Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 2 - Jakob Lorber

[Unique]

146. Iara arată bucăţile ei comemorative.

        După aceste cuvinte, se duc căpitanul şi Ebahl la Iara şi o roagă, ca ea să binevoiască să le arate lor cele două suveniruri anumite.
        Şi cea mai dragă Iara bagă de îndată mîna în buzunarul ei mare al rochiţei sale, se apropie de cei doi şi spune: „Aici, uită-te încoace, tu dragul meu Iuliu, aici sunt cele două suveniruri înşişi! Crezi tu acum aceasta şi vei ieşi tu o dată din frica ta veşnică?“
        Spune căpitanul: „Da, tu cea mai dragă şi cea mai gingaşă Iara a mea, credinţa mea stă acum mai tare decît acest munte şi frica mea supărătoare s-a dus de asemenea pentru totdeauna de la mine cu ajutorul Domnului atotputernic, - de aceasta poţi fii tu acum pe deplin asigurată! Dar suvenirurile tale sunt şi ele de o valoare pămîntească neestimabilă. Scoica împreună cu conţinutul ei compensează valoarea întregului Ierusalim; pentru că ea conţine douăzeci şi patru de mărgăritare de mărimea unui ou mic de găină, fiecare valorînd o sută de mii de livre de aur! Ce valoare are însă această piatră strălucitoare tare, transparentă şi mai frumoasă decît luceafărul, pentru aceasta nu are pămîntul nici o riglă de măsurat! Pe scurt, tu nu eşti acum numai duhovnicesc, ci şi pămîntesc cea mai bogată fată din lume! Cu adevărat, tu eşti acum mai bogată decît toţi regii şi împăraţii lumii întregi laolaltă! Cum ţi se pare acum aceasta?“
        Spune Iara cît se poate de modestă: „Mie mi se pare, de parcă nu aş avea nimic; şi aceste două bucăţi comemorative nu au pentru mine o altă valoare decît aceea, pentru care eu le-am luat, adică ca amintire a faptelor miraculoase şi de nedescris ale lui Dumnezeu pentru noi, săraci, slabi şi păcătoşi locuitori ai oraşului şi a regiunii Ghenizaret.
        Domnul nu va rămîne tot timpul cu trupul în mijlocul nostru, cum El deja mi-a spus foarte clar ieri; dar aceste semne ne va aduce viu aminte în inimile noastre de El şi dragostea noastră va prospera şi mai mult spre El! - Aceasta este părerea mea.
        Dar Domnul mi-a mai lăsat încă un semn din acea noapte miraculoasă, care pentru mine a fost de fapt cea mai luminată zi! Acest semn va rămîne în preajma mea vizibil şi mai tîrziu va deveni invizibil, pînă cînd după un timp, dacă e u mă voi păstra, va fi din nou vizibil.“
        Întreabă tatăl Ebahl: „Deci, unde se află acel semn? Nu ne laşi şi pe noi să-l vedem?“
        Spune Iara, stînd lîngă îngerul Rafael: „Aici, lîngă mine se află, dacă tu nu ai nimic împotrivă!“
        Spune Ebahl, care îl măsoară pe înger de sus şi pînă jos: „Bineînţeles că aceasta este o amintire cu mult mai delicioasă! Dar eu mă tem, că tu te vei îndrăgosti mult prea repede din cap şi pînă în tălpi de acest tînăr; şi atunci cînd va deveni invizibil, atunci vei deveni din pricina tristeţii oarbă şi surdă!“
        Spune Iara: „O, nu-ţi face griji din această pricină! Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, Domnul, aşa cum îl iubesc eu, pentru acela sunt toate frumuseţile cerului, aşa de parcă nici măcar nu ar exista! Dar mie îmi este foarte drag acest tînăr; căci el este înţelept şi cît se poate de puternic, este măreţ şi iute!“
        Întreabă căpitanul, spunînd: „De unde a venit el? Eu nu-mi pot aduce aminte să-l mai fi văzut vreodată în regiunea Ghenizaretului, şi, totuşi, este îmbrăcat după datina locului! Eu admir trăsăturile sale pure, fine şi cît se poate de moi! În fiinţa sa se află o adevărată vrajă plină de cea mai înaltă graţie! Cît de fine, moi, curate şi cît se poate de frumos formate sunt picioarele sale!
        Pantalonul curat, care este lung pînă la genunchi, cămaşa strălucitor de albă şi cojocul albastru plin de cute care atîrnă lejer peste umerii săi, îi stau aşa de bine, că într-adevăr nu poate fi nimic mai delicios şi clopul rotund îi împodobeşte în aşa fel capul, că nu se poate descrie aceasta! Într-adevăr, acestui minunat tînăr nu aş putea să-i refuz vreo rugăminte! Acesta mi-ar putea lua o împărăţie fără a fi pedepsit, dacă m-ar iubi doar pentru aceasta!
 Nu, cu cît mai mult privesc acest om, cu atît mai frumos şi mai atrăgător mi se pare mie! Părinţii săi se pot numi fericiţi, să aibă un asemenea fiu şi tu, draga mea Iara, te poţi considera fericită pentru un astfel de cadou! Dacă ar mai exista pe lume încă un astfel de tînăr, într-adevăr, eu aş da pentru el toate comorile şi mărfurile de valoare!
         Dar ce vei face tu acum cu minunatul tînăr? Tu eşti într-adevăr o fată frumoasă şi dragă; dar tînărul te întrece cu mult în frumuseţe. Tu împlineşti acum treisprezece ani şi tînărul va avea şaisprezece. Dacă va deveni bărbatul tău, atunci îmi va fi pe plac aceasta; dar dacă va rămîne doar un camarad de joacă, atunci inima tu uşor de incendiat va deveni foarte confuză! Dar spune-ne tu acum, la ce îl vei folosi tu!“
        Spune Iara: „Voi vorbiţi după sensul vostru pentru că nu cunoaşteţi duhul! Acest tînăr va fi pînă la vîrsta mea de şaisprezece ani protectorul şi ghidul meu şi mă va învăţa toate înţelepciunile cerurilor lui Dumnezeu - şi pe voi vă va învăţa, dacă veţi dori să-l ascultaţi!“
        Spune căpitanul: „Dar la vîrsta de şaisprezece ani va deveni soţul tău?“
        Spune Iara: „O, dragul meu Iuliu, aceasta a fost iar o întrebare din partea ta, în faţa căruia eu nu mă pot apleca! Nu ţi-am spus eu deja de la bun început, că acest tînăr mă va părăsi după împlinirea vîrstei mele de şaisprezece ani pentru o vreme, aşa cum a decis Domnul, ceea ce pentru mine nu va fi chiar grav! Dar dacă inima mea este o proprietate a lui Dumnezeu, atunci nu poate deveni şi proprietatea altcuiva!“
        Spune Ebahl: „Da, da, draga mea fiică, tu ai dreptate! Dar anii tăi nu au sosit încă; dar atunci cînd vor sosi, vei avea o bătălie cruntă cu carnea ta! Bravo ţie, dacă vei putea învinge!“
        Spune la aceasta şi căpitanul: „Da, da, tatăl are dreptate! Tu eşti acum încă un copil şi deja arde inima ta de parcă ar fi un cuptor cu cărbuni! Acum are după cererile ei cel mai înalt lucru şi nu-i va fi dor de ceva mai minor; dar cînd acel înalt, pentru a te pune la încercare, se va retrage din inima ta, atunci va deveni inima ta înfometată de dragoste! Şi dacă nu se va hrăni mult timp cu această mîncare înaltă, atunci va începe să se uite după alte lucruri, pentru a-şi potoli foamea!Căci cît de dureroasă este foamea stomacului, este pe lîngă aceasta de o mie de ori mai dureroasă foamea pentru dragoste.
        Să ne uităm la un comandant, care este un tiran fără dragostea în faţa supuşilor săi! Toţi se vor afla într-o stare disperată şi acolo unde ei trebuie să meargă într-o bătălie, acolo ei se vor preda duşmanilor, pentru a scăpa prin acest fel de comandantul lor fără pic de dragoste. Dar dacă un comandant înţelept arată că-şi iubeşte supuşii aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, atunci poate veni oricare duşman şi cu cel mai mare curaj şi abnegaţie se vor bate ei pentru comandantul lor pînă la ultima picătură de sînge şi vor distruge duşmanul!
        Da, tu, draga mea Iara, dragostea este un lucru măreţ şi este tot timpul nevoie de o ghidare înţeleaptă, dacă la sfîrşit ea să nu se devoreze singură!“
        Spune după o vreme Iara îngîndurată: „Da, da, tu spui adevăr; dar la Domnul noi putem crede, că El nu este un comandant tiran peste o inimă care îl iubeşte peste măsură!?“
        Spune Iuliu: „Acest lucru nu! - Dar - cum îmi amintesc eu, ce a vorbit în această noapte cu tine - El este şi rămîne Dumnezeu şi spiritul omului se va apropia doar atunci de El, cînd din propriile forţe s-a format şi s-a stabilizat, iar în timpul acela de formare nu este ajutat în vreun fel de El! Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci este Dumnezeu într-o astfel de perioadă un tiran cu ochii legaţi şi cu urechile astupate! Şi cînd vei da tu peste această perioadă, vestită de el, atunci, draga mea Iara, vom vorbi despre aceasta în continuare!“
        Spune Iara: „Eu am încredere deplină, că nici atunci El nu mă va părăsi întru totul!“
        Spune căpitanul: „Acest lucru nu-L va face, pentru că tu eşti cu mult înaintea noastră; dar în dragostea ta mare pentru El, vei simţi o părăsire temporară de parcă ar fi lungă cît pămîntul şi foarte grea! - Dar acum să mergem la El; căci pare că doreşte să facă ceva!“          
                 
147. Relaţia credincioasă cu Domnul în inimă.

        Cei trei vin acum la Mine şi căpitanul Mă întreabă: „Doamne, ce se va întîmpla acum? Cum mi se pare mie, Tu ai ceva în gînd!?“
         Spun Eu: „Nu vezi tu minunatul început de răsărit de soare!? - Aveţi acum grijă cu toţii, căci voi veţi vedea imediat cel mai frumos răsărit al soarelui! Este într-adevăr doar răsăritul soarelui natural; dar are totuşi un înţeles adînc şi spiritual, care voi îl veţi pricepe în scurtă vreme! Căci atunci se va întîlni un răsărit cu altul!“
        Întreabă Petru: „Doamne, cum putem noi să înţelegem aceasta?“
        Spun Eu: „Oh, cît timp mai trebuie să vă suport! Noi suntem deja de mult timp împreună şi tu nu observi încă, că prin Mine a răsărit soarele din ceruri în sufletele voastre şi pe zi ce trece acesta se măreşte din ce în ce mai mult?!“
        Spune Petru: „Doamne, nu fi din această pricină aşa de nestăpînit; Tu ştii doar, că noi suntem oameni simpli, care nu au ajuns mai departe decît de scrisul şi cititul strict necesar! Dacă noi te-am fi înţeles, atunci ar fi o astfel de întrebare cu altfel de intenţii; dar noi nu am înţeles cuvintele Tale şi de aceea te-am întrebat.“
        Spun Eu: „Acest lucru este bine şi drept, dacă nu ştiu alţii să vorbească cu Mine în inimile lor; dar dacă se ştie acest lucru, atunci nu este întrebarea în sine, ci felul neînţelept de a întreba este o greşeală şi doar aceasta am dojnit Eu la voi. Vedeţi acolo cei doi eseeni şi nenumăraţii farisei, cum casă ochii aşa mari, că voi aţi putut întreba cu voce tare, cu toate că voi ca fiind învăţătorii lor, ar trebui să ştiţi că fiecăruia care întreabă, Eu îi pot aşeza răspunsul drept şi tăcut în inimă!
        Nu este neştiinţa sau egoismul vostru de vină, ci doar obiceiurile voastre vechi; dar pe viitor stăpîniţi-vă totuşi puţin mai mult, ca oamenii să observe, că voi sunteţi într-adevăr ucenicii Mei şi să nu pierdeţi valoarea în faţa lumii, care vă este necesară în poziţia voastră.
        Dar mergeţi acum la ucenicii voştri şi învăţaţi-i aceasta, căci altfel vor pune întrebări, despre ce si din ce cauză m-aţi întrebat voi cu voce tare!“
        Spune Petru: „Doamne, prin urmare nu mai avem voie să schimbăm un cuvînt cu vocea tare cu Tine?“
        Spun Eu: „O sigur, dar doar la timpul  potrivit şi atunci cînd Eu vă voi spune aceasta! - Dar acum mergeţi şi înfăptuiţi ceea ce Eu v-am poruncit!“
        La aceasta merg ucenicii la cei doi eseeni şi la acei farisei şi le spun aceste cuvinte: „Să nu vă miraţi că şi noi îl mai întrebăm pe Domnul din cînd în cînd cu voce tare anumite lucruri; căci şi noi suntem încă oameni şi mai ţinem cîteodată la obiceiurile noastre vechi!“
        Şi cei doi eseeni spun: „şi noi ne-am gîndit aşa; căci după învăţăturile voastre, l-am întrebat pe Domnul în inimile noastre şi într-o clipă noi am avut cel mai luminat răspuns în inimile noastre. Nouă ni s-a părut din această cauză puţin ciudat, că voi aţi întrebat cu voce tare. Dar cum am mai spus, noi ne-am gîndit imediat, că acest lucru se întîmplă la voi doar dintr-un obicei vechi şi de aceea suntem liniştiţi prin cuvintele voastre; căci în această noapte am avut aşa visuri ciudate, că noi nu ne putem aminti, să fi avut visuri asemănătoare. Şi lucrul cel mai minunat este: că fiecare dintre noi a visat tot acelaşi lucru şi totul, ce am văzut noi în acel vis ciudat, se adevereşte acum în ziua luminată! Nu, aşa ceva nu s-a întîmplat vreodată!
        Acum credem şi noi cu tărie, că acest nazarinean este mai mult decît un om desăvîrşit. După trup, este un om ca noi, dar în măruntaiele şi în inima Sa locuieşte belşugul puterii şi forţei dumnezeieşti, care stăpîneşte întreg universul! - Dar acum să ne întoarcem privirea după cuvintele Sale, spre răsărit, pentru a putea zări miracole!“
        Spune Petru: „Dacă noi vom putea zări un miracol oarecare, noi nu ştim; dar cum vesteşte lumina roşiatică de la orizontul îndepărtat, vom trăi noi de pe acest vîrf cel mai frumos spectacol al creaţiei lui Dumnezeu şi din aceasta noi vom putea învăţa, cum un răsărit asemănător ni s-a îngăduit inimilor noastre şi cum acesta va rămîne pe veci!“
        Spune unul din acei eseeni: „Aşa este, dar nu numai un răsărit pentru noi, ci pentru întreg pămîntul, da, chiar pentru tot universul! Căci nouă ni se pare, că cel mai înalt Duh dumnezeiesc a devenit om nu doar pentru acest pămînt şi creaturile sale, ci pentru întreg universul!
        Că Duhul dumnezeiesc a ales acest pămînt, este un lucru de neînţeles pentru spiritul nostru, pentru că El - cum noi ştim acum - posedă nenumărate miliarde de lumi , pe care El Însuşi ar fi putut deveni acolo om; dar El va şti cel mai bine, din ce cauză a ales chiar acest pămînt!
        Mai devreme, cînd am fost încă de părerea, că acest pămînt este singurul pămînt din întreg universul, ar fi fost de înţeles acest fapt; căci prin urmarea lucrurilor naturale nu ar mai fi rămas altă alternativă.
        Acest pămînt a fost singura lume, nemărginit de mare după noţiunile noastre, a cărui ape ajungeau la acele ale firmamentului şi noi credeam că soarele, luna şi stelele ar fi numai de aceea existente, pentru a lumina cu lumina lor această lume! Dar acum a primit dintr-o dată totul o cu totul altă înfăţişare; noi ştim acum, ce sunt toate stelele, luna şi soarele şi ştim, cît de mic este pămîntul nostru faţă de un pămînt solar.
        Acum se pune deci într-adevăr întrebarea şi să se spună: ‘Cum a ajuns acest grăunte de nisip, numit pămînt, la această milostivire?’ Cu adevărat, această întrebare va fi odată una încă foarte însemnată şi le va fi multora o piedică imensă! De aceea n-ar fi într-adevăr după părerea noastră cu totul de prisos, de a primi şi despre acest lucru o iluminare îndeajunsă! - Ce părere aveţi voi, am avea voie să-L întrebăm despre acest lucru?“
        Spune Petru: „Incercaţi asta în inimile voastre! Dacă vine un răspuns, atunci va fi potrivit şi bine şi dacă nu vine la aceasta nici un răspuns la iveală, atunci este aceasta un semn, că nu suntem încă destul de maturi pentru o asemenea învăţătură! - Dar acum, uitaţi-vă acolo, soarele este deja foarte aproape de răsarit; pentru că norişorii dimineţii strălucesc deja foarte tare, că de-abia mai poţi să te uiţi la ei!“
        Spune eseenul: „Da, într-adevăr! Oh, aceasta este o privelişte nedescris de minunată! Dar nu observaţi voi, cum acolo peste nori se mişcă ceva? Asta arată aproape aşa, de parcă tocmai peste norişori s-ar mişca stele de o strălucire deosebită încoace şi încolo! Cum poate fi totuşi aceasta?“
        Spune Petru: „Ce este asta de fapt, o va şti într-adevăr numai Domnul singur; dar noi pescarii numim asemenea apariţii, care apar tocmai nu arareori, ‘peştişori de dimineaţă’: Cînd acestea se văd, atunci se poate bine pescui în apă şi vine către seară cu siguranţă o vreme rea sau cel puţin un vînt puternic de furtună. Cu toate că trebuie să mărturisesc într-adevăr, că eu însumi n-am văzut încă asemenea peştişori într-o asemenea prospeţime şi însufleţire, aşa nu-mi este însă totuşi străină această apariţie; numai că se lasă poate aici mai bine văzută apariţia aceasta din această înălţime decît de jos, din adînc!“
        Spune eseenul: „ştiţi voi ceva, - să mergem mai aproape către Domnul! Eu văd că vorbeşte cu Ebahl şi cu copiii acestuia. Acolo va fi iarăşi mult destăinuit; asta trebuie s-o auzim!“

148. Priviri în natură şi corespunderea lor duhovnicească.

        La această cerere a eseenilor vin toţi mai mult în apropierea Mea şi Eu îi chem pe cei doi eseeni şi le spun, ca ei să fie acum bine atenţi la toate, ce va fi aici de văzut la răsărit, pentru că va fi mult de învăţat din aceasta!
        Cei doi eseeni vin acum mai aproape de Mine şi spun: „Doamne, Doamne, că din aceasta ar fi nemărginit de mult de învăţat, acest lucru pare să fie într-adevăr un adevăr veşnic; dar unde este sufletul nostru în stare de o învăţătură aşa de înaltă?! Noi vedem bine cu ochi poficioşi în adîncurile pline de lumină ale creaţiei Tale de minuni şi ne mirăm peste măsură în inima noastră; dar noi suntem mult prea orbi de a aprecia şi înţălege numai minunile unei picături mici de rouă, nici vorbă atunci de-abia de acelea, care răsar şi apun strălucind în mărimi şi depărtari nemăsurabile în faţa noastră, pe firmament! Şi despre punctele de lumină plutind încoace şi încolo peste norişori, am vorbit deja cu ucenicul Petru; dar el nu ne-a putut da despre asta nici o lămurire îndeajunsă. - Dacă ţie, o Doamne, ţi-ar fi pe plac, atunci ne-ai putea face într-adevăr cunoscute cîteva cuvintele despre acest lucru!“
        Spun Eu: „Aceasta are o însemnătate foarte mică şi este o apariţie foarte naturală, asemenea unei mări spumegînd moderat. Dacă marea spumegă şi tu te afli într-un loc oarecare potrvit, în care cad razele solare refractate, atunci vei vedea acolo un joc de lumină asemănător.
        Aerul care este potrivit pentru respirarea de către oameni şi animale, nu ajunge cumva pînă la stele, ci în poziţie înaltă cea mai dinafară numai aşa de departe peste pămînt, precum ar fi înălţimea împătrită a acestui munte, socotit de la nivelul mării; dincolo o asemenea înălţime este atunci aerul pămîntesc aspru limitat, aşa cum apa de aer şi are asemenea apei o suprafaţă foarte strălucitoare şi netedă, care se află asemenea mării în valuri continue.
        Dacă, deci, lumina soarelui cade pe acest val de aer menţionat, atunci ea străluceşte înapoi ca din apa care oglindeşte; dacă valurile aerului se mişcă tare, atunci aruncă ele lumina preluată din cînd în cînd şi în jos pe pămînt şi cel mai uşor, dacă aparent soarele se mai află încă sub orizont, unde razele lui cad oarecum din partea de jos pe suprafaţa mării de aer. Şi aşa nu sunt aceste lumini plutind vioi încoace şi încolo nimic altceva decît reflectări ale soarelui şi mişcarea lor provine de la mişcarea valurilor aerului.
        Că ele sunt însă acum vizibile, cînd soarele se află de-abia încă o palmă aparentă sub orizont, mai ales peste norişorii foarte luminoşi, îşi are motivul în faptul, că valurile aerului preiau acum mai mult lumina de la norişorii iluminaţi acum deja foarte tare de soare şi fac cu aceasta oarecum o joacă cochetă. - Vedeţi, aceasta este explicaţia foarte naturală a acestei apariţii!
        Dar peste toate acestea are această apariţie şi o însemnătate duhovnicească şi aceasta este pe înţelesul minţii voastre următoarea:
        Gîndiţi-vă şi imaginaţi-vă astfel soarele duhovnicesc! Lumina care pleacă din el este preluată de suprafaţa continuu agitată a mării de viaţă create şi aceasta se joacă cu o asemenea lumină şi se formează din asta tot felul de imagini deformate, care mai lasă încă să strălucească din sine stralucirea ştearsă, dar distrug pe lîngă aceasta fiecare urmă a formei Dumnezeieşti din începuturi; astfel este întregul păgînism şi acum şi iudaismul o asemenea deformare a tot ce este curat Dumnezeiesc.
        Dacă vedeţi însă o suprafaţă de apă foarte liniştită şi soarele străluceşte într-însa, atunci el va străluci iarăşi din suprafaţa apei în aceeaşi majestate şi adevăr, precum voi îl vedeţi pe cer. Şi tot aşa este nevoie de o inimă liniştită, liberă de patimi, care poate fi obţinută numai printr-o abnegaţie totală, smerenie, răbdare şi dragostea cea mai curată, ca asemănarea lui Dumnezeu să strălucească iarăşi tot aşa de curat şi adevărat în duhul omului ca soarele pămîntesc din cea mai liniştită suprafaţă de apă.
        Dacă acesta este cazul la un om, atunci s-a dezvoltat în el totul spre adevăr şi sufletul lui este atunci în stare să-şi îndrepte privirea lui în adîncimile creaţiei lui Dumnezeu şi să poată vedea totul în belşugul adevărului celui mai curat. Dar de îndată ce începe în el să agite, atunci sunt distruse imaginile din începuturi şi sufletul se află atunci deja într-un mod necesar pe cîmpul înşelăciunii şi amăgirii de tot felul şi soiul şi nu poate ajunge la o privire curată, pînă ce în el n-a intervenit liniştea deplină în Dumnezeu.
        Şi aceasta este adevărata linişte a zilei de odihnă în Dumnezeu şi sărbătoarea zilei de odihnă a fost de aceea rînduită de Dumnezeu. Omul să se abţină atunci de la orice muncă grea şi obositoare, pentru că orice muncă grea obligă sufletul, să-i împrumute cărnii puterile lui şi la aceasta este agitat cu aceeaşi, ceea ce pune suprafaţa apei lui de viaţă într-o mişcare puternică, că el nu mai poate de aceea recunoaşte clar în sine adevărul curat Dumnezeiesc.
        Adevărata odihnă a zilei de odihnă constă în consecinţă într-o sărbătoare rezonabilă lipsită de toată munca grea; fără împresurare să nu se pună mîna la aceasta, dar în nevoie este fiecare om obligat să-i ajute fratelui său.
        Mai mult însă, decît să te abţii de la toată munca grea, trebuie ca fiecare suflet să dea la o parte orice patimă! Pentru că patimile sunt furtuni ale sufletului; ele agită apa lui de viaţă şi asemănarea lui Dumnezeu va fi atunci astfel ruptă în suflet, precum chipul soarelui este rupt pe valurile mării. Fulgeră într-adevăr imaginea soarelui din valuri, dar în ce deformare! Şi dacă furtuna durează mult, atunci urcă acuşi aburi grei din marea mişcată şi umple aerul ceresc al sufletului cu nori grei; aceştia împiedică atunci lumina soarelui duhovnicesc să ajungă pe deplin la apa vieţii a sufletului, - şi sufletul devine întunecat, nu mai poate distinge cei adevărat de cei greşit şi consideră nălucirea iadului ca fiind o lumină a cerului.
        Un asemenea suflet este atunci însă deja şi aşa de mult ca pierdut! Ar trebui numai să vină vînturi puternice, asta înseamnă încercări grele de sus, ca prin acestea să fie ruptă înorarea rea a sufletului, ca acesta să se ducă atunci de îndată în adevărata linişte a zilei de odihnă şi astfel să aducă la linişte marea lui de viaţă, - altfel nu mai este nici o salvare pentru el!
        Vedeţi, acesta este sensul util duhovnicesc pentru fiecare, pe care ni-l arată acest răsărit de soare frumos în apariţiile sale altfel foarte naturale! Cine îi va acorda atenţie pentru sine, acela va rămîne în adevăr şi în toată lumina şi viaţa veşnică va fi partea lui; cine va alunga însă această învăţătură şi nu o va respecta, acela va muri pe veci!“

