Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 1.6.2020, 22:21
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 2 - Jakob Lorber


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5  Next
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 96-100
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 20:45 View PostDownload Post

96. Ucenicii pe marea furtunoasă.

        Că ucenicii nu erau de aceea tocmai în cea mai bună dispoziție, se poate deduce ușor; ei făceau la adresa Mea comentarii diverse și remarci răutăcioase și însuși Petru spuse: „N-a știut El, deci,  pentru noi ceva mai bun pentru această noapte, decît să ne lase pradă morții sigure, în valuri? Este într-adevăr puțin ciudat din partea Lui! Eu de-abia îndrăznesc să rînduiesc să se vîslească mai departe; pentru că cîteva prăjini de măsurat mai departe, ajungem noi în locuri puțin adînci, colțuri de stîncă în mare și bancuri de nisip și eu, un corăbier bătrîn, nu garantez atunci pentru nimic mai departe! De aceea este mai bine, ca noi chiar pînă dimineața să ne menținem aici pe apă adîncă!“
        Spune Toma: „Aș vrea să știu însă de asemenea, ce a vrut El cu aceasta, că ne-a trimis așa dintr-o dată de la El și ne-a poruncit de-a dreptul, ca noi să trecem dincolo înaintea Lui!“
        Spune Andrei: „După cunoștința mea, nu se află de-a lungul țărmului pustiu vreo corabie; eu întreb: Cum va veni El după noi? Vrea El cumva să parcurgă drumul pe uscat, atunci are nevoie de paisprezece ore întregi, pentru a ajunge pe partea de jos a mării peste Siberah și Kis acolo, unde noi avem intenția să acostăm; iar dacă vrea El să ajungă acolo pe partea de sus a mării, atunci are El nevoie de două zile pline de călătorie; pentru că acolo este suprafața cea mai lată a mării noastre și are golfuri marine mari și mlaștini vaste.“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Voi toți laolaltă nu știți nimic! Eu am observat deja de mult, că noi i-am devenit o povară; dar numai că nu s-a ivit o ocazie favorabilă, de a scăpa de noi într-o formă bună. Și vedeți, ocazia s-a ivit și el s-a scăpat de noi și noi de el! Acum putem noi să mergem să-L căutăm cu toate torțele și noi îl vom primi cu greu vreodată iarăși la vedere! Dacă este însă aceasta din partea lui - vorbind între noi - tocmai lăudabil, asta este o altă întrebare!“
        Spune Ioan omul preferat: „Nu, aceasta n-o face El veșnic niciodată! Aici îl cunosc eu de prea mult timp și prea bine! Aceasta n-ar face-o El nici măcar ca om, nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu, care este El acum într-adevăr fără tot alt dubiu în tot belșugul deținerii a Duhului Dumnezeiesc! Că a făcut aceasta, are desigur - precum tot, ce s-a întîmplat pînă acum - motivul său foarte înțelept și așa va avea și aceasta motivul său desigur foarte înțelept! Și eu presimt aceasta viu în mine, că noi ne vom lămuri de acest lucru cel mai curînd!
        Dumnezeul meu, dacă El, pe care îl ascultă cerul și pămîntul, ar vrea să ne aibă plecați de la El, atunci ar fi nevoie doar de cea mai neînsemnată suflare din gura Lui și noi toți ne-am afla în cealaltă partea a lumii, tot așa cum a fost nevoie de asemenea numai de o suflare din gura Lui de-abia cu aproximativ trei săptămîni sau cel mult o lună pe munții înalți de la Kis, pe care îl vedem de aici încă foarte bine și noi făcusem o călătorie rapidă ca fulgerul prin aer și noi am și fost într-un moment deja la El, pe înălțime! - Dragul meu frate Iuda, numai cu asemenea păreri ridicol prostești despre El nu trebuie să-mi vii tu; pentru că cu acest lucru dai tu tot timpul o mărturie a necredinței tale!“
        Spune Natanael, care era și el în corabie: „Eu sunt de altfel pe deplin de părerea fratelui meu drag Ioan; dar numai aceasta vreau s-o spun, că ar fi, așadar, totuși, la toată grija noastră de conștiință, cumva totuși posibil, că noi am fi păcătuit împotriva Lui pe undeva sau prin ceva și nu a vrut să ne-o spună, ci ne-a lăsat pentru aceasta la aprecierea noastră proprie, ca noi să ne examinăm mai aprofundat și mai temeinic. El va veni atunci într-adevăr iarăși la noi, cînd noi ne vom fi curățit pe deplin.
        Firește că eu mi-am examinat acum conștiința mea deja foarte temeinic, nu pot să găsesc însă din păcate nimic, ce mi-ar fi o nedreptate. Cu adevărat, pentru mine ar fi acum un păcat conștient o binefacere strașnică; pentru că el mi-ar fi o lumină, la care aș recunoaște, că am meritat această pedeapsă de la Domnul și o căință sinceră ar fi un balsam pentru inima mea! Dar așa caut eu cu toată rîvna un păcat al meu și nu pot să găsesc nici unul, din cauza căruia s-ar merita osteneala, de a se căi în sac și în cenușă! Cu adevărat, acum îl învidiez pe un păcătos! Să fie departe gîndul, că aș dori să devin de aceea un păcătos; dar dacă aș fi acum unul, m-aș simți ușurat! Oh, cît de dulce trebuie să fie, să fii în fața lui Dumnezeu și a oamenilor un om bine căit! Dar cum poate un om tot timpul drept, fără să se facă de rîs în fața lui Dumnezeu, să îmbrace haina celei mai severe căințe?“
        Spune Bartolomeu: „Dar ce idei ciudate ai tu totuși adesea! Cui i-ar putea veni într-adevăr vreodată în minte, de a-l numi pe un păcătos mai fericit decît pe un drept?“
        Spune Ioan: „Nu are pe deplin nedreptate! Firește că se subînțelege aici numai un păcătos din slăbiciune și cîteodată din pasiune nechibzuită, însă nu un slujitor șiret al iadului; și aici n-ar avea fratele nostru Natanael tocmai pe deplin nedreptate!“
        Spune Iacov: „Da, da, fraților! Natanael al nostru este un om, cu care noi, în ceea ce privește înțelepciune adîncă și fină, noi toți împreună nu ne putem pune; pentru că el știe așa de potrivit să ne contracareze din temelie! El este întotdeauna cel tăcut și scump la vorbă; dar cînd vorbește, atunci trebuie să-l asculți! Pentru că cuvintele sale sunt mereu grele în conținut!“
        Spune Natanael: „Dar frate Iacove, nu mă lăuda totuși întotdeauna, cînd spun din cînd în cînd ceva! Domnul știe doară cel mai bine, cît de înțelept sunt eu și cît de însemnată este înțelepciunea mea slabă; pentru că, dacă ar fi aceasta ceva însemnat, atunci aș fi devenit de asemenea deja de mult un mesager ca și tine, așa, însă, sunt eu încă numai tot un elev, pentru că Domnul o va ști bine, ce îmi mai lipsește. Eu am într-adevăr un duh poetic, dar de aceea nici pe departe unul profetic! Uită-te aici la fratele tînăr Ioan, acesta este un prooroc deja începînd din leagăn; aceasta o știe Domnul și l-a făcut de aceea scriitorul secret al Lui!“
        Spune Ioan: „Ah, cum să nu! Ce ar fi, așadar, în consecință fratele Matei?“
        Spune Natanael: „Acesta este scriitorul publlic al Domnului - și numai tu scriitorul secret al Său!“
        Spune Ioan: „Poate fi într-adevăr! Și dacă este așa, atunci Domnul o vrea astfel și noi trebuie să acceptăm aceasta, așa cum ne-o dă Domnul!“
        Intervine morocănos Iuda Iscarioteanul: „Nu vă va mai da probabil nimic de acum încolo! Nisipul din sticla care arată trecerea timpului s-a scurs deja de patru ori, în timp ce noi încă mai plutim aici între aer și apă, ceea ce vrea să însemne așa de mult ca: între viață și moarte; și eu încă nu descopăr vreo corabie, care ar veni în urma noastră!“
        Spune Ioan: „Asta doară nici nu face nimic; pentru că El doară nu ne-a spus exact timpul, cînd va veni în urmă noastră!“
        Spune Iuda: „Pentru acest aspect va avea el probabil motivul lui întemeiat! Aceasta o înțelegem noi!“
        Spune Ioan: „Prietene, spune-mi tu o dată, deci, totuși foarte cinstit, dacă tu, așadar, încă nu crezi după toate lucrurile, ce le-ai văzut totuși cu ochii tăi foarte proprii și le-ai auzit cu urechile tare foarte proprii și cu siguranță ai simțit și ai perceput cu toate simțurile tale, că Domnul nostru Iisus, așa de adevărat cum mă numesc eu Ioan, este într-adevăr Dumnezeu și Lui îi sunt proprii pe delin toate puterile, de a crea, a conduce și a stăpîni în cerurile nemărginite și pe acest pămînt! Eu te rog, ca tu să-mi spui un cuvînt sincer!“

97. Iuda laudă minunile Esenienilor.

        Spune Iuda: „Dacă cred eu aceasta imediat așa fără toate îndoielile, atunci ar trebui să fiu așa de slab ca tine și ca mai mulți dintre voi! A trecut per total încă de-abia o jumătate de an, de cînd suntem la el și am auzit și am văzut multe lucruri, ce sunt ieșite din comun și minunate și voi, care sunteți oameni foarte simpli și n-ați văzut și n-ați auzit încă niciodată altceva, decît pe acest Iisus, pe noi toți firește întrecîndu-ne foarte tare, de ce trebuie să-i atribuiți într-adevăr deplina dumnezeire. Vouă vă ajung foarte sigur aceste cuvîntări și fapte ale sale; dar în privința mea este treaba pe deplin altcumva, deoarece am fost departe, în multe locuri și am văzut și am auzit multe alte minunății pe ici pe colo! Mergeți la eseeni și vedeți, ce fel de înfăptuiri săvîrșesc ei și eu pariez, că voi îi considerați toți ca fiiind o sumedenie de zei, asemenea romanilor și grecilor, care le dăruiesc chiar jertfe bogate, pentru că ei sunt de părere, că aceștia ar fi zei.
        Vedeți, toate acestea și pe ici pe colo lucruri încă mai tare ieșite din comun, decît ce le face Iisus al nostru, le puteți voi vedea tot așa de bine la eseeni. Iar dacă mai există pe pămînt încă o grămadă de oameni care înfăptuiesc, ceea ce maestrul nostru Iisus înfăptuiește, atunci îmi este, deci, totuși imposibil să accept, cum și de ce să-i adăugăm lui așa de fapt prerogativele (privilegiile) exclusive a Dumnezeirii totale ca fiind fără dubiu adevărat.
        Da, dacă ar fi el singurul pe pămînt, pe care îl ascultă elementele, atunci ar fi un lucru ușor cu credința în dumnezeirea lui; dar, deoarece există, în consecința experienței mele numai prea vii, mai mulți asemenea oameni pe pămîntul drag, care fac multe minuni, de aceea trebuie Iisus al nostru să realizeze încă mult mai mult, ca noi să-i adăugăm prerogativa exclusiv dumnezeiească și să putem atunci spune și crede fără dubii: Acesta este Iehova, cum a fost El din veșnicie pînă acum!
        Voi considerați trezirile din morți, înmulțirea dintr-o dată a mîncărurilor și a băuturilor, restaurarea clădirilor și facerea de semne în lună și în soare ca fiind minuni ale lui Dumnezeu! Aceasta nu este însă încă nici pe departe îndeajuns, de a dovedi Dumnezeirea unui om, care este în stare să înfăptuiască așa ceva, pentru că așa ceva și fapte asemănătoare am văzut de mai multe ori la eseeni. Vindecarea unui bolnav este acolo practicată numai așa pe lîngă aceasta; dar eu însumi am fost martor, cum superiorul eseenilor a scris în lună în trei limbi! Așa am fost eu martor, cum a întunecat total o dată soarele în amiaza luminoasă! El își făcuse semnele sale și un calcul și ne-a spus apoi: ‘Într-o oră vreau să le dau o urgie oamenilor; eu voi face soarele pe deplin întunecat pentru mai multe momente și să fie întuneric pe pămîntul întreg!’
        Noi ceilalți am făcut ochi mari la această făgăduială tocmai nu chiar prea plăcută și am așteptat în tensiune înfricoșată urgia făgăduită, care cu fiecare clipă cîștiga în ceea ce privește probabilitatea, deoarece a început să fie încetul cu încetul, conform acestei făgăduieli, tot mai întuneric și mai întuneric! Cînd nisipul s-a scurs aproape de tot, a întins superiorul mîinile sale și a vorbit într-un patos încet: ‘Eu vreau aceasta! Soare, devino întunecat!’ Atunci s-a întunecat soarele și pe pămîntul întreg a fost întuneric ca pe timp de noapte. După cîteva clipe și mai ales îndemnat prin cererea noastră arzătoare, și-a întins el iarăși mîinile, ale căror degete arătau ca înfocate și a vorbit către soare: ‘Este îndeajunsă oamenilor plaga aceasta; de aceea, aprinde-te iarăși încetul cu încetul și luminează și încălzește cercul pămîntesc!’ și iată, după o asemenea poruncă fusese soarele acuși iarăși luminos și după o jumătate de oră fusese el iarăși laolaltă cu toată puterea lui de încălzire!
        Astfel s-a aflat nu departe de cetatea mare de locuit a eseenilor în grădina lor mare, împrejmuită cu ziduri înalte, un munte însemnat, care avea aproxmativ de două ori înălțimea unei cetăți. Eu veneam în fiecare an de patru ori la eseeni cu tot felul de tacîmuri de gătit în ele; o dată mi-a spus unul dintre eseeni: ‘Dacă vrei să vezi iarăși o minune mare a puterii voinței superiorului nostru, cum și munții trebuie să asculte de strigarea lui, atunci rămîi aici astăzi! Vezi, acel munte de acolo ne stă în cale; astăzi îl mai vezi încă ca munte și mîine vei vedea tu în locul lui un palat splendid!’
        Eu m-am uitat atent și exact la munte, care se afla la abia patrusute de pași depărtare de cetatea de locuit și ochii mei nu mă înșeală, era un bloc de stîncă gol, pe ici pe colo acoperit cu mușchi sărăcios și mărăciniș mic. Atunci i-am spus eu, zîmbind, eseenului: ‘Dacă acesta este într-adevăr un munte de stîncă, despre care lucru eu nu mă îndoiesc, atunci trebuie să sălășluiască în superiorul vostru o putere curat Dumnezeiească, dacă ar fi în stare să creeze din acest munte de marmură un palat, peste noapte!’
        Apoi a spus eseenul: ‘Te îndoiești tu cumva, că muntele este un bloc imens de piatră? Dacă te îndoiești, atunci vino cu mine și convinge-te!’ Iar eu am spus: ‘Prietene, ceea ce văd ochii mei ascuțiți, pe aceea eu nu mai trebuie să o ating de loc; pentru că pînă la patrusute de pași,  mai disting încă cele mai mici lucruri!’ Spune eseenul: ‘Așadar, bine atunci, rămîi aici și eu voi produce o grămadă de apariții minunate!’ - Eu nu pot încă minuna îndeajuns, toate ce le-am văzut acolo!
        Eseenul m-a condus într-o încăpere mare, întunecată, în care zăceau prin-prejur cel puțin o sută de cadavre pe paturi de cadavre proprii și mirosul tare de cadavru numai prea cunoscut îmi spunea numai prea limpede, că cadavrele, care zăceau prin-prejur într-un rînd larg, nu mai erau oameni în viață. În timp ce noi doi mergeam printre cadavrele multe și le și atingeam pe ici pe colo, au adus doi cărăuși încă două în plus, i-au pus pe cei neînsuflețiți pe paturi încă goale și au părăsit apoi încăperea.
        Eu l-am întrebat pe conducătorul meu, dacă el n-ar avea, așadar, nici o frică față de așa de mulți morți! Și el mi-a răspuns: ‘De ce dar? Atîta timp cît ei sunt morți, nu ne pot face nimc și dacă îi chem iarăși la viață, îmi vor mulțumi ei numai de aceea, că i-am trezit iarăși la viață de la moartea sigură și evidentă! Vezi, sunt printre aceștia bărbăți, femei și slujitoare! Este numai păcat, că de această dată nu sunt copilași printre ei. Dar, fii tare și nu te speria, cînd toți se vor scula din așternuturile lor la cuvîntul meu!’
        Eu mă pun așa de frumos aproape de ușa de ieșire, pentru a ajunge acuși afară, în caz de împresurare.
        Eseenul își ridică însă mîinile și a strigat cu o voce puternică: ‘Treziți-vă voi toți morți, trăiți apoi mai departe și cîștigați-vă cinstit pîinea voastră cu mîinile voastre vii! Dați însă cinstea și mai înainte de toate celui mai mare Duh Dumnezeiesc de aceea, că ne-a dat nouă oamenilor o asemenea înțelepciune și putere!’
        La aceste cuvinte ale eseenului s-au ridicat toți morții și-i mulțumeau eseenului cu mare ardoare pentru trezire și erau sănătoși pe deplin și plini de amabilitate. El i-a salutat de asemenea foarte prietenos și le-a dat apoi drumul.
         Și aceasta va fi cumva totuși o trezire a morților, dacă o sutădouăzeci de cadavre sunt chemate dintr-o dată iarăși la viață!? - Eu l-am întrebat după aceea pe omul minune, dacă așa ceva s-ar întîmpla pe an de mai multe ori. Și el mi-a spus: ‘Aceasta se întîmplă o dată la fiecare săptămînă. Superiorul poate însă să însuflețească iarăși de tot și oase pe deplin fără carne în așa fel, că ei trăiesc după aceea tot așa iarăși cu desăvîrșire ca aceștia, pe care i-a trezit aici! Dar această putere n-o posed eu nici pe departe!’
        El m-a condus apoi într-o altă încăpere mai întunecată și mi-a arătat o grămadă mare de oase pure, care se aflau de asemenea pe bănci puse în rînduri. O lumină ștearsă ilumina numai puțin această încăpere îngrozitoare; dar oasele se putea distinge foarte acceptabil.
        Noi ne-am uitat atent o vreme la aceste oseminte foarte neînsuflețite. Atunci a venit superiorul cu o înfățișare îngrozitor de serioasă și l-a întrebat pe conducătorul meu, dacă i-ar fi reușit pe deplin retrezirea  cadavrelor. Și el îi răspunse cu un foarte respectuos: ‘Da, maestrule înalt și cel mai înțelept!’ Apoi a vorbit superiorul: ‘Așadar, atunci ai grijă de toate, deci; și pe tine vreau să te inițiez acum în prezența acestui străin, ca tu să poți în viitor să trezești la viață și osemintele de morți care nu au carne! Du-te acolo și atinge doar cu degetul mare și cu degetul de mijloc al ambelor mîini doar pieptul și craniul oaselor, apoi numără încet pînă la șapte și strigă apoi tare: ‘Inveliți-vă cu carne și piele și focul vieții să pătrundă atunci afară din pereți și să vă însuflețească ca să fiți oameni așezați!’
        Aceasta a înfăptuit de îndată ghidul meu și la ultimele sale cuvinte au apărut într-adevăr flăcări și scheletele de altădată, a căror urme nu se mai puteau vedea acum, au apărut în locul lor oameni plini de viață și mișcători, o sută la număr, în fața noastră, ne-au salutat și i-au mulțumit superiorului pentru mila sa față de ei. Acesta i-a trimis afară în aerul liber, pe care ei îl necesitau pe deplin. -
        Ce spuneți voi la toate acestea? Cît de departe în spate se află totuși învățătorul nostru față de ei! -
        După aceea am fost chemat la mîncare și noi toți ne-am așezat la o masă lungă și pe deplin goală. Superiorul a rostit într-o limbă străină o rugăciune, s-a uitat spre cer și noi toți i-am urmat exemplul. Deoadată s-a auzit un zgomot asurzitor, așa de parcă s-ar fi prăbușit tavanul unei case; și iată, nici eu și nici unul altul nu putea înțelege cum s-a întîmplat acest lucru, - și noi stăteam tot la aceeași masă, dar ea nu mai era goală, ci ticsit de plină cu tot felul de mîncăruri și băuturi, așa cum se cade pentru o cină regească! După cină m-am mai uitat eu încă o dată la acel munte, care în timpul nopții trebuia să fie transformat într-un palat și după aceea m-am dus eu într-o odaie așa cum mi-au spus acei eseeni.
        Dimineața, devreme, a apărut deja ghidul meu la mine și a vorbit: ‘Vino și uită-te!’ și eu am mers plin de curiozitate cu el, - dar nu a mai fost nici urmă de stîncă! În locul acelui munte se afla un palat regesc, în a cărui camere spațioase eu m-am plimbat și m-am convins cu certitudine, că întregul miracol nu era vreo iluzie. -
        Eu însă vă întreb acum dacă învățătorul nostru Iisus a înfăptuit vreodată ceva mai înalt sau mai miraculos! Și voi îl declarați deja ca fiind Însuși Iehova!
        Prin urmare, dacă vom mai avea norocul, să-l vedem, nu trebuie să deveniți imediat supărați, dacă eu voi pune din cînd în cînd întrebări, care cu siguranță că nici vouă și nici lui nu-i sunt pe plac; deoarece eu am văzut și am auzit multe miracole înainte lui Iisus și dacă voi vă gîndiți bine, nu trebuie să vă înfuriați, dacă simțiți în voi doar puțină putere bărbătească, atunci cînd eu mă comport puțin mai ciudat!“

98. Ioan și Bartolomeu îi explică lui Iuda iluziile esenienilor.

        Spune Ioan: „Ceea ce ne-ai povestit tu acum despre esenieni, am știut eu și mulți alții dintre noi deja de multă vreme! Dar noi știm mai multe decît tine, că acești esenieni lăudați de tine sunt niște trișori și înșelători cu mult mai mari, decît prezicătorii oracolului din Delphi, care s-au pierdut aproape complet în aceste vremuri!
        Deoarece acești oameni - resturile rămase de la vechii preoți egipteni, au comori mari, constînd în aur și argint și cele mai prețioase pietre și perle - și-au construit la granița între țara noastră lăudată și Egipt o adevărată moară miraculoasă și acum posedă ei o a doua moară din aceasta în apropierea Ierusalimului, prin care ei fac cele mai bune tranzacții! Iată, aceasta știm noi și ne miră foarte tare faptul, deoarece tu nu ești picat în cap, că nu știi aceste lucruri!“
        Spune Iuda: „Eu am avut doar tot timpul cele cinci simțuri sănătoase!“
        Spune Ioan: „și totuși nu ai văzut și nu ai auzit nimic, nu ai simțit și nu ai înțeles nimic! Crezi tu, că acei morți, pe care tu i-ai văzut cum au înviat, au fost într-adevăr morți?“
        Spune Iuda: „Ce altceva?“
        Spune Ioan: „Vezi, tu nu ai văzut în acea cămară întunecată nimic, deoarece de aceea este așa!? Și morții care ți i-au arătat au fost așa de vii ca tine și strigătul de înviere nu a fost nimic altceva decît semnul, cînd trebuiau aceștia să se ridice de pe aparentele lor paturi pentru morți. Du-te și întreabă-l pe fratele nostru bun Bartolomeu, care a fost în slujbe bune la eseeni ca mort, dar după doi ani s-a ivit totuși o ocazie bună, să fugă în secret din mănăstirea acestor înșelători; acesta îți va povesti, în ce fel și chip îi învie essenii pe morții lor!
        El a fost, cum mi-a povestit deseori, mort de patru ori pe săptămînă! Mai întîi în camera celor proaspeți morți și după aceea imediat în cămara unde se aflau scheletele, unde rafturile negre, pe a căror capace sunt de obicei doar picatate scheletele și doar pe primele din fața, din cauza atingerii din partea străinilor, sunt lipite și puse în rînduri schelete confecționate din lemn. Acele rafturi sunt bănci cu capace pe jumătate rotunde, care sunt dotate cu benzi care se află pe banca de jos și folosesc la închiderea și deschiderea acestora. Oamenii vii trebuie să se așeze pe banca de jos; după aceea se închid ambele părți laterale, care de obicei sunt doar pictate pe din-afară. Dacă vine unul sau mai mulți străini și ei vin în acea cameră în întuneric ținută, atunci se înfăptuiește acolo învierea. Strigătul de înviere nu este nimic altceva decît tot un semn, mai întîi pentru cei doisprezece slujitori, care se află în afara grotei, la capătul unor găuri amenajate, care la acea strigare trebuie să sufle terebentina care se află în acele deschizături, peste flame mici, iar aceasta provoacă întotdeauna mult foc și fum.
        Atunci cînd după acest strigăt apar flăcările din ziduri, se sperie străinii și în acea agitație bine calculată trebuie să rupă capacele cei ce se află pe bănci și să se ridice după aceea încet de pe acestea și din cauza aparențelor trebuie să-i laude umil pe cei care i-au înviat. - Iată, în aceasta constă învierea celor morți din cămara scheletelor! Iar acolo se află fratele Bartolomeu, ca fiind un bun martor!“
        Spune Iuda, înțelegînd înșelătoria, foarte mirat: „Nu-i rău deloc! Înșelătoria aceasta este bine gîndită și probabil că le aduce un venit bun acestor cîrpe. Dar prin urmare, cum reușesc ei să facă din acei munți de piatră un palat atît de frumos?“
        Spune acum Bartolomei: „Palatul este construit deja de multă vreme! Nu ai văzut tu la capătul unui țăruș de lemn înalt o mare cupolă?“
        Spune Iuda: „Da cum să nu, doar am și admirat-o!“
        Spune la aceasta Bartolomei: „Iată, în cupolă se află secretul pînzei, cum pot reuși esseni să transforme într-o jumătate de oră palatul într-un munte aparent și, în același timp, să-l transforme din nou într-un palat minunat! - Înțelegi tu aceasta, sau trebuie să mă exprim mai concret?“
        Spune Iuda: „Oh, eu te înțeleg prea bine! Dar cine ar putea crede, că acești oameni, care par atît de înțelepți și de credincioși sunt unși cu astfel de balsamuri zdrențuroase? - Da, ce este cu scrisul pe luna plină și ce este cu eclipsa totală de soare?“
        Spune Bartolomei: „Aceasta aproape că este charagios și eu împreună cu alți cinzeci de bărbați puternici am ținut de multe ori acea lună artificială care se afla la capătul unei bări enorm de lungi de pe turnul palatului în are liber și puțin înclinat! Luna în sine este confecționată din două cercuri mari, care sunt îmbrăcate pe ambele părți cu pergament alb. Cercul are un diametru de zece mîini depărtate și este îndoit spre interior, aceasta înseamnă că în interiorul acestor capace de pergament - adică în mijlocul cercului - se află patru lămpi de ulei, care, atunci cînd sunt aprinse emană o lumină foarte puternică. Partea care se află spre palat este descrisă în trei feluri. Atunci cînd un străin este adus în mare grabă la un geam anume, atunci poate zări el pe firmament luna plină descrisă, pe care, cum am mai spus, este ținută de cinzeci de bărbați puternici în aer pe o bară și este înclinată, dar care nu poate fi observată de străin de la acel geam anume. - Deci spune-mi, cum îți place această lună plină?“
        Spune Iuda: „Termină, aceasta începe să fie o înșelătorie groaznică! Da, dar cum stau lucrurile cu eclipsa soarelui adevărat?“
        Spune Bartolomei: „Aceasta merge printr-un calcul măreț, în care se poate afla eclipsa solară viitoare, care, cum mi s-a explicat o dată, se calculează prin lună, atunci cînd acesta trece peste soare. Dar la acest calcul se află ceva adevăr doar din cauza faptului, că face într-adevăr parte din știința și cunoașterea pură a oamenilor și esseni au învățat-o de la egipteni. Dar ce are de-a face cu masa goală și după aceea încărcată cu bunătăți, se bazează pe o mașinărie cît se poate de simplă, care este construită cam în același fel ca și aceia din cămara scheletelor!
        Iată, așa arată miracolele essenilor, din care tu nu ai văzut nici a suta parte și care sunt potrivite, pe oricine care nu este inițiat, chiar dacă este un om experimentat și rațional, îl poate răsturna cu aceasta.
        Așa se află într-un vinclu departe în grădina îngrădită cu ziduri înalte o pădure, în care aude un străin cum vorbesc pomii; în cealată parte vorbesc stînciile și într-un al treilea loc poți tu auzi chiar un izvor, care provine din pămînt și care vorbește! Într-un bazin zidit adînc se află o mulțime de șerpi blînzi, care sunt hrăniți zilnic cu lapte. Și aceștia vorbesc din cînd în cînd! Într-o altă parte a grădinii vorbește chiar și iarba! - Ar fi multe de spus, dacă aș vrea să descriu toate acestea; dar este suficient dacă îți spun, că sunt înșelați zilnic 30-40 de străini în schimbul aurului și a argintului!“

99. Filozofia esenienilor.
       
        (Bartolomei:) „Dar cel mai frumos lucru este atunci, cînd cîteodată sunt primiți copiii a unor părinți bogați spre înviere, dar unde fiul sau fiica înviată nu li se înapoiază părințiilor decît după unu sau doi ani. Dacă după multe rugări și mult aur și argint este primită o fiică sau un fiu în instituția eseenilor de înviere, atunci merge un fel de doctor din partea eseenilor la părinții necăjiți și se interesează amănunțit de totul, ce are de-a face în legătură cu copilul mort. Trebuie spus cu exactitate vîrsta, cît și totul, ce a văzut, a auzit și a învățat copilul decedat, dacă sau ce fel de mîncăruri și băuturi preferate a avut, cum a arătat patul și odaia principală, cum și cine erau camarazii și prietenii copilului și ce s-a întîmplat și la ce fel de ocazii și în ce fel de locuri; pe scurt, nu se tăinuiește nici cel mai neînsemnat amănunt, - căci altfel, spun eseeni, nu se poate înfăptui învierea acelui copil!
        Părinții buni spun totul amănunțit și cred cu tărie, că acel așa zis mîntuitor necesită acestea într-adevăr pentru învierea copilului lor decedat și prea iubit. - Doar că eseenii au nevoie de aceste amănunte pentru cu totul altceva!
        La granița cu Egiptul au esenienii o mare crescătorie de oameni de toate felurie și soiurile iau cu îndemînare o imagine a decedatului, după care îl îngroapă cît se poate de adînc în pămînt. Cu acea imagine merg ei în acea crescătorie mare și își aleg din mai multe mii de copii de orice vîrstă care se aseamănă cu copilul decedat, îl iau cu ei și îl cresc cu grijă, învățîndu-l tot ce știu despre copilul mort și de multe ori îl conduc în secret la acele locuri, în care s-a aflat decedatul, îi învită pe parcurs prietenii acestuia în mănăstire și le fac cunoștiință cu acel nou înviat într-un fel favorabil. Ii explică în detaliu casa părintească, îi descriu toate camerele, ca acesta să poată întreba din cînd în cînd părinții cîte ceva, ca aceștia să aibă o bucuria mare prin fiica sau fiul nou înviat. Pe scurt, acest lucru este atît de bine gîndit că părinții nu au vreo bănuială, că fiica sau fiul lor primit din mănăstirea lor nu este cel drept. Bineînțeles că la primirea copilului se plătește enorm de mult și aceasta se întîmplă tot timpul cu mare bucurie.
        Părinții săraci nu au aproape niciodată parte de un astfel de miracol; dar sunt consolați inimos și sunt susținuți prin miracole mici necostisitoare, că copilul lor decedat se află în Elysium ( în religia vechea a grecilor este locul celor fericiți după moarte), iar acest lucru îi binedispune totuși puțin pe acei părinți.
        Dar, în fond, nu au principii prea rele de viață acești eseeni; deoarece ei spun: ‘Trebuie să existe o societate de oameni culți între oameni, care trebuie să aibă totul spre fericirea aproapelui și să se poată folosi de toate mijloacele posibile spre rezolvarea aceasta. O astfel de societate cultă a aflat după mulți ani de cercetări, învățături și gîndiri, că moartea este ultima linie a lucrurilor și că după moarte nu mai există conștiință și nici un fel de viață într-o anumită formă.  Membrii comunității au însă destulă filozofie, pentru a disprețui viața și nici pe departe ei nu privesc aceasta ca fiind un bun al Celui mai înalt; dar pentru a ferici oamenii de afară, trebuie ca lor să li se predice despre o viață de după moarte. Dar pentru a le fi credibil oamenilor de afară, trebuie apelat la niște miracole aparente. Cu cît mai extraordinare sunt acestea, cu atît mai eficiente sunt miracolele!
        Dar la aceasta este nevoie din partea membrilor de o tăcere adîncă și fiecare are datoria strictă, să ascundă adevărul oamenilor de afară, așa cum fug alții de ciumă; deoarece fiecare adevăr îl schimbă pe om într-un sclav al morții. De aceea a spus și Moise în Geneza sa pe acest motiv, unde într-un scurt vers a rostit adevărul deplin: Dacă tu vei mînca din pomul recunoștinței - ce înseamnă așa de mult ca și pomul adevărului - , atunci vei muri! Și așa se întîmplă cu fiecare om care tînjește după adevăr și i se aruncă lui în brațe, adică morții. De aceea a format și Moise, care cunoștea preoții egipteni în adevărul deplin, pentru evrei preoții, care - bineînțeles că de atunci s-au deformat - dar au supraviețuit timpurilor noastre.
        Dar principiul de bază trebuie să fie dragostea, cu care de la Dumnezeu trebuie să trăiască cu oamenii de afară și oamenii trebuie prin legi stricte, pe care Dumnezeu le-a dat, să le respecte pe acestea cu mare virtute. Ca această virtute să fie menținută și să se unească din ce în ce mai mulți cu Dumnezeirea, trebuie ca dragostea pentru Dumnezeu să le fie aproape în inimă și pentru ei să fie Dumnezeu Însuși un Tată bun, plin de cea mai înaltă dragoste, dar pentru ceilați încăpățînați să fie descris ca un judecător fără milă, care răsplătește dragostea predicată, dar tot ce este rău împotriva acestei dragoste predicate pedepsește El pe veci; prin aceasta este omenirea cu mult mai ușor de ținut în frîu și se poate folosi la tot felul de lucruri necesare.
        Dar dacă există vreun om, care ar începe să le predice oamenilor adevărul și ar suspecta astfel de comunități cum este a lor, atunci se vor lua tot felul de măsuri din partea comunității, pentru a înlătura un astfel de balaur, care aduce milioanelor moartea sigură prin predicile sale de adevăr, sau ei se vor strădiu și mai mult pentru ca acesta să se alăture comunității lor! Deoarece nimic nu este mai periculos pentru un om, decît adevărul în domeniul credinței pentru un Dumnezeu și pentru viața veșnică.’ -
        Iată, acestea sunt principiile de viață ale eseenilor, așa de înalt slăviți și lăudați de tine, frate Iuda! Lumește nu-i prea poți condamna, dar spiritual, cum avem noi o cu totul altă lumină, sunt de-a dreptul groaznici! Deoarece din gura lor nu aude vreun străin o silabă adevărată; și dacă vrea unul din aceștia să spună adevărul, atunci își iscălește prin aceasta sentința  de moarte!“
        Spune Iuda, foarte mînios: „Oh, ce bestii! Nu aș fi crezut că acești oameni sunt unși cu astfel de unsori și fără tine nu aș fi crezut în veci vreo silabă; dar pentru că tu, ca fiind un fost eseen, rostești acestea, cred eu totul! - Dar cum ai reușit să fugi nevătămat din acea mănăstire?“
        Spune Bartolomei: „M-am lăsat inițiat intru totul, am depus toate probele posibile și am venit aici din cauza slujbelor exterioare. Și pentru că mi s-a dat încredere deplină, am fost lăsat afară; deoarece acest avantaj dăruiește mănăstirea cu drag, pentru că aceasta poate să fie doar în folosul lor și nu poate niciodată să fie vreo pagubă.
        Dar acum, pentru că am cunoscut în locul minciunii adevărul deplin, rămîn eu cu atît mai sigur adară! Din partea mea să nu afle vreodată cei din mănăstire, ceea ce eu știu; dar cu timpul să afle ceia, ce se află afară, ce înfăputuiesc eseenii în mănăstire!“

100. Strîmtoarea uceniciilor pe mare.

        Spune Petru: „Este deja a treia strajă din noapte (aproximativ o oră după miezul nopții) și nu se poate zări din nici o parte vreun vas pe mare!“
        Spune Andrei, care avea ochii foarte ascuțiți: „Nici eu nu pot observa ceva, - pot să mă uit, cum vreau eu!“
        Spune vameșul Matei: „Dacă s-ar potoli vîntul acesta nefavorabil! Slujitorii vasului sunt deja foarte obosiți de la vîslire, cu toate că noi i-am ajutat deja de cîteva ori din răsputeri. Doar cu cea mai mare silință ne putem menține noi pe marea largă. Dacă ar începe măcar să se ivească zorii! Dimineața cu siguranță ne va aduce un alt vînt!“
        Spune Natanael: „Eu nu întreb de nimic mai mult, dacă ar veni măcar Domnul după noi, - căci altfel ar fi sfătuibil, să ne întoarcem înapoi și să-L căutăm! Poate că la sfîrșit a picat totuși în mîna slujitoriilor lui Irod!?“
        Spune Simon: „Ah, ce atît de multe! El, caruia îi sunt la dispoziție toate cerurile și toate elementele - și groaznicii slujitori ai lui Irod! El a spus că va veni după noi, după ce va pleca tot poporul și a spus ca noi să vîslim înainte pe cealaltă parte! Ce spune El - este sfînt și prin aceasta este foarte adevărat! Noi nu vom ajunge pe celălalt mal la acest vînt nefavorabil și El va fi deja la noi! Căci cine poate porunci vînturilor, acela poate veni ușor și repede peste mare!“
        Spune Ioan: „Sunt într-u totul de părerea ta! De aceea să avem cu toții încredere mare în El, deoarece nu ne va părăsi în veci! Uitați-vă, la acest vînt puternic, care ne chinuie deja de cinci ore, nu ar fi avut vîslele noastre nici o putere împotriva furtunii, dacă nu ne-ar fi ținut puterea Sa asupra elementelor peste mare! Fără puterea Sa, am fi fost deja de mult înapoi acolo de unde am plecat! Căci, cum pot eu observa, se află vasul nostru ca zidit într-un loc și eu sunt de părerea, că noi am putea renunța împeună cu slujitorii vasului la vîslit și să avem doar o încredere deplină în El; vasul nu se va mișca din loc și Domnul cu siguranță că va vrea să ne ajungă în acest punct, căci altfel am fi Dumnezeu-știe-unde cu această furtună!“
        Spune Petru: „Da, da, tu ai dreptate mare! Eu observa acum, că nu poate face nimic vîntul puternic împotriva noastră și vîslele noastre nu ar putea deveni maestrul acestui vînt, dacă nu ne-ar susține puterea Sa evident dumnezeiască. Eu le voi spune slujitorilor, ca ei să nu se chinuie prea mult cu vîslitul.“
        Petru a mers la acei slujitori și le-a spus, ca aceștia să nu se chinuie prea tare cu vîslitul.
        Dar slujitorii au spus: „Noi vedem malul de-a lungul deșertului, cum este el alb de spumă; spargerea valurilor la mal trebuie să fie mărețe! Să ne menținem noi pînă dimineață pe această înălțime, căci altfel ne vom prăpădi cu toții!“
        Spune Petru către slujitori: „Atunci nu ar trebui să fim ucenicii Domnului Iisus atotputernicul! Dar pentru că suntem ucenicii Săi, nu ne va face nici un rău furtuna, cu sau fără vîslitul permanent. - Nu mai este mult pînă în zori și pe zi ne va merge tuturor mai bine!“
        La aceste cuvinte ale lui Petru, au încetat din ce în ce mai mult slujitorii să vîslească și au observat, că vasul se ținea pe acea înălțime și fără efortul lor. Și așa încep cei opt slujitori să creadă că vasul se ținea într-adevăr pe acea înălțime a mării prin puterea Mea.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 101-105
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 20:48 View PostDownload Post

101. Proba de credință a lui Petru.
Ev. Matei. 14, 25-33

        Dar la aceasta a înaintat vremea și a venit timpul celei de-a patra străji din noapte. Atunci s-a potolit puțin vîntul și Andrei s-a uitat cu ochii săi buni în toate părțile pe marea care încă era agitată și a zărit un om mergînd printre valurile mării așa de parcă acesta ar păși pe țărîm uscat. (Matei. 14, 25)
        Atunci i-a chemat Andrei pe frații săi și le-a arătat omul care se afla printre acele valuri și a spus: „Frați, nu este un semn bun, este o nălucă a mării! Atunci cînd se arată astfel de ființe, atunci nu se pot aștepta la nimic bun pescarii!“ (Matei, 14, 26)
        De părerea lui Andrei sunt toți, au început de îndată să se înfricoșeze și au început cu toții să strige: „O Iisus, de ce ne-ai părăsit Tu oare, ca noi să ne prăpădim fără nici cea mai mică salvare!? Oh, dacă Tu te afli undeva, atunci gîndește-te la noi și salvează-ne de prăpădul sigur!“
        În vreme ce ucenicii zbierau și strigau după ajutor, m-am apropiat Eu la zece pași de vas și am vorbit așa către cei infricoșați: „Fiți liniștiți, Eu sunt! Nu vă temeți!“ (Matei 14, 27) - și atunci au tăcut ucenicii.
        Andrei a vorbit: „Pentru toate cerurile, este Iisus, Domnul și Învățătorul nostru!“
        Petru a avut încă dubii și a spus: „Dacă El este, atunci trebuie să mă lase să urc pe mare, ca eu să stau cu picioarele ca El pe apă de parcă aș sta pe pămînt!“
        Spune Andrei: „Vei avea și tu curajul, dacă El te-ar striga, să mergi pînă la El pe marea neliniștită?“
        Spune Petru: „Bineînțeles! Eu știu foarte bine că aici este marea cea mai adîncă; dacă El este, atunci mie nu mi se va întîmpla nimic, - dar dacă nu este El, ci o nălucă, atunci suntem și așa pierduți. Eu mă voi scufunda înaintea voastră doar cu cîteva clipe și vă voi ține un loc liber pe fundul adînc al mări!“
        La aceasta a mers Petru în mijlocul cel mai jos al vasului și a strigat către Mine: „Doamne, dacă ești Tu, atunci cheamă-mă la Tine pe apă!“ (Matei 14, 28)
        Atunci am vorbit Eu spre el: „Vino aici și convinge-te!“
        Atunci a coborît Petru din vas printre țipetele de spaimă ale fraților săi. Dar cînd frații au văzut că Petru nu se scufundă, ci mergea pe apă, la fel ca Mine, au devenit încrezători și fiecare a crezut cu tărie că Eu sunt Acela.
        Petru se grăbea însă să vină la Mine. (Matei 14, 29) Dar cînd el se afla la o depărtare de șapte pași de Mine, a văzut el cum se apropia un vînt puternic, împingînd în fața sa valuri înalte. El s-a speriat de aceea, a început să se gîndească, că acele valuri îl vor trage în adîncuri, și-a pierdut credința puternică și a observat, că se scufunda cu picioarele pînă la genunchi în apă. Atunci a început să strige, spunînd: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei14, 30)
        Eu am mers imediat lîngă el, i-am întins mîna și l-am tras din nou pe mare, care îl purta ca și înainte, - dar i-am spus după această întîmplare următoarele cuvinte: „O tu puțin credinciosule! De ce te-ai indoit? (Matei14, 31) Nu ști tu doar, că credința de neclintit este maestrul tuturor elementelor?“
        Petru a vorbit însă așa: „Doamne, iartă-mă! Deoarece Tu poți vedea, că eu sunt încă un om foarte slab. Vîntul și valurile care veneau spre noi, m-au speriat!“
        Spune Eu: „Acum totul este bine! Noi suntem acum lîngă vas și de aceea să ne urcăm în acesta!“
        După aceasta ne-am urcat în vas și vîntul s-a potolit într-o clipă. (Matei 14, 32)
        Toți, ucenicii și slujitorii vasului, au venit la Mine, M-au slăvit și au spus deodată: „Acum recunoaștem de abia, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu!“ (Matei 14, 33)
         Și Ioan al Meu M-a strîns în brațe puternic M-a alintat mult și a vorbit: „O, Tu, Iisus al meu, bine că te avem pe Tine! Acum s-a spulberat toată frica! Dar să nu ne mai părăsești; căci este groaznic de rău, să fim fără Tine! Într-adevăr, această călătorie nocturnă, eu mi-o voi aminti o viață întreagă! Deroarece niciodată nu mi-a mai fost atît de frică și nu am mai fost vreodată așa de înspăimîntat! Acum se poate dezlănțui furtuna în jurul nostru, așa cum dorește; deoarece avem acum un învățător în jurul nostru, care îi poate porunci tăcerea și monstrul trebuie să asculte de vocea Atotputernicului!“

102. Sosirea în orașul liber Ghenizaret.
Ev. Matei 14, 34.

        Spun Eu: „Dacă Mă vedeți sau nu, Eu totuși sunt la voi; căci dacă Ma credeți, construiți pe numele Meu, aveți încedere și sperați și Mă iubiți într-adevăr, atunci sunt Eu mereu la voi și între voi; dar cine se îndoiește de Mine, la acela nu sunt totuși - și dacă M-ar și vedea stînd tare alături de el!
        De altfel, a făcut însă fratele Bartolomei foarte bine, în ceea ce privește faptul că el i-a deschis ochii mai ales lui Iuda despre ființa eseenilor. Va crește pentru el, ce-i drept, puțină mîntuire din aceasta; dar cu atît mai mult pentru voi, ceilalți! Pentru că Iuda se complace în secret în asemenea acțiuni de amăgire și este de părerea: ‘Dacă nu învăț de la Iisus realitatea (înfăptuirea miraculoasă), mă duc la eseeni!’ - Pentru că el este și rămîne un zgîrcit și zece livre de aur îi sunt mai dragi, decît adevărul cel mai ceresc și viața veșnică pe lîngă acesta! Dacă Irod îi face astăzi o ofertă însemnată, atunci ne trădează și ne vinde pe noi toți! Acest pămînt îl va îndrepta cu greu vreodată!
        De aceea, nu este pentru om nimic mai periculos  spre viața veșnică, decît comorile mari ale acestei lumi! Ce i-ar folosi însă totuși omului, dacă el ar și poseda comorile lumii întregi, dar la aceasta ar suferi pagubă la sufletul său? Mai repede decît bagă de seamă, va da ultima împărtășanie, i se va lua  sufletul său de la el și se va arunca în întunericul mare, unde domnesc tînguirea și scrîșnirea dinților veșnice! Cît îi vor folosi atunci toate comorile lui!?
        De aceea, să-și adune fiecare dintre voi comori ale duhului, care nu pot fi distruse de rugină și molii, atunci veți avea voi de toate în mare îndestulare, pe veci!
        Vedeți, aici jos, pe fundul mării, se află deja îngropată cîte o corabie plină cu domnii și marinarii ei! Care cîștig au acum aceia, care vroiau să prădeze aici sume mari în piețe? O furtună a pus sfîrșit la tot modul lor de a poceda și purtării lor ușuratice și sufletele lor au fost și ele îngropate în adînc!
        Voi, însă, n-ați avut pe corabia voastră, care avusese de luptat în decursul acestei nopți cu o furtună foarte puternică, nimic altceva încărcat decît comorile de nedistrus pentru duh și viață din Dumnezeu, - și iată, orcanul nu a putut nici cu toată puterea sa tumultoasă, să vă arunce în jos, la fund! Și Eu am venit de aceea pe jos la voi, peste valuri furtunoase, pentru a vă arăta într-adevăr, că acela, care poartă singurele comori veșnice ale cerului în sine, se poate ridica ușor peste toate furtunile vehemente și valurile agitației lumești și poate să meargă peste acestea frumos fără vătămare și este și rămîne la sfîrșit totuși Domnul peste tot necazul lumii.
        Iar dacă își îngreunează corabia lui de viață cu comorile lumii și furtuna îl prinde peste valurile grijilor lumești ale sale, atunci se vor scufunda amîndoi, corabia și corăbierul! - Înțelesa-ți voi toți bine aceste spuse?“
        Spun toți: „Da, Doamne, aceasta a fost limpede și foarte bine de înțeles și peste toate măsurile de deplin adevărat.“
        Spun Eu: „Așadar bine atunci, să trecem atunci dincolo cu corabia la orășelul Ghenizaret și în pămîntul mic și liber, care poartă acolo numele orașului mic al său!“
         Și slujitorii au început să vîslească și noi am ajuns la țărm la o jumătate mică de oră depărtare, mai jos de orașul Ghenizaret (Matei. 14, 34). Marea avea însă către Ghenizaret un golf mare și era legat cu acesta numai printr-o strîmtoare a mării lată de-abia zece stînjeni, de aceea și purta așadar acest golf îndeosebi numele de ‘lacul Ghenizaret’. La limba de pămînt din stînga, ne-am și urcat, așadar, la țărm, pentru că corăbiile, care treceau prin strîmtoarea mării și se îndreptau către lacul Ghenizaret, trebuiau să plătească vamă. Noi am rînduit atunci să se lege corabia noastră de limba de pămînt și am lăsat înapoi doar doi slujitori în aceasta ca străjeri, ceilalți șase s-au dus însă cu noi în oraș și au cumpărat în acesta pentru necesitatea lor pîine, sare și puțin vin; noaptea îi făcuse să aibă foarte tare nevoie de o întărire.
        Eu, însă, le-am binecuvîntat puținul, pe care l-au cumpărat, în așa fel că ei toți aveau de mîncare și de băut în decursul a mai multor zile.
         Eu M-am aflat în Ghenizaret mai multe zile la rînd; pentru că acesta era un oraș liber și nu se putea acolo să fii atacat nici din Ierusalim, nici de templu și tot așa de puțin de către Irod, pentru că acest oraș se afla sub protecția severă a romanilor, care țineau acolo o tabără permanentă, care era coordonată din Capernaum. Nu este, ce-i drept, scris așa ceva în vreo scriere, pentru că era prea neînsemnat, dar, lăsînd aceasta de-o parte, toate lucrurile stăteau astfel.

103. Domnul cu ai Lui la birtașul Ebahl.

        Atunci cînd am ajuns în oraș, ne-am dus în gazda unui om cinstit, care se numea Ebahl.
        Ebahl ne-a primit foarte ospitalier și spuse: „După toate aparențele și după îmbrăcăminte sunteți voi galileeni din împrejurimea Nazaretului!?“ Noi i-am confirmat aceasta și el a rînduit de îndată să ni se aducă pîine, vin și pești și spuse: „Trei zile și trei nopți neîntrerupt sunteți voi pe deplin scutiți de plată! Dacă puteți voi însă, ca nazarinieni, să-mi dați o lămurire despre Mîntuitorul vestit pe nume Iisus, care se spune că vindecă în modul cel mai miraculos toate bolile posibile, atunci vă țin viața voastră întreagă fără plată și voi puteți mînca și bea, ce vreți și doriți!
        Dacă treaba cu vestitul Iisus se desfășoară astfel, atunci dau totul, ca să-l găsesc și atunci, mergînd lîngă el în genunchi, să-l aduc încoace! Pentru că țărișoara noastră, de altfel bună și liberă, are însă totuși contiunuu partea rea, că este mereu bîntuită de tot felul de boli rele. Nu sunt bolile, ce-i drept, tocmai de un fel așa de tare mortal; dar, la aceasta, cu atît mai supărătoare și nu scapi de ele!
        Dacă ar fi acum, așadar, posibil, să-l aducem pe acest vindecător la noi, - pe Iehova, eu n-aș ști, ce aș da pentru acest lucru! Eu însumi am o casă de oaspeți foarte mare plină de bolnavi, care nu pot călători nici un pas mai departe de dureri și sunt unii veniți de departe; chiar egipteni, persieni și indieni printre aceștia și nu pot pleca. Astfel zac la mine grav bolnavi și farisei și învățători de lege din Ierusalim și doi frați eseeni și nici un doctor și Mîntuitor, atîția cîți au și fost aici dintre aceștia din toate părțile, nu poate deveni maestrul bolii lor!
        Dacă voi mi-ați aduce deci pe acest Iisus din Nazaret sau mi-ați putea spune numai cel puțin, unde îl găsesc într-u cîtva sigur, atunci sunteți voi toți, cum am spus, oaspeții mei viața voastră întreagă!“
        Spun Eu: „De ce n-ai trimis tu, deci, deja de mult mesageri la El, deoarece știai, că El se află în Nazaret?“
        Spune Ebahl: „Acest lucru nu l-am făcut o dată, ci de mai multe ori, n-am avut însă niciodată norocul, să aud de la mesagerii veniți înapoi: ‘Noi l-am găsit!’ Într-adevăr, mi-au povestit mii de lucruri miraculoase despre el, care le-au fost povestite de alții; dar ei înșiși n-au avut încă niciodată norocul, să facă cu el personal cunoștință.“
        Spun Eu: „Așadar deci, deoarece văd Eu, că nu te însuflețește nici un folos propriu în privința Mîntuitorului Iisus, ci că ai pe deplin adevărat numai dorința singură, să le aduci ajutor celor suferinzi, de ce nații ar și aparține - ceea ce M-a și adus, deci, încoace, - de aceea să știi spre bucuria și alinarea ta, că Eu sunt tocmai acel Iisus, pe care l-ai căutat tu așa de des în zadar și bolnavilor din casa ta de oaspeți să le fie ajutat în acest moment! Trimite acum slujitorii tăi la casa de oaspeți și întreabă-i, dacă mai este de găsit vreun bolnav în aceasta!“
         Atunci a fost Ebahl aproape pierdut de bucurie și spuse: „Invățătorule, dacă tu ești acela, atunci te cred pe cuvînt și nu mai vreau absolut de loc să mă interesez mai departe; tu ești într-adevăr foarte sigur acela și eu nu pot deja dinainte să-L slăvesc și să-L laud pe Dumnezeu îndeajuns, că El a lăsat să se întîmple casei mele o mîntuire așa de neașteptat de mare! Invățătorule, mare, Dumnezeiesc Invățător, fă (cere) acum pentru tine și pentru cei ai tăi; pentru că acum ești tu pe deplin Domn în casa mea! Totul ce găsești în aceasta, trebuie să se supună voii tale!“
        Cînd vorbi el însă așa mai departe, a venit deja noutatea de la casa sa mare de oaspeți, că cei în jur de două mii de bolnavi deveniseră dintr-o dată pe deplin sănătoși. Trebuie că s-a întîmplat acolo o minune, căci, altfel, ar fi așa ceva curat imposibil! Vindecații ar veni acuși ei înșiși i-ar da domnului casei de oaspeți cea mai fierbinte mulțumire a lor cu cuvîntul și cu fapta!
        Spune Ebahl: „Mergeți acolo și spuneți-le lor, că eu în primul rînd nu am nevoie de toate acestea și că de aceea nu mi se cuvine nici cea mai neînsemnată mulțumire, ci lui Dumnezeu singur, care l-a condus milostiv pe Mîntuitorul miraculos în localitatea noastră! Cere-ți pentru voi de la bogații care sunt străini aici, o plată potrivită pentru șederea în casa de oaspeți, dar să nu cumva să-i cereți cuiva prea mult! Cei din aceste locuri sunt însă scutiți!“
        La aceste cuvinte, se îndepărtează cei aducători de știre și fac, ceea ce domnul lor le-a poruncit.
        Apoi, însă, mi se adresează Ebahl iarăși Mie, cade în fața Mea pe genunchii săi și Îmi mulțumește cu lacrimi multe de bucurie mare pentru binefacerea minunată acordată casei sale.
         Iar Eu îl îndemn să se ridice și să-Mi prezinte femeile și copiii săi.
        Și el merge și face, ceea ce am cerut de la el.
        Atunci cînd aduse el cele două femei ale sale și cei șaisprezece copii ai lui la Mine, printre aceștia zece de gen bărbătesc și șase de gen femeiesc, spune el (Ebahl): „Vezi în persoana mea încă un israelit adevărat! Așa cum odată Iacov, strămoșul nostru, avusese o Lea și o Rahela ca soții ale sale și a zămislit copii cu amîndouă, astfel mi-am luat și eu două soții, care nu sunt însă surori și am zămislit cu soția mai mare zece băieți și cu cea mai tînără șase fetițe; singur, cum vezi tu, cei zece băieți sunt acum deja bărbați și tineri voinici și cele șase fetițe sunt și ele deja, fiecare peste zece ani, fecioare maturizate și eu am șaptezeci de ani.
        Toți acești copii sunt crescuți după scriptură și fiul meu cel mai în vîrstă este un învățător de lege, dar neaflîndu-se în slujba templului, ci numai pentru sine și odată pentru urmașii lui! Dar și ceilalți copii ai mei sunt bine cunoscători ai scripturii, cunosc voia curată a lui Dumnezeu și sunt totdeauna îndemnați sever, de a înfăptui conform acesteia. Ei îl iubesc pe Dumnezeu, dar au și frică față de El; pentru că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii. În casa mea sunt aplicate sever versetele de înțelepciune adevărate ale lui Isus Sirah. - Ești tu, mare învățător, bine mulțumit cu ordinea casei mele?“
        Spun Eu: „Așa cum a fost pînă acum obicei, nu este nimic de criticat în privința ordinii casei tale și Eu nici nu-i interzic cuiva, ca să aibă două, trei și încă și mai multe soții; pentru că femeia este creată pentru reproducerea (înmulțirea) oamenilor. O femeie stearpă (sterilă) nu-i este bineplăcută lui Dumnezeu, ar fi însă cazul, că ea este stearpă din fire, - ceea ce este o treabă, pentru care nici un om n-are vreo vină.
        Dar, în viitor, să-și ia fiecare bărbat de soție nu mai mult decît numai o fecioară sau o văduvă, care mai este încă în stare să facă copii; pentru că, dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu, ca un bărbat să aibă mai multe decît o singură soție, atunci El i-ar fi facut lui Adam desigur și mai multe decît numai o singură femeie. Dar Dumnezeu vroia, ca fiecare bărbat să aibă numai o femeie și i-a și dat de aceea lui Adam numai o femeie.
        Că oamenii s-au îndepărtat după aceea de aceste cele mai întîi legi - ceea ce mai ales la păgîni s-a transformat adesea în rău pătimaș, cînd mai ales un conducător și-a luat imediat ca soții toate fecioarele frumoase ale țării sale și, pe lîngă aceasta, și-a mai și cumpărat mai multe de la domni străini - , nu a fost voia lui Dumnezeu, ci cea a oamenilor senzoriali; pentru că multe dintre femeile unui conducător și ale unui alt bogat, nu erau soții pentru înmulțire, ci desfrînate pure pentru plăcere spre trezirea bărbăției care s-a prăpădit și a desfrîului acesteia. Fiecare bărbat nu mai trăiește, însă, atunci pe deplin în ordinea Dumnezeiească, dacă nu ține prima lege din începuturi a lui Dumnezeu!
        Ah, cu totul altceva ar fi, dacă femeia ar fi stearpă (sterilă), cum a fost cazul la Rahela; atunci poate bărbatul să-și ia și o a doua soție și să-și facă cu ea urmași. Însă, la tine este totuși totul în ordine; tu ai avut totdeauna un cuget drept, care îi este bineplăcut lui Dumnezeu și astfel ești tu un drept în fața lui Dumnezeu și al oamenilor, căci, altfel, n-aș fi venit în casa ta!“

104. Domnul binecuvîntează familia lui Ebahl și îi dojenește pe eseeni.

        După aceasta, i-am binecuvîntat pe copii și pe cele două soții ca pe o  s i n g u r ă  soție, care erau amîndouă de u n  cuget și de o inimă și nu s-au întîmpinat niciodată în ceartă și pizmă. După binecuvîntare, le-Am dat iarăși drumul celor două soții și celor șaisprezece copii și îi spusei lui Ebahl: „Tu poți să ai o bucurie pe măsură pentru copii tăi; pentru că printre aceștia, nu este niciunul stricat, nici duhovnicește, nici natural. Toți sunt sănătoși tun și mai au încă inimi cu totul curate ca și cristalul, pline de evlavie și ascultare și cele două soții ale tale arată încă foarte tineresc de bine! Asupra casei tale nu pare să aibă vreo influență aerul bolnăvicios al acestei împrejurimi!“
        Spune Ebahl: „Da, pentru cei născuți aici este aerul și apa cu totul nevătămător, - dar nu așa pentru străini; pentru că aici poate cineva să se afle adesea numai cîteva zile și el devine așa de rău bolnav, că nu arareori nu poate părăsi un an întreg patul de boală! Dacă a trecut el o dată cu bine peste boală, atunci poate el după aceea să stea aici, atîta timp cît vrea, - și el rămîne sănătos.
        Dar asta e totuși o jale pentru această țară! Pentru că noi primim numai cu greu muncitori și călătorii străini, dacă nu au treburi deosebite, se feresc de aceste împrejurimi ca de hoit și aceia, care ajung în treburi foarte importante, rămîn cu siguranță peste jumătate bolnavi la noi. Așa zac bolnavi și două treimi bune ale soldaților romani și nici un doctor nu poate să se facă stăpîn pe boala lor! După un an, adeseori și abia doi se fac ei de la sine iarăși sănătoși rămîn sănătoși.
        Cel mai ciudat lucru este însă, că aici nu se fac bolnavi niciodată doi de una și aceeași boală! Unul se îmbolnăvește de febră, al doilea de lepră, al treilea de diaree, al patrulea de tuse usturătoare și astfel fiecare de altceva și nici un doctor nu știe atunci, ce să înceapă el cu bolnavii. Și așa există în țara noastră mică o grămadă mare de oameni suferind de tot felul de boli; și la acestea nu i se poate ajuta nimănui. Mortalitatea este, ce-i drept, la toate acestea scăzută, dar cu atît mai mare numărul suferinzilor care suferă continuu.
        Poate ți-ar fi și aceasta posibil, ca să-i vindeci pe toți acești bolnavi și să-mi numești atunci leacuri pentru țara întreagă, prin a căror folosire din timp, oamenii s-ar putea proteja de atacurile bolilor ale acestei regiuni?“
        Spun Eu: „Pentru că și așa Mă voi afla aici cîteva zile, vor auzi bolnavii țării prin cei vindecați, că Eu mă aflu aici. Cei care vor veni, li se va da ajutor, - însă cei care nu vor veni, aceia nici nu vor fi vindecați; deoarece nimeni nu este atît de grav bolnav în toată țara, ca să nu poată parcurge drumul pînă aici!“
        Spune Ebahl: „Dacă ți-ar fi ție pe plac, Tu, învățătorul meu dumnezeiesc, atunci eu aș trimite în țară mai mulți mesageri!“
        Spun Eu: „Lasă aceasta deoparte, toți vor afla destul de devreme aceasta!“
        Imediat după aceasta vin mai mulți vindecați, printre care se aflau farisei și cunoscători ai scripturii din Ierusalim și doi frați eseeni, pentru a-mi aduce mulțumirile lor din pricina vindecării și pentru a afla știința de la Mine, cum este posibil ca Eu să-i vindec pe acei bolnavi doar prin cuvînt.
        Eu însă nu am stat prea mult la povești cu ei și am spus doar atît: „Ce cercetați voi? Lucrul vostru este lumea și doar materia ei costisitoare; aici însă este vorba de spiritualitate pură! Voi nu ați înțeles niciodată, ce este materia și prin urmare cum vreți voi să pricepeți ce este pur spiritual? Și mai ales voi, eseeni, care predicați, cărora vă recunosc, despre un Dumnezeu și a unei învieri și înfăptuți pentru multe comori lucruri miraculoase, pentru a avea mai mulți adepți învățăturilor vostre oarbe! Principiul vostru este: ‘Cu o voință bună trebuie înșelați oamenii, dacă vrem ca ei să fie fericiți; căci adevărul omoară bunăstarea acestor oameni de pe pămînt!’
        Dar dacă motivul vostru spre fericirea oamenilor este minciuna, cum vreți voi acum să auziți de la Mine adevărul? Voi nu dați nimic pentru recunoașterea împărăției lui Dumnezeu pe pămînt și voi sunteți ultimii, cu toate că doriți să fiți primii! Într-adevăr, dacă rămîneți așa cum sunteți, nu veți avea în veci parte de împărăția lui Dumnezeu!
        La ce vă folosește voința bună, dacă voi îi fericiți pe oameni prin minciună și înșelătorii, dar prin aceasta omorîți sufletele celor orbi?
        Motivul Meu este: cu orice preț a trupului și a fericirii sufletului să salvez și să-i pricinuiesc o viață adevărată și veșnică!
        Dar cum vă veți simți în lumea de apoi, cînd cei înșelați de voi vor deveni judecătorii voștri!? Voi bineînțeles că nu credeți aceasta, că așa se va întîmpla; dar totuși așa va fi, cum Eu v-am spus acum.
        Dacă nu credeți cuvintele Mele, atunci credeți faptele Mele, pe care Eu le înfăptuiesc și care nu le-a înfăptuit vreodată un om înaintea Mea!
        Dacă, însă, sunt faptele Mele adevărat și pure și dau mărturie cuvintelor Mele, atunci vor fi și cuvintele Mele adevăr deplin!?
        Nimeni nu vă poate spune cum arată India, decît doar acela, care a fost acolo și a venit aici la voi; tot așa nu vă poate spune nimeni un amănunt despre lumea de apoi, decît acela, care a venit de acolo aici, - și acela sunt doar Eu!
        Cine va crede în cuvintele Mele, acela va avea viața veșnică; dar cine nu va crede, acela va avea parte de moartea eternă! Deoarece cuvintele Mele nu sunt ca și cuvintele unui om de pe acest pămînt; ele sunt viață și dau viață aceluia, care le primește în inima sa și care se ghidează după sunetul cuvintelor și după spiritul lor care dăruiește viața!
        Cuvintele voastre, pe care voi eseenii le predicați poporului, sunt doar minciuni pure și înșelătorii, deoarece voi nu credeți ceea ce învățați! Căci voi aveți o dublă învățătură; una pentru popor și o cu totul alta pentru voi, de care spuneți voi că este adevărată, dar care nu are voie să fie auzită de popor, pentru ca acesta să trăiască fericit în așa zisa minciună.
        Dar Eu vă spun, că voi predicați în așa zisa minciună a voastră, poporului adevărul, mai mult decît credeți voi! Deoarece ce credeți voi că este adevăr, este doar minciună, dar ceea ce ați învățat poporul, este doar pe jumătate minciună; de aceea ați și fost suportați de Dumnezeu.
        Dar pe viitor învățați adevărul și credeți în el și răsplata voastră va fi că veți deveni slujitori adevărați pe dealurile de vie ale lui Dumnezeu; dar minciuna și înșelătoria trebuie s-o lăsați deoparte și să nu vă mai folosiți de ea, căci altfel se va năpusti într-o vreme apropiată o judecată groaznică asupra voastră!“
        Spun cei doi eseeni: „Învățătorule, noi recunoaștem că ai vorbit drept, - și ce are de-a face cu noi doi, vom face tot posibilul, pentru a deschide intrarea pentru cuvintele tale în comunitatea noastră; dar nu putem să garantăm nimic! Nu sunt deloc înspăimîntători frații noștri și în spatele ușilor închise se poate vorbi deschis și toată lumea este ascultată, - dar, dacă ceea ce s-a discutat va avea vreun efect, este o cu totul altă întrebare! Dar de vorbit, vom vorbi amîndoi și suntem convinși de pe acum, că vom fi ascultați cu cea mai mare atenție!“
        Spun Eu: „Faceți voi ceea ce trebuie, așa nu va uita nici Dumnezeu să facă ceea ce trebuie! Primiți adevărul deplin și acesta vă va elibera pe veci!“
        Spun cei doi eseeni: „Domnul nostru și Învățătorule, îngăduiește-ne, să rămînem atîta timp în preajma Ta, cît Tu te vei afla aici!“
        Spun Eu: „Voi sunteți liberi și puteți rămîne aici atîta timp cît doriți!“

105. Domnul și căpitanul roman.

        Cu aceste cuvinte, au fost amîndoi mulțumiți și Ebahl a venit și m-a invitat pe Mine și pe ucenicii Mei la masa de prînz, pe care el a pregătit-o pentru noi ; în afară de familia sa, nu a avut voie să participe nici un oaspete străin. Dar aceasta le-a fumegat enorm de tare fariseiilor în nas; deoarece gîndul lor era, să fie peste tot primii și să se lase salutați și respectați de fiecare. Ei au fost foarte bine serviți într-o odaie de mîncare alăturată, dar nu au fost totuși mulțumiți, pentru că au observat, că Ebahl îmi acorda Mie cu mult mai multă atenție decît lor. Ei au întrebat după terminarea mîncării un paznic, dacă stăpînul casei ținea atît de puțin cont de compania lor, deoarece el nu a dorit ca ei să mînînce la o masă cu el.
        Dar paznicul a fost înțelept și a vorbit: „Stăpînul trebuie să vorbească din cauza bolnavilor cu doctorul minunat și din această pricină a dorit să fie singur cu el!“
        Spun fariseii și cunoscătorii scripturii: „Nu știi tu și stăpînul tău, că într-o casă unde am venit noi, trebuie să ni se divulge toate secretele? Deoarece noi suntem aceia, care vă curățăm, dacă voi v-ați murdărit și noi vă vindecăm, dacă sunteți chinuiți de boli grave!“
        Spune paznicul: „Dacă sunteți așa mari aducători de vindecare, de ce nu v-ați putut ajuta pe voi? Dacă minunatul vindecător din Nazaret nu ar fi fost adus aici din greșeală de vînt, nu v-ar fi părăsit nici pînă în clipa aceasta reumatismul vostru; doar unei asemenea puteri minunate puteți să-i mulțumiți, că stați din nou complet sănătoși în această sală de mese!“
        La acest răspuns direct al paznicului nu mai spun fariseii și învățații nici un cuvînt și se mulțumesc, dar nu din inimă, ci dintr-un fel de necesitate forțată.
        Dar, spre seară, vin din casele orașului și din apropieri mai mult de o sută de oameni chinuiți cu tot felul de boli și Mă roagă, ca Eu să-i însănătoșesc; și Eu ies afară și îi vindec pe toți într-o clipă doar prin cuvînt.
        Cei vindecați îl laudă și îl slăvesc pe Dumnezeu, care i-a dat omului o astfel de putere și merg bucuroși sănătoși acasă.
        Dar spre seară vine un căpitan, care comanda în acest loc soldații și m-a rugat, dacă Eu nu-i pot ajuta pe cei mulți soldați bolnavi.
        Și Eu am vorbit către el: „Du-te și ție să ți se întîmple după credința ta!“
        Și căpitanul menționat mai sus a mers în tabără și a găsit, că nici unul dintre soldații lui nu mai era bolnav în vreun fel. Așa s-a întors el bucuros la Mine și a vrut să Mă răsplătească cu aur și argint.
        Dar Eu am refuzat aceasta și i-am spus căpitanului: „Prietene, pentru comorile lumii, Eu nu vindec oameni, ci doar pentru comorile cerului; și acestea sunt în primul rînd o credință vie și, în al doilea rînd, o dragoste fără favoruri pentru Dumnezeu și pentru aproapele său, de orice rang ar fi el!
        Să-ți fie dragi cei pe care îi comanzi, așa de parcă ar fi frații tăi adevărați și nu-i ține prea dur, căci așa Mă vei răsplăti cel mai mult! Dar aurul și argintul, pe care ai vrut să mi-l dai, dăruieșt-i lui Ebahl; deoarece hanul său îl costă mult și este bine, ca acesta să existe.
        Dar, în viitor, ar fi și așa bine, dacă voi, romanii, ați construi în loc de templele voastre de idoli, mai degrabă adăposturi pentru cei săraci; deoarece zeii voștri din lemn, piatră și bronz sunt imagini moarte, construite de mîini omenești; și voi puteți să îngenunchiați ani de-a rîndul în fața lor și ei tot nu vă vor ajuta, deoarece sunt morți. Dar dacă vă ocupați de cei mulți săraci, bolnavi, infirmi, schilozi, ologi, orbi și surzi și încercați să le oferiți adăposturi și ajutor bolnavilor, atunci va vedea singurul și adevăratul Dumnezeu faptele voastre și, din această pricină, El vă va binecuvînta de nenumărate ori; dar zeii voștri morți, nu vă vor binecuvînta pentru binele pricinuit și nici nu vă vor pedepsi pentru răul comis.
        Și dacă voi vreți să mențineți în împărăția voastră dreptatea și ordinea, atunci voi trebuie să puneți mîna pe lancie și pe sabie! Atunci faceți voi cu armele în mînă ceea, ce ar face Dumnezeu pentru voi, dacă l-ați recunoaște și dacă v-ați ține de poruncile Lui!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 106-110
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 20:51 View PostDownload Post

106. Experiențele lumești ale căpitanului roman.

        Spune căpitanul: „Dragă prietene, eu recunosc foarte bine, că tu vorbești adevărul și că așa ar trebui să fie, cum ai vorbit tu acum spre mine, înțelept și omenesc prietenește; dar lumea oamenilor este un curent măreț, contra căruia doar foarte greu se poate înota. Cine a încercat aceasta undeva a fost înghițit de vîrtejurile imense. Așa ceva se poate întîmpla doar într-un loc mic și liniștit, acolo unde nu ajunge curentul cu puterea sa distrugătoare; cine s-ar arunca însă în mijlocul curentului, acela este pierdut!
        Deci așa, poți tu, dragul meu prieten, să vorbești adevărul într-un loc mic și liniștit, unde oamenii sunt blînzi și încrezători și nu au inhalat încă adierea de ciumă luxurioasă; dar du-te tu la Roma, la Atena, la Ierusalim și dacă nu ești tu într-u totul un Dumnezeu, atunci în grabă vei putea gusta tu din sabia celor măreți ai pămîntului, la fel ca și Ioan din Betabara, care a fost decapitat la ordinele lui Irod în închisoare.
        Iată, acest Ioan cu siguranță că a fost un om, care a spus peste tot doar adevărul deplin oamenilor în față și a fost un om plin de abnegații, iar mii și mii au acceptat învățătura sa luminată de un adevărat duh dumnezeiesc, s-au căit din propria lor voință și s-au întors spre bine. Dar cînd cu cîteva luni înainte a părăsit Betabara, cum mi s-a povestit și a început să predice la Iordanul mare în apropierea Ierusalimului și a început să boteze, a durat doar cîteva zile, - și slujitorii lui Irod l-au prins și l-au aruncat în închisoare și doar cîțiva ucenici înstăriți l-au vizitat pentru o taxă considerabilă în închisoare, înainte ca el să fie decapitat, iar aceste lucruri eu le-am auzit acum cîteva zile. Acum pot ucenicii săi să dea mai departe învățătura primită cunoștiințelor și neamurilor, dar dacă o astfel de învățătură va rămîne neschimbată în cîteva sute de ani, este o întrebare mare!
        Învățătura noastră romană dumnezeiască are tot aceeiași bază ca și a evreiilor; ea se bazează doar pe o singură ființă din începuturi, căruia chiar și zeii trebuie să-i asculte! Mitul a dat acestei ființe mai multe nume diferite; grecii îl numesc Dumnezeul necunoscut a zeiilor, romanii îl numesc Fatum și orice putere trebuie să-l asculte.
        Uită-te la învățătura actuală a romanilor și a grecilor despre zei și tu nu vei găsi nimic altceva decît niște fabule și povești care nu exprimă nimic, dar care sunt clădite din virtuți omenești, dar de obicei din pasiunile, slăbiciunile și greutățile omenești; și aceasta este redată oamenilor ca fiind învățătura dumnezeiască prin foc și sabie! Dar dacă tu poți face altcumva, este bine! Din partea mea nu vei avea tu nici o piedică în drum!
        Cel mai frumos exemplu îți dă învățătura lui Moise! Citește-l pe Moise și uită-te după aceea la templu și spune-mi după aceea, dacă mai există măcar o virgulă din înțelepciunea străveche! Însuși Dumnezeu a dăruit între fulgere și tunete în deșert, la marea roșie, lîngă muntele Sinai, porunci vindecătoare pentru poporul înspăimîntat și prin aceasta a stabilit vechea legătură între Sine și poporul Său; cei care au îndrăznit să fie răi, au fost renegați și pedepsiți pe loc prin tot felul de necazuri, da, chiar și prin moarte! Dar la ce a folosit totul? Întreabă tu acum misterile groaznice ale templului și ei îți vor da toate dovezile nule!
        Unde este chivotul legii minunat, peste care se afla Dumnezeu în chipul unei flame mari? Da o flamă de petrol poți vedea, dacă ești un roman și jertfești templului puțin aur sau argint; dar nu mai este nici urmă de minunatul chivot al legii!
        De aceea nu este după părerea mea adevărată vreo învățătură dumnezeiască cu toate relevațiile ei; ea poată să fie în început cît se poate de pură, dar în mîinile oamenilor este modificată cu mare grabă, că aceasta se aseamănă cu cea dintîi atît de puțin, ca un bătrîn de o sută de ani care seamănă ca atunci, cînd el a fost un nou născut! Timpul și necesitățile diferite ale oamenilor preschimbă purul în nepur; și ca un mare martor de neînvins al adevărului, se află înaintea noastră povestea tuturor timpurilor și a tuturor popoarelor, care nu poate fi negată de nimeni!
        Vezi mai departe, prietene: cu toate că nu doresc să mă supraestimez niciodată așa de mult, ca să-mi închipui, ca sunt în stare să-ți devin un învățător, cred totuși pe ici pe colo - exceptînd cunoașterea ta desigur foarte aprofundată a puterilor secrete ale naturii - că înțeleg deci totuși ceva puțin în privința mai bună omenească și te sfătuiesc, ca fiind desigur un prieten al oamenilor asemenea ție, să eviți neapărat localitățile mari, în care omenirea este deja prea tare stricată pînă la cea mai adîncă temelie de viață, mai mult încă decît cea mai rea ciumă, căci altfel suprafața pămîntului nu va mai fi mult timp călcat de picioarele tale aducătoare de vindecare!
        Să nu te încrezi în farisei, în învățătorii de lege, în învățătura ta proprie despre Dumnezeu și calcă rar în acele regiuni, peste care își exercită Irod stăpînirea lui feudală, căci așa vei putea tu face omenirii sărace încă mult timp bine; dacă, însă, treci cu vederea peste toate acestea, atunci vei împărtăși din păcate numai prea acuși destinul aspru al lui Ioan! Pentru că eu sunt în postura, de a ști din temelie, cît de nedescris de răi sunt acum oamenii lumii propriu zise! Ia astăzi sabia din mîna guvernului Romei și desfințează legile asupritoare și vei vedea în ziua următoare oamenii făcînd între ei tărăboi mai rău decît o masă mare de tigri, urși, lupi și hiene! Bărbății devin diavoli și femeile furii!“

107. Domnul îi dă aluzii căpitanului despre ființa Lui și misiunea Lui.

        Spun Eu: „Tu Îmi ești într-adevăr un om și prieten destul de drag și ceea ce ai vorbit tu, este din păcate numai prea adevărat; dacă aș fi un om de felul, cum sunt oamenii pămîntului, atunci aș și urma sfatul tău de îndată; pentru că în pieptul tău bate o inimă cinstită de om; dar Eu sunt un cu totul alt om și o cu totul altă ființă, decît ceea ce crezi tu despre Mine! Vezi, pe Mine trebuie să Mă asculte toate puterile cerului și ale acestui pămînt; și Eu nu trebuie în consecință să Mă tem de nimic. Se va împlini scriptura într-adevăr amar și dureros, dar nu după voința acestei lumi, ci după voia Tatălui din cer, care este însă acum în Mine, precum sunt și Eu în El, din veșnicie! Dar, de aceea nu va suferi puterea Mea asupra cerului și a pămîntului nici cea mai neînsemnată pierdere. Pentru că, dacă aș vrea, atunci ar fi acest pămînt preschimbat în cea mai rapidă sclipire în praful nimicniciei îmreaună cu totul, ce este în el și pe el, ce respiră, trăiește și se mișcă; dar, deoarece motivul Meu se numește ‘păstrare’, de aceea nu se întîmplă așa ceva!
        Se poate întîmpla, ca Eu să fiu acuzat ca fiind un agitator și hulitor de Dumnezeu din furie și cea mai invidioasă pizmă a templului și voi fi de aceea pus pe cruce; dar toate acestea nu vor rupe puterea Mea și învățătura Mea nu va avea nici cea mai mică pagubă, pînă la sfîrșitul acestei lumi.
        Vor face, ce-i drept, oamenii lumii propriu ziși cu timpul în cea mai mare măsură același lucru din învățătura Mea, ce au făcut egiptenii, grecii și romanii din învățătura din începuturi, pe care o primiseră Adam și primii săi urmași; dar pe lîngă asemenea idolatri vor fi totuși mulți, care vor ține și vor poseda învățătura Mea și puterea Mea tot așa de curat, precum iasă ea din gura Mea, și, cu aceasta, vor și avea ei și vor deține continuu puterea, care le este dăruită prin credința vie în cuvîntul Meu în timp limitat și în lumea cealaltă, pe veci! Eu sunt deci de asemenea un Domn și nu Mă înfricoșez de aceea de nici un domn și de nici o lege ale aceluiași!“
        Spune căpitanul: „Prietene, aceasta este mult spus cu puține cuvinte! Aprecind după faptul ce ai săvîrșit aici, aproape că aș putea crede asta, că ți-ar putea fi așa ceva posibil, cu toate că vindecări asemănătoare - numai nu în măsura aceasta foarte larg răspîndită - nu-mi sunt cu totul străine; pentru că este o treaba cunoscută, că apariții ieșite din comun asupra sănătății trupești, precum și a celei duhovnicești a unui om, depinde de cum este alcătuit temperamentul său, au o influență adeseori minunat hotărîtoare. Așa de exemplu i-a redat o mare sperietură deja unui surdo-mut auzul și limba! Eu aș ști să-ți povestesc o grămadă de cazuri asemănătoare, - dar timpul este prea scurt.
        Eu vreau, însă, să-ți spun  foarte pe scurt cu aceasta numai faptul, că felul tău de a vindeca, atît de ieșit din comun cît și este el și la cîtă mulțumire el ne și obligă, nu poate însă totuși să-mi procure deplina convingere, că de aceea n-ar putea să-ți facă nimic orice altă putere a cerurilor și a lumii! Eu nu vreau să spun că este discutabilă posibilitatea, - la Dumnezeu ar fi doară toate lucrurile posibile; dar prietene, este o mare prăpastie între posibilitate și realitate! Cînd te voi cunoaște mai îndeaproape, voi deveni probabil și mai tare în credință.
        Dar acum, cel mai drag și scump prieten, te rog, să nu cumva să preiei în nume de rău cuvîntarea mea probabil puțin cam prea pretențioasă, pentru că eu am vorbit numai, ceea ce înțeleg, nu cumva din inimă rea, ci dintr-o inimă cu siguranță bună! Pe mine mă cheamă însă acum treburile de serviciu, cărora trebuie să le dau ascultare; mîine, însă, îți stau ziua întreagă la dispoziție!“
        Spun Eu: „Dacă vrei să rămîi, poți și rămîne; pentru că slujirea ta este îndeplinită în numele tău!“
        Spune căpitanul: „S-a făcut, ce-i drept, deja destul de întuneric; fără lună ar fi deja noapte; eu voi fi însă imediat iarăși aici, - numai că trebuie mai înainte să fac încă o vizită în tabără și să văd, dacă străjerii de noapte sunt într-adevăr împărțiți și așezați ordonat.“
 Cu aceste cuvinte, părăsește căpitanul în grabă încăperea și Ebahl îl laudă ca fiind un comandant, care ar avea puțini asemenea lui și că Ghenizaret ar putea să-și socotească ca mare noroc faptul de a avea un asemnea șef de militărie bun, experimentat în toate lucrurile, drept și în sfera lui foarte deștept!
        Spun Eu: „Aceasta este într-adevăr spre rușinea mare a multor evrei, care au cuvîntul lui Dumnezeu și poruncile lui Dumnezeu și a căror inimă întreagă este totuși plină de minciună și plină de înșelăciune, plină de gîlceavă, mînie, adulter și toată desfrînarea. De aceea se va și întîmpla, că evreilor li se va lua îimpărăția făgăduită lui David după spusele lui Daniel și li se va da păgînilor și urmașii fiului lui Hagar vor domni peste urmașii lui Isaac, cu toate că toată mîntuirea pornește în acest timp din seminția lui Iuda peste tot pămîntul.“
        Spune Ebahl: „Invățătorule, tu ești ca Mîntuitor mai bun decît un prooroc! Eu încă nu pot într-adevăr să înțeleg, de ce profeții au proorocit fără excepție în același mod mereu numai rău, niciodată însă ceva bun! Trebuie să fie asta așa, sau cred profeții, că pot menține doar prin aceasta faima lor misterioasă, dacă nu le propovăduiesc oamenilor nimic altceva, decît o pedeapsă una după alta a lui Dumnezeu?
        Invățatorule drag, minunat, eu am observat din cuvîntările tale, că tu ești, pe lîngă Mîntuitorul miraculos, încă și altceva, anume un profet asemenea unuia dintre cei patru profeți mari și astfel mi-ai putea tu da într-adevăr o oarecare lămurire despre ființa stranie a profeților! Cum am spus, mie mi-au fost profeții tot timpul un mister și așa doresc să aud ceva mai îndeaproape despre ei!“

108. Relația unui profet cu Dumnezeu și oamenii.

        Spun Eu: „Un profet este tocmai un om foarte simplu și firesc, împovărat cu tot felul de slăbiciuni ca tine; dar, deoarece are el o inimă înțelegătoare, în care nu pot prinde rădăcini tari nici furia, nici răzbunarea, nici pizma, nici mîndria, nici adulterul și tot felul de desfrînări, de aceea curățește Duhul Dumnezeiesc inima acestuia de murdării diverse ale lumii; și dacă inima singură este astfel  curățită, atunci toarnă Duhul Dumnezeiesc o lumină din ceruri într-o asemenea inimă.
        Deoarece profetul recunoaște ușor, că aceasta este o lumină din ceruri, care se pronunță tot timpul în cuvinte limpede de înțeles, de aceea are voie profetul deci săvîrșit să repete atunci tare numai cu vocea gurii sale, ceea ce el aude clar și răspicat în inima lui și el proorocește atunci deja într-o măsură desăvîrșit profetică!
        Dacă este atunci necesar, atunci voința profetului va fi îndemnată din partea lui Dumnezeu, să vorbească către popor ce aude în inima lui și același lucru să facă în fața acestuia, - și așa ceva se numește atunci o proorocie pe deplin adevărată sau o prezicere și este tot așa de bine cuvîntul curat al lui Dumnezeu, de parcă ar fi vorbit Dumnezeu Insuși nemijlocit către oameni din gura Lui.
        Dar de aceea nu prețuiește un asemenea profet cu nici un păr mai mult în fața lui Dumnezeu, decît fiecare alt om, căruia îi lipsește pe deplin acest dar; pentru că profetul trebuie să facă atunci din voința sa foarte proprie de asemenea același lucru, ce a vorbit Duhului lui Dumnezeu prin inima lui și prin gura lui către oameni, căci altfel vine peste el tot așa de bine o judecată ca peste fiecare, care aude voia lui Dumnezeu, dar nu face conform acesteia, - și aici este un profet într-o situație mai rea, decît un alt om. Dacă un altul crede cu greu în slăbiciunea și noaptea sufletului lui, ceea ce profetul îi vorbește, atunci va avea el de înfruntat o judecată mai mică, pentru că n-a vrut să creadă, ce i-a spus profetul; dar pentru profetul însuși nu există vreo scuză, precum nici pentru acela, care a crezut aici și n-a făcut totuși din dragostea față de lume și față de alte comori, ceea ce i-a fost poruncit de către profet, să facă.
        În schimb, însă, va fi răsplata unui profet cîndva mai mare, decît acea a unui alt om; pentru că un profet trebuie să poarte mereu de șapte ori așa de mult, decît fiecare alt om pentru sine. Toți, la care a vorbit un profet, vor fi dați lui în lumea cealaltă, cei buni precum cei răi și el îi va judeca în numele Meu asupra fiecărui cuvînt, pe care l-a vorbit el lor în zadar!
        Cine primește, însă, un adevărat profet în numele Meu și în numele profetului însuși îl îngrijește și este prietenul acestuia, acela va primi cîndva de asemenea răsplata unui profet. Și cine susține un profet, ca profetului să-i fie mai ușor în munca lui grea, acela va primi de asemenea răsplata unui profet; pentru că în lumea cealaltă va sta slujitorul unui profet pe aceeași treaptă lîngă profet și va judeca ca atare duhurile supuse profetului și va domni peste ele pentru totdeauna și împărăției lui nu-i va fi pe veci niciodată vreun sfîrșit!
        Vai însă acelora, care părăsesc un profet din cauza lumii sau îl suspectează chiar pe ici pe colo și într-un lucru sau într-altul! Și încă mai mult vai persecutorilor unui profet, pentru că aceștia vor ajunge cu greu veșnic vreodată la concepția lui Dumnezeu! Cine ridică însă mîna asupra unui profet, să fie pedepsit cu focul veșnic în cel mai de jos iad! Pentru că inima unui profet este a lui Dumnezeu și gura lui este a lui Dumnezeu și așa mîinile, picioarele, ochii și urechile! Unde este un profet, acolo este și Dumnezeu; de aceea, să pășiți voi în locuința lui cu adînc respect profund, pentru că locul, unde se află el, este sfînt. Aceasta să fie respectat în inimă, într-adevăr nu din pricina profetului, care este un om, ci din pricina lui Dumnezeu, care vorbește și mărturisește în inima profetului.
        Dar că un profet adevărat propovăduiește pentru lume numai o judecată una după alta, își are motivul foarte simplu în faptul, fiindcă Dumnezeu trezește un profet numai atunci, cînd aceasta (adică lumea) a uitat de Dumnezeu și s-a aruncat în toate patimile tocmai ale lumii!
        Spune-Mi acum, Ebahl, dacă ești tu acum lămurit despre ființa unui profet adevărat!“
        Spune Ebahl: „Pe deplin, tu învățătorul meu foarte stimat! Tu ești însă prin urmare totuși cu siguranță de asemenea un profet!?“
        Spun Eu: „Eu nu sunt un profet, pentru că scris este: ‘Din Galilea nu vine nici un profet!’ Dar Eu sunt mai mult decît un profet! Pentru că în pieptul Meu sălășluiește tot același Duh, care a vorbit prin gura profeților și va vorbi de acum încolo încă mult mai mult. Pentru că aceia care în urmare vor purta numele Meu pe deplin credincios în inima lor, în aceia se va sălășlui și duhul proorocirii! Înțelegi tu aceasta?“
        Spune Ebahl: Doamne și învățătorule! Mie mi se pare, că nici un om obișnuit nu poate vorbi așa ca tine! În spatele tău se află un altul, care tăinuiește cămașa ta și pielea ta de ochii noștri!“

109. Profeții ca trimiși ai lui Dumnezeu și diferența acestora față de ființa Domnului.

        În timp ce Ebahl, căruia începe deja să-i răsară o altă lumină, se sfătuiește încă continuu tot așa și vine deja căpitanul iarăși înapoi și povestește plin de bucurie și minunare, cum ar fi întîlnit el totul în cea mai bună ordine și cum comandanții săi inferiori lui s-ar fi mirat, cînd ar fi venit el a doua oară, după spusele lor și ar fi întrebat, dacă ar fi într-adevăr totul în ordine, pentru că el ar fi ordonat și ar fi aranjat totuși totul cel mai bine cu o jumătate de oră înainte! El, însă, ar fi scăpat iarăși din încurcătură prin faptul, că a pretins, că ar fi înteprins cu aceasta numai o revizie înțeleaptă de după, cu care lucru au și fost, deci, toți pe deplin mulțumiți, fără întrebări ulterioare.
        Pe Mine M-a întrebat el însă apoi foarte însetat de a cunoaște, cine ar fi fost, deci, în consecință al doilea eu al său, care ar fi îndeplinit munca lui chiar așa de lăudabil în locul lui.
        Spun Eu: „ți-am spus doară totuși înainte de asta, că toate puterile cerului și stăpînirile acestui pămînt Îmi stau la dispoziție în fiecare moment; iar tu n-ai vrut să crezi asta! Acum, însă, sper că vei crede asta într-adevăr, că Eu veșnic nu trebuie să Mă tem de vreo moarte și că și Eu sunt un Domn, care are ceva de vorbit și de poruncit!“
        Spune căpitanul: „Da, Doamne și învățătorule, tu trebuie să fii un Dumnezeu! Și învățătura noastră romană despre Dumnezeu, nu mi se mai pare tocmai așa de fantastică ca înainte; pentru că eu am acum în persoana ta doară lămurirea pe deplin cea mai vie, că din cînd în cînd și-a părăsit deci totuși un Dumnezeu cerurile Sale și o perioadă de timp s-a arătat acuși într-o formă și acuși într-o altă formă copiilor muritori și i-a înbogățit cu tot felul de comori duhovnicești și pămîntești, ca muritorii să cultive pămîntul, altfel arid, în așa fel, ca el să devină cîndva și un sălaș pentru zei nemuritori! - Am dreptate, sau nu?“
        Spun Eu: „Asta nu este altceva, decît o născocire înfumurată și goală, care sună destul de gingaș păgîn, dar nu conține în sine vreo scînteie de un adevăr, în forma cum tu îl înțelegi.
        Ah, dacă înțelegi tu însă prin noțiunea ‘pămînt’ recunoașterile și voința oamenilor, atunci ai putea avea dreptate cel puțin într-un fel și formă bine corespunzătoare adevărului; dar zei, care nu sunt și nu sunt niciunde, n-au călcat într-adevăr niciodată pe undeva suprafața pămîntului. Acei oameni, prin a căror gură a vorbit Duhul lui Dumnezeu către oamenii pămîntului și prin a căror voință s-au întîmplat foarte des și foarte multe minuni, n-au fost zei, ci profeți, de fapt tot așa de bine oameni ca tine și au și murit după trup, - dar firește că nu în ceea ce privește sufletul și duhul.
        În Mine, însă, pășește Duhul lui Dumnezeu acum pentru prima oară pe acest pămînt! Acesta este același Duh, despre care au proorocit adeseori și adeseori toți strămoșii și toți înțelepții bătrîni și toți proorocii în vedeniile lor curate.“
        În timp ce vorbeam Eu însă așa ceva către căpitanul mirat, a venit un slujitor în încăpere și a spus, că afară, în aer liber, așteaptă ajutor deja iarăși o grămadă de bolnavi  și dacă Eu aș dori să-i ajut.
        Spun Eu către slujitor: „Atunci du-te afară și spune-le, ca ei să plece liniștiți în patria lor!“
        Și slujitorul s-a dus în grabă afară și nu s-a mirat puțin, cînd i-a văzut pe toți, care mai înainte se tînguiseră și se văitaseră în fața pragului casei, săltînd între ei încoace și încolo, veseli, voioși bucuroși, lăudîndu-L pe Dumnezeu. De-abia după un timp le-a spus el vindecaților, ceea ce i-am poruncit să le spună - și cei vindecați s-au dus în patria lor.
        S-a discutat însă apoi și despre aceasta încă în jur de două ore, ce a fost de unul și același cuget, cu ceea ce se vorbise deja la vindecări anterioare și se poate lăsa aceasta aici de aceea cu drept cuvînt la o parte. Noi am luat pîine și vin în timpul vorbăriei și ne-am dus apoi la odihnă.

110. Cîmpia binecuvîntată. Plimbarea pe mare.

        În ziua următoare, deja dis de dimineață, a fost locul întreg deja iarăși plin de tot felul de bolnavi.
        Ebahl veni la Mine și Mă rugă, ca să-l ajut; pentru că ei ocupau locul în fața casei sale deja de așa natură, că acolo nici un om n-ar mai putea merge afară și intra înăuntru. El l-ar fi văzut pe căpitan deja afară, care ar dori să intre în casă, dar nu reușește să pătrundă prin adunarea bolnavilor înșirați denși unul lîngă altul!
        Atunci M-am dus la pragul casei, Mi-am ridicat mîinile Mele peste bolnavi, - și ei s-au făcut toți deodată sănătoși, țipau de bucurie și l-au lăudat și l-au slăvit pe Dumnezeu din înălțime, care i-ar da omului o asemenea putere!
        Eu, însă, le-am poruncit să tacă și să se ducă acasă și să ocolească de acum încolo păcatul! Și ei toți au ascultat și s-au dus acasă.
        După aceea i-am spus însă lui Ebahl: Dacă ar veni să caute aici mai mulți ajutor încă în decursul zilei, atunci să nu se pună în stradă, ci pe cîmpia mare care se află dincolo de stradă, acolo li se va ajuta; aceia, însă, care s-ar cantona direct în stradă, acelora să nu le fie ajutat! - Apoi am binecuvîntat cîmpia, după care lucru atunci fiecare, care călca ca bolnav pe cîmpie, a devenit de îndată sănătos.
        Veniră însă în această zi mai multe sute de bolnavi din toate orașele, piețele și satele și dintre aceștia n-a fost niciunul, care n-ar fi fost vindecat.
        Cei doi eseeni făceau din oră în oră ochi mai mari și cei cîțiva farisei și învățători de lege se și supărau din oră în oră tot mai mult, deoarece faima lor se diminua tocmai de asemenea din oră în oră pînă în nimic; pentru că ei nici n-au mai fost observați și n-au fost întrebați de nimic și oamenii lui Ebahl le-au dat din cînd în cînd chiar de înțeles, că ei ar fi acum în casă pe deplin în plus și, deoarece vremea ar fi bună, ar putea să meargă într-adevăr la Ierusalim. - Dar ei n-au preluat un asemenea sfat, ci au rămas toți aici.
        După un timp a venit unul dintre farisei la Mine și M-a întrebat, dacă această cîmpie va deține acest caracter în continuare.
        Spun Eu: „Numai în decursul acestei zile, pînă la asfințit!“
        Spune fariseul: „De ce, deci, nu pentru totdeauna?“
        Spun Eu: „Pentru că există anumiți oameni, care ar împrejmui o asemenea cîmpie numai prea acuși cu un gard prea mare și ar cere atunci de la aceia, care vor să devină sănătoși, aur și argint mult; și deoarece Eu nu vreau așa ceva, de aceea rămîne această cîmpie în calitatea ei vindecătoare numai pînă astăzi seară, pentru că îmbulzeala oamenilor este prea mare. - Mîine, cînd puțini vor veni încoace din pricina vindecării, să fie ei vindecați prin credința lor și prin încrederea lor!“
        La această explicație, Mi-a întors spatele plin de furie cel care a întrebat și nu M-a mai întrebat nimic toată ziua; la aceasta, însă, s-au ocupat cei doi eseeni cu atît mai harnici de Mine.
        Căpitanul a fost de aceea deja supărat pe eseeni și le-ar fi spus cu drag, că ei au vorbit cu Mine într-adevăr deja îndeajuns; dar el s-a stăpînit totuși cu toată puterea de dragul Meu.
        După amiaza, i-am trimis pe cei doi, însă, la Matei și la ceilalți ucenici ai Mei, printre care l-au găsit acuși pe Bartolomeu și au avut cu el o mare bucurie, deoarece era cum se știe și el un eseen. Cu ucenicii au discutat atunci cei doi pînă la miezul nopții despre învățătura Mea, faptele Mele și despre firea mea dumnezeiască.
        Iar Eu am făcut după amiaza o ieșire la mare cu căpitanul și cu Ebahl și familia lui, unde cei opt slujitori ai corabiei se ocupau de corabie și o îmbunătățeau pe aceasta, pentru că ea era pe ici pe colo deja puțin deteriorată, destul de bine cu toată hărnicia. Atunci cînd am ajuns la ei, au avut ei o bucurie mare și i-au povestit căpitanului, cum mersesem Eu pe apă. Pentru că această întîmplare nu le ieșise celor opt absolut deloc din cap și din cuget.
        Atunci cînd căpitanul a auzit așa ceva, M-a întrebat, cum ar fi deci aceasta posibil.
        Ii spusei Eu: „Eu ți-am povestit doară ieri, ce fel de puteri Îmi sunt supuse și trebuie să-Mi slujească! Cum mai poți tu întreba? De altfel, dacă te încumeți, de a pune picioarele tale pe apă și Eu vreau aceasta, atunci vei putea și tu să mergi pe ea, atîta timp cît vreau Eu! Dacă vouă tuturor vă convine, atunci vrem noi să facem imediat o încercare! Dar voi nu trebuie să aveți îndoieli, ci trebuie să-Mi urmați foarte curajoși îndrăzneți!“
        Spune căpitanul: „Totul ar fi potrivit, dacă numai marea n-ar fi aici la mal imediat așa de adîncă! Cea mai lungă distanță de aici în sus și în jos se duce imediat vertical în jos în adîcimea aproape fără fund! S-ar putea să nu-i reușească primul pas, deci, totuși cuiva într-un mod posibil, - și atunci ai fi acolo jos, unde sălășluiesc monștri și salamandri mari!“
        „Puțin credinciosule“, îi spusei Eu, „ești tu așadar de părere, că Eu aș îndrăzni să fiu de-o îndrăzneală nebună, dacă n-aș ști, cine sunt și cine laolaltă trebuie să fie un supus voii Mele? - Cine dintre voi are curaj și credință, acela să-Mi urmeze!“
        Aici am călcat pe suprafața mării, - și ea M-a purtat ca solul tare. Astfel am pășit zece pași de la mal, M-am întors și am invitat compania, să vină la Mine; dar ei nu se încumetau.
        Atunci am chemat-o pe cea mai tînără fiica mică de doispezece ani a lui Ebahl și fetița a prins curaj și a pus la început primul picior cu foarte mare grijă pe apă. După ce ea s-a convins însă, că apa nu se dădea la o parte, ci îi servea piciorului o rezistență tot așa de bună ca o suprafața pietroasă, atuunci a început ea de îndată, să salte foarte vioaie la Mine și avea o mare bucurie în faptul, că apa o purta!
         După fetiță au încercat aceasta așadar și ceilalți, cu excepția căpitanului și toți s-au aflat destul de bine și voioși pe suprafața apei, acum firește foarte liniștită.
        Căpitanul M-a întrebat, plin de mirare și acum totuși deja pe jumătate curajos: „Cum ar merge aceasta așadar atunci, dacă ar veni o furtună?“
        Spun Eu: „Vino și convinge-te!“
        În sfîrșit încercă și căpitanul, să pună un picior pe apă și deoarece s-a convins, că apa nu se dădea la o parte, de aceea a pus el în sfîrșit foarte cu grijă și al doilea picior după el, a mers, făcîndu-se foarte ușor cu respirația ținută, cei zece pași pînă la Mine și a fost foarte bucuros, să stea la Mine pe un pămînt, niciodată călcat în acest mod.
        Eu spusei însă: „Așadar, deoarece v-ați convins, că celor tare credincioși le este și apa un pămînt tare, atunci vrem noi să continuăm acum mai departe plimbarea noastră!“
        Căpitanul s-ar fi dus, ce-i drept, mai degrabă înapoi pe pămîntul tare al malului; dar cele șase fiice foarte vioaie ale lui Ebahl i-au insuflat curaj prin fuga lor veselă încoace și încolo, așa încît el a și mers cu noi în jur de cinci mii de pași departe în afară în largul deja destul de în afară al mării.
        Atunci s-a ridicat însă un vînt destul de puternic și a început, să facă valuri puternice. A început, să le fie frică tuturor și căpitanul Mă rugă, ca să Mă întorc.
        Dar Eu spusei: „Nu te teme! Valurile vin doară numai, pentru a te convinge, că și ele, împreună cu vîntul, care le face, trebuie să Mă asculte.“
        Dar după un timp, cînd valurile veneau mereu tot mai puternic, s-a întors căpitanul și fugi, cît putea el de tare, a ajuns acuși pe deplin nevătămat la mal și a fost după mai multe stări de tremurare înfierbîntate de dragoste foarte bucuros, să aibă iarăși un pămînt intransparent și tare sub picioarele lui. - Noi ne-am dus însă acuși după aceea de asemenea înapoi și am ajuns la căpitanul mirat.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 111-115
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 20:54 View PostDownload Post

111. Despre adevărata rugăciune.

        Cînd ne-am aflat toți iarăși la țărm, a spus atunci căpitanul: „Doamne, acum am dovezi în cea mai mare măsură, că ești ori cel mai înalt Dumnezeu Insuși, sau un Fiu al aceluiași; pentru că aceasta nu poate nici un muritor!“
        Apoi au căzut toți pe genunchii lor în fața Mea și voiau să înceapă, să Mă divinizeze.
        Dar Eu le-am poruncit, ca să se ridice de pe jos și le-am spus: „Ascultați, de toate acestea nu au nevoie Dumnezeu și cu Mine, ci rugăciunea singură adevărată constă în dragostea sinceră față de Dumnezeu, Tatăl din cer și în ceeași măsură și față de împreună oamenii cu voi, care sunt aproapele vostru. Toată altă rugăciune nu are vreo valoare în fața lui Dumnezeu și nici în fața Mea.
        Dumnezeu nici nu i-a învățat vreodată pe oameni, să-L divinizeze cu buzele și să ții inimile reci. Dar, pentru că un Samuel s-a rugat cu voce tare în fața poporului, asemenea mai multor prooroci și pentru că David i-a cîntat lui Dumnezeu Domnului psalmii lui și Solomon cîntecul lui de înălțare, așa a ajuns poporul la rugăciunea goală a buzelor și la jertfele reci.
        Dar, în fața lui Dumnezeu, este o urîciune o asemenea rugăciune și jertfă! Cine nu se poate ruga în inimă, acela să nu se roage mai degrabă deloc, ca să nu se arate necuviincios în fața lui Dumnezeu! Picioare, mîini, ochi, urechi și buze nu i le-a dat Dumnezeu omului, ca el să se roage cu acestea într-un mod înfumurat și gol, ci numai inima singură!
        Dar fiecare om poate totuși să se roage și cu picioarele, mîinile, ochii, urechile și buzele; și anume cu picioarele: cînd merge el la săraci și le aduce ajutor și alinare; cu mîinile: cînd îi apucă pe cei nevoiași de brațe; cu ochii: dacă se uită cu drag la săraci; cu urechile: dacă ascultă cu drag și energic cuvîntul lui Dumnezeu și nu le închide pe acestea în fața rugăminților celor săraci; și la sfîrșit cu buzele: dacă discută cu drag într-un mod alintător cu văduvele și orfanii săraci și părăsiți și dacă pune după puterea și stăpînirea lui cu drag o vorbă bună pentru cei întemnițați la aceia, care îi țin pe săracii adeseori fără vină în temniță, ca ei să-i lase pe aceștia liberi.
        Astfel se roagă omul de asemenea cu buzele, cînd îi învață pe cei neștiutori și îi aduce cu cuvîntul la credința adevărată, la adevărata recunoaștere a lui Dumnezeu și la tot felul de virtuți folositoare. Toate acestea sunt atunci de asemenea o rugăciune lui Dumnezeu foarte bine plăcută.
        Dacă știți voi însă acum aceasta, atunci faceți și conform acestor lucruri, - și voi nu veți avea niciodată o lipsă de binecuvîntări ale lui Dumnezeu! Pentru că aceasta înseamnă atunci: să-L divinizezi pe Dumnezeu în duh și în tot adevărul.
        Este scris, ce-i drept, într-adevăr, că omul să se roage necontenit, dacă nu vrea să cadă în ispită; cît de prostesc și pe deplin nebunesc ar fi însă, dacă Dumnezeu ar cere de la oameni o rugăciune necontenită a buzelor! Atunci ar trebui deci oamenii, pentru a deveni bineplăcuți lui Dumnezeu, să stea zi și noapte continuu în genunchi și să gîgîie necontenit rugăciuni ale buzelor goale, fără inimă și fără sens, asemenea păsărilor în aer! Cînd ar putea ei însă atunci altfel să îndeplinească o muncă necesară? Dar dacă sunteți voi continuu astfel activi cu mîinile, picioarele, ochii, urechile și buzele și îi iubiți totdeauna în inimile voastre pe Dumnezeu și pe săracii care sunt aproapele vostru, atunci vă rugați adevărat și într-adevăr necontenit către Dumnezeu, care vă va și binecuvînta de aceea mereu și vă va da de aceea și cîndva în lumea cealaltă viața veșnică în cea mai mare culme a fericirii! - Înțelesa-ți voi bine toate acestea?“
        Spun toți: „Da, Doamne și învățătorule, aceasta este așa de clar și adevărat, cum este limpede și adevărată lumina soarelui și noi toți vom înfăptui potrivit cu aceasta!“
        Spun Eu: „Bine deci, dragii Mei prieteni, atunci haideți acum să mergem iarăși acasă în oraș!“
        Celor opt slujitori le-a sugerat însă Ebahl, ca unii dintre ei să vină cu noi; și el le va da pîine, vin, pești și fructe pentru subzistența lor. - Atunci  vin de îndată șase cu noi pe cale și Ebahl îi aprovizionează cu toate din belșug.

112. Disciplină de acasă și dragoste.

        Cînd am intrat în casă, au vrut atunci și copiii să rămînă în compania Mea.
        Deoarece Ebahl ținea însă o educație de acasă foarte severă, de aceea le-a interzis el aceasta, mai ales fetițelor și celor două soții și spuse: „Voi ați văzut, ați aflat și ați auzit destul acum; reține-ți aceasta și înfăptuiți potrivit cu aceasta, căci atunci nu veți rămîne fără binecuvîntare, precum v-a propovăduit asta Domnul Insuși afară, la mare. - Acum, însă, mergeți iarăși la munca voastră!“
        Fetele și cele două mame se scuză cu inimile mîhnite și se duc în încăperile lor, de care casa lui Ebahl avea multe; pentru că aceasta era într-adevăr cea mai mare casă din întreg Ghenizaretul.
        Eu, însă, îi spun apoi lui Ebahl: „Prietene, de ce îi trimiți, așadar, de aici? Vezi, este într-adevăr drept, de a ține o disciplină severă și bună în privința copiilor și foarte lăudabil este, de a feri fetele de lume; dar vezi, aici, unde sunt Eu, nu este o lume amenințătoare cu pericol, ci numai un cer foarte plin de binecuvîntare și pe acesta să nu-l invidiezi copilașilor tăi!“
        Cînd auzi Ebahl așa ceva de la Mine, spuse el: „O, dacă numai ție nu-ți sunt supărători, atunci vreau să rînduiesc să fie aduși de îndată iarăși încoace! Dar copiii mei se uită și vorbesc cu drag și de aceea îi îndepărtez, ca ei să nu-ți fie supărători.“
        Spun Eu: „Ce ar exista pe lume, în afară de răutatea mare a oamenilor, care Mi-ar putea deveni supărător? - Du-te și adu-i pe toți iarăși încoace!“
        Ebahl se duse și îi aduse pe toți iarăși la Mine și cea mai tînără fetiță se așeză repede la Mine și începu să fie drăguță cu Mine și să Mă alinte.
        Ebahl i-a intzerzis însă aceasta și spuse, că așa ceva ar fi o necuviință.
        Iar Eu îi spusei: „Prietene, lăsă-i asta; pentru că și-a ales deja partea cea mai bună! Eu îți spun aceasta ție și vouă tuturor: Cine nu vine la Mine ca această fetiță, nu va găsi calea la împărăția lui Dumnezeu! Aceasta, însă, a găsit-o deja! Cu dragoste și aceasta cu cea mai fierbinte dragoste, trebuie să veniți la Mine, dacă vreți să recoltați viața veșnică!
        Această fetiță o dovedește într-adevăr, ceea ce simte în inimă; voi, însă, faceți cuvîntări deștepte și țineți inima voastră rece! Deci, încă nu vă vine în minte, cine aș putea fi Eu și sunt într-adevăr?“
        Aici cad toți jos și Ebahl cuprinde picioarele Mele și le sărută înfocat și spune cu totul dezorienat, după un timp de respect profund: „Doamne! Am simțit aceasta deja de mult, numai că îmi lipsește curajul pentru acest lucru!“
        Spun Eu: „Așadar, atunci n-o pedepsi pe fetiță, care v-a făcut curaj vouă tuturor, de a veni la Mine pe apă! Iar aici v-a făcut ea iarăși curaj, de a Mă iubi! Oh, această fetiță, deci, Îmi este însă și Mie foarte dragă! Ea are deja, ceea ce voi mai aveți de căutat și n-o veți găsi așa de curînd! Rîvniți însă la dragostea vie, adevărată față de Dumnezeu și față de aproapele, căci așa veți avea milostivire și binecuvîntare din belșug!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu n-am simțit niciodată o dragostea față de cineva în afară de față  soția mea și față de cei cîțiva copii ai mei, care se află la Roma, am acționat însă mereu cinstit după dreptate și echitate. Eu n-am aplicat niciodată legea conform durității ei, ci mereu mai mult potrivit cu blîndețea ei și am ieșit astfel tot timpul bine la socoteală. Dar acum simt aceasta, că poți iubi oamenii și le poți face binele din dragoste, asta înseamnă: Poți dori tu însuți, să lași oamenii să aibă parte după putere și posibilitate, de ceea ce recunoști față de tine însuți, ca fiind drept și necesar, - și aceasta este dragostea față de aproapele.
        Așadar, dacă îl iubești pe aproapele în acest fel, atunci îl iubești prin aceasta chiar deja și pe Dumnezeu; dacă iei însă în considerare la dragostea față de Dumnezeu, că Dumnezeu Insuși trebuie să fie prima și cea mai desăvîrșită iubire, în consecința căreia a creat doar El singur lumea simțurilor și a duhurilor, atunci trebuie acest gînd limpede doară în mod necesar să trezească în omul creat, cea mai înaltă dragoste față de Dumnezeu, Făcătorul și omul nu mai poate doară atunci să evite, să-L iubească pe Dumnezeu, ca fiind creatorul cel mai plin de dragoste al tuturor, să-L iubească mai presus de toate din toate puterile care îl însuflețesc.
        Deoarece consider însă acum fără dubii, după toate ce am auzit și am văzut la Tine în decursul acestor cîtorva zile, că ești ori Insuși Făcătorul din începuturi, sau totuși desigur Fiul Lui din veșnicie și Te arăți nouă aici pe pămînt în forma noastră și ne înveți, a Te recnuoaște pe Tine și pe Dumnezeu, de aceea este asta chiar o urmare necesară, că și eu trebuie să Te iubesc mai presus de toate. Dacă nici nu am curajul, să Te alint așa ca această fetiță cu adevărat foarte gingașă, atunci Te îmbrățișez, însă, totuși, în inimă și Te slăvesc mai presus de toate! Și eu sunt de părere, că asta este potrivit și așa.“
        Spun Eu: „Este foarte bine așa; dar mai bine este, dacă dragostea crește astfel, ca la această fetiță! - Uitați-vă numai la ea, dacă nu arde de-a dreptul de dragoste față de Mine!“

113. Lauda potrivită și pericolul la laudă.
                 
        Spune cea mai mare soră, pe care începuse s-o chinuiască puțin gelozia: „Iara a fost deja din totdeauna un caracter foarte îndrăgostit și s-a îndrăgostit acuși în toate, ce i-au venit în cale; ce minune, că se îndrăgostește pînă la moarte într-un bărbat așa de frumos, cum ești tu unul?! Asta nu este într-adevăr o așa de mare artă de viață! Asta aș putea-o și eu; dar la ce mi-ar folosi, dacă Iara îndrăgostită de tot te-a luat acum pe deplin în sechestru?“
        Spun Eu: „Vezi, tu soră geloasă, dacă ai fi avut tu vreodată o dragoste adevărată în inima ta, atunci nici n-ai fi vorbit acum așa! Pentru că n-ai avut însă niciodată o dragoste adevărată în inima ta din cauza răsfățării, de aceea nici nu poți să eviți, că vorbești tocmai astfel, cum vorbești acum!
        Vezi, draga Iara iubește - și nu întreabă, dacă este întocmai iubită! Prieten și dușman îi este tot una; ea este cu totul fericită, că poate numai totul cuprinde cu iubire. Să gîndească numai la faptul, dacă și ea va fi iubită, nu i-a venit încă niciodată în cugetul ei; ea te iubește mai mult pe tine și pe toți frații și surorile ei tot așa ca și pe părinți, decît este ea iubită de toți! Ea stă, însă, în dragostea voastră ca ultima, ceea ce n-a indus-o încă niciodată în eroare în iubirea ei mare față de voi! Vezi, aceasta înseamnă să iubești cu adevărat!
        Dacă iubești, atunci vrei tu să fii pe lîngă aceasta încă de zece ori mai mult iubită! Și dacă dragostea nu-ți este astfel împărtășită, atunci devii plină de nemulțumire și plină de tot felul de suspiciuni în inima ta plină de egoism!
        Vezi-o dimpotrivă pe draga Iara, dacă ea a făcut vreodată încă vreo pretenție în orice formă înfățișată asupra iubirii reciproce! Din acest motiv, însă, are ea voie deci acum să Mă și iubească, cît poate numai cumva inima ei! Pentru că numai de dragul acesteia am venit încoace și de dragul ei voi mai rămîne încă cîteva zile aici; și așa aveți voi toți să-i mulțumiți asta acestei fetițe, că am venit încoace și i-am vindecat pe bolnavii voștri, precum localitatea întreagă și de acum încolo voi vindeca încă mai mulți bolnavi.
        Pentru că oriunde aș ajunge Eu, caut cea mai inferioară parte și cea mai împovărată! Totul însă, ce este mare în fața ochilor lumii și foarte stimat, este o urîciune în fața lui Dumnezeu! Osteniți-vă de aceea, de a fi așa, cum este aici draga Iara, căci atunci Îmi veți sta de asemenea tot așa de aproape precum ea acum, duhovnicește și trupește, pentru viața de acum și cîndva pe veci!
        Dacă îl lăudați pe cineva, atunci lăudați-l pe acela, care merită într-adevăr o laudă! Dacă cel lăudat devine însă înfumurat la laudă, atunci nu-l mai lăudați; pentru că înfumurarea este sămînța spre trufie și acesta este duhul lui satan!“
        Spune Ebahl: „Dar Doamne, dacă Tu o scoți chiar așa în evidență pe Iara a mea în fața celorlalte surori ale ei, nu este de făcut griji, că devine înfumurată?“
        Spun Eu: „Numai să nu ai tu de aceea vreo grijă! Cine M-a cuprins o dată, pe acela l-a părăsit pe veci orice înfumurare! Iara, spune-Mi, dacă te crezi acum de aceea ceva mai bun, decît toate surorile tale, pentru că Eu Te îndrăgesc acum așa de exclusiv!?“
        Spune Iara foarte timid: „O Doamne, Tu singurul Meu iubit, pentru aceasta nu sunt eu de vină și nici surorile mele! Eu vreau însă, ca Tu să le îndrăgești pe cele cinci surori ale mele mai mult decît pe mine; pentru că ele sunt doară mult mai frumoase și mai deștepte decît sunt eu. Pe mine m-au numit ele doară întotdeuna cea urîtă și proastă, ceea ce am și meritat însă foarte bine; pentru că așa frumoasă ca ele, nu sunt eu cu siguranță și - păi da - proastă sunt într-adevăr de asemenea. Dar eu mai sunt doară încă tînără și voi deveni într-adevăr încă mai deșteaptă, cînd voi fi așa de bătrînă, cum sunt ele!
         Oh, peste dragele mele surori nu las nimic să se iveasă; pentru că ele mă învață doară tot felul de lucruri  folositoare și mă îndrăgesc toate destul de mult, dar și eu le iubesc din toate puterile mele ale trup-sufletului. Doamne, trebuie să le fii de asemenea bun! Pentru că vezi, eu simt imediat o mîhnire tare a inimii, dacă le văd pe surorile mele puțin întristate; atunci vreau eu iarăși să dau totul, ca numai dragele mele surori să fie destul de vioaie și bucuroase!
        Eu nu pot vedea nici un om trist și nici un om nefericit; mai degrabă aș dori să iau toată tristețea și toată nefericirea asupra mea, dacă prin aceasta numai toți nefericiții și întristații ar putea să fie fericiți, bucuroși vioi! De aceea fii Tu, cel mai drag al meu Domn Iisus și surorilor mele tot așa de bun cum îmi ești mie; pentru că doară și ele merită aceasta!“
        Spun Eu: „Da - ție, cea mai dragă a Mea Iara, nu-ți pot firește refuza nimic! Surorile tale înțeleg însă acum deja de asemenea, de ce te îndrăgesc chiar așa de mult și cînd ele ți se vor asemăna pe deplin în inimile lor, le voi îndrăgi de asemenea tot așa ca și pe tine; fii tu de aceea cu totul fără grije!
        Pentru că uite, tot așa, cum tu nu poți vedea nici un nefericit și întristat, fără dorința, de a-i ajuta, este și la Mine - numai într-o măsură mult mai mare - dorința și cu ea voia atotputernică și tare, de a-i ajuta fiecărui om în timp și în veșnicie!
        A căuta ce este pierdut, a vindeca ce este bolnav și totul, ce este aici întemnițat, a elibera, este firea Mea, intenția Mea și voia Mea; dar totuși trebuie să-i rămînă și fiecărui om de neclintit voința lui cea mai liberă. - Spune-Mi, tu cea mai dragă a Mea Iara, dacă intenția Mea nu-ți place foarte bine.“

114. Iara despre experiențele ei de rugăciune.

        Spune Iara: „Oh, cum să nu mi-o placă? Și eu doresc doară să fac asta tot așa, dacă aș putea numai! Dar la ce îmi folosește voința mea iubitoare de oameni, dacă nu pot ajuta? Eu pot numai atunci, cînd este vorba despre o treabă mică, să-i rog pe părinții mei, ca ei să le dea ajutor celor săraci și nevoiași în acest lucru am fost ascultată aproape încă întotdeauna, - firește cîteodată într-adevăr și puțin certată pentru acest lucru, pentru că am o inimă chiar așa de prostesc- moale; dar despre asta nu m-am supărat niciodată, - dacă săracilor le era numai ajutat.
        Cu rugămintea către Dumnezeu, atotputernicul Domn, nu mi-a mers însă întotdeauna așa de bine! Pentru că aici m-am și rugat adeseori; și cînd credeam deja, că Dumnezeu îmi va asculta cu siguranță rugămintea mea și m-am dus atunci acolo, pentru a verifica, dacă rugăciunea mea copilăroasă a dat ceva roadă, - n-a fost nimic acolo! Totul era încă la suferința veche.
        Eu m-am dus atunci firește iarăși la tatăl meu și l-am întrebat, de ce, deci, Dumnezeu, Atotputernicul, ar fi cîteodată chiar așa de fudul de urechi!
        Atunci mi-a spus tatăl, că Dumnezeu ar ști, de ce îi trimte acestuia sau aceluia o suferință mai îndelungată spre mîntuirea sufletului său și măsoară foarte bine timpul, cît de mult are acesta sau acela de îndurat; și aici nu folosește atunci nici o rugăciune îndeosebi, în afară de faptul că un astfel de păcătos s-ar fi întors repede pe deplin la credință! Și iată, eu am fost cu aceasta mai liniștită; dar nu am renunțat de aceea la rugămintea pentru cei săraci.
        Dar cîteodată m-a și auzit repede Dumnezeul drag și mare și atunci am și avut însă într-adevăr cea mai mare bucurie! Pentru că nu există în această lume într-adevăr nici o mai mare fericire pentru o inimă milostivă, decît să afli, că Dumnezeul mare ascultă chiar rugăciunea unei fetițe aproape încă minore!
        Și că Tu, o Doamne, ai venit la noi, mi se pare de asemenea aproape așa, de parcă Dumnezeul mare ar fi ascultat rugăciunea mea! Pentru că noi toți am auzit de la mulți, care au venit încoace, că în Nazaret și împrejurimea acestuia un anume tîmplar Iisus înfăptuiește vindecări chiar așa de ieșit din comun de mari, ba chiar nemaiauzite la cei bolnavi, ba chiar face morții iarăși vii; orbii văd, cei pe deplin surzi își primesc cu desăvîrșire iarăși auzul și muții limba iarăși, cei ???pralitici??? și infirmii ar deveni iarăși drepți și întregi, - pe scurt, n-ar exista nicio boală, pe care n-ar vindeca-o imediat!
        La început am considerat aceasta o fabulă; dar cînd au venit mereu iarăși oameni la noi, chiar și asemenea oameni, care fuseseră vindecați miraculos de către Iisus, atunci începuserăm să credem, că acest lucru stă într-adevăr astfel.
        Atunci m-a cuprins o dragostea prea mare pentru acest om, căruia îi este așa ceva posibil și l-am rugat atunci zi de zi pe Dumnezeul drag într-un fel așa de evlavios și încrezător, precum mi-a fost numai întotdeauna posibil, că El să dorească să Te conducă la noi prin atotputernica Lui! Și iată, Dumnezeu m-a auzit corect și Te-a adus la noi!
        Cînd s-a spus, că ai fi venit, ah, asta este de nedescris, ce fericire am simțit atunci! O cu cît drag, dacă aș fi avut numai curajul, ți-aș fi căzut pe grumaji! Dar eu am trebuit, din pricina părinților mei, fraților mei și surorilor mele, să pun inimii mele un frîu puternic. Astăzi, însă, a venit timpul pentru mine chiar prea nedescris de fericit, să șed la Tine, învățătorul și Domnul, pe care îl iubesc peste toate măsurile, de cînd am auzit de la El primul cuvînt.
        Oh, acum ești aici și eu Te am pe Tine și - o ce fericire de nedescris! - am voie să Te iubesc și sunt iubită și de Tine. Oh, acum se pare că nici înșiși cei mai desăvîrșiți îngeri din cer nu sunt într-adevăr mai fericiți, decît sunt eu acum! - Dar Tu nici nu ai voie acum să ne părăsești vreodată; pentru că atunci ar trebui într-adevăr să mor din cauza a prea marii tristeți!“
        Spun Eu: „Nu, nu, tu inima Mea! Pe tine veșnic niciodată nu te mai părăsesc și îți și spun, că tu nici nu vei vedea, nici nu vei simți moartea; Ingerii Mei te vor lua cîndva de pe această lume și te vor aduce la Mine, Tatăl tău din veșnicie! Pentru că vezi, tu cea mai dragă a Mea Iara, către Acela către care tu te-ai rugat chiar așa de inimos pentru venirea Mea încoace, Acela stă acum în persoana Mea la tine și te iubește cu toată flacăra curat dumnezeiască a toate cerurile și tu ai avut dreptate cînd ai spus, că ești mai fericită, decît îngerii cei mai desăvîrșiți a tuturor cerurilor! - Ridică-ți ochii și tu vei vedea, că este așa, cum ți-am spus-o acum!“

115. Iara vede cerul deschizîndu-se.

        Aici își ridică drăgălașa Iara ochii ei frumoși albaștri ca cerul în sus la ceruri și se uită ca o transfigurată, plină de cea mai înaltă încîntare, în adîncimile cerului deschis ochilor ei. După o perioadă de timp destul de lungă începe ea de-abia, să bolborosească mai mult cu o voce ceresc curată și blîndă, decît să vorbească în felul următor: „Ah, ah, ah, o, Tu Dumnezeule mare, prea sfînt! Ce încîntătoare lucruri nesfîrșit de nedescrise văd acum! Cerurile nesfîrșit de mari sunt pline de îngerii cei mai fericiți! O cît de nemărginit de fericiți trebuie să fie ei! Dar săraca Iara este totuși mai fericită! Pentru că tronul veșnic în mijlocul mare al cerurilor nemărginit de largi, în jurul căruia îngenunchiază nenumărate legiuni de îngeri pe nori luminoși ca soarele și strigă neîncetat: ‘Sfînt este Acela, a cărui tron se află aici! O bucurați-vă, voi veșnicii, acuși va săvîrși El pe pămînt fapta mare niciodată de descris și va veni și va lua în posesie acest tron al măreției lui Dumnezeu!’, este gol; Acela, însă, care are dreptul veșnic de a ședea pe acesta, stă acum ca om aici la săracă Iara! Oh, de aceea lăudați-L și slăviți-L; pentru că a Lui este tronul veșnic a toată puterea și măreția dumnezeiască!“
        După aceste cuvinte, cade ea la pieptul Meu, după ce fața ei fusese iarăși toropită și spune: „O Tu singur Sfînt mare! Respinge-mă pe mine Iara săracă și slabă, ca de aceea să îndrăznesc să Te iubesc necontenit peste toate acestea, ce am văzut acum! Dar eu doară nu sunt de vină, că inima mea Te iubește necontenit tot mai mult!“
        Spun Eu: „Da, tu inimioara Mea, vezi, de aceea ți-am arătat doară măreția Mea și împărăția Mea, pentru că vreau, ca tu să Mă iubești încă tot mai mult și mai mult! Iubește-Mă tu de aceea tare și dă-ți drumul; pentru că o asemenea iubire nu-ți va aduce nici o pagubă!“
        Iara Mă îmbrățișează apoi cu amîndouă mîinile și Mă strînge la inima ei așa de tare pe cît este posibil și Eu le spun apoi acelora, care stau prin jur cu totul muți de mirare: „Uități-vă aici și luați-vă voi toți un exemplu de la aceasta! Această fetiță, de-abia de doisprezece ani, Îmi arată o dragoste, cum încă nu Mi s-a mai ivit așa ceva în întregul Israel; dar cine Mă iubește așa ca aceasta, aceluia îi voi da și Eu, că va avea atunci din belșug, ce lumea încă n-a avut și ce Israel n-a simțit și n-a gustat niciodată!“
        După această scenă, care a durat aproape o oră, au venit slujitorii lui Ebahl și au întrebat, dacă a venit momentul în care ei să servească cina.
        Spune Ebahl: „Dacă îi este pe plac Domnului nostru Iisus, atunci aduceți cina!“
        Spun Eu: „Aduceți, ce aveți! Deoarece dragostea dăruiește și savureză și Eu vreau să savurez, ceea ce am dat! Dar cel mai bun fel de mîncare este această fată mică; căci ea îmi dăruiește Mie, ceea ce nu mi-a dat și nu îmi va putea dărui toată veșnicia!“
        Atunci s-au retras slujitorii, pentru a aduce mîncărurile pregătite. Dar au făcut ochi îngrozitori de mari, atunci cînd au văzut că nu mai este nici urmă de mîncărurile lor pregătite, dar, în schimb, cămara era plină de mîncăruri bune și rare și era umplută cu cele mai bune fructe și cu un vin nobil. Ei vin din nou și povestesc cu hărnicie, ce s-a întîmplat în bucătărie, în timp ce ei vorbeau aici; și ei au întrebat mai departe, dacă să aducă mîncarea proaspătă înăuntru sau dacă să se pună ei s-o fiarbă pe aceasta.
        Eu spun: „Ce se află în cămară aduceți voi aici; căci astăzi sunteți cu toții oaspeții Mei! Ucenicii Mei, cei doi eseeni și fariseiilor li s-au adus deja mîncărurile voastre preparate. Nu îi deranjați, deoarece ei mai au lucruri importante de rezolvat în numele Meu, iar acest lucru le va ocupa puterile pînă la miezul nopții.“ - După aceste cuvinte au mers slujitorii să aducă mîncarea cerească.
        Ebahl și căpitanul însă spun bucuroși: „Doamne, acum nu ne mai miră astfel de apariții, deoarece noi înțelegem acum foarte bine, că Tu ești Domnul și ție îți sunt posibile toate lucrurile! Nouă ne mai rămîne doar o singură întrebare: ‘Prin ce, Doamne, am meritat noi o astfel de milă?’ Dar acum vin deja mîncărurile din ceruri! După cină vom vorbi mai departe despre aceasta!“
        Mîncărurile au fost așezate pe masă, mulțumirile au fost rostite și toți se întind să mînînce la ordinul Meu. Și căpitanul spune că nu a mai mîncat vreodată astfel de mîncăruri delicioase și că niciodată nu a mai băut un vin atît de bun. Și Iara a mea mănîncă cu poftă și spune, că nici gura și nici stomacul ei nu au fost atinse de astfel de bunătățuri. Pe scurt, toți nu pot să laude destul gustul bun al mîncărurilor și încep cu voce tare să Mă laude, împreună cu Tatăl din ceruri.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 116-120
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 20:57 View PostDownload Post

116. Învățăturile lui Iisus să devină bunuri folositoare tuturor.

        Eu însă le spun lor: „Bine acelora, care credeți, că Fiul omului a plecat de la Tatăl din ceruri și a venit pe acest pămînt, ca să îndrepte ceea ce a căzut și să salveze ceea ce este prins! Dar feriți-vă cu toții bine, ca din tot ceea ce ați văzut ca fiind niște semne extraordinare de la Mine, să nu spuneți cuiva vreo silabă; deoarece aceasta ar fi un rău provocat de două ori!
        Jumătate din cei care ar auzi aceasta, s-ar supăra și nu numai că nu ar crede cele auzite, ci v-ar declara pe toți ca fiind niște nebuni și, în cel mai bun caz, vă vor vorbi pe toți de rău; deoarece un orb este cu mult mai periculos în furia sa, decît o mie din cei care văd! Cealaltă jumătate, însă, ar accepta spusele voastre și, în sfîrșit, și-ar prinde mîinile în acțiunile lor, așa că nu ar mai fi capabili pentru nici o decizie liberă. Și aceasta ar însemna moartea duhului din om!
        Dar învățăturile pe care voi le-ați auzit, spuneți-le prieteniilor și cunoștiințelor voastre; deoarece cuvintele Mele sunt adevăruri veșnice, care îl pot elibera pe omul, care le acceptă și se ține în viață după acestea și recunoaște, că este un adevăr veșnic de la Dumnezeu, care este și va fi tot timpul existența vieții veșnice a omului, pe care el o poartă viu în sine.
        Dar, din păcate, vor exista mulți, care nu vor auzi acest adevăr și nu vor dori să-l accepte și îl vor urmări, așa de parcă acesta ar fi un adevărat dușman. Și alții vor ascunde adevărul în fața celor măreți ai pămîntului, așa de parcă ar fi vorba de ciuma mortală. Dar cei care vor face aceasta, aceia nu vor avea parte de viață vesnică, ci porția lor va fi moartea eternă!
        Cine iubește viața trupului și care dorește s-o rețină cu orice preț, acela va pierde repede viața sufletului, după terminarea rapidă a vieții trupului! Dar cine fuge de viața trupului, acela va cîștiga viață eternă a duhului! - Acest lucru să-l rețineți! Dar care mai vrea să întrebe, acela să spună ce vrea să afle! Eu îi voi răspunde.“
        Spune căpitanul: „Doamne și Învățătorule, ce altceva am mai putea întreba!? Cine ești Tu, știm și simțim! Ce trebuie să facem noi, știm și înțelegem și necesitatea acestui lucru! Noi știm și simțim adînc în inima noastră, că la Tine este viața veșnică și Tu o vei putea și o vei dărui acelor oameni, care vor trăi după cuvintele Tale! Dar să știm mai multe, nu ar fi folositor pentru noi oamenii și aceasta cu atît mai mult, deoarece în numele Tău - cum mi-au spus ucenicii Tăi cu siguranță - și, cu credința vie, putem chiar să vindecăm bolnavii!
         Noi îți datorăm pe veci mulțumiri pentru o astfel de milă neașteptată și noi te asigurăm, că Tu ți-ai ridicat pe veci o statuie în inimile noastre pline de mulțumiri și puterea iadului și furtunile timpurilor nu o vor mai putea distruge! - și așa cred eu acum, ca noi, deoarece este deja destul de tîrziu în noapte, să mergem să ne odihnim. Dar eu nu insist la aceasta, cu toate că trebuie să mă duc să văd, ce fac soldații mei.“
        Spun Eu: „Stai liniștit! Căci acolo este ca și ieri, totul în cea mai mare ordine! Eu vreau să rămîn în picioare pînă în miez de noapte; căci atunci voi vă veți convinge, că a avut un rost statul nostru aici. Astăzi vor ajunge încă din Ierusalim călători, printre care se vor afla farisei și cunoscători a scripturii și noi vom avea puțină bătaie de cap cu ei.“
        Spune Ebahl: „Oh, aceasta este fatal; ei ar putea să stea acolo unde sunt! Astfel de oaspeți sunt cei mai incomozi; deoarece unul dintre aceștia cere atîta atenție ca și alți o stuă de străini, care își plătesc cazarea, în vreme ce aceștia vor ca totul să fie fără bani și la sfîrșit nu sunt mulțumiți cu nimic, mai ales atunci, cînd sunt trimiși de la templu cu treburi! Ah, Doamne, acum Tu nu mi-ai spus un lucru îmbucărător! - Ei, ei! Ce să pregătesc eu în privința lor?“
        Spun Eu: „Nu-ți face griji! Cămara și beciul sunt pline; pentru sute de călători sunt deja aranjate sute de paturi în casa ta și de mai multe nu este nevoie. Ei au fost trimiși din Ierusalim din pricina Mea spre Nazaret; dar pentru că ei mă vor găsi aici, nu vor veni la Nazaret. Voi toți veți fi furioși din pricina lor; dar ei vor primi adevărul deplin din partea Mea, că din această cauză vor părăsi încă mîine acest loc, plini de mînie și supărați!“
        Spune Ebahl: „Atunci îl avem pe diavolul atîrnat de gît! Căci aceștia ne vor povesti în templu, așa că pentru noi va fi rău și rușinos!“
        Spun  Eu: „Totul va fi rezolvat, ca aceștia să nu vorbească prea multe acasă!“ - La aceste cuvinte ale Mele, s-a instalat o pauză, în care toți, care se aflau în acea odaie, au stat liniștiți și au fost doar preocupați în inimile lor.

117. Bolnavii vin la Ebahl. Oaspeții din Ierusalim și misiunea lor.
Ev. Matei 14, 35.
 
        Dar, după cîteva clipe s-a auzit gălăgie în fața casei. S-au auzit voci de tot felul de limbi și în același timp au început cîinii vecinului, care era un grec, să latre tare și Ebahl a spus: „O vai de mine, acum cu siguranță că au ajuns cei vestiți!“
        Spun Eu: „Încă nu! Acceștia sunt bolnavi (Matei 14,35); dar nu va mai dura mult și atunci vor ajunge aici cei vestiți! Dar bolnavii să aștepte pînă mîine; căci pentru ziua de astăzi au fost destui vindecați. Dar du-te totuși afară și lasă-i pe toți, care au ajuns aici, să fie duși la adăposturi și dă-le acelora, care sunt flămînzi și însetați, ceva de mîncare și de băut!“
        La aceste cuvinte ale Mele, se duce Ebahl cu servitorii săi, pe care i-a chemat, în curtea cea mare a casei sale și acolo vede că este plină de bolnavi, printre care se află mulți greci, romani și egipteni. Toți aceștia cereau să fie aduși la Mine, ca Eu să-i însănătoșesc și să-i vindec.
        Ebahl însă i-a cazat și a ordonat, ca aceștia să fie serviți, fiecare după necesitățile sale. După această treabă, s-a întors el iarăși la noi în sală și a spus: „Toată lauda Domnului! Aceștia sunt îngrijiți pentru astăzi și mi-au dat foarte puțin de lucru și osteneală; dacă ar fi doar acele răutăți din Ierusalim îngrijiți într-o așa măsură!“
        În vreme ce Ebahl, care a pus gărzi din cauza fariseilor și a învățaților, fantezia cu chiu și cu vai în sine, a venit un sevitor în sală și a adus vestea spre înspăimîntarea lui Ebahl, că cei așteptați, au sosit într-adevăr. Ebahl a fugit afară, pentru a-i primi și cele două femei ale sale și fiicele mai în vîrstă, l-au urmat pe acesta, pentru a-l ajuta și fiii lui Ebahl au făcut același lucru; doar draga Iara a rămas lîngă Mine.
        Căpitanul însă, care se afla lîngă Mina a spus: „Dacă aș fi în locul lui Ebahl, aș ști mult prea bine ce am de făcut! Eu aș ordona servitoriilor mei, să se ocupe cu duritate de aceștia! Și ce ar putea să-i facă? Nu ar fi prima primire de acest fel, care li s-a acordat ici și colo acestora! Eu aș face un mic proces cu ei! Și dacă vor veni ei totuși aici, atunci le voi face eu o farsă, ca să se cutremure trupul și sufletul acestor oameni, așa de parcă i-ar fi cuprins febra leprei! Eu îi voi întreba, la ordinul cui au avut ei voie să se apropie de locul, în care se află o garnizonă romană; eu le voi arăta că orice căpitan de loc are dreptul, să închidă pe fiecare, de oricare poziție și religie ar fi el și dacă acesta nu va avea argumente bune, îl va putea pune chiar și în fața unei judecăți nemiloase! Eu nu voi face acel lucru din urmă, dar o frică plină de panică le voi produce eu, așa ca sudoarea de spaimă să curgă pînă la călcîiele lor!“
        Spun Eu: „Prietene, fă, ceea ce vrei, din partea Mea tu nu vei avea vreo barieră; dar dacă vrei să acționez în slujba ta, atunci trebuie să ieși afară și să vorbești cu ei, în prezența unor oameni de-ai tăi!“
        Spune căpitanul: „Lasă, o Doamne, acest lucru minor în seama mea; căci legile și dreptul meu îl cunosc și înțeleg să îl folosesc!“
        După aceste cuvinte, îl strigă de îndată pe slujitorul său, care stă de pază în curtea principală. Acesta intră de grabă în sală și îl roagă pe căpitan ca acesta să-i ordone.
        Căpitanul, însă, îi vorbește așa: „Trimite tu repede fugarul în lagăr și conducătorul de jos să-mi trimită fără vreo ezitare treizeci de oameni! Du-te!“ - Cu aceste cuvinte auzite, pleacă imediat paznicul din sală și după zece minute intră în sală cei treizeci de oameni, cu conducătorul secund și nu sunt observați de fariseii, care încă stau în curte și se lasă slăviți și lăudați. Cunducătorul secund îl întreabă pe căpitan ce se întîmplă aici.
        Spune căpitanul: „Deocamdată nimic ieșit din comun! Aici este vorba, doar de a menține respectul, pe care trebuie să-l aibă cei străini; și dacă le este străină legea de lagăr a romanilor, atunci noi îi vom învăța ca s-o știe. De aceea, comportați-vă liniștit și serios și fiți atenți la toate semnele mele! Așa să fie!“
        Imediat după aceste cuvinte deschide Ebahl larg ușile sălii și aproximativ douăzeci de farisei și cunoscători ai scripturii întră în aceasta. Se înțelege de la sine, că acești douăzeci mai aveau o mulțime de însoțitori și aveau animale de povoară și catîri, care trebuiau să-i ducă pe ei și pe bagaje lor multe de călătorie; însoțitorii și animalele și tot bagajul trebuia îngrijit. Atunci cînd fariseii și cunoscătorii scripturii se aflau cu totul în sală, s-au uitat cu atenție la cei din sală și l-au întrebat pe propietar, ce avea de căutat aici milităria romană.
        Spune Ebahl: „Probabil că a auzit că voi ajungeți aici și din această pricină au venit, pentru a vă aduce tot respectul.“
        Spune unul dintre farisei: „Acesta nu prea le stă în fire romanilor! Dar fie cum o fi, - noi suntem înfometați și însetați, de aceea lasă să ni se aducă mîncare și băutură!“
        Ebahl își pune imediat mîinile și picioarele la treabă, care existau în afară de cele a lui Iaraa Mea  în aceasta casă și doar în cîteva clipe este servită o masă mare.
        Fariseii își spală mîinile și încep să se servească. În scurt timp, ei au mîncat totul și au golit aproape șaizeci de pahare de vin. Vinul însă le dezleagă limbile și ei întreabă tot felul de lucruri, spun de îndată motivul călătoriei lor și se interesează de Mine spunînd aceste cuvinte: „Nu știți nimic voi de un vagabond, care provine din Nazaret? Acest om, avînd, cred că, profesia unui dulgher, se ocupă cu vrăjitoria, răspîndește o nouă învățătura dumnezeiască, însănătoșește bolnavii, stăpînește spiritele și ridică poporul împotriva templului și a împăratului. Din pricina lui ne aflăm noi în drum spre Nazaret, pentru a controla acolo stituația. Dar pentru că el umblă prin întreaga Galilee, poate că voi știți totuși lucruri mai amănunțite despre el!“

118. Scena între căpitan și cei din templu.

        Aici se apropie căpitanul și spune: „Bărbatul, despre care voi vă interesați, îl cunosc eu foarte bine și îi cunosc faptele, chiar și acelea, pe care El le-a desăvîrșit acum cîteva săptămîni în Kis, unde El, prin Duhul Său dumnezeiesc profetic i-a relevat judecătorului suprem Faustus, că dările imperiale și alte comori din Pontus și din Asia mică, au fost furate într-un fel josnic caravanei romane de predare, de unii dintre voi, iar prin aceasta a fost pus guvernatorul Cireniu într-o situație jenantă cît și întreaga Galilee, da, chiar toată împărăția evreiilor, a fost lăsată pradă pericolului.
        Numai tocmai acestui Iisus îi are de mulțumit prim guvernatorul, întreaga împărăție a iudeiilor și voi însivă, că mai trăiți încă acum! Pentru că, dacă acei bani imperiali furați de cei asemenea vouă n-ar fi ieșit la iveală  prin Iisus, atunci ar fi fost jefuită țara întreagă și toate comorile din întreaga Iudee n-ar fi fost îndeajunse, de a ispăși nelegiuirea comisă! Dar că asta s-a desfășurat astfel bine și tăcut pentru voi și cei asemenea vouă în Ierusalim, precum în întreaga împărăția a iudeilor, aceasta îi aveți de mulțumit lui Iisus singur, proorocului cel mai mare și cel mai înțelept și cel mai puternic; și aceasta este de aceea în cea mai mare măsură rău și nechibzuit din partea voastră, dacă plecați afară, pentru a-l persecuta pe un om, căruia îi aveți acum totul de mulțumit, viața și existența voastră!
        Aceasta însă, ce voi tocmai afirmați, că mergeți de aceea la Nazaret, pentru a-L prinde pe Iisus asemenea ca pe un cel mai mare criminal și de a-L interoga, asta este El cel mai puțin! El nu ațîță vreun un om, nici împotriva voastră și mai puțin împotriva împărătului, căci altfel n-ar fi Cireniu prietenul Lui, fapt mie în secret într-un mod bine cunoscut! -
        Dar, acum, despre altceva, domnii mei ai templului! Voi veți ști cumva totuși, că aici, în Ghenizaret, se află de cîțiva ani continuu un lagăr militar roman; și trebuie de aceea fiecare om, fără excepție, de oricare rang ar fi el și din oricare țară ar veni el, să aibă la sine un document de călătorie de încredere și  într-adevăr semnat de autoritățile romane, dacă vrea să treacă fără obiecții de locul lagărului, cu pielea nevătămată. Eu vă cer de aceea cu atît mai mult, că ați venit încoace pe timp de noapte, un asemenea document, fără care eu ca comandant și căpetenie peste această localitate, precum și peste această regiune întreagă, ar trebui să vă arestez, mîine să vă bicuiesc public și să vă trimit în sfîrșit închiși înapoi la Ierusalim! Aveți deci bunăvoința și arătați-mi carnetele voastre necesare de călătorie!“
        Spune superiorul fariseilor: „Domnule, eu însumi sunt ca un superior din Ierusalim carnetul de călătorie viu pentru toți și noi n-avem nevoie de un altul! Pentru că, așa de bine cum tu ești un domn, sunt și eu și pot să călătoresc cu un privilegiu împărătesc în zi și în noapte în întregul Isreal! Noi suntem unși de Dumnezeu - și vai aceluia, care și-ar ridica mîinile asupra noastră!“
        Spune căpitanul: „Privilegiul împărătesc este valabil numai pentru localități fără lagăre militare; dar în localități, unde se află un lagăr militar deschis, nu are nici o valabilitate privilegiul împărătesc!“
        Spune superiorul: „Nouă nu ni s-a făcut cunoscut încă niciodată o asemenea lege și astfel nici n-am putut s-o respectăm; pentru că așa de proști nu suntem, ca noi să dorim să nu ne înzestrăm cu toate lucrurile la o călătorie, care sunt necesare pentru securitatea noastră. Iar dacă este aici așa ceva necesar, atunci și trimtem de îndată mesageri la Ierusalim și mîine pînă la ora asta poți avea tu documentele de călătorie necesare în mîinile tale.“
        Spune căpitanul: „Nu este nevoie de aceasta; pentru că depinde de mine de a acorda încrederea afirmaților voastre, sau nu. Eu, însă, vă voi supraveghea sever; din moment ce observ ceva numai în cel mai neînsemnat mod, ce mi-ar fi suspect, atunci îmi și sunteți însă prozonierii mei în aceeași clipă! Pentru acum și pentru atîta timp, cît vă veți afla aici, primiți o pază puternică, de care voi veți fi atunci și însoțiți contra unei plăți de o sută de monede de aur de zece pfeningi, pînă la granița acestei regiuni; dacă ați avea însă documentele de călătorie necesare la voi, atunci ați fi scutiți de orice plată!“
        Spune superiorul: „Aceasta o va plăti domnul hanului pentru noi, deoarece noi n-avem voie niciodată să luăm bani cu noi pe o călătorie; pentru că pamîntul este al lui Dumnezeu și noi suntem slujitorii Acestuia și avem dreptul dat de la Dumnezeu, să numim al nostru tot pămîntul și să recoltăm peste tot, unde nici n-am semănăt! Pentru că fiecare evreau știe faptul, că toate, ce are el, este numai un lucru împrumutat lui de către noi, pe care îl putem totdeauna lau înapoi de la el. Din acest motiv foarte simplu, nici nu putem să venim ca străini pe undeva în întreg Israelul, ci numai ca domni și singurii proprietari îndreptățiți de către Dumnezeu ai fiecărei case, fiecărui pămînt și proprietate de pamînt și a fiecărui ban și alte comori; și noi putem de aceea foarte bine să-i poruncim lui Ebahl, ca el să plăteasă cele o sută de monede pentru noi, pentru că le-a luat doară de pe proprietatea noastră funciară! Și dacă n-ar face el aceasta, atunci le dăm altcuiva toate aceste prorietăți ale lui, căruia nu-i va depinde de cele o sută de monede de zece pfeningi!“
        Pentru că acest lucru îl privește foarte îndeaproape pe Ebahl, de aceea își deschide el în sfîrșit totuși gura și spune: „Domnii mei, aici sunteți voi puțin induși în eroare! Pentru că, în primul rînd, este această localitate din străvechi timpuri o regiune liberă, de la care, în afară de Dumnezeu și a împăratului, nici un om nu are ceva de revendicat, și, în al doilea rînd, am luat eu această localitate prin căsătoria cu a doua soție a mea, care este din naștere o femeie greacă și a devenit de-abia prin mine o evreică, deoarece ea fusese singura fiică a acestei case și astfel nu-mi aparține mie toată această proprietate mare, ci soției mele a doua și după ea fiicelor ei. Eu nu posed nimic prin urmare și de aceea nici nu-mi poate fi luat nimic; și cele o sută de monede trebuie voi înșivă să le plătiți atunci! Dacă nu vreți să mă credeți în privința acestui fapt, atunci întrebați-l aici pe căpitan, care este singura mea autoritate, acesta v-o va confirma!“
        Spune imediat căpitanul: „Da, da, așa este! Voi veți plăti cele o sută de monezi de zece pfeningi de argint! Impotriva acestui lucru, nu ajută nici o rugăminte și nici un protest mai departe; pentru că aici sunt eu singur acela, care are aici de poruncit și de cerut!“
        Spune superiorul: „Dacă trimitem, însă, acum imediat un mesager la Ierusalim, care este un om care călărește bine, atunci va fi el aici pînă mîine către amiază, cu documentele necesare!“
        Spune căpitanul: „Asta e tot una! Pentru că acele o sută de monede trebuie să le plătiți deja de aceea, că ați venit încoace, fără un asemenea document necesar; de aceea, acum, nici o vorbă mai departe despre această treabă!“
        Spune superiorul: „Noi n-avem însă bani la noi; pentru că, dacă calătorim, nu purtăm niciodată bani la noi, pentru că o asemenea purtare este la noi lege! De unde să luăm acum bani?“
        Spune căpitanul: „Asta va fi totuși grija mea! Unde se duce lipsă de bani, acolo intră în aplicare dreptul de zălog. Bagajele voastre, pe care, cum am băgat de seamă, le purtați în mare masă cu voi, vor avea într-adevăr valoarea celor o sută de monede!“
        Spune superiorul: „Valoarea o au ele într-adevăr de o mie de ori atîta; dar acestea sunt numai lucruri afieoresite lui Dumnezeu și Dumnezeu l-ar omorî  deodată pe acela, care ar pune mîna pe acestea! De aceea, nu vei avea tu voie să atingi asemenea lucruri și mai puțin să le iei!“
        Spune căpitanul: „Nu va fi așa de rău! Noi vom încerca, dacă stau lucrurile într-adevăr așa de periculos cu bagajele voastre afeorisite lui Dumnezeu!“
        Strigă toți fariseii: „Nu, nu, nu! Noi vom strînge într-adevăr încă cele o sută de monede; pentru că oamenii noștri poartă într-adevăr bani cu ei!“
        Aici merge un fariseu afară și aduce într-un săculeț cele o sută de monede și i le înmînează căpitanului și căpitanul îi dă săculețul conducătorului său adjunct; acesta trebuie să numere banii. După ce cifra este corectă, îi poruncește căpitanul adjunctului său, de a pune banii în casa de bani a păcătoșilor săraci, ceea ce și îndeplinește adjunctul de îndată.
        Superiorul spune însă: „Asta este aici un obicei straniu, de a pune banii sfințiți în casa de bani a păcătoșilor săraci, pentru că noi suntem totuși slujitorii lui Dumnezeu! Nu știi tu oare, că acela, care îl jignește pe un slujitor al lui Dumnezeu, îl jignește și pe Dumnezeu?“
        Spune căpitanul: „Ce mă interesează pe mine Dumnezeul vostru!? Eu sunt roman și știu ce știu și ce cred! Dumnezeul vostru însă, căruia îi slujiți voi acum, nu este și nu va fi niciodată Dumnezeul meu! Pentru mine sunteți în consecință cei mai mari păcătoși banii voștri afeorisiți Dumnezeului vostru își au prin urmare locul în casa de bani a păcătoșilor săraci! - Înțelegeți voi aceasta?“
        Spune superiorul: „Da, domnule, noi înțelegem și pricepem aceasta, că avem de-a face cu un păgîn convins, care așa, ca și toți romanii convinși, ne disprețuiește atît de adînc pe cît este posibil, împreună cu învățătura noastră despre Dumnezeu!“
        Spune căpitanul: „Nu așa de adînc, pe cît sunteți voi de părere; pentru că și noi recunoaștem dogmele vechi iudaice; numai doctrinele voastre noi, necredința voastră proprie și înșelăciunile voastre de tot felul strigătoare la cer, le disprețuim de trei ori mai rău, decît disprețuim moartea însăși. Pentru că, la voi, nu mai este într-adevăr nici o urmă de vechile dogme iudaice; vouă v-a rămas doar numele. Dar unde sunt faptele alese ale acelora, de la care vă trageți voi și care au dat învățătura și legile înțelepte? Eu știu destul de bine, cum au arătat lucrurile cîndva cu chivotul vostru al legii. Cum arată încă lucrurile acum? Unde e Duhul lui Dumnezeu care plutește peste el?“
        Spune superiorul: „Toate acestea sunt încă așa, cum fuseseră în timpurile lui Aaron!“
        Spune căpitanul: „Sau cum altcumva! Ascultați!Eu însumi am fost încă cu abia trei ani în urmă în așa numita sfînta sfintelor a voastră și anume contra plății de șaptesute de arginți. Ce am văzut și am mirosat însă acolo? O ladă de bronz pe un postativ, din a cărui mijloc ardea o flacără de petrol destul de vie, a cărui miros puțin cam dezgustător, nu afecta nasul meu tocmai în modul cel mai plăcut! Conținuturile în cauză a așa numitului chivot al legii erau desigur mult mai noi decît Moise și Aaron și buzunarul meu fusese după aceea foarte trist, că îl aerisisem chiar așa de puternic din cauza prostiei și înșelăciunii voastre! Cu mine nu mai vorbiți nici o silabă despre acest lucru; pentru că eu sunt unul, care ghicesc foarte temeinic înșelăciunea voastră! Să știți, dacă aș fi împărat cu cunoștința mea de acum, atunci aș trece mîine prin foc și sabie întregul templu! Norocul vostru, că nu sunt tocmai împărat; dar ce nu vă face împăratul, această v-o va face succesorul său!“
        Spune superiorul: „Domnule, dacă tu ști aceasta, atunci te rog eu ca să nu spui vreo vorbă, din pricina poporului; căci dacă aceasta ar auzi poporul, atunci ne putem aștepta cu siguranță la vreo revoltă!“
        Spune căpitanul: „Nu trebuie să vă temeți! Deoarece acest amănunt mic îl știe aproape fiecare cetățean din Galilea și totuși nu poate fi vorba nici pe departe de vreo revoltă! Deoarece pentru acest lucru sunt romanii atît de puternici, pentru a înăbuși orice revoltă deja din rădăcină!“
        Spune superiorul: „Deci stăpînule, noi am plătit și prin urmare suntem chit; să lăsăm deoparte acest lucru! Dar dacă tu ști lucruri mai amănunțite de vestitul magician Iisus, atunci binevoiește să ne spui cum stau lucrurile în jurul faptelor și a învățăturilor sale îndoielnice, ca noi să putem raporta ceva celor din templu!“
        Spune căpitanul: „Eu am mai spus o dată, că îl cunosc foarte bine și că de mult l-aș fi închis, dacă mi s-ar fi părut ceva doar puțin asemănător cu o rebeliune; dar eu sunt convins în cea mai dreaptă linie de contrariul și prin urmare eu vă pot da doar cea mai bună mărturie despre El. Dacă voi ați fi ca El, atunci Ierusalimul ar fi prima și veșnica cetate a lui Dumnezeu pentru toate timpurile și spiritul lui Dumnezeu ar pluti peste țară așa cum s-a petrecut pe vremea lui Aaron! Dar voi sunteți contrariul fața de El și de aceea nu va mai ține mult orașul și templul vostru! Acest lucru să le spuneți colegilor voștri, ca ei să poată afla, pe ce teren de nisip este construit orașul și templul lor! - Mîine însă veți afla mai multe cu proprii voștri ochi și cu proprile voastre urechi și de aceea binevoiți să vă odihniți un timp!“
        Spune superiorul: „Noi rămînem aici la masă; deoarece cuvintele tale însemnate ne-au răpit pentru multe zile somnul!“ cine se poate odihni, acela să se odihnească; eu însă, cu siguranță voi rămîne treaz trezuț! - Acolo, în colțul mesei, se află un oaspete cu o fată!? Cine este acela? Trebuie să ne sinchisim de el, sau este el un prinzonier de-al tău împreună cu acea fată? Nu are el ca și noi documentele de călătorie la el?“
        Spune căpitanul: „În privința lui, voi nu trebuie să vă bateți capul; acela se află sub protecția mea! Mîine însă, sper, că voi îl  veți cunoaște mai îndeaproape.“

119. Puterea dragostei.

        După aceste cuvinte nu mai întreabă vreun fariseu ceva.
        Eu însă mă ridic după aceea, îl salut pe căpitan, care mi-a întors salutul cu cea mai mare căldură și suflet și m-a condus pe Mine și pe Iara, în prezența lui Ebahl și a femeiilor acestuia și cu ceilalți copii într-o altă odaie, unde s-a pregătit pentru Mine un culcuș bun pentru noapte.
        Eu însă îi spun aceste cuvinte căpitanului: „Dacă vreți să stați toată noaptea la Mine, atunci rămîneți; dar dacă vreți să vă odihniți, atunci puteți voi face și aceasta! Dar dacă voi rămîneți, atunci nu vă va lipsi dimineața somnul vostru necesar. - Dar tu ca fiind un adevărat prieten ai negociat foarte bine cu acei farisei; ei sunt acum înspăimîntați și sunt curioși cu mare nerăbdare vor număra pietricelele ceasului lor și de abia vor putea aștepta ziua următoare!
        A fost bine, că ucenicii Mei, care încă îi mai învăță pe cei doi eseeni și pe acei farisei, pe care aproape că au reușit să-i aducă de partea lor, nu au venit în sală la acea gălăgie mare! Căci aceasta ar fi fost o zarvă înainte de vreme! Dar - așa am vrut Eu și de aceea nici nu s-a putut întîmpla altfel! - Dar ce voi face Eu cu draga Mea Iara? Această fetiță nu mă mai părăsește!“
        Spune micuța: „Doamne, atîta timp cît Tu stai în casa noastră, nu va pleca Iara de lîngă Tine; și dacă ar fi posibil ca Tu să mori, atunci va muri și Iara cu Tine! Dar dacă Tu vrei să pleci din casa noastră și Iara nu te va putea însoți, atunci va suspina acasă și îl va ruga pe Tatăl în inima Ta, ca El să te conducă din nou la ea; căci fără Tine nu mai poate Iara să trăiască!“
        Spun Eu: „Vedeți, acesta este exemplul drept, cum trebuie Dumnezeu iubit, pentru a fi la rîndul său iubit de Dumnezeu în aceeași măsură! Dragostea lui Dumnezeu cuprinde într-adevăr totul și în aceasta în veci nu se va găsi furie sau răzbunare; dar este totuși o mare diferență cum un om este iubit de Dumnezeu. Atîta vreme cît trăiește și respiră un om, este o dovadă, că Dumnezeu îi dăruiește prin dragostea Sa viața, căci altfel acesta de mult ar fi fost mort.
        Dar cine îl iubește pe Dumnezeu așa cum îl iubește această micuță, acela îl obligă pe Dumnezeu, ca El să vină la acesta și să locuiască în inima sa dragă de om! Și Dumnezeu vine și ia prin Duhul Său loc în inima plină din dragoste pentru Dumnezeu; și un astfel de om are viața veșnică și de nepierit și prin aceasta este una cu Dumnezeu!
        Nu fiecărui om este dat să iubească cu atîta măreție pe Dumnezeu, așa cum este acum cazul la draga Mea Iara; dar totuși poate un om să-L iubescă pe Dumnezeu din toate puterile sale și Dumnezeu va umple din această pricină inima acestuia cu Duhul Său și cu milostivirea Sa și pe veci nu-l va mai lăsa să cadă în prapastia adîncă a pieirii. Dacă acesta se împiedică, atunci el va fi ajutat tot timpul și viața eternă va fi în el și va rămîne acolo pe veci.
        Și acum, draga Mea Iara, pentru că Mă iubești tu așa de mult, trebuie să ne povestești acum o mică poveste; căci Eu știu, că tu ești bine dotată cu tot felul de mici povestiri!“
        Spune Iara, zîmbind dragăstos și copilărește: „O Doamne, doar cu aceasta să mă scutești! Căci aceasta nu s-ar potrivi prea bine de partea Ta nemărginită și cît se poate de înțeleaptă!“
        Spun Eu: „Nu, nu, draga Mea Iara, acest lucru nu trebuie să te deruteze; căci cea mai mare indulgență poți tu s-o aștepți pe veci doar de la Mine! Deoarece iată, Eu înțeleg tot timpul plînsul celor mici, dar să nu mai vorbim de limba lor! Tu ai cîteodată vise cît se poate de ciudate, - vino și povestește-Mi un astfel de vis!“

120. Visele Jareih despre răstignirea și învirea Domnului.

        Spune Iara: „Deci, aceasta aș putea eu să povestesc; dar, de obicei, visele mele sunt înspăimîntătoare și îmi arată oamenii lumii în cea mai cruntă stare a lor și în locul lor, văd doar diavoli! Și așa nu de mult timp am avut eu un astfel de vis! Am văzut un om minunat, care, o Doamne, se asemăna cu Tine. Pe acest om l-am văzut legat cu frînghii, la fel ca și pe un infractor.
        Eu i-am întrebat pe cei care îl urmau și plîngeau, ce faptă a putut comite acest om minunat, că oamenii acestei lumi se comportă așa de urît cu el. Și cei care plîngeau îmi spuneau toți același lucru: ‘El a fost un binefăcător măreț al omenirii. Niciodată nu a comis o nedreptate și cel mai luminat adevăr a fost miere groasă din gura sa. Fariseilor dornici de putere le-a spus prea multe adevăruri și ei l-au pedepsit la moarte prin crucificare, deoarece de partea lor se află slabul guvernator roman. Ei îl cunduc acum la locul ispășirii; vino și uită-te, ce răsplată primește cel mai mare prieten al oamenilor de la oamenii răi și cît se poate egoiști!’
        Și eu am mers împreună cu cei care plîngeau pe un deal mic și l-am văzut pe omul cinstit, care era plin de sînge din cauza bătăilor și a înpunsăturilor și pe cap purta spre chinul său mai mare, o coroană de spini și pe lîngă toate acesta, își purta crucea cea grea. In locul pedepsei a fost dezbrăcat și aruncat ca un animal fără milă pe cruce, au fost luate mai multe cuie ascuțite și cu ciocane mari acestea au fost bătute prin mîinile și picioarele acelui om și prin aceasta el a fost prins într-un fel îngrozitor pe crucea aceea! - O Doamne, aceasta a fost o priveliște înspăimîntătoare! Cînd mă gîndesc la acest vis, mă trec pur și simplu toți fiorii! - În sfîrșit, a fost ridicată crucea și a fost așezată într-o groapă pregătită și a fost prinsă ca să rămînă în loc.
        Dar cel mai minunat lucru a fost totuși, că acest om peste măsură de corect, nu a scos nici un sunet de durere, nici chiar la cele mai îngrozitoare chinuri, în vreme ce alți doi, care nu au fost nici pe departe așa de chinuiți, strigau și urlau cît se poate de tare!
        Atunci eu m-am trezit și am tremurat cu întreg corpul. Doamne, un astfel de vis nu este o glumă pentru o inimă omenească blîndă de fată, așa cum este a mea! Eu l-am rugat imediat pe Tatăl din ceruri, ca acesta să nu-mi mai trimită așa vise grele și chinuitoare; și iată, pînă în prezent nu a mai trebuit să mă chinui cu astfel de vise! Tatăl meu îmi spunea mereu, că visele sunt imagini goale și sunt pricinuite din cauza sîngelui îngroșat. Poate fi! Dacă aș avea sîngele gros, atunci ar trebui să fiu mai greoaie, decît sunt acum; dar, în rest, sunt o fată harnică și plină de viață, - cum pot avea atunci sîngele greu și leneș?“
        Spun Eu, care am devenit puțin încruntat la această povestire: „Nu, nu draga Mea Iara, tu ai un sînge cît se poate de ușor; dar visul tău este de o mare însemnătate! - Dar, acum, să nu mai vorbim nimic despre aceasta, timpul te va putea învăța multe; dar fericită ești tu pentru că ai văzut acestea în vis! Doar puțin profeți au avut privilegiul, să vadă aceasta în fața chipurilor lor.
        Multe sunt însă tăinuite pentru oamenii pămîntului. Marele ‘De ce’ îl vor afla doar în lumea de apoi! - Dar acum povestește-Mi visul, pe care tu l-ai visat tot cu acel om după trei zile!“
        Spune Iara: „Oh, pe acesta îl povestesc cu mult mai mult drag; căci este de mii de ori mai îmbucurător! M-am  aflat devreme dimineața, după cum vedeam, într-o grădină frumoasă, de unde puteam vedea din păcate cu ușurință locul amintit mai sus al pedepsei. O astfel de priveliște, m-a umplut imediat cu mare groază, că am început din această pricină să mă rog în vis, din cauza, ca Tatăl să mă scutească cu astfel de imagini; căci încă am văzut la locul pedepsei cele trei cruci stînd drepte.
        Dar imediat a venit un tînăr minunat la mine și a început să mă consoleze și să mă întărească cu cuvintele acestea, pe care eu le-am reținut cu atenție: ‘Nu te speria tu suflet blînd și pur! Ceea ce tu ai văzut acum trei zile, a trebuit să se întîmple după decizia lui Dumnezeu, căci altfel nu ar fi putut deveni vreodată un om fericit și nu ar fi ajuns spre contemplarea lui Dumnezeu. Acela care a fost răstignit, a fost Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu s-a aflat în El. Dar acum, după trei zile, va învia acest Fiu al lui Dumnezeu din propria Sa putere de la moartea cărnii Sale și va domni de acum înainte peste tot universul și împărăția și domnia Sa nu va mai avea în veci vreun sfîrșit; și în fața numelui Său, se vor închina toate forțele și puterile și cele care nu se vor închina, pe acelea El le va stîrpi. Dar mai încă o clipă pînă la fericirea cea mare, de aceea fi atentă la piatra funerară cea mare!’
        Atunci cînd tînărul a treminat să spună aceste cuvinte, iată, deodată s-a ridicat de la sine piatra funerară  cea mare și din mormînt a ieșit viu și totuși nobil tot acel bărbat, pe care eu l-am văzut cu trei zile în urmă cum a fost răstignit. Eu am văzut chiar rănile de pe mîini și picioare și nici o clipă nu m-am îndoit, că el era acela.
        Și bărbatul a venit la mine și mi-a spus cu o voce minunată: ‘Ceea ce tu ai văzut acum în vis, a fost doar o imagine a ceea ce se va întîmpla într-o vreeme apropiată; pe Mine mă vei mai vedea însă în realitate și după învierea Mea de mai multe ori!’ - După ce am auzit aceste cuvinte, m-am trezit și m-am gîndit mult la acestea. Dar pînă acum nu prea am văzut vreun bărbat în afară de Tine care să se asemene cu acela din vis!“
        Spun Eu: „Poate că Eu sunt acela? - Dar acum să nu mai vorbim de aceasta, ci despre ziua următoare!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 121-125
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:00 View PostDownload Post

121. Convorbirea între căpitanul Julius și Domnul despre răutatea celor din templu.

        (Domnul:) „Fariseii, care din cauza Mea au venit din Ierusalim pînă aici și care l-au adus la disperare pe prietenul nostru, îmi vor spune mîine lucruri dure, atunci cînd ei Mă vor recunoaște. Eu însă le voi da pentru prima oară vin limpede ca să guste, aceasta înseamnă, Eu le voi spune mîine pentru prima oară adevărul deplin în față.
        Bolnavii care se află aici și care vor mai veni, aceia să nu facă nimic altceva decît să se atingă de tivul îmbrăcăminții Mele - și atunci ei se vor însănătoși. Ucenicii Mei să mănînce mîncarea de dimineață cu mîinile nespălate și acest lucru va fi îndeajuns, pentru a le atrage atenția acestor farisei și cunoscători ai scrisului. După aceasta ei vor începe cu binecunoscutele lor întrebări capcană și Eu le voi da răspunsuri, care li se vor părea cu mult mai acre decît oțetul și veninul, o cunoscută băutură, cu care ei le potolesc setea săracilor păcătoși. - Dar acum să petrecem cele cîteva ore pînă dimineața în liniște.
        Ucenicii Mei s-au pus și ei să se odihnească împreună cu cei doi eseeni, cu fariseii și cu cunoscători ai scripturii, iar ei au făcut un lucru bun; deoarece ei i-au cîștigat pe aceștia pentru Mine. Doi farisei tineri însă, Pilah și Ahab, primul din Kis și ultimul din Jesaira, ambi fiind vorbitori principali și oameni inteligenți și breji, se numără deja de mai multă vreme printre ucenicii Mei. Aceștia, care au ajuns aici de abia ieri dimineață, s-au alăturat de îndată uceniciilor Mei și i-au ajutat la lucrarea de convertire a uceniciilor Mei; căci ucenicii Mei, toți fiind pescari în afară de trei, au limbi încă prea puțin experimentate și de aceea îi ajută foarte mult cei doi farisei tineri.
        Du-te tu, Ebahl, însă la ucenicii Mei și spune-le, ca mîine să mănîne de dimineață pîinea cu mîinile nespălate și acei farisei și cunoscători ai scripturii, care au fost convertiți aici, împreună cu cei doi eseeni să stea între timp în așa fel ca ei să nu fie văzuți, pînă cînd cei din Ierusalim vor pleca de aici; de abia atunci ei să vină și Eu îi voi binecuvînta. Dacă atunci ei vor să schimbe hainele și să rămînă alături de Mine, sau dacă ei doresc să fie în fața oamenilor tot aceiași, ce au fost pînă acum, atunci le sunt ambele posibilități deschise. Du-te și spune acest lucru uceniciilor și celorlalți, - tu ști cui!“ - Ebahl se duce și face totul exact așa, cum Eu i-am poruncit. Și toți sunt bucuroși la această știre și promit, că vor înfăptui totul amănunțit, așa cum Eu le-am transmis.
        Ebahl se întoarce de îndată înapoi și ne povestește primirea bună a spuselor Mele, pe care Eu l-am trimis să le transmită. Toți se bucură din această pricină și căpitanul spune aceste cuvinte: „Eu mă bucur fără răutate pentru ziua de mîine; dar eu mai spun, din cauza visului neobișnuit a lui Iara cea dragă, că nu voi glumi în vreun fel cu acești oameni. Cînd ei vor întrece măsura, voi ordona ca ei să fie pedepsiți, așa ca să le curgă sîngele în șiruri late pe spate în jos! Căci lovituri de cuvinte sunt prea blînde pentru astfel de monștri și îi ațîță și mai mult spre răzbunare; dar o pedepsire pe viață și pe moarte, le va frîna hărnicia lor răutăcioasă. Nu este sigur că eu voi face aceasta; dar nici nu este nesigur că n-o voi face!
        Ar fi foarte ușor posibil, că acești derbedei și ajutoarele lor din Ierusalim, să comită exact același lucru cu Tine, o Doamne și Prietene, ceea ce s-a întîmplat în visul acestei fetițe mici! Eu spun, o mică rază de posibilitate și pe lîngă aceasta slabul și afemeiatul guvernator Pontius Pilatus - și pe Tine te vor răstigni pe cruce, fără vreun pardon!
        Da, dacă aș fi eu guvernator de Ierusalim, atunci să încerce doar unul, să pună mîna pe Tine! Pe acela l-aș atîrna de zece ori pe cruce și la ultima oară, voi ordona ca acestuia să i se rupă picioarele! Dar, din păcate sunt postat aici și nu te-aș putea ajuta și nici prietenii Tăi Corneliu și Cireniu; de aceea trebuie înfricoșați acești oameni de la început, ca să le piară curajul și să nu îndrăznească cumva să se atingă cu labele murdare de oameni dumnezeiești, așa cum ești Tu unul!
        O așteptați, voi zdrențelor, ziua de mîine va fi pentru voi una foarte caldă, ca voi, în loc de sudoare, să emanați sînge! După ce acești derbedei vor primi cîteva lecții crunte, atunci aproape că aș pune la bătaie jumătate din împărăția romană, că ei se vor mai domoli - cel puțin în gîndurile lor cele mai crunte -; dar pielea lor veche și rea trebuie mai întîi foarte bine prelucrată! Dixi (eu am vorbit)!“
        Spun Eu: „Tu poți face ce dorești și Eu nu îți voi spune: să nu faci aceasta! Căci tu ești unul dintre cei mai înțelepți prieteni ai Mei, pe care i-am întîlnit Eu. Tu ai într-adevăr în toate cuvintele și faptele tale un tact corespunzător; dar Eu îți spun, că toate acestea nu te vor ajuta la această specie rea, ci îi va face și mai răi decît sunt și cu mult mai vicleni. Căci cei care aparțin o dată lui Satana, aceia sunt într-u totul și din cînd în cînd se pot îndrepta doar cu bătaia cuvintelor, așa cum au făcut aceasta ucenicii Mei și cum s-a întîmplat în Nazaret, unde superiorul cu toți fariseii s-au convertit la învățătura Mea. Dar peste tot nu merge aceasta și în felul tău cu atît mai puțin! Deoarece un drac tu îl poți izgoni cu un toiag, dar în locul acelui intră zece alții, care unul dintre aceștia este cu mult mai rău decît cel dintîi.“
        Spune căpitanul: „Atît de adevărat, cît pe mine mă cheamă Julius, nu voi pune pe spinarea nici unuia biciul sau toiagul, decît dacă voi fi împins la cea mai mare disperare; dar dacă voi fi împins, atunci vai de acei derbedei!“
        Spun Eu: „Aici ai din nou dreptate! Răbdarea trebuie întinsă cît se poate de mult și de departe; dar cînd s-a ajuns la limita exterioară, atunci, fără a mai avertiza trebuie lovit cu toate tunetele și fulgerele, căci altfel va veni ideea păcătoșilor, că se glumește și se joacă cu ei ca și cu copiii cei mici!“
        Spune căpitanul Julius: „Așa cum sunt eu! Pînă cînd eu pedepsesc pe cineva, este nevoie de multă vreme; dar dacă mă obligă unul, care nu vrea să se îndrepte în vreun fel, atunci acesta va reține foarte bine, cînd este pedepsit de mine! - Dar acum cred eu, că noi ar mai trebui să ne odihnim cîteva ore; căci începe deja să se crape de ziuă!“
        Spun Eu: „Da să facem aceasta aici, fiecare pe locul său!“
        După aceea este liniște și peste fiecare pereche de ochi se lasă un somn scurt dar dulce ca mierea. Și după ce toată lumea se trezește, este fiecare atît de întărit, așa de parcă ar fi dormit toată noaptea într-un pat comod, odihnindu-se bine și visînd frumos.

122. Vindecarea cea mare a Domnului prin atingerea hainelor Sale
Ev. Matei. 14, 36

        Toți se miră de un astfel de somn întăritor, în vreme ce soarele începe să răsară din spatele vîrfurilor ale munților imenși. Ebahl trimite de îndată pe femeile sale, ca acestea să se ocupe de un mic dejun proaspăt și binegătit; și femeile cu ficele mai în vîrstă merg de îndată și prepară o mîncare de dimineață bună și îmbelșugată, deoarece acest lucru îl putea înfăptui foarte ușor, din pricina faptului că toate cămările erau umplute pînă la refuz.
        Fariseii și-au ocupat masa în sala de mese, așa că nimeni nu a mai putut avea vreun loc la masa lor; și Ebahl a ordonat ca acestora să li se servească de îndată masa, constînd din pîine, vin, cîțiva pești prăjiți și miere. Cînd aceștia au terminat mîncarea, de abia atunci a ordonat Ebahl să se pregătească cealaltă masă mare, care era pentru Mine, ucenicii Mei, pentru căpitan și pentru Ebahl și femeile sale și copiii săi.
        Dar înainte ca Eu să pășesc în sală, i-am spus lui Ebahl ca să le transmită tuturor bolnavilor care Mă așteptau să intre în cămara oaspeților și să-mi atingă poalele hainelor și ei se vor însănătoși prin aceasta pe loc. - Ebahl a mers și a făcut ce i-am spus.
        Și Eu am intrat după aceasta cu căpitanul, ucenicii Mei și cu micuța Iara, care nu se îndepărta nici un pas de lîngă Mine, în sala mare de mese și m-am așezat la masă, fără ca Eu să mă fi uitat în direcția fariseiilor sau să-i fi salutat, ceea ce pentru ei era exterm de important.
        Cînd Eu, căpitanul și ucenicii Mei ne aflam deja la masă, au intrat aproape două sute de bolnavi în sală și m-au rugat, ca Eu să le îngădui ca să-mi atingă poala hainei Mele. Și Eu le-am permis să facă aceasta, în vreme ce Eu, ucenicii Mei și ceilalți mîncam micul dejun. Așa s-a înghesuit totul ce a fost bolnav în jurul Meu și a atins poala exterioară a hanei
Mele; și toți care au atins-o, s-au însănătoșit. (Matei 14, 36)
        Dar în spatele unor bolnavi, s-au postat cîțiva farisei și cărturari invidioși le-au spus acestora în șoaptă: „Nu atingeți hainele acestui nazarinean, pe care noi îl cunoaștem deja și voi tot o să vă însănătoșiți!“- și cei care s-au lăsat învățați de farisei și nu au atins poalele hainei Mele, aceia au rămas bolnavi.
        Dar cei care au observat aceasta, au venit la Mine și M-au rugat, dacă ei au voie să atingă haina Mea. Eu însă le-am interzis aceasta și le-am spus aceste cuvinte: „Pentru Mine sau pentru acei farisei ați călătorit voi pînă aici, cei care v-au convins, să nu atingeți poalele hainei Mele? Cei pe care voi i-ați crezut, aceia să vă ajute; de aceea mergeți la ei!“
        Aceste cuvinte le-au auzit cu ușurință fariseii și au devenit roșii de furie. Ei au venit de aceea imediat la Mine și superiorul lor mi-a vorbit aceste cuvinte: „Tu ești acela, din pricina căruia am călătorit noi din Ierusalim spre Nazaret?“
        Eu nu îi răspund superiorului la această întrebare, doar căpitanul, care se afla în apropierea Mea - aceasta înseamnă în partea dreapta a Mea - la masă, a spus cu o voce fulgerătoare: „Da, El este și voi nenorociților în veci nu veți fi demni să priviți chipul Său! De ce i-ați convins pe acești săraci, să nu atingă hainele Lui, ca să se însănătoșească și ei ca ceilalți? Voi, cîini nenorociți, nu știți pe această lume într-adevăr nimic altceva, decît să-i faceți pe oameni nefericiți, oriunde se ivește cea mai mică ocazie?!“
        Aici i-am făcut semn căpitanului, ca acesta să se controleze puțin, căci altfel vor fi scene neplăcute.
        Și căpitanul se potolește puțin, dar îi poruncește cu strictețe superiorului, ca acesta să-i spună motivul adevărat, de ce el a reținuț cîțiva bolnavi, să nu atingă hainele Învățătorului, ca ei să se însănătoșească ca și ceilalți.
        Atunci începe superiorul să vorbească puțin jenat: „Noi am vrut doar să fim ferm convinși, dacă doar aceia se vor însănătoși, care i-au atins hainele. Noi însă ne-am convins acum, că doar aceia s-au vindecat, care au atins hainele Învățătorului și noi nu le mai punem nimic în cale, ca să facă ceea, ce este spre binele lor.“
        La aceasta se ridică în picioare cei care încă sunt bolnavi și spun: „Oh, dacă noi nu am fi așa de bolnavi, nenorociți și slăbiți, atunci v-am da răsplata vouă pentru încercarea voastră, pe care nu ați uita-o o eternitate, prin care ați vrut să vedeți dacă ne vindecăm și fără atingerea hainelor Vindecătorului; dar: ‘amînat nu înseamnă anulat’! Noi ne vom însănătoși o dată prin puterea lui Dumnezeu și ne vom mai întîlni pe undeva; dar atunci să fiți atenți, ca nu cumva să dați ochii cu noi!“
        Eu însă le spun bolnavilor: „Departe să fie răzbunarea de inimile voastre! Dacă vreți ca Eu să vă vindec, atunci alungați toată furia și răzbunarea din inimile voastre!“
        La aceasta spun cei care încă sunt bolnavi: „Învățătorule, de dragul Tău noi facem totul, ce ceri Tu de la noi; dar acum eliberază-ne și pe noi, cei ce suntem proști, de chinurile noastre!“
        Spun Eu: „Atunci veniți și atingeți poalele hainei Mele!“
        Aici au mers cei, care încă erau bolnavi, au atins tivul hainei Mele și s-au vindecat dintr-o dată cu toții.
        Și căpitanul a spus, agitat în cea mai mare măsură: „Deci, voi văzători orbi din așa zisa sfîntă cetate a lui Dumnezeu, sunteți acum convinși, că acest bărbat, despre care voi sunteți atît de prost informați și pe care voi vreți să-l prindeți și să-l interogați, este tot același om rău, pe care voi mi l-ați descris ieri?“
        Spune superiorul și ceilalți farisei: „Că el emană o putere extraordinară de vindecare, de acest lucru noi ne-am convins suficient; dar din aceasta nu reiese nici pe departe, că el înfăptuiește acestea dintr-o anume putere dumnezeiască; căci noi observăm la el și la cei care sunt la masa lui, că nu respectă datinile străbunilor, - și unde nu este aceasta, acolo nu poate fi vorba nici pe departe de vreo dumnezeire!“
        Spune căpitanul: „Aceasta eu nu o înțeleg; vorbiți cu El despre aceste lucruri!“

123. Domnul și superiorul.
Ev. Matei 15, 1-9.

        După aceasta se apropie superiorul de Mine și mă întreabă (Matei 15, 1): „Învățătorule, cine sunt aceștia, care stau cu tine la masă?“
        Spun Eu: „Sunt ucenicii Mei!“
        Întreabă mai departe superiorul: „De ce încalcă ucenicii tăi datina strămoșilor? Ei nu își spală mîinile, atunci cînd mănîncă pîinea!“ (Matei 15, 2)
        Aici de abia M-am ridicat în picioare și m-am pus în fața superiorului, întrebîndu-l cu o voce serioasă: „De ce încălcați voi poruncile lui Dumnezeu pentru datina voastră? (Matei 15, 3) Dumnezeu a poruncit: ‘Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iar cine va blestema pe tatăl sau pe mamă, cu moarte să se sfîrșească!’ (Matei 15, 4) Voi însă învățați fiica sau fiul ca ei să spună părințiilor lor: ‘Dacă pentru tine, tu tată sau mamă, jertfesc în continu în templu, atunci îți este mai cu folos, decît dacă te cinstesc eu pe tine după datina străveche. ‘ și voi spuneți la un astfel de fiu sau fiică: ‘Așa ai făcut tu bine! (Matei 15, 5) - Dar care este urmarea? Uitați-vă! Prin aceasta s-a întîmplat faptul, că aproape nimeni nu-și mai cinstește în zilele acestea mama sau tatăl! Voi ați desființat cuvîntul lui Dumnezeu pentru datina voastră! (Matei 15, 6) Cine vi-a dat dreptul pentru aceasta? Pentru că voi nu ați crezut vreodată în Dumnezeu, ați putut face aceasta; căci cine este mort (spiritual), acela nu mai are conștiință!“
        Aici începe căpitanul să vorbească din nou și spune: „Ah, așa stau lucrurile? Oh, acest amănunt trebuie să-l notez neapărat! Astfel de slujitori ai Domnului sunteți? De aceea nu puteți voi să recunoașteți dumnezeirea pură a Învățătorului și a Mîntuitorului nostru?! Dumnezeul vostru este mai întîi stomacul vostru și prin aceasta doar sacii voștri plini de aur și de argint! Deci, deci, eu vă cunosc acum foarte bine. Vorbiți în continuare!“
        Spune superiorul: „Noi suntem slujitorii lui Dumnezeu după ordinea lui Aaron!“
        Spun Eu: „Oh, fățărnicilor, bine a poorocit Isaia despre voi cînd a zis (Matei 15, 7): ‘poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine! (Matei 15, 8) și zadarnic Mă cinstesc ei, învățînd învățături ce sunt porunci ale oamenilor!’“ (Matei 15, 9)
        Spune superiorul: „Din cauza legilor noastre, care sunt în folosul omului, nu ridicăm cu totul poruncile lui Dumnezeu!“
         Spun Eu: „Eu v-am arătat deja la această poruncă a lui Dumnezeu; vreți să auziți, cum călcați voi toate poruncile lui Dumnezeu în praf și cum așezați voi datinile voastre de mii de ori mai presus decît acestea?“
        Spune superiorul: „Lasă aceasta deoparte din cauza poporului; căci sunt mult prea mulți prezenți aici!“
        Spune căpitanul: „Atunci dați-i Învățătorului în fața poporului dovada, că El trăiește și înfăptuiește într-u totul drept după poruncile lui Dumnezeu!“
        Spune superiorul: „Asta n-o putem face acum; asta se poate întîmpla doar din partea templului prin înaltul preot uns!“
        Spune apoi căpitanul: „Aceasta înseamnă la noi romanii: ARS  LONGA, VITA BREVIS! (‘Arta e lungă, viața e scurtă!’), sau se vrea treaba împinsă în afară pe așa numita bancă lungă din anumite motive, pentru ca nu cumva să se facă ceva; dar eu v-o spun cu totul franc în fața poporului, pentru că, ca mărturie pentru un învățător, cum e unul Iisus din Nazaret, ar fi și cea mai bună mărturie a voastră încă mult prea mizeră și rea! Dacă voi ați îndrăzni acasă la templu, de a da colegilor voștri fățarnici numai un oarecare raport strîmb despre Iisus, atunci voi rîndui în aceeași clipă să fie trimis un raport către împăratul la Roma și îi voi arăta foarte amănunțit și înzestrat cu o sută de martori, cum voi și colegii voștri au comis la porunca voastră furtul celebru de impozite! Apoi să nu cumva să și calculați așadar vreun an și cuibul vostru al iadului va fi distrus în așa fel, că după aceea va fi cu greu de găsit, unde s-a aflat el cîndva! Țineți bine minte acest lucru! Pentru că ce-a spus un roman, aceea o și ține și dacă de aceea s-ar și prăpădi cerul și pămîntul ‘FIAT IUSTITA, PEREAT MUNDUS!’ (Să se întîmple dreptatea și dacă lumea s-ar distruge!) - Înțelesum-ați voi?“

124. Cuvîntarea ascuțită a lui Iuliu despre binecuvîntarea Domnului.

        La această cuvîntare a căpitanului Iuliu, se retrag fariseii cu totul stupefiați și se sfătuiesc între ei, ce ar fi sfătuibil în acest caz. Unul este de părere, ca ar trebui totuși dată mărturia cerută de la căpitan.
        Superiorul spune însă: „Cum putem face aceasta, dacă el disprețuiește legile templului și le calcă în picioare?! Dacă o facem însă numai aparent, atunci asta nu ne folosește la nimic; la timpul potrivit, s-ar arăta mărturia dată de noi și toată vina și pedeapsa ar veni atunci asupra noastră! Să reținem mai degrabă, ceea ce căpitanul vrea de la noi; pentru că dacă s-ar și întîmpla atunci ceva, avem atunci un motiv bun, de a ne scuza în fața celui mai superior al nostru!“ - Cu acest raport se mulțumesc acuși toți fariseii și cărturarii, tac la sfîrșit pe deplin și nu mai vorbesc nici un cuvînt.
        Atunci M-am ridicat Eu cu totul serios, M-am adresat superiorului și i-am spus: „Deci, din cauza nerespectării dogmelor voastre omenești uitate de Dumnezeu nu poți și nu vrei să-Mi dai o mărturie și acest lucru din frică pentru trupul tău mizer? Oh, dacă Mi-ai fi dat o mărturie, cît de fericit deveneai tu, în timp și veșnic; dar acum a trecut aceasta! Fiul omului nu va mai avea nevoie niciodată de o mărturie de la tine; pentru că faptele Lui și cuvintele Lui  îi dau mărturia adevărată! Ca tu și însoțitorii tăi să vedeți însă, că Fiul omului nu are nici o frică făță de oameni, de aceea îi voi spune acum întregului popor din fața ta, că nu este de loc importantă ținerea obiceiurilor voastre și că acela, care le cinstește după sensul vostru, comite un păcat dur în fața lui Dumnezeu!“
        Spune superiorul: Aceasta n-o fă, căci altfel ți-ar merge rău!“
        Spune căpitanul: „Da, aceasta o va face și Lui nu i se va întîmpla nimic rău! Țineți minte aceasta, voi nemernici mizeri ai banilor! Aici sunteți voi în puterea mea; numai o mișcare mie suspectă din partea voastră și eu rînduiesc ca să fiți tăiați în bucăți și să fiți aruncați în mare, balaurilor spre mîncare, așa de adevărat cum sunt eu numit Iuliu! Uitați-vă o dată aici la acești ticăloși! Istoria dovedește, că templierii n-au făcut nici unui om ceva bun deja de mai mult de trei sute de ani. Și dacă a mai fost încă din cînd în cînd un suflet ales între ei, atunci au făcut ei cu acesta, ca și cu evlaviosul și cinstitul Zaharia, înainte cu abia trezeci de ani, lucru mie într-un mod binecunoscut; și cum se ridică vreun oarecare om dintre tovarășii lor de credință, care e plin de adevăr, sinceritate și putere Dumnezeiască și îi copleșește pe oamenii săraci cu binefaceri de tot soiul, atunci și sunt deja la fața locului acești ticăloși, pentru a-l strica! Oh, această îndeletnicire ticăloasă să vă fie acuși interzisă!
        Vedeți, acest veritabil om al lui Dumnezeu venise în această împrejurime, care e cunoscută în toată lumea din cauza stării ei nesănătoase. Se aflaseră aici în întreaga împrejurime mai multe mii de bolnavi - localnici și străini - , însăși soldații mei zăceau la pat peste jumătate din ei din cauza febrelor supărătoare și rele, unii deja de peste un an; atunci a venit încoace acest om curat al lui Dumnezeu și i-a vindecat pe toți, care căutaseră ajutor. Să nu i se construiască unui asemenea om repede un altar, să i se jertfească lui ca unui Dumnezeu și să i se aducă toată cinstea și ungerea imaginabilă? Ce bine le-ați făcut însă voi oamenilor, cînd ați venit încoace? Pivnițele și încăperile cu mîncare ale lui Ebahl vor deveni acuși mai mici cu valoarea a o sută de pfeningi!
        Și din mulțumire, că mîncați peste tot pe gratis asemenea lupilor, mai vreți aici încă să-l stricați pe cel mai mare binefăcător al nostru! Un om, căruia singur îi aveți de mulțumit, că Cireniu n-a chemat imediat împreună toată puterea din Asia și să rînduiască să fie distrus pînă la temelie ticălosul vostru cuib de furt și de desfrîu! Nu, asta e prea rău, dacă te gîndești la ticăloșiile voastre! Ca înșelăciunile voastre, care le vindeți poporului ca lucruri Dumnezeiești pentru bani scumpi, să nu fie trădate, căutați voi cu toată viclenia satanică să-i înlăturați din cale chiar pe cei mai mari prieteni și binefăcători ai voștri, dacă simțiți la ei o oarecare lumină mai înaltă! Spuneți-o voi înșivă, dacă nu sunteți cu mult mai răi, decît satana însuși!?“
        Aici Mi s-a adresat căpitanul Mie și spuse: „Doamne și Invățătorule din școala lui Dumnezeu, învață-ne fără teamă adevărul și ce are de făcut în viitor poporul în privința poruncilor omenești! Eu știu, că Te ascultă cerul și pămîntul și toate elementele și Tu poți să-i răsfiri pe acești ticăloși cu cea mai neînsemnată suflare din gura Ta așa de sigur ca paiele afară în aer, precum ai fost desigur în stare, să-i poruncești mării, că ne-a purtat, de parcă ar fi fost pămînt tare; dar totuși îți stau - ca fiind numai un om slab față de Tine cu toată puterea mea, care nu este deloc neînsemnată - la dispoziție pînă la ultimul om și pînă la ultima picătură de singe! Acești ticăloși mizeri să cunoască localitatea Ghenizaret!“
        Spune superiorul cu o voce tare emoționată: „Domnule căpitan! De unde ai tu însă o dovadă împotriva noastră în ceea ce privește faptul, că noi am fi venit numai de aceea, de a-l pierde pe acest om? Noi am venit într-adevăr, de a-l interoga și examina, ceea ce este totuși imposibil să ni se poată lua în nume de rău; dar, pe Dumnezeu, de pierzare nu poate fi aici totuși nici vorbă! Tu poți să vorbești acum ușor; pentru că ai avut deja o ocazie îndestulătoare, de a-l cunoaște prin faptele și cuvîntările lui; noi, însă, am auzit și am văzut încă puțin în afară de vindecarea miraculoasă de astăzi, în afară de amenințările tale de loc foarte umane și ar trebui așadar doară totuși să avem și libertatea, ca fiind oarecum încă cu totul străini în această privință, să-l gustăm puțin din plin pe acest om miraculos!
        Că noi templierii ne aflăm pe un pămînt deja foarte gol pe dinăuntru, nu ne este desigur străin; dar, lăsînd aceasta deoparte, este el totuși mai bun decît nici unul și statul trebuie să-l protejeze așa de mult timp, pînă cînd îi va fi cumva plăcut lui Dumnezeu, de a crea unul mai de bună calitate! De aceea, te rog eu, de a nu ne amenința imediat cu sabia, dacă noi schimbăm oarecum cîteva cuvinte cu omul miraculos Iisus! El să facă acum, ce vrea și să predice și să învețe, ca și noi să aflăm ceva mai bun din aceasta, decît am auzit doar din auzite și din multe rapoarte, cu siguranță incorecte; dacă vom vedea, că este ceva adevărat în această treabă, atunci vom cuprinde și noi alte judecăți în noi, decît am putut pînă acum să le cuprindem! Pentru că chiar așa de proști nu suntem noi și inima noastră este încă în stare pe deplin de o judecată dreaptă.“
        Spune căpitanul: „Refuzul mărturiei cerute nu vorbește în favoarea dreptății inimii voastre, ba din contră! EX TRUNCO NON QUIDEM MERCURIUS (‘Dintr-un buștean nu s-a făcut încă un Dumnezeu!’) - dar noi vrem să vedem!“

125. Trei documente.
Ev. Matei 15, 10 -14.

        Atunci am chemat de îndată poporul laolaltă, care consta pe de-o parte din cei vindecați și pe de-altă parte din locuitorii destui de mulți ai acestui oraș, care în această zi, ca ziua înaintea celei de sîmbătă, făceau o zi de sărbătoare.
        Atunci cînd poporul era strîns laolaltă și sala era aproape plină, i-am spus Eu poporului: „Ascultați și înțelegeți-Mă bine! (Matei. 15, 10) Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om; ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. (Matei 15, 11) A mînca pîine cu mîinile nespălate, nu-l necurățește pe nici un om. Aceasta v-o spun Eu vouă tuturor și desființez astfel pentru totdeauna asemenea porunci omenești!“ - Atunci a început tot poporul să jubileze și M-a lăudat.
        Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: „știi că fariseii, auzind cuvîntul, s-au scandalizat?“(Matei 15, 12)
        Le spun Eu cu voce tare ucenicilor: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. (Matei 15, 13) Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; și dacă orb pe orb va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) Aceștia se pot supără cum vor ei; pentru că tatăl lor este un altul, decît cel al nostru. Tatăl nostru este sus - și cel al lor jos!“
        Cînd au auzit aceasta fariseii, s-au făcut ei atunci galbeni, verzi și roșu ca focul de furie și mînie; și superiorul spuse, cu o voce, ce-i drept, tremurătoare: „Noi am auzit acum destule! El l-a hulit pe Dumnezeu și pe noi! Acum știm noi, cu cine avem de-a face și cine este acest Iisus din Nazaret! Lăsați-ne de aceea să plecăm și să-i vestim tare înaltului preot, ce fel de om este acest nazarinean!“
        Spune căpitanul: „Se poate ajunge într-adevăr într-un oraș, ca voi, după voința proprie; dar ieșirea afară este la latitudinea voinței celui care deține puterea asupra orașului! Este într-adevăr acuși spus: ‘Lăsați-ne să plecăm!’; dar aici pășește împotrivă deținătorul de putere și spune: ‘Voi rămîneți!’“ - Ultimul lucru a fost rostit bubuind, cu o voce de tunet.
        La ultimele cuvinte: „Voi rămîneți!“ s-au speriat fariseii însă și în așa fel, că s-au făcut toți palizi ca pămîntul, au început să se cutremure și n-au mai fost în stare să spună nici un cuvînt pe buzele lor.
        Cînd căpitanul văzu, că formula de adresare a lui a făcut o impresie mortală asupra lor, spuse el atunci mai departe: „Inainte ca să vă las să plecați, vom mai avea noi încă multe de vorbit unii cu alții și voi îmi veți mai iscăli mai înainte încă două contracte și o mărturie cu scrisul vostru de mînă, în prezența poporului; dar atît contractele, cît și mărturia pe viață și pe moarte! Bineînțeles! Pentru că de îndată ce aș afla prin spionii mei care aud ascuțit, că voi n-ați ține numai un punct al contractelor, sunteți voi atunci încă în aceeași zi dați morții și dacă v-ați ascunde în spatele a o mie de temple!“
        Aici a rînduit căpitanul să i se aducă de îndată de către slujitorii lui unelte de scris și scrise următoarele: „Contractul Nr 1: Dacă, careva dintre voi ar îndrăzni să vorbească despre Iisus din Nazaret chiar și numai un cuvînt defăimător, ori între ei sau către cineva străin, ce iasă deodată la suprafața, acela cade sub judecată și este dat morții! - Contractul Nr. 2: Cine dintre voi va lăsa să cadă numai o silabă din toate acestea, ce s-au întîmplat aici și s-a vorbit aici, în Ierusalim și în templu și i-ar da Iisus, Domnului, o mărturie rea, dacă în templu sau într-o altă casă, acela cade sub judecata chinuitoare și apoi este dat morții celei mai schingiuitoare! Și nimeni să nu se alinte cu aceasta: ‘Nu se va afla totuși într-adevăr cu siguranță!’ Cum am spus deja, în același moment, cînd voi veți spune oriunde numai o silabă despre ce vă este poruncit să tăceți în cele două contracte, o vor afla spionii mei și cu voi se va întîmpla, ceea ce vă este prezis în aceste contracte!“
        Apoi scrise căpitanul o mărturie, care suna astfel: „Noi împreună cu toții mărturisim la sfîrșit cu iscălitura noastră spre dovedirea adevărului PRO MEMORIA AETERNA (spre amintirea veșnică), că am comis furtul cunoscut al impozitelor și comorilor imperiale din Pont și Asia mică și am luat acestea prin cea mai ticăloasă viclenie de la cei aducători, dar am fost trădați de Iisus din Nazaret în Kis la transportul către Ierusalim, chiar dacă nu cu vorba, dar totuși prin influența lui. Noi am fi fost, ce-i drept, condamnați la moarte toți laolaltă de către judecătorul Faustus - dar Iisus din Nazaret s-a folosit în favoarea noastră și noi am scăpat nevătămați! - Acesta este un adevăr, pentru care punem în joc viața noastră!“
        Atunci cînd căpitanul terminase de scris aceste trei lucruri, le-a citit el cu totul liniștit fariseilor și cărturarilor. La fiecare rînd scris, s-au făcut fețele lor tot mai lungi și mai lungi și cînd au auzit citindu-se mărturia, de-abia atunci și-au împreunat ei cu avînt mîinile laolaltă peste capete și strigau: „Ce, asta trebuie noi să semnăm?!“
        Spune căpitanul: „Da, asta este adevăr curat! Dacă nu vreți însă așa ceva, atunci stau deja acolo ajutorii de călău, înzestrați cu biciuri, nuielele și securi ascuțite!“ - Aici s-au uitat fariseii în spate și i-au văzut pe bărbații de groază. Atunci au și cerut ei însă îndată fără împotrivire unelte de scris. Iar căpitanul i-a amintit încă, să iscălească cu numele lor adevărate, pentru că un nume fals i-ar aduce fiecăruia moartea. Atunci au semnat ei cu numele lor adevărate și cine putea scrie din popor, trebuia să semneze ca martor.
        Atunci cînd cele trei documente au fost astfel în ordine, spuse căpitanul: „Acum am ceea ce aș fi vrut cu drag să am deja de mult de la voi și voi știți, ce am eu. Ce aveți de respectat, știți de asemenea și astfel suntem gata. Acum puteți într-adevăr să plecați unde vreți! Pînă la graniță vi se dă o escortă sigură!“
        Aici au și strîns acești farisei și cărturari de îndată totul laolaltă și n-a durat o jumătate de oră, că au și avut Ghenizaretul deja în spatele lor, cu totul tăcuți, fără cuvînt și articulație.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 126-130
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:04 View PostDownload Post

126. Avertizarea Domnului față de viclenia rea a templierilor.

        Cînd acești examinatori și anchetatori fură deja departe peste munți și văi, spuse atunci căpitanul: „Doamne, aceștia vor tăcea să sperăm; pentru că aceste trei sfori ar trebui să țină! De altfel, este adevăr deplin, că aflu în decursul a cel mult opt zile, ce unul dintre ei ar fi vorbit pe undeva încă cît se poate de în secret; la aceasta este credința lor încă mai puternică decît informatorii mei larg răspîndiți și frica lor mare este educatorul lor sever. Aici mă pun eu chezaș, că dintre ei nici unul nu va vorbi nici măcar o silabă către cineva despre toate acestea, ce a trăit el aici!“
        Spun Eu: „Da, ei vor tăcea, dar cu atît mai mare va fi furia lor secretă; pentru că ceea ce li s-a întîmplat aici în măsură îndestulătoare, nu va uita nici unul dintre ei vreodată. Aveți însă voi toți bine grijă; pentru că răutatea lor secretă este mare și nu are limite! În inimile lor sălășluiesc diavoli și acestora nu le este rău nici un mijloc, de a se răzbuna pe acela, care i-a jignit! De aceea, aveți grije! Aceștia vor unelti și vor unelti acum! Mărturia însă, pe care au trebuit s-o iscălească, este încă cel mai bun mijloc de legătură! De aceea vor fi ei într-adevăr tăcuți; dar ei vă vor trimite mai mulți spioni răuvoitori pe gît, decît voi lor și vor tocmi  martori mincinoși împotriva voastră. De aceea aveți grije, Eu v-am spus aceasta de aceea dinainte!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu îți mulțumesc din cea mai devotată inimă pentru acest avertisment! Deoarece știu însă acum aceasta, de aceea să aibă fiecare străin o dispoziție foarte deosebită în viitor, mai ales însă un ierusalimitean, care va veni în această împrejurime! Cu adevărat, aceluia să-i fie aprinși cărbuni arzători peste cap! Să-l prind numai o dată pe unul și unui al doilea să-i treacă pentru totdeauna plăcerea, de a face pe spionul!“
        Spun Eu: „Da, da, de aceea fiți atenți; pentru că acest soi este socotind după exterior adaptabil ca un porumbel, după interior însă este el mai otrăvitor, decît un șarpe inelat egiptean! Ei vor veni în tot felul de înfățișări și vor vorbi limba aceasta și aceea, acuși ca neguțători persieni, acuși ca greci și acuși ca egipteni și ca romani și vor fi greu de deosebit de adevărați apartenenți ai națiunilor numite. Dar dacă îi veți interoga sever, atunci veți găsi desigur, copii al cărui duh sunt ei!“
        Spune căpitanul: „Oh, încă mult mai multe mulțumiri ție, o Doamne! Acum știu foarte exact, ce voi avea de făcut în viitor; și dacă s-ar arăta undeva un caz tulbure, atunci îmi vei perimte doară într-adevăr, ca să am voie să chem numele Tău, mie mai presus de toate sfînt și măreț și să spun: ‘O, Tu Duh mare și atotputernic al Domnului și învățătorului meu Iisus! Iluminează-mi inima mea, ca să fie lumină în ea!’ și Tu vei auzi desigur o asemenea chemare a mea și pînă la capătul lumii!“
        Spun Eu: „O prietene și frate, rămîi tu așa în Mine și Duhul Meu va fi în tine, ție spre ajutor în orice timp în zi și în noapte!“
        Spune Jarah, care stă lîngă Mine: „Dar Doamne, Tu vorbești chiar, de parcă ai dori să ne părăsești deja acuși!? O, eu te rog, mai rămîi totuși încă cîteva zile la noi; pentru că Tu ești doară viața mea! Cum aș putea trăi fără Tine? Tu trebuie să rămîi aici, eu nu Te las de aici! Fără Tine ar trebui eu doară să mor!“
        Spun Eu foarte prietenos: „O, tu cea mai dragă Jarah a Mea, pe tine veșnic nu Te voi părăsi! Și dacă Mă voi îndepărta de aici, după unele zile, din cauza lucrării Mele, pentru cîtva timp, socotit după persoana Mea, atunci voi fi însă totuși continuu la tine în duh și tu vei vorbi cu Mine și Eu îți voi da un răspuns bine perceptibil la fiecare dintre întrebările tale; de aceasta poți fii tu pe deplin asigurată! - Înțelegi tu asta?“
        Spune micuța Jarah: „Da, Tu cel mai drag al meu Domn Iisus, asta o înțeleg destul de bine și știu, că ție nu-ți este nimic imposibil; dar drag îmi este totuși faptul, dacă Tu rămîi și în persoana Ta încă un timp mai îndelungat la noi. Pentru că vezi, acum, deoarece ești la noi, arată totul așa de transfigurat și ceresc; eu nu-mi pot acum deja imagina cerul mai frumos și mai minunat. De aceea trebuie Tu de dragul meu să petreci într-adevăr încă și personal cîteva zile aici!“
        Spun Eu: „Păi da, este doară imposibil, să lași ceva nesatisfăcut unei asemenea iubiri, mai ales cînd ea și-a ales partea cea mai bună! Fii tu numai de un curaj vioi; dragostea ta nu va sta aici niciodată singură!“
        Asta o face pe Jarah foarte veselă, că sare de aceea la Ebahl și spune: „Uite, tată Ebahl, Domnul mai rămîne încă la noi și aceasta pentru totdeauna!“
        Spune Ebahl: „Dragul meu copil, aceasta este o milostivire mare pentru noi, de care noi toți împreună nu suntem demni; pentru că El este un Domn al cerului și al acestui pămînt! Ceea ce face El și vrea să facă, asta ramîne ascuns în hotărîrea Lui veșnică și de nepătruns, conform cărui lucru fiecare fir de păr de pe capul nostru este astfel numărat ca nisipul mării și noi, oamenii, nu putem schimba nimic în aceasta. Dar de această părere sunt și eu, că la El, în fața căruia o mie de ani sunt ca o zi, nu va fi tocmai importantă o zi, mai puțin sau mai mult să petreacă la noi. De aceea ține-L tu numai tare și nu-I da drumul; pentru că pe tine te îndrăgește cel mai mult dintre noi!“
        Spune Jarah: „Oh, eu îl voi ține într-adevăr destul de tare și nu-I voi da chiar niciodată drumul!“

127. Domnul vorbește despre duhul dragostei.  

        Atunci vin Eu din spate în liniște la Jarah, o ridic în sus de pe pămînt și spun: „Dar tu cel mai drag copilaș al Meu, cum Mă vei putea tu ține într-adevăr? Vezi, Eu sunt doară mult mai puternic decît tine!“
        Spune micuța, după ce am pus-o iarăși pe pămînt: „Asta o știu bine, că ești nemărginit mai puternic decît mine, de-abia o musculiță în fața Ta; pentru că Tu menții cu puterea voinței Tale atotputernice cerul și pămîntul și ții marea în adîncul ei; cum aș vrea să mă măsor cu Tine în putere?! Dar de părerea aceasta sunt eu, că Tu, pentru că Te îndrăgesc chiar așa de nedescris, de dragul iubirii mele către Tine, Te vei lăsa ținut puțin peste vreme!“
        Spun Eu: „Da, aici ai tu iarăși dreptate; pentru că cu dragostea izbutești totul la Mine! Dragostea față de voi oamenii, M-a tras doară pe acest pămînt! Cine are însă dragoste așa ca tine, acela firește că poate atunci să facă cu Mine într-adevăr, ce vrea el! Pentru că o asemenea dragoste este doară tocmai Duhul Meu în inima omului. Și ceea ce o asemenea dragoste cere și vrea, aceea reiasă din toată adîncimea ordinii Dumnezeiești și tu Mă poți de aceea ține tare într-adevăr așa de frumos cu inima ta și Eu veșnic niciodată nu Mă voi despărți de inima ta!
        Însă, persoana Mea vizibilă nu este importantă, ci numai Duhul Meu singur! Ceea ce fac, iată, aceea n-o face persoana Mea, ci doar Duhul Meu singur; dar de dragul tău, voi mai petrece totuși cîteva zile aici, - pentru că mîine este ziua sîmbetei și poi-mîine ziua după cea de odihnă! Aceste două zile le voi mai petrece încă aici, iar atunci voi pleca mai departe și anume la Tir și Sidon, - voi veni însă atunci într-adevăr iarăși poate voi petrece jumătatea iernii la voi.“
        Spune micuța foarte încîntată: „Oh, lui Dumnezeu Tatălui sfînt toată lauda din această cauză! Acum sunt eu deja mulțumită!“
        Toți o admirau pe fetița de doisprezece ani și se mirau de mintea ei. Și un bătrîn spuse: „Oh, aceasta este o milostivire deosebită a lui Dumnezeu! În această piele gingașă se află un înger al lui Dumnezeu! Infățișarea și duhul mărturisesc pentru acest lucru.“
        Spune un altul: „Bineînțeles! Această fetiță are de-abia doisprezece ani și cam o jumătate peste; dar ea arată ca o fecioară de șaisprezece ani! Trupul ei este pe deplin dezvoltat și sufletul ei nu lasă nimic de dorit. Aceasta are într-adevăr capul și inima la locul potrivit! Fericit este, cine o va conduce o dată pe aceasta ca soție în casa lui!“
        Așa ceva aude Jarah și spune: „O inimă, pe care o iubește Dumnezeu, nu are nevoie de dragostea unui mire egoist; pentru că ea este deja introdusă ca mireasă în casa lui Dumnezeu! Eu știu să iubesc oamenii în necazul lor și să le fac bine săracilor în fiecare oră, în zi și în noapte; dar dragostea anumită a unui bărbat tînăr, n-o cunosc și nici n-o voi cunoaște vreodată, - în afară de faptul că inima lui este cuprinsă asemenea celei ale mele doar de dragostea cea mai curată către Dumnezeu!“
        Spune un alt evreau bătrîn: „Ei, ei, fetițo! Cuvîntarea ta sună într-adevăr bine, de parcă ar veni din gura unui înger; dar tu constai totuși din carne și sînge și cînd vor veni o dată anii tăi, atunci vei vedea tu într-adevăr, dacă carnea și sîngele n-au nimic de spus la om!“
        Spune Jarah: „Că omul nu este un Dumnezeu, asta o știu deja din cei mai timpurii ani ai mei; dar omul poate deveni prin adevărata lui dragoste față de Dumnezeu un maestru al cărnii și sîngelui său, prin urmarea sigură a ajutorului lui Dumnezeu. Cui îi ajută însă Dumnezeu, aceluia îi ajută El pe deplin și nu pe jumătate, ceea ce ați aflat astăzi dimineață voi înșivă la carnea și sîngele vostru bolnav! Pentru că acesta n-a fost ajutor oamenesc, ci acesta a fost ajutorul lui Dumnezeu!“ - După aceste cuvinte ale Jarei tac bătrînii și nimeni nu se mai incumetă, să-i răspundă un cuvînt.
        Eu, însă, îi spun lui Jarah, luînd-o de mînă: „Bine ai făcut tu aceasta! Tu vorbești chiar deja ca un prooroc indiscutabil!“
        Îmi spune Jarah zîmbind drăgăstos cu o jumătate de voce: „Este ușor să vorbești profetic, dacă te afli la Tine și dacă Tu îmi pui cuvintele în inimă și în gură! Dacă aș fi vorbit din mine însumi, atunci ieșeau desigur destul de multe prostii!“
        Spun Eu de asemenea așa de încet: „Ar putea fi aceasta într-adevăr, Jarah a Mea cea mai dragă! Dar de acum încolo vei fi tu în stare să vorbești mereu așa de înțelept, numai nu trebuie să-Mi devii cumva odată necredincioasă, cînd devii mai bătrînă!“
        Spune Jarah: „Doamne, dacă ar fi aceasta posibil, atunci lasă-mă mai bine să mor!“
        Spun Eu: „Așadar, așadar, asta va rămîne cumva într-adevăr imposibil!?“
        Spune Jarah, cuprinzîndu-Mă tare de mijloc și strîngîndu-Mă la pieptul ei: „Da, așa ceva trebuie să rămînă veșnic imposibil! Pentru că ar trebui să devii doar nebun, dacă ai da o livră de aurul cel mai curat pentru o livră de putregai urît mirositor!“
        Spun Eu: „Deci, ți-e totuși aurul ceva important?“
        Spune Jarah: „Da, aurul sufletului într-u totul! Aurul pămîntesc, însă, l-am pomenit numai ca exemplu.“
        Spun Eu: „Așadar, așadar, Eu te-am înțeles într-adevăr; dar pentru că te iubesc tocmai chiar așa de tare, trebuie doară de aceea să te și tachinez puțin!“
        Spune Jarah: „O tachinează-mă tu numai, eu totuși nu Te voi iubi de aceea mai puțin! Pentru că aceasta o știu doară deja de mult, că Dumnezeu îi încearcă pe oamenii, pe care îi iubește îndeosebi, cu tot felul de suferințe! Dacă Tu, o Doamne, vei începe așa de bine, bine să mă tachinezi, de-abia atunci mă vei îndrăgi pe deplin!“
        Spun Eu: „O tu cel mai drag copilaș al Meu, inimi așa de foarte curate, cum este a ta, n-o tachinează Dumnezeu niciodată, ci numai asemenea, care îl iubesc pe Dumnezeu într-adevăr foarte tare, dar la aceasta cochetează totuși cu lumea din cînd în cînd; la asemenea oameni le alungă atunci Dumnezeu prin tot felul de tachinări dragostea față de lume din inimă, ca ei să devină pe deplin de-o inimă curată. - Înțelegi tu asemenea lucru?!“
        Spune Jarah: „O Doamne, Tu miere groasă a inimii mele, asta o înțeleg într-adevăr foarte bine!“

128. Discuție între templieri și eseeni.
Ev. Matei 15, 15-20

        Spune de pe alături în sfîrșit iarăși o dată Petru, așa mai mult pentru sine: „Nu înțeleg, cum această fetiță este totdeauna așa de repede gata cu înțelegerea! Eu sunt totuși deja bătrîn și am auzit totuși deja așa de multe lucruri, dar cu înțelegerea aceasta chiar așa de rapidă nu merge la mine absolut de loc. Astfel nu înțeleg acum încă așa pe deplin curat, ce a vrut să spună cu pilda: ‘Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iasă din gură, aceea îl spurcă pe om!’ Dacă un om trebuie să vomite, sau dacă tușește și scuipă atunci afară, cum poate să-l spurce aceasta? N-a făcut totuși Moise nici o menționare despre acest lucru!?“
        Spun și ceilalți ucenici: „Aici îți merge ca și nouă; pentru că asta nici noi n-o înțelegem! Du-te și întreabă-L în numele nostru al tuturor, cum este această pildă de înțeles!“
        De-abia atunci a venit Petru la Mine și M-a întrebat, spunînd: „Doamne, lămurește-ne nouă pilda aceasta ‘cu intrarea înăuntru și ieșirea afară din gur㒠(Matei 15, 15); noi toți n-o înțelegem!“
        Spun Eu: „Acum și voi sunteți nepricepuți? (Matei 15, 16) Cît de mult voi mai trebui să vă suport încă astfel? Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pîntece și se aruncă afară, pe calea sa? (Matei 15, 17) Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om! (Matei 15, 18) Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtișaguri, mărturii mincinoase și hule. (Matei 15, 19)
        Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mînca cu mîini nespălate nu spurcă pe om! (Matei 15, 20) - Înțelegeți voi acum aceasta?“
        Spun ucenicii: „Da, Doamne, noi îți mulțumim pentru această lumină sfîntă!“
        Spun Eu către Matei scribul: „Deci, notează tu săturarea în deșert, apoi călătoria încoace nocturnă și ce s-a întîmplat deosebit la aceasta și apoi, însă, îndată, ce s-a întîmplat astăzi, cu cuvinte puține, dar cuprinzătoare! Toate celelalte, ce s-au întîmplat aici, sari peste ele deocamdată; în ceea ce urmează, însă, pot fi încă unele lucruri completate, - aceasta, însă, este o parte esențială a Evangheliei.“
        Aici s-au dus ucenicii iarăși în încăperile lor, unde îi așteptau deja cu nerăbdare cei cîțiva farisei și cărturari convertiți împreună cu cei doi eseeni. Bineînțeles că sunt imediat amănunțit întrebați, cum a mers cu fariseii și cărturarii din Ierusalim. Și ucenicii le povestesc totul foarte amănunțit. Atunci spun fariseii, cărturarii și cei doi eseeni: „Nu, aici este într-adevăr nevoie de multă noapte și prefăcătorie, să mai stăruiești încă încăpățînat în prostia cea mai răutăcioasă la asemenea semne și mărturii! Și la ce le folosește toată prefăcătoria lor? Acum sunt ei legați într-un asemenea fel prin cele trei documente emise, că nu au nici măcar voie să-și destăinuie între ei gîndurile lor! Ce boi și țapi sunt însă aceștia totuși!“
        Spun eseenii: „Treaba cu Iisus este așa de luminoasă ca soarele, cum poate fi numai ceva luminos ca soarele, și, totuși, o asemenea prefăcătorie nemaiauzită! Noi suntem totuși așa de educați în ceea ce privește cunoașterea lumească, decît poți fi numai totdeauna educat, dacă ai parcurs școlile Persiei și ale Egiptului și îi ai pe înțelepții Greciei și pe cei ai evreilor vechi în degetul mic; dar noi facem abstracție aici de toate faptele miraculoase nemaiauzite și spunem numai: În ceea ce privește cuvîntarea Lui și cea mai adîncă înțelepciune care reiasă din aceasta, de care altfel pe pămînt n-ai întîlnit încă niciodată o urmă, atunci ne este aceasta mai mult decît o dovadă întru totul îndeajunsă, că acest Iisus este un cel mai desăvîrșit Dumnezeu. Acum se mai adaugă însă încă și faptele Sale într-un mod, de care n-a visat un om într-adevăr niciodată ceva; fapte, care îi pot fi posibile numai unui Dumnezeu, în care se unesc toate puterile lumii și a toate stelele, a soarelui și a lunii, sau au primit din voia minunat atotputernică a acestuia existența lor într-o formă, nouă firește nedescrisă!
        Noi am văzut, cum la El voia, cuvîntul și fapta săvîrșită cad tocmai într-una împreună. Cerurile se deschid la semnul Său cu mîna și nenumărate legiuni ale ființelor celor mai încîntatoare de eter stau pregătite spre a-i sluji Lui; El le poruncește și cămările de proviant goale sunt pline de belșugul mîncărilor celor mai gustoase și damigenele și burdufurile goale se fac pline de vinul cel mai gustos! Da, nu este aceasta, deci, înt-adevăr, în serios nimic?
        El îi poruncește mării și ea întărește suprafața ei, fără să fie de aceea gheață și oamenii merg pe pămîntul, altfel fiecărui om aducător de moarte, ca pe o suprafață de marmură! Și toate acestea le-au fost arătate și povestite sincer celor întunecaț, pe lîngă aceasta, s-au uitat și ei gură cască astăzi dimineață cu ochii propri la vindecarea miraculoasă a cîtorva sute de oameni și totuși au rămas ei pe lîngă aceasta mai prefăcuți decît o stîncă, la care de mii de ani și-au încercat cel puțin în toți anii o sută de mi de fulgere puterea lor distrugătoare! Fraților, aici încetează, așadar, totuși, tot ce este omenesc în om! Aici este el ori un animal rău sau în deplina seriozitate un diavol! - Spuneți fraților, avem dreptate, sau nu?“
        Spun fariseii și cărturarii: „Mai mult decît întru totul adevărat! Căci dacă la astfel de apariții poți rămîne dur și de neclintit, atunci este acela eventual un diavol!“
        Spun cei doi eseeni: „După ce noi credem acum că există într-adevăr spirite atît de rele în unele regiuni, care deseori chinuie oamenii și de multe ori îi conduc pe acești oameni fără vreun chin vizibil spre niște fapte îngrozitoare, cu acest lucru noi suntem de părerea voastră! Căci oameni, care nu au nici măcar puțin sentiment pentru aproapele său, cei care sunt îngrijorați ca și tigrii doar de gura și de stomacul lor, acei oameni nu mai sunt oameni, ci adevărați diavoli! Căci ei nu se mai gîndesc la nimic altceva, ci rîvnesc doar la stomacul lor, ca acela să fie cît mai plin! Și pentru a ajunge la aceasta, nu le nici un mijloc prea crunt! Ce Dumnezeu, ce duh! Burta și stomacul trebuie să fie plin! Tot restul nu valorează în fața lor nici măcar o iotă. Arta și știința sunt privite de ei doar atunci, dacă acestea pot aduce profituri mai mari stomacului lor! - O Doamne, ce oameni sunt aceștia! Da, da, ei sunt cei mai adevărați și mai credibili diavoli!“
        Spune în sfîrșit la aceasta Iuda Iscarioteanul: „Dacă eu sunt prea tare convins de adevărata Sa puterea dumnezeiască, într-adevăr, eu aș începe, să-mi fie teamă din pricina Lui! Căci acești oameni, dacă ar fi posibil, l-ar arunca pe Dumnezeu de pe tronul Său etern și s-ar pune ei în locul Lui; căci cei din templu, care după izgonirea samaritenilor, care deseori îi verificau, le merge acum foarte bine, ar încerca mai degrabă chiar lucrurile cele mai neobișnuite, decît să reducă din viața lor bună!“
        Spune Petru: Crezi tu, că Domnul nostru este sigur cu puterea Sa miraculoasă în fața celor din templu, care sunt atît de vicleni? Dacă El nu apare în fața acestor ucigători de tată și de mamă ca un judecător cu foc și cu fulgere din ceruri, atunci El va fi o jertfă, cu toată puterea Sa, furiei lor veșnic nesătule! Da, un evreau este chemat spre a înfăptui lucruri mărețe și poate fi un înger; dar peste un evreau rău și stricat nu poate exista vreun diavol, care ar putea fi mai șiret decît el!
        De aceea ar trebui El să se ferească de Ierusalim! Căci dacă pășește acolo ca un om simplu, atunci este El pierdut împreună cu predicatorul Ioan! Atîta timp cît a avut voie să învețe și să boteze în apropierea noastră la micul Iordan și în mica Bethabara (deșert), a fost el sigur; dar cînd a plecat el cu aproximativ trei luni în urmă spre marele Iordan și în marele deșert Bathabara, a fost de îndată o victimă a oamenilor din templu, care s-au priceput să se ascundă cu viclenie în spatele lui Irod. Irod l-a dat spre a fi urmărit, El, Învățătorul și Domnul mostru; dacă ar fi putut să-L prindă, cine știe, ce s-ar fi întîmplat de atunci! Dar Domnul poate vedea și de departe inima oamenilor și le cunoaște planurile și îi poate ocoli cu precizie! Căci cine poate fi mai înțelept și mai înteligent decît El?“
        Spune un fariseu: „Dacă El începe să-i ocolească, atunci nu este acest lucru un semn bun pentru siguranța Sa deplină! El poate să nu atragă atenția nimănui, cît timp este posibil și doar acest lucru scuză ocolirea Lui; dar dacă este vizibilă doar cea mai mică parte de teamă, atunci eu nu aș da prea multe pentru siguranța Lui! Căci mult prea bine știu eu, pe unde își ține templul plasele sale pline de stricăciuni, că aproape ar fi un lucru imposibil, să scapi din acestea cu pielea nevătămată! Dar El nu va dori să atragă pentru început atenția prea tare și de aceea va ocoli El cît se poate de mult aceste ocazii și prin aceasta va preveni El o ciocnire frontală a cerului și a pămîntului; El va întîmpina doar atunci răutatea mare a oamenilor, cînd măsura va fi umplută! - Acest lucru cred eu că îl înțeleg din trăsăturile caracterului Său!“
        Spun eseenii: „Aceasta este și părerea noastră! Căci la o astfel de înțelepciune dumnezeiască pură și la o putere adevărată, știe El cu siguranță ce trebuie să facă împotriva unei astfel de lumi rele! Dacă am avea noi doar cea mai mică parte din puterea și înțelepciunea Sa, atunci noi am fi în trei ani Stăpînii lumii! De aceea suntem îngrijorați din pricina Lui! El ar trebui să se dăruiască din propria Sa voință lumii rele și să spună: ‘Aici sunt Eu, acum înfăptuiți le Mine, Creatorul vostru, măsura cea mare a răutății voastre, ca să poată să vină peste voi de sus mai repede o judecată!’ - și atunci nu ar pierde El totuși nimic! El poate să recunoască, că oamenii răi, pentru a umple măsura, ar putea face vreun rău corpului Său, da ar putea chiar să-l omoare; dar va putea, oare, să-i facă vreun rău duhuluii Său veșnic și atotputernic? Cum am spus, noi nu ne îndoim deloc, că El ar fi în stare de aceasta, dar acest lucru nu le va fi prea de folos dușmanilor Săi; căci de abia vor putea ei clipi și El se va trezi ca un judecător nemilos și îi va judeca cu focul și cu sabia din ceruri! Atunci va fi vai de dușmani și de diavoli! Aceștia vor afla în chinuri doar atunci, cine a fost Acela, pe care ei l-au urmărit pe toate drumurile! - Ce spuneți voi toți la această părere a noastră?“
        Spun ucenicii: „Ei, aceasta numai Lui să nu i se întîmple, cu toate că nu dorim să vă contrazicem în părerea voastră; deoarece multe sunt posibile lui Dumnezeu, ce nu poate să gîndească sau să înfăptuiască vreodată un om!“

129. Domnul și cei doi eseeni.

        În timp ce ucenicii, fariseii și cei doi eseeni vorbesc asemenea lucruri unii cu alții și Matei notează sarcina lui, cheamă Ebahl la masă și ucenicii și acum ucenicii lor sunt chemați de asemenea la masă și vin cu o înfățișare așa de destul de vioaie în sala de mese.
        Atunci îi întreb Eu, ce ar fi vorbit ei unii cu alții așa de vioi în încăperea lor.
        Răspund cei doi eseeni: „Doamne, Tu poți întreba ușor, pentru că ce am vorbit acum unii cu alții, aceea a fost Duhului Tău așa de limpede deja din veșnicii ca soarele în amiaza cea mai luminoasă! Dar, că n-am vorbit desigur nimic rău despre Tine, de aceasta poți fi pe deplin asigurat!“
        Spun Eu: „Foarte sigur și adevărat și anume, ce ați vorbit voi; pentru că asta nu v-a inspirat-o carnea voastră și sîngele vostru, ci Duhul lui Dumnezeu. Dar, totuși, nu vorbiți iarăși ceva amănunte despre acest lucru către cineva; pentru că oamenii sunt orbi, proști și răi!- Acum, însă, să ne așezăm la masă!“
        Masa era bine înbelșugată; cei opt slujitori de corabie ai noștri își petrecuseră timpul cu pescuitul și îi aduseseră lui Ebahl în casă o grămadă dintre peștii cei mai frumoși buni, pentru care lucru el i-a aprovizionat însă din belșug cu vin și cu pîine. Acești pești erau foarte bine gătiți și noi toți i-am mîncat cu poftă de mîncare foarte fericită. Cei doi eseeni, a căror cer al gurii avea o educație însemnată, deoarece acești elevi ai lui Aristotel și Epicurs dădeau o importanță mare bucătăriei, nu puteau să se exprime îndeajuns lăudabil asupra gustului bun a acestei mese adevărate de pește. Și căpitanul, împreună cu cei trei sub conducători ai lui, nu putea lăuda îndeajuns gustul bun al peștilor și a mîncat după plăcerea inimii lui cîteva bucăți destul de mari, așa încît a început să se teme deja la sfîrșit, dacă aceasta nu-i va dăuna.
        Eu i-am spus însă lui: „Nu te teme, dragul Meu Iulius; pentru că în prezența medicului nu-ți dăunează nimic!“
        Asta l-a făcut pe bunul Iulius iarăși vioi; și această zicală a Mea a devenit atunci un proverb și s-a menținut între doctori pînă în timpul acesta, în care aceasta este scris acum.
        După ce gustarea fusese sfîrșită, întrebă căpitanul, spunînd: „Doamne, astăzi este o zi extrem de minunată! Cum ar fi, deci, dacă ne-am duce în după amiază aceasta puțin în aer liber?“
        Spun Eu: „Aceasta este și înclinația Mea; dar de această dată vrem noi să ne urcăm pe un munte din preajmă!“
        Spune căpitanul: „Da, muntele care se află cel mai aproape, caruia i se dă numele de ‘Cap de dimineață’, cred că în această limbă se spune ‘Juitergli’, acesta este însă și în același timp unul dintre cei mai înalți și este extrem de abrupt din toate părțile, un colos de piatră pur și aproape cu totul pleșuv! Dacă dorești Tu cumva să Te urci pe acesta, atunci nu ajungem la vîrf înainte de noaptea care se apropie; și despre venirea înapoi, n-ar putea fi într-adevăr nici vorba cea mai îndepărtată! Să petreci însă noaptea la înălțime, asta nu i-ar plăcea într-adevăr nici unuia dintre noi! Pentru că se spune, că la înălțime, între crăpăturile de stîncă, s-ar găsi în toate anotimpurile zăpadă și gheață; dar priveliștea se spune că este ceva nedescris de meritos!“
        Spun Eu: „Prietene, toate acestea să nu ne împiedice, să ne urcăm pe capul de dimineață; cine cunoaște cărarea, acela ajunge mult mai degrabă sus, decît acela care trebuie de-abia s-o caute cu osteneală. Să ne ducem de aceea numai pe cale; înainte ca să treacă două ore mici, suntem noi toți sus, asta înseamnă, care au aici plăcerea, să se urce cu noi pe munte!“
        Spune căpitanul: „Doamne, la cuvîntul Tău merg eu doară cu drag pînă la capătul lumii, ce să mai vorbim pe acest munte; și dacă Tu ești conducătorul, atunci nici nu te poți gîndi la vreun pericol! Eu mă bucur acum bine asupra acestui lucru! Dar ceva vin și pîine am putea noi să luăm într-adevăr cumva cu noi; pentru că asta o știu deja, că la urcarea pe un munte așa de însemnat, devii cu totul ieșit din comun de flămînd și însetat!“
        Spun Eu: „O da, asta o puteți face, într-adevăr! Dar ce vom începe cu Jarah a Mea cea mai dragă? Pentru aceasta va fi, așadar, totuși, cumva prea ostenitor să se urce pe munte!“
        Spune Jarah: „Cu Tine, o Doamne, nu poate să-mi fie nimic prea greu; fără Tine însă nu poți face doară oricum nimic și eu deja cel mai puțin! Numai dacă îți este ție pe plac, atunci nu mă duc numai pe acest munte, ci literalmente în foc cu Tine, cum am și mers cu Tine ca cea dintîi pe apă!“
        Spun Eu: „Tu știi să-Mi dai întotdeauna un răspuns potrivit din inima ta, care arde de dragoste și adevăr; de aceea, vino tu numai cu noi la călătorie, nu-ți va fi prea greu la aceasta!“- Cine a fost mai repede gata de calătorie, decît Jarah a noastră și a și spus: „Doamne, dacă îți este astfel pe plac, atunci sunt deja gata pentru plecare!“

130. O urcare minunată pe munte.

        Fetița era înfășurată într-o rochie albastră cu falduri; picioarele încălțate cu ghete ușoare cu șireturi și capul acoperit cu o pălărie împletită destul de artistic din paie, cuprinse ea mîna Mea și spuse, pentru că nu-i dădusem chiar prea repede răspunsul la prima ei vorbă: „Dar Doamne, Tu viața mea, eu Te rog, spune-mi totuși, dacă îți sunt plăcută astfel?“
        Spun Eu: „Asta o vezi doară, cea mai dragă a Mea Jarah! Tu îmi ești doară mai presus de toate plăcută! O dacă Mi-ar fi toți oamenii așa plăcuți, atunci ar fi aceasta într-adevăr bine și potrivit; dar există în lume foarte multe mii și iarăși așa de multe de o mie de ori mii, care nu-Mi sunt așa plăcute ca tine! Dar aceștia sunt oamenii puri ai lumii și tu ești un înger! Dar, acum, deviza este să mergem; pentru că este deja în jurul a treia părți din zi!“
        La aceste cuvinte, se scoală toți în afară de slujitorimea casei și se pune cu Mine pe cale. Se înțelege de la sine, că micuța Jarah mergea tot timpul alături de Mine și căpitanul și Ebahl, de asemenea.
        Atunci cînd am ajuns la pereții, între ale căror crăpături goale se trăgeau în sus șanțuri strîmte și foarte abrupte, atunci spuse căpitanul: „Doamne, cu puteri naturale nu este aici posibil o urcare în sus; pentru că șanțurile sunt enorm de abrupte, umede și crescute împreunat pe ici pe colo cu tot felul de măraciniș ghimpos! Dacă aici n-ar duce alte căi în sus, atunci nu ajungem în acest caz sus în zece zile cu puterile noastre naturale!“
        Spun Eu: „Ești tu deci deja așa de obosit și iată, noi am parcurs deja mai mult de o treime din drum!? Uită-te o dată prin prejur și tu vei observa bine, cît de tare sus suntem noi deja!“ - Aici s-a uitat căpitanul în spate și s-a speriat, cînd a observat, că ne aflam deja aproape pe jumătatea înălțimii abrupte a muntelui între o sumedenie de pereți de piatră de pante verticale.
        După cîteva minunări puțin înfricoșate, spune căpitanul într-un ton puțin înfierbîntat de teamă: „Nu, asta s-o înțeleagă cine-o vrea și o putea! Cum am ajuns noi toți aici prin această prăpastie, îmi este un mister! Noi am urcat într-adevăr deja destul de abrupt, dar eu n-am simțit nici o greutate deosebită la aceasta! Acum, însă, sunt peste noi în sus numai pereți verticali! Intrebare: cum vom putea, deci, ajunge în sus peste aceștia?“
        Spun Eu: „Nu observi tu deci, că nu rămînem în loc, ci pășim continuu mai departe?!“
        Spune căpitanul: „Da, aceasta o bag bine de seamă! Dar dacă arunc în față o privire în sus, atunci dispare curat fiecare posibilitate pentru mergerea mai departe!“
        Spun Eu: „Vezi, aici trebuie să fii, deci, un conducător bun și experimentat și o să găsești calea dreaptă prin toate obstacolele aparente! Uite, prăpastia din fața noastră este deja poarta spre vîrful cel mai înalt al muntelui.“
        Spune căpitanul: „Da, cum este însă posibil aceasta? Cum am putut noi să ajungem sus așa de curînd peste toți pereții aceștia aproape foarte vertical abrupți? Noi nu suntem nici pe departe de o oră pe drum și suntem acum deja așa de aproape de vîrful cel mai înalt al muntelui, că mai avem numai nevoie de încă cîțiva pași suntem total sus!“
        Spune foarte vioaia Jarah: „Dar Iulius, cum poți tu întreba aici, cînd Dumnezeu, Domnul, este conducătorul nostru?! El ne-ar fi putut pe noi toți tot așa de bine ridica în sus prin aerul cu totul liber, ca peste acești pereți, peste care încă niciodată un om nu și-a lăsat picioarele să alunece! Dacă știm, că aici avem de-a face cu cel Atotputernic, atunci orice altă întrebare este înfumurată. Noi putem numai să ne topim de dragoste și de respect profund față de El și să-I mulțumim pe veci din adîncimea cea mai adîncă a vieții noastre, că ne-a făcut demni de o asemenea milostivire niciodată auzită. Dar să-L întrebi, cum izbutește asemenea lucruri atotputernicia și înțelepciunea Lui și cum i-ar fi așa ceva posibil, consider eu înfumurat! Și dacă ar și vrea El să ne-o facă cunoscut, atunci se pune întrebarea, cît de mult am înțelege noi din aceasta și dacă și noi am deveni atunci atotputernici?! O da, dacă și în măsura în care El o vrea, putem noi să înfăptuim din noi lucruri miraculoase; dar în afară peste voia Lui sfîntă și atotputernică, desigur veșnic niciodată!“
        Spun Eu: „O tu înțeleaptă mică tu! Cine ar căuta în tine atît de mult din cea mai luminoasă lumină!? Eu îți spun, că asemenea ție sunt pe pămînt într-adevăr puțini; dar numai un lucru trebuie să-ți spun acum la toată dragostea Mea extrem de mare și acesta constă în faptul, că trebuie să mînuiești în viitor înțelepciunea ta curată mult mai economic și trebuie numai atunci să-ți deschizi gura, cînd este într-adevăr necesar; aici, însă, nu este necesar, deoarece, precum vezi tu, Eu Insumi sunt prezent și știu de asemenea, să răspund foarte temeinic și cuvenit la întrebarea fiecărui om!
        Vezi, dacă prietenul nostru Iulius n-ar fi un bărbat așa destul de înțelept, atunci i-ai fi pricinuit acum durere în inima lui; dar el este un bărbat înțelept, care are intenții bune și cinstite cu toți și are de aceea o bucurie în privința învățăturii tale copilăroase, înțelepte. Dar, în viitor, trebuie să apari tu tot timpul față de oricine așa de modestă pe cît este numai totdeauna posibil și vei fi de-abia prin acest fapt mireasa Mea cu totul adevărată! - Înțeles-ai tu într-adevăr destul de clar aceste cuvinte ale Mele în inima ta?“
        Spune Jarah, puțin abătută: „O da, Doamne, dar eu mă tem acum, că nu mă vei mai îndrăgi așa de tare ca înainte și asta face inima mea tristă!“
        Spun Eu: „Ingrijește-te tu de altceva! Eu te îndrăgesc acum încă cu mult mai mult decît ca înainte!“
        Spune Jarah: „Dar bunul căpitan va fi supărat pe mine!?“
        Spune căpitanul: „O nu, tu Jarah a mea într-adevăr cerească! Eu îți mulțumesc numai foarte tare pentru faptul, că mi-ai spus din inima ta curat cerească și un adevăr curat ceresc! O Jarah, noi vom avea încă foarte multe de vorbit unul cu altul; pentru că eu observ numai prea bine, că inimioara ta curată este plină de înțelepciune cerească și noi rămînem de aceea totuși cei mai buni prieteni!“
        Spun Eu: „Așadar, Jarah Mea cea mai dragă, ești tu acum mulțumită cu un asemenea răspuns?“
        Spune Jarah: „O da, acum, într-adevăr; dar eu voi trebui de acum încolo să-mi adun gîndurile într-adevăr foarte tare! Pentru că a fi un om gălăgios, a fost cîteodată într-adevăr o parte așa mică slabă de a mea; dar în viitor, să nu mai fie aceasta, - pentru că cuvintele Tale îmi sunt sfinte mai presus de toate!“
        Spun Eu: „Așadar, bine deci, atunci să facem încă cei cîțiva pași să pășim prin urmare pe vîrful cel mai înalt al muntelui!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 131-135
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:06 View PostDownload Post

131. Pe vîrful muntelui a capului de dimineață.

        Cu puțini pași după aceea ne-am aflat deja pe vîrful cel mai înalt, care arăta însă foarte rupt, dezbinat și fărîmițat și oferea un spațiu de stat de-abia pentru treizeci de oameni tari de cap (care nu amețesc).
        Aceasta nu i-a plăcut căpitanului nostru și el spuse: „Priveliștea este într-adevăr de nedescris minunat impunătoare; platoul de munte în toate părțile tare dependent și altfel de asemenea foarte diform, îmi taie pofta foarte tare la savurarea minunată!“
        Spun Eu: „Prietene, stai jos, dacă te ia amețeala și voi ceilalți faceți același lucru! Iar Eu voi rămîne în picioare.“
        Spune căpitanul: „Ar fi bine să te pui jos, dar unde? Cu adevărat, priveliștea este minunată; se cuprinde cu vederea întreaga Galilee și o parte mare din Iudeea, - și în țara samarinienilor vezi ; dar înălțimea neospitalieră și frica de o cădere posibilă în jos, îmi taie foarte îngrozitor plăcerea mare! Eu știu că nu mi se poate întîmpla nimic, și, totuși, mă tem! De ce, deci, aceasta?“
        Spun Eu: „Pentru că nu cuprinzi cu mintea imposibilitatea de față a unei căderi în jos, în aceasta constă motivul fricii tale. Uite-o aici pe Jarah a Mea dragă, aceasta sare acum de-a valma așa de vioaie ca o capră-de-munte, în timp ce surorile și frații ei și însuși Ebahl al Meu stau aici îngălbeniți de frică și totuși n-a înghițit-o încă nici o prăpastie, pentru că ea este plină de credința cea mai tare, că ei nu i se poate întîmpla nimic în prezența Mea. Aveți voi toți aceeași credință puternică și veți fi vioi asemenea ei!“
        Spune căpitanul, sub al cărui picior drept o piatră, pe care și-a sprijinit tocmai piciorul drept, a fost puțin slabă: „Aici ar putea primi vulturul într-adevăr o credință tare, ale cărui aripi îl pune la adăpost de o cădere; dar un om ca mine, sub ale cărui picioare devine instabilă în toate clipele o bucată de piatră după alta, nu poate cu voința cea mai bună să ajungă la o tărie Jarahișă în credință! Eu aș putea încerca pe acest colț înalt de stîncă a muntelui, lat de-abia de două înălțimi de om și cel mult lung de cincizeci de înălțimi de om, numai o săritură de capră-de-munte Jarahișă, căci aș și zăcea acuși pe undeva jos zdrobit în bucăți! Oh, dacă m-aș afla numai deja iarăși jos!“
        Aici sare Jarah asupra căpitanului și spune: „Dar te rog, dragă Iulius, nu fii totuși chiar așa de înfricoșat! Este doară imposibil să ți se întîmple ceva! Domnul ne-a condus sus peste pereții cei mai abrupți, noi am plutit de fapt numai în sus în aer pe lîngă pereți; pentru că un asemenea drum n-a făcut încă niciodată un om și căruia dintre noi i s-a întîmplat ceva la urcarea namaiauzită pe uriașul acesta de stîncă, către toate părțile gol și abrupt vertical? Dacă am ajuns însă sus așa de bine peste locurile primejdioase, cum să începem, deci, acum aici să ne temem dintr-o dată, de parcă ar fi într-adevăr posibil, de a putea cădea pe undeva jos? Hai, tu dragul meu Iulius și fii de dragul meu puțin mai vioi! Vezi, eu nu pot vedea o față așa de înfricoșată și tristă!“
        Aici vrea micuța să-l ia pe căpitan de mînă și să-l conducă puțin prinprejur; dar căpitanul strigă tare: „Inapoi! Numai întotdeauna la trei pași depărtare de trup, tu vrăjitoare mică!N-ar fi lipsit mult mai înainte, că tu m-ai fi împins în jos peste pereți, cu săritura ta îndrăzneață! O, eu te cunosc, tu ești altfel o fată într-adevăr bună, dragă și chiar înțeleaptă, lucru rar întîlnit, dar cîteodată îți vine o îndrăzneală așa nerușinată în minte și aici spun eu: Numai trei pași de trup! Eu te îndrăgesc altfel foarte mult; dar aici, la această înălțime de cel puțin două mii de înălțimi de om, trebuie să-mi rămîi tu tot timpul la trei pași depărtare de trup! Tu ai vorbit totul într-un mod corect și înțelept; dar eu nu sunt devină pentru amețeala mea la asemenea înălțimi. Eu știu și cred, că nouă tuturor nu ni se va întîmpla nimic; dar, lăsînd totul de-o parte, nu pot totuși să mă lupt cu amețeala supărătoare și tu nu trebuie de aceea să glumești cu mine!“
        Spune Jarah: Ah, ce gînduri ai? Cum poți tu să ai cea mai mică impresie, că eu aș putea face glume cu tine!? Iată, eu sunt prea sigură de vorbele mele, ca să se poată întîmpla ceva ție sau mie și doar de aceea am sărit atît de curajoasă aici pînă la tine, speriatule, pentru a-ți face curaj! Cum poți tu din această pricină să te superi și să mă numești pur și simpul o vrăjitoare? Uite, dragă Julius, aceasta nu a fost chiar frumos din partea ta!“
        Aici i-au apărut micuței lacrimi în ochi. - Cînd căpitanul observă aceasta, începe să-i pară rău, din cauza faptului că a luat-o așa de tare pe micuța Jarah și îi spune aceste cuvinte: „Deci, deci, fii din nou bună! Jos ne vom plimba noi din nou peste pajiști verzi; dar aici este locul puțin cam mic și eu nu pot face, cum am mai spus, nimic din cauza amețelii mele!“
        Spune Jarah: „Amețeala este și ea o boală! Vindecătorul vindecătorilor este aici; Lui, căruia i-a fost posibil, să vindece sute de oameni de boli diferite, îi va fi cu siguranță posibil, să te elibereze de amețeala ta! Roagă-L și El te va vindeca!“
        Spune căpitanul: „Uite, draga mea Jarah, aceasta ți-a reușit mai bine decît toate celelalte! Această săritură a fost mai bună decît cea precedentă, cînd aproape că m-ai împins în prăpastie! Și iată, acest sfat al tău, eu îl voi urma!“
        Aici se întoarce căpitanul rugător spre Mine și spune: „Doamne, eliberază-mă de frica și de amețeala mea!“
        Spun Eu către Ebahl: „ Dă-mi un pahar cu vin!“
        Ebahl îmi dă de îndată un burduf plin și un pahar.
        Eu umplu paharul și i l-am dat căpitanului cu aceste cuvinte: „Ia-l și bea-l și ție îți va merge mai bine în privința amețelii!“
        Căpitanul a luat imediat paharul și a băut din acesta. Cînd el l-a golit, l-a părăsit pe loc toată frica și toată amețeala, așa că a devenit binedispus și s-a lăsat condus de Jarah pe toate părțile muntelui și se putea uita în liniște în josul prăpăstilor.
        Cînd toți ceilalți au observat aceasta la căpitan, m-au rugat și ei ca Eu să-i eliberez de teama lor urîtă. Și Eu le-am dat tuturor vin și deodată a devenit așa de plin de viață acel vîrf de munte, de parcă ar fi fost o grădină populară.
        O parte admira peisajele întinse, o a doua parte cînta Psalmi, o a treia parte se uita în jos și căuta un loc, unde s-ar putea întoarce toată lumea cu bine. Dar pentru că nu s-a putut observa un astfel de loc și soarele apunea deja încetul cu încetul, au venit ucenicii la Mine și Mi-au spus: „Doamne, mai încă o jumătate de oră și soarele va apune; ce facem atunci pe acest vîrf?“
        Spun Eu: „De aceasta voi nu trebuie să vă ocupați! Cine crede, acela va vedea încă astăzi pe acest vîrf minunăția lui Dumnezeu luminînd. Noi rămînem aici!“
        Cînd au auzit acest lucru ucenicii, nu au mai spus nici un cuvînt și-au căutat locuri de odihnă.
        Dar căpitanul a venit și M-a  întrebat, dacă noi ne vom întoarce, deoarece soarele apunea.
        Eu însă i-am spus același lucru ce l-am spus și uceniciilor Mei și el a fost mulțumit și s-a așezat pe o stîncă țeapănă și destul de dreaptă.
        Doar micuța Jarah a spus aceste cuvinte cînd a început soarele să atingă orizontul: „Doamne, Tu dragostea mea, doar nu ne vom întoarce atît de repede acasă de pe acest vîrf? Eu aș dori așa de mult să văd de aici răsăritul soarelui!“
        Vorbesc Eu: „Noi rămînem aici toată noaptea și doar mîine, în ziua sabatului, ne vom întoarce acasă; dar în această noapte vei vedea tu, ca și toți ceilalți, strălucirea minunățiilor lui Dumnezeu!“
        La această veste a fost micuța atît de bucuroasă, că a apucat-o un fel de leșin și a căzut la picioarele Mele, dar din aceasta ea și-a revenit imediat.

132. Despre esența fricii.

        A început însă, cînd soarele a apus, din partea de miază noapte să bată un vînt răcoros și puternic, așa că toți au început să se teme din nou și căpitanul a spus: „Dacă acest vînt se va intensifica, atunci ne va sufla la sfîrșit în aceste prăpăstii adînci; chiar și răcoarea care o aduce nu este chiar plăcută.“
        Spun Eu: Lasă vîntul să bată, căci acum este vremea lui! Dar gîndește-te, că nu el este maestrul Aceluia, care l-a creat prin voința Sa și îl lasă să bată doar atunci cînd dorește El!“
        Căpitanul a fost mulțumit cu această explicație, dar s-a pus totuși destul de aproape de pămînt și ceilalți prezenți i-au urmat exemplul.
        Doar micuța Jarah a rămas neclintită lîngă Mine și a spus așa: „Dar Doamne, de unde vine, că acești oameni sunt atît de fricoși, deoarece ei au fost învățați deja prin multe semne, că Tu ești Domnul tuturor elementelor!? Mai ales mă miră acest fapt din partea uceniciilor Tăi! Ah, dacă n-ai fi Tu, atunci ar fi cu totul altceva; dar pentru că Tu te afli aici, mă miră acest lucru exagerat de mult! - Doamne, dacă Tu dorești, atunci spune-mi motivul acestei apariții!“
        Spun Eu: „Iată acest lucru se datorează vechii lumi în toate măruntaiele ei! Dacă nu ar mai exista ea, așa cum este cazul la tine, atunci ei nu ar mai avea la fel ca tine nici un fel de teamă și nici n-ar putea s-o simtă, deoarece spiritul lor ar fi destul de întărit, că să domine întreaga natură.
        Uite, noi ne aflăm pe vîrful unui munte, pe care nu a călcat vreodată picior de om! Căci cum poți vedea, sunt zidurile de stîncă pe toate părțile așa de abrupte, că pe cale naturală nu se poate coborî  dar nici urca; tu ai putut vedea, cum, după ce am urcat jumătate de munte cu puterea naturală, s-a pierdut orice mijloc, să urcăm mai departe pe stîncile abrupte. Căpitanul și toți ceilalți au întrebat: ‘Ce facem acum?’ - Eu însă am urcat împreună cu tine pe aceste stînci și toți ne-au urmat, fără ca ei să se obosească măcar puțin. - Cum a fost posibil aceasta?
        Iată, acest lucru îl face posibil spiritul omului! Eu am trezit pe această perioadă duhurile din oameni și acestea și-au purtat învelișul cărnii pînă aici pe acest vîrf de munte. Dar pentru că spiritul lor nu este obișnuit cu astfel de munci, au mers ei, cum nu am avut puțin grijă de ei, înapoi în trupurile lor spre a se odihni și sufletul trupului a fost din această pricină plin de frică. Dar dacă ar fi rămas duhul lor treaz trezuț în inimile lor, atunci ei nu ar fi simțit vreo teamă; căci chiar duhul a umplut sufletul cu bunăstare și le-a transmis în inimă convingerea deplină, că întreaga natură trebuie să-i asculte pe cuvînt! Dar pentru că din pricina vechii lumi, din care încă se mai află o bucată în sufletele lor, nu au putut face față multă vreme, așa îl cuprinde pe sufletul lor tot o mică parte din acea teamă lumească, care tu o poți vedea acum la ei.
        Sufletul omului crește ori într-o poziție greșită în carnea omului, ori în direcția dreaptă în spiritul său, care tot timpul este una cu Dumnezeu, așa cum este lumina una cu soarele. Dacă se obișnuiește sufletul în carne, care în sine este moartă și doar pentru un anumit timp, dacă nu i  se întîmplă nimic trupului, primește din suflet viața și așa devine sufletul întru totul una cu carnea.
        Dar dacă sufletul se obișnuiește din ce în ce mai tare cu carnea, așa că la sfîrșit devine acesta carne, atunci îl apucă un sentiment de distrugere, care este o trăsătură a cărnii; și acest sentiment este prin urmare frica, care la sfîrșit îi face pe toți oamenii inapți și îi stoarce de puteri!
        Dar cu totul altfel este un om, a cărui suflet s-a băgat și trăiește din cea mai tînără adolescență în spiritul său! Așa nu vede în veci sufletul vreo distrugere! Sentimentul lui este la fel cu starea eternă a spiritului său; nu mai poate vedea sau simți moartea, pentru că este una cu spiritul veșnic viu, care este un domn peste întreaga lume naturală vizibilă. Și prin urmarea ușoară este de înțeles că omul care încă trăiește în carne este departe de orice fel de frică; căci acolo unde nu există moarte, acolo nu mai există nici frică!
        De aceea ar trebui ca oamenii să nu-și prea făcă multe griji din pricina lumii, ci doar, ca sufletul lor să devină una cu spiritul lor și nu cu carnea! Căci ce folos are un om, dacă pentru carnea sa ar cîștiga întreaga lume, dar pentru aceasta el ar comite cel mai mare rău pentru sufletul său? Deoarece această lume, pe care noi o putem vedea cu minunățiile ei asemănătoare a unor bulbuci cu apă, va pieri și acest cer cu toate stelele sale, la timpul potrivit; dar spiritul va rămîne pe veci, așa ca și toate cuvintele Mele.
        Dar oamenilor, care s-au obișnuit și trăiesc în lume, este nespus de greu ca să le fie ajutat; căci ei văd și își așează viața în lucrurile vieții, trăiesc într-o frică continuă și la sfîrșit nici nu se poate ajunge la ei pe calea spirituală! Dar dacă se apropie de ei cineva pe calea naturii sau a lumii, atunci nu numai că nu sunt ajutați cu nimic, ci prin aceasta se accelerează judecata lor și prin aceasta, bineînțeles, moartea duhului lor!
        Cine vrea atunci din oamenii lumii să-și salveze sufletul, acela trebuie să-și adune toate forțele și trebuie să înceapă să se lepede de toate lucrurile lumești. Dacă face aceasta cu hărnicie, atunci el se va salva și se va reîntoarce la viață; dar dacă nu face aceasta, atunci el nu poate fi ajutat pe nici un alt drum, în afără de suferințele pricinuite de lume, ca el să învețe să disprețuiască lumea și minunățiile ei, să se întoarcă prin urmare la Dumnezeu și să înceapă așa, să caute în sine duhul Său și să se unească din ce în ce mai mult cu El. Eu îți spun: Bunăstarea lumii este moartea sufletului! - Spune-Mi, draga Mea Jarah, dacă tu ai putut înțelege toate aceastea!“

133. Hristos, mijlocitorul între cer și pămînt.        

        Spune micuța Jarah: „O Doamne, Tu dragostea mea, Tu viața mea! Prin mila Ta eu am putut înțelege toate acestea aici foarte bine; dar este trist, că oamenii nu pricep și nu înțeleg sau nu doresc să priceapă și să înțeleagă toate acestea! Oh, din păcate vor exista în viitor multe suflete moarte! O Doamne, înfăptuiește Tu, ca oamenii să audă adevărul sfînt și să se ghideze după acesta; căci eu mă voi plictisi foarte tare, ca să trăiesc de acum înainte pe acest pămînt printre atîția morți!“
        Spun Eu: „Fii alintată; căci din acest motiv Eu am venit aici pe pămînt! Pînă acum a lipsit un drum și cerurile au fost separate de pămînt; dar acum se va face un drum drept și stabil, ca pentru fiecare să fie un lucru ușor, să pășească pe acel drum deschis și pe acesta să ajungă în cerurile apropiate. Dar nici un om nu va fi clintit din libertatea voinței sale!
        De acum înainte, fiecare carea vrea cu tărie, poate ajunge în ceruri, ce pînă acum nu a fost posibil, pentru că între pămînt și ceruri a fost o prăpastie prea mare.
        Dar vai de aceia care află și nu se ghidează după cele auzite! Acelora le va merge mai rău decît bătrînilor, care deseori au vrut dar n-au putut! - Înțelegi tu aceasta?“
        Spune Jarah: „Doamne, eu am înțeles totul! Posibilitatea este bună, dar voința liberă a oamenilor! Lumea o pot vedea și o pot gusta, dar cerul nu îl văd și nu îl gustă; și mulți vor exista, care nu vor dori să pășească pe drumul neted și atunci va fi cu mult mai rău cu ei, decît a fost pînă acum! Eu îți spun ție, o Doamne, drumul neted spre ceruri va fi călcat doar de puțini oameni; căci cel mai greu lucru pentru om este abnegația proprie!“
        Spun Eu: „Nu te neliniști, locurile de refacere se vor întinde de aici pînă în lumea de apoi! - Compania noastră a adormit în timpul discuției noastre împreună cu căpitanul; ce vom face noi acum?“
        „Doamne“, spune Jarah, „Acest lucru Tu îl vei știi cel mai bine!“
        Spun Eu: „Da bineînțeles, tu ai dreptate! Eu i-am lăsat să adoarmă și ei vor vedea în vis, ceea ce tu vei vedea cu ochii tăi. Uite, imediat vei vedea tu cerurile deschise și toți îngerii ne vor sluji! Mîine va primi acest munte o mică urcare și coborîre din partea de est și noi toți vom pleca de aici pe un drum nou și natural spre Ghenizaret. De aceea, fii atentă la această scenă, care se va întîmpla în fața ochiilor tăi!“
        După aceste cuvinte ale Mele și-a ridicat Jarah ochii spre cer și s-a uitat un timp în cerul plin de stele. După o privire îndelungată, în care nu s-a întîmplat nimic, a început ea să-mi vorbească cu vocea ei drăgălașă: „Doamne, Tu viața mea, Tu dragostea mea, nu se poate vedea nimic! Cum va arăta, ca eu să pot ști la vreo apariție, dacă este vorba de cea vestită de Tine, sau nu?“
        Spune Eu: Draga Mea Jarah, tu trebuie să te uiți în sus mai mult cu inima decît cu ochii capului, căci așa ți se vor arăta lucruri miraculoase în cea mai minunată lumină! Încearcă o dată și tu te vei convinge imediat, că Eu am tot timpul dreptate și vorbesc adevărul deplin!“
        La aceste cuvinte de învățătură ale Mele, își ridică mai mult în sine ochii în sus și iată, imediat se deschid toate cerurile și nenumărați îngeri ai lui Dumnezeu plutesc într-o strălucire minunată pe pămînt și cîntă: „Dăruiți voi ceruri toată mila Dreptului de pe acest pămînt! Căci sfînt este Acela, care a călcat pe ea spre vindecarea acelora, care au căzut, înainte încă să strălucească soarele în lumina milostivirii a lui Dumnezeu, în universul nemărginit!
        Oameni lumești, care au fost creați de Satana, îi primește El și îi transformă în copiii dragostei Sale!
        De aceea toată onoarea, toată lauda și toate slăvirea Lui; căci tot ce face El, este bine și ordinea Sa este dragostea, amestecată cu cea mai înaltă înțelepciune. De aceea doar El singur este prea sfînt și în fața numelui Său trebuie să se îndoaie toți genunchii în ceruri, pe pămînt și sub pămînt. Amin.“

134. Ridicarea Mării Galilee.

         Cînd aude Jarah acest cîntec, spune încîntată: „Doamne, este într-adevăr greu de deosebit, ce este aici mai frumos din cîntat, din cuvinte, sau dacă această lumină care bate în mii de culori sau chipurile acestor cîntăreți nenumărați și minunați!  Ah, de abia acum îmi dau eu seama ce înseamnă de fapt cerurile lui Dumnezeu! Oh, acum aș vrea să mor și să mă alătur acestor cîntăreți frumoși! Dar spune-mi, dacă îți este ție pe plac, o Doamne, cine și ce sunt de fapt acești cîntăreți măreți! Sunt într-adevăr ceea ce par să fie, sau sunt ființe create de Tine pentru această clipă?“
        Spun Eu: „Aceștia sunt îngeri și au fost creați cu mult timp înainte, de a fi vreo urmă de creația materială. Cheamă-l doar pe unul și tu te vei convinge, că este la fel ca alții ca el și este o ființă întru totul adevărată! Și Eu mai trebuie să spun observația, că, cu toate că par ușori și fragili, are totuși fiecare dintre ei o putere, forță și stăpînire atît de mare, că cel mai mic și cel mai slab dintre ei ar pute într-o clipă să distrugă pămîntul, așa că nu ar rămîne în urmă nici cea mai mică parte de praf! Pentru că tu știi acum aceasta, cheamă-l pe unul dintre ei aici și înfăptuiește cîteva probe cu el!“
        Spune Jarah: „Doamne, pentru acest lucru eu nu am curajul; căci cu toate că sunt de neînțeles de frumoși, am totuși o mică părticică de frică în mine.“
        Spun Eu: „Dar copilule, nu ți-am explicat Eu mai înainte ce înseamnă teama? Iată, de aceea nu trebuie să te temi, căci altfel Eu voi crede, că în inima ta mai locuiesc încă unele lucruri din cele lumești! Doar ești la Domnul, în fața numelui Său trebuie toate ființele să-și îndoaie genunchii; de unde ar putea proveni atunci frica ta?“
        Spune Jarah: „Acest lucru este într-adevăr mult prea adevărat; dar priveliștea neobișnuită a acestei scene nebănuite trebuie să zguduie din fundament o inimă salabă de fată, așa cum este a mea! Dar acum mă voi stăpîni și Tu vei vedea, că Jarah a Ta poate să fie și fără frică.“
        La aceste cuvinte i-a făcut ea semn imediat unui înger apropiat și acesta a venit într-o clipă plutind pînă la ea și a întrebat-o cu cel mai blînd și fin glas: „Jarah, tu fiică minunată a Dumnezeului meu, a Domnului veșnic, ce dorește inima ta dragă și curată de la mine?“
        Spune Jarah, puțin uimită de strălucirea și majestatea mesagerului din cer: „Da, da, adevărat, Domnul, pe care tu îl poți vedea aici, mi-a spus, că fiecare dintre voi este așa de miraculos și de puternic și eu vreau să mă conving de aceasta printr-o probă; dar ce probă aș putea să-ți dau, eu nu știu, doar acelea pe care eu le-am auzit de cîteva zile de la Domnul Iisus?!“
        Spune îngerul: „Ascultă, tu floare frumoasă a cerurilor, atunci te voi ajuta imediat din încurcătură în numele Domnului! Privește aici jos la Marea Galileii foarte întinsă și adîncă! Cum ar fi, deci, dacă aș ridica-o afară din bazinul ei larg și adînc și aș atîrna-o liber în aer în înfățișarea unei mingi mari de apă în fața membrelor și ochilor tăi, cam pe o durată de o oră întreagă?“
        Spune Jarah: „Asta ar fi într-adevăr nespus de miraculos; dar unde ar ajunge între timp peștii dragi, și, în sfîrșit, corăbiile multe, care se află parțial la țărmuri și înoată adesea de-a valma și pe mare?“
        Spune îngerul: „Aceasta va fi grija mea, că din această cauză nu i se va pricinui o pagubă nici unui pește, nici unei oarecare corăbii! Dacă dorești proba aceasta propusă, va pluti înfăptuirea cerută într-o clipă în fața ta!“
        Spune Jarah: „Da, dacă la aceasta nu i se poate pricinui o pagubă nici unei ființe, atunci poți tu într-adevăr să realizezi acest lucru!“
        Spune îngerul: „Uită-te prin prejur! Lacul este gol și toată apa lui pînă la ultima picătură plutește acum liber în aer, ochilor tăi bine vizibil!“
        Jarah voia să se uite în jos, în adînc, a ajuns însă cu fruntea de îndată la zidul rece, umed al mingii de apă care plutea liber și foarte aproape lîngă zidul de stîncă, a cărei diametru întreg avea aproape patru mii de stînjeni. Cînd a văzut ea un asemenea lucru, întrebă ea cu totul potolită: „Dar cum, pentru numele Domnului, ți-a fost, deci, așa ceva posibil într-o clipire de-abia imaginabil de scurtă? Și este lacul acum într-adevăr în serios pe deplin liber de apă?“
        Spune îngerul: „Jarah, vino cu mine și convinge-te!“
        Spune Jarah: „Cum va fi posibil acest lucru?“
        Spune îngerul: „Cum mi-a fost posibil să ridic în sus masa grea de apă într-o clipire, așa îmi va fi doară într-adevăr de asemenea posibil, să te aduc în cea mai rapidă rapiditate jos pînă la fundul cel ami adînc al mării și tot așa de repede iarăși înapoi! Dar aceasta trebuie să fie voința ta, căci, altfel, nu pot face nimic; pentru că o scînteie mică a libertății voinței omenești o respectăm noi toți mai mult, decît toată puterea și stăpînirea noastră, dată de Dumnezeu! De aceea trebuie tu mai înainte să vrei și eu voi înfăptui conform acestui lucru!“
        Spune Jarah: „Atunci bine, deci, așa, convinge-mă!“
        În acea clipă s-a aflat ea pe cel mai adînc fund al mării uscat ca praful și îngerul ridică de pe jos o cea mai frumoasă scoică cu mărgăritar și a dat-o Iarei spre amintire și pentru învățătură către ceilalți, care dormeau într-adevăr tare după trup, dar primeau toate acestea de văzut în vis.
        Atunci cînd Jarah puse încă de-abia scoica în buzunarul spațios al rochiței sale, a întrebat-o îngerul: „Crezi tu acum faptul că toată apa acestei mări se află în mingea mare care plutește peste noi și că bazinul ei larg este cu totul uscat?“
        Spune Jarah: „Da, da, eu te-aș fi crezut și altfel! Dar, acum, du-mă numai repede iarăși sus la Domnul; pentru că fără El, mor în următoarea clipă!“
        De-abia fusese pronunțat ultimul cuvînt și draga Jarah stătea deja iarăși alături de Mine, pe înălțimea muntelui; și Eu am întrebat-o, cum îi place asta și cum judecă ea acest lucru așa după aprecierea ei.
        Spune Jarah: „Doamne, că îți sunt toate lucrurile posibile, știu numai prea bine; cum, însă, poate să sălășluiască în voia Ta și prin voia Ta o asemenea putere și în voia unui înger, aceasta îi va fi străin însăși îngerului, nici vorbă, că aș putea să-ți indic despre acest lucru un oarecare motiv! Asta este minunat în cea mai mare măsură; dar s-o cuprind cu mintea, nu pot!“
        Spun Eu: „Aici ai răspuns tu foarte bine și corect; dar în inima ta proprie vei găsi tu într-adevăr de asemenea cu timpul, cum îi sunt lui Dumnezeu asemenea lucruri posibile. - Dar cum îți place, așadar, îngerul?“

135. O încercare de dragoste a Iarei.

        Spune Jarah: „El este într-adevăr un om nedescris de frumos, deoarece arată exact așa ca un om; dar lîngă Tine, o Doamne, sunt toți îngerii și cerurile cu toată lumina lor și frumusețea lor plastică așa de mult ca nimic! Pentru că toată frumusețea lor ești doară numai Tu singur și Tu Insuți! Eu totuși nu l-aș putea iubi pe vreunul!“
        Spun Eu: „Dar sunt Eu, deci, cum Mă vezi aici, într-adevăr încă mai frumos decît acest înger? Vezi, mîinile Mele dure, muncite, pielea Mea destul de tare bronzată de căldura soarelui și vîrsta Mea nu sunt totuși cu adevărat atrăgătoare, în timp ce acest înger este înzestrat cu toate, ce pot și doresc numai cerurile a numi frumos!“
        Spune Jarah: „Doamne, exteriorul nu este nimic pentru mine, dacă interiorul nu se aseamănă pe deplin cu inima Ta; pentru că tu singur ești Domnul!“
        Spun Eu: „Dar din îngeri strălucește peste tot neînfășurat dragostea Mea și înțelepciunea Mea, care Mi se aseamănă în toate pe deplin; iar dacă tu Mă iubești numai din cauza dragostei Mele și Eu sunt totuși Domnul, atunci nu înțeleg, de ce nu-l poți iubi pe acest înger extrem de frumos tot așa ca și pe Mine, deoarece este el, totuși, desigur, alcătuit pur din dragostea și înțelepciunea Mea!?“
        Spune Jarah: „Doamne, Tu dragostea Mea, Tu viața Mea; din aceste două elemente de viață sunt doară și toți oamenii alcătuiți și eu totuși nu-i pot iubi așa mai presus de toate, ca pe Tine! Da, eu îi iubesc desigur pe toți oamenii și pe cei nevoiași cel mai mult și pun la contribuție mereu totul conform puterilor mele slabe, de a le procura săracilor ajutor; dar, să-i iubesc așa ca pe Tine, nu-i pot, totuși astfel îl iubesc și pe acest înger drag; dar inima mea și viața mea îți aparține, totuși, numai ție! Numai dacă Tu, o Doamne, alungi tare de la Tine dragostea mea desigur curată față de Tine, atunci aș deveni într-adevăr foarte tristă, dar eu mă voi gîndi în sine-mi: El, Cel mai curat, Cel mai sfînt, n-a putut considera ca fiind demnă pentru El dragostea ta cumva încă mult prea necurată și a alungat-o de aceea de la Sine!“
        După aceste cuvinte începe micuța să plîngă și spune, suspinînd încet: „și va și fi astfel! Eu m-am încumetat cu dragostea mea prea departe și n-am luat în considerație, în naivitatea mea, cine este Acela, pe care l-a cuprins inima mea așa de puternic; de aceea respinge dragostea Ta prea sfîntă dragostea mea încă mult prea nesfîntă foarte domol de la sine și îmi dă un înger, care trebuie să curățească mai înainte inima mea și să facă dragostea mai sfîntă. Pe mine mă doare într-adevăr tare; dar eu doară știu, că Tu singur ești Domnul și astfel vreau eu să îndur doară totul, ce dorești Tu să rînduiești asupra mea.“
        Spun Eu: „O tu dragostea Mea, ce reproșuri goale îi faci dragostei tale! Cine nu Mă iubește așa ca tine și iubește ceva pe lume mai mult decît pe Mine, acela nu este într-adevăr demn de dragostea Mea; dar tu, a cărei inimă toți îngerii cerului nu sunt niciodată în stare să Mi-o înstrăineze, Mă iubești, Dumnezeul și Domnul tău, doară tot așa ca îngerii cerului și ești de aceea deja de mult tu însuți un înger cel mai frumos, în care Eu Insumi sunt peste toate măsurile de îndrăgostit! Vino aici la inima Mea și i-ați din aceasta compensația cea mai plină pentru această încercare mică!“
        La aceste cuvinte este micuța iarăși cu totul vindecată și se lipește de Mine, alintîndu-se, așa de tare cum este posibil.
        Atunci vorbește îngerul: „O fericire a toate fericirile! Ce sunt toate cerurile la priveliștea unei asemenea iubiri?! Noi, duhuri desăvîrșite, am savurat, ce-i drept, fericiri deja așa de nesfîrșit de multe, că numărul acestora n-ar mai putea nici o limbă să-l pronunțe; dar toate nenumăratele desfătări ale desfătărilor savurate, nu sunt, totuși, nici o rouă față de aceasta, unde Tu, o Tatăl cel mai sfînt, iei copilașul Tău în brațele Tale și îl strîngi cu vizibil cea mai înaltă dragoste la inima Ta cea mai sfîntă! Oh, ce deliciu de nepronunțat trebuie acum să simtă acest copilaș al Tău!?“
        Spun Eu: „Da, desfătarea este peste măsură de mare pentru copilaș, dar și pentru Mine; însă și voi o veți savura, cînd va fi desăvîrșit aceasta și voi toți veți fi mîncat la masa copiilor Mei! Acum însă, lasă apa iarăși în bazinul ei! Apoi îți va anunța o altă muncă acest copilaș al Meu.“
        Intorcîndu-Mă cu gura la capul mic muiat în desfătare a Iarei: „Așa-i, Jarah a Mea, tu Îmi vei ajuta, într-adevăr, de a porunci îngerilor Mei încă așa unele lucrări?!“
        Spune micuța cu o voce foarte iubitor dispusă și copilăros nevinovată, gingașă: „O da, de dragul Tău fac doară tot cu peste măsură de mult drag! Tu poți doară să spui numai - și eu mă arunc de dragul Tău în orice foc și peste zidurile acestui munte în jos în mare, dacă este ea deja iarăși jos.“
        Spun Eu: „și totuși nu te-ar mai putea arde și distruge nici un foc al pămîntului, pentru că tu însuți ai devenit deja plină de focul cel mai tare și cel mai puternic! Nici pietre, nici apă nu ți-ar mai putea dăuna vreodată; pentru că caracterul tău în ordinea Mea este mai tare decît un diamant și firea ta mai blîndă decît toate apele cerurilor! Pe scurt, tu Mi-ai crescut deja o dată așa pe deplin în inimă și Eu îți dau de aceea libertatea, că le poți comunica îngerilor să îndeplinească ceva și ei vor îndeplini aceasta în așa fel, de parcă Eu Insumi le-aș fi poruncit asta. Gîndește-te prin urmare acum la o muncă și spune-i îngerului, care așteaptă deja cu dor mare, să primească de la inima ta o însărcinare, ce vrei tu și va fi într-o clipă totul adus la îndeplinire!“
         Spune Jarah: „Dragul meu mesager din ceruri, dacă se poate întîmpla fără pagubă, atunci fă în numele Domnului, ca acest munte, care este de urcat prea greu pe o cale naturală, să aibă un drum ușor de urcat și nepericulos pentru mergerea în sus și în jos și către mare, unde este el altfel urcabil numai pentru păsări!“
        Ingerul face doar o închinare foarte gingașă în fața micuței Jarah și spune: „O tu stăpînă minunată în numele Domnului! Privește acum numai în jur către toate părțile muntelui și tu vei fi desigur mulțumită cu mine! Vezi, noi suntem cîteodată și lenți în acțiunile noastre; dar dacă trebuie și mai rapizi decît fulgerul!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 136-140
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:11 View PostDownload Post

136. Puterea îngerilor. Vizitarea unei stele.

        Apoi o conduce îngerul pe Jarah către toate pățile muntelui și ea se convinge, că muntele n-a pierdut, ce-i drept, nimic în ceea ce privește înălțimea lui, dar poate fi totuși urcat din toate părțile, fără toată primejdia și mai ales pe partea care dă către mare, unde are el o coborîre foarte lină.
        După ce Jarah se convinse de toate acestea, spuse ea: „Treaba este atît de minunată, că încep să devin suspicioasă asupra simțurilor mele și trebuie tocmai să mă gîndesc în sine-mi, că și eu dorm și visez! Spune-mi puțin, totuși, ceva despre faptul, cum ți-a fost posibil un asemenea lucru! Inainte ai ridicat marea întreagă în sus și ai menținut-o liber în aer ca pe o picătură plutitoare și acum ai făcut muntele abrupt accesibil din toate părțile și toate acestea în cea mai rapidă clipă! Cum, cum îți este posibil un asemenea lucru? Tu n-ai părăsit niciodată locul tău și, totuși, s-au săvîrșit toate acestea! - Ah, asta este totuși prea mult pentru mine, viermișor sărac de pămînt!“
        Spune îngerul: „Tu firește că nu poți încă să înțelegi acum într-adevăr un asemenea lucru; dar va veni acuși timpul, în care toate acestea îți vor deveni limpede ca soarele. Atîta pot însă să-ți spun totuși, deocamdată, că noi îngerii nu suntem în stare să facem nimic din noi, ci totul prin voia singură, atotputernică a Domnului, pe care îl iubești așa foarte mult.
        Vezi, toată lumea și toate cerurile nu sunt nimic altceva decît gînduri și idei păstrate ale lui Dumnezeu prin voia atotputernică, cea mai de nezdruncinat și tare; dacă El își ia acum înapoi ideea Lui și desființează gîndurile Lui, atunci se stinge în aceeași clipă făptura vizibilă; dacă Domnul cuprinde însă un gînd nou și îl păstrează cu voia Lui atotputernică, atunci este aici făptura deja vizibilă pentru fiecare!“
        Intreabă Jarah: „Da, ce mai aveți voi, deci, în consecință de lucru la aceasta?“
        Spune îngerul: „Noi suntem vase pure de preluare a voinței Dumnezeiești și prin urmare distribuitorii aceleiași! Vezi, noi suntem oarecum aripile voii Dumnezeiești și suntem în consecință foarte de fapt voia Dumnezeiască însăși este îndeajuns un gînd de la noi încă cît se poate de slab - dacă îl împreunăm cu puterea voii Dumnezeiești, - acolo și este atunci o înfăptuire deja săvîrșită și de aceea o astfel de repeziciune în acționarea noastră!
        Vezi tu acea stea luminoasă stînd acolo la răsărit? Vezi, dacă de aici pînă la ea ar duce un drum croit, cu adevărat, pămîntul nu are așa de mult nisip de grăunțele cele mai mici de praf, decît o pasăre ar avea nevoie de ani, pentru a ajunge la ea, cu atît mai puțin un om în mișcarea lui rapidă de fugă; și iată, mie, însă, îmi este posibil, de a ajunge acolo într-o clipă și să vin iarăși aici înapoi! Tu nici nu vei observa absolut de loc absența mea și eu voi fi totuși acolo și iarăși aici! - Mă crezi acest lucru?“
        Spune Jarah: „De ce nu te-aș crede așa ceva? Dar firește că nu poate fi aici nici vorbă de o convingere din partea mea; pentru că într-acolo nu pot și nici nu doresc să fac o astfel de călătorie, ca mai înainte în jos, pe fundul mării!“
        Spune îngerul: „De ce nu, așadar? Nu sunt, deci, la Dumnezeu toate lucrurile posibile? Dacă îi este plăcut Domnului, atunci îmi este aceasta mie tot așa! Că nu ți se va întîmpla nimic, pentru aceasta garantez eu și toți îngerii nenumărați, pe care îi vezi strălucind luminos către toate părțile!“
        Îmi spune Jarah: „Doamne, este asta într-adevăr posibil?“
        Spun Eu: „În mîna acestui înger, da! Dacă vrei, poți să te lași în seama lui și în clipe puține vei fi tu iarăși aici la Mine, cu totul teafără; i-ați, însă și de acolo o amintire!“
        După aceste cuvinte, s-a lăsat Jarah în seama îngerului și spuse: „Uite, eu am curaj; dacă ești în stare, atunci du-mă într-acolo!“
        Atunci a ridicat-o îngerul pe Jarah de pe suprafața pămîntului, a strîns-o destul de tare la pieptul lui și a dispărut. - După zece secunde a fost el iarăși aici împreună cu Jarah, care avea în rochia ei o piatră, care strălucea în aer liber așa de tare, precum strălucește luceafărul în lumina lui cea mai frumoasă.
        După ce Jarah se refăcuse puțin din minunarea ei, M-a întrebat atunci: „O Doamne, sunt, deci, toate aceste stele nenumărate ceea ce este acea stea, pe care am examinat-o acum într-adevăr cu însăși ochii mei trupești sau cu ochii firii mele? Pentru că aceasta este chiar o lume colosală! Această lume îmi pare acum așa de mică față de aceea, ca o casă de melc față de acest munte! Oameni, oameni pe deplin desăvîrșiți, care locuiesc în temple nepronunțabil de mari și pe lîngă aceasta extrem de minunat construite, există și în acea lume peste măsură de mare și minunată; dar acești oameni sunt așa de mari, că ar întrece în înălțime acest munte cel puțin de trei ori, dacă ar sta jos, la mare. Și așa este în acea lume de minuni totul de multe o mie ori o mie de ori mai mare, dar și într-adevăr totul de așa de multe ori mai mare decît aici!
        Noi ne aflam pe un munte enorm de mare și vedeam din toate părțile suprafețe care nu vroiau să se termine. Acestea erau brăzdate de fluvii minunate, a căror valuri proaspete se schimbau în cele mai frumoase culori ale curcubeului; pămîntul era plin de grădini și temple mărețe. În următoarea clipă ne aflam noi deja jos la temple și acolo am zărit oamenii aceia mari și locuințele lor și mai gigante. Într-o depărtare oarecare sunt minunat de privit acești oameni; dar din apropiere, par a fi munți mergători! Da, eu aș fi avut nevoie de o scară destul de înaltă, dacă voiam să mă urc pe degetul de la picior al unui astfel de om!
        Pe scurt, eu aș putea să-ți povestesc o viață întreagă, ceea ce eu am putut vedea în cîteva clipe; dar aceasta ar însemna, timpul, pe care Tu, o Doamne, l-ai gîndit pentru alte lucruri mai bune, să-l risipesc cu discuții inutile! Dar eu vreau să aflu de la Tine, dacă aceste stele nenumărate, sunt tot lumi asemănătoare cu aceea pe care eu am văzut-o!“
        Spun Eu: „Da, copilașul Meu, există cu mult mai mari și mai minunate! Dar crezi tu cu tărie, că în aceste cîteva clipe ai fost tu cu trupul și cu sufletul pe acea stea? Spune-Mi aceasta!“
        Spune micuța Jarah: „Doamne, Tu dragostea mea, Tu viața mea, patru pauze am făcut noi spre acea stea. Și la a patra oprire am ajuns noi pe acea stea, pe care eu o pot vedea foarte bine și acum, ca fiind o stea; dar la cea de-a patra oprire, a fost ea așa de mare ca și soarele nostru pe timp de zi. De acolo a durat doar o clipă scurtă și ne-am aflat în acea lume minunată. De pe acel munte, pe vîrful căruia ne-am aflat prima oară, am ridicat eu o pietricică de pe pămînt, la spusele îngerului - este această piatră sclipitoare - și am luat-o ca dovadă aici, ca eu să știu că am fost într-u totul acolo. Mai multe dovezi nu pot să-ți arăt eu ție spre confirmarea călătoriei mele.“

137. Modul interior de a privi creația.                                              

        Spun Eu: „Este suficient! Dar Eu îți voi arăta un alt mod și fel, cum un om desăvîrșit în inimă poate călători pe aceste stele, fără ca el să se miște nici măcar puțin de pe acest pămînt; dar bineînțeles, o piatră strălucitoare este greu de adus de acolo, ca dovadă! - Deci, tu ai reținut steaua pe care tu ai vizitat-o?“
        Spune Jarah: „Da, Doamne!“
        Spun Eu: „Deci, imagineazăți-o cît se poate de viu în inima ta, uită-te o vreme direct la ea și spune-Mi, cum va apărea aceasta după cîteva clipe!“
        Jarah se ține întru totul după cuvintele Mele și după cîteva clipe rostește ea aceste cuvinte: „Doamne, Doamne, Tu Dumnezeul meu, Tu dragostea mea, acum o pot vedea eu ca și la cea de-a patra oprire a mea. Devine din ce în ce mai mare și lumina ei este aproape de nesuportat! Ah, ce lumină groaznic de strălucitoare, dar norocul este că nu simt vreo durere în ochi! Oh, oh, acum întreg firmamentul este o mare de lumină plină de valuri! O Doamne, o Doamne, ce mari și minunate sunt creațiile Tale și Tu te afli în carne ca un om simplu și fără pretenții printre viermii omenești!
        Oh, oh, oh! Acum mă aflu eu pe același munte și văd același peisaj plin de minunății curate! Eu văd aceleași temple, aceiași oameni și grădinile lor; eu mai văd și flori foarte frumoase. Dar cea mai mică dintre ele este mai mare decît o casă de pe acest pămînt; pe aceea nu aș putea-o culege spre a avea o amintire! Ah, acum văd eu tot felul de animale și păsări frumoase pot eu să zăresc; dar ele sunt groaznic de mari! Pe pomii măreți atîrnă fructe rare și mari și pe lîngă aceasta eu mai pot observa, cum unii oameni întind mîna pentru a le culege și le bagă în gură spre a le mînca! Deci, deci, cu o astfel de pară, sau ce fruct o fi, ar putea să se sature o mie de oameni pe un an întreg!“
        Spun Eu: „Acum fii atentă, tu vei ajunge într-un fel de oraș al acestei stele; spune-Mi, cum îți place!“
        Jarah își pune mîinile peste cap și strigă plină de mirare, spunînd: „Dar pentru numele Tău prea sfînt, este o minunăție, care nu a putut fi visată vreodată de o inimă omenească! Oh, este de nedescris! Ce rînduri de temple! Ce culoare, ce cupole! Nu, această măiestrie, măreție și minunăție! Doamne, eu te rog, să mă conduci înapoi; căci aceste frumuseți de nedescris mă vor omorî!“
        Spun Eu: „Atunci închide-ți ochii și gîndește-te la Mine și la acest pămînt și atunci totul va fi bine!“ - Jarah face acest lucru și vede în fața sa steaua, care este din nou o stea.
        După ce s-a mai liniștit puțin, Mă întreabă ea (Jarah) de îndată: „Doamne, mi-a arătat mai înainte îngerul în același fel această stea așa cum mi-ai arătat-o Tu acum? Căci eu am văzut cu mult mai limpede toate, cu toate că am fost într-un fel doar spiritual acolo. Eu cred, că bunul și drăgălașul înger, m-a mutat doar aparent puțin din acest loc și mi-a arătat tot în acest fel acea stea!?“
        Spun Eu: „Nu, îngerul ți-a respectat întru totul dorința! Și acest lucru a fost posibil doar cu tine, deoarece inima ta este plină de iubire; dar cu oricare alt om ar fi fost imposibil de înfăptuit aceasta. Și dacă un înger, cu toate că ar putea, ar face acest lucru cu un om lumesc normal, atunci ar muri pe loc acest om lumesc în apropierea unui înger!
        Dar tu m-ai întrebat mai înainte, dacă toate aceste stele sunt astfel de lumi; și Eu ți-am răspuns cu da. Dacă tu draga Mea Jarah dorești, atunci convinge-te în același fel! Iată, dacă un tînăr lumesc îi face curte tinerei sale mirese și o numește aleasa lui, atunci deschide el toate comorile, pentru a o aduce cît mai aproape pe acea fată, care îi iubește inima; căci, dacă ea nu îl dorește din cauza persoanei sale, atunci cu siguranță din cauza comorilor sale. Și iată, Eu fac cu tine același lucru, ca tu în vremea ispitei să nu pici în ghearele lumii din inima Mea. De aceea convinge-te acum de comorile Mele, ca tu să poți înțelege, că Eu nu sunt chiar atît de sărac, cum pare să vestească oamenilor înfățișarea Mea exterioară. Uite, Eu sunt iubitul tău și îți arăt acum cîteva din comorile Mele!“
        Spune Jarah: „Doamne, Tu viața mea, dacă mai trebuie să mă uit la o stea, pentru a mă proteja de vreo necredință în dragostea mea față de Tine, atunci mi-ar părea rău, că am privit acea stea; căci Tu singur ești pentru mine mai mult decît nenumăratele stele cu toate frumusețile lor! Într-adevăr, pentru ca Eu să te iubesc deasupra tuturor, nu am eu nevoie de nimic, în veci, decît de Tine; dar doar de dragul Tău și pentru că Tu ai dorit, am privit eu cu drag minunățiile puterii și a înțelepciunii Tale!“
        Spun Eu: „Ascultă, tu draga Mea Jarah, Eu văd inima ta și pot citi, cît de mult Mă iubești și, pe lîngă aceasta, îți cunosc credința ta; dar tu ești mai mult un copil decît o fată matură. Pînă acum ai fost tu tot timpul sub protecția îngerilor Mei și spiritele rele ale lumii nu s-au putut apropia de tine; dar cînd tu vei crește, atunci va trebui să cîștigi din propria putere în fața lumii și a ispitelor ei, pentru a cîștiga teren tare sub picioare, după ordinea Mea de neschimbat pentru toate fiînțele, ca tu să te poți apropia într-adevăr în spirit și în adevăr de Mine. Și iată, la aceasta are lumea o putere mare asupra omului, pentru că lumea este dominată în mare parte de iad și pe un suflet deseori îl costă o bătălie crîncenă, pentru a nu fi înăbușit de propria carne și propriul sînge și prin aceasta de lume!
        Înfățișarea ta este una foarte plăcută. Mai încă puțin și tinerii lumești vor pune ochii pe tine și îți vor dărui inima și mîna și ție îți va fi foarte greu să îi întîmpini. Dar cînd va veni o astfel de vreme, atunci gîndește-te în inimă la Mine și la tot ceea, ce ai auzit și ai văzut pe acest munte și victoria asupra acestei lumi îți va fi una ușoară!“
        Spune Jarah puțin tristă: „Dar ție trebuie să-ți fie limpede deja din străvechi timpuri, dacă eu voi deveni necredincioasă!? Și dacă vezi Tu în mine o apropiată necredință, cum mă mai poți iubi? Și poți să-i îngădui unei păcătoase să se apropie de Tine?“
        Spun Eu: „Acest lucru este pentru tine, draga Mea Jarah, mult prea înalt! Dar din dragoste pentru tine, Eu îți voi spune totuși ceva: Iată, Eu pot ști deja totul dinainte ceea ce se va întîmpla cu un om, dacă Eu doresc aceasta; dar pentru ca un om să acționeze în floarea vîrstei sale liber și nederanjat, așa întorc pentru o anumită vreme privirea de la el și nu iau la cunoștință comportarea sa liberă, în afară de faptul cînd el Mă roagă din răsputeri, ca Eu să-l ajut în bătălia liberă cu lumea. Atunci Eu mă uit la el, îl ajut să pășească pe drumul cel bun și îi dăruiesc forța necesară în bătălia sa cu lumea.
        Și iată, Eu nu vreau să Mă uit pentru tine în viitor, ca tu să rămîi liberă în acțiunile tale; dar pentru aceasta Eu te învăț, ca tu să-ți poți aduce aminte în timpul ispitelor de toate cele rostite. Chiar și îngerul păzitor te va lăsa singură în acea vreme; dar după ce vei cîștiga din propriile puteri asupra lumii, atunci va veni el din nou lîngă tine și îți va sluji în toate lucrurile.- Ai înțeles tu, draga Mea Jarah, toate acestea, măcar puțin?“

138. Școala din lumea de apoi a abnegației.

        Spune Jarah: „De înțeles, le-aș fi înțeles bine, - dar de aceea este treabă totuși foarte tristă pentru mine și pentru toți ceilalți oameni; pentru că din mii va avea de-abia unul puterea deplină, din sine însăși să întîmpine lumea în așa fel, cum ți-ar fi ție bineplăcut!“
        Spun Eu: „De aceea, însă, am venit doară în lume, pentru a-i da fiecăruia prin învățătura Mea și prin faptele Mele posibilitatea în mînă, cu care poate el cu osteneală ușoară să învingă lumea!“
        Spune Jarah: „Ar fi deja totul bine, - dar există pe pămînt încă o mare sumedenie de oameni, care vor auzi ceva de cuvintele Tale probabil abia în o mie de ani! Cu ce se vor proteja atunci aceștia de îmbulzeala lumii în acest timp lung? Sunt ei totuși tot așa de bine oameni ca noi evreii!“
        Spun Eu: „Lucrurile se prezintă cu popoarele pămîntului așa ca și cu copiii separați ai unui tată: unii, ca fiind născuți mai devreme în lume, sunt ținuți altfel de tată decît aceia, care au văzut lumina lumii de-abia în urmă cu doi, trei, patru pînă la cinci ani. Cel mai vîrstnic fiu a devenit deja un bărabat plin de putere și o fiică este nobilă; iar pe lîngă mai sunt încă doi copii de vîrsta ta și trei se află încă în scutece. Spune-Mi, dacă ar fi într-adevăr înțelept din partea tatălui, dacă s-ar purta cu copiii din leagăn exact așa, ca și cu fiul devenit bărbat puternic!?“
        Spune Jarah: „Aceasta ar fi firește, într-adevăr, foarte neînțelept de la un asemenea tată!“
        Spun Eu: „Acum uite, în aceasta constă și faptul, de ce unele popoare ajung de-abia mai tîrziu la învățătura Mea! Ele încă nu sunt acum mature pentru aceasta; dar la timpul potrivit, vor deveni ele desigur mature și atunci va pătrunde și învățătura Mea la ele. - Înțelegi tu aceasta?“
        Spune Jarah: „O da, acest lucru îl înțeleg destul de bine; dar ce destin au de așteptat atunci în lumea cealaltă mare popoarele, care n-au devenit încă mature pînă acum pe acest pămînt?“
        Spun Eu: „Acest lucru să-l primești tu de îndată la vedere! Uităte într-acolo, acolo la partea de miază noapte a cerului se află o stea de o lumină puțin roșiatică; cuprinde-o așa ca pe cea precedentă în ochii firii tale și îndreaptă-ți și ochiul tău lumesc într-acolo și vei primi în acea stea cel mai frumos răspuns la întrebarea ta!“
        Jarah face acum acest lucru de îndată și spune deja după clipe puține: „O Doamne, Tu Făcătorul cel mai atotputernic al cerului și a toate lumile, aceasta este chiar o lume încă mult mai mare, decît a fost aici cea precedentă și ce lumină minunată se scurge împrejurul ei! Dar lumina este de o culoare roșu-deschisă, transformîndu-se puțin într-un galben auriu, în timp ce lumina primei lumi era cu totul de un alb curat. Dar acum devine și lumina acestei lumi insuportabil de tare! Ah, acum am eu deja pămîntul locuit al acestei lumi! Oh și aici este nedescris de minunat! Ce diversitate! Munți drăgălași, urcînd blînd împrejmuiesc văile cele mai minunate și pline de roade. În văi se vede de asemenea o formă de colibe, care constau doar dintr-un singur acoperiș, care este sprijinit cu stîlpi strălucind ca rubinul într-o ordine bună; dar pe spatele munților se continuă fără încetare asemenea colibe în rînduri nesfîrșite și atît de imens de departe cît ajunge acum privirea mea, totuși nu văd altceva și aici este o asemenea colibă așa de asemănătoare cu cealaltă ca la om un ochi față de celălalt. Cum observ eu, se sprijinesc toate acoperișurile lunguieț rotunde pe stîlpi de rubin înalți cam de șapte ori înălțimea omului; dar acolo este un stîlp de sprijin ca și celălalt! De oameni și de alte ființe vii n-a fost pînă acum încă nimic de descoperit; dar ei trebuie totuși să se găsească și aici, - fiindcă pentru acest lucru dă dovadă deja cultura ieșită din comun a acestor țări foarte largi răspîndite!
        Dar straniu este faptul, că aici, în această lume, altfel prea minunată, totul se aseamănă! Un pom de fructe arată asemănător cu celălalt pînă în cel mai mic detaliu și o floare cu cealaltă; totul este pus în rînduri și nu se poate găsi pentru nimic în lume ceva ce este în afara acestei ordini.
        Se arată toate acestea, ce-i drept, foarte extrem de minunat și oferă o priveliște prietenoasă; dar cu timpul ar trebui să-i devină unui om de felul și specia noastră această veșnică monotonie, așadar, totuși, puțin plictisitor! Dar acum am ajuns în fața unei asemenea cabane și iată, aici există în ele oameni care sunt cu totul de felul nostru! Unul stă în picioare pe un loc mai ridicat și predică și ceilalți în număr de mai multe sute îl ascultă pe acest predicator cu atenția cea mai mare!
        Acolo, în următoarea cabană cea mai apropiată, văd eu mai mulți oameni îmbrăcați în haine încrețite bogat mîncînd la o masă bine ocupată; dar în jurul celor care mănîncă, stau în picioare tot așa de mulți, pe care pare că îi chinuie foamea și aceștia nu primesc nimic de mîncare! Ah, acolo, în a treia cabană văd eu însă acum cîteva desfrînate foarte frumoase! Acestea stau goale pușcă și se amuză destul de vioi cu bărbați care spun foarte puține lucruri, merg încoace și încolo; în planul de fond stau însă o grămadă de tineri părînd foarte pofticioși le fac semne desfrînatelor frumoase, să vină și la ei să să se amuze puțin și cu ei. Dar tinerii nu sunt auziți și nu par să se bucure tocmai prea tare despre acest lucru.
        Ah, acestea sunt totuși distribuții stranii a camerelor! Așa de mult cît și arată din exterior la fel o cabană față de cealaltă pînă la cel mai mic amănunt, așa de diversificat par să fie totuși înăuntru ocupațiile oamenilor și asta este totuși, într-adevăr, de asemenea foarte straniu!? Dar dacă în această lume imens de mare arată aceasta peste tot astfel, ca în această regiune privită acum de mine, atunci îmi este mai drag pămîntul nostru mic - exceptînd oamenii răi!“
        Spun Eu: „Toate acestea pe care le vezi acum, sunt doar o casă mică de școală și exercițiu a abnegației și a înfrîngerii de sine. Mergi acum mai departe cu ochii inimii tale și ți se va arăta imediat altceva!“
        Jarah face aceasta și strigă acuși în așa fel, că cei care dormeau adînc ar fi fost aproape treziți, dacă voia Mea nu i-ar fi cufundat iarăși în somn.
        Eu am întrebat-o pe Jarah după strigăt, ce ar fi, deci, din care cauză ea a strigat așa de tare.
        Spune Jarah: „O Doamne, măreția, această majestate depășește iarăși totul, ce poate vreodată un om să cuprindă în simț! Aici ți se află ție un palat așa de mare și înalt ca pe pămînt muntele cel mai înalt și cel mai mare! Zidurile sunt construite din numai pietre prețioase minunate. Mii și iarăși mii de scări aurii și galerii împodobesc din afară acest palat imens, care în cea mai înaltă înălțime a sa, se termină într-un vîrf formal. In împrejurul acestui palat apar în toată splendoarea grădinile cele mai minunate, în care însă diversitatea cea mai mare îndeamnă ochiul spre o admirare mereu nouă; în grădini sunt însă și lacuri foarte frumoase, pe care pentru plăcere plutesc de-a valma probabil o gramadă mare dintre operele de artă cele mai frumoase, dar nu sunt de nimeni îndrumate și încă mai puțin băgate în seamă.
        Doamne, ce înseamnă, deci, toate acestea? Cine sunt locuitorii acestui palat imens și la ce folosesc aceste opere de artă de tot soiul, care plutesc liber de-a valma pe lacurile frumoase?“

139. O privire în ordinea lumii stelelor.

        Spun Eu: „Vezi, acest palat este locuința unui învățător superior în această regiune, pe care ai văzut-o deja. Toate acele cabane de școală se alfă sub supravegherea lui și acele lucruri care plutesc pe lacuri de-a valma sunt folosite în anumite timpuri  pentru predarea ulterioară în înțelepciunea înaltă. Așa cum este însă această locuință aici, așa se află încă multe sute de mii doar în zona de mijloc a acestei lumi de lumină, pe lîngă a încă o grămadă de oarașe de felul cel mai mare. Lîngă această zonă, de la care vezi tu acum cea mai mică parte, există însă în această lume încă șaptezeci și șase de zone secundare, dintre care are fiecare o organizare foarte proprie. Această lume, precum cele precedente sunt de fapt doi sori asemenea cu cel al nostru, care dă ziua lumină pămîntului, dar cu diferența, că acel văzut de tine mai întîi este de o mie de ori mai mare decît soarele pămîntului nostru și acela pe care tocmai îl vezi încă acum, este de patrumi de ori mai mare decît cel al nostru; dar soarele nostru însuși este de o mie ori o mie de ori mai mare decît acest pămînt întreg.
        Oamenii acestui pămînt, însă, mai au încă o noțiune foarte greșită despre acest pămînt și despre soare, despre lună și despre toate stelele; cînd vor înțelege ei însă odată mai tîrziu să socotească mai bine, atunci vor și ajunge ei la o imagine mai corectă despre corpurile cerești în spațiul nesfîrșit de creație.
        Aceasta însă poți s-o știi tu, că în jurul fiecărui asemenea soare se rotesc, în depărtări diferite, un număr potrivit de asemenea pămînturi, cum este acesta, pe care stăm noi și că mai multe dintre aceste pămînturi mai au încă pămînturi secundare, care se rotesc în jurul lor ca însoțitori permanenți, tot așa ca luna în jurul pămîntului nostru! Dar așa de multe pămînturi propriu zise cîte sunt prevăzute cu un singur soare, așa de multe zone proprii, care corespund cu fiecare pămînt rotindu-se în jurul unui asemenea soare, are atunci tocmai fiecare soare, cu excepția sorilor centrali, care au menirea de menținere și conducere a sorilor pămîntești și sunt de o mie ori o mie de ori mai mari, decît de zece ori o mie ori o mie de ori unor asemenea sori, dintre care ai văzut tu acum doi.
        Un asemenea soare central nu mai este o zonă, ci este împărțit în tot așa de multe regiuni de pe suprafața lui, precum cît de mulți sori pămîntești are el de întreținut; și, în acest caz, este atunci fiecare regiune corespunzătoare cu un soare pămîntesc mai mare, socotit după suprafața spațiului, de o mie pînă la zecemi de ori, decît suprafața fiecărui soare pămîntesc distinct, împreună cu toate pămînturile, care se rotesc în jurul lor. În jurul unui soare central se rotesc însă cel puțin o mie ori o mie de ori de sori pămîntești.
        Dar atunci mai există încă sori centrali, în jurul cărora se mișcă iarăși o mie ori o mie de ori de sori pămîntești tocmai menționați cu toți sorii lor pămîntești și iarăși sori centrali, în jurul cărora se mișcă sori centrali de calitatea a doua, și, în sfîrșit, un corp ceresc central comun, care se află într-o adîncime nemăsurabilă a unei regiuni de soare central și nu are nici o altă mișcare decît cea în jurul axei sale proprii. Acest corp central este de asemenea un soare; dar el este atît de mare, că toți sorii pămîntești nenumărați, sorii centrali de prima, a doua și a treia calitate și toate pămînturile și lunile, care se învîrtesc în jurul a nenumărat de mulți sori pămîntești, pe lîngă miile multe de tot felul de comete mai mari și mai mici, care se învîrtesc în cercuri inconstante ca pămînturi în devenire în jurul sorilor pămîntești, nu ar însuma a o suta de mia parte din conținutul lui de corp, dacă acest soare central principal dezbătut ar fi o bilă goală și dacă corpurile cerești nenumărat de multe mai sus menționate s-ar afla în el. - Jarah, poți tu să-ți faci acum o noțiune despre cele spuse?“
        Spune Jarah: „Doamne, cine poate înțelege o asemenea mărime?! O noțiune pot acum firește să-mi fac; dar mă simt foarte amețită la aceasta! Eu m-am săturat de uitat acum și la acest soare, nu știu însă totuși, cum să-mi răspund apoi la întrebarea despre existența popoarelor nemature în lumea cealaltă mare.“
        Spun Eu: „Așadar, atunci abateți mai întîi ochii tăi de la soarele privit cu atenție și ascultă-Mă atunci!“
        Spune Jarah: „Doamne, s-a întîmplat deja!“

140. Perioade de dezvoltare în lumea cealaltă.

        Spun Eu: „Așa ascultă-Mă! - Iată oamenii nepregătiți ajung în sorile cele multe, văzute de tine acum și sunt învățați în școli în toate lucrurile, care au de-a face cu viața. Așa sunt îngrijiți și crescuți copiii decedați devreme în mijlocul centurii de soare, - dar bineînțeles mai mult în partea spirituală a soarelui.
        Sufletele necoapte primesc în soarele privit de tine un trup, dar fără a se naște și acesta devine împreună cu sufletul spiritual și poate trece așa în starea pură duhovnicească. Dar cum sunt duse astfel de suflete de aici pînă acolo și de cine, acest lucru tu l-ai putut afla la călătoria ta pe primul soare. Acest înger însă, care se află lîngă Mine, este conducătorul și ghidul a tuturor lumiilor și a sorilor, despre care Eu ți-am vorbit mai înainte. Prin aceasta tu poți vedea, cu ce putere și înțelepciune este înzestrat el.
        Dar nenumărații îngeri, pe care tu îi poți vedea în rînduri lîngă tine, au aceeași misiune; căci în adîncurile veșnice există pentru înțelegerea omenească încă nenumărate astfel de zone a soarelui cu un soare principal, așa cum am descris Eu mai devreme și fiecare zonă este condusă de un astfel de înger. Tu poți vedea acum foarte mulți îngeri, - dar ei nu sunt nici măcar cea de-a zecea parte din sute de mi de astfel de îngeri conducători, dar să nu mai pomenim de îngerii mai mici, care au în subordinea lor sori mai mici, lumi și regiuni mai mici de pe un pămînt! Și iată, Eu trebuie să mă ocup în fiecare clipă pentru toate acestea în spiritul Meu; și dacă Eu aș lăsa aceasta doar o singură clipă din grija Mea de neschimbat, atunci ar pieri totul în aceiași clipă, cît ceea ce este mare și tot ce este mic! - Ai putea să înfăptuiești așa ceva cu spiritul tău?“
        Spune Jarah: „O Doamne, cum poți să-mi pui o astfel de întrebare!? Eu, o părticică de praf al acestui pămînt, - și Tu, în Duhul Tău, singurul, veșnicul și atotputernicul Dumnezeu!“ O dacă fariseii orbi din Ierusalim ar putea înțelege aceasta, atunci ar trebui să-și schimbe părerea! Dar, ei nu pot vedea și nu pot înțelege; de aceea vor pieri din cauza răutății și a încăpățînării lor! Sufletele lor vor ajunge în lumea de apoi tot pe un astfel de soare pentru a se înșcola?“
        Spun Eu: „Acest lucru nu se va întîmpla, draga Mea Jarah; căci ei nu fac parte dintr-un popor imatur, ci dintr-un popor matur! Și sufletele dintr-un popor matur, cînd acestea se schimbă în răutate, ajung în adîncurile pămîntului, forțați de ei înșiși; căci din clipa în care au devenit ei materie pură, este prin urmare elementul lor și ei nu vor putea și nici nu vor dori să se despartă de aceasta. Da, chiar toate lucrurile extreme se vor încerca. Toate chinurile și durerile vor fi lăsate să se năpustească asupra lor, pentru a-i desprinde de materie. Și dacă unul se desprinde de aceasta, atunci ajunge într-o școală, care se află pe partea spirituală a pămîntului; de abia de acolo va fi transferat pe lună. Dacă acolo a trecut prin toate gradele de abnegație și a devenit puternic, atunci este ridicat pe o planetă mai înaltă și este învățat în înțelepciunea dreaptă.
        Cînd intră într-un astfel de suflet lumina cea dreaptă, atunci de abia printr-o astfel de lumină, dacă aceasta devine din ce în ce mai puternică, produce în sine căldura vieții spirituale și sufletul începe, să se contopească cu spiritul , așa că devine pe timp ce trece întreaga lor viață doar dragoste. Dacă dragostea are în sine puterea și forța necesară și a trecut la adevărata și interioara flamă a vieții, atunci începe să se lumineze în suflet din interior și de abia atunci se află un astfel de suflet în starea lumii libere a spiritelor fericite, unde este condus mai departe ca și din copilărie.
        Dar în cel mai bun caz, cînd un astfel de suflet materialist de pe pămînt ajunge într-o astfel de stare, pot trece mai multe sute de ani pămîntești. - Dar Eu citesc acum în inima ta, că tu dorești să Mă întrebi ceva și Eu îți spun: întreabă; căci întrebările tale au motive întemeiate! Dar de data aceasta adresează-te cu întrebarea ta îngerului și acesta îți va da de data aceasta răspunsul drept!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 141-145
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:13 View PostDownload Post

141. Despre măreția spiritului omenesc.

        Aici se întoarce Jarah spre înger și îl întreabă, spunînd: „Domnul tău și al meu mi-a spus să mă adresez ființei tale, tu drag și minunat tînăr, ca eu să pot întreba ceva anume și tu îmi vei putea oferi răspunsul cel drept. Și așa spune-mi, de ce rudele mele pămîntești, cît și ucenicii Domnului, trebuie să doarmă, în vreme ce eu sunt trează și de ce trebuie să privesc cu ochii trupului, sau de ce pot eu aceasta, ce văd și ascultă ei, după spusele Domnului, doar în vis?“
        Spune îngerul cu o voce blîndă: „Tu, minunată fiică a Domnului ai trecut cu tot sufletul tău în spirit și nu mai ai aproape nimic de-a face cu materia lumii; ochiul tău lumesc a devenit ochiul sufletului tău și ochiul sufletului a devenit vederea a veșnicului și a nemuritorului tău duh. Și tu ești așezată în sfera ta de viață, cum ar trebui să fie așezat fiecare om.
        Dar fiecare duh al omului este în așa fel construit, că este la fel cu Duhul lui Dumnezeu care cuprinde în sine întreg universul. Dacă primești în firea ta pură o stea îndepărtată sau orice altceva, adică cu ochiul tău spiritual și pe lîngă aceasta întorci ochiul sufletesc prin ochiul cărnii și privești cu ochii duhului obiectul dorit, atunci se produce un conflict în interior, în imaginea prezentă în spiritul tău și cu forma corespunzătoare a aceleiași imagini. Din acest conflict se luminează într-u totul sufletul tău la acel obiect privit și acesta se arată exact așa, cum este el în realitate.
        Și aceasta îți spun eu cu credință și în adevăr, că acest lucru îl poate înfăptui fiecare om, dacă ar avea firea așa de avansată și ar fi clădiți tot așa cum ești tu; dar există doar puțini, care se aseamănă cu tine! Acești oameni care dorm aici nu au sufletul și firea ta! Prin ochiul lor al cărnii nu privește încă cel al sufletului și ochiul duhului lor doarme încă; de aceea trebuie ca sufletul lor să fie mai întîi în stare, prin răpirea ochiului exterior al lumii și prin aceasta în felul mai fin să privească lucrurile mai înalte, în domeniul duhovnicesc.
        Dar acest somn al acestor oameni este de aceea unul deosebit, deoarece un om rareori îl poate avea pe căi naturale.
        Anumiți oameni puternici în duh și suflet pot înfăptui un astfel de somn la frații lor mai slabi doar prin atingerea mai deasă a mîinilor, dar oamenii slabi nu pot înfăptui aceasta la frații și surorile lor la fel de slabi. Dar că Domnul poate înfăptui aceasta doar prin voința Sa, acest lucru , cred eu, că tu nu îl vei putea contesta în interiorul tău, pe veci?!“
        Spune Jarah: „Domnul să te binecuvînteze pentru explicația aceasta, pe care eu am putut s-o înțeleg foarte bine! - Dar, acum, o altă întrebare! Spune-mi tu, minunat și frumos tînăr, cum pot eu să înțeleg eu rapiditate ta nemai-întîlnită?“
        Vorbește îngerul: „Dragă fiică a lui Dumnezeu! Acest lucru este ceva, ce poate înțelege doar un spirit pur, deoarece nu are nimic de-a face cu timpul și cu spațiul. Noi nu suntem în fond nimic, ci ceea ce privești tu cu ochii spiritului, este gîndul lui Dumnezeu, idea lui Dumnezeu, cuvîntul lui Dumnezeu. Prin urmare noi suntem spirite pure; nici o materie nu poate să fie un obstacol pentru noi.
        Și dacă pe un duh viu nu îl poate opri nimic, atunci este aici și acolo tot unul și același lucru. Nici o materie nu poate de aceea să se miște așa de repede ca noi, pentru că în cel mai fin eter dă totuși peste un obstacol, prin care este oprită mișcarea sa.
        În spațiul întins al creației există mai ales sorile de mijloc a celei de-a treia ordine, după care vin imediat sorile de mijloc principale. Sorile se mișcă în mai multe cercuri în jurul soarelui de mijloc principal, cu o rapiditate de neimaginat pentru înțelegerile tale, ca prin aceasta să rămînă tot la aceeași distanță bine scrisă. Liniile lor sunt pentru priceperea ta la o distanță enormă de soarele de mijloc principal.
        Gîndește-te de exemplu la acest pămînt și imaginează-ți pe drept că este o bilă de mii de ori mai mare, decît poți vedea tu acum din el. Dar această bilă mare este alcătuită din nisip, cum tu ai putut vedea deja de multe ori pe malul mării. Acum gîndește-te la numărul grăuntelor de nisip, cîte ar fi necesare, pentru a clădi un astfel de pămînt! Pentru fiecare grăunte de nisip gîndește-te la o distanță de aici pînă la acea stea, pe care noi am vizitat-o prima oară și tu vei avea aproape diametrul unei astfel de linii! O astfel de linie înconjoară un soare mijlociu a celei de-a treia ordine doar în zece ori zece mi de ani; dar pentru că linia lor este una atît de largă, trebuie ca un astfel de soare să parcurgă distanța de aici pînă la acea stea, pe care noi am vizitat-o, de o mie de ori!
        Tu vei crede și vei spune: ‘Da, dacă așa stau lucrurile, atunci se mișcă un astfel de soare de o mie de ori mai repede, decît tine, care ești un spirit pur! Căci dacă am fi zburat cu viteza unui soare spre acea stea, atunci ar fi trebuit ca noi să fim de o mie de ori mai repede acolo decît cu rapiditatea ta duhovnicească!?’
        Dar eu îți spun, că rapiditatea acelui soare este pe lîngă rapiditatea mea spirituală doar un melc obosit! Deoarece iată, la rapiditatea cunoscută de tine îi trebuie soarelui de zece ori, ori o sută de mi de ani pentru a parcurge linia exterioară a soarelui principal de mijloc, în vreme ce eu sau un alt duh de felul meu putem zbura așa de repede, că tu nu ai putea vedea diferența de timp între plecarea și sosirea mea; da, eu aș putea în acel timp să înconjor un crec de mai multe sute de mi de ori mai mare!
        De aceea diferența între rapiditatea  unui duh și între viteza unei materii zburătoare cu viteză mare - chiar dacă aceasta ar crește, cum ar dori - ar exista totuși o diferență nemărginită; căci dacă unei materii i-ar trebui o clipă să parcurgă de aici distanța pînă la acea stea, atunci este nevoie de două clipe la o distanță de două ori așa mare și dacă parcurge materia într-o clipă o sută de mi de astfel de distanțe, atunci aceasta va avea la zece distanțe nevoie de zece clipe, în vreme ce eu aș parcurge orice distanță imaginabilă în una și aceeași clipă.
        Și iată, aceasta o pot face eu și orice duh de genul meu, deoarece în tot universul veșnic nu poate exista pentru noi vreun obstacol; materia însă dă peste obstacole chiar și în cel mai liber spațiu eter și de aceea nu poate ajunge la rapiditatea spiritului! - Spune-mi, minunată fiică a lui Dumnezeu, ai priceput puțin aceasta?“

142. Despre adevărata măreție spirituală.          

        Spune micuța Jarah: „Am înțeles aceasta cu ajutorul Domnului meu; dar am început totuși să amețesc puțin! Căci eu sunt acum de convingerea totală, că un spirit creat are de lucru o veșnicie, să cunoască în întregime unul din acel soare principal de mijloc, despre care tu ai spus, că numărul lor este pentru priceperea omenească nemărginită în spațiul veșnic, care sunt purtători sau mai bine spus conducătorii sorilor de mijloc a celor trei ordini și a sorilor pămîntești, a căror număr nu îl va putea pricepe vreodată un spirit omenesc! Dar dacă soarele principal de mijloc îi ia unui spirit omenesc o veșnicie pentru a-l cunoaște, cît timp va avea atunci de-a face cu toate sorile nenumărate!?
        Oh, eu nu aș fi deloc inteligentă, dacă mi-aș dori așa ceva! Eu aș rămîne acasă și m-aș gîndi: ‘Un astfel de soare este într-adevăr ceva măreț și o dovadă enormă a înțelepciunii nemărginite și a puterii veșnice a Domnului; dar el nu va putea pe Domnul, Dumnezeul și Creatorul lui, să-L vadă, așa cum îl pot vedea eu, să-L înțeleagă și să-L iubească deasupra tuturor!’ - și iată, după părerea mea este cu mult mai mult, decît un astfel de soare măreț care se află în adîncurile de nemăsurat, pentru vreun om, a spațiului creator! Și cine știe, dacă Domnului nu-i sunt așa de dragă cum îi este un soare așa de mare!?
        Și uite, minunat tînăr, pămîntul nostru poate că este o pietricică mică în comparație cu unul din acel soare măreț, și, totuși, a pășit Acela pe pămînt, de care depinde cea mai mică axistență a unor astfel de sori principale de mijloc! Și prin aceasta eu sunt de părere, că nu tot timpul este acel lucru măreț în ochii Domnului, ce este într-adevăr imens în spațiul de creație, ci acel lucru este măreț ce este în interior!
        Ce sunt eu, ca un copil, cu înălțimea mea în comparație cu acest pămînt mic al nostru și totuși simt în pieptul meu un spațiu, în care ar încăpea toate sorile principale de mijloc și cu toate sorile și pămînturile care fac parte din acesta! Ochiul meu mic poate vedea printr-o vedere de o mie ori o mie de ori stele; întrebarea este dacă o astfel de capacitate au și acele sori imense!? - Am sau n-am drepate?“
        Vorbesc din nou Eu: „Ai într-u totul dreptate și este așa și doar tu singură cîntărești de o mie de ori universul sorilor, care se află în spațiul nemărgint al creației; dar întotdeauna este bine pentru un om, ca el să-Mi cunoască creațiile spre înmulțirea dragostei sale pentru Mine, Tatăl său!
        Dar acum începe să se ivească zorii și noi vom începe să-i trezim pe prietenii noștri! Dar doar unul după altul îi vom putea trezi; tu însă nu trebuie să spui nimănui vreun cuvînt, pînă cînd Eu și îngerul tău îți vom da un semn, pe care ți-l voi lăsa în preajma ta vizibil pînă la creșterea ta, dar cu o altă îmbrăcăminte.  Dar ceilalți îngeri să devină din nou invizibili - așa să fie!“
        Într-o clipă dispar toți îngerii în afară de acel unul, care se numea Rafael; și acesta era îmbrăcat după portul, care se obișnuia în regiunea din apropierea Ghenizaretului.
        Cînd Jarah îl vede pe Rafael așa îmbrăcat spune ea aceste cuvinte: „Așa da, - acum îmi placi mai mult decîr adineaori în gloria ta cerească; căci așa semeni într-u totul cu un om și de aceea mie îmi va fi drag de tine, - doar că, întrebarea cea mare este, cine se va ocupa de treburile lumești și mărețe ale tale!“
        Spune îngerul: „Nu-ți face griji, minunată fiică a lui Dumnezeu; căci eu pot să mă aflu și aici și peste tot, fără ca tu să observi ceva din absența mea, doar din cînd în cînd cîteva clipe. Așa va rămîne totul. De altfel, mă voi întoarce cît se poate de repede înapoi la tine, căci tu îmi ești acum mai dragă decît toate sorile nenumărate, pe care noi le vom vizita la cîteva ocazii bune. - Dar acum vrea Domnul să-i trezească pe frați din somnul lor; de aceea trebuie să fim liniștiți acum!“
        Spune Jarah: „Da, da, eu urmez totul cu drag și sunt deja așa tăcută ca un mic șoricel!“

143. Ucenicii sunt treziți din somnul lor.          

        Ii spun Eu lui Rafael: „Du-te și trezește-Mi-l mai întîi pe Simon Iuda al Meu (Petru)!“
        Rafael îl trezește pe Petru și acesta se uită plin de minunare în jur și în jur și spune după un timp: „Am dormit eu, deci, într-adevăr? Mi s-a părut totuși, de parcă aș fi fost treaz trezuț în decursul a întregii nopți! Dar acum văd, așadar, totuși, că am dormit foarte bine; dar, în somn, am avut vise așa de minunate, că nu pot deloc să-mi aduc aminte de unele asemănătoare, să le fi avut vreodată! Cu adevărat, Doamne, aceste vise nu pot să fi fost spume goale!“
        Spun Eu: „Uită-te puțin prin jur, - poate că descoperi vreo oarecare schimbare în privința muntelui, despre care ai visat desigur de asemenea!“
        Petru se uită imediat în toate părțile prin jur și spune: „O Doamne, cu adevărat, cu adevărat, acest lucru l-am văzut în vis și - iacătă - înspre toate părțile a devenit visul luminos pe deplin realitate!“
        Petru voia să mai vorbească încă în continuare, dar Eu i-am spus: „Trezește-i mai înainte pe ceilalți ucenici, înainte ca să vorbești mai departe!“ - și Petru a făcut aceasta.
        Ucenicii s-au sculat de pe pămînt și s-au minunat de asemenea peste măsură, că au devenit de-abia acum conștienți, că dormiseră, în timp ce li s-a părut sufletelor lor, de parcă ar fi fost pe deplin trezi în decursul a întregii nopți și ar fi văzut minunății nemaiauzite.
        Iuda a spus însă: „Eu încă nu cred, că am dormit! Totuși, am vorbit cu tine, Simon Iuda, despre aceasta și aceea și tu n-ai vrut să-mi admiți nimic și mi-ai și spus: ‘Toate aceste minuni nu te vor proteja, să te faci trădător față de noi toți pentru puțini arginți!’, din cauza cărui lucru am devenit foarte supărăt de furie și voiam să te împing jos în mare de pe un zid de stîncă; dar aici m-a cuprins Toma și m-a tras cu forța înapoi pe jos! - Spune-mi, frate Simon, nu știi tu într-adevăr nimic despre aceasta?!“
        Spune Petru: „Nici o iotă! Eu nici nu știu, dacă am visat ceva despre tine!“
        Spun Eu: „Uitați-vă puțin în jur, dacă nu s-a creat ceva în realitate, cum ați văzut voi în vis!“
        Ucenicii se duc acum la toate părțile muntelui și urmează o mirare peste mirare și Andrei spune: „Noi am văzut și am auzit așa de multe minunății pînă acum în timpul scurt de o jumătate de an, că acum de-abia ar trebui să se presupună, dacă ar putea fi aici încă ceva posibil, să se înfățișeze ca o minune mai mare; și totuși ne rămîn nouă tuturor din nou iarăși toate simțurile încremenite, înmărmurite și tăcute! Infățișările noastre din vis devin realitate!
        Eu l-am văzut pe îngerul ales de Jarah, care a ridicat mai întîi toată apa mării la înălțime și a făcut-o în aerul liber o picătură imens de mare; și am văzut cu ochii mei fundul mării uscat foarte și scoica frumoasă cu mărgăritar, pe care a ridicat-o Jarah de pe jos, ca amintire și a băgat-o atunci în rochița ei, atunci am văzut însă, cum îngerul, la o cerere a fiicei lui Dumnezeu cea mai minunată, a modelat acest munte să fie ușor accesibil din toate părțile și toate acestea în clipa cea mai rapidă! - și iată, toate acestea și sunt acum într-adevăr aici!
        Cu ce cuvinte și fapte curate să începem să-L lăudăm, deci, acum pe Domnul și Invățătorul nostru? Unde este, deci, îngerul, care a pus în inimile noastre gînduri arzătoare, pe care le-am găsi demn de el să le rostim? Oh, ce absolut nimic devenim noi acum în fața Lui, Dumnezeul atotputernic, veșnic!
        Părinții noștri s-au cutremurat la Sinai, cînd El i-a dat lui Moise sub tunet și fulger legile sfinte ale dragostei pe muntele în flăcări! Și cînd Moise a venit de pe munte, atunci a strălucit  fața lui de majestate Dumnezeiască mai tare decît soarele amiezii; și el a trebuit să-și pună un văl întreit pe față, ca poporul să poată să se apropie de el. Văzătorii sfințiți ai Domnului au proorocit încă mult după aceea, cînd erau acoperiți doar pe cap după pregătiri de dinainte cu vălul lui Moise pe un timp scurt și noi ne mirăm încă în ziua de astăzi de înțelepciunea lor mare! Și aici este Insuși Acela, care a făcut să iasă tunete pe Sinai! Sinai s-a facut pară de foc sub pasul picioarelor Lui, - și noi putem să rămînem reci în prezența Lui atotputernică ca o zi rea de iarnă?! De aceea se mergem pe și într-un pas cel mai rapid la El, pentru că El singur este sfînt și prea sfînt! Lui singur Ii aparține toată lauda, toată cinstea, toată dragostea și toată venerația!“
        La cuvîntarea lui Andrei au devenit toți ucenicii cu excepția lui Iuda, care îl numea pe Andrei un visător țîcnit, plin de rîvnă înfocată de dragoste, au venit la Mine și Mi-au adus o „Osan㓠înfocată ca salutare de dimineață.

144. O cuvîntare de laudă a Iarei.                  

        La această cîntare tare s-au trezit și toți ceilalți care încă mai dormeau și-au unit glasul cu ucenicii imediat la trezire; și Eu am lăsat tuturor să li se facă aer pentru inimile lor și Jarah Mi-a îmbrățișat picioarele și plîngea de prea mare bucurie și fericire! Cînd ea plînse de fericire  cam o jumătate de oră la picioarele Mele și ucenicii își sfîrșiseră salutarea lor de dimineață, atunci s-a ridicat micuța și a spus cu o voce plină de însemnătate: „O pămîntule, cînd, cînd vei fi tu iarăși atît de fericit, să fii călcat de aceste picioare? Simți tu, mamă tăcută a patimilor, într-adevăr, cine este Acela, care pășește acum pe tine? Nu, nu, Tu n-o simți, tu n-o poți simți; pentru că tu ești mort și prea mic! Cum ai putea înțelege tu ceea ce este prea inimaginabil de mare și sfînt pentru spațiul nemărginit și pentru toate nenumăratele miliarde de ființe în el!? Unde să încep și unde să termin, pentru a cînta măreția Lui numai într-o picătură de rouă? Pentru că El, Dumnezeu Veșnicul, este doară acela, care a creat picătura de rouă tot așa de bine ca acele lumi de lumină nemărginit de mari! O Doamne, o Dumnezeul meu, distruge-mă, totuși; pentru că inima mea nu mai suportă dragostea prea înfocată către Tine!
        Cînd n-am cunoscut încă măreția Ta, atunci Te-am iubit ca pe un cel mai desăvîrșit om. Eu am presimțit într-adevăr în Tine Duhul curat Dumnezeiesc și inima mea îl iubea nespus pe acest Duh cel mai sfînt din Tine; dar, totuși, mi Te-am închipuit ca pe un Fiu al Celui mai înalt! Dar acum a primit totul o altă înfățișare! Tu ești Insuși Cel mai înalt! În afară de Tine nu mai există nici unul! Iartă-mă de aceea pe mine viermișorul cel mai mic al prafului, care îndrăznise în orbirea lui moștenită să Te iubească ca pe un om!“
        Spun Eu: „Copilașul Meu, aici nu este nimic de iertat, rămîi tu la această dragoste! Pentru că Eu v-o spun acum vouă tuturor: Cine nu Mă iubește precum tu, cea mai dragă a Mea Jarah, M-ai iubit și încă Mă mai iubești, dragostea aceluia este privită de Mine ca fiind nici una!
        Cine nu-L iubește pe Dumnezeu considerîndu-L omul cel mai desăvîrșit, acela poate cu atît mai puțin să-l iubească pe aproapele său, care este încă un om foarte nedesăvîrșit! Dacă stă însă scris, că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui, cum ar putea atunci Dumnezeu să fie altcumva - dacă omul este asemănarea Lui - decît tocmai tot un om, dar foarte natural și cel mai desăvîrșit om!? Sau arăt Eu acum altfel decît un om, pentru că tu, copilașul Meu, ai văzut cîțiva stropișori dintre cei mai mici ai măreției Mele?“
        Spune Jarah: „O nu, Tu arăți încă tot la fel și nici în inima mea nu a devenit starea altcumva! Da, eu aș dori să Te am, totuși, cu mai mult drag cu totul în inima mea, din cauza a atîta dor aprig de dragoste! Eu aș dori să Te îmbrățișez așa de puternic, că mi-ar putea plezni venele și să nu-ți mai dau atunci drumul; da, eu aș dori să acopăr fața Ta cu sărutări nenumărate și să nu mai încetez absolut niciodată, de a Te săruta! Pe scurt, eu nu știu absolut de loc să spun, toate ce aș dori să fac din dragoste pură către Tine! Dar Tu ești acum ființa Dumnezeiască cea mai sfîntă și cea mai înaltă și eu mă gîndesc deci astfel în inima mea, că sunt mult prea nedemnă, să Te iubesc așa, de parcă ai fi un om; dar eu îmi pot închipui acum deja, ce pot și ce doresc, dar inima mea nu ține totuși seama de nimic și Te iubește numai încă mai înflăcărat decît înainte!“
        Spun Eu: „Asta este într-adevăr potrivit astfel! Să urmeze sufletul tău numai tot timpul îndemnul curat al inimii și aprinde în aceasta o flacără destul de luminoasă, căci așa va fi acuși luminos în întreg sufletul și Duhul lui Dumnezeu va răsări în ea ca un soare și în lumina Lui și în căldura vieții Lui va răsări de-abia sămînța lui Dumnezeu și va înzestra sufletul cu fructele vieții pentru veșnicie!
        Dar nu poate fi altfel trezit Duhul lui Dumnezeu în om, decît prin dragostea către Dumnezeu și dintr-o asemenea iubire, în dragostea către aproapele.
        De aceea, rămîi tu numai în continuare tot așa în dragostea ta; pentru că aceasta este mai valoroasă pentru Mine și pentru tine decît toate mărețiile pe care le-ai văzut cu ochii tăi!
        Dar acum vrem să-i ascultăm și pe ceilalți și vrem să ne lăsăm povestit, ce impresie a făcut această noapte asupra lor.“

145. Realitatea visului comun.                  

        Căpitanul începe să se ridice foarte prudent de pe jos și spune: „Domnule și Invățătorule! ție mai înainte de toate toată mulțumirea, că mai trăiesc încă pe această înălțime! Cît de ușor aș fi putut cădea jos în adînc la o învîrtire de trei ori și viața mea sărăcioasă ar fi avut pentru lume un sfîrșit veșnic! Dar eu mai trăiesc încă și anume pe același loc, la care am îmbrățișat ieri odihna și pentru aceasta am ați mulțumi numai ție singur și îți mulțumesc de aceea de asemenea din toată temelia inimii mele! Eu Te rog, însă, de asemenea, în același timp într-un mod pătimaș, că Tu să dorești să rînduiești să ajungem eu și toți ceilalți jos nevătămați către Ghenizaret de pe această înalțime înfricoșătoare și acest lucru așa de curînd pe cît este posibil; pentru că atît timp cît trebuie eu să mă mai ocup cu coborîrea jos în inima mea, nu poate să fie la mine nici vorbă de un curaj bun!“
        Spun Eu: „N-ai visat tu, prietene drag, deci absolut nimic în această noapte?“
        Spune căpitanul: „Da, da, exact, da, - aș fi uitat aproape de atîta frică visul minunat! Da, dacă acest munte ar fi așa, cum l-am văzut ieri în vis, atunci ar fi firește o bucurie, de a urca pe el încă de o mie de ori; dar un vis rămîne un vis!“
        Spune Ebahl, care stătea lîngă el: „Absolut de loc, prietene! Eu ți-o spun, că de această dată același vis al nostru a căpătat realitatea cea mai plină de adevăr. Scoală-te și du-te la vîrful marginilor și te vei convinge, că muntele nostru cade acum foarte lin chiar și către partea dinspre mare și este pretutindeni urcabil fără cel mai neînsemnat pericol, în sus ca în jos! Eu m-am convins deja de toate și îți spun adevărul cel mai deplin. Vino și convinge-te singur!“
        Spune căpitanul: „O iluzie optică nu va fi aceasta cumva totuși?“
        Răspunde Ebahl: „Dacă eu și soțiile mele și copiii ne-am dus deja acolo și am colindat prinprejur către toate părțile la această iluzie optică, atunci va avea iluzia ta optică cumva totuși vreo oarecare temelie tare!? Du-te, ridică-te de jos și convinge-te tu însuți de toate!“
        La aceste cuvinte se ridică căpitanul în sfîrșit, se uită prinprejur în toate părțile, găsește mai întîi foarte extins platoul muntelui și spune: „Da, da, eu văd într-adevăr, că aici s-au petrecut în noapte schimbări mari într-un mod foarte minunat; dar mergi tu totuși mai întîi pe suprafața nouă, ca eu să mă conving, că ea este într-adevăr tare!“
        Spune Ebahl: „Prietene, un bărbat de nădejde cum și ești tu altfel, așa îmi ești tu însă deja antipatic în consecința patimii tale continue de dubiu! Nu mai valorează deci cuvîntul meu nimic pentru tine? Cînd am vorbit totuși un cuvînt neadevărat vreodată spre tine, că nu vrei să mă crezi nimic pe cuvînt? Vino încoace și încearcă tu însuți și nu te mai îndoi atunci, de acum înainte!“
        Spune căpitanul: „Da prietene, da, tu ai dreptate! Eu însumi mă voi convinge de toate.“
        Aici se duce căpitanul cu un pas foarte liniștit la marginea către Ghenizaret și cînd devine el conștient de panta lină a muntelui, spune el atunci, mirîndu-se la aceasta foarte: „Da, aici este doară muntele întreg de asemenea mișcat din loc! Cînd m-am uitat, ieri, de pe această margine în jos, către Ghenizaret, atunci mi s-a părut acesta atît de aproape, că aș fi trebuit să-l ajung cu o aruncătură de piatră; acum se află acesta la o distanță de o sută de drumuri de țară bune de aici și noi vom avea de mers în jur de șase ore, pînă cînd vom ajunge la orășelul nostru drag!
        Nu, cine mai are încă un dubiu despre faptul că Iisus al nostru este Dumnezeu și om deopotrivă, aceluia nu-i mai poate ajuta nici un Dumnezeu! Da, tu frate Ebahl, tu ai avut mai înainte dreptate pe deplin, cînd m-ai numit un sceptic ție antipatic; pentru că am fost astfel, într-adevăr! Dar acum au luat la mine toate dubiile un sfîrșit și eu cred și mărturisesc acum în fața voastră a tuturor cu o făgăduință, că Invățătorul și Mîntuitorul nostru Iisus este pe deplin un Dumnezeu, și, în afară de El, nu poate veșnic să fie nici un al doilea și nici un al treilea; căci pentru că cele visate de mine sunt adevărate, de aceea vor fi și toate celelalte adevărate cu desăvîrșire! Și aici este El singurul Dumnezeu și Domn peste toată nemărginirea!
         Dar, acum, să mergem la Jarah, - aceasta trebuie să ne arate cele două suveniruri ale ei! Pentru că eu am văzut-o pe fundul mării, cînd un duh din ceruri a ridicat afară apa pînă la ultima picătură, ridicînd o scoică minunată cu mărgăritar și băgînd-o în rochița ei și am văzut și piatra strălucitoare, pe care a luat-o cu ea dintr-o lume a soarelui, în care o adusese duhul din ceruri. Dacă sunt aceste două bucăți menționate tot așa de viu existente ca acest munte înoit, atunci avem dovezi mai multe, decît avem nevoie de acestea!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 3 of 5  [ 50 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5  Next
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !