Casa (Gospodaria) Domnului (Volumul 3) - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

[1%]

Capitolul 220
Deliberările lipsite de eficienţă ale marilor preoţi pe tema atacării locuitorilor din munţi.

(9 februarie 1844)

1. A trecut astfel un an întreg, timp în care marii preoţi nu au făcut altceva decât să se consulte între ei pentru a stabili cum i-ar putea ataca pe trădătorii din munţi. Toate propunerile lor se izbeau însă de dificultăţi atât de insurmontabile încât sfârşeau prin a fi considerate irealizabile. De altfel, opinia noului mare preot a jucat un rol decisiv în această direcţie. Căci de fiecare dată când cei mai înverşunaţi dintre preoţi propuneau un plan de atac, el reuşea să le demonstreze inutilitatea demersului lor.

2. În cele din urmă, marii preoţi l-au încolţit, silindu-l să le propună un plan realizabil, pentru a se putea răzbuna pe acele infame creaturi care s-au făcut vinovate de înaltă trădare.

3. Noul mare preot le-a spus: „V-am explicat încă de la bun început care este calea cea dreaptă pe care ar trebui să o urmaţi. De altfel, aceasta este singura cale posibilă. Dacă o veţi alege, vă veţi putea bucura de marile comori ale locuitorilor din munţi în virtutea prieteniei. Dacă o veţi refuza însă, nu vă puteţi aştepta de la ei să vă ofere ceva, la fel cum nu sunt dispuşi să vă ofere luna de pe cer!

4. La ce vă folosesc mânia şi strigătele de răzbunare atât timp cât vocea raţiunii vă spune clar: ‚Toate acestea sunt inutile şi zadarnice! Aşa cum nu putem lua luna de pe cer, oricât de mult ne-am înverşuna, la fel, nu-i putem ataca pe aceşti trădători!’

5. Dacă nu doriţi să mă credeţi pe cuvânt, duceţi-vă la ei, iar lecţia sângeroasă pe care o veţi primi vă va convinge că am avut dreptate! Când veţi contempla miile de cadavre ale celor mai buni soldaţi pe care îi aveţi, veţi ajunge să examinaţi problema dintr-un cu totul alt unghi de vedere!”

6. Nici de data aceasta, marii preoţi nu au putut găsi vreo soluţie.

7. De aceea, unul dintre ei, care avea un spirit pragmatic, a făcut următoarea remarcă: „Mi-a venit o idee! Acei zece ticăloşi ne-au păcălit graţie vicleniei lor calculate! Ce-ar fi să le răspundem cu aceeaşi monedă?

8. Este imposibil să nu găsim în întregul Hanoh cel puţin un individ care să-i depăşească în viclenie pe aceşti zece tâlhari!

9. Vă propun aşadar să îi chemăm aici pe cei mai vicleni dintre interlopi şi îl vom alege pe cel mai şiret dintre ei! Îi vom promite mari avantaje dacă ne va ajuta să îi păcălim pe cei din munţi, iar balanţa va înclina din nou în favoarea noastră!”

10. Dar noul mare preot i-a replicat: „Da, da, aţi găsit calea cea mai sigură care conduce la pierzania voastră definitivă! Nu ezitaţi să vă dezvăluiţi slăbiciunea în faţa interlopilor din Hanoh şi vă asigur că aceştia nu vor avea scrupule în a profita pe loc de avantajele pe care li le veţi promite!

11. Chiar credeţi că aceştia îşi vor risca viaţa pentru voi? Dimpotrivă, nu vor face decât să profite de pe urma voastră! Iar dacă vreunul dintre ei îi va găsi pe cei zece, el nu va face greşeala să revină la voi, atât timp cât muntenii îl vor primi cu prietenie în rândul lor. Şi astfel, nu veţi avea parte decât de un trădător în plus!

12. Oricum, faceţi ce doriţi! Eu unul v-am comunicat părerea mea. De acum înainte, las experienţa voastră să vă sfătuiască!”

13. Membrii clerului au rămas fără replică, aşa că s-au despărţit, într-o stare de confuzie maximă, dar după trei zile s-au reunit din nou în marele consiliu.

[1%]

Capitolul 221
Noua adunare a marelui consiliu al preoţilor de rang înalt şi de rang inferior. Proiectele de răzbunare ale viclenilor preoţi de rang inferior.

(10 februarie 1844)

1. În cea de-a treia zi, preoţii de rang înalt şi cei de rang inferior s-au reunit din nou în marea sală de consiliu. Mai mulţi dintre marii preoţi s-au urcat la tribună. Unul dintre ei a luat cuvântul, spunând:

2. „Ascultaţi-mă, slujitori ai zeilor! Cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine infamia celor zece trădători şi este limpede pentru toată lumea că această crimă trebuie pedepsită cu cea mai mare asprime, fără ca eu să mai fiu nevoit să repet motivele.

3. De vreme ce suntem cu toţii de acord în această privinţă, tot ce mai rămâne de făcut este să găsim un mijloc prin care să îi pedepsim pe aceşti zece monştri şi pe toţi partizanii lor în maniera cea mai teribilă cu putinţă, cea mai dureroasă, cea mai înspăimântătoare, cea mai inimaginabilă, cea mai diabolică şi cea mai excepţională, oricât de mult ne-ar costa acest lucru. Căci dacă îi vom lăsa nepedepsiţi pe aceşti nemernici, celelalte canalii din regat vor fi tentate să facă acelaşi lucru.

4. De aceea, toate preocupările şi gândurile noastre nu trebuie să aibă decât un singur scop: pedepsirea acestor ticăloşi din munţi în acest fel încât toată lumea să rămână împietrită, iar munţii înşişi să plângă pentru că le-au oferit adăpost! Avem aşadar datoria să punem la punct un plan de răzbunare pe cât de extraordinar, pe atât de infailibil! Cel care va fi capabil să descopere un astfel de plan va primi în schimb coroana suveranităţii absolute asupra întregii lumi! – Am spus! – Iar cel care cunoaşte un astfel de mijloc să vorbească!”

5. Când marele preot a tăcut, un preot din clerul de rang inferior vestit pentru şiretenia lui s-a ridicat şi a cerut permisiunea să vorbească. Aceasta i-a fost acordată pe loc. Plin de o teamă respectuoasă pe care o mima perfect, el a urcat la tribună şi a spus:

6. „Ascultaţi-mă, înalţi şi puternici slujitori ai pământului, ai tuturor zeilor şi stelelor de pe cer, voi, care sunteţi unicii lideri ai soarelui şi ai lunii!

7. Eu, cel din urmă dintre slujitorii voştri, cel mai murdar şi cel mai penibil dintre toţi, mă găsesc în faţa voastră, cei atotputernici, pentru a vă împărtăşi că în imensa mea prostie, am descoperit totuşi trei idei neînsemnate, care merită însă – după umila mea părere, care nu se poate compara cu a voastră, care străluciţi ca nişte sori – greutatea lor în aur! (sala de consiliu s-a cutremurat de aplauze pentru modestia vorbitorului).

8. În nimicnicia mea, care nu are sfârşit în faţa voastră, cei atotputernici în toate privinţele, am ajuns să cred – în imensa mea prostie, în raport cu înalta voastră înţelepciune – că dacă aceste trei idei se vor realiza în privinţa celor zece, al căror nume respingător limba mea nu poate să-l pronunţe, munţii lor înalţi se vor aplatiza şi nu le vor mai acorda nici o protecţie în faţa justiţiei voastre sublime şi atât de echitabile! (din nou s-a auzit un ropot de aplauze!)

9. După cum ştiţi prea bine, noi cunoaştem principiile aerostaticii (navigaţia aeriană). De ce nu le-am pune în practică, pentru a cuceri acele înălţimi inaccesibile prin aceste mijloace? Nu vi se pare că acest proiect prezintă avantaje incomparabile?

10. Pe de altă parte, noi suntem nişte mineri foarte experimentaţi. Ce ne împiedică în acest caz să străpungem munţii în locurile cele mai potrivite, iar apoi să pătrundem prin aceste galerii şi să îi luăm prin surprindere, în timpul nopţii, pe aceşti monştri baricadaţi în munţi, pentru a-i gâtui apoi pe toţi?

11. În sfârşit, oare nu suntem noi cei mai buni politicieni din câţi există? Haideţi să jucăm cartea prieteniei şi să îi atragem astfel pe aceşti ticăloşi în capcana pe care le-o vom întinde. Când vor cădea în sfârşit în ea, nici un diavol nu va mai reuşi să-i elibereze de răzbunarea pe care le-am pregătit-o!

12. O, voi, fiinţe atotputernice! Acestea au fost cele trei idei neînsemnate pe care le-am descoperit eu, cel care nu însemn nimic în faţa voastră, în duhoarea respingătoare a creierului meu! Ce fericire ar fi pentru mine, biet animal nevrednic în faţa strălucirii voastre comparabile cu cea a o mie de sori, dacă aţi putea utiliza măcar una dintre ele!”

13. (Aplauzele au bubuit în marea sală de consiliu. Un mare preot şi-a rupt chiar veşmântul ecleziastic şi l-a înfăşurat cu eşarfa sa pe oratorul de dinainte, fapt care reprezenta un mare semn onorific).

14. După care, marele preot a luat cuvântul, spunând: „Aceste trei idei sunt excelente, dar cel mai bine ar fi să începem cu ultima dintre ele! Dacă aceasta va da greş, fapt care nu pare deloc probabil, ne mai rămân celelalte două, care sunt ceva mai costisitoare”.

15. Noul mare preot a fost întrebat ce părere are despre această propunere.

16. Acesta a răspuns: „Nu pot decât să vă repet: faceţi cum doriţi! Eu unul vă urez noroc. Oricum, lucrurile vor lua cursul dorit de Divinitate!”

17. Marii preoţi şi înaltul cler au acceptat acest răspuns şi au început pe loc să pregătească trimiterea unei delegaţii amicale.

[1%]

Capitolul 222
Primul demers politic şi diplomatic în scopul cuceririi celor din munţi.

(12 februarie 1844)

1. În decursul convorbirilor referitoare la delegaţia amicală trimisă la locuitorii din munţi s-a luat decizia ca vicleanul consilier al clerului să fie numit şeful delegaţiei. Acesta urma să fie însoţit de încă 30 de colegi ambasadori, dedicaţi trup şi suflet cauzei marilor preoţi, pentru ca nu cumva reprezentantul clerului de rang inferior să fie tentat să îi trădeze la rândul lui, aşa cum au procedat pe timpuri cei zece.

2. Această delegaţie, alcătuită din 30 de preoţi din casta inferioară plus şeful lor, trebuia să transporte tot felul de daruri în semn de prietenie, alcătuite din aur, argint şi pietre preţioase, încărcate pe 20 de cămile.

3. Singur şeful delegaţiei privea cu mare satisfacţie toate aceste cadouri bogate destinate locuitorilor din munţi, căci el intenţiona în secret să le dea o cu totul altă destinaţie.

4. În momentul plecării, marii preoţi i-au reamintit în mod insistent de jurământul său de fidelitate faţă de ei.

5. El a repetat jurământul, vărsând lacrimi de crocodil, şi chiar colegii săi, care se aliaseră cu marii preoţi, au depus mărturie pentru buna sa credinţă, spunând: „Jurăm cu toţii pe viaţa noastră că şeful nostru nu nutreşte nici un gând rău intenţionat în inima sa! Lacrimile sale sunt cea mai bună mărturie a fidelităţii sale! I-aţi putea încredinţa fără probleme întregul cer şi întregul pământ!”

6. După mai multe asigurări de acest fel, delegaţia s-a pus în mişcare, fără ca marii preoţi să mai aibă vreo suspiciune în privinţa ei.

7. În mintea şiretului reprezentant al clerului de rang inferior lucrurile erau însă cu totul diferite de imaginea pe care a lăsat-o în urmă, căci el gândea astfel:

8. „Mai întâi de toate, darurile în semn de prietenie trebuie înmânate celor zece, care vor răspunde cu aceeaşi monedă, din motive pur politice. De ce? este uşor de ghicit: pentru a le întinde marilor preoţi propria lor capcană!”

9. El îşi făcuse din timp toate aceste calcule, pe care nu s-a sfiit să le împărtăşească oamenilor săi.

10. În dimineaţa celei de-a treia zi, mica expediţie a ajuns la marea poartă aurită care străjuia intrarea în minunata vale. Membrii ei au fost imediat imobilizaţi, interogaţi cu minuţiozitate şi percheziţionaţi, înainte de a putea intra. Delegaţia a fost apoi condusă sub escortă până la cei zece lideri, care locuiau într-un castel clădit pe o stâncă înaltă.

11. Văzând toate aceste suprafeţe imense acoperite cu aur, şeful delegaţiei le-a spus tovarăşilor săi: „Prieteni, la ce folosesc toate darurile noastre, când munţii care ne înconjoară din toate direcţiile sunt în întregime făcuţi din aur curat, la fel ca şi stânca pe care este construit castelul celor zece? Este ca şi cum am duce o picătură de apă pentru a i-o dărui mării! Mă întreb dacă nu vom părea nişte escroci care oferă daruri de care nu dispun!”

12. Tovarăşii săi i-au dat dreptate. Dar şiretul lor lider se gândea astfel în sinea lui: „Dacă aşa stau lucrurile, s-ar zice că acele canalii de mari preoţi au căzut deja în capcana mea! Nu mai rămâne decât să-i câştig de partea mea pe cei zece şi lucrurile vor evolua de la sine în favoarea noastră!”

[1%]

Capitolul 223
Trimişii Hanohului sunt primiţi în audienţă de cei zece lideri din munţi. Eşecul delegaţiei şi întoarcerea ei la Hanoh, fără liderul său.

(13 februarie 1844)

1. Când ambasadorii Hanohului au fost în sfârşit primiţi de cei zece, ei au fost întâmpinaţi cu prietenie şi întrebaţi cu o politeţe desăvârşită care este motivul venirii lor.

2. Şeful delegaţiei a arătat pe fereastră cămilele încărcate cu daruri şi a spus:

3. „Dragii mei fraţi! Am fost trimis la voi ca mesager al păcii de către marii preoţi din Hanoh. Aceştia doresc să lege o relaţie de prietenie cu voi, în numele întregului popor din Hanoh!

4. Acesta este motivul pentru care marii preoţi v-au trimis aceste daruri, în semn de prietenie între popoarele noastre!

5. Ei doresc să uite pentru totdeauna că v-aţi făcut vinovaţi de înaltă trădare faţă de ei şi doresc să redeveniţi prieteni, ba chiar să mergeţi să-i vedeţi la Hanoh, unde vă vor primi cu toate onorurile!”

6. În timp ce ţinea acest discurs, el le făcea celor zece tot felul de semne discrete cu ochiul, indicândule astfel că este nevoit să vorbească aşa în faţa tovarăşilor săi, dar ar spune cu totul altceva dacă ar fi singur cu ei.

7. Cei zece lideri au înţeles perfect mimica preotului şi au spus: „V-aţi dat probabil seama că nu avem nevoie de cadourile marilor preoţi din Hanoh, căci proprietarii unor munţi burduşiţi cu aur dispreţuiesc metalul preţios adunat de mâini pătate cu sânge şi sustras celor nevoiaşi prin tot felul de constrângeri, de înşelătorii şi de minciuni.

8. În consecinţă, nu vom accepta nici aurul, nici argintul, nici pietrele preţioase trimise în dar de marii preoţi. În al doilea rând, în ceea ce priveşte prietenia pe care ne-o oferă, spuneţi-le că suntem la fel de puţin dispuşi să o acceptăm ca şi în cazul cadourilor lor! Căci ar trebui să fim nişte vulpoi neexperimentaţi ca să nu ne dăm seama ce urmăresc aceştia! De aceea, nu vom da curs invitaţiei lor.

9. Dacă doresc să ne câştige cu adevărat prietenia, vor trebui să renunţe la funcţiile lor de mari preoţi, să îl ungă şi să îl încoroneze pe cel pe care l-au trimis în munţi şi care ar trebui să domnească asupra lor şi a tuturor popoarelor de la şes în calitate de unic rege şi mare preot! Atât timp cât nu vor face acest lucru, nu vor putea conta pe prietenia noastră, căci nu intră în obiceiul nostru să legăm prietenie cu nişte diavoli!

10. De asemenea, nu îi sfătuim pe marii preoţi să încerce să se apropie de noi, indiferent în ce fel. Orice tentativă de acest gen din partea lor va fi aspru pedepsită.

11. Iar acum, întoarceţi-vă imediat la Hanoh, cu tot cu comorile voastre, şi anunţaţi-i pe preoţii din înaltul cler, dar mai ales pe acei demoni care îşi spun mari preoţi, tot ce aţi auzit aici!

12. Cât despre tine, care ai împărtăşit o vreme punctul nostru de vedere, tu vei rămâne aici. Nu ai nici soţie, nici copii, şi s-ar putea să avem nevoie de serviciile tale! Aşa să fie!”

13. Preotul astfel interpelat s-a umplut de bucurie, dar ceilalţi 30 de tovarăşi ai săi s-au întristat sincer. Ei au fost nevoiţi să se întoarcă la cămilele lor şi să ia calea întoarsă.

14. Capitolul următor ne va arăta reacţia marilor preoţi, fapt care ne va permite să înţelegem cât de apropiată era marea judecată a Domnului.

[1%]

Capitolul 224
Relatarea celor 30 de mesageri în faţa clerului din Hanoh.

(14 februarie 1844)

1. După plecarea colegilor săi, preotul rămas le-a povestit prietenilor săi tot ce doreau să întreprindă marii preoţi împotriva lor şi cât de „reală” era prietenia pe care doreau să o stabilească între cele două popoare.

2. Cei zece au apreciat aceste informaţii la justa lor valoare şi i-au mulţumit vechiului lor prieten.

3. În ceea ce îi priveşte, marii preoţi rămaşi la şes i-au interogat imediat pe cei 30 de mesageri rămaşi fideli şi care s-au întors cu cămilele lor purtând aceleaşi poveri cu care au plecat: „Ei bine, să înţelegem că ni s-au trimis cadouri? Ce s-a întâmplat cu Gurat (şeful delegaţiei)? Unde este el?”

4. Mesagerii le-au răspuns: „Ascultaţi-ne, puternici slujitori ai tuturor zeilor! Nici vorbă să vă fie trimise cadouri! Cei zece nici măcar nu au privit aurul, argintul şi pietrele voastre preţioase, ci ne-au trimis imediat înapoi, în maniera cea mai ruşinoasă! Cămilele sunt încărcate practic cu cadourile trimise de voi!

5. În ceea ce îl priveşte pe Gurat, nu am întâlnit în viaţa noastră un vulpoi mai şiret decât el! La drept vorbind, în timp ce le împărtăşea cu fidelitate voinţa voastră, el le făcea semne discrete cu ochii, arătându-le astfel că spusele sale ar trebui interpretate exact pe dos!

6. După discursul lui cu două feţe, cei zece ne-au dat un răspuns absolut infam, spunându-ne că refuză să atingă acest aur blestemat, obţinut prin deposedarea celor sărmani prin tot felul de violenţe, minciuni şi înşelătorii. Ne-au mai spus că, oricum, ei sunt proprietarii unor munţi burduşiţi cu aur (ceea ce este foarte adevărat) şi că dispun astfel din abundenţă de acest metal preţios, binecuvântat de Dumnezeu! Din acest motiv, au refuzat să accepte aurul pătat de sânge uman pe care l-aţi trimis voi!

7. În ceea ce priveşte prietenia pe care le-aţi propus-o, ei au refuzat-o de asemenea, cu excepţia cazului în care aţi fi de acord să renunţaţi la funcţiile voastre de mari preoţi. Dorinţa lor este să îl numiţi pe mesagerul venit din munţi rege şi unic mare preot asupra întregului regat al Hanohului, iar voi să redeveniţi nişte burghezi obişnuiţi şi să acceptaţi întru totul decizia noului vostru rege în ceea ce vă priveşte!

8. Vă mai sfătuiesc de asemenea să nu vă apropiaţi niciodată de valea lor bogată, dacă nu doriţi să fiţi aspru pedepsiţi!

9. Asta este tot ce am avut de zis! V-am relatat cuvintele exacte care v-au fost transmise, spre mare noastră mânie!”

10. Atunci, marii preoţi au început să se lovească cu pumnii în piept, jurând pe toţi zeii că vor face tot ce le va sta în puteri pentru a se răzbuna pe cei zece în maniera cea mai atroce cu putinţă.

11. Ei au blestemat pământul timp de trei zile, pentru simplul motiv că purta pe suprafaţa sa asemenea monştri. Au blestemat apoi soarele timp de şapte zile, şi au continuat astfel cu apa, aerul şi focul, pe ultimul pentru că nu distrugea pe loc acele deşeuri umane. Timp de o lună, ei nu au încetat practic să profereze cele mai cumplite blesteme!

12. Mai mult, ei l-au dezbrăcat pe mesagerul venit din munţi de hainele sale preoţeşti, l-au bătut public cu vergile, l-au hăituit prin oraş cu spatele însângerat şi în cele din urmă l-au ucis, pentru simplul motiv că a continuat să susţină că marii preoţi trebuiau să urmeze sfatul celor zece.

13. Marii preoţi au mers până acolo încât au decretat o lege care îi obliga pe toţi supuşii lor să îi blesteme în fiecare zi pe cei zece timp de o oră întreagă.

14. În acelaşi timp, ei au oferit o recompensă enormă celui care ar fi capabil să inventeze un mijloc diabolic prin care să îi pedepsească pe cei zece lideri ai muntenilor în maniera cea mai abominabilă cu putinţă.

15. În aceste condiţii, cred că nu vă este deloc greu să înţelegeţi că ora judecăţii pământului era foarte aproape. Urmarea vă va revela şi alte fapte, încă şi mai diabolice.

[1%]

Capitolul 225
Decăderea provinciilor din Hanoh. Crearea unei armate alcătuite din cinci milioane de soldaţi. Trimiterea ei împotriva muntenilor şi înfrângerea ei.

(15 februarie 1844)

1. Nu peste mult timp, provinciile îndepărtate ale Hanohului au fost informate – prin simplul anunţ al decretului care instituia obligativitatea blestemului – că marilor preoţi nu le mergea deloc bine, dat fiind că avuseseră pierderi uriaşe din cauza răscumpărării sclavilor la preţuri foarte mari. De aceea, nu le-a trebuit mult pentru a se revolta împotriva dictaturii de la centru şi pentru a se elibera.

2. Această veste a pus capac mâniei marilor preoţi, cu atât mai mult cu cât spionii lor le-au spus că revoltele erau puse la cale de maşinaţiunile celor din munţi. Furia preoţilor a devenit practic de necontrolat.

3. Timp de o zi întreagă, ei nu au făcut altceva decât să urle şi să vocifereze pe toate străzile şi străduţele oraşului, strigând practic la unison: „Ridicaţi-vă, locuitori ai Hanohului, pentru a mărşălui împreună împotriva muntenilor şi a tuturor provinciilor care s-au revoltat împotriva noastră din cauza acestor trădători! Ridicaţi-vă şi însoţiţi-ne în marea răzbunare!”

4. În ziua următoare ei au făcut recrutări, obligându-i pe toţi bărbaţii care nu aparţineau marii nobilimi să ia arma în mână. Nici chiar femeile nu au fost scutite de această sarcină.

5. În câteva zile, preoţii au ridicat o armată de cinci milioane de soldaţi, înarmaţi cu suliţe, săbii, arcuri şi tunuri asemănătoare celor folosite de turci în războaiele lor de altădată, care trăgeau cu proiectile din piatră. Praful de puşcă fusese deja inventat în timpul regelui Dronel, fiul lui Ohlad, şi a fost perfecţionat mai târziu de Kinkar. Femeile nu au primit decât arme uşoare, respectiv săbii şi pumnale.

6. Când armata a fost pregătită pentru atac, marii preoţi au sosit, încă furibunzi, şi le-au dat trupelor ordinul următor: „Jumătate din armată se va îndrepta către provinciile rebele, sub directa noastră conducere, pentru a le îneca în sânge! Nici o viaţă de om nu va fi scutită! Toată lumea va trebui să piară de foc sau de sabie!”

7. Ascultând de această poruncă, formidabila armată s-a împărţit în două, două milioane şi jumătate de soldaţi plecând către provinciile rebele. Ceilalţi soldaţi au primit ordinul să mărşăluiască împotriva muntenilor. Cum i-ar fi putut învinge pe aceştia? Aceasta este o cu totul altă chestiune.

8. În cele din urmă, marii preoţi aflaţi la comandă s-au decis să străpungă munţii pe dedesubt. În acest scop, 150.000 de oameni au primit instrumente de mineri şi misiunea de a săpa culoare în interiorul munţilor. Inginerii şi-au pus în practică cunoştinţele şi toată lumea a trecut la treabă cu o grabă febrilă.

9. Munţii au fost străpunşi în cinci locuri. Minerii au săpat culoare pe o distanţă de câteva mii de kilometri, dar nu au reuşit să ajungă la celălalt capăt al munţilor.

10. Atunci, inginerii s-au întors la calculele lor şi au constatat că au dispus săparea unor galerii la o adâncime mult prea mare. Lucrările au fost reîncepute la adâncimea corectă, şi de data aceasta minerii au reuşit să străpungă muntele şi să iasă în platoul pe care se aflau muntenii.

11. De bună seamă, locuitorii din munţi fuseseră însă de mult timp informaţi de spionii lor de ceea ce se întâmpla, aşa că au putut calcula cu precizie locurile în care vor ieşi aceştia din munte. De aceea, ei au acoperit aceste locuri cu lemne, cărora le-au dat foc de îndată ce hanoheenii au ieşit la suprafaţă.

12. Fumul şi flăcările au invadat astfel culoarele săpate în munte, sufocând mii de hanoheeni. Chiar şi o bună parte din marii preoţi şi-au pierdut viaţa cu această ocazie.

13. Soldaţii din Hanoh au încercat să cucerească de trei ori intrarea principală, dar de fiecare dată în zadar. Ce a mai rămas din armată a fost nevoită să se întoarcă în Hanoh, cu coada între picioare, după o luptă care a durat doi ani.

[1%]

Capitolul 226
Relatarea înfrângerii marilor preoţi. Între aceştia apare o ruptură. Trădarea armatei trimise în provincii.

(16 februarie 1844)

1. Puţinii preoţi întorşi din expediţia de pedepsire a muntenilor le-au povestit colegilor lor rămaşi la Hanoh (care nu erau nici ei cu mult mai numeroşi decât cei întorşi) deznodământul teribil pe care l-a avut demersul lor. Aceştia aproape că şi-au smuls părul din cap la auzirea veştilor şi toată lumea s-a lansat în invective reciproce, acuzându-se unii pe ceilalţi fie că nu s-au priceput să conducă armata, fie că au rămas acasă ca laşii.

2. Marii preoţi care au condus armata le-au replicat dur colegilor lor, spunându-le: „Este mult mai uşor să stai pe margine şi să critici decât să te lupţi! – A mai rămas încă o treime din armată; de ce nu plecaţi voi la luptă în fruntea ei? Când vă veţi întoarce acasă umiliţi, va veni rândul nostru să aruncăm cu invective în voi, acuzându-vă cu dispreţ de nepricepere!

3. Este uşor să vorbeşti, să blestemi şi să faci planuri de răzbunare când stai în confortul tihnit de acasă. Ia duceţi-vă însă voi la faţa locului, şi veţi vedea pe pielea voastră cum decurg lucrurile!

4. Noi am săpat aproape cinci sute de culoare prin munţi, iar victoria ar fi trebuit să fie a noastră. De unde era să ştim noi că tâlharii de munteni ne spionează din avanposturile lor bine apărate, calculând cu precizie unde vom ieşi la suprafaţă? De unde era să ştim că vor da foc ieşirilor şi că mii de soldaţi îşi vor pierde viaţa în aceste culoare lungi pline de fum, de flăcări şi de vapori?

5. Am încercat de trei ori să străpungem intrarea principală, dar am fost primiţi cu o ploaie de pietre aruncate de pe zidurile groase ale fortăreţei, care au ucis alte mii de soldaţi.

6. În urma acestor lecţii dureroase, ne-am dat seama că aceşti munteni blestemaţi nu pot fi învinşi nici prin viclenie, nici prin alte mijloace.

7. Oh, ce bine ar fi fost dacă am fi urmat sfatul celui pe care l-am bătut cu vergile şi pe care l-am ucis la porţile oraşului nostru! Cât de liniştiţi am fi fost acum! Rămâne de văzut ce soartă a avut cealaltă jumătate a armatei noastre! Dacă a avut aceeaşi soartă pe care am avut-o noi, atât ne-a fost!”

8. Auzind aceste afirmaţii, preoţii rămaşi acasă au dat dovadă de o ostilitate şi mai mare faţă de cei întorşi de la luptă, ajungând chiar să-i ameninţe.

9. Dar şefii de armată i-au pus repede la respect: „Ce tot spuneţi acolo? Întreaga putere militară se află în mâna noastră! Dacă nu veţi păstra o tăcere de mormânt, veţi simţi pe fundurile voastre bine garnisite cu grăsime cât de bine ştim să ne servim de armele noastre!”

10. Spiritele s-au aprins atât de tare încât cele două partide s-au luat la bătaie chiar în marea sală de consiliu, sfâşiindu-se reciproc precum câinii şi pisicile. Începând din acel moment, clasa marilor preoţi s-a divizat în clanuri rivale, iar populaţia din Hanoh nu şi-a mai putut da seama cine deţinea adevărata putere.

11. În această atmosferă conflictuală, preoţii au aşteptat încă trei ani pentru a afla veşti de la cea de-a doua armată trimisă în provinciile revoltate, dar în zadar. Căci armata fusese de mult timp învinsă de forţele provinciale, după care soldaţii s-au revoltat împotriva şefilor lor şi şi-au stabilit noi şefi.

[1%]

Capitolul 227
Consiliul de război al şefilor de armată ai muntenilor îşi propune să atace Hanohul. Excelentul discurs al trimisului Domnului. Hanohul trimite o mie de spioni în munţi.

(20 februarie 1844)

1. În tot acest timp, mesagerul trimis de Noe se afla încă pe platoul muntenilor şi îşi exercita funcţia de consilier.

2. De asemenea, Gurat, fostul preot din Hanoh, era chemat uneori să îşi dea părerea în anumite situaţii.

3. La un moment dat, cei zece lideri ai muntenilor au reunit un consiliu de război pentru a delibera ce trebuie să facă împotriva Hanohului.

4. Trimisul lui Noe le-a dat următorul sfat: „Lăsaţi Hanohul în pace, căci de acum înainte nu veţi mai avea de ce să vă temeţi de el. Liderii oraşului şi-au dat seama că nu vă pot cuceri! Domnul Dumnezeu Savaot va şti să îi pedepsească pe hanoheeni şi fără concursul vostru, făcându-i să cadă precum un copac putrezit în mijlocul pădurii.

5. Dacă veţi rămâne aşa cum sunteţi acum, Domnul vă va binecuvânta şi va face ţara voastră să crească atât de mult încât să poată hrăni din abundenţă o sută de milioane de locuitori! Şi chiar dacă va dori să îi judece şi să îi condamne pe toţi răufăcătorii de pe acest pământ, pe voi vă va scuti, dacă veţi rămâne în ordinea lui şi dacă veţi asculta sfatul meu!

6. În schimb, dacă veţi declanşa război împotriva hanoheenilor şi a altor popoare, veţi avea parte de aceeaşi soartă mizerabilă atunci când Domnul, în mânia Lui care aproape că a atins apogeul, va judeca această lume devenită atât de rea!

7. Acesta este ultimul sfat pe care vi-l dau, căci timpul meu se apropie de sfârşit şi trebuie să mă întorc în ţara din care am venit. Nu uitaţi niciodată acest sfat şi Dumnezeu vă va răsplăti cu graţia Lui. Dacă veţi încălca însă acest sfat, în ziua judecăţii vă veţi da seama că am fost un mesager autentic al lui Dumnezeu!

8. Nimeni nu doreşte însă să vă încalce liberul arbitru, căci nici un om nu are dreptul să limiteze voinţa fratelui său, indiferent în ce domeniu. Acesta este un drept suprem al tuturor oamenilor, dăruit lor de Dumnezeu. Cu cât îl vom respecta mai mult, cu atât mai bine ne va merge. Aşa cum vă spuneam, indicaţiile mele nu au fost decât un simplu sfat, iar voi puteţi proceda aşa cum doriţi”.

9. Imediat după ce şi-a terminat discursul, mesagerul a fost luat de forţa lui Dumnezeu şi transportat instantaneu pe platoul montan pe care se afla Noe.

10. Dispariţia mesagerului a făcut o impresie profundă asupra celor zece lideri şi a tuturor muntenilor, care l-au recunoscut drept un mesager autentic al lui Dumnezeu.

11. De aceea, toate cuvintele rostite de el în decursul anilor petrecuţi în valea lor au fost înscrise pe plăcuţe de aur şi au căpătat valoare de lege.

12. Au trecut astfel cinci ani, care s-au scurs într-o ordine perfectă. După acest interval de timp, Domnul şi-a propus însă să le întărească încrederea în El printr-un mic test; din păcate, acesta i-a făcut să cadă pe mulţi dintre cei care i-au rămas credincioşi atâta vreme.

13. Testul a constat în faptul că muntenii au pus mâna pe o mie de spioni trimişi de Hanoh, pe care i-au descoperit la intrarea principală în ţinutul lor.

14. Spionii aveau mandat să intre în contact cu cei zece, pentru a stabili relaţii de prietenie între Hanoh şi cei din vale. Cel puţin, acesta era scopul lor oficial; scopul lor secret era de a spiona forţele de care dispuneau muntenii, pentru a stabili în ce măsură erau responsabile acestea de pierderea totală a coloniilor lor şi de înfrângerea armatei trimise împotriva lor.

15. Cei zece lideri erau nişte vulpoi prea bătrâni pentru a nu-şi da seama pe loc care era motivul real al venirii celor zece, iar asta în maniera cea mai simplă din lume.

16. Ei le-au spus spionilor: „Noi ştim perfect ceea ce doriţi să aflaţi în realitate! De aceea, dacă vă vom prinde cu minciuna, veţi fi aruncaţi pe loc de la înălţimea acestei stânci şi vă veţi găsi mormântul în lacul extrem de adânc de la picioarele ei!”

17. (Căci înalta stâncă pe care era clădit castelul celor zece avea la bază un lac foarte adânc, ce nu putea fi înconjurat decât după trei ore de mers).

18. Cei zece lideri ai spionilor au declarat că au spus adevărul şi numai adevărul, şi că nu aveau nimic de ascuns. Li s-a pus de trei ori aceeaşi întrebare, după care, văzând că nu îşi schimbă cu nimic declaraţia, au fost conduşi imediat în vârful stâncii care domina lacul întins de la bază. Aici, au fost interogaţi încă o dată, în maniera cea mai serioasă.

19. Convinşi că au de-a face doar cu o tehnică foarte rafinată de interogare prin ameninţări, ei şi-au păstrat poziţia iniţială.

20. Când unul dintre ei a fost aruncat însă de pe stâncă, ceilalţi nouă au recunoscut imediat adevărul, cuprinşi de o spaimă de moarte.

21. După ce şi-au terminat relatarea, ei au fost conduşi din nou în mijlocul tovarăşilor lor, şi împreună cu aceştia, şi-au trădat superiorii de la Hanoh, dezvăluindu-le celor zece toate planurile acestora, până la ultimele detalii.

22. Dacă unul dintre spioni ezita să recunoască tot adevărul, el era condus imediat în vârful stâncii şi aruncat în gol. După încă un exemplu de acest fel, ceilalţi au recunoscut fără ezitări adevărul.

23. În final, liderii muntenilor au dispus aruncarea de pe stâncă a tuturor spionilor trădători, mai puţin zece, care au fost trimişi înapoi la hanoheeni, pentru a le relata marilor preoţi maniera în care erau trataţi spionii în noul ţinut.

[1%]

Capitolul 228
Noile deliberări şi planuri de atac ale mai marilor din Hanoh. O nouă delegaţie este trimisă pe platou. Libera supunere a hanoheenilor în faţa muntenilor.

(21 februarie 1844)

1. Când puţinii spioni rămaşi în viaţă s-au întors la Hanoh şi le-au împărtăşit mai marilor ce s-a întâmplat în munţi şi ce le-au declarat cei zece lideri, preoţii unuia din cele două partide principale şi-au ieşit din minţi de furie.

2. În schimb, o parte din preoţii din cel de-al doilea partid, care avuseseră cu câţiva ani în urmă onoarea de a se confrunta cu arta strategică a muntenilor, s-au bucurat sincer de eşecul acestui complot. Conştienţi că spionii lor i-au trădat şi că duşmanii lor de moarte au aflat de ura ce îi împărţea pe marii preoţi în două tabere opuse, ei au reflectat la recomandările trimisului lui Noe şi s-au decis să urmeze sfaturile acestuia.

3. Ei au ţinut un sfat secret şi au tras următoarea concluzie: „Ce se poate întâmpla în continuare? Noi ştim foarte bine ce şi-au propus duşmanii noştri să afle prin trimiterea delegaţiei de spioni: ei doreau să cunoască adevărata forţă a locuitorilor din vale, chiar dacă, oficial, doreau să se alieze cu ei împotriva noastră!

4. În acest fel, ei urmăreau să prindă doi iepuri dintr-o singură lovitură: pe de o parte, să ne determine să se unim din nou cu ei, şi pe de altă parte să slăbească rezistenţa muntenilor. Se pare însă că cei zece au fost mai perfizi decât aceşti ticăloşi şi le-au dat peste cap toate planurile diabolice!

5. Acum a venit rândul nostru să facem ceva! Atât cât va fi posibil, noi dorim să urmăm sfaturile celor zece! De vreme ce nu îl mai putem numi rege al Hanohului pe mesagerul din munţi pe care l-am ucis, nu ne rămâne decât să cedăm această putere supremă unuia din cei zece, sau oricărei alte persoane numite de aceştia. În ceea ce ne priveşte, noi vom rămâne şefii armatei regatului, aşa cum suntem în momentul de faţă! Iar complotiştii vor sfârşi prin a-şi smulge părul din cap de furie!

6. Tot ce ne mai rămâne de făcut în aceste condiţii este să alegem o delegaţie care să nu aibă soarta celei de dinainte! Ce-ar fi ca unul dintre noi să pornească la drum, însoţit de un număr de delegaţi, şi să le predea celor zece marile chei din aur şi cele o mie de coroane ale Hanohului, care se află – din fericire – în posesia noastră?” (Aceste coroane proveneau din epoca celor o mie de consilieri).

7. Această propunere a fost unanim aprobată, iar un mare preot extrem de elocvent şi-a asumat conducerea acestei misiuni. Delegaţia includea încă o sută de mesageri aleşi din rândul marilor preoţi din acest partid, precum şi o sută de cămile necesare pentru a transporta bijuteriile coroanei.

8. Când delegaţia a ajuns la porţile văii din munţi, ea a fost condusă sub escortă până la castelul celor zece lideri.

9. Văzându-l pe unul din foştii lor duşmani de moarte (marele preot care conducea delegaţia), mânia acestora s-a aprins, iar unul dintre ei a declarat cu voce tare: „Să ni se fi îndeplinit vechea dorinţă de răzbunare? Chiar l-am prins pe unul dintre acei ticăloşi, astfel încât să ne putem revărsa asupra lui toată vechea frustrare?”

10. Dar cel interpelat a răspuns: „Nu este bine să gândiţi astfel! Vă reamintesc că, la fel ca voi, şi noi am primit un mesager trimis de Dumnezeu, care ne-a îndemnat către reconciliere! El ne-a dat un sfat, iar noi ne aflăm aici pentru a-l pune în practică!

11. Din nefericire, acest mesager a fost ucis de către o parte din marii preoţi avizi de putere, chiar în perioada în care ne-aţi cerut să îl numim suveran al întregului Hanoh!

12. Începând din acel moment, noi ne-am despărţit de partidul marilor preoţi avizi de putere. Ne-am adunat toate forţele militare, după care am trimis o parte din armată împotriva provinciilor revoltate, în timp ce cu cealaltă am fost nevoiţi să întreprindem împotriva voastră un atac feroce, exclusiv pentru a satisface zelul marilor preoţi din celălalt partid, fapt care ne-a costat enorm.

13. Din fericire, în acest fel am putut prelua puterea în mâinile noastre. Aşa se face că noi suntem şefii Hanohului de câţiva ani încoace. Între timp, marii preoţi au devenit cei mai mari duşmani ai noştri şi nu încetează să strângă în secret soldaţi pentru a ne învinge definitiv.

14. Dat fiind că suntem stăpânii absoluţi ai Hanohului, iar cheile şi coroanele oraşului se află în mâinile noastre, noi am preferat să urmăm sfatul mesagerului trimis din munţi şi vi le-am adus vouă! Nu depinde decât de voi să numiţi un rege al Hanohului, care va guverna singur. Noi nu dorim decât să fim cei mai credincioşi supuşi ai lui!

15. Lângă mine se află o sută de delegaţi care vă vor confirma întregul adevăr al spuselor mele. Pe spatele cămilelor noastre veţi găsi cele o mie de coroane pe care le cunoaşteţi foarte bine, precum şi cheile de aur ale oraşului. Ne punem gaj viaţa pentru veridicitatea acestei propuneri!”

16. Auzind acest discurs, cei zece şi-au schimbat pe loc atitudinea şi au dispus reunirea marelui consiliu.

[1%]

Capitolul 229
Locuitorii din vale ţin sfat. Gurat este numit rege al Hanohului. Dependenţa Hanohului de munteni.

(22 februarie 1844)

1. După adunarea consiliului alcătuit din numeroşii şefi ai populaţiei, cei zece au deliberat asupra posibilităţii ca unul dintre ei să îşi asume guvernarea Hanohului şi a tuturor provinciilor regatului. Ei au luat decizia ca această sarcină să îi fie încredinţată lui Gurat, urmând ca valea din munţi să îşi păstreze suveranitatea.

2. După ce propunerea a fost supusă la vot, consiliul a decis ca cei zece prinţi ai muntenilor să rămână pentru totdeauna inseparabili. Dacă unul dintre ei urma să moară, coroana sa urma să fie moştenită de fiul său cel mare. În cazul în care el nu avea fii, locul său trebuia moştenit de fiul cel mare al altui prinţ.

3. De asemenea, regatul Hanohului trebuia să fie moştenit întotdeauna de familia lui Gurat. În cazul în care unul din descendenţii acestuia nu avea fii, suveranii platoului montan trebuiau informaţi, pentru a numi un nou rege din rândul lor.

4. Regele de la şes era în întregime dependent de regatul din munţi, chiar dacă nu era ales direct de prinţii acestuia, ci era moştenitorul ultimului rege. Căci fiecare drept de succesiune trebuia să fie validat de prinţii munteni, ca şi cum ar fi fost vorba de o nouă învestitură.

5. Recunoaşterea suveranităţii absolute a ţinutului de la munte impunea regelui din Hanoh plata anuală a unei dijme pe toate metalele preţioase, cu excepţia aurului, precum şi a unor impozite plătite în oi, vite, măgari şi capre. În plus, regele avea datoria să le ceară sfatul suveranilor din munţi pentru orice decizie mai importantă a sa.

6. În semn de fidelitate faţă de stăpânii săi, regele avea datoria să accepte ca plata impozitelor să fie făcută în prezenţa unor funcţionari aflaţi în slujba prinţilor munteni.

7. Peste toate, regele trebuia să considere de datoria lui să le dea hanoheenilor şi celorlalte provincii ale regatului exact aceeaşi constituţie ca şi cea valabilă în munţi, astfel încât popoarele de la şes să poată atinge o unitate bazată pe o prietenie reală.

8. La rândul lor, prinţii munteni se angajau să îl susţină cu forţe pe regele din Hanoh pentru aplicarea acestor reguli şi pentru menţinerea puterii sale. „Aşa să fie, până la sfârşitul timpurilor!”

9. După luarea acestor decizii de către consiliu, Gurat a fost întrebat dacă era de acord cu ele.

10. Acesta a răspuns: „Sunt întru totul de acord cu toate deciziile consiliului! Cum aş putea să nu fiu de acord? Dacă nu aţi fi luat voi înşivă aceste decizii pline de înţelepciune, aş fi făcut-o eu însumi şi v-aş fi rugat să le aprobaţi favorabil!

11. Căci ce poate face un biet rege al Hanohului fără susţinerea voastră? El nu ar fi decât un titlu lipsit de semnificaţie, un deţinut în raport cu restul lumii, la fel ca şi actualul rege de faţadă al oraşului!

12. În schimb, un rege plasat sub tutela voastră înţeleaptă ar fi un senior liber şi puternic, capabil să domnească într-o stare de încredere absolută, conştient că îşi guvernează aşa cum trebuie popoarele care i-au fost încredinţate şi că deţine o putere autentică asupra lor.

13. Aşa cum vă puteţi da seama, deciziile voastre îmi provoacă o mare satisfacţie.

14. Un singur lucru aş dori să mai adaug, iar acesta se referă la dreptul de succesiune la tron: dacă se va întâmpla vreodată ca un rege să aibă un fiu nebun, leneş, cheltuitor, tiranic şi însetat de sânge, sau dimpotrivă, cu mintea slabă ori de-a dreptul cretin, acesta ar trebui să nu aibă dreptul de succesiune la tron. Acest drept ar trebui să revină celui de-al doilea născut al regelui, iar în cazul în care acesta nu există sau este la fel de lipsit de aptitudini, celui pe care l-aţi desemna voi!

15. Mai mult, fiecare moştenitor al tronului ar trebui să urmeze mai întâi de toate şcoala voastră, şi abia apoi să primească dreptul de a fi încoronat, în măsura în care l-aţi considera capabil să devină rege al Hanohului”.

16. Această ultimă propunere a lui Gurat a fost primită cu aplauze la scenă deschisă. Şi astfel, Gurat a fost uns rege şi a primit cheile de aur şi cele o mie de coroane ale oraşului. Fiecare din aceste coroane avea o valoare echivalentă cu un milion de florini în această epocă. Cheile de aur ale oraşului erau de asemenea foarte preţioase.