149. Privirea la răsăritul soarelui şi la apariţiile de dimineaţă.

        (Domnul:) „Acum fiţi însă atenţi mai departe! Soarele întinde tocmai discul său, mai bine spus suprafaţa vestică a lui de glob, peste orizont; ce observaţi acum?“
        Spun eseenii: „Nimic altceva într-adevăr decît suprafaţa luminoasă, care iasă în afară însemnat de repede din adîncimea luminoasă; joaca peştişorilor de lumină s-a pierdut acum dintr-o dată şi norişorii devin mai subţiri şi se pierd de asemenea unul după celălalt. Şi acum se află deja întregul disc sau glob peste orizont şi acum vine de asemenea un aer destul de rece din partea de nord la noi. Asta şi este însă totul, ce descoperim noi.“
        Spun Eu: „Intoarceţi-vă ochii voştri şi în jos la cîmpiile şi văile pămîntului şi spuneţi ce vedeţi voi acolo!“
        Cei doi eseeni se uită cu atenţie la adîncimele pămîntului şi spun apoi: „Noi vedem văile umplute cu ceţuri gri şi suprafaţa mării este acoperită cu un abur gri; din văi dispare însă ceaţa şi acoperă pe ici pe colo deja dealurile joase. - Să aibă cumva toate acestea de asemenea vreo oarecare însemnătate duhovnicească?“
        Spun Eu: „Foarte sigur, pe degeaba si fără însufleţiri duhovniceşti nu se întîmplă nimic pe pămînt! Noi vrem însă acum să vedem, ce însemnătate are aceasta!
        Soarele corespunde pe deplin cu firea lui Dumnezeu; pămîntul cu ale lui văi, suprafeţe, dealuri, munţi, rîuri, fluvii, lacuri şi suprafeţe ale mării corespunde însă pe deplin cu omul din afară.
        Ceţurile, care se pun între soare şi pămînt, corespund cu grijile felurit goale şi cu orizont limitat ale oamenilor, prin care lumina soarelui poate să pătrundă puţin numai pe ici pe colo şi ceţurile urcă în sus şi acoperă chiar munţii; dealurile şi munţii însă corespund cu înţălegerea mai bună a oamenilor de pe acest pămînt. Această înţelegere mai bună este de asemenea tulburată prin grijile cu orizont limitat şi neimportante ale oamenilor pe jumătate orbi.
        De aceea vin însă acum vînturi de dimineaţă şi alungă ceţurile de pe munţi şi cîmpii, ca ele să fie distruse şi ca munţii şi cîmpiile să poată fii liber iluminate şi încălzite de către soare, ca roadele lor de viaţă să poată ajunge la maturitate. - Eu sunt de părere, că această corespundere o veţi înţelege bine!?“
        Spun cei doi eseeni: „Da Doamne, aceasta este limpede ca soarele de acolo! Oh, ce minunăţie în această învăţătură mare şi foarte sfîntă! Oh, cîte lucruri nu ştiu totuşi oamenii, ce ar trebui să ştie totuşi aşa, precum ştiu ei, că trăiesc! Doamne, învăţătura dată acum nouă despre adevărata odihnă a zilei de odihnă în Tine, să fie treaba noastră s-o introducem la oameni. Aceasta întrece toate cele spuse şi învăţate de Tine pînă acum; pentru că noi vedem în toate învăţăturile premergătoare numai o pregătire pentru mai uşoara luare în consideraţie a acestei celei mai sfinte învăţături! Cu adevărat, pentru aceasta au trebuit să se şi deschidă toate cerurile, ca oamenilor să le fie dată iarăşi această cea mai sfîntă învăţătură a învăţăturilor! - Dar acum vine o cu totul altă întrebare şi aceasta în privinţa noastră!
        Cum să-ţi mulţimim însă ţie, o Doamne, deci într-un mod demn pentru această învăţătură curat peste măsură de cerească? Noi simţim în cea mai adîncă temelie a inimii noastre, că noi nu suntem de fapt absolut de loc demni de ea; numai milostivirea şi dragostea Ta singură a putut numai să ne-o da! O Doamne, dă-ne totuşi o poruncă, cum să Te lăudăm şi să Te mărim de aceea!“
        Spun Eu, punînd la amîndoi eseeni mîinile Mele pe umere: „Dragii Mei prieteni, acţionaţi conform acesteia şi voi Îmi veţi da astfel o bucurie nu mai mică, decît v-am făcut-o Eu acum! Şi răsplata voastră nu va fi una neînsemnată, dacă îi veţi convinge şi pe ceilalţi oameni spre acest lucru.“

150. Eseenii sunt însărcinaţi de Domnul să construiască case şi şcoală.          

        (Domnul:) „Intemeiaţi apoi o şcoală şi învăţaţi ucenicii să ţină sărbătoarea zilei de odihnă şi ţineţi-o voi înşivă în fiecare zi în decursul a cîtorva ore şi voi veţi începe numaidecît să simţiţi în voi binecuvîntarea mare pentru acest lucru!
        Dacă întemeiaţi însă o şcoală şi construiţi pentru aceasta o clădire mare, atunci să fie oamenii acesteia liberi de orice încuiare şi de orice lacăt! Deveniţi adevăraţi masoni ale clădirilor voastre şi şcolile proorocilor va fi înfăptuirea voastră nouă; dar grija voastră principală să fie în acea direcţie îndreptată, ca voi să menţineţi credincioşi toată învăţătura Mea, care a fost deja dată şi va mai fi încă dată şi nu, asemenea fariseilor şi bătrînilor să amestecaţi printre aceasta dogmele voastre! Dogmele voastre prezente trebuie desţelenite din temelie şi cuvîntul Meu trebuie pe deplin să ajungă în locul acestora şi aceasta în fapta liberă, căci altfel Duhul Meu n-ar putea acţiona după proorocirea, care le-a fost dată oamenilor, prin gura proorocilor!“
        Eseenii mulţumesc acum pentru această învăţătură şi Îmi promit cu toată seriozitatea, că ei vor respecta literalmente toate acestea; numai să doresc Eu să le dau mereu pentru această protecţia dreaptă şi puterea îndeajunsă, toate acestea curat Dumnezeieşti să le pună rodnic pentru toate timpurile în înfăptuiri vindecătoare nu numai pentru sine, ci pentru mulţi alţi oameni, care vor înseta după aceasta!
        Spun Eu: „Din partea Mea nu va lipsi aceasta niciodată; dar uitaţi-vă numai la faptul, ca, în viitor, să nu se dezvolte printre voi certuri în privinţa rangului! Cel mai experimentat dintre voi să fie într-adevăr îndrumătorul şi conducătorul lucrului vostru; dar el să nu-şi imagineze de aceea niciodată, că este mai mult, decît este acolo unul dintre cei mai nînsemnaţi dintre voi! Dar cu aceasta să nu fie absolut de loc spus şi exprimat, că cei mai slabi să-i refuze de aceea respectul cuvenit. El să fie iubit şi respectat şi sfatul său să fie de toţi urmat aşa, de parcă ar fi o lege; vai de acela, care ar ridica mîna împotriva lui! Cu adevărat, acela să fie văzut de Mine cu ochi furioşi! Iar dacă alegeţi un şef şi conducător al lucrului vostru, atunci rugaţi-vă şi examinaţi, că să nu-i fie acordat postul unui nevrednic; pentru că un conducător prost şi neînţelept este unei societăţi ceea ce este un păstor prost turmei sale. Dacă vede el lupul venind, atunci o ia el mai întîi la fugă şi oile le lasă în seama lupului, sau el însuşi devine la sfîrşit un lup şi astfel, ucigaşul duhovnicesc al mieilor săi, cum sunt acum fariseii şi înalţii lor preoţi. Ei merg în sus Şi-n jos în haine de oaie, dar înăuntru sunt ei lupi răpitori! Ei dau de-abia muştelor o hrană; dar ce au dat pentru o muscă, pentru aceasta cer ei o cămilă întreagă!
        De aceea nu deveniţi asemenea acelora! Ei locuiesc în încăperi zidite din pietre, care sunt mereu astfel păzite şi încuiate bine, ca doară să nu poată veni cineva la ei şi nici nu are voie să vină, ca doară să nu descopere cineva înşelăciunile lor; şi chiar dacă un curajos ar îndrăzni, să pătrundă într-o asemenea încăpere de templu, atunci ar fi el declarat ca un profanator al sfinţeniei şi imediat după aceea omorît cu pietre!
        De aceea vă spusesem vouă, ca să construiţi clădirile voastre de şcoală libere şi deschise, ca oricine să poată intra şi ieşi, cum vrea el! Orice secret să dispară din şcoala voastră! Cine vrea în acest caz, pe acela iniţiaţi-l, în măsura în care poate s-o înţeleagă; pentru că eu nu vă vînd în învăţătura Mea nici o pisică în traistă, - Eu vă spun totul deschis şi limpede şi nu fac cu nimic un secret, în afară de cazul, unde înţelepciunea cere acest lucru pentru binele fiecărui om. De aceea, fiţi şi voi deschişi faţă de oricine, la care veţi vedea o voinţă bună! Dar fiţi totuşi pe lîngă aceasta şi înţelepţi; pentru că aşa de departe nu trebuie să ajungă sinceritatea, ca să arunci porcilor spre mîncare mărgăritarele alese şi scumpe!
 Eu Insumi aş mai avea încă foarte multe să vă spun vouă, tuturor; numai că voi n-aţi putea încă înţelege şi suporta acestea acum. Dar cînd duhul adevărului deplin se va trezi în voi, atunci vă va introduce el însuşi în toată înţelepciunea; şi acest duh este simetria Dumnezeiască în inimile voastre şi voi înşivă îl veţi trezi în voi, prin sărbătorirea corectă a zilei de odihnă. - Spuneţi, dacă aţi înţeles acum toate acestea?!“
        Spun eseenii, cu inima cu totul umilită: „Da, Doamne! Cine să nu înţeleagă cuvintele Tale sfinte? Acestea doară nu sunt cuvinte asemenea acelora ale unui om! Cuvintele Tale sunt doară toate reale, ele sunt pe deplin lumină, căldură şi viaţă! Dacă Tu, o Doamne, vorbeşti, atunci simţim în noi o devenire reală, aşa, că ni se pare astfel aceasta: cu fiecare cuvînt din gura Ta se formează o oarecare creaţie nemăsurat de mare şi nouă, - şi noi simţim în noi o devenire nemărginită şi nouă!
        Noi înţelegem, însă, totuşi sensul pentru noi necesar al cuvintelor Tale cele mai sfinte, cu toate că, la efectul lor definitiv, nu vom ajunge veşnic niciodată; pentru că noi simţim şi percepem viu în noi, că cuvintele Tale, aici rostite, nu ne sunt adresate numai nouă, ci întregii nemărginiri veşnice! - O aşa că bucură-te, deci, tu pămîntule, care ai fost ales din nenumărate lumi, ca Domnul veşniciei să păşească pe suprafaţa ta cu picioarele Sale şi ca vocea Lui cea mai sfîntă să răsune în aerul tău! - O, Doamne, cît de multe fiinţe se formează, totuşi, din fiecare dintre cuvintele Tale şi din fiecare suflare a gurii Tale!? Oh, lasă-Te slăvit, iubit, lăudat şi venerat de noi; pentru că ţie singur ţi se cuvin toate acestea!“

[Unique]

151. Micul dejun binecuvîntat pe munte.

        Spun Eu: „Bine, bine, dragiii Mei prieteni şi fraţi! Noi vrem acum, după acest mic dejun al sufletului, să ne uităm şi după unul pentru trup! - Ebahl, mai ai tu încă ceva provizii?“
        Spune Ebahl: „Doamne, mai este într-adevăr încă ceva aici, dar mult nu mai, pentru că ieri seară s-a mîncat aproape totul; ceva pîine şi vin mai este însă totuşi disponibil!“
        Spun Eu: „Adu totul încoace, ca Eu să le binecuvîntez şi noi vom avea toţi din belşug de mîncare şi tocmai tot aşa de băut!“ - Ebahl a rînduit acum de îndată să se aducă la Mine o jumătate de pîine şi vin încă cam pentru trei pahare, care rămăsese în burduf şi Eu am binecuvîntat pîinea şi vinul şi am spus: „Imparte acum acestea şi dacă rămîne ceva în plus, atunci vom ţine şi aici micul dejun!“
        Ebahl împarte acum pîinea şi frînge, pentru a ajunge, numai bucăţi mici din jumătatea de bucată rotundă de pîine; dar jumătatea de bucată rotundă de pîine nu vrea să se facă mai mică. Deoarece vede el însă, că jumătatea de bucată rotundă de pîine nu se face mai mică, cu toate că le dăduse în urmă tuturor oaspeţilor ai muntelui pentru mai multe guri pline, de aceea începe să pună în urmă bucăţi mai mari; dar şi aici nu se face mai mică jumătatea de bucată rotundă de pîine. Cînd vede el deci, că oaspeţii muntelui au o poftă de mîncare mare, atunci începe el încă o dată împărţirea de la început şi frînge acum bucăţi încă mai mari din pîine; şi cînd face el ocolul la cei cîţiva treizeci de oameni, care urcaseră aici cu noi pe munte, mai are el atunci încă o bucăţică mare în mînă şi Imi spune: „Doamne, aceasta am mai economisit-o. Va ajunge aceasta într-adevăr pentru Tine, pentru Rafael, pentru Iara şi pentru mine?“
        Spun Eu: „Dăi-o numai Iarei, ca ea s-o împartă, atunci va ajunge aceasta, într-adevăr!“ - Ebahl face asta şi Iara Imi dă mai întîi Mie o bucată din ea, atunci lui Rafael al ei, atunci lui Ebahl şi de-abia atunci ei înşişi cea mai rămas şi noi am şi avut toţi îndeajuns.
        Dar căpitanul a observat şi a spus: „De ce nu mai luat tu, prietene Ebahl, deci şi pe mine la această ultimă împărţire? M-ai considerat tu, deci, ca fiind prea puţin demn pentru aceasta?“
        Spun Eu: „Prietene, să nu vrei să devii supărăcios din această cauză! Pentru că vezi, Ebahl socotise ca nu rămîne nimic în plus, de aceea şi începuse mai întîi cu împărţirea aşa de sărăcăcios pe cît a fost posibil; el nu voia să te aducă şi între numărul acelora, pentru care, la sfîrşit, n-ar fi ajuns nimic! Deoarece, însă, din voia Mea a rămas totuşi ceva în plus, de aceea fusese începută de-abia a doua împărţire cu aceasta. Dacă îţi este însă foarte importantă a doua împărţire, care nu este absolut de loc cu nimic mai bună decît prima, atunci spune şi Eu îţi cedez cu drag partea Mea.“
        Spune căpitanul: „Acum, acum, este deja totuşi iarăşi bine; mie mi-a trecut acum prin minte numai o prostie romană veche de rang, - sunt însă deja iarăşi cu totul în ordine! Dar ce mă miră aici cel mai mult, este, că cerescul Rafael mănîncă pîinea cu o asemenea poftă, de parcă ar fi el cel mai înfometat dintre noi toţi! Asta este într-adevăr foarte ciudat! El este, deci, totuşi mai mult duh decît un om din carne şi mănîncă aşa, de parcă ar fi fost vreodată născut pe pămînt! Acest lucru îmi place nespus de mult! - Dar eu simt, că pîinea pură, ce-i drept, foarte gustoasă, te face însetat şi astfel doresc eu acuşi să primesc ceva de băut.“
        Ii spun Eu lui Ebahl: „Distribuie acum vinul şi începe la prietenul nostru Iuliu!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu Te rog, bea totuşi Tu mai întîi; pentru că o oarecare ordine de rang trebuie doară să existe totuşi şi la masă!“
        Spun Eu: „O da, Eu Insumi susţin aceasta; dar deoarece nu avem nici o masă aici şi nici nu suntem invitaţi ca oaspeţi, de aceea să bem vinul conform necesităţii naturale! Cine este cel mai tare însetat, acela să bea mai întîi şi cei mai puţin însetaţi, să-i urmeze lui - fiecare conform necesităţii lui!“
        Cu acest răspuns a şi fost, deci, căpitanul mulţumit, a băut pînă la ultima picătură din paharul oferit lui şi a spus: „Doamne, eu îţi mulţumesc! Aceasta a fost o întărire într-adevăr cerească şi încă niciodată nu mi-a plăcut vinul într-o dimineaţă aşa de bine ca acum aici; acesta este însă şi un vin, cum nu mai există un al doilea pe pămînt.“
        Spun Eu: „Pe noi toţi ne bucură, că îţi place acum aşa de mult pe această înălţime!“
 Spune căpitanul: „Doamne, iartă-mă, dacă spun poate ceva neînţelept în buna mea dispoziţie! Dar mie mi se pare acum, că aici chiar satana ar trebui să devină plin de cea mai bună dispoziţie!“
        Spun Eu: „Dacă vrei să-l vezi şi să-i vorbeşti, poate el să fie chemat încoace şi tu te poţi atunci de îndată convinge, dacă lui i se va părea aici plăcut!“
        Spune căpitanul: „Dacă există în serios un satan în persoană, atunci poate el doară să apară aici!“

152. Satan apare pe munte.

        Cînd căpitanul rosteşte un asemenea lucru, atunci se întîmplă un fulger puternic, însoţit de tunetul cel mai puternic şi satana stă într-o înfăţişare mare de uriaş foarte înfocat în faţa căpitanului, loveşte cu un picior aşa de tare în pămînt, că muntele întreg se cutremură în jur şi în jur şi vorbeşte către căpitan: „Ce vrei tu, pîngăritor mizer de mamă, de la mine!? De ce m-ai chemat pe această înălţime, care îmi este de o mie de ori mai chinuitoare decît tot focul iadului!?“
        Spune căpitanul, puţin cam foarte tare stupefiat din pricina chemării ‘pîngăritor de mamă’: „Hei, duşman al tuturor oamenilor şi a lui Dumnezeu Insuşi, moderează-te; pentru că ţie nu ţi se cade a judeca în prezenţa lui Dumnezeu, Domnului tău! Dacă am păcătuit în somn în ameţeală mare a simţurilor mele, atunci mi-am dăunat numai mie, niciodată însă ţie în ceva. Eu cred însă, că Dumnezeu este mai mult decît tine şi El nu m-a salutat încă niciodată aşa ca tine, mincinos mîrşav! Este într-adevăr adevărat, că s-a întîmplat o dată, că am dormit o dată cu mama mea în al paisprezecelea an de viaţă al meu; dar eu am fost îndemnat spre acest lucru de către mama mea. Pentru că ea s-a deghizat într-o grecoaică foarte voluptoasă şi purta peste faţa ei, oricum încă extrem de frumoasă o mască frumoasă grecească, a venit noaptea la mine, mi-a descoperit toate farmecele ei puternice şi m-a cerut. Pentru că mama mea avea atunci de-abia douăzeci şi opt de ani; cînd m-a născut ca primul ei născut, avea ea treisprezece ani şi jumătate. Eu eram cunoscut în Roma, ca fiind unul dintre cei mai frumoşi şi încîntători tineri; ce minune, că mama mea proprie s-a înflăcărat pentru mine şi s-a mascat, pentru a mă savura! Mîrşavule! Dacă eu, ca un roman înflăcărat, am dormit în consecinţă cu mama mea, ca fiind o presupusă grecoaică foarte voluptoasă şi fermecătoare, sunt de aceea un pîngăritor de mamă? Poţi tu, măgar orb al iadului, să-l tratezi vreodată pe cineva ca fiind un criminal şi ucigaş, care a căzut de pe acoperiş şi pe pămînt, în căderea lui a lovit un om şi l-a omorît prin aceasta?! - Vorbeşte acum, tu măgar bătrîn al iadului!“
         Vorbeşte satana, cu totul supărat din cauza insultării (din partea) căpitanului: „Eu mă uit numai la faptă şi nu, în ce formă a fost comisă ea; la mine nu există circumstanţe atenuante şi tu eşti văzut din partea mea ca fiind judecat, aparţii iadului şi nu vei scăpa de puterea mea!“
        Spune căpitanul: „Uită-te aici, tu măgar bătrîn, orb al iadului! Cine este Acela, care stă alături de mine în partea dreaptă a mea, îl cunoşti tu, nu-ţi este cunoscut Iisus din Nazaret?“
        Cînd căpitanul rosteşte numele Meu, îl doboară pe satana cu toată puterea jos, la pămînt şi el îl ameninţă pe căpitan, ca să nu mai dorească să rostească niciodată acest nume cel mai respingător. El l-ar cunoaşte pe Nazarinean şi îl blestemă pe acesta, pentru că ar vrea să ia cu forţa puterea de la Dumnezeire şi n-ar lipsi absolut de loc mult, ca el să devină un domn al cerului şi a toată lumea!
        Spune căpitanul: „Măgar orb al iadului! Ceea ce a fost El din veşnicii, aceasta mai este El încă şi va ramîne asta, veşnic; şi El singur ne va judeca pe mine şi pe tine şi veşnic nu tu măgar al iadului bătrîn, rău, orb şi cel mai prost! Dacă eşti tu deja o fiinţă chiar atît de puternică, de ce te doboară, deci, chiar aşa de uşor numele însuşi al Nazarineanului sfînt în aşa fel, de parcă n-ai fi stat niciodată în picioare? Vezi, cît de frumos şi lăudabil este aici şi cît de bine o ducem noi toţi! Dacă n-ai fi tu un animal al iadului aşa de prost ca noaptea, cît de uşor ar putea să-ţi fie tot aşa de bine ca şi nouă! Intoarce-te şi recunoaşte în inima ta, dacă mai ai încă una, că IISUS este DOMNUL CERULUI şi AL PĂMÎNTULUI şi tu vei fi pus cu siguranţă nouă de-o potrivă!“
        Aici rînjeşte satana: „Ai trebuit tu deja iarăşi să rosteşi acel nume mie cel mai respingător?! Dacă nu ştii, totuşi, să vorbeşti despre nimic mai bun, atunci exprimă numele cel puţin totuşi pe ocolite; pentru că el mă chinuieşte mai mult decît zece mii de iaduri în cea mai înaltă furie a lor de foc! Pe lîngă aceasta, sunt eu un duh şi trebuie să rămîn aceasta, veşnic, din cauza mîntuirii voastre şi nu mă pot de aceea converti niciodată la Dumnezeul şi Domnul vostru! Eu sunt o dată şi pentru totdeauna pe veci blestemat şi pentru mine nu mai este nici o mîntuire!“
        Spune căpitanul: „Dacă mi-ar fi spus aceasta altcineva decît tu, atunci o credeam; dar pe tine nu te cred nimic, în afară de faptul, că eşti într-adevăr măgarul iadului vechi şi bătrîn! Dacă ai vrea să te converteşti, atunci ştiu numai prea bine, că ai fi acceptat de Domnul cu toată suita ta; dar la tine este numai o răutate încăpăţînată, din care tu însuţi nu vrei veşnic niciodată să te îndrepţi moraliceşte, pentru că îţi face un fel de bucurie a iadului de a putea să te împotriveşti lui Dumnezeu, Domnului, în consecinţa voinţei tale libere. Dar eu ţi-o spun, că Domnul n-a închis încă nici pe departe pe deplin inima Lui pentru tine şi nu te-a judecat încă nici pe departe! Intoarce-te de aceea la El şi El te va primi şi îţi va ierta toate ale tale miliarde ori miliarde de mîrşăvii şi păcate!
        Eu sunt un păgîn şi am divinizat natura şi chipurile cioplite în tinereţea mea, făcute de mîini omeneşti şi provenite din fantezia lor; dar eu, ca un om din carne slab şi orb, mi-am dat, totuşi, acuşi seama, că m-am aflat pe căi greşite, pe care nu ajungi la nici un scop.
        Tu, însă, ai fost creat din cele mai dintîi începuturi ale tale, ca un duh curat de către Acela, care sălăşluieşte acum în inima acestui Nazarinean sfînt şi căruia îi sunt vizibil cerul şi pămîntul foarte pe deplin supuse. ţie îţi este ceva uşor recunoaşterea curată a adevărului veşnic, în timp ce eu a trebuit mult timp să mă bîjbîi de-a valma în noapte şi în ceaţă; tu trebuie prin urmare numai să vrei şi ai şedea iarăşi în lumina bătrînă din începuturi. Adresează-te de aceea Domnului, care se află aici într-un mod minunat trupeşte între noi şi eu îţi garantez cu toate, ce-mi este propriu şi sfînt împreună cu viaţa mea, că vei fi primit!“
        Spune satana: „Eu nu pot acest lucru!“
        Spune căpitanul: „Şi de ce nu?“
        Spune satana: „Pentru că nu vreau aceasta!“
        Spune acum aşadar şi căpitanul cu o voce foarte emoţionată: „Atunci ridică-te şi du-te de aici în numele lui Iisus; pentru că acum încep să mă scîrbesc faţă de tine pînă la vomitare! Tu eşti în consecinţă într-un mod foarte încăpăţînat o bestie incorigibilă a iadului şi în mine a dispărut pe veci orice compătimire în privinţa chinului tău şi durerii tale veşnice. Domnul să te judece, măgar bătrîn al iadului!“
        La aceste cuvinte ale căpitanului, a căzut satana la pămînt ca lovit de fulger şi a răcnit aşa de puternic ca un leu înfometat; dar Eu i-am făcut semn îngerului Rafael, ca să-l ia tare.
        Atunci a păşit îngerul repede acolo, între căpitan şi satana şi a spus: „Satana! Eu, un slujitor cel mai neînsemnat al Domnului IISUS IEHOVA SAVAOT, poruncesc într-un mod de necesitate neclintit, ca tu să pleci în acest moment din acest loc şi din această împrejurime, pe care ai făcut-o pe mult timp fără vindecare pentru animale şi oameni cu suflarea ta!“
        Spune satana, aprins de furie: „Incotro să merg?“
        Spune îngerul: „Acolo unde slujitorii tăi te aşteaptă şi te blesteamă! Du-te şi dă-te în lături! Amin!
        Cu aceste cuvinte ale îngerului, s-a ridicat satana asemenea unei mingi de foc arzînd către toate părţile şi a fugit în gălăgie mare de tunet într-o rapiditate de fulger către miază-noapte.
        Ingerul a rupt însă de pe jos din acel loc, unde stătuse şi zăcuse satana (acesta a fost un bloc de piatră de mai multe cincizeci de chintale) şi l-a azvîrlit cu o asemenea putere peste muntele întreg, departe în interiorul mării, că piatra s-a evaporat deja în aer în praful cel mai fără valoare prin frecarea ei.
        Şi toţi s-au mirat foarte tare de o asemenea putere a îngerului şi căpitanul spune: „Ha, acesta ar fi un mare aruncător cu praştia! Acesta ar arunca singur mai mult, decît zece legiuni romane! De altfel, îţi mulţumesc ţie, o Doamne şi pentru această relevaţie; pentru că acum am făcut aşa zis cunoştinţă personală, deci şi cu duşmanul veşnic a toată dragostea, a toată lumina şi a tot binele şi adevărul şi m-am convins repede, ce caracter are el. Pe acesta nu-l mai îndreaptă nici o veşnicie şi nici un foc!
        Sunt într-adevăr la Dumnezeu toate lucrurile posibile; dar aici cred eu, că şi atotputerniciei Dumnezeieşti îi va reuşi cu greu, să-l îndemne pe acest duh să vină înapoi la căinţă şi regrete. Pentru că, dacă i se lasă voinţa liberă, atunci el veşnic nu se schimbă niciodată; iar dacă aceasta nu i se lasă, atunci a încetat el să fie El şi nu mai există atunci nici un satan în toată nemărginirea. A dori, însă, să fie îndemnat spre îndreptare cu chinuri şi dureri cît se poate de mari, ar însemna, a turna apă cu un ciur într-un vas găurit! Cel mai înţelept lucru ar mai fi încă, după părerea mea, de a-l face prizonier pentru toate timpurile timpurilor într-o oarecare temniţă şi anume fără dureri; aşa n-ar putea el să aibă nici o influenţa, cel puţin asupra oamenilor vii!“
        Spun Eu: „Prietene, acestea sunt lucruri, pe care tu acum nu le poţi înţelege; odată, însă, îţi vor fi clare acestea! Timpul pămîntesc nu are fireşte nici o măsură pentru asta, - într-adevăr, însă, un soare central întreg al temeliei din începuturi! Cînd va ajunge acesta odată la sfîrşit, atunci nu va mai fi de asemenea departe reîntoarcerea încă mai posibilă a lui satan; dar unde va fi atunci deja acest pămînt şi acest soare?! Pentru că un corp, cum este aici soarele central al temeliei din începuturi, are nevoie de epoci pentru tine neimaginabil de lungi, pînă ce toată această viaţă în sine judecată, care este acum o materie aparent moartă, se evaporă pînă la ultimul prăfuleţ în viaţa liberă, duhovniceasă!
        Dar, cum am spus, asemenea lucruri nu le poţi acum încă nici pe departe înţelege! Un asemenea lucru nu-l înţeleg acum nici îngerii; dar va veni acuşi o vreme, în care tu nu vei găsi nici un dubiu în cele spuse acum şi vei crede lucruri, despre care, acum, nu ai încă nici un habar! Insă, acum, nimic mai departe despre acest lucru! Pregătiţi-vă însă acum şi noi ne vom pune foarte domol pe călătoria de întoarcere!“

153. Coborîrea de pe munte.

        Vorbeşte Iara, care îşi acoperise faţa cu o batistă în timpul prezenţei vizibile a lui satan: „Doamne, acum mă duc eu cu plăcere înapoi, în oraş; pentru că prezenţa acelui unu mi-a tăiat pentru totdeauna pofta supra acestei înălţimi, cu toate că ea îmi va ramîne, pe de-altă parte, în amintire, ca fiind nedescris de memorabilă. Picioarele mele nu o vor călca niciodată iarăşi!“
        Spun Eu: „Aşadar, deci, acesta a fost acum izgonit de aici şi Rafael al tău a făcut locul imediat iarăşi curat; de altfel, nu îţi va face nici pagubă, nici un oarecare folos deosebit, dacă te urci vreodată iarăşi pe această înălţime, sau nu. Cea mai bună înălţime de urcat este însă inima proprie; cine a pătruns în cel mai adînc interior al ei, a dobîndit cea mai înaltă înălţime a perspectivei de viaţă! - Dar acum să mergem, pentru că s-a scurs deja a treia oră a acestei zile de odihnă de astăzi. Urmaţi-Mă însă numai acum şi noi vom ajunge la Ghenizaret pe poteca cea mai apropiată şi cea mai bună!“
        Spune căpitanul: „Doamne, a fost mai înainte vorba, dacă nu mă înşel, de parcă am fi vrut să mai petrecem, cumva, încă întreaga zi de astăzi aici!?“
        Spun Eu: „Tu M-ai înţeles deci de această dată puţin greşit; cu aceasta s-a subînţeles doară numai înălţimea sărbătoririi zilei de odihnă în inimă! Dar acum nu face nimic, să mergem numai; pentru că jos ne aşteaptă nerăbdători mai multe sute de suferinzi! Acestora le trebuie ajutat, ca atunci, după plecarea Mea, să nu se mai lase găsit nici un bolnav în această împrejurime întreagă.“
        La aceste cuvinte ale Mele, s-au pus, aşadar, acum toţi pe drum şi Eu, micuţa Iara şi Rafael ne-am pus pe drum şi am întruchipat într-un asemenea fel ghizii de drum şi a mers repede şi uşor de pe munte în vale în jos, către Ghenizaret. După un timp de aproximativ două oare şi o jumătate de oră am şi fost deja cu totul în apropierea orăşelului Ghenizaret.
        Atunci i-Am chemat pe toţi oaspeţii de munte laolaltă şi am spus: „Ascultaţi-Mă acum voi toţi! Cum v-am dat de înţeles deja pe înălţime, aşa v-o spun acum vouă tuturor încă o dată: Toate cele văzute şi trăite la înălţime, ţineţi-le deocamdată pentru voi! Cînd veţi înţelege însă aceasta printr-un semn mare din ceruri, atunci propovăduiţi oamenilor asemenea lucruri de pe acoperişuri, oamenilor care sunt de un cuget bun; dar lumii rele să-i rămînă asemenea lucruri continuu aşa tăinuite, precum este aici tăinuit mijlocul cel mai interior al pămîntului! Pentru că asemenea lucruri nu va înţelege niciodată un simţ lumesc exterior şi v-ar blestema ca fiind oameni nebuni! Acesta ar fi, însă, deci, atunci şi moartea veşnică a sufletului său.
        Mai ales, reţineţi aceasta: Cuvintele şi învăţăturile şi faptele Mele sunt mai minunate decît aceste mărgăritare nemaipomenit de mari ale Iarei; şi asemenea mărgăritare nu sunt, ca să le arunci porcilor! De aceea, fiţi mereu cu ochii în patru; pentru că tot ce vine de sus, este de asemenea numai pentru aceia, care vin de asemenea de sus! Cîinilor şi porcilor le aparţine însă numai murdăria lumii; pentru că un cîine se întoarce iarăşi înapoi la ceea ce a vomitat şi porcul se lăfăie în aceeaşi cloacă iarăşi în care se lăfăise, murdărise şi necurăţise pe deplin cîteva momente mai devreme. Lăsaţi-vă de aceea sfatul Meu pus la inimă!“
        Spune căpitanul: „Doamne, dar dacă suntem întrebaţi de curioşi de toate ce s-au întîmplat pe înălţime, ce răspuns să dăm atunci unor asemenea întrebări?“
        Spun Eu: „Spuneţi adevărul şi spuneţi că Eu v-am interzis tuturor să mărturisiţi lumii asemenea lucruri; şi cei care întreabă, nu vor mai pătrunde atunci mai departe în voi, ci se vor mulţumi cu aceasta.“
        Cu această lămurire a şi fost atunci căpitanul nostru pe deplin mulţumit şi noi ne-am dus atunci în oraş şi în casa lui Ebahl.

154. O minune de vindecare în casa de oaspeţi a lui Ebahl din Ghenizaret.

        Cînd am ajuns în casa lui Ebahl, au venit atunci imediat slujitorii şi servitorii casei şi au spus, că în casa de oaspeţi au ajuns aproximativ o sută de bolnavi şi au întrebat despre Domnul şi Mîntuitorul Iisus din Nazaret.
         Le spun Eu slujitorilor: „Duceţi-vă acolo şi spuneţi-le, ca să se ducă acum acasă numai foarte liniştiţi şi bine dispuşi, fără să ţină seama de ziua de odihnă; pentru că credinţa lor şi puterea cuvîntului Meu le-a ajutat!“
        Cu aceasta s-au depărtat slujitorii, s-au dus la bolnavi în casa de oaspeţi şi nu s-au mirat puţin, cînd n-au mai găsit nici un bolnav; pentru că toţi, care fuseseră bolnavi, s-au făcut într-una şi aceeaşi clipă sănătoşi, fără să se ţină seama, dacă erau evrei sau păgîni. Cînd au venit slujitorii la ei, n-au auzit nimic altceva, decît numai o cîntare de laudă pentru sănătatea redobîndită a trupului lor şi cei vindecaţi au cerut să Mă vadă!
        Slujitorii au spus însă: „Nu ne este permis să vă dăm voie un asemenea lucru; dar noi vrem să trimitem un mesager acolo. Dacă El permite acest lucru, atunci puteţi să mergeţi acolo şi să-L vedeţi şi să-I vorbiţi; iar dacă El nu permite aceasta, atunci puteţi să vă îndepărtaţi de aici foarte liniştiţi şi bine dispuşi, conform cuvîntului Său, - pentru că El nu este întotdeauna în starea de a accepta vizite şi mai puţin să lase să se vorbească cu El.“ - Cu acest răspuns vine un slujitor la Mine şi Mă întreabă de aceasta.
        Eu spun însă: „Eu v-am spus doară, ca ei toţi să plece acasă liniştiţi şi bine dispuşi şi astfel să rămînă aşa! Ceea ce au căutat, au dobîndit şi pentru ceva mai înalt n-au ei nici înţelegere, nici o minte îndeajunsă şi aşa lăsaţ-i deci să plece acasă!“
        Cu acest răspuns s-a reîntors iarăşi mesagerul şi le-a spus aceasta celor tămăduiţi. Dar aceştia au spus: „Căruia vrei să-i aduci cinste şi laudă, într-un asemenea caz este stîngaci să întrebi dinainte! Să ne ducem acolo şi să-i aducem lauda lui cuvenită şi mulţumirea cuvenită, potrivit cu tot adevărul şi buna-cuviinţă şi ni se va da bine drumul! Să mergem de aceea numai foarte curajoşi acolo şi el nu ne va interzice accesul, deoarece venim la el cu cea mai bună intenţie din lume!“
        Cu aceste cuvinte se duc acum toţi la Mine în casă. Ei bat la uşa sălii noastre mari de mese, dar nimeni nu spune: „Veniţi înăuntru!“ Dar ei bat într-un mod repetat şi Eu îi spun lui Ebahl: „Lasă-i înăuntru din cauza credinţei lor insistente!“ - şi Ebahl s-a dus şi le-a deschis uşa şi ei au intrat în încăpere, atîţa cîţi aveau loc dintre ei şi au început să Mă laude tare acolo şi Şi-au rostit mulţumirea lor.
        Eu, însă, le-am spus să tacă şi le-am zis: „O laudă a gurii şi o mulţumire a buzelor nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu, deci nici la Mine! Cine vrea să se apropie de Mine, acela să se apropie de Mine cu inima lui, căci atunci voi privi la el; dar un plîns gol al gurii, la care inima nici nu gîndeşte ceva şi încă mai puţin simte ceva, este în faţa ochilor Mei ceea ce este aici un hoit putred în faţa nărilor nasului. Ceea ce aţi căutat voi, aceasta v-a fost împărtăşit; altceva nu cunoaşteţi şi lauda voastră goală nu-Mi place! De aceea mergeţi acasă şi nu faceţi acestei case oarecare deranjări! Păziţi-vă însă de destrăbălare, desfrîu, bulimie şi de viaţă de excese, - căci, altfel, cădeţi cel mai repede iarăşi în boli încă mai rele, decît de care aţi fost pînă acum atinşi şi chinuiţi!“
        Aceste cuvinte le-au mers la inimă celor vindecaţi şi ei s-au întrebat între ei, cum am putut şti faptul că bolile lor li s-ar datora mai ales pornirii lor spre desfrîu. I-a atacat prin surprindere o teamă faţă de Mine, pentru că au început să se gîndească: ‘El poate să aducă la lumina zilei încă mai multe dintre faptele noastre tocmai nu foarte lăudabile! Noi mergem de aceea!’ - Apoi au părăsit încăperea şi s-au dus acolo, de unde veniseră.
        Acest lucru l-a remarcat căpitanul şi el M-a întrebat şi a spus: „Cum se face aceasta, că aceştia au dispărut acum aşa deodată? Tu de-abia că ai pomenit păcatele lor şi un asemenea lucru i-a mînat pe uşă afară ca printr-o putere mare!“
        Spun Eu: „Aceştia sunt nişte laşi de desfrîu aşa adevăraţi! Ei se ocupă cu desfrîul de tot felul şi un adulter a devenit la ei deja un lucru cu totul normal; la ei sunt femeile comune (bun obştesc) şi o fecioară s-o violenteze, este la ei o glumă pură de viaţă! Dar între ei sunt şi pîngăritori de băieţi şi asemenea oameni, care se distrează cu fecioare într-un fel anormal, tăcut sodomist, pentru că vor să se apere prin aceasta de îmbolnăviri rele, dar de aceea cad în alte boli, încă mai rele. De aceea, deci, i-am întîmpinat şi le-am dat acestor oameni drumu într-un mod aşa de dur; pentru că pe aceştia poate numai un cuvînt dur să-i mai aducă încă la vreo oarecare îndreptare.“
        Spune căpitanul: „Din ce împrejurimi vin ei?“
        Spun Eu: „Din împrejurimea gadarenilor. Mai mult spre nord sunt cîteva sălaşe şi patru sate. Locuitorii sunt un amalgam de evrei, egipteni, greci şi romani. Ei au o puţină - şi de fapt absolut nici o religie şi ocupaţia lor constă mai ales în creşterea porcilor şi în negoţul cu aceştia către Grecia şi Europa, unde carnea acestor animale este mîncată şi grăsimea lor este savurată ca un condiment al mîncării. Aceştia sunt de aceea deja după ocupaţia lor nişte oameni cu totul necuraţi; dar necurăţia lor extremă n-a fost tocmai un păcat, dacă n-ar fi în faptele lor însăşi cu mult mai răi decît porcii lor. Faptele lor îi pune adînc sub porci şi cu ei va fi greu de realizat ceva!“
        Spune căpitanul: „Păi, este foarte bine, că ştiu asta. Acele comunităţi se mai află încă sub jurisdicţia mea şi nu voi lăsa cu siguranţă să lipsească faptul de a le pune un protector al moravurilor, care va şti să le bată foarte tare peste degete, la cea mai neînsemnată necuviinţă, după instrucţiunea dată. Ei, aşteptaţi, viaţa voastră desfrînată să vă fie făcută deja mîine nesuferită într-un mod, că niciodată să nu vă mai placă a lăsa să iasă la suprafaţă pofte dintre cele mai necurate şi apoi, să le încununaţi pe acestea fără conştiinţă!
        Doamne, eu sunt într-adevăr numai un om, am ajuns însă în cursă ascendentă pînă acolo prin viaţa mea mereu activă în treburi ale guvernării şi am aflat numai prea înmulţit, pentru a admite acum limpede, că pentru omul simplu este cel mai bine, dacă este guvernat cu un sceptru de fier şi dacă este din cînd în cînd biciut cu nuiele spre bine. Unde acesta nu este cazul într-o comunitate mare de oameni, acolo iasă cel mai repede totul din cusătură!“
        Spun Eu: „Da, da, în acest caz ai dreptate, - dar numai în comunitatea ţie menţionată; dacă vei folosi, însă, peste tot ceea ce ţi-ai propus, atunci vei face mai multă pagubă decît folos! Leacul trebuie mereu să se îndrepte după boală şi nu invers. Dar, cum am spus, la comunitatea arătată va bate ea, acesta este leacul tău, cel puţin binele în ţinte, ca acestor oameni să le fie tăiată foarte pofta de desfrîu. Dar nuiaua de educare nu trebuie să fie purtată în mîna mîniei, ci în mîna dragostei adevărate!“

155. Rîvna dragostei.

        Spune căpitanul: „Doamne, acest lucru îl accept foarte bine, dar ştiu totuşi din viaţa mea un caz deosebit, unde toată dragostea nu putea să înfăptuiască nimic; şi cazul a fost următorul: Slujeau printre cei mulţi soldaţi, care stau sub comanda mea, un ilian tînăr, mare ca un uriaş. Sabia lui cîntărea douăzeci şi cinci de kilograme şi el o mînuia, totuşi, cu o uşurinţă, de parcă ar avea o pană în mînă. Acest războinic plătit, purtînd o platoşă şi un scut, înfăptuia într-o bătălie mai mult decît o sută de alţi războinici. În război era prin urmare bine de folosit, - dar nu tot aşa în pace; atunci era el lacom de a face scandal şi nu trecea o săptămînă, în care n-ar fi adus la iveală vreun oarecare conflict nou furios. Eu m-am purtat cu el mereu plin de dragoste, i-am arătat răul şi mîrşăvia conflictelor sale comise aşa de clar pe cum este posibil şi i-am interzis o asemenea producere neastîmpărată de scandal din partea lui. Atunci îmi promitea tot timpul solemn o îndreptare şi se şi purta apoi cîteva zile foarte treaz şi modest; dar aşa ceva nu dura niciodată mai mult de zece zile, căci veneau deja iarăşi plîngeri din toate părţile şi noi eram nevoiţi apoi, bineînţeles, să dăm despăgubiri. Dacă îl întrebai, de ce ar face pentru numele lui Dumnezeu, deci, totuşi aşa ceva, atunci dădea el tot timpul acelaşi răspuns şi spunea: ‘Eu mă antrenez în arta de război şi făcînd aceasta, nu cruţ nimic în afară de oameni şi sabia mea trebuie încercată la obiecte diferite!’
        Asemenea exerciţii de război ale lui nu-l îndemnau însă arareori, să facă o vizită unei oarecare cirede de boi, tauri, vaci şi văcuţe şi să le taie capetele cu o singură lovitură. O dată tăiase el capetele unei cirede de complet o sută de tauri şi s-a lăudat apoi cu o asemenea faptă  de erou, care ne-a costat o mie de monede grele de argint, ca despăgubire! Atunci am devenit, deci, totuşi aşa de plin de mînie asupra acestui om, că aş fi vrut eu însumi de furie să-l rup imediat în bucăţi.
        Eu, însă, am rînduit să fie legat cu lanţuri grele de un pom, să-i fie legate încă pe deasupra mîinile şi picioarele, cu funii tari şi să fie biciuit o oră întreagă, că a căzut de aceea într-o slăbiciune mare. Atunci am rînduit să fie dus la îngrijiri, la care a fost iarăşi pe delin vindecat în douăzeci de zile. Şi iată, aceasta l-a schimbat total pe acest om, cu care mai înainte toată dragoste nu putea să înfăptuiască nimic; el a fost apoi omul cel mai modest şi cel mai liniştit, pe care l-am făcut subconducător după un an şi el îmi mulţumeşte acum încă şi astăzi pentru acea pedepsire exemplară cu bătaie, fără care n-ar fi devenit niciodată un subconducător. Dar spre o asemenea pedeapsă cu bătaia, n-ar fi fost niciodată dragostea în stare să mă determine, ci numai furia dreaptă asupra acelui om; şi astfel, sunt eu de părere, că o mînie dreaptă este faţă de om adeseori mai vindecătoare, decît prea multă dragoste, încă cît se poate de curată!“
        Spun Eu: „O da, dar aceasta nu este atunci mînie în sensul propriu zis, ci numai o rîvnă deosebită de dragoste în inimă, care posedă o putere vindecătoare. Cu aceasta acţionez şi Eu, dacă este nevoie, pe undeva. Dacă dragostea n-ar avea o asemenea rîvnă, atunci ar fi nemărginirea încă pînă acum pe deplin lipsită de fiinţă; numai rîvnei mari de dragoste a lui Dumnezeu îi datorează toată făptura existenţa ei.
         Şi astfel, n-a fost, mînie şi sete de răzbunare care rezultă din ea ceea ce a determinat inima ta spre pedeapsa dreaptă a acelui războinic plătit neastîmpărat, ci o rîvnă deosebită a dragostei tale către acel soldat plătit, care îţi era foarte aproape de inimă, din cauza eficienţei lui. Pentru că, dacă ai fi avut o mînie straşnică  asupra acelui om, atunci rînduiai să fie ucis; dar rîvna dragostei număra loviturile de bici necesare şi tu ai lăsat atunci să fie numai atîta timp biciuit, cît ai putut socoti, că va suporta o asemenea biciuire.
        Astfel poţi tu să te porţi într-adevăr şi cu acele comunităţi în caz de nevoie; dar prima încercare să se întîmple totuşi prin dragostea curată şi printr-o învăţătură potrivită. Pentru că, dacă îi cuprinde pe oameni înţelegerea, că li se dau legi aspre numai din cauza mîntuirii lor şi se adaugă un post de judecător nemilos, atunci vor îngădui ei toate aceste lucruri; dacă apar însă legile aspre numai ca un bun plac tiranic al deţinătorului de putere, atunci ele nu îndreaptă pe nimeni şi transformă, la sfîrşit, în diavoli încă şi îngerii comunităţii, care nu vor căuta nimic altceva, decît cum s-ar putea răzbuna faţă de acela, care îi chinuie tot timpul pentru nimic şi iarăşi nimic şi fără un oarecare motiv vizibil?“
        Spune căpitanul: „Da, Doamne, asta îmi este acum deja iarăşi limpede ca soarele şi eu voi rîndui încă astăzi să meargă un mesager cu un ordin la subconducătorii de acolo şi mîine li se va pune acesta deja în faţă acelor comunităţi, spre conformare. Eu mă voi duce de aceea, aşadar, acum şi pentru cîteva clipe la oamenii mei şi voi rîndui să fie de îndată redectat un asemenea lucru.“

[Unique]

156. Despre relaţiile de gen ale îngerilor creaţi din începuturi.  

        După aceste cuvinte se duce căpitanul acasă; dar Ebahl îl roagă să nu rămînă plecat mult timp, deoarece mîncarea de prînz va fi acuşi pregătită. Şi căpitanul vorbeşte în mers: „Eu voi fi de îndată iarăşi aici, dacă nu s-a ivit ceva de o importanţă deosebită; şi dacă s-a întîmplat ceva de importanţă, atunci voi trimite un mesager încoace.“
        Apoi aleargă căpitanul în grabă imediat de aici şi nu se miră puţin, cînd ajunge acasă şi îşi lasă totul povestit de subconducătorii săi, ce s-a întîmplat între timp, cum găseşte el ordinul lui pentru comunităţile mai sus menţionate scris pe pergament, cu scrisul mîinii lui, aflîndu-se pe masa lui de lucru. El îl citeşte repede şi găseşte totul exact aşa, cum se gîndise el. El trimite atunci de îndată după un mesager rapid pe picioare şi iată, vine în haine de soldat romane tocmai îngerul nostru Rafael şi îi oferă căpitanului slujirile lui.
        Căpitanul nu-l recunoaşte la început pe înger şi este de părere, că ar fi un războinic tînăr, care i-ar fi fost repartizat cumva din Capernaum de către Corneliu. El l-a întrebat de aceea, dacă s-ar încumeta într-adevăr, să preia această trimitere destul de peste mînă către subcomandantul din Gadarenum.
        Spune îngerul: „Domn al puterii tale, dă-mi-o numai şi eu o voi duce la faţa locului cu rapiditatea unei săgeţi trase cu arcul şi în clipe puţine o să ai răspunsul înapoi în mîinile tale!“
        Aici de-abia s-a uitat bine căpitanul la omul lui, a recunoscut în persoana lui îngerul Rafael şi a spus apoi: „Da, da, ţie îţi este aşa ceva într-adevăr posibil; pentru că abia acum te-am recunoscut!“
         După aceea i-a înmînat căpitanul lui Rafael ordinul şi acesta a şi fost deja înapoi cu răspunsul într-o mică jumătate de oră, în care comandantul din Gadarenum confirma, că a primit corect ordinul de la un războinic tînăr politicos şi el îl va şi pune de îndată în aplicare conform intenţiei lui.
        Căpitanul nu s-a mai mirat acum de rapiditatea lui Rafael, ci numai despre faptul, cum Rafael putuse folosi acum totuşi un sfert de oră la acest mesaj.
        Spune Rafael: „Acesta a fost timpul de scris al subcomandantului tău din Gadarenum. Să nu te mire de aceea acest lucru; pentru că eu n-am avut nevoie de nici un timp. - Dar, să mergem acum amîndoi la Ebahl; pentru că mîncarea de prînz este pregătită şi oaspeţilor le este foame de la călătoria straşnică în jos, de pe munte.“
        Căpitanul merge atunci de îndată cu îngerul, care apare însă iarăşi în straiele lui ghenizaritene adoptate în faţa casei lui Ebahl; şi căpitanul îl întreabă, unde a dus el acum aşa de rapid îmbrăcămintea de soldat.
        Ingerul zîmbi însă şi spuse: „Vezi, nouă ne este mai uşor decît vouă; pentru că noi purtăm în voinţa noastră, dulapul nostru de haine foarte bogat înzestrat; ceea ce vrem să îmbrăcăm, cu aceea şi suntem deci pe deplin îmbrăcaţi. Dacă m-ai vedea tu însă în îmbrăcămintea mea de lumină, atunci ai orbi şi carnea ta s-ar evapora în faţa mea; pentru că faţă de strălucirea îmbrăcăminţii mele este strălucirea soarelui pămîntesc un veritabil întuneric.“
        Spune căpitanul: „Prietene al oamenilor acestui pămînt! Prima capacitate, să te poţi îmbrăca aşa cum vrei, fără material, doar din voinţa ta, îmi place foarte mult şi oamenii săraci ar putea-o folosi foarte bine, mai ales în timpul iernii; dar strălucirea tot aşa posibilă peste măsură de tare a îmbrăcăminţii tale de lumină, în faţă căruia n-ar putea dăinui nici o viaţă de om, nu-mi place, cel puţin acum nu, pe această lume. De aceea, nici nu mai vrem să facem alte cercetări despre acest lucru. Dar un lucru aş mai vrea încă să aflu de la tine; deoarece suntem tocmai acum aşa singuri împreună şi nu trebuie să ne jenăm faţă de nimeni, de aceea ai putea, totuşi, să-mi dezvălui un asemenea lucru şi acest un lucru constă în aceasta: Există între voi şi o diferenţă de gen?“
        Spune îngerul: „Aceasta este, ce-i drept, o întrebare puţin neîndemînatică; dar, fiindcă ea îşi are obîrşia curat din îndemnul tău de cunoaştere, de aceea vreau eu să-ţi şi răspund cu Nu la aceasta! Ce suntem noi duhuri create din începuturi, astfel domneşte la noi, nenumăraţii, singură numai fiinţa masculin- pozitivă, ca fiind pe deplin fără excepţie; dar este totuşi pe deplin prezent şi principiul feminin- negativ în fiecare dintre noi şi astfel reprezintă fiecare înger în sine cununia cea mai desăvîrşită a cerurilor lui Dumnezeu. Depinde într-u totul de noi, dacă vrem să ne arătăm în forma masculină sau în cea feminină şi toate acestea într-una şi aceeaşi piele.
         În aceasta însă, că suntem în noi înşine două fiinţe, constă şi motivul, că nu putem să îmbătrînim niciodată, pentru că, în noi, se ajută veşnic continuu cele două poluri; dar la voi, oamenii, sunt polurile separate într-o personalitate separată sexual şi n-au de aceea, ca fiind fiecare existent pentru sine, nici o întărire în sine.
        Iar dacă polurile personale separate se ating în exterior, atunci ele pierd şi se aseamănă cu un burduf de vin, care devine tot mai zbîrcit, cu atît mai mult cu cît l-ai furat de conţinutul lui duhovnicesc. Dacă, însă, ţi-ai putea imagina un burduf de vin, care ar putea în sine să producă mereu încontinuare, ce scoţi din el, atunci n-ai descoperi pe suprafaţa lui niciodată zbîrceli şi cute făcînd forma lui să arate bătrînă. - Inţelegi tu bine un asemenea lucru?“
        Spune căpitanul: „Cu totul limpede nu-mi este încă treaba; dar aşa puţin o pricepere am acum, într-adevăr. Noi vom vorbi despre această treabă totuşi încă mai multe lucruri unul cu celălalt la o ocazie prielnică. Acum însă, vrem noi să mergem în casă; pentru că ne vor aştepta deja!“
        Spune îngerul: „Da, da, aceasta într-adevăr şi eu şi simt deja în mine, ceea ce voi numiţi foame!“
        Spune căpitanul: „Oho, tu eşti totuşi un cel mai curat duh!? Cum vei putea tu mînca o gustare materială?“
        Spune Rafael, zîmbind: „Mai bine decît tine! La mine este totul, ce primesc în mine, pe deplin mistuit şi transformat în viaţa reculesă, - la tine numai ceea ce corespunde cu polaritatea ta izolată de viaţă, iar ceea ce nu corespunde, este atunci dat de tine afară pe calea naturală; şi aşa am eu doară o situaţie mult mai bună decît tine, în privinţa măncării şi băuturii!“
        Spune căpitanul: „Se mănîncă şi se bea, deci şi în ceruri?“
        Spune îngerul: „O da, dar nu în acea formă, ca pe pămînt, ci într-un mod duhovnicesc! Noi avem cuvîntul lui Dumnezeu din veşnicie şi în noi, cum există din tocmai acest cuvînt cerul şi toată făptura şi sunt pline cu acelaşi peste tot; şi acest cuvînt este deocamdată existenţa noastră esenţială şi pentru o asemenea existenţă este şi singura şi cea mai adevărată pîine a vieţii şi adevăratul vin al vieţii. În arterele noastre se mişcă el ca sîngele în cele ale voastre şi mădularele noastre sunt pline de pîinea lui Dumnezeu.“
        Spune căpitanul: „Oh, aceasta este rostit extrem de înţelept; asta n-o înţeleg, într-adevăr, asta trebuie Domnul Insuşi să mi-o descopere mai îndeaproape! - Dar, acum, avem cumva într-adevăr timpul cel mai ultim de a păşi în casă şi nu mai vrem de aceea să ne băgăm în alte discuţii următoare.“

157. Despre dăruirea de pomană şi sărbătorirea aniversării.

        În timp ce căpitanul mai vorbeşte încă asemenea lucruri, îi vine în întîmpinare Iara a noastră evlavioasă şi spune: „Dar voi aţi rămas mult timp plecaţi! Tu, dragul meu Rafael, pari că vrei să te orientezi de asemenea deja după timpul lumesc leneş! Cu adevărat, aceasta n-a mers atît de repede ca călătoria noastră la acel soare depărtat! Veniţi acum numai repede înăuntru; pentru că mîncărurile sunt deja pe masă!“ - Amîndoi merg acum repede înăuntru şi Mă salută în cel mai prietenos mod.
        Căpitanul vroia să-Mi aducă mulţumirea lui pentru grija Mea, dar Eu i-am spus: „Prietene, Mie Imi ajunge inima ta! Mîncărurile v-au aşteptat deja, de aceea, deviza este acum, să-i dai trupului tău întărirea necesară înainte de toate şi abia apoi să te îndrepţi iarăşi către partea duhovnicească.“
        Toţi mulţumesc acum şi încep cu totul energic să mănînce şi să bea şi căpitanul se uită atent mereu la înger, cum acesta bagă mîna aşa de bine energic în blid şi adaugă destul de harnic la socoteală şi paharul său cu vin.
        Căpitanul nu se mai poate abţine la sfîrşit şi spune aşa pe jumătate într-un mod ironic: „Aşadar, deci, duhurile curate au, cu adevărat, o poftă de mîncare sănătoasă! Bunul meu Rafael mănîncă aici pentru trei; nu, aşa ceva încă n-a trăit pămîntul, într-adevăr!“
        Spune Ebahl: „Mă minunează acum aceasta şi pe mine peste măsură de mult; dar eu văd încă ceva, ce mă miră încă mai mult decît mîncatul lui destul de puternic. Vezi, în blidul lui nu se împuţinează nimic! Aici este într-adevăr valabil proverbul înţelepciunii: ‘Ce ia cerul, aceea o dă el iarăşi în următoarea clipă!’ Această masă să fie păstrată de mine în toată cinstea ca o sfinţenie permanentă pentru toate timpurile la urmaşii mei şi în fiecare an să fie ţinută aici o sărbătoare, ca la această masă să fie hrăniţi şi adăpaţi toţi săracii locului!“
        Spun Eu: „Lasă deoparte masa şi rămîi tu, aşa cum ai fost! şi cînd vine un sărac la tine şi ai ceva, atunci dăi ajutor în orice zi; dar o mîncare de sărbătoare anuală, nu le foloseşte nici săracilor, nici ţie la ceva şi Eu nu am nici o bucurie la aceasta. Cine îşi aduce aminte de Mine, acela să facă aceasta în toate orele zilei; de o aniversare anuală, însă, nu pot avea nevoie!
        Dacă ai stabili o asemenea sărbătoare, atunci te-ai asemănă doară templierilor din Ierusalim, care sărbătoresc de asemenea de trei ori în an serbări comemorative şi la aceleaşi, din pricina datinii, rînduiesc să le fie împărţit săracilor pîine, de parcă ar putea atunci săracul să trăiască dintr-o asemenea bucăţică de pîine de la o serbare pînă la cealaltă, fără altă hrană! O prostiei unor asemenea serbări ridicole! Fariseii încasează într-adevăr aşa de multe jertfe bogate în asemenea zile de sărbătoare, că ar putea trăi foarte bine o sută de ani următori din venitul a numai unei sărbători; dar săracul să se mulţumească, dacă primeşte pe an de trei ori o bucată de pîine grea de abia o şaisprezecime de kilogram. O mari nebunii, prostii, orbiri şi răutăţi egoiste! - De aceea, lasă tu să fie această masă ceea ce este ea şi tu vei sărbători apoi cea mai plăcută sărbătoare pentru Mine, dacă îl saturi zilnic după puterile tale dintre săraci unul sau altul la această masă, sau şi la o alta!
        Şi dacă ar veni unul şi acelaşi sărac în fiecare zi la tine, atunci să nu cumva să-l întrebi, dacă n-ar primi nimic altundeva; pentru că un asemenea lucru i-ar face săracului o inimă fricoasă, că nu va îndrăzni atunci mult timp să vină iarăşi la tine şi fapta ta bună ar pierde prin aceasta toată valoarea în faţa Mea!
        Eu nu vreau, însă, de asemenea, ca să le împărţi pîinea săracilor trîndavilor încă puternici, care sunt în stare să înfăptuiască munci; acelora, dacă vin, dă-le o muncă potrivită puterilor lor! Dacă îţi vor îndeplini una sau cealaltă muncă, atunci dă-le şi lor de mîncare şi de băut; iar dacă nu vor accepta munca, atunci nici nu le da nimic de mîncare! Pentru că cine are aici puteri, dar nu vrea să muncească, acela să nici nu mănînce!
        Vezi, dacă îţi vei coordona acţiunile tale potrivit cu aceasta, atunci Imi vei pricinui tot timpul o cea mai plăcuta sărbătorire comemorativă; dar cu sărbătorirea ta anuală intenţionată, rămîi tu tot timpul departe de Mine! Pentru că o asemenea sărbătorire anuală este cel mai mare nonsens, pe care poate să-l comită un om, pentru că cu aceasta nu-i slujit nimănui cu ceva, - exceptînd organizatorului aniversării, care la o asemenea sărbătorire anuală poate să-Şi procure un oarecare folos de jertfă!
        Cu ce este, deci, mai bun timpul unui an decît acela al unei zi? Cine, de exemplu, cinsteşte ziua onomastică a tatălui său, o dată pe an, acela ar trebui doară să cinstească şi în fiecare zi ora de naştere, ce ar fi cu siguranţă mai bine decît ziua de naştere anuală!
        Eu ţi-o spun, toate asemenea sărbătoriri comemorative ale oamenilor n-au în faţa Mea nici o valoare, exceptînd faptul că ele sunt petrecute zilnic, ba chiar oră de oră viu, în inimă. Astfel sunt lucruri goale lunile noi, anii jubileu, sărbătoarea eliberării Ierusalimului din stăpînirea Babilonului, sărbătoarea reconstrucţiei oraşului şi a templului, sărbătoarea lui Moise, Aaron, Samuel, David şi a lui Solomon, la care în privinţa adevărului se interesează de-aproape încă de-abia atîta, ca în privinţa ploii, care a căzut în mare, cu o mie de ani în urmă.
        La început sunt petrecute aceste sărbătoriri într-adevăr într-o formă de ascensiune religioasă şi spectatorii (participanţii) îşi amintesc la aceasta încă foarte viu de o persoană sau de o oarecare acţiune însemnată, pe care au trăit-o ei înşişi. În a doua, a treia, a patra sau chiar în a zecea generaţie devine ea o ceremonie inutilă  la care mii de-abia mai ştiu, de ce este ea sărbătorită, - şi mai tîrziu se transformă toată treabă în păgînism înfumurat.
        De altfel, nu vreau să anulez cu aceasta sărbătoriri comemorative adevărate; dar ele trebuie să poarte în inimă pe lîngă treaba anuală a problemei şi cea zilnică, căci, altfel, sunt ele de privit ca fiind moarte şi cu aceasta fără efect. Dar aici cu masa să rămînă aşa, cum Eu ţi-am spus-o şi ţi-am arătat-o!“
        Spune Ebahl: „Să fie totul cel mai exact luat în consideraţie, ce Tu, o, Doamne, ne-ai arătat în modul cel mai bun şi cel mai devărat; dar la aceasta vrem noi să petrecem sărbătoririle zilei cu atît mai sîrguincios în inimile noastre şi vrem la aceasta să ne exersăm în dragostea faţă de aproapele după toate puterile noastre  şi         prin ea, să petrecem cele mai minunate sărbătoriri comemorative!“
        Spun Eu: „Dacă veţi rămîne în aceasta, atunci voi rămîne şi Eu în voi şi se va recunoaşte din aceasta, că sunteţi cu adevărat ucenicii Mei!
        Acum însă am mîncat şi am băut în măsură îndeajunsă; să ne ridicăm de aceea de la masă şi să ne ducem afară la corăbierii noştri şi ei vor şti să vă povestească aşa de multe rarităţi! Aici am avea puţină linişte, deoarece, într-o oră va ajunge iarăşi o caravană din Betleem aici, printre care cîţiva farisei tineri dogmatici, cu care nu vreau absolut de loc să ajung la o tangenţialitate; vedeţi, ca ei să fie astăzi încă îndepărtaţi pînă la Siberah!“
        Spune căpitanul: „Pentru aceasta se va îngriji! Pentru că acum nu-mi este pe pămînt nici un om mai dezgustător, decît un fariseu dogmatic!“ - La aceste cuvinte, ne ridicăm noi toţi şi mergem în grabă afară, la corăbierii noştri de la mare.

158. Psalmul 46 al lui David.

        Noi îi întîlnim pe cei opt corăbieri tocmai la citirea psalmilor lui David. Cînd ne văd, se ridică ei atunci de pe jos, ne salută şi maistrul lor vine înspre Mine şi spune: „Doamne, Tu singur ne-ai putea salva dintr-o încurcătură! Ieri, către seară, au venit la noi cîţiva farisei şi cărturari şi au cerut o trecere dincolo către Zebulon şi Horazine şi noi le-am refuzat un asemenea lucru cu lămurirea că nu suntem domnii, ci numai slujitorii corabiei şi am avea acum de lucru în ziua de dinaintea celei de odihnă cu citirea psalmilor. Atunci ceru un cărturar tînăr pergamentul psaltirei şi l-a deschis la psalmul 46. Şi a citit:
        ‘Toate popoarele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie. Că Domnul este Preaînalt, înfricoşător, Impărat mare peste tot pămîntul. Supusu-ne-a nouă popoare şi neamuri sub picioarele noastre; Alesu-ne-a nouă moştenirea Sa, frumuseţea lui Iacob, pe care a iubit-o. Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trîmbiţă. Cîntaţi Dumnezeului nostru, cîntaţi; cîntaţi Impăratului nostru, cîntaţi. Că Impărat a tot pămîntul este Dumnezeu; cîntaţi cu înţelegere. Impărăţit-a Dumnezeu peste neamuri, Dumnezeu şade pe tronul cel sfînt al Său. Mai-marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam, că ai lui Dumnezeu sunt puternicii pămîntului; El S-a înălţat foarte!’
        Cînd citise el astfel un asemenea psalm, a întrebat cu totul plin de seriozitate: ‘Inţelegeţi voi acest psalm?’ şi noi am fost nevoiţi, din păcate, să răspundem cu nu la întrebarea lui. Astăzi  însă ne-am pus de devreme capetele la contribuţie, nu ştim, însă, în ciuda acestui fapt, mai mult decît ieri. De mii de ori ne-am gîndit la Tine; dacă Tu, o Doamne, ai vrea, atunci ne-ai putea da într-adevăr o luminiţă mică despre aceasta!“
        Spune Eu: „Uitaţi-vă la această fetiţă, pe care o duc de mînă! Intrebaţi-o despre asta, ea vă va da cu siguranţă o lumină bună despre asta!“
        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Această fetiţă poate avea abia paisprezece veri! De unde i-ar veni înţelepciunea lui Solomon?“
        Spun Eu: „Da, da! Nu numai înţelepciunea lui Solomon, ci înţelepciunea înţelepţilor pămîntului şi mult mai multe peste aceasta sălăşluieşte în inima ei cea mai curată! Pînă acum nu i-a reuşit încă nici unui om să privească în spatele stelelor; întrebaţi-o şi ea v-o va face cunoscut! Faimoasa ‘piatră a înţelepţilor’ o poartă ea în rochia ei; de aceea va fi în stare să vă descopere într-adevăr psalmul scurt, dar totuşi bogat în conţinut. Incercaţi numai şi vă veţi convinge!“
        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie către tovarăşii săi: „Ea arată însă în serios deja cu totul îngrozitor de deşteaptă! Numai că ea este la aceasta de o înfăţişare într-adevăr îngeresc de frumoasă, ceea ce nu vorbeşte tocmai în favoarea înţelepciunii ei! Pentru că pînă acum am aflat încă întotdeauna, că cele mai frumoase fetiţe erau totdeauna cele mai proaste, ceea ce este ceva foarte natural. Cei mai frumoşi copii sunt prea tare răsfăţaţi şi făcuţi înfumuraţi şi învăţa de aceea puţin sau nimic; cu un copil mai puţin frumos însă nu se face de obicei multă zarvă. Se pedepseşte uşor la orice obrăznicie, copilul devine prin aceasta smerit şi modest, el ascultă, îndură şi învaţă la aceasta destul de multe. Dar noi vrem să vedem ce va fi în stare să ne dea această fetiţă în cea mai plină seriozitate ceresc de frumoasă despre psalmul nostru.“
        Aici i se adresează maistrul slujitorilor de pe corabie Iarei şi o întreabă despre asta şi ea spune cu mina cea mai prietenos drăgălaşă din lume: „Dragi prieteni, nu este cazul de parcă aş fi învăţat aşa ceva cîndva şi aş şti acum despre aceasta ca un cărturar, ci eu simt foarte viu în mine, că, ceea ce duhul profetic al lui David a proorocit înainte, cu mai multe sute de ani, a ajuns acum în faţa ochilor noştri în cea mai desăvîrşită împlinire. Un asemenea fapt ar fi trebuit doară şi voi să-l simţiţi în voi în primul moment!
        N-aţi văzut, cum El, despre care vorbeşte David şi care se află acum aici, între noi cu trupul, a mers pe mare, de parcă ar fi fost pămînt uscat şi n-aţi văzut, cum a însănătoşit acum, în puţine zile, mii tot felul de bolnavi doar cu cuvîntul Său? Orbii Şi-au căpătat vederea, surzii auzirea, leproşii s-au făcut curaţi, ciungii şi şchiopii s-au făcut drepţi!  Şi  aici, priviţi la acest munte, aflîndu-se în faţa noastră; cît de mult l-a schimbat o noapte! Cine poate să mute munţii şi să ridice marea din temelie? Cine este Acela, pe care îl ascultă toţi îngerii şi toate elementele?! Vedeţi, aici, în faţă noastră, se află El în trup; Despre acesta a vorbit David!
        Pe acesta să-L jubilăm prin fapte de dragoste pură şi adevărată faţă de aproapele şi Lui să-I jubilăm în întîmpinare, cu vocea curată a adevărului, fără înşelăciune, fără falsitate şi fără viclenie! Pentru că vai fiecăruia, care ar dori să-I manifeste zgomotos bucuria în întîmpinare cu sunetul necurat al minciunii! Pentru că aşa de drăgăstos şi blînd şi este El faţă de drepţi, tot aşa îngrozitor este El acelora, care ascund în inimile lor minciună, falsitate şi viclenie, precum şi este scris: ‘Ingrozitor este să cazi în mîinile lui Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este un rege atotputernic peste întreaga suprafaţă a pămîntului, de El nu se poate nimeni ascunde pe undeva!’
        El este acum aici, pentru a sili toate popoarele, prin puterea învăţăturii Lui, să păşească între noi, pentru a deveni părtaşi la mîntuirea noastră şi pe oameni, cu aceasta se înţelege copiii lumii, să-i pună sub picioarele noastre, spre judecată! Pentru că numai pe noi ne-a făcut moştenitori ai vieţii veşnice; da, noi suntem partea Lui de moştenire! El este acela, despre care Iacob a spus: ‘O Doamne, Tu singur eşti măreţia mea!’ şi pentru că Iacob a mărturisit un asemenea fapt în inimă, de aceea a fost el un îndrăgit al lui Dumnezeu, un îndrăgit al Aceluia, care se află aici, între noi!
        Dar El nu va rămîne întotdeauna astfel între noi, ci se va duce acuşi iarăşi în sus, în cerurile Sale veşnice şi anume cu vocea vioaie a adevărului veşnic, prin care a creat El un pămînt nou şi un cer nou, pentru toate veşniciile veşniciilor; şi El este şi va fi Domnul şi sunetul curat al trîmbiţei Sale, care este aici cuvîntul vorbit către noi, va propovădui întregii făpturi un asemenea fapt pe şi în pămînt şi pe şi peste toate stelele, într-un mod duhovnicesc şi material.
        Acestuia deci, să-i cîntăm laude după îndemnul lui David; pentru că Acesta este Dumnezeul nostru şi singurul nostru rege, în veci!
        Deoarece ştim însă, ce este El, de aceea să-L cinstim şi să-I cîntăm laude cu inimă curată şi înţeleaptă şi nu după felul fariseilor făţarnici, care se apropie cu buzele lor de un Iehova mincinos, dar la aceasta îşi închid inima lor faţă de acest Iehova adevărat şi viu şi se îndepărtează de El.
        El nu este însă numai Dumnezeul şi Regele nostru, ci şi acela al păgînilor de pe întreg cuprinsul pămîntului; pentru că El singur şade peste toţi oamenii şi peste întreaga făptură nemărginită pe scaunul veşnic al puterii şi măreţiei Sale nelimitate. În faţa Lui trebuie să se adune toţi împăraţii pămîntului, precum popoarele lor în faţa lor; pentru că El este singurul Dumnezeu al lui Avraam, Isaac şi Iacob. El singur este mărit prin Sine deasupra toate şi deasupra a toate scuturile puternicilor acestui pămînt larg al nostru!
        Că El a venit la noi, aceasta este o milostivire necuprinsă nici îngerilor înşişi! Dar cînd a venit El, n-a venit neanunţat; fiindcă acest fapt l-au proorocit toţi proorocii. Dar multe dintre proorociri n-au putut fi înţelese de către oameni, din cauza împietririi continuu crescînde a inimii lor. Acum însă a venit El Insuşi despre care au proorocit proorocii şi El Insuşi se vădeşte tuturor oamenilor, care sunt aici de o voinţă bună.
        Acelora însă, care au o inimă rea şi înfumurată, nu le poate fi altcumva decît îngrozitor! Pentru că răutatea are peste sine continuu dreptatea atotputernică şi veşnică ca un cel mai nemilos şi incoruptibil judecător! Asemenea cum un cîntar bun, simţitor arată deja o bătaie perceptibilă, dacă se pune ca adăugire doar un păr pe una din părţi, tot aşa nu poate în faţa Lui, care este aici, să dăinuiască nici o cît se poate de neînsemnată falsitate, sucitate, răutate, nedreptate şi orice altă necioplire a inimii! De aceea trebuie să fie El îngrozitor fiecărui păcătos, în a cărui piept sălăşluieşte o inimă împietrită, insensibilă şi rea. - Inţelegeţi voi acum psalmul 46 al lui David?“

159. Despre dragostea faţă de duşman.

        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Cea mai minunată fată! Cine ţi-a dat o asemenea înţelepciune? Cu adevărat, tu eşti mai înţeleaptă decît Avraam, Isaac şi Iacob!“
        Spune Iara: „V-am arătat totuşi mai înainte, cine este Acela, care se află acum printre noi; dacă lucrurile stau incontestabil astfel, cum mai puteţi voi întreba şi spune, de unde mi-a venit o asemenea înţelepciune, sau cine mi-a dat-o? Aici, în faţă noastră a tuturor, stă dăruitorul mare şi sfînt al tuturor darurilor bune! El singur este înţelept şi El singur este bun pe deplin! Cine îl iubeşte şi crede în inima lui, că El este din Sine înspre afară Domnul Iehova Savaot din veşnicie, în inima aceluia îi va da El o lumină necreată şi veşnică şi se va face atunci lumină în omul întreg; şi un asemenea om va fi atunci plin de adevărata înţelepciune dumnezeiască, pătruns din temelie. - Dacă aveţi o oarecare înţelegere, atunci trebuie să vă fie acum limpede, cum atau lucrurile acum pentru noi toţi!“
        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Da, da, tu cel mai drag îngeraş! Noi înţelegem acum bine acest fapt şi va fi într-adevăr astfel, cum tu ne-ai explicat aceasta acum; dar cei de ieri-seară ne-au cerut să fie duşi dincolo la Horazine şi Zebulon, aceştia nu vor accepta aceasta şi o vor înţelege de aceea încă mai puţin. Noi suntem oameni cu totul simpli şi la noi este nevoie de-abia de un miracol, ca să credem acest lucru; dar la aceia va produce un miracol roade încă mai rele decît nici o minune.“
        Spune Iara: „De aceea le va şi deveni El însă îngrozitor; pentru că vînturile vor duce afară cuvîntul Său peste tot pămîntul! Vai de acela, care îl va auzi, înţelege şi la sfîrşit îl va lepăda totuşi!“
        Le spun Eu slujitorilor: „Aşadar, cum vă place mintea acestei fiice la Mele?“
        Spun slujitorii: „Doamne şi Invăţătorule! Dacă eşti Tu într-adevăr Acela, Care trebuie să fii după cuvîntarea cea mai înţeleaptă al acestui înger cel mai drag de fată, atunci nu mai este chiar nici o minune, că această fetiţă este aşa de înţeleaptă; pentru că Acesta a putut în timpurile lui Bileam să dezlege astfel limba măgarului, că ea i-a putut prooroci lui Bileam, Acestuia trebuie doară să-i fie încă mai uşor să facă pricepută pentru proorocire limba eficace a unei fetiţe de paisprezece ani!
        Noi credem toţi acum, că Tu eşti, ceea ce Te-a numit această fetiţă cu voce tare în faţa ochilor şi a urechilor noastre şi nu mai este nevoie pentru asta de nici o minune nouă! Dar, deoarece Tu, o, Doamne, eşti acesta, de aceea uită-te la slăbiciunea noastră mare şi transformă-o într-o putere dreaptă, ca noi să ne putem proteja prin aceasta faţă de duşmanii de tot timpul ai luminii şi ai adevărului! Pentru că este într-adevăr trist, că noi evreii trebuie acum să căutăm la păgîni lumină şi adevăr. In loc să fie Ierusalimul tuturor oamenilor o cea mai strălucitoare lumină, a devenit ea o mizerie a celei mai bădărane nopţi şi întunecimi şi o peşteră de ucigaşi al duhului vechi şi curat al evreilor; şi dacă vrem acum lumină şi adevăr, trebuie să ne ducem să le căutăm în Tir şi Sidon, la greci şi romani! De aceea, Domnule şi Invăţătorule, deoarece îţi sunt toate lucrurile posibile, dă-ne de aceea lumină şi putere, ca să vedem adevărul şi să-l putem apăra atunci de duşmani!“
        Spun Eu: „Pacea fie cu voi şi printre voi! Nici unul să nu se creadă mai presus de celălalt! Voi toţi sunteţi la fel fraţi; dar cine se vrea a fi cel mai neînsemnat şi vrea să le fie tuturor celorlalţi slujitor şi servitor, acela să fie între toţi totuşi maistrul şi cel mai mare! Iar dacă vă doresc ca slujitori, atunci sunteţi voi în tot adevărul şi puterea Mea. şi astfel este fiecare slujitor puterea Domnului său, - dar Domnul este de aceea dreptatea slujitorului! Iubiţi-vă între voi, faceţi bine duşmanilor voştri, binecuvîntaţi pe aceea care vă blestemă şi rugaţi-vă pentru aceia care vă afurisesc! Răsplătiţi răul cu bine şi nu vă împrumutaţi banii voştri acelora, care vă pot da dobînzi mari, căci aşa veţi avea în voi din belşug binecuvîntarea şi milostivirea lui Dumnezeu! Din aceasta vă va fi atunci împărtăşit lumina, adevărul şi toată puterea şi forţa în cel mai scurt timp; pentru că aşa cum măsuraţi, aşa vi se va măsura iarăşi înapoi!“
        Spune un  subslujitor: „Doamne, noi simţim şi vedem, că învăţătura Ta este adevărată şi pură; dar noi simţim de asemenea, că ea va fi cu greu de îndeplinit! Este desigur foarte lăudabil şi ceresc de frumos să le faci bine acelora, care se ostenesc aici să ne pricinuiască continuu o pagubă; dar cine poate păşi în întîmpinarea răutăţii oamenilor, adesea numai prea mizeră, cu o răbdare mereu egală? Să se pună foarte tare întrebarea dacă prin aceasta nu-i acorzi voinţei rele a oamenilor încă mai mult sprijin, decît dacă îi pedepseşti corporal pentru fapta lor rea: Dacă le-ai mai răsplăti încă hoţilor şi ucigaşilor pentru faptele lor rele, atunci ar mai mai călca acuşi puţini oameni suprafaţa pămîntului! De aceea trebuie să-i arăţi duşmanului tot timpul o frunte tare şi trebuie să tragi împrejurul casei lui un bastion spinos, ca duşmanului să-i treacă pentru totdeauna plăcerea să-ţi pricinuiască pagubă. Aşa va îndemna acest fapt intenţia duşmanului desigur mai degrabă spre prietenie, decît dacă i-ai arăta încă pe deasupra, ca replică, o binefacere pentru o nelegiuire comisă faţă de tine!“
        Spun Eu: „Da, da, aceasta este într-adevăr destul de bine gîndit într-un mod omenesc, dar de Dumnezeiere nu este totuşi nici o urmă la aceasta. Prin pedeapsă îl vei speria într-adevăr pe omul care ţi-a făcut rău, că nu va încerca iarăşi aşa de uşor să-ţi pricinuiască un rău, - dar prieten nu-ţi va fi el de aceea niciodată! Dar dacă i-ai acordat o binefacere la timpul potrivit, cînd a ajuns în strîmtorare, pentru ceva rău, ce îl comisese împotriva ta, atunci va admite el păcatul, pe care îl făcuse împotriva ta, îi va părea foarte rău pentru acesta şi va deveni începînd din acea oră cel mai înflăcărat prieten al tău!
        Şi astfel îl va îndrepta pentru totdeauna binefacerea acordată lui pentru fapta lui rea; dar pedeapsa îndurată pentru aceasta îl va transforma pentru tine într-un duşman de încă şaizeci de ori mai mare!
        Dacă a rezultat primul păcat comis împotriva ta cumva numai mai mult dintr-o formă de zburdălnicie şi bucurie rautăcioasă, atunci ţi se va adăuga ţie al doilea păcat din furie şi răzbunare; de aceea v-o spun încă o dată: Faceţi ceea ce v-am spus înainte, căci atunci veţi fi părtaşi din tot belşugul la milostivirea lui Dumnezeu şi la binecuvîntarea Lui!
        Pentru că cine vrea să fie într-adevăr binecuvîntat de Mine, acela trebuie să şi accepte cu adevărat cuvîntul Meu, în care locuieşte toată milostivirea, toată lumina, tot adevărul şi toată puterea, căci altfel ar fi imposibil, să-i acorzi o oarecare milostivire.
        Luaţi-vă însă toţi un exemplu de la Mine; pentru că Eu sunt din toată inima blînd smerit şi am cu fiecare om cea mai mare răbdare! Nu străluceşte soarele în aceeaşi măsură peste bine şi rău, peste drepţi şi nedrepţi şi nu cade ploaia roditoare pe ţarina păcătosului tot aşa de bine ca pe cea a dreptului? Fiţi în consecinţă desăvîrşiţi în toate, cum este aici desăvîrşit Tatăl din ceruri şi voi veţi avea în abundenţă milostivirea şi toată binecuvîntarea din ceruri!- Inţels-aţi voi bine asemenea lucruri?“
        Spun acum toţi: „Da, Doamne, noi toţi înţelegem acum aceasta foarte bine! Este desigur totul astfel adevărat, bine şi cu aceasta în ordinea cea mai deplină şi noi ne vom şi da toţi osteneala cea mai mare posibilă, să respectăm literalmente toate acestea; dar la toate acestea ne va costa cel puţin începutul o osteneală mare!“
        Spun Eu: „Da, dragii Mei prieteni, în acest timp are nevoie împărăţia cerurilor de putere! Aceia care n-o vor trage cu putere la ei, n-o vor dobîndi! Fiecare însă, care îşi pricinuieşte o luptă din cauza împărăţiei cerurilor, este un înţelept şi un maistru constructor deştept. Iar un  constructor deştept şi înţelept nu-Şi clădeşte casa lui pe nisip instabil, ci pe un pămînt tare de piatră; şi dacă vin atunci furtuni şi inundaţii, atunci ele nu-i pot face casei nici un rău, pentru că ea se află clădită pe o stîncă.
        Aşa este şi la lupta în sine pentru împărăţia cerurilor. Cine Şi-a cîştigat-o o dată în sine cu lupta, acela Şi-a tras-o asupra sa, pe veci de nedistrus. Atunci pot veni peste el orice furtuni lumeşti şi ele nu vor fi în stare să-i pricinuiască nici un rău. Dar cine nu Şi-o cucereşte aici în sine prin luptă, cu toată cheltuiala puterii lui şi a curajului lui, acela va fi tras în furtunile lumii şi va şi pierde încă, ceea ce avusese el deja! - Toate acestea reţineţi-le bine; pentru că vor veni vremuri în care veţi avea nevoie foarte mult de toate acestea!“
        Spun acum slujitorii corabiei: „Noi nu putem să-ţi aducem ţie, o, Doamne, nimic altceva pentru toate acestea decît numai o simplă mulţumire şi ne dăm acum numai prea clar seama, că omul nu poate să-I dea nimic din sine lui Dumnezeu Domnului, ce n-ar fi primit mai înainte de la El; dar primeşte Tu, o, Doamne, totuşi, astfel mulţumirea aceasta a noastră, de parcă ar fi ea ceva în faţa Ta şi porunceşte, ce trebuie să facem pentru cinstea şi dragostea Ta!“
        Spun Eu: „Eu v-am spus-o deja; faceţi asta, - nu mai este nevoie de nimic altceva! - Povestiţi-ne acum toate ce le-aţi văzut în această noapte şi eventual, ce aţi şi auzit; pentru că marinarii văd noaptea adeseori lucruri foarte rare. Dar povestiţi pe scurt şi nu adăugaţi nimic, nici să nu omiteţi ceva intenţionat, despre care ştiţi!“

160. Povestirea corăbierilor despre întîmplările lor din noaptea trecută.  

        Noi toţi ne aşezăm acum în jurul corăbierilor pe iarba frumoasă. Numai Rafael rămîne în picioare şi un slujitor al corabiei îi spune: „Băiete, aşează-te şi tu, iarba este un bun comun şi aici nu trebuie să plătească nici un om ceva pentru şederea pe ea!“
        Ingerul spuse însă: „Povestiţi voi numai mai departe; eu mă voi aşeza desigur, cînd voi fi obosit de stat în picioare! La aceasta ar putea să se întîmple deci totuşi, ca dintre voi unul sau altul Şi-ar pierde echilibrul şi eu pot fi în acest caz mai iute de mînă, de a-i ajuta cuiva să ajungă iarăşi în picioare.“
        Spune acel corăbier: „Tu într-adevăr tu, tu băieţandru de cincisprezece ani de lapte! Ţie îţi mai atîrnă încă scutecele de picioare şi te crezi capabil de puterea, de a ridica pe unul ca noi, dacă ar cădea? Asta înseamnă, dragul meu, să te crezi capabil de puţin prea multe!“
        Spune îngerul: „Incepeţi o dată să povestiţi potrivit cu dorinţa Domnului; toate celalalte se vor arăta atunci într-adevăr, dacă ar deveni la nevoie necesare!“
        Cu aceasta se mulţumeşte slujitorul corabiei puţin necioplit şi maistrul slujitorilor de pe corabie începe următoarea povestire: „Era cam aşa la prima strajă a nopţii, că s-a făcut atunci dintr-o dată într-un mod straniu luminos ca în zi; dar n-am văzut niciunde ceva strălucind şi ne-am gîndit, că trebuie eventual să ardă un foc pămîntesc în mare măsură cumva în spatele  munţilor şi de la acesta este făcut aerul aşa luminos. Numai că lumina era evident prea tare, ca să fi recunoscut în ea, că provine de la un foc pămîntesc; dar să-i fie ei cum o vrea, luminozitatea a fost o dată prezentă aproape noaptea întreagă şi era, uneori, atît de puternică, că ne credeam aflîndu-ne în ziua cea mai luminată. Că ne-a fost la aceasta totuşi puţin înspămîntător în suflet, se poate uşor imagina. Au şi venit mai mulţi din oraş la noi şi erau de părere, că marea străluceşte tare.
        Dar noi toţi am observat numai foarte acuşi o altă apariţie şi aceasta a fost încă cu mult mai ciudată! Noi vroiam atunci toţi să cercetăm marea mai îndeaproape. şi iată - dar eu rog, să nu rîdeţi de noi! -, nu era nici o picătură de apă în ea şi corabia noastră staţiona pe pămînt uscat; dar noi am avut atunci ocazia să ne uităm la întreaga adîncime a mării. Era îngrozitor! Corabia noastră era rezemată de o stîncă ieşită în relief; dar pe toate părţile stîncii era şi o prăpastie de mai multe sute de înălţimi de om. Acolo, în golful înăuntru către Ghenizaret, însă, este general valabil numai un fund puţin adînc şi noi ne-am plimbat înăuntru împrejur şi am adunat o grămadă de scoici destul de frumoase şi rare şi melci.
        Cînd am fost însă ocupaţi foarte paşnic cu colectarea noastră, iată, atunci s-a întîmplat dintr-o dată un fulger puternic, căruia i-a urmat un tunet foarte tare. Noi am fugit brusc la ţărm, am uitat de aceea de scoicile noastre frumoase adunate şi nici nu ne-am mai încumetat atunci însă, să mergem să le luăm pe aceleaşi şi ele au rămas de aceea acolo unde le-am găsit, exceptînd cîteva, pe care le băgasem în sac. Dar de-abia după ce marea a umplut şi a udat iarăşi ţărmul aşa ca înainte, cam la a treia strajă din noapte, am observat mereu tot mai mult şi mai mult, ce esenţă a trebuit să aibă acest lucru cu marea totuşi destul de mare, că s-a putut scurge undeva deodată aşa pe deplin, pînă la ultimă picătură!
        Dar atunci ne-a spus un om bătrîn, care şi este aici acasă, că un asemenea lucru ar face din cînd în cînd duhurile înfuriate ale munţilor şi ale aerului şi pedepsesc prin aceasta duhurile apelor! Noi am rîs într-adevăr, dar la nevoie este totuşi şi o explicaţie rea mai bună decît niciuna. Cam pe la a patra şi ultima strajă a nopţii s-a făcut atunci de-abia ceva mai întunecat şi noi ne-am dus în corabia noastră şi ne-am întins puţin la odihnă. Cînd ne-am trezit însă, se afla soarele drag deja destul de sus şi noi ne-am interesat de un mic dejun. - Asta este, pe scurt, totul ce am trăit şi am observat în această noapte.“

[Unique]

161. Slujitorul corabiei şi Rafael.

        Cînd maistrul slujitorilor de pe corabie terminase această povestire a lui, a alunecat atunci la mersul în corabie slujitorul dur de mai înainte la un pas cam neîndemînatic, din care corabie voia să-Şi ia scoicile lui, dintre care şi luase el cîteva în grabă - asta înseamnă în timpul nopţii de pe fundul uscat al mării - şi căzu jos cu întreaga înălţime a lui, de parcă n-ar fi stat niciodată în picioare. Atunci au început ceilalţi slujitori să rîdă de el şi au spus: „Acesta e totuşi mereu neîndemînaticul om bătrîn!“ - Atunci s-a supărat cel încă întins pe jos.
        Dar Rafael a sărit în ajutor, l-a ajutat repede iarăşi pe picioare şi a vorbit: „Vezi tu acum, ce e asta, că am rămas în picioare? Pentru că mie mi s-a petrecut deja aşa în duh, că vei cădea astăzi; şi acum ai căzut bine şi eu, ca băieţelul tău slab de lapte, am putut, sper, totuşi, îndeajuns de repede, să te ridic de pe jos şi să-ţi creez prin aceasta iarăşi folosirea nestingherită a picioarelor tale puţin cam greoaie!“
        Bolboroseşte slujitorul corabiei în barba lui groasă: „Păi da, asta e într-adevăr bine; dar asemenea inşi sunt şi adesea plini de chef secret de glumă şi fac, ca unuia ca noi să i se întîmple ceva! Oh, eu îi cunosc deja pe asemenea şlefuitori! Tu pari a fi de altfel un băiat foarte cinstit, - dar un băiat eşti tu o dată şi asta e îndeajuns! Fiecare băiat are însă întotdeauna ceva şlefuitor în trup. De aceea, rămîne-mi numai mereu la cel puţin trei paşi depărtare de trup!“
        Spune Rafael: „Prietene, tu te înşeli în privinţa mea foarte mult! Dar eu îţi iert asta; pentru că doară nu ştii, pe cine îl ai tu în persoana mea în faţa ta.“
        Spune slujitorul corabiei: „Aşadar, deci, ce vei şi fi cumva deja în al cinsprezecelea an al tău? Cel mult aşa un prinţ din Roma sau de altundeva! Sau eşti tu cumva chiar o persoana anexă aşa puţin atotputernică a Dumnezeului nostru drag?“
        Spune Rafael: „Da, da, aşa ceva asemănător! - Dar acum ia-ţi numai scoicile tale din corabie!“
        Slujitorul morocănos al corabiei se duce apoi în corabie şi vine iarăşi după cîteva momente la noi înapoi cu două scoici şi cu un melc nautilusian şi ni le arată.
        Cele trei bucăţi erau destul de frumoase, dar fireşte de nici o valoare deosebită şi Rafael îi spune: „Ca amintire sunt ele destul de bune, dar în ceea ce priveşte valoarea, nu este nici una în ele! Ce vei face tu acum cu acestea?“
        Spune slujitorul corabiei: „O băieţel de lapte! În acest fel poţi prinde într-adevăr vrăbii, dar nu corăbieri care au îmbătrînit în meserie! Tu ai dori să-mi iei aceste bucăţi, aşa cu totul pe gratis; dar bătrînul Dismas nu este aşa de prost, cum arată el probabil! Aceste trei bucăţi costă trei arginţi şi nu vor fi date cu nici un gram mai ieftine; dacă ai trei arginţi, atunci dă-i încoace şi eu îţi dau aceste trei bucăţi frumoase pentru aceştia!“
        Spune Rafael: „Din cauza celor trei arginţi, asta m-ar deranja într-adevăr cel mai puţin; dar că vrei să vinzi un lucru, care, considerat exact, nu este nici măcar proprietatea ta deplină, asta nu mi se pare corect! Vezi, în acest golf nu are nici un om dreptul de pescuit din vremuri străvechi, decît numai cetăţenii Ghenizaretului sau acela, căruia ei îl arendează. Tu ai strîns aceste trei scoici prin urmare de pe pămîntul lui Ebahl, care are această apă în arendă şi ele sunt astfel, considerat exact, proprietatea acestuia; cînd el ţi le va dărui cu totul, atunci sunt ele ale tale şi poţi să le şi tratezi atunci ca proprietatea ta.“
        Spune Dismas: „Ia te uită la acest băieţel de lapte! Acesta vorbeşte chiar ca un judecător din Roma! Tu mi-ai fi un patron curat al dreptului! Tu îmi dispuţi încă haina mea de pe trup! - Marea este pretutindeni proprietatea şi pămîntul corăbierului; ceea ce îi dă apa, dacă într-un golf sau afară în largul mării, aceasta nu-i aparaţine nimănui decît lui singur şi cu aceasta sunt lovite la pămînt toate principiile tale de drept învăţate bine pe de rost! Pentru că şi unul ca noi cunoaşte puţin dreptul ! De aceea trei arginţi, - şi cele trei bucăţi îţi aparţin ţie.“
        Spune Rafael: „Nu va fi nimic din afacerea aceasta! Atîta timp cît Ebahl al nostru nu le declară ca fiind proprietatea ta, nu pot să ţi le cumpăr!“
        Aici i se adresează Dismas totuşi lui Ebahl şi îl întreabă, ce spune el la afirmaţia băiatului.
        Spune Ebahl: „Rafael al nostru are, considerat exact, dreptate şi eu aş putea într-adevăr să le iau pe aceste trei bucăţi în proprietatea mea, ca fiind ale mele; dar acela care nu face niciodată uz de un asemenea drept şi nici nu va face, acela sunt eu şi astfel, îţi aparţin aceste trei bucăţi acum ţie, trupeşte, - duhovniceşte însă aparţine oricum pămîntul întreg Dumnezeu Domnului şi astfel şi aceste trei scoici!“
        Cu acest răspuns şi este Dismas al nostru pe deplin mulţumit şi îl întreabă acum pe Rafael, spunînd: „Aşadar, cum stau deci acum lucrurile cu cei trei arginţi?“
        Spune Rafael: „Aici sunt ei; dă-i însă cele trei bucăţi lui Ebahl, care le va păstra, spre o amintire la aceste vremuri!“
        Dismas ia cei trei bani şi pune cele trei bucăţi în faţa lui Ebahl; dar acesta i le dă Iarei şi spune: „ţine, păstrează-le pe lîngă celelalte lucruri de amintire ale tale; ele să aibă pentru noi o valoare mare!“
        Iara preia cele trei bucăţi cu multă bucurie şi spune: „Oh, acestea sunt lucruri minunat de frumoase! Ce strălucire minunată a culorii reiasă din ele! Cu adevărat, aici se poate şi trebuie să strigi doară împreună cu Iov: ‘Cît de minunate sunt, o, Doamne, creaţiile Tale! Cine le cinsteşte, nu are nici o bucurie înfumurată în privinţa lor!’ Cine învaţă melcul să-Şi construiască o casă atît de frumoasă?! Fără scînduri şi fără ţiglă stă ea minunat aici, precum era Solomon în cea mai strălucită a lui splendoare de rege!“
        Aici se adresează ea lui Rafael şi îi mulţumeşte pentru acest cadou frumos, îl întreabă însă în acelaşi timp, deoarece atît melcul, cît şi cele două scoici erau lipsite de conţinutul lor viu, unde ar fi ajuns animalele vii, care trăiau odată în aceste case frumoase.
        Şi Rafael spune: „Cea mai dragă a mea Iara, animalele au murit deja înainte cu mai multe mii de ani şi astfel au putrezit de asemenea deja de mult; dar casele pot să dăinuiască încă mai multe mii de ani şi nu vor pierde prin aceasta ceva însemnat nici în privinţa formei lor, nici în cea a frumuseţii lor. Materia lor este cea mai curată substanţă de calcar şi aceasta nu putrezeşte niciodată în stare liberă, mai ales sub apă! Atît ai tu voie să ştii într-adevăr deocamdată; ce este mai mult de atît, aceasta o vei cunoaşte odată în toată adîncimea de-abia în lumea de dincolo!“ - Aici se miră Iara foarte, cînd aude de o asemenea vîrstă.

162. Primirea fariseilor în Ghenizaret.

        Dar în acea clipă vine noutatea din oraş, că cei cîţiva anunţaţi farisei şi cărturari nou formaţi ar fi ajuns din Betleem şi anume cu ordinul scris şi semnat de templu, că cetăţenii din Ghenizaret trebuie să-i ducă de îndată, fără zăbovire, cu ameninţarea cea mai severă şi fără plată la Nazaret, pe apă sau pe uscat!
        Spune Ebahl, cu totul supărat pe o asemenea impunere din partea templului: „Doamne, asta se întîmplă aşa an de an; Tu eşti acum de-abia cinci zile aici şi ai trăit deja a patra trecere a acestor trîndavi, care merg aici în ţară continuu încoace şi încolo şi nenorocesc o localitate, pe care o atacă în calea lor, adeseori mai rău decît o oştire de lăcuste! Dacă s-ar întîmpla aceasta pe an cam de zece ori, deci, atunci aş mai îndura această treabă; dar să suporţi în fiecare săptămînă două, trei pînă la patru unor asemenea şiruri şi să le acorzi încă pe lîngă aceasta orice sprijin posibil, aici trebuie să devină nerăbdător chiar şi un înger şi sărac lipit pămîntului încă şi pe deasupra! Ce să fac acum? Cu adevărat, eu le fac tuturor săracilor cu drag tot binele posibil, zi de zi, după puterile mele; dar acestor mîrşavi, acestor adevăraţi maiştri de tortură a omenirii sărace, doresc să le urez tuturor moartea şi toţi dracii pe gît!“
        Spun Eu: „Prietene, lasă asta; cu răbdarea vei ajunge totuşi mereu cel mai departe! De altfel, lasă tu numai aceasta în seama prietenului nostru Iuliu; acesta îi va expedia desigur repede mai departe şi ei vor reţine atunci bine asemenea acordări de ajutor şi se vor duce încetul cu încetul mult mai rar la localitatea Ghenizaret!“
        Ii spune căpitanul subconducătorului lui: „Du-te acolo în cea mai mare grabă, ia douăzeci de oameni şi du-te repede în oraş! Explică-le mîrşavilor neruşinaţi, că această localitate se află, din pricina concentrării militare puternice, continuu în stare de asediu, pe care n-are voie nimeni să o calce nepedepsit, fără un ordin expres din partea oricărui comandant superior roman! Şi dacă a călcat el în aceasta, atunci îi vor fi legaţi ochii după pedeapsa corporală acordată şi urechile îi vor fi umplute cu lut moale; atunci îi vor fi legate mîinile şi picioarele! Astfel pregătit, va fi adus într-o barcă, acolo pus pe paie şi trimis atunci la localitatea menţionată, unde trebuie eliberat iarăşi de toate legăturile ale mîinilor, picioarelor, ochilor şi urechilor şi trebuie pus pe ţărm cu o lovitură de mînă, după acordarea celei mai severe ameninţări cu pedeapsa la încălcarea reînoită a unei asemenea localităţi militare, fără aprobare de drept valabilă din partea unui comandant militar superior roman. Dacă betleemitenii n-au o asemenea legitimare, atunci purtaţi-vă cu ei aşa, fără excepţie! Dacă au bani, atunci pot să scape de pedeapsă cu două sute de livre de argint, dar nu de legăturile împătrite! Iar dacă n-au  bani, sau nu vor să dea nimic, atunci să primească fiecare înainte de încătuşare (punere în legături) cincisprezece lovituri de bici pe spatele dezvelit pînă la brîu! DIXI, FIAT!“ (Eu am spus-o, să se întîmple!)
        După aceste cuvinte ale căpitanului, a mers subconducătorul în grabă în oraş cu douăzeci de oameni, a găsit acolo în casa lui Ebahl paisprezece oameni farisei şi cărturari, care astupau slujitorimea casei cu toate blestemele, pentru că ea nu voia să le slujească pe deplin după simţul lor cel mai neruşinat.
        Cînd i-a întrebat subconducătorul de legitimaţia de permisiune, au spus atunci obraznicii: „Noi suntem preoţii lui Dumnezeu; aici este semnul templului şi de mai multe nu avem nevoie în lumea întreagă!“
        Spune subconducătorul: „Această localitate se află deocamdată în starea continuă de asediu; aici există o cea mai severă lege împărătească, conform căreia nu are voie nici un străin, fără excepţie, să calce într-o asemenea localitate, fără cartea anume documentată legal! Necunoaşterea legii nu-l scuză aici pe nimeni! Deoarece voi, cum văd eu, n-aveţi anumita carte, de aceea plătiţi o pedeapsă ori două sute de livre de argint, dacă vă este însă mai drag, primiţi fiecare cincisprezece lovituri de bici pe spatele dezvelit! Apoi vă vor fi aplicate cunoscutele încătuşări împătrite romane şi veţi fi duşi la locul de voi stabilit. Toate asemenea lucruri trebuie acum să se întîmple fără cea mai neînsemnată contrazicere; pentru că orice tergiversare şi orice cuvînt împotrivitor trage după sine o severitate dublă!“
        Cînd aud fariseii şi cărturarii o asemenea formulă de adresare, îl cheamă ei pe majordomul casei lui Ebahl şi îi impune de a le împrumuta de îndată cele două sute de livre de argint. Acesta spune însă: „Nu a rînduit domnul meu totuşi niciodată să fiţi chemaţi; cum să plătească el acum pentru voi? Pentru că a vă împrumuta vouă ceva, ar însemna să-ţi arunci banii tăi în mare! Voi aveţi afară totuşi paisprezece măgari împovăraţi! Faceţi numai povara acestor animale mai uşoară cu două sute de livre şi veţi pune prin aceasta spatele vostru la siguranţă de loviturile ascuţite de bici! Eu nu vă dau nici un ban!“
        Atunci cînd fariseii şi cărturarii aud o asemenea exprimare de la majordomul bun şi devotat al lui Ebahl, fac ei o faţă foarte acră, se duc sub însoţirea lor foarte nedragă a subcomandantului afară la animalele de povară şi le uşurează pe acestea cu o osteneală uşoară de prea greaua împovărare a lor de două sute de livre de argint.
        Atunci cînd subcomandantul a pus de-o parte banii, le pune de îndată legăturile cunoscute şi rînduieşte să fie duşi împreună cu animalele de povară pe o barcă spaţioasă, unde sunt puşi ca văcuţele pe paie şi sunt apoi trimişi pe apă, cu întreaga însoţire severă, în acea direcţie, în care au declarat ei că vor să ajungă. Oamenii tineri de farisei şi cărturari plîng fireşte foarte îngrozitor; dar un asemenea lucru nu le foloseşte acum o dată la nimic. - Subconducătorul vine însă după o oră iarăşi la noi afară şi ne povesteşte, cum a îndeplinit totul în cel mai exact mod, ce îi ordonase căpitanul.
        Şi căpitanul îl laudă şi îl întreabă apoi, unde a pus banii primiţi.
        Şi subconducătorul spune: „Doamne, eu i-am dat între timp majordomului cinstit al lui Ebahl, spre păstrare; tu însă poţi apoi să faci ce vrei cu cele două sute de livre de argint curat.“
        Spune căpitanul: „Totul e foarte bine şi aceşti mîrşavi se vor gîndi la Ghenizaretul nostru! Vor trece ei pe aici, sau iau ei direcţia prin braţul mic de sus, sau vor merge ei cumva chiar prin parcursul, care întră în mare mai sus de braţul mic, respectiv despărţit de acesta numai printr-o limbă de pămînt foarte îngustă, dar totuşi destul de adînc şi larg de a duce o barcă cu încărcătura a unor treizeci de oameni, fără să atingă nămolul pămîntului?“
        Spune subcomandantul: „Pentru a opri orice vîlvă supărătoare, din cauza zilei de astăzi de odihnă a evreilor, i-am trimis pe parcurs.“
        Spune căpitanul: „Iarăşi foarte bine şi înţelept! Tu o să fii acuşi înaintat în grad, aceasta ţi-o spune căpitanul Iuliu! - Aceştia vor reţine Ghenizaretul şi nu vor mai veni aşa acuşi iarăşi încoace!“

163. Căpitanul Iuliu povesteşte unele întîmplări cu templierii.

        (Căpitanul:) „Eu v-o spun: Cu aceşti oameni trebuie să te porţi direct fără cruţare, pentru că altfel nu mai ieşi cu ei la socoteală. Eu n-am fost niciodată omul, ca să mă fi putut cuprinde vreodată de aceea un fel de plăcere, dacă eu, silit de împrejurări, am fost nevoit să las pedepsit corporal un oarecare încăpăţînăt păcătos răuvoitor; tot timpul am cîntărit exact toate împrejurările, care au putut să-l îndemne pe om spre o fărădelege. Dar acestor slujitori evrei ai templului aş putea chiar foarte bine, cu mîinile mele proprii, să le tai cu plăcere capetele de pe trup şi acest lucru de aceea, pentru că sunt în serios cei mai mari şi înverşunaţi ucigaşi împotriva omenirii sărace. Cu adevărat, tendinţa lor ca atare, spoită cu o culoare foarte mizerabilă de moralitate religioasă se transformă, dacă îi iei aşa bine în vizor, doară mai mult într-o mîrşăvie draconică!
        Eu însumi m-am convins cu ochii mei şi urechile mele, cînd am fost staţionat în Ierusalim, cum l-au îndemnat pe viaţă şi pe moarte pe un om, care mai avea încă doi bănuţi în buzunarul lui, să-Şi pună banii lui în lada lui Dumnezeu! Omul bun, dar fireşte slab a pus într-adevăr un bănuţ în ladă şi s-a scuzat prin aceea, că nu-l poate pune de aceea pe al doilea bănuţ în ladă, pentru că are de mers departe acasă şi ar trebui să se prăpădească încet pe cale fără acest un bănuţ! Dar asta n-a ajutat la nimic! Fariseii i-au făcut treaba pe înţeles, că ar fi pentru sufletul său în cea mai mare măsură vindecător, să moară de foame pe drumul acasă, de dragul şi cinstea lui Dumnezeu şi al templului Său! Dacă ar reţine însă bănuţul, pe care îl cere Dumnezeu de la el, prin gura lor, atunci sufletul lui n-ar putea ajunge veşnic niciodată la mîntuirea foarte elogiată a lui Dumnezeu şi destinul lui va fi să ardă veşnic în flăcările mîniei lui Dumnezeu! Omul s-a făcut apoi palid, a început să tremure, a băgat mîna tremurîndă după ultimul său bănuţ şi l-a şi pus pe acelaşi în lada lui Dumnezeu. Apoi au bolborosit ticăloşii ceva ca o rugăciune peste săracul blestemat şi l-au îndemnat atunci să plece.
        Eu însă m-am dus după omul trist şi cînd ne-am aflat pe deplin în afara templului, am mers la el şi i-am spus într-un ton prietenos-serios: ‘Bunule prieten, cum puteţi fi, deci, chiar aşa de slabi să vă lăsaţi scos prin trăncăneală de aceşti hoţi şi ultimul vostru bun!? Ceea ce au vorbit aceia din templu către voi, în aceasta n-au crezut ei înşişi încă niciodată; dar ei ştiu că oamenii slabi îi consideră în orbirea lor ca fiind pe jumătate zei atotştiutori, le scot de aceea prin cuvinte înfrocoşătoare toată avuţia lor şi o papă atunci în viaţă de plăceri mari, în timp ce săracul moare de foame pe drum. - Aici aveţi alţi doi bănuţi iarăşi şi duceţi-vă acasă! Să nu cumvă să veniţi însă iarăşi aici! Pentru că eu v-o spun: Această casă, ce ar trebui să fie a lui Dumnezeu, este o peşteră de tîlhari şi o viziună de ucigaşi, la care un Dumnezeu adevărat nu poate avea niciodată o bine-plăcere!’
        Omul s-a uitat la mine un timp cu totul stupefiat, a luat banii din mîna mea şi a spus în sfîrşit: ‘Mare domn! Tu trebuie să ştii mai multe decît mine; tu vei avea cu siguranţă dreptate!’ - Apoi m-a părăsit şi s-a dus în patria sa.
        Intîmplări asemănătoare am văzut şi am auzit în templu de o mie de ori; da, am fost prezent, cînd un asemenea popă („popă“, înseamnă aşa de mult ca „păstor al sufletului“. Cuvîntul popă, în germană „Pfaff“, s-ar fi format din literele de început (P. f. a . f .) al latinescului pastor fidellis animarum fidelium = păstor devotat al sufletelor credincioase.) prelucra o fiică, a cărei mamă era bogată, dar, fiind o femeie înţeleaptă şi mai luminos gînditoare, nu îmbogăţise încă niciodată cu vreun bănuţ lada lui Dumnezeu din templu. Popa i-a arătat fiicei limpede ca soarelele, că ar fi veşnic pierdută, dacă nu şi-ar da silinţa să o fure total pe mama ei, în secret şi să pună banii în lada lui Dumnezeu. Din fericire, era fica aşa ca mama ei, de o dogmatică tare samarineană şi nu le-a reuşit făţarnicilor şi înşelătorilor de a o instiga pe fiică la furt, despre care lucru am avut o bucurie mare.
        Eu m-am gîndit mai mult de o dată la asemenea ocazii: Dacă aş fi guvernator în Ierusalim, era templul deja de mult curăţit de toate netrebniciile acestea! Dar, ca un om foarte subordonat guvernatorului roman, nu pot face şi înfăptui nimic, decît să duc la îndeplinire ordinele lui.
        Cu Ponţiu Pilat însă, nu este nimic de înfăptuit şi va rămine astfel; el este un cercetător al naturii, un prieten apropiat al învăţaţilor din Pompei şi Herculanum şi se ocupă puţin de treaba guvernării, îi lasă pe Irod şi pe templieri să facă totul după bunul plac al lor, dacă îşi plătesc numai la timp şi corect tributul lor către Roma. Din fericire nu mă aflu aici sub toiagul lui Ponţiu Pilat, ci sub acela al lui Corneliu şi acesta sub acela al înţeleptului şi foarte dreptului bătrîn tată Cireniu, care este asemenea mie un duşman declarat al Ierusalimului şi aşa pot eu într-o asemenea poziţie a mea liberă şi cu totul independentă de Ierusalim, să-i servesc foarte straşnic pe farisei şi pe tăgăduitorii de Dumnezeu de cărturari, dacă ajung în lansarea mea; şi Tu, deci, adevăratul Dumnezeu şi Domn al meu, nu-mi vei socoti aceasta, totuşi, desigur, ca fiind un păcat!?“

164. Despre urmarea lui Iisus.

        Spun Eu: „Din partea Mea eşti curat; numai aceasta ia-o mereu în consideraţie la acţiunile tale de conducere a oamenilor, ca să nu uiţi la aceasta niciodată, că şi păcătosul este aici fratele tău!
        Dacă simţi mînie în inima ta asupra păcătosului, care a meritat pedeapsa dreaptă, atunci lasă din mînă biciul de corecţie; pentru că, prin mînia ta nu devine biciul un îndrumător tămăduitor, ci un şarpe, care nu inspiră în rana, pe care a pricinuit-o unui călător prin muşcătura lui, nici un balsam vindecător, ci o otravă mortală, care îi aduce moartea celui rănit.
        Să nu crezi de asemenea, că prin aceasta ţi-ai îndepărtat un duşman de gîtul tău, dacă ai rîndui să moară! Pentru că dacă ţi-a fost el în viaţa pămîntească numai un duşman simplu, atunci îţi va deveni el ca duh liber unul însutit, după moartea trupului şi te va chinui cu o sută de feluri de boli întreaga ta viaţă şi nu vei putea găsi nici un leac, care te-ar elibera de duşmanul tău invizibil.
        De aceea, dacă îl pedepseşti corporal pe cineva, atunci pedepseşte-l cu dragoste şi niciodată cu mînie! Nu-i hăitui de aceea în viitor prea tare nici pe farisei! Gîndeşte-te în sine: ‘Vezi, aceştia sunt călăuze oarbe orbilor!’ Lumea este însă aceea, care îi face orbi; iar aceasta este a lui satan, pe care l-ai cunoscut.
        Vezi, în Mine este toată puterea şi stăpînirea asupra cerului şi a pămîntului. Eu i-aş putea nimici pe toţi cu un gînd şi totuşi, îi îndur cu toată răbdarea pînă la timpul potrivit, cînd va fi plină măsura lor.
        Şi pe Mine Mă mînie oamenii şi fac tristă inima Mea prin incorigibilitatea lor; dar Eu îi îndur totuşi Şi-i pedepsesc mereu cu dragostea, ca să se îndrepte şi să dorească să intre în împărăţia vieţii veşnice, pentru care lucru singur, au fost creaţi. Dacă vrei să fii în consecinţă un judecător drept, atunci trebuie să-Mi urmezi în toate!
        Este într-adevăr mai uşor să rosteşti o judecată asupra cuiva, decît să înduri o judecată asupra ta; cine ia însă condamnarea unui om, care a fost judecat, asupra lui şi se îngrijeşte atunci de ridicarea potrivită a celui condamnat, acela se va numi cîndva mare în împărăţia lui Dumnezeu. - Acestea spuse acum, reţineţi-le bine voi toţi! Pentru că dacă Eu poruncesc aceasta astfel şi vreau să am aceasta astfel, atunci voi nu puteţi totuşi să vreţi de a o avea şi a o face altfel!? Eu sunt Domnul asupra vieţii şi a morţii! Eu singur ştiu, ce este viaţa şi ce este necesar la aceasta, pentru a o căpăta pe veci şi a o savura pe aceeaşi în toată fericirea!
        Dacă veţi trăi după învăţătura Mea, atunci veţi obţine viaţa în toată fericirea; dar dacă veţi acţiona împotrivă, atunci o veţi pierde şi veţi intra în moarte, care este starea cea mai nefericită a toată viaţa, un foc, care nu se stinge niciodată şi un vierme, care nu moare niciodată!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu înţeleg numai prea bine necesitatea a toate acestea, dar, în acelaşi timp şi greutatea imensă de a trăi sever conform acestora. A netezi dealuri mici, nu este într-adevăr nici o artă mare; dar unde ni se interpun munţi întregi de dificultăţi şi obstacole, aici este atunci deja curat imposibil să faci mai departe în continuare un drum drept. Aici, Doamne, trebuie să ne ajuţi!“
        Spun Eu: „Tocmai de aceea, însă, am şi venit doară în această lume, pentru a vă da aici vouă tuturor ajutor, unde din voi înşivă n-aţi mai fi găsit veşnic nici o cale de scăpare! Pentru aceea, încredeţi-vă şi construiţi tot timpul în şi pe numele Meu şi vă va fi prin aceasta posibil, ceea ce pare imposibil! - Acum însă, vrem noi să ne ducem iarăşi în casă; pentru că soarele a ajuns aproape de asfinţit.“
        Intreabă însă slujitorul superior al corabiei, pînă cînd să ţină ei corabie în pregătire pentru o plecare eventuală.
        Spun Eu: „În orice oră trebuie să fiţi pregătiţi de plecare, ca, dacă vine atunci Domnul corabiei înainte de vreme, să nu vă găsească leneşi şi trîndăvind, să vă ia atunci plata şi să vă arunce din slujbă! Insă - să-I slujeşti lui Dumnezeu, este uşor, dar să le slujeşti oamenilor, este greu!“
        Intreabă mai departe slujitorul superior al corabiei: „Doamne, dacă cumva mîine, fariseii, care s-au dus ieri la Iesaira probabil ca misionari şi ca oameni care convertesc, pentru a-i cîştiga iarăşi pentru templu pe evreii de acolo, trecuţi cel mai adesea la elenitate, ar veni iarăşi încoace şi ar vrea să se amestece cu noi într-o dispută despre psalmul 46, cum ne-au promis un asemenea lucru, ce să le spunem?“
        Spun Eu: „Atunci promiteţi-le şapte bănuţi buni, dacă vă explică bine psalmul; dacă vi-l explică însă rău, atunci să nu primească nimic şi dacă nu pot să vi-l explice de loc, atunci să fie la voi dreptul, de a cere de la ei şapte bănuţi buni şi să-i luaţi atunci, cu ameninţarea unui ajutor militar, dacă ar refuza plătirea!“
        Spune căpitanul: „Veniţi atunci numai la mine şi ei o să plătească şapte ori şapte bănuţi, fără toată milostivirea şi cruţarea!“
        Cu aceasta se mulţumesc pe deplin slujitorii corabiei şi noi ne ducem în oraş şi acolo în casa lui Ebahl, unde oamenii slujitori, deoarece soarele apusese deja, sunt pe deplin ocupaţi de a ne pregăti o cină bună. Căpitanul, însă, preia celel două sute de livre de argint şi le dă lui Ebahl cu cuvintele: „Ia-i în posesia ta ca o despăgubire mică pentru cele multe sute şi iarăşi sute de săraci şi bolnavi, pe care i-ai îngrijit şi de la care n-ai cerut niciodată nici măcar un ban! De asemenea, eşti Tu însă într-adevăr singurul om în acest oraş, care merită să fie un om! Tot celălalt popor din acest oraş, nu merită acest nume onorabil; pentru că el este total mort, nu se îngrijeşte de nimic şi nici nu face şi nu rupe nimic! Sunteţi voi de părere, că toate aceste minuni, care au fost făcute aici în aceste cîteva zile, au făcut cumva o oarecare impresie asupra poporului? Absolut de loc! Aceşti laşi umblă alene unul în jurul altuia, de parcă n-ar fi nimic aici! Da, s-au lăsat bine vindecaţi, care fuseseră aici bolnavi, abia au mulţumit însă pentru aceasta şi abia se şi mai gîndesc astăzi la asta, că au fost bolnavi şi că au fost vindecaţi de boala lor pe deplin într-un mod miraculos! De aceea este Ebahl al meu şi singurul om din acest oraş; Toţi ceilalţi sunt cu adevărat mai mult animale decît oameni!“
        Ebahl preia banii cu remarca, că îi va folosi numai pentru scopurile cele mai bune şi cele mai utile ale oamenilor.

165. Intîmplare între Rafael şi Iara.

        La această discutare aduc slujitorii deja şi vin şi pîine şi o sumedenie de peşti cel mai bine pregătiţi şi toţi se duc la masa bine aprovizionată. Rafael al nostru o trage pe Iara la masă şi ea îi pune în faţă un peşte mare, ca să-l mănînce. Dar Rafael spune: „Cea mai dragă soră, asta ar fi într-adevăr prea mult pentru o cină; de aceea, pune-mi un peşte mai mic în faţa mea!“
        Spune Iara: „Oh, te-am văzut totuşi astăzi la amiază mîncînd mai mulţi asemenea peşti şi aşa vei ajunge pentru această seară într-adevăr şi cu acesta la sfîrşit! Mănîncă numai! Vezi, Domnul meu Iisus este desigur un duh nesfîrşit mai mare şi mai măreţ decît tine şi totuşi mănîncă El acum deja al doilea peşte cu o poftă vizibilă, bea la aceasta vin şi mănîncă mereu şi o bucată de pîine printre; fă tu asemenea! Acum eşti tu o dată om cu noi şi nu trebuie de aceea să dispreţuieşti partea noastră omenească, pentru că eşti altfel un prim înger al lui Dumnezeu!“
        Spune Rafael: „Aşadar, dacă tu o vrei deja absolut astfel, atunci trebuie doară să mă supun într-adevăr voinţei tale; pentru că tu eşti o dată deja un copil prea amabil şi nu se poate să-ţi resping (refuz) nimic din dragoste către tine.“ - Apoi luă Rafael în mînă peştele întreg, cîntărind cel puţin cinci livre, l-a dus la gură şi l-a mîncat în cea mai rapidă clipă de-abia imaginabilă.
        Atunci cînd Iara a remarcat un asemenea fapt, a spus cu totul stupefiată: „Dar pentru numele lui Dumnezeu! Unde ai dus tu, deci, peştele mare acum aşa de repede? Prietene, la o asemenea capacitate de mîncare, ai putea să manînci cu mare uşurinţă într-adevăr şi un balaur al mării prăjit! Peştele mare, în a cărui burtă a suferit Iona trei zile, ar fi la sfîrşit numai o glumă pentru tine, de a-i face o muşcătură în burtă!?“
        Spune Rafael: „Şi multe mii unor asemenea peşti mi-ar fi, să spun aşa, numai o glumă de a-i aduce sub acoperiş. Dar aici ajunge cel oferit mie de tine; el a fost pentru mine într-adevăr foarte bun la gust. Eu l-aş fi putut mînca şi încet, asemenea ţie; dar atunci ai fi venit pe ideea, că aş fi deja pe deplin un om pămîntesc, - şi aceasta n-ar fi bine pentru tine, pentru că ai putea să te îndrăgosteşti astfel înfăţişat în persoana mea, respectiv in forma mea! Acum însă, arătîndu-ţi la ocazie, că nu sunt încă un om pămîntesc desăvîrşit, de aceea te speria aceasta şi tu rămîi la aceasta uşor pe făgaşul tău şi eu pe al meu. Tu vei trăi deja încă mai multe asemenea bucăţele îndrăzneţe din partea mea! Dacă vreau, pot să devin şi foarte rău; dar atunci are răutatea mea mereu un motiv înţelept.“
        Spune Iara: „Asta nu-mi place însă din partea ta, dacă vrei să obţii un oarecare scop bun cumva numai printr-o acţiune rea! Vezi aici la Domnul, care singur este dragostea mea; acesta obţine tot felul de relizări bune şi fără o acţiune rea! De ce tu nu? Eu sunt de părerea - şi aceasta nu las să mi se ieie -, că răutatea aduce tot timpul iarăşi răutate le iveală şi numai bunătatea iarăşi bunătate. Cine vrea la mine să obţină ceva bun prin ceva rău, acela se înşeală imens, - şi dacă ar fi el un înger înmiit! Asta ţi-o spun, ca nu cumva să-mi vii cu ceva rău, căci altfel poţi să rămîi departe de mine! Eu sunt numai o fată slabă, ba chiar un viermişor faţă de tine; dar totuşi sălăşluieşte în inima mea dragostea lui Dumnezeu şi aceasta nu suportă nimic ce e chiar şi numai aparent rău. - Inţelegi tu, dragul meu Rafael, aceasta?“
        Spune Rafael: „O da, asta e totuşi încă de înţeles şi eu o şi înţeleg de aceea bine; dar că nu m-ai înţeles cu răutatea mea temporară, reiasă limpede din aceea, pentru că m-ai reprimandat (dojenit) din această cauză; cînd mă vei fi înţeles de-abia, atunci nu vei fi supărată pe mine! Ca să vezi însă, că a fi rău în mod ceresc este şi o virtute strălucitoare, de aceea vreau să-ţi lămuresc un asemenea lucru foarte limpede printr-un exemplu scurt.
        Vezi, noi duhuri ai cerului avem o a doua vedere; gîndul tău nu ajunge aşa de departe, decît cum pătrundem noi cu o singură privire fugitivă în cea mai mare claritate! În acest caz, se întîmplă, deci, într-adevăr foarte des, că pe ici pe colo, mai ales pe acest pămînt, oamenii devin aşa foarte neastîmpărat de răi. Noi îl tragem, (pe om), de o sută de ori înapoi de la un pericol mare, dar el are mîncărime şi este îndemnat imediat iarăşi, de a se pune din nou în acelaşi pericol. Dacă toate acestea nu ajută totuşi la nimic, atunci permitem în sfîrşit, ca omul să se pună din zburdălnicie în sfîrşit iarăşi în pericol şi noi îl lăsăm atunci să se lovească aşa foarte tare, ca de aceea să nu mai ştie de el nu arareori pe un timp mai îndelungat. şi el, prin aceasta învăţat minte, se face atunci deştept din experienţă, leapădă zburdălnicia lui şi stupiditatea adesea rea şi devine atunci un om, ca de către sine îndreptat.
        Astfel, nu pot adesea părinţii să-i avertizeze destul de des şi îndeajuns de eficient pe copiii lor de aceste sau acele jocuri, care pot deveni adeseori foarte periculoase; atunci venim noi cu răutatea noastră cerească şi facem, ca asemenea copii să se lovească foarte dureros la jocurile lor interzise, ba chiar, uneori, lăsăm să depindă chiar de împrejurări, că la aceasta unul sau alt copil trebuie să plătească neascultarea chiar cu moartea, ca exemplu înspăimîntător pentru ceilalţi. Copiii sunt prin aceasta înspămîntaţi, capătă în sfîrşit o frică mare faţă de periculoasele jocuri interzise şi nu se mai întorc înapoi la aceleaşi. Intervine atunci eficient la ei zicala: ‘Un copil ars se teme de foc!’
        Şi la tine am adus la îndeplinire o răutate cerească asemănătoare, deja de cîteva ori, cu cîţiva anişori pămînteşti în urmă şi ea ţi-a făcut foarte bune servicii, de aceea ai devenit tu apoi acuşi un copil cu adevărat evlavios. - Aşadar, ce spui tu acum la răutatea mea?“

[Unique]

166. Despre dragoste, blîndeţe şi răbdare.

        Spune Jarah aşa cu jumătate de voce, puţin afectată: „Păi da, dacă aşa, atunci trebuie să fie asta fireşte într-adevăr bine; dacă mi-ai fi spus asta mai înainte, atunci nu ţi-aş fi obiectat desigur nimic! Dacă nu eşti în stare să izbuteşti nimic, la cunoscuta inatacabilitatea a libertăţii voinţei omeneşti, prin toate mijloacele blînde posibile, atunci nu mai rămîne fireşte într-adevăr nimic în plus, decît să aduci în uz un mijloc rău. Aşadar, deci, noi ne vom înţelege totuşi încă, numai nu trebuie să devii imediat aşa de furtunos! În felul blînd de vorbire, îmi placi foarte mult; dar dacă tu, pripindu-te de-a dreptul cu cuvintele tale, devii furtunos, atunci nu este bine de auzit însăşi cel mai curat adevăr din gura ta.
         Eu sunt, deci, de această parere, că, în viitor, ar trebui să se ostenească să vorbească aşa cel puţin şi toţi îngerii cerului încă cît se poate de desăvîrşiţi, cum vorbeşte aici Domnul şi Făcătorul a toate duhurile, a toţi sorii, a toate lumile şi a toţi oamenii! Vorbirea Domnului sună mereu tot aşa de blîndă în lucruri încă cît se poate de serioase, precum este aici blîndă lîna unui miel şi cuvintele Lui curg ca laptele şi mierea groasă. Astfel însă, ar trebui atunci să se orienteze după El şi fiecare învăţător şi conducător; pentru că într-o intonaţie blîndă de vorbire, se află după părerea mea, totuşi, mereu cea mai mare putere! Cine strigă în acest caz şi vorbeşte furtunos, acela jigneşte adesea, unde vroia să vindece, de fapt. Priveşte la faţa Domnului tot aşa de prietenoasă faţă de prieten şi duşman; şi pe cine poate să-l cuprindă mirarea, dacă bolnavii se fac sănătoşi, dacă se uită numai la ei?! Astfel, cel mai drag al meu Rafael, trebuie să fii şi tu în cuvînt şi faptă, faţă de mine şi faţă de oricine, căci atunci va fi fiecare pas al tău peste acest pămînt plin de binecuvîntare!“
        Apoi o trag Eu uşor pe Jarah la pieptul Meu şi le spun tuturor, care sunt prezenţi aici: „Aceasta este pînă acum cea mai desăvîrşită ucenică a Mea, la care aş putea într-adevăr să-i trmit pe îngerii Mei la şcoală; pentru că aceasta M-a cuprins cel mai adînc şi M-a înţeles în modul cel mai viu. Dar ea posedă de aceea dragostea Mea şi în cea mai plină măsură.
        Cu adevărat, dacă veţi merge afară şi veţi învăţa popoarele în numele Meu, atunci amintiţi-vă de cuvintele, pe care le-a rostit acum această fetiţă prea dragă şi blîndă către îngerul Meu şi paşii voştri şi mersul vostru vor fi însoţiţi de toată binecuvîntarea! Fiţi răbdători şi în toate plini de blîndeţe, căci aşa veţi semănă voi binecuvîntarea cea mai deplină în inimile oamenilor! - Dar îngerul Meu Rafael a fost nevoit să vorbească aşa, ca s-o îndemne pe cea mai dragă Jarah a Mea la învăţătura acordată; de altfel însă, este el tot aşa de blînd ca un aer de seară blînd răcoritor şi aşa de moale ca cea mai gingaşă lînă a unui miel.“
        Aceste cuvinte le-au reţinut toţi bine şi au fost pe deplin de acord cu acestea. Numai căpitanul a remarcat şi a spus: „Toate acestea sunt dumnezeieşti, curate şi adevărate; dar dacă aş vorbi într-o limbă prea blîndă cu soldaţii mei, atunci aş face cu aceasta într-adevăr o impresie rea şi soldaţii de abia m-ar asculta! Dacă încep însă să fulger şi să fac tunet aşa de potrivit, atunci merge totul în acest caz bine şi sigur!“
        Spun Eu: „Nici nu este însă aici vorba aşa de mult de o blîndeţe exterioară, ci mult mai mult de una interioară, adevărată. Unde este absolut necesar, de a face uz înţelept de o răutate cerească, în acel caz să facă aceasta; pentru că regula propriu zisă a toată înţelepciunea este: ‘Să fii înţelept asemenea şerpilor şi la aceasta totuşi blînd asemenea porumbeilor!’“
        Spune căpitanul cu o mină peste măsură de prietenoasă: „Doamne, acum am totul; astfel este acţionarea unui drept justificată pătrunzător prin toate cerurile! Dar trebuie la aceasta să te ştii şi la socotit, ca să nu greşeşti socoteala în presupusa înţelepciune şi aici sunt eu de părere după arta lui Euclid, că adaugi la o mărime anumită de înţelepciune o mărime egală de dragoste, răbdare şi blîndeţe şi vei scoate din aceasta un rezultat fără greşeală!“
        Spun Eu: „Da, da, astfel va fi socoteală cel mai bine înfăţişată şi pe deplin sigură de rezultatul cel mai binecuvîntat şi toată dreptatea şi orice judecată va avea în aceasta justificarea ei deplină! Aceasta este o temelie, pe care se poate construi; unde nu este însă nici o temelie, acolo nici nu se poate ridica vreo clădire. Puneţi prin urmare pretutindeni o asemenea temelie, înainte ca să vreţi să construiţi şi osteneala voastră nu va fi una zadarnică!
        Voi sunteţi din Dumnezeu şi trebuie de aceea să fiţi în toate asemenea lui Dumnezeu; Dumnezeu îşi lasă însă timp în creaţie. Mai întîi se face sămînţa, din aceasta răsadul. Din răsad de-abia creşte pomul; acestă însă face mai întîi boboci, atunci frunze, atunci flori de rod şi în sfîrşit, de-abia fructul bine gustos, în care este iarăşi pusă sămînţa din început şi este coaptă în fruct, spre reproducerea mai departe.
Aşa cum se întîmplă însă cu o plantă pe scară mică, astfel se întîmplă şi cu întreaga lume. Soarele nu urcă neprevestit peste orizont şi unei furtuni îi merg tot timpul înainte mesageri care previn, care sunt tot timpul bine de recunoscut.
        Dacă, deci, Dumnezeu însuşi respectă foarte strict în toate treburile o ordine de devenire una după alta a lucrurilor şi cu cea mai mare răbdare şi perseverenţă, atunci îmi veţi face într-adevăr şi voi, ca veritabili ucenici ai Mei, succesiune în toate, ce v-am arătat şi pentru ce v-am pregătit drumul, că să nu fiţi aşa, să nu mai ştiţi ce să credeţi pe calea făcută de voi înşivă! - Inţeles-aţi voi toţi bine aceasta?“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu pentru partea mea am înţeles totul bine şi cred că, între noi, nu se mai află într-adevăr nimeni, care n-ar fi înţeles acest adevăr din ceruri mai luminos decît soarele. Ţie singur toată mulţumirea şi toată cinstea de aceea!“
        Spun Eu: „Tu spui bine, că aceste cuvinte ale Mele le-au înţeles toţi cei prezenţi aici?! Da şi aceasta au înţeles-o ei şi acel unul anumit a înţeles-o - cu mintea lui, dar nu cu inima lui!“
        La acest cuvînt au devenit toţi jenaţi şi ucenicii Mă întrebau, cine ar fi acela, despre care am zis.
        Eu însă am spus: „Incă n-a venit timpul de a face un asemenea lucru cunoscut de pe acoperiş; cînd va veni însă timpul, atunci vă veţi aminti bine de aceste cuvinte ale Mele. Cine dintre voi are însă acum o oarecare bănuială, acela s-o reţină în inima lui; pentru că nici un pom să nu fie tăiat înainte de vreme!“
         După asemenea cuvinte au înţeles bine ucenicii, că M-am referit la Iuda Iscarioteanul; dar ei au tăcut şi n-au mărturisit prin nici un semn bănuiala lor întemeiată.
        M-a întrebat însă Matei şi Ioan, dacă ar avea voie să noteze într-adevăr o asemenea învăţătură minunată, spre binele oamenilor.
        Spun Eu: „Voi puteţi să notaţi într-adevăr deocamdată pe o foaie proprie învăţătura dragostei, blîndeţii şi a răbdării, - dar nu la acele scrise deja în cartea principală; pentru că voi mai vorbi despre aceasta încă de mai multe ori şi vă voi spune într-adevăr, cînd aveţi de notat aceasta. - Acum însă, vrem să ne odihnim şi să ne exersăm din nou în privirea interioară spre sine, care este aici o adevărată sărbătorire a zilei de odihnă în Dumnezeu!“
        La aceste cuvinte din gura Mea, au fost toţi tăcuţi în casă şi noi am şezut astfel timp de trei ore.
        După acest răstimp, însă, am spus Eu: „Acum este înfăptuită ziua de odihnă şi noi putem acum să le acordăm şi membrelor noastre o odihnă necesară!“ - Apoi s-au dus toţi la odihna trupului şi fusese deja destul de tîrziu în dimineaţă, cînd am părăsit aşternutul.

167. Luarea de rămas bun a Domnului şi plecarea la Sidon şi Tir.
Ev. Matei 15, 21.        

        După un mic dejun servit, ne ocupăm cu tot felul de lucruri şi Eu i-am dat lui Ebahl aşa felurite reguli de agricultură, cum să-Şi lucreze ogoarele sale şi cum să-Şi trateze livezile cu pomi şi viile sale, ca să-i dea mereu o recoltă bogată, pe care o va folosi cu siguranţă mereu cel ma bine. Eu i-am arătat lui Ebahl, cum poate să altoiască şi să înmulţească fructele şi l-am învăţat să cunoască mai multe ierburi folositoare, care au fost de atunci preluate în bucătărie. Astfel i-am arătat şi mai multe fructe de rădăcină, care pot fi de asemenea tot timpul folosite ca mijloace bune de hrană şi i-am arătat şi prepararea a toate acestea, atît a ierburilor, cît şi a rădăcinilor. Pe scurt, în cele două zile încă care au mai urmat, pe care le-am mai petrecut în Ghenizaret, l-am mai învăţat pe Ebahl să cunoască încă aşa felurite lucruri din agricultură, ceea ce mai înainte nu cunoscuse încă nici un evreu. În acelaşi mod l-am mai învăţat de asemenea, că poate să mănînce şi carnea iepurilor, a iepuraşilor, a căprioarelor şi cerbilor, aşa şi aşa pregătită, întotdeauna ca o friptură curată şi bună la gust, fără să devină necurat prin aceasta, i-am arătat însă în acelaşi timp şi vremea, în care asemenea animale sunt de prins şi de omorît. Şi astfel i-am mai arătat încă aşa felurite şi felurite lucruri, despre care bunul Ebahl a fost foarte bucuros.
        În acelaşi timp am făcut cu ucenicii Mei o grădină mică de bucătărie pentru Jarah, am plantat în ea tot felul de plante, ierburi şi plante de rădăcină şi i-am recomandat să îngrijească foarte grijulie această grădină. Ea Mi-a şi promis aceasta cu însoţirea a multe lacrimi de bucurie şi dacă aş reveni de curînd, atunci o să găsesc deja această grădină în starea cea mai înfloritoare. Şi aşa a fost atunci în casa lui Ebahl totul în cea mai bună ordine.
        Astfel trecuse duminica, lunea şi marţea cu însoţirea a tot felul de ocupaţii folositoare şi Eu am făcut pregătiri pentru călătoria mai departe. Dar căpitanul, Ebahl împreună cu soţiile sale şi copiii săi şi printre aceştia mai ales Jarah, M-au rugat foarte insistent, de a petrece în decursul nopţii încă în casa lor; şi Eu am şi rămas, deci, pînă miercuri dimineaţă.
        Dimineaţă au venit însă cîţiva dintre slujitorii corabiei şi au spus, cum fariseii din Iesaira ar fi venit într-adevăr la ei, în ziua de dinainte, dar n-au mai menţionat de psalmul 46 nici măcar o silabă, s-ar fi interesat însă pe lîngă aceasta cu atît mai stăruitor de Mine, pentru a Mă trage la răspundere, din cauză că aş înstrăinat întreaga Iesaira de Ierusalim. Dar ei (slujitorii corabiei) nu le-ar fi dat absolut nici un răspuns la asemenea întrebări, ar fi luat însă într-adevăr de la ei cei cîţiva bănuţi de argint, pe care fariseii le-ar fi plătit cu multă înverşunare şi înjurături, - după care ar fi urcat ei atunci iarăşi în corabia lor şi şi-ar fi îndreptat călătoria lor, după spusele corăbierilor, către Capernaum, probabil pentru a Mă spiona acolo mai îndeaproape, pentru care lucru ar fi fost de fapt tocmiţi de către templu precum şi de Irod.
        Cînd am auzit asemenea lucruri povestite sincer de slujitorii corabiei, le-am poruncit atunci corăbierilor, să ţină corabia în pregătire, spre plecarea deplină, în decurs de o oră şi corăbieirii s-au dus acolo şi au pregătit bine corabia.
        Atunci cînd însă Jarah, care se dusese dimineaţa în grădinişoară, a venit în încăpere şi a şi auzit de îndată, că voi pleca de asemenea imediat, a început ea atunci să plîngă amarnic şi M-a rugat, dacă n-aş putea, deci, să rămîn încă o oră mai mult. Ii apăsa de-a dreptul pe inimă, dacă ar trebui să-şi închipuie, că nu Mă va revedea acum, Dumnezeu ştie pentru cît timp.
        Eu însă i-am dat o alintare şi asigurarea cea mai deplină, că Mă va vedea iarăşi foarte acuşi, chiar trupeşte; duhovnicesc însă să vorbească cu Mine, numai oricînd ar dori ea şi Eu îi voi rosti răspunsul cel mai desăvîrşit clar şi limpede în inima ei. Pe lîngă aceasta, îi va fi în locul Meu lăsat vizibil îngerul Rafael, care o va conduce pe calea cea dreaptă. - Cu aceasta a fost liniştită cea care plîngea.
        Apoi am binecuvîntat întreaga casă a lui Ebahl şi M-am dus atunci afară, la mare, unde ne aştepta corabia. Că casa  întreagă a lui Ebahl, căpitanul şi încă o mare grămadă de alt popor, M-a însoţit afară, se înţelege de la sine.
        Cei doi eseeni şi cei cîţiva farisei şi cărturari convertiţi, M-au rugat însă, de a avea voie să Mă însoţească acolo, unde M-aş duce.
        Eu însă le-am spus: „Rămîneţi voi, ca lumii să nu-i devină treaba prea pestriţă înainte de vreme! Pentru că păsarile îşi au cuiburile lor şi vulpile vizuinile lor; dar Fiul omului nu are nici o piatră în aşa fel, că să şi-o pună sub căpătîi, ca proprietatea lui deplină. Deoarece n-am Eu însă nici o proprietate pămîntească şi iau totuşi o mare grămadă de oameni cu Mine, atunci ar începe să se spună: ‘De unde îi hrăneşte El? N-are totuşi ogoare, cîmpuri şi cirezi! El este ori un hoţ, sau un altfel de înşelător!’ Pentru a evita asemenea lucruri, rămîneţi voi aici şi voi, eseenilor, mergeţi la fraţii voştri şi povestiţi-le toate, ce aţi văzut şi aţi auzit; ei toţi se vor schimba şi vor deveni de un cuget mai bun!
        Dacă voi, fariseilor şi cărturarilor, veţi fi însă cumva chemaţi înapoi de templu, pentru a da acelora lămuriri despre Mine, care tînjesc după viaţa Mea, atunci nu vorbiţi nimic despre toate aceste înfăptuiri, dar cu atît mai mult şi mai deschis despre învăţătura Mea! Nu vă temeţi de ei, care omoară într-adevăr trupul vostru, în cazul cel mai extrem, dar nu pot să-i pricinuiască sufletului veşnic dăinuitor nici o altă pagubă! Ei nu vă vor ataca însă. Iar dacă vă alungă, atunci mergeţi la eseeni; aceştia vă vor primi cu braţele deschise!“
        Spune căpitanul: „Oh, voi puteţi rămîne şi la mine; eu vă fac romani, vă dau îmbrăcăminte romană şi o sabie şi veţi avea atunci desigur linişte deplină faţă de templu şi faţă de slujitorii foarte răi ai acestuia.“
        Spun Eu la asta: „Da, da şi aceasta o puteţi face! Fiţi mereu înţelepţi asemenea şerpilor şi blînzi asemenea porumbeilor, căci aşa veţi ieşi cu lumea cel mai bine la socoteală!“
        După aceste cuvinte, M-am urcat cu cei cîţiva, în total douăzeci de ucenici, în corabie şi deoarece venea un vînt bun, a mers ea cu o mare viteză la celălalt ţărm al mării, în direcţia către Tir şi Sidon (Matei 15, 21), care oraşe se aflau însă fireşte încă frumuşel departe de Marea Galileii, la Marea de Mijloc (Marea Mediterană).

168. Intîmplare cu femeia cananeancă la Tir.
Ev. Matei 15, 22-29.                  

        Atunci cînd am părăsit corabia la celălalt ţărm, am mai avut de făcut pe teritoriu grecesc încă un drum lung pe jos, pentru a ajunge numai în regiunea celor două oraşe. Atunci cînd am ajuns la graniţa regiunii Tirului şi am trecut de aceeaşi deja tare către miazănoapte, a fugit după noi o femeie, care era născută în Cana din Galilea, dar se căsătorise în această regiune cu un grec deja înainte cu cincisprezece ani şi M-a recunoscut pe cale şi a ţipat: „Doamne, Tu Fiul lui David, milostiveşte-Te de mine! Fiica mea este rău chinuită de un diavol!“ (Matei 15, 22) - Eu am lăsat-o însă să strige, nu i-am spus nici un cuvînt şi M-am dus mai departe pe cale.
        Deoarece însă femeia striga prea puternic, că ucenicilor le era deja supărătoare, au venit aceştia la Mine, M-au oprit şi au spus: „Slobozeşte-o totuşi de la Tine! Pentru că acum strigă ea deja de o jumătate de oră, ceea ce este foarte supărător urechilor noastre! (Matei. 15, 23) Dacă nu vrei sau nu poţi s-o ajuţi, atunci fă totuşi, ca ea să ne părăsească, căci altfel ar mai putea încă crede ceilalţi oameni, care călătoresc pe această cale, că i-am fi făcut ceva femeii şi ne vor opri şi ne vor supăra cu tot felul de întrebări!“
        Le spun Eu după aceea ucenicilor: „Nu sunt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel.“ (Matei 15, 24)
        Ucenicii s-au uitat stupefiaţi unul la celălalt din pricina acestui răspuns al Meu şi nu ştiau ce ar fi trebuit să înţeleagă din acesta; şi Iuda Iscarioteanul M-a învinuit de o inconsecvenţă în cea mai înaltă măsură, întrucît i-a spus lui Toma: „Ai dori însă, cîteodată, să-ţi ieşi totuşi din fire de furie din cauza a aşa multe contraziceri grosolane în cuvîntarea şi în acţionarea Lui! Pentru această femeie, care caută la el ajutor, este el trimis doar şi numai către oile casei lui Israel; dar cînd a rînduit să li se dea romanilor tot ajutorul posibil, care sunt totuşi încă mai mult păgîni decît această femeie săracă, pe jumătate grecoiacă şi pe jumătate evreică, atunci nu s-a gîndit la faptul că este trimis doar către oile casei lui Israel!“
        Ii spune Toma: „Eu fireşte că nu pot să-ţi spun pe deplin de această dată că nu ai dreptate; dar totuşi rămîn la aceea, că va avea El aici un motiv întemeiat, în consecinţa căruia nu vrea să-i ajute acestei femei absolut de loc!“
        În timp ce însă ucenicii îşi destăinuiau între ei astfel părerile lor, vine femeia aproape de Mine, cade în faţa Mea în genunchi şi vorbeşte: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25)
        Eu însă M-am uitat la femeie şi am spus: „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor!“(Matei 15, 26)
        Dar femeia a zis: „Da, Doamne, - dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor!“ (Matei 15, 27)
        Acest răspuns i-a mirat pe toţi ucenicii şi Petru a remarcat în secret: „Nu, asta e prea de tot! Atîta înţelepciune am găsit doar arareori la o evreică; şi femeia este o grecoaică din naştere, deşi născută în Cana Galileii! Eu o cunosc şi i-am vîndut deja mult peşte, dar fireşte deja cu cincisprezece pînă la şaisprezece ani în urmă.“
        Eu m-am uitat însă la femeie şi i-am spus: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“
        Atunci s-a ridicat femeia, a mulţumit şi a plecat în grabă de acolo la casa ei şi şi-a găsit fiica sănătoasă. (Matei 15, 28) - Oamenii însă, care erau acasă la fetiţă, i-au povestit celei ajunse acasă, cum diavolul ar fi ieşit vizibil, cu însoţirea unei gălăgii şi a unui blestem mare, cu o jumătate de oră în urmă. Atunci a recunoscut femeia, că asta se întîmplase în acelaşi timp, cînd i-Am spus la graniţa regiunii Tirului: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“
        Se făcuse însă seară şi ucenicii M-au întrebat, dacă voi merge într-adevăr pe deplin pînă la Tir, sau dacă ar trebui să caute ei aici la graniţa regiunii o casă de oaspeţi, deoarece oraşul Tir s-ar afla la o departare de aici de încă trei ore de drum.
        Eu însă le-am spus ucenicilor: „ştiţi ceva? Să ne îndreptăm de aici în loc înspre direcţia către miazănoapte, unde se află Tirul, către miazăzi răsărit (sud est)! Acolo ajungem din nou la Marea Galileii. Imediat de la ţărm se ridică un munte frumos, a cărui vîrf pe deplin gol îl putem ajunge uşor în două ore de aici; acolo vrem să petrecem noaptea.“
        La aceste cuvinte ale Mele ne-am dus de aici mereu mai departe, am ajuns după o oră la Marea Galileii şi totodată la poalele muntelui, pe a cărui vîrf am şi ajuns destul de confortabil într-o oră.
        Ajunşi la înălţime, ne-am aşezat pe iarba moale de munte şi ne-am odihnit acolo, fără tocmai să fii adormit imediat. (Matei 15, 29)

169. Despre posesie.

        După un timp de linişte savurată, a spus Petru: „Doamne, eu înţeleg acum deja aşa multe lucruri, dar faptul de a fi posedat - mai ales la copiii nevinovaţi - de către diavol şi că ei sunt adesea chinuiţi în felul cel mai jalnic, de către asemenea locuitori ai trupului lor, asta n-o înţeleg! Cum poate permite înţelepciunea Ta şi ordinea Ta o asemenea nedreptate! Fiica mică a femeii, care a fugit astăzi după noi, ar putea să fie de-abia de treisprezece pînă la paisprezece ani şi după afirmaţia mamei a fost ea deja chinuită în decursul a şapte ani întregi de un duh al diavolului, într-o formă de-abia de crezut de rea şi foarte dureroasă, zilnic şapte ore. De ce trebuie, deci, să fie permis aşa ceva?“
        Spun Eu: „Acestea sunt lucruri, pe care mintea voastră nu le poate acum încă înţelege din temelie! Dar fiindcă suntem aici cu totul nederanjaţi laolaltă, de aceea vreau să vă dau cu toate acestea unele lămuriri despre asta; şi aşa ascultaţi-Mă!
        Pamîntul este purtătorul a două feluri de oameni. Unul din feluri şi cel mai bun provine de sus, din începuturi deja, prin care sunt de înţeles copiii lui Dumnezeu. Celălalt fel şi, de fapt, cel rău însă provine pur de pe acest pămînt; sufletul lui este oarecum un amalgam de părticele dinstincte de viaţă, care, luate de la satan, sunt ţinute prizoniere ca materie în masa corpului pămîntesc, trec atunci din aceasta prin lumea plantelor în lumea animalelor, se formează atunci în sfîrşit ca o potenţă, constînd din nenumărate părticele ale sufletului din începuturi, spre un suflet al omului pămîntesc prin multele nivele ale lumii animalelor şi mai ales la zămislirile nebinecuvîntate se întrupează în carne în pîntecele femeilor şi mai departe, asemenea copiilor luminii din sfera duhovnicească a cerului, sunt născute în această lume.
        Aşadar, asemenea copii, deoarece întreaga lor fiinţă este luată din satan, sunt atunci de asemenea mereu mai mult sau mai puţin expuşi pericolului, de a fi posedaţi de un oarecare duh rău, ceea ce înseamnă de sufletul negru al unui drac de om care a trăit odinioară pe acest pămînt deja în carne, ceea ce se poate întîmpla cel mai repede mai ales acolo, unde un asemenea suflet tînăr, luat din părţile pămîntului a lui satan începe să ia o direcţie bună şi cerească. Pentru că prin aceasta o parte de viaţă se smulge din sfera iadului, de aceea un asemenea fapt îi pricinuieşte iadului întreg o durere insuportabilă, din care cauză el şi face atunci tot posibilul, pentru a împiedica o asemenea rănire.
        Tu întrebi acum fireşte, cum un asemenea lucru i-ar putea pricinui iadului, aşadar, totuşi o durere; pentru că un asemenea suflet trebuie să fie doară totuşi încă nespus de mult mai mic şi neînsemant faţă de iad, precum este aici un păr mic la om faţă de omul întreg. Şi Eu îţi spun, că aceasta este într-adevăr judecat corect; dar cuprinde tu la trupul tău cel mai mic păr şi smulge-l şi vei fi la aceasta conştient, că la acţiunea smulgerii părului nu vei simţi o durere de împungere insuportabilă numai în locul părului mic, ci într-adevăr în trupul întreg, care te-ar duce la disperare, dacă ar dăinui continuu numai o oră.
        Din această explicaţie acordată acum ţie, poţi să înţelegi acum deja puţin mai adîncit, de ce apare pe pămînt starea de a fi posedat şi va apărea pînă la sfîrşitul acestui pămînt.
        Această stare de a fi posedat are însă pentru cel posedat şi partea ei indiscutabil bună; pentru că un asemenea suflet, al cărui trup este luat în posesie de un oarecare diavol, este evident îndreptat prin chinurile cărnii lui şi ferit de intrarea rea în trupul lui. La timpul potrivit însă vine atunci deja ajutorul de sus şi un suflet lumesc este atunci pe deplin cîştigat pentru cer. - Spune, dacă ai înţeles acum puţin treaba!“
        Spune Petru: „Da, Doamne, aceasta mi s-a făcut acum foarte limpede; dar atunci ar fi doară aproape mai bine să nu-i ajuţi de loc unui încă cît se poate de greu posedat!?“
        Spun Eu: „Dacă vine cineva şi te roagă după ajutor, atunci să nu i-l reţii fără drept; pentru că atunci are grijă într-adevăr prevederea Mea, ca un oarecare părtaş să nu ajungă în aceste cazuri mai repede la căutarea după ajutor, decît pînă ce este la cel posedat tocmai vremea, ca să-i fie un ajutor potrivit. De aceea, deci, nici nu este el de reţinut fără drept vreunui căutător! - Inţelegi tu aşadar acum şi această explicaţie de asemenea foarte importantă?“
        Spune Petru: „Da, Doamne, ţie singur toată mulţumirea, toată dragostea şi toată lauda de aceea! Astfel nu există în lume, deci, totuşi nimic, din care n-ar fi de îndată cea mai înaltă dragoste şi înţelepciune a lui Dumnezeu  pe deplin vizibilă pentru cel care înţelege lucrurile Dumnezeieşti!“
        Spun Eu: „Da, aşa este, de aceea să nu vă descurajaţi deci nici la toate apariţiile încă cît se poate de dezgustătoare de pe acest pămînt; pentru că Tatăl din ceruri ştie de acestea şi ştie cel mai bine, din ce cauză El le permite!
        Aşa nu sunt cele mai multe boli, pe care oamenii trebuie să le îndure, nimic decît preîntîmpinări, ca sufletul să nu devină una cu carnea, care chiar şi la copiii luminii este luată din satana blestemat; numai că este la copiii luminii o diferenţă în aceea, că suferinţele lor, dacă sufletul vrea să devină trupesc, sunt hotărîte de către cer. Dar şi durerile copiilor lumii sunt acolo permise şi ordonate din ceruri, sunt însă de fapt totuşi dureri ale iadului, pe care trupul copilului lumesc le simte oarecum de asemenea ca o parte deplină a iadului, cînd iadul este prin aceasta transpus într-o durere mare de junghi, dacă îi este smuls din temelie o parte din viaţa lui întreagă prin influenţa imensă a cerului! - Inţelegi tu acum şi o asemenea explicaţie a Mea?“
        Spune Petru: „Da, Doamne şi această explicaţie o înţeleg; ţie precum tot timpul toată dragostea mea, pe veci!“

170. Izvorul minunilor.

        Spun Eu: „Aţi remarcat bine, că nu ne-a văzut nimeni urcînd pe acest munte şi că ne-am aşezat aici?“
        Spun ucenicii: „Doamne, noi n-am văzut nici un om pe drumul întreg, lung de două ceasuri bune, nu vrem însă de aceea chiar să mărturisim, că nu ne-a văzut nimeni!“
        Spun Eu: „Femeia ne-a văzut şi ne-a observat totuşi, că ne-am aşezat aici şi asta e îndeauns, ca mîine să fie călcat acest deal de mii!“
        Spun ucenicii: „Doamne, noi nu suntem atît de obosiţi; să părăsim de aceea acest munte cumva după miezul nopţii şi să ne ducem altundeva, unde nu ne va găsi poporul mereu supărător şi ne putem astfel atunci odihni cîteva zile!“
        Spun Eu: „Noi vom rămîne însă totuşi aici! Pentru că aşa este voia Tatălui, ca să vindec aici tot felul de oameni infirmi de bolile lor trupeşti. De aceea voi petrece trei zile întregi pe acest munte. Dimineaţa puteţi merge undeva şi să aduceţi încoace potrivit de multă pîine pentru trei zile determinate!“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Atunci vom avea departe de mers; pentru că acesta este un deşert evident şi în sub trei pînă la patru ore nu găsim niciunde o localitate, unde să găsim un brutar!“
        Spune Petru: „Pentru aceasta voi purta într-adevăr eu de grijă; pentru că la ţărmul acestei mări nu-mi este străină nici o localitate şi ştiu, încotro ai de mers, pentru a primi pîine. Două ore de drum cel mult dus şi tot aşa de mult înapoi încoace!“
        Spun Eu: „Bine atunci, atunci îngrijeşte-te tu, Simon Iuda, de aceasta! Pe care tu îl chemi, acela să-ţi fie însoţitorul tău!“
        Spune Petru: „Doamne, noi suntem vreo douăzeci; dacă merg însă zece cu mine, atunci aducem pîine şi şi peşti deja fripţi într-o măsură prea îndeajunsă pentru trei zile.“
        Spun Eu: „Astfel este bine; acum însă să ne odihnim!“
        Apoi şi-a căutat fiecare un locşor, care îi oferea cea mai multă comoditate spre odihnă şi aşa a fost acuşi linişte pe munte. Toţi ucenicii au adormit acuşi; numai Eu singur am rămas treaz şi am adormit puţin de-abia către dimineaţă. Atunci cînd M-am trezit cu răsăritul soarelui, a şi fost Petru deja cu o grămadă de pîine la faţa locului; pentru că el părăsise muntele deja cu în jur de trei ore înaintea răsăritului şi găsise jos la ţărmul mării o corabie încărcată cu pîine, care venea încoace din Magdala şi vroia să navigheze cu aceasta la Iesaira. Petru a luat însă din corabie aproape un sfert din încărcătură şi Matei, vameşul tînăr, a plătit întreaga cumpărare. Totodată ducea corabia şi peşti buni, proaspăt fripţi, dintre care bunul Petru a luat de asemenea o ladă întreagă plină, pe care tot Matei i-a plătit. Cu toate acestea era acum aprovizionată înălţimea acestui munte; dar un lucru lipsea şi acesta era un izvor bun. Apă nu era de găsit însă nici măcar în stropi pe întregul munte, destul de larg şi provizia puţină de vin ajungea de-abia pentru o jumătate de zi.
        Atunci au venit la Mine Petru şi Ioan al Meu şi amîndoi au vorbit: „Doamne, Tu eşti mai mult decît Moise! Dacă i-ai grăi acestui frumos bloc alb de stîncă, ca el să dea apă, atunci ar ieşi izvorînd desigur de îndată apa cea mai curată!“
        Spun Eu: „Dacă voi doi aveţi credinţă destulă, atunci puneţi-vă mîinile voastre pe piatră şi porunciţi-i în numele Meu, ca ea să dea apă şi să fie de îndată în acel loc, pe care l-aţi atins cu mîinile voastre, o mare măsură de apa cea mai bună, curată şi cea mai gustoasă!“
        Cînd cei doi au auzit un asemenea lucru, au căutat ei atunci imediat un loc potrivit pe piatră şi şi-au pus mîinile pe acesta. Dar piatra totuşi nu voia să dea apă! Cînd ţinuseră în jur de o oră mîinile lor pe piatră, a început aceeaşi să se mişte şi s-a mutat acuşi peste zece paşi de la locul de mai înainte; pentru că acest bloc de piatră căzuse o dată acolo, cu mai multe mii de ani în urmă, de la înălţime, ca meteor şi infundase prin aceasta în aşa măsură singurul izvor de apă al acestui munte, că din izvor n-a mai putut însă curge nici măcar o picătură de apă. Deoarece însă piatra era acum ridicată în acest mod de pe locul vechi, de aceea a şi ieşit la iveală, aşadar, de îndată izvorul cel mai bun şi foarte îmbelşugat şi anume asemenea unui bazin de cinci lungimi de picior adîncime, pe care - cum am arătat deja - îl pricinuise piatra cu mai multe mii de ani în urmă prin căderea ei.
        Şi astfel a fost deci înzestrat acum acest munte pentru totdeauna şi cu apa cea mai bună (şi mai este încă pînă în această oră). Dar nici Petru, nici Ioan n-au înţeles, cum a ajuns piatra la mişcarea ca şi cum liberă din loc prin punerea pură a mîinilor lor. Au încercat după aceea şi toţi ceilalţi ucenici să pună mîinile lor pe piatră, pentru a afla, dacă s-ar duce ea mai departe. Dar aceştia n-au izbutit nimic cu piatra.
        Dar cînd Petru şi Ioan şi-au pus din nou mîinile pe acea piatră, a început aceasta să se mişte din nou. Şi aşa m-au întrebat ceilalţi ucenici: „Doamne, de ce nu putem noi să înfăptuim aceasta?“
        Spun Eu: „Din pricina faptului că credinţa voastră mai este ici şi colo instabilă. Dar Eu vă spun acum: Dacă aţi avea o credinţă dreaptă şi nu aţi avea dubii în ceea ce voi aţi vrea să înfăptuiţi, într-adevăr, voi aţi putea atunci să puneţi mîinile pe un munte întreg şi aţi putea să-i porunciţi şi acesta s-ar muta din locul său în altă parte, la fel ca şi această piatră din faţa voastră. Dar pentru aceste lucruri este credinţa voastră încă mult prea slabă! Da, Eu vă spun şi alte lucruri! Dacă aţi avea o credinţă adevărată şi stabilă, atunci aţi putea porunci acelui munte înalt, pe care noi am urcat în apropierea Ghenizaretu-lui, de aici: ‘Ridică-te şi cazi în mare!’ şi muntele s-ar ridica şi ar pica în mare după voinţa şi cuvintele voastre! Dar, ceea ce încă nu izbutiţi, veţi putea înfăptui voi în viitor! - Dar acum să mîncăm şi noi mîncarea dimineţii; căci nu va mai dura mult timp şi noi vom fi aproape striviţi de masele de oameni, care vor veni! Proviziile de pîine şi de peşte însă le aşezaţi pe acea piatră, pe care voi aţi mutat-o din loc!“
        Noi am mîncat după aceasta pîinea dimineţii şi după ce am mîncat-o pe aceasta cu cîţiva peşti, au aşezat ucenicii proviziile încă însemnate pe acea piatră mare şi albă şi noi ne-am uitat la priveliştea frumoasă care se vedea de pe acel munte în toate părţile. Cînd vremea era frumoasă, se putea vedea de pe acest munte ici şi colo malul mării mediterane şi turnurile din Sidon, Tir şi multe alte localităţi mai mari; pe scurt, priveliştea de pe acest munte era una minunată şi se măsura cu altele de pe alţi munţi mai înalţi, la care era nevoie de mai multe zile pentru a urca pe unul din aceştia. Înalţimea de la malul mării măsura după măsurile din zilele noastre peste patru mii de picioare. Platoul era aşa de întins şi de încăpător, că se putea construi pe acesta un oraş destul de mare; doar drumul era abrupt cam din toate părţile şi în unele locuri era nevoie de mult efort, pentru a putea merge mai departe. În mai multe locuri era acest vîrf de munte neaccesibil; dar din partea din care noi am urcat, se putea urca destul de binişor. Şi din această parte am auzit noi după aproximativ o oră de privit împrejurimile frumoase, mai multe voci omeneşti, printre care se auzeau sunete de chinuri din partea tinerilor şi a bătrînilor şi din partea bărbaţilor şi a femeilor.

[Unique]

171. Miracole mari de vindecare pe vîrful muntelui.
Ev. Matei. 15, 30-31.                  

        Cînd a auzit Iuda Iscarioteanul aceasta, a aruncat mîinile peste chip şi a vorbit: „Nu, acest lucru este deja mult prea mult! Acum nu vin doar cîteva sute, ci mii de oameni vin şi dintre aceştia cu siguranţă că mai mulţi sunt bolnavi decît sănătoşi! Adio, tu linişte minunată a acestui vîrf de munte! Aici va fi din nou agitaţie şi iar agitaţie şi de linişte nici nu va mai putea fi vorba!“
        Spun Eu: „Ce treabă ai tu aici? La tine cu siguranţă că nu vine vreun suflet şi pe cei bolnavi tu nu va trebui să-i însănătoşeşti; dacă ţi se pare că în preajma Mea easte prea multă agitaţie şi nelinişte, atunci du-te înapoi la casa ta şi du-te şi vizitează din nou tîrgurile cu oalele tale! Atîta timp cît tu vrei să fii lîngă Mine, trebuie să accepţi cele spuse de Mine, pentru că doar Eu singur sunt un Domn pe drumurile şi în opririle Mele! Dacă Eu voi veni vreodată la tine şi te voi însoţi pe drumurile şi la opririle tale, atunci Eu mă voi subordona spuselor tale şi te voi recunoaşte ca fiind un Domn în treburile tale! Dar aici, cred Eu, că este chiar invers situaţia?!“
        Spune Iuda Iscarioteanul, mormăind în sine: „Bine, bine, - eu deschid doar puţin gura şi atunci deja totul este pe dos! Doar pot să rămîn atunci pe veci mut ca şi o stîncă!“
        Spune în sfîrşit şi Natanael, cel înţelept, aceste cuvinte: „Acest lucru ar fi în sfîrşit o mişcare înţeleaptă pe care eu am aşteptat-o deja de multă vreme de la tine. Da, să vorbească cineva la timpul potrivit, este un lucru frumos pentru acela, care are ceva de vorbit şi se pricepe să vorbească; dar pentru un prostănac este totuşi cu mult mai frumoasă tăcerea deplină!“
        În vreme ce Natanael îi mai spunea lui Iuda Isaroteanul alte vorbe înţelepte, rostite de Solomon, au ajuns deja din toate părţile pe platoul cel mare a acelui munte oameni, care erau însoţiţi de ologi, orbi, muţi, schilozi de tot felul şi alţii chinuiţi de alte boli, care numărau aproape cinci sute de persoane, iar aceştia s-au aşezat într-un cerc mare în jurul Meu şi cît şi la picioarele Mele, iar ei M-au rugat, ca Eu să-i vindec pe toţi. Şi iată, Eu i-am vindecat printr-un cuvînt pe toţi şi am spus aceste cuvinte celor vindecaţi: „Ridicaţi-vă şi umblaţi!“ (Matei 15, 30)
        De abia atunci au observat cei orbi, că ei puteau vedea aşa de bine şi aşa de curat, de parcă ar fi nou născuţi. Imediat după aceea au observat şi cei muţi şi aceştia răspundeau la orice întrebare. Doar după aceea au încercat cei schilozi şi ologi, dacă membrele lor paralizate şi în mare parte uscate erau în ordinea lor normală. Nici nunul dintre aceştia nu a putut spune: ‘Eu nu am fost ajutat pe deplin!’ În tot aceeiaşi măsură, au fost ajutaţi şi ceilalţi bolnavi.
        Atunci cînd poporul a văzut că cei muţi vorbeau, cei orbi vedeau, cei ologi mergeau drept şi toţi schilozii de toate felurile şi alţi bolnavi au devenit din nou sănătoşi, au început să se mire toţi peste măsură şi au început cu voce tare să-L laude pe Dumnezeul lui Israel. (Matei 15, 31) şi ei au rămas pînă în cea de-a trei-a zi la Mine, pe acel vîrf de munte, cu toate că deja în cea de-a doua zi ei au mîncat pînă la ultima fîrmitură mîncarea adusă de acasă.
        Aici se poate întreba bine ce a făcut acea masă de oameni timp de două zile pe acel munte. - La aceasta se poate răspunde imediat, că aceste mii de oameni de ambele sexe s-au lăsat învăţaţi şi iniţiaţi în învăţătura Mea, de Mine şi de ucenicii Mei. Dar ciudat a fost faptul, că din aceste mii de oameni nu s-a găsit vreunul, care a luat partea fariseiilor şi a cărturarilor. Chiar din contră, ei ştiau să povestească unele poveşti lăudabile, pe care ei le-au trăit la ocazii diferite cu cei din templu, dar pe lîngă aceasta, au făcut experienţa amară şi au jelit tare, că s-au apropiat de aceşti fanatici nevăzători.

172. Prezicerile Domnului despre viitorul învăţăturii Sale.

        Printe aceşti oameni mulţi se aflau şi o grămadă de greci, care se mirau la cel mai înalt grad de această învăţătură şi unul dintre ei a spus: „Da, această învăţătură se trage din fundamentul naturii! Nu există nimic pozitiv, nimic capricios, care să răsară din mintea unui om, ca el să fie un om al legii între milioanele de oameni, care trebuie să respecte legile sale, la sfîrşit s-ar afla cel mai bine dacă aceste legi ar fi respectate, ci această învăţătură conţine legi, pe care se bazează de la bun început viaţa omenească şi prin aceasta este cel mai bine, să se menţină aceasta în cele mai bune şi pure împrejurări pe veci. Aici nu se poate vedea vreun motiv propriu sau o voinţă de conducere, ci pentru fiecare este gîndită, adică pentru toţi oamenii nenumăraţi! Într-adevăr, prin această învăţătură, dacă ar fi recunoscută şi ar fi respectată, ar trebui ca acest pămînt să devină un cer!
        Dar şi acest ‘dar’ este mare, este nevoie de o cu totul altă generaţie!Gunoiul neschimