas totuşi prostia cea mare. Dacă este binehrănită de tine, atunci poate să se schimbe în răutate adevărată şi să te azvârlească într-o judecată groaznică. Să ştii: Atâta timp cât nu te-ai renăscut cu totul în spirit, nu eşti protejat nici pe departe de iad! Dar pentru a ocoli o asemenea calamitate, trebuie să ţi se arate aici toată prostia ta cea mare, de care eşti încă foarte lipit şi de care vrea să te scape Domnul fără a te judeca.”

Vorbeşte episcopul Martin puţin îngândurat: “Atunci dacă este aşa atunci îmbrac în primul rând geaca mea, pentru ca să nu arat ca o slugă, ci cel puţin aşa de bine şi de cinstit ca un ţăran. Şi în al doilea rând arată-mi tu înţelept şi ceresc librar, aşa zisele mele prostii, pe care trebuie să le recunosc din scrisul de pe această tablă. Dar de aceea nu le pot descoperi într-adevăr, pentru că aceste propoziţii sunt pentru oricine serioase şi în acelaşi timp şi înţelepte, care provin de la taţi bisericeşti şi noi doi nu am avea valoarea să le deschidem baretele de la papuci - şi probabil nu vom fi în stare pe veci de aceasta!”

Vorbeşte Borem: “Deci acum ascultă! Unde şi ce este ziua mâniei, cea a judecăţii? Cine se va supăra şi cine va judeca? Crezi tu că Dumnezeu este un Dumnezeu a mâniei şi un Dumnezeu a judecăţii? Deloc! Vezi, Dumnezeu este dragostea curată şi înaltă, cel care spune despre sine:

„Eu nu vin să judec lumea, ci să-l fac fericit pe acela care crede în Mine şi care Mă iubeşte!”

Intr-adevăr vorbeşte Domnul de o trezire la ziua judecăţii, care începe le fiecare îmediat după moartea corpului. Dar de o judecata vorbeşte El numai aşa: „Fiecare are în el deja ceea ce îl va judeca, adică cuvântul Meu!” Dacă sunt aşa cuvintele Domnului, atunci unde este „Acea zi, ziua mâniei“? Aceasta s-ar numi mai bine: „O zi, a prostiei mele goale şi a răutăţii mele strigătoare!”“

Spune episcopul Martin: “Dacă te descurci aşa de bine cu textele şi după părerea ta nu poate să fie o ultimă judecată: cum înţelegi aceste texte, care ies acum din gura Domnului? Unde Domnul descrie deja semnele ca fiind groaznice supărare mare, foamete, războaie, revoluţii, cutremure, apariţia semnului a fiului omenirii pe firmamente, eclipsele solare şi ale lunii şi căderea a tuturor stelelor de pe cer. Şi acolo unde în sfârşit descrie pregătirea pentru ziua judecăţii şi la sfârşit descrie judecata groaznică: cum păcătoşii - vor merege cu toţii în iad, escortaţi de milarde de fulgere, care provin din gura alesului şi din gura îngerului lui Dumnezeu ca şi un drept blestem peste nenumăraţii păcătoşi?

Spune-mi acum, înţelept librar, cum îţi explici aceasta? Sunt eu prost, nebun şi pe lângă răutacios, dacă cred aceste cuvinte ale lui Dumnezeu?”

Vorbeşte Borem: “Necredinciosule, de cât timp crezi tu aşa pe jumătate că Hristos este Dumnezeu - şi la cea mai mică ispită cazi ca şi frunza de pe un lemn uscat! Eu îţi spun, dacă i-ai fi crezut în viaţa ta în cuvintele lui Hristos fără a-ţi arăta credinţa materială, atunci ai fi stat aici deja de mult într-o altfel de îmbrăcăminte. Dar pentru că nu ai acceptat sensul exterior a literelor din Evangelie şi cu atât mai puţin sensul interior şi spiritual, stai aici ca unul, care la vederea acestor nemărginite minunăţii ale lui Dumnezeu şi la ascultarea a mii de învăţături înţelepte direct din gura lui Dumnezeu, tu rămâi totuşi bâtul cel vechi!

Cine se poate orienta la tine şi cine poate şi vrea să te ghideze? Dacă îţi arăţi în credinţa vreun fel de umil ţinta, atunci eşti deja în clipa următoare o altă fiinţă, care în loc de credinţa este necinstit şi în loc de umilinţă şi dragoste se vede prea clar ura şi faptul de a fii încrezut!

Crezi tu, că învăţătura mea înţeleaptă îţi va folosi cu ceva? O, eu te cunosc! La ce ti-a folosit discursul înţelept care la ţinut mică fiinţă de pe lună? Vezi, ai devenit în prezenţa Domnului din ce în ce mai supărat cu cât mai înţelept îţi vorbea acel preot lunar Piramah. Dacă ţi-aş da toate aceste învăţături ca răspuns pentru întrebarea ta mândră, atunci nu ai deveni mai bun, ci supărat şi mai rău.

De aceea n-o să mai primeşte de la mine nici o învăţatură sau o ghidare, atâta timp cât vei rămâne aşa cum eşti acum! Dar pentru ca să nu-ţi mai dau începând de acum nici un motiv de supărare, te părăsesc acum în numele Domnului. De acum poţi face ce vrei tu. Gândeşte numai că de aici îţi sunt deschise amândouă drumuri, spre cer şi spre iad, aceasta este pentru ultima explicaţie în legătură cu ce este scris în Evangelie despre aceste fenomene din ultima vreme!”

După aceste cuvinte dispare Borem şi episcopul Martin este acum singur singurel şi depinde numai de sine. Acum este important ce va face şi cum se va comporta cu toate învăţăturile înţelepte în şi cu sine.

Episcopul Martin strigă tare după Borem, dar acesta nu mai apare. El strigă şi după Domnul şi Petru; dar şi aceştia nu apar. El fuge la uşă lui mercur vede această planetă, dar numai la mare distanţă. El merge la uşa, cu numărul 1, acolo unde a văzut mai devreme acea turmă de miei, dar în acea clipă nu vede nimic altceva decât o câmpie plictisitoare unde a văzut el pentru prima oară acea turmă frumoasă, unde fiecare fiinţă din acea turmă avea o inscripţie cu numele său.

După aceasta merge şi controlează celelalte uşi şi vede soarele, planetele şi luna, dar totul la distanţa mare cum se vede natural de pe pământ. Numai sala este aşa cum a fost, în mijlocul sau o masă care a fost de multe ori atinsă şi lângă ea mecanismul astronomic.

Dar aceste lucruri nu îi sunt pe plac episcopului nostru Martin. De aceea merge la uşa de la intrare şi vrea să meargă în casa Domnului, dar şi aceea a devenit invizibilă! Pentru că nu mai obsearva nimic şi grădina mică din jurul căşii lui arăta plictisitoare şi nu arăta ospitalitar pentru o plimbare, se duce disperat înapoi în casa unde totul este cum a fost.

Aşa sta un timp ca o statuie în faţa tablei albe, care pe o parte este goală şi pe cealaltă sunt încă versurile acelea latine. Când s-a plictisit cu totul, s-a mişcat câţiva paşi înainte spre mecanismul acela astronomic şi începe să privească iar pământul. Dar nu are curajul să vorbească, pentru că începe să remarce faptul că staria lui începe să fie foarte stranie.

[Hoper]

Capitolul 54
Convorbirile cu sine ale lui Martin - O critică la adresa bisericilor
Descoperirea unui colţ închis de gustări de după-amiază

După o durată de doisprezece ore pământeşti, după ce el a cercetat spiritual şi în totalitate globul pământesc ingenios şi după ce nimeni n-a mai venit la el, a început el iara să poarte următorul monolog:

(Episcopul Martin:) “Aşa, aşa deci - acum am cercetat iarăşi pământul şi trebuie să spun că acolo se întâmplă lucruri detestabile! Nu, aceste înşelăciuni, aceste lucruri mincinoase, aceste răutăţi, această politică detestabilă şi aceste lucruri îngrozitoare fără nume, care se fac acolo în toate zonele! Aceasta întrece într-adevăr toate noţiunile englezeşti!

Nu, eşti nevoit să simţi cea mai mare scârbă faţă de toată viaţa, dacă priveşti bine la aceste degenerări detestabile de pe pământ! În mijlocul minunilor lui Dumnezeu strigător de mari, nu au aproape de loc vreo noţiune atât de multe milioane de oameni şi fac fapte într-un mod atât de doritor de putere, de parcă ei ar vrea într-adevăr să trăiască veşnic pe o lume, căruia totuşi i se pun din toate părţile miliarde de peceţi ale morţii. Cu adevărat, asta este totuşi straniu, straniu! Eu sunt desigur şi eu un animal prost; dar ce este prea mult, este prea mult!

Tovarăşii mei romano-catolici ţin desigur o şedinţă secretă şi închisă şi un conciliu. Dar motivul pentru acestea nu este Domnul şi duhul învăţăturii din Evanghelie, ci numai cea mai strictă dorinţă lacomă de putere, care se discută acolo şi anume prin ce metode detestabile ea poate ajunge cel mai repede la ţinta sa!

Tot aşa se ostenesc şi evanghelicii, prin puterea curatei raţiuni să cucerească acuşi întregul pământ şi să-i impună atunci legi noi, care sunt şi ele îndreptate mai mult pentru binele a acelora care fac legile decât spre binele acelora pentru care sunt făcute.

Biserica episcopală înaltă a Angliei se osteneşte şi ea foarte puternic, pentru a răspândi prin tot felul de mijloace condamnabile învăţătura de a da milostenie în interiorul parohiilor ei. Dar ea însăşi nu-i da nici unei pisici moarte nici măcar o groapă pentru îngroparea ei necesară!

Mai simplu spus, pe pământ se desfăşoară lucrurile deja într-un asemenea fel, ca în iad nu poate fi mai rău decât pe pământ. De aceea la o parte cu tine, tu lume deplorabilă! Cine n-a fost rău înainte, acela trebuie deja să devina rău, dacă se uită numai la tine - să nu mai vorbim de unul care a exercitat pe suprafaţa ta cam cincizeci de ani funcţia unui episcop romano-catolic!

Dar eu sunt într-adevăr un foarte rău duh şi ticălos aici în împărăţia aceasta cerească aparenţa; dar, ce pot să fac într-o asemenea situaţie? Poate că răutatea mea va disparea totuşi în cam 2000 mii de ani veritabili, atunci când toate lanţurile lumeşti vor fi dispărute de la mine? O ce animal, o ce animal sunt eu!”

După acest monolog devine episcopul Martin iarăşi foarte tăcut şi se gândeşte în sine, ce să facă el acum; dar nici un gând înţelept nu-i vine în sine.

După o simulare îndelungată îşi aminteşte el în sfârşit că încă n-a fost şi n-a văzut galeriile frumoase ale acestei case. De aceea el începe să caute o scară de acces, pentru a putea ajunge prin intermediul ei în interiorul acestora. Dar această scară este ascunsă, aşa încât el n-o poate găsi. De aceea el merge afară şi căuta scara în partea de din afară a casei. Dar nici aici nu se găseşte nici un semn, care ar îndica unde s-ar putea afla vreo scară spre galerii!

În general i se pare foarte hazliu şi de neânţeles ca, casa sa conţine în interior o sală atât de mare, în timp ce din exterior nu arată mai mare şi mai bine decât o oarecare căsuţă de pustnic. Il minunează nu puţin şi faptul că în exteriorul acestei case de grădină a sa nu găseşte nici o urmă a acelor doisprezece încăperi din interior, pentru că acestea au jucat totuşi un rol atât de minunat în interiorul casei.

Dar fiindcă el se află o perioada de timp în afară casei sale şi nu găseşte nimic din toate acele lucruri pe care el ar fi dorit cu drag să le găsească, merge el puţin cam nedumerit încoace şi încolo în grădina lui mică o oarecare perioadă de timp şi găseşte nişte struguri nu prea frumoşi pe care îi culege şi îi mănâncă, fiindcă începe să i se facă puţin foame. Dar această mâncare nu-i prea prieşte, din care cauză el nu mănâncă prea mulţi struguri. El se mai uită într-adevăr în toate părţile o perioadă scurtă de timp. Dar fiindcă nu găseşte nimic, merge iarăşi în casa lui şi îşi leapădă şi acolo intenţia, de a mai urca în galeriile acestei case.

Fiind înapoi în casa, merge el iarăşi la tabliţa aceea albă şi priveşte la ea din faţă şi din spate, dar încă nu găseşte nici o schimbare pe ea: pe partea din faţă ea este încă goală şi în partea din spate înspre mecanismul astronomic sunt încă scrise versetele acelea latine de mai înainte, deci nimic ce l-ar putea interesa pe episcopul nostru Martin. De aceea el se duce iarăşi spre o uşă şi anume la aceea a soarelui. El o deschide şi vede acel soare, aflându-se încă foarte departe şi se bucură cel puţin de lumina lui, fiindcă el nu poate descoperi altceva.

După ce se uită acolo înăuntru câteva ore, după socoteala simţurilor lui, începe el iarăşi să poarte următorul monolog:

(Episcopul Martin:) “Pământul este desigur o casă de nebuni privită în ansamblu, dar aşa prostesc ca această aşa numită lume cerească, el totuşi nu este. Fiindcă ce se află pe el, aceea este şi rămâne, sau iasă iarăşi la suprafaţă cel puţin tot aşa cum a fost.

Stelele de pe firmament sunt cel puţin tot acelaşi - o casă rămâne atâta timp neschimbată, până ce ea a fost dărâmată şi s-a construit o alta în locul ei. Dar aici totul este numai asemenea unui vis prostesc! Ai văzut o dată un lucru. Dar dacă te întorci şi vrei să vezi acelaşi lucru încă o dată, atunci nu mai este nici o urmă a toate acele lucruri pe care le-ai văzut mai înainte dintr-un unghi de privire.

Se poate lua ca exemplu numai această uşă, prin care eu mă uit acum la multe milioane de mile depărtare! Unde este ea, dacă o caut în afara casei? Nici o urmă de ea nu se poate găsi niciunde!

Aici se poate vedea lămurit o încăpere imensă, goală şi de culoare albăstru închis puţin după pragul uşii, în a cărei celei mai adânci adâncimi străluceşte soarele drag în mărimea unei farfurii mici. Dar dacă te duci la acel loc în afară casei, atunci nu se vede nimic nici despre o uşă şi mai puţin despre un soare. Dar oare ce este asta? Ce este asta?

Cu adevărat, cine se pricepe cu acestea, acela trebuie evident să ştie mai mult decât tabla înmulţirii. Sau el trebuie să fie un mai mare măgar ca mine, eu, care cel puţin admit încă ca toate acestea nu sunt mai mult decât o înşelăciune goală a simţurilor. Aşa ca toţi învăţaţii lumii şi-ar pune mâinile pe cap, dacă le-ar spune cineva că aici se trăieşte în case, care arată din afară mult mai mici decât din interior.

Oh, acestea sunt nişte lucruri, ca cine nu devine aici un nebun, acela desigur nu va deveni astfel veşnic! Dar ce să fac eu? Să rămân aici? Aceasta este într-adevăr o întâmplare foarte fatală, - să fii singur şi să n-ai nimic de mâncare!

Bineînţeles că este straniu, că oţi simţi setea şi foamea chiar fiind un spirit în aceastălume cerească spirituală; dar aşa stau lucrurile. Deci înfometat, însetat şi nimic de mâncare, nimic de băut!Dar asta este într-adevăr dezamăgitor de hazliu! Şi totuşi nimic nu rămâne de făcut, decât să rămân aici din păcate, unde totuşi se mai pot găsi încă unii ciorchini de struguri putrezi în acea grădină mică, pentru a putea fi mâncaţi, când mă voi afla în strâmtorare.

Dar stop, acum mi-a venit un gând bun în minte, na, aşa ceva! Aici în afara uşii solare se află acum desigur un spaţiu nemărginit de liber! Oare ce s-ar putea întâmpla unuia, care ar sări afară în acest spaţiu nemărginit de liber? Pentru că în jos şi în sus nu este nimic, deci un spaţiu liber!

Dacă îmi întind acum capul în afară peste pragul uşii, atunci nu văd nimic ce ar aparţine de casa; nici cel mai vag indiciu despre un perete, un acoperiş sau a unei fundaţii. Simplu, totul este gol. Numai când îmi trag capul iarăşi înăuntru, atunci văd iarăşi sala mea, aşa cum mi s-a arătat ea mie până acum. Deci, despre a-şi face o gaură în cap nu poate fi vorba în acest caz, căci aici nu se află nici un lucru, pe care aş putea cădea. Şi chiar dacă ar fi, eu doar sunt un duh a cărui greutate ar trebui să fie destul de uşoară! De aceea să sar numai cu curaj; cine ştie ce experienţe voi face în această călătorie aeriană nemărginită!

Dar, stop! Acum mi-a venit ceva mai bun în minte! Dar de ce să sar în acest spaţiu solar gol? Eu doar am văzut la uşa Nr. 1 acea câmpie cunoscută mie. Cum ar fi, dacă aş încerca să fac o plimbare pe ea? ! Poate că mă voi întâlni cu acei miei frumoşi? Bine, bine, acest gând este mai bun; de aceea numai spre uşa Nr. 1!

Uite, uite, am ajuns deja; este adevărat Nr. 1! Dar unde este acea câmpie? Uite, ea a dispărut deja; eu nu văd nimic în afară de o ceaţă gri foarte deasă! Se instalează oare acest oaspete al toamnei târzii de pe pământ şi aici în lumea spirtelor? - Dar de ce nu? Dacă există nori cereşti, atunci de ce să nu fie şi o ceaţă cerească! Dar să mă duc afară, asta totuşi nu voi face. Pentru că nu poţi ştii niciodată ce lucruri stranii ai putea întâlni într-o asemenea ceaţă!

Oare cum ar fi, dacă aş încerca un adevărat salt mortal prin uşa mercurului? Poate că, cu timpul voi ajunge să efectuez o atingere mai îndeaproape cu această planetă şi prin aceasta, poate chiar şi cu acea mercuriancă frumoasă, faţă de care - Dumnezeule, iartă-mi păcatele - am o adevărată, cum se obişnuieşte a se spune în viaţă de pe pământ, pasiune animalică! Oh, oh, oh, - de la aceea să primesc numai o jumătate de sărutare şi puţin pipăit al sânilor! Oh, oh, oh, asta ar trebui să fie o adevărată plăcere enormă! De aceea să merg numai repede la uşa mercurului! Este imediat următoarea.

Am ajuns deja! Asta-i uşa; dar ea este închisă! O voi deschide! - Dar - dar - dar ce este aceasta? ! Ah, asta nu-i rău! Uşa se deschisese şi în loc de priveliştea spre larga sfera a mercurului, eu văd un dulap încărcat din belşug cu mâncăruri! În etajul inferior zăresc eu şi un număr impresionant de sticle de vin! Da, dacă aşa stau lucrurile, atunci rămân desigur aici fără să mă gândesc prea mult! Ramâi cu bine, mercuriancă frumoasă! Ramâi şi tu, spaţiu nemăsurat al soarelui, cu bine; pentru că această masă îngustă şi îmbelşugată îmi este cu mult mai bună!

Cu adevărat, aceasta îmi schimbă toată concepţia! O Tu dragul meu Domn Iisus, asta este sigur lucrarea Ta! Oh, acum ne-am împăcat noi iarăşi în totalitate, tu cel mai drag livrar al meu. Vino încoace ca eu să te îmbrăţişez! - Tu de fapt nu vii, dar asta nu face nimic, însă eu te îndrăgesc totuşi din toată inima! Acum însă vreau să mănânc imediat cina în numele Domnului!”

[Hoper]

Capitolul 55
Un spirit imatur din cauza foamei şi setei - Martin într-o stare veselă după gustarea de după amiază - Trezirea lui
Martin cel întreprinzător prin omul înfuriat de pe Jupiter

După aceste cuvinte ia episcopul Martin imediat o pâine în mână şi o mănâncă cu un apetit puternic. Pentru că dacă un spirit s-a îndepărtat de Mine pentru o vreme, el devine acuşi foarte înfometat şi vesel. Şi dacă el primeşte atunci, reculegându-se puţin, ceva de mâncare, el o mănâncă cu mare lăcomie, asemenea stau lucrurile şi cu băutura. Dar această lăcomie arată tocmai şi cât de gol este spiritul în interiorul său şi de aceea nu se poate aştepta deloc din partea lui prea multe lucruri folositoare - ceea ce se va arăta la Martin al nostru de curând.

După ce s-a hrănit cu pâinea şi a băut o sticlă de vin, devine foarte vesel, dar pe lângă şi foarte visător. Căci şi spiritele, dacă nu sunt din Mine sau prin Mine renăscuţi se pot îmbăta şi în acea stare devin deobicei visători prostănaci şi profită de libertatea lor.

După ce a golit episcopul Martin sticla închide dulapul de pe perete, pentru ca să nu se strice mâncarea, după ideeile sale. Acum merge afară în aerul liber şi vorbeşte cu sine:

(Episcopul Martin:) “Doamne ajută, acum stomacul meu nemâncat a primit în sfârşit puţin de lucru. Eu vreau să mă plimb numai puţin prin grădinuţa mea pentru a inhala aer curat.

Da, da, aerul curat după mâncare este mult mai bun decât acea cafea neagră şi mai trebuie să spun, că aerul acestei grădinuţe este într-adevăr lucrul cel mai bun la aceasta.

Dar şi vinul a fost un adevărat deliciu! Sapperlot! A fost doar o jumătate mai slabă, dar îl simt totuşi - ce vrea să însemne foarte mult, dacă eu simt aşa o jumătate! Nu sunt beat, dar de simţit, îl simt bine!

Dacă ar fi în această grădină o bancă, pe care m-aş putea aşeza puţin! Dacă ar începe să tremure picioarele, atunci nu ar fi de dispreţuit această grădinuţă. Dar nu există nimic aici şi pământul nu arată foarte ospitalitar! Mă voi duce la gardul acestei grădini, pentru a mă sprijinii şi a privi ce fel de vecini am sau nu am! Aici nu este nici urmă de pământ, toată regiunea aceasta se aseamană cu un desert, peste care face şi cerul gri şi noros o faţă urâtă. Deci numai până la gard; cine ştie ce se va vedea după el!

Sapperlot, Sapperlot, eu spun că simt acest vinişor! Dar acum spre gard!

Aha, am ajuns deja! Priveliştea este uimitoare! Aici nu se vede nimic! Această grădină împreună cu palatul meu regal pare a fi un fel de corabie care pluteşte pe valurile infinitului şi aici este destul de rău cu vecinii. Eu sunt acum singur singurel şi aceasta este puţin cam blestemat - şi pedepsire pe lângă!

Aşa, aşa, aşa - aceasta nu este rău! Eu nu pot merge niciunde şi grădinuţa aceasta nu este mare? Oh, aceasta este blestemat! Eu sunt blestemat aşa în secret? ! De aceea asemenea fraze pe tabliţa cea albă? De aceea este corect acea „Acea zi, ziua mâniei!”? Deocamdată până la ziua judecăţii - mă voi odihni în pace. Şi atunci va veni peste mine cel mai frumos şi veşnic blestem! Vai de mine, vai săracul de mine!

Dacă m-aş putea ruga, o slujbă după cealaltă şi o sfântă liturghie una după alta, care au putere şi rezultate mari, atunci aş mai putea fi salvat. Dar eu nu pot să mă rog şi mie mi se pare că nici nu vreau, chiar dacă aş putea! În cel mai bun caz pot spune: „Doamne, fie-ţi milă de mine; Hristos, fie-ţi milă de mine; Doamne, fie-ţi milă de mine!” Dar mai mult în nici într-un caz!

Dar pentru ce mă uit la un prostesc nimic afară. Inapoi cu tine în casă! Mă voi duce iar la uşa soarelui, de acolo se poate vedea cel puţin soarele frumos! Sau - stai! Eu mă duc la uşa lunii! Poate îl întâlnesc pe înţeleptul de pe lună; acela să-mi arate ce trebuie să fac, pentru a ajunge la un capăt mai bun! Deci înapoi în casă şi acolo la uşa lunii! -

Aici sunt iar! Uite, interiorul acestei case arată totuşi minunat; rămâne la fel! Ah, de acum înainte voi rămâne tot timpul în casă, aici este mult mai comod! Dar acum spre uşa lunii!

Opala, aproape că am picat! Tu vinişor; nu vrea să iasă aşa repede din cap. Dar aceasta nu face nimic. Aici este deja uşa lunii deschisă - şi cât de departe este de aici! Nu se va putea vorbi multe lucruri cu înţeleptul lunii! Acum este luna plină, dar este mai la distanţa decât pământul, din aceasta nu iese nimic!

Mă voi duce la jupiter; poate că nu este aşa de arţăgos cum este luna?

Aici este deja uşa spre marele jupiter! Uite, aceasta este închisă! Voi încerca s-o deschid! Deschide-te! Ia uite, aceasta s-a deschis uşor! Doamne ajută, acest rotund mare printre planete este într-adevăr foarte aproape; da, acum vine din ce în ce mai aproape! Doamne ajută, acum voi ajunge şi eu la o companie de oameni plăcută!

Adevărat, adevărat, aici vine deja unul spre mine şi acum este planeta cu totul aici! O Doamne ce întinderi de regiuni! Acum mi se pare de parcă ar sta casa mea pe această planetă enormă! Bărbatul frumos şi mare stă chiar în faţa mea şi este un uriaş. Dar el pare că nu mă vede, deoarece nici nu se uită după mine! Voi intra în sfera lui - poate că mă va vedea atunci?”
Episcopul Martin întră în sfera jupiterului. Acesta îl vede imediat şi îl întreabă:

(Omul de pe jupiter:) “Cine eşti tu, că îndrăzneşti să te apropi de mine plin de noroi şi înşelăciune: toate lucrurile care îi sunt necunoscute pământului meu mare? Pământul meu este un pământ curat şi s-ar supăra groaznic dacă ar fi călcat în continuare de tine. De aceea mergi înapoi în casa ta, unde poţi mânca şi păcătui cât vrei - sau altfel te voi rupe în bucăţi!”

Episcopul Martin face numai un pas în interiorul casei sale şi închide degrabă uşa şi spune pentru sine: “Servitor devotat - chiar de această fiinţă aş mai avea nevoie la situaţia mea groaznică! Trăieşte în pace, drag domn de pe jupiter, acum suntem egali pe veci! Nu, aceasta ar fi fost imposibil! Să mă rupă? Intr-adevăr un slujitor devotat! Acolo m-am uitat pentru ultima oară!”

[Hoper]

Capitolul 56
Incercările zadarnice ale lui Martin pentru a putea adormi - Surpriza printr-o turmă de nenorociţi, lui Martin i se face milă

(Episcopul Martin:) “Dar ce fac acum, în ce parte să mă întorc? Să mă duc la uşa marşului, a venusului, sau să mă duc la uşiile suturnului, uranului, a mironului (nou descoperită planeta neptun) sau să mă duc la alte planetuţe? La capăt poate că mă întâlnesc cu ceva mă rău şi mai nesimţit! Şi atunci? Căci de o „apărare” din partea mea nu poate fi vorba, eu nu pot să mă masor cu nimeni nici la forţa şi nici la înţelepciune!

Eu voi rămâne pe viitor departe de uşi şi mă voi duce într-un colţ şi mă voi rostogoli ca un arici şi voi încerca, dacă nu este posibil să ajung să dorm. Dacă nu se va putea, atunci vreau să stau cel puţin nemişcat pe veci şi nu mă mai voi hrăni şi nu voi mai schimba pe veci o vorbă cu cineva - poate să vină cine o vrea! Pe scurt, eu voi fi mort pentru fiecare, chiar şi pentru frumoasele de pe mercur! Deci să poruncească Dumnezeu!

Pentru că nu pot înceta să fiu ceea ce sunt, vreau să am linişte, din care să nu mă trezeasca nici un Dumnezeu. Acolo văd deja un locuşor. Acolo - vreau să mă întind pentru vecii vecilor. Amin.”

Episcopul Martin merge într-adevăr într-un colţ între nişte suporturi care ţin galeria. El se pune acolo, tot făcut ghem şi încearcă să doarmă: dar bineînţeles - cu dormitul nu merge acolo. -

După aproximativ două ore pământeşti, se aude în afara casei gălăgie mare, aşa că un uragan puternic, dar se aud prin acel vijuit voci omeneşti, aşa de parcă ar căuta ajutor.

Când aude aceasta episcopul Martin, se ridică el fulgerător şi spune repede: “Ah, aceasta este altceva; la aceasta nu poţi rămâne liniştit. Aici nu poate fi vorba de linişte veşnică care mi-am propus-o. Dar repede afară! Aceşti oameni suferă, aceştia trebuie ajutaţi!”

Cu aceste cuvinte merge episcopul Martin în fugă afară şi vede în afară grădinii sale într-adevăr o grămadă de spirite urmărite, care caută ajutor şi salvare. Văzând această privelişte fuge el la portiţa grădinii, o deschide şi strigă către cei urmăriţi:

(Episcopul Martin:) “Aici, aici, prieteni, voi dragi fraţi - aici este un loc sigur! Aici sunteţi în siguranţă de urmărire. Şi dacă va este foame sau sete, vom avea o soluţie şi pentru acestea! Veniţi de aceea toţi înăuntru! Câţi sunteţi la număr?”

Vorbeşte unul mai întâi cu Martin: “Noi suntem aproape o mie la număr, doar săraci şi nenorociţi draci! Am scăpat de iad şi rătăcim de jumătate de veac în acest groaznic deşert şi nu găsim nici de mâncare şi nici un acoperiş, unde ne-am putea ascunde şi să ne odihnim puţin. Ah, ah, ah, acesta este o direcţie groaznică, pe veci să fi urmărit fără să te odihnesti şi să mânânci! Dar dacă ai avea un loc ce ne poate asigura linişte, atunci ia-ne pe toţi şi vei putea conta pe mulţumirea noastră.”

Spune episcopul Martin: “Prieten şi prieteni! Aici este portiţa - veniţi, veniţi, veniţi cu toţii înăuntru! Casa mea nu arată mare pe dinafară. Dar eu vă promit, că veţi avea cu toţii suficient loc înăuntru!”

După aceste cuvinte intră toţi cei ce au fost urmăriţi înăuntru în grădina şi de acolo în casă. Toţi sunt plini de mirare, când intră înăuntru în casă şi o găsesc aşa de încăpătoare şi minunată.

Primul îl îmbrăţişează imediat pe episcop şi vorbeşte în numele tuturor: “O tu fericit prieten, cât de minunat este la tine! Este prima lumină de miliarde de milenii pământeşti! De când am părăsit pământul, nu a mai ajuns nici o rază de lumină la ochii noştri! O lumină, lumină, lumină, ce nemărginit de minunată eşti tu! O prietene nu ne lăsa sa plecăm - oh reţine-ne la tine!”

Vorbeşte episcopul Martin: “Pentru ce să nu va las să staţi aici? Eu însumi sunt bucuros că am găsit o companie aşa de bogată. Veţi rămâne la mine pe veci; faceţi-vă comozi. Bineînţeles nu am prea multe aici în cerul meu. Dar ce am, va împart cu drag vouă, chiar dacă nu ar mai rămâne pentru mine nimic. Doamne ajuta, că am găsit în sfârşit o companie!

Intr-adevăr cu voi am eu cea mai mare bucurie! Da, îmi sunteţi mai dragi decât aşa zişii îngeri cereşti a lui Dumnezeu, care uită în norocul lor un sărac drag o veşnicie întreagă şi nu se gândesc sau nu vor să se gândească, cum se simte un sărac nenorocit. Eu vă spun: Singur Domnul este bun, aceasta trebuie să o spun. Dar tot restul de fiinţe cereşti pot să mă scutească pe veci. Căci aceştia au rahat înţelept care miroasă pentru un om drept şi cinstit ca mine şi aşa sunteţi cu siguranţă şi voi! Dar cum am spus: Dumnezeu, Domnul Iisus, pe El îl exclud! El este într-adevăr bun; da, El este foarte bun!”

Vorbeşte iar unul din cei o mie: “Da, da tu ai dreptate: El este într-adevăr bun! Toată mila Lui, dacă este El! Dar pe toate celelalte fiinţe cereşti nu dăm doi bani, bineînţeles te excludem pe tine!”

Spune episcopul Martin: “Dragi prieteni, cu mine are cerul multă răbdare că eu stau pe acelaşi punct ca voi. Dar avem după aceea timp o eternitate să discutăm despre înţelegerile noastre. De aceea să nu uităm pentru o întărire de stomac. După aceea le vom da frâu liber inimilor noastre. Veniţi câţiva cu mine la acest dulap de perete, aici am îndeajuns pentru cei înfometăţi şi însetaţi!”

[Hoper]

Capitolul 57
Inviorarea celor nenorociţi - Mulţumirea şi plângerea lor din cauza a aceea ce au suferit
Discursul a acelui salvat şi răspunsul lui Martin

Episcopul Martin deschide atunci uşa şi găseşte acel dulap plin cu pâine şi vin spre mirarea lui mare. El vorbeşte mai întâi cu sine:” Mulţumire lui Dumnezeu - deja am fost de părere că sunt fără mâncare! Pentru că aici se schimba chiar totul imediat. - (Atunci cu voce tare spre companie:) Luaţi de aici şi vă săturaţi după dorinţa inimii voastre!”

Şi toţi iau de acolo mâncare şi băutură şi beau şi mănânca: dar proviziile nu se împuţinează, ci se măresc vizibil. Dar cei săturaţi o laudă pe gazda lor peste măsură şi trăsăturile lor se înfrumuseţează şi primesc o culoare mai luminoasă pe chipurile lor; numai îmbrăcămintea le este încă zdrenţurată.

După un timp scurt, când toţi cei o mie sunt săturaţi şi au lăudat-o pe gazda lor în toate formele posibile, închide episcopul Martin iarăşi dulapul şi spune companiei sale:” Ascultaţi voi toţi, dragii mei fraţi şi dragele mele sore, dintre care am recunoscut mai înainte pe câţiva. Nu faceţi atâta zarvă cu lauda la adresa nimicniciei mele. Pentru că uitaţi, mie nu-mi pricinuieşte asta prea multă plăcere, fiindcă nu sunt eu acela care v-a dat într-adevăr acestea, ci sunt numai un rău împărţitor a acelor lucruri, pe care le-am primit cu siguranţă nemeritat de la însuşi Domnul Iisus.

Aşa că dacă vreţi să lăudaţi pe cineva pentru bucatele acestea, atunci lăudaţi-l pe Iisus, Domnul! Cu condiţia că aţi auzit vreodată de El, - ceea ce eu presupun cu atât mai puţin, fiindcă voi trebuie să vă aflaţi aici în lumea spiritelor deja de un timp nespus de lung. Dar într-un astfel de caz ar fi bineînţeles nevoie ca voi să învăţaţi ceva despre acest singur adevărat Dumnezeu şi Domn Iisus!”

Spune unul din compania mare: “Prietene, oare nu despre acel iudeu Iisus este vorba, care a fost răstignit pe crucea aceea de ruşine împreună cu doi tâlhari?”

Spune episcopul Martin: “Da, prieteni, da, exact despre acela este vorba! Acela este într-adevăr om şi Dumnezeu în aceeaşi fiinţă! El este făcătorul al tuturor văzutelor şi nevăzutelor! În afară de El, veşnic nu este un alt Dumnezeu în întregul infinit veşnic!

Credeţi-mi aceasta, fiindcă eu vă asigur; pe nimeni nu l-a costat desigur atâta efort decât m-a costat pe mine să cred aceasta! Prin cuvinte nu m-ar fi putut face să înţeleg acest lucru nici toţi arhanghelii laolaltă. Dar atunci a venit la mine însuşi Domnul Iisus şi m-a învăţat prin fapte posibile doar lui Dumnezeu, că El este: singurul Domn al veşniciei! Şi aşa eu sunt în această credinţă tot atât de puternic, cum am fost mai înainte peste măsură de slab.

Eu sunt de părere că, dacă voi îmbrăţişaţi această idee, atunci nu este posibil ca vouă să vă fie iarăşi greu, să împărţiţi totul cu mine, aşa precum locuinţa, pâinea şi vinul, tot astfel şi convingerile mele!”

Spun mai mulţi din companie:” Cât de bine, cât de bine! Asta se subânţelege, noi vrem să ne asemănăm cu tine în toate! Noi bineînţeles că n-am avut tocmai prea multă încredere în acel Iisus în timpul vieţii noastre. Şi aici în lumea spiritelor cu atât mai puţin, fiindcă noi am îndurat prea mari suferinţe şi n-am putut descoperi niciunde nici cel mai mic indiciu despre milostivirea Dumnezeiască. De aceea n-a fost vorba până acum de nici un Iisus, în afară de faptul că El, împreună cu noi, se tânguieşte ca un drac sărac şi înşelat şi blestema tot ce a propovăduit şi a făcut pe pământ!

Dar dacă lucrurile stau aşa, cum tu, dragă prietene, ne-ai învăţat mai înainte, atunci ne este tot una. Să fie Dumnezeu, cine-o vrea şi să se numească, cum vrea El, numai dacă El este unul în care te poţi încrede!

Numai un singur lucru ne este puţin de neânţeles, cum acest Iisus bun al tău a putut să ne hăituiască pe noi draci săraci fără mâncare şi băutură un timp atât de îndelungat? Cu adevărat, prietene, atunci s-a arătat foarte puţină dragoste şi milostivire! Bineînţeles că totul este acum bine. Dar la toate acele chinuri pe care le-am îndurat, noi nu avem voie să ne gândim acum, căci atunci se sfârşeşte dragostea noastră către acel maistru şi hăituitor de suflete.

Este ce-i drept adevărat că noi toţi ne-am îngrijit pe lume numai foarte puţin de religie sau chiar de loc şi am urmat poftelor noastre. Dar noi am fost totuşi oameni cinstiţi şi oneşti şi din cele mai bune case. Noi am fost crescuţi ca nişte cavaleri şi am şi trăit atunci conform educaţiei noastre. Dar un Dumnezeu înţelept ar trebui să înţeleagă totuşi că nici un om nu se poate crea singur şi tot atât de puţin, se poate educa singur, cum ar dori el? ! Dar să fie acum aşa cum vor lucrurile să fie, hăituirea îngrozitoare are acum un sfârşit, să sperăm: de aceea să-i fie iertat lui Iisus, ceea ce El ne-a făcut nouă tuturor.”

Păşeşte un altul în faţă şi spune:” Ai desigur în fond dreptate, că a ierta este mai frumos decât a dori să te răzbuni. Dar eu mă voi abţine totuşi să iert pe deplin. Pentru că tu ştii cum eu am fost prins între două stânci arzătoare în jur de 1000 de ani după simţul meu şi al vostru şi m-am rugat şi am blestemat mai mult decât nisipul mării. Şi dacă voi nu m-aţi fi salvat prin eforturile voastre puternice, atunci m-aş afla desigur încă în aceea presă stâncoasă din calea fără de dureroasă; un Iisus atotputernic n-ar fi atenuat această tortură a iadului nici cu un deget.

Să ştiţi că aşa ceva doar nu este o joacă. Aşa ceva ţii minte foarte uşor pentru totdeauna. Cu adevărat, pentru o asemenea viaţă veşnică s-ar mulţumi fiecare cu siguranţă! Eu nu sunt chiar un spirit doritor de răzbunare, fiindcă totuşi ar fi cea mai josnică nebunie, dacă s-ar întărâta un duh limitat împotriva unui Dumnezeu atotputernic. Dar să ţii minte, este posibil. Inţelegeţi voi desigur ce vreau să spun cu „a ţine minte!”

Spune episcopul Martin: “Da, sigur că da şi potrivită este afirmaţia ta pe deasupra - căci şi eu însumi mai am câţiva ghimpi de ţinere de minte în mine, care mă împung câteodată foarte tare! Dar eu va şi spun, ce este adevărat: Domnul Iisus n-are nici cea mai neânsemnată vină pentru acestea, ci întotdeauna numai acela, pe care îl priveşte. Şi bineînţeles adesea acei slujbaţi Dumnezeieşti, care nu rar se poartă după un bun plac, de care voi încă nu aveţi nici cea mai vagă noţiune!

Bineînţeles că toate acestea se pot ierta la sfârşit prin înţelepciune. Dar vai de acela, care va ajunge sub o asemenea placă de înţelepciune; pentru acela ar fi într-adevăr nemărginit de mult mai bine, dacă el nu s-ar fi născut! De aceea Domnul este întotdeauna de iertat şi de slăvit puternic, pentru că El intervine aproape întotdeauna în bunul plac a asemenea duhuri şi face de ruşine înţelepciunea lor.
Oh, aceşti îngeri cereşti sunt nişte încăpăţânaţi fără seamăn, dacă ei sunt singuri. Numai atunci când vine Domnul, ei îşi retrag eşarfa imediat şi se poartă atât de dulce şi smeriti, de parcă ei ar fi mâncat toată înţelepciunea din smerenie cu lingura cea mare!

Inţelegeţi, toate acestea le cunosc şi chiar de aceea îl îndrăgesc atât de mult pe Iisus. Faceţi aşa cum fac eu, aşa noi ne vom înţelege bine pentru toată veşnicia! Cuvântul vostru ales să fie acesta: „Domnul Iisus singur este bun şi drag!” Însă toate celelalte sunt de oaie şi Petru cu Pavel nu sunt vrednici de nici o menţionare.

Numai un singur lucru spuneţi-mi, când aţi părăsit voi de fapt pământul? Pentru că acest lucru îl ştiu deja, gândindu-mă după discuţia voastră şi anume ca voi n-aţi trăit înainte de Hristos, fiindcă ştiţi mai îndeaproape ceea ce îl priveşte pe El, precum şi lucruri amănunţite despre biserica romano-catolică. Deci voi v-aţi născut de-abia după Hristos! Asta este limpede; dar în care perioadă de timp, acest singur lucru spuneţi-mi, dacă vreţi. Pentru că în acest timp al simţurilor din lumea spiritelor nu te poţi baza,fiindcă îl poate face pe un păcătos amărât să simtă o oră de parcă ar fi trecut un milion de ani întregi - ceea ce eu am simţit din păcate mult prea clar!”

[Hoper]

Capitolul 58
Lucruri mai amănunţite despre compania slujitorilor bărbăteşti şi femeieşti a Romei - Un misionar romano-chinez

Spune unul din companie:” Dragă prietene şi frate! Noi toţi am părăsit pământul în anul 1846 după naşterea lui Hristos. Pe pământ noi am trăit foarte fărâmiţaţi şi ne-am întâlnit de fapt de-abia aici în lumea spiritelor. Pentru că noi am fost pe pământ călugări din ordinul iezuiţilor, liguarianilor, minoritilor şi carmeliţilor. Noi suntem cam 800 de persoane de parte bărbatească; cele 200 de maici sunt pe de-o parte din ordinul celor „milostive” şi pe de cealaltă parte din ordinul „surorilor de şcoală” şi „femeilor inimii lui Iisus“.

Acum ştii tu, dragul frate şi prieten al nostru al tuturor, când am trăit noi pe pământ şi ce am fost noi pe acesta. Toate celelalte lucruri poţi tu să-ţi închipui foarte uşor, ce fel de prostii a trebuit să ducem noi la îndeplinire, cum Roma ne-a trimis în toată lumea la pescuit de oameni. Şi cum a trebuit noi să ne lăsăm tăiate capetele noastre pentru această cinste amară pe de-o parte în Asia, pe de cealaltă parte în Africa fierbinte şi în Australia şi deasemenea şi în America. Şi atunci când noi am ajuns aici în lumea spiritelor, am fost de părere că, fiind evident martiri, vom ajunge imediat la coroana gloriei eterne, însă, de-abia aici, a început mizeria să fie puternică!

Cum eu îţi spun, tu eşti după trilioane de ani pământeşti adevăraţi sau închipuiti - ceea ce este tot una - prima fiinţă omenească pe care am întâlnit-o în acest deşert nemărginit. Nu este asta îngrozitor - o asemenea răsplată pentru eforturile noastre martirice de pe pământ? Ah, ce măgari mari sunt totuşi oamenii de pe pământ! Noi însă am fost cu siguranţă cei mai mari măgari!

Bineînţeles, n-am crezut desigur nici foarte puţin toate acele lucruri pe care le-am propovăduit cu limbile înfocate celorlalţi - fiindcă motivaţia noastră a fost doar Roma şi peştii aurii pentru noi şi pentru Roma. Dar totuşi l-am propovăduit pe Hristos şi am adus la credinţă pe mulţi păgâni - şi am fost nevoiţi să ne lăsăm chinuiţi la sfârşit. Care răsplată am cules noi aici pentru acestea, îţi arată mizeria noastră nespusă din această lume.

Eu am ajuns parţial într-o stare foarte bună! Eu am fost în China şi am făcut acolo, cunoscând aceasta limbă, timp de zece ani afaceri destul de bune. Eu am ajuns departe pe scara socială şi am intrat şi la curte cu ajutorul unei chinezoaice foarte frumoase. Dar atunci şi-a arătat bestia aceea faţa ei adevărată, căruia i-am spus prea multe din secretele mele şi m-a pârât imediat la cea mai înaltă instanţă perntru înşelăciune şi mi-a dezvăluit şi celelalte intenţii ale mele, care erau bineînţeles asemenea unor trădări la scară înaltă.

Eu am fost prins, băgat şi înţepenit imediat între două placi de stâncă. La a căror două părţi au început mandarinii să pună foc, prin care formă au fost încălzite plăcile tot mai mult şi eu am fost fript încetul cu încetul. Această forma de a muri este desigur cea mai dureroasă şi am crezut, că mi-am ispăşit astfel toate păcatele mele de moarte; numai că, ascultă! La această tortură am fost supus eu şi după moarte prin acele două stânci arzătoare, pe care le-am pomenit mai înainte.

Aceasta a fost răsplata pentru ostenelile multe lumeşti de până acum; ce va urma, asta încă nu ştiu. - Eu cred că tu eşti acum destul de familiarizat cu fiinţa şi destinul nostru. Noi suntem acum, printr-un cuvânt, draci săraci şi răstigniţi şi tu ne faci nouă o faptă bună; Domnul, dacă este unul, să-ţi răsplătească ţie!”

Spune episcopul Martin: “Oh, acum ştiu deodată mai multe, decât am vrut să ştiu de fapt! Dar asta nu face nimic; noi ramânem de aceea încă prieteni buni! Dar aduceţi-le la mine pe fecioarele acelea de mănăstire, pentru ca eu să aflu şi de la ele, cum au ajuns ele la voi şi în acest loc!”

[Hoper]

Capitolul 59
Lucrările sfinte ale măicuţelor romane
Cum e lucrul aşa este răsplată!

Vorbitorul merge imediat spre uşa acelei case,unde se află maicile, le cheamă şi le prezintă episcopului Martin.

Când se află toate împrejurul episcopului Martin, întreabă acesta imediat: “Dragi surori şi doamne, ce este de fapt cu voi? Cum aţi ajuns într-o asemenea grozăvie? Voi v-aţi spovedit cu siguranţă şi aţi luat parte la cină şi aţi cântat în cor şi v-aţi rugat de nenumărate ori la slujbe, cu toate că mai degrabă aţi cotcodăcit decât v-aţi rugat.

Şi alte exersări sfinte au fost suficiente. Şi posturile le-aţi ţinut pe toate cu severitate şi aţi respectat toate lucrurile sfinte, apa sfinţită şi fumul de tămâie şi clopotele şi clopoţelele. Şi cu siguranţă v-aţi respectat toate obligaţiile în slujba voastră. De aceea apare aici întrebarea, cum v-am întrebat eu deja de la bun început: Cum este posibil că aţi intrat într-o asemenea grozavie?”

Vorbeşte una dintre surorile miloase: “O tu drag prieten, aceasta va ştii mai bine iubitul Dumnezeu decât noi! Eu îţi spun: eu şi toate celelalte surori am fost adevărate martire în slujba noastră!

Zi şi noapte am fost în picioare; fără încetare am avut grijă de bolnavi; câteodată am făcut mai mult, decât ne cer legile şi aşa severe ale slujbei noastre. Fără încetare am postit şi ne-am rugat; săptămânal am mers să ne spovedim. Şi dacă ne-au venit gânduri de stătut de mariaj, atunci am strigat tare: „Iisus, Maria şi Iosif, ajutaţi-ne şi protejaţi trupul nostru de asemenea atacuri diavoleşti!”

Şi dacă nu a ajutat aceasta după ce am strigat de trei ori, atunci fugeam repede în biserică. Dacă nu a ajutat nici aceasta, atunci ne pedepseam până la sânge şi ne puneam o curea din sârma cu capătul ascuţit pe dinăuntru pe trupul gol; şi dacă nu a ajutat nici aceasta spre succesul dorit, atunci a trebuit să vină părintele în ajutor cu mijloace de exorcizare, dar din păcate aceasta avea numai efect la surorile tinere. Noi trebuiam, în loc de aceasta scoatere a diavolului din corp, să facem baie cu apa rece.

Vezi, tu drag prieten, aşa de severă a fost viaţa noastră; da, unii câini de lanţ nu ne-ar fi invidiat cu siguranţă, dacă ar fi avut numai puţina înţelepciune!

Pentru asemenea neplăceri am aşteptat cu bucurie şi cu dreptate cerească, pentru viaţa de câine adevărată care a fost pe pământ scumpă. Aşa aşteptam cu siguranţă, cum aşteaptă toţi care îşi aleg pe pământ pentru Iisus şi pentru gloria cerească drumul îngust şi spinos al crucii!

Dar uite acum gloria noastră cerească, cea mult aşteptată! Nu arătam ca nişte adevărate vrăjitoare? Culoarea feţei gri închis şi îmbrăcămintea constă din câteva zdrenţe murdare. Grase suntem deja ca mumiile, care se găsesc aşa din când în când în deşertul Africii şi înfometate ca rechinii şi însetate ca deşertul saharei! Acesta este cu siguranţă cerul mult aşteptat! Cum se poate înţelege o asemenea dreptate dumnezeiască?

Când am ajuns de pe pământ aici, am văzut un om foarte rău, care nu a fost mai mult decât o prostituată şi a fost aşteptată de îngeri care au condus-o spre cer - o asemenea canalie! Dar la mine nu a venit până acum nici o pisică şi nici vorbă de o fiinţă mai bună din cer! Intrebare: este aceasta dreptate? ! Ah ce amar, ce amărăciune!

Am adus câteva fete cinstite care erau tinere, bogate şi frumoase în slujba mea, care numai au blestemat ca m-am comportat aşa cu ele. Şi aceasta mă mai deranjează! Pentru asemenea lucrări şi răspunderi blestemate în faţa judecătorului veşnic!”

Aici ies în faţă câteva surori milostive şi încep să urle: “Da, da, da - tu scorpie bătrână, tu bestie eşti întru-totul de vină! Nu ţi-ai stricat limba până în stomac cu zbierăturile tale, pentru a ne convinge de slujba ta? Când nu am vrut să depunem jurământul - pentru că aveam cai mai buni în lume, decât am cunoscut în bordelul tău - nu ai fugit spre moarte şi spre toţi diavolii, pentru a ni se refuza ieşirea? !

Şi când - în mare parte cu forţă - am fost obligate să depunem jurământul aşa cum un recrut îşi depune jurământul militar, adică „trebuie, dacă nu, eşti a diavolului!”, - atunci am fost mai rău tratate decât cele mai sărace suflete din focul purificator sau poate chiar din iad. Nu am avut voie să le spunem nici măcar o silabă părinţilor noştri, cât de groaznic eram tratate! Numai preotului de spovedanie puteam să-i spunem şi aceasta numai în scaunul de spovedanie, pentru că trebuia să tacă şi el la asemenea acuzaţii!

Noi cerem acum cerul şi aceasta cu mai mult drept decât cei ca tine! Unde este? Condu-ne, sau punem mâna pe tine pentru totdeauna!”

Prima maică se aruncă în faţa episcopului Martin şi îl roagă s-o protejeze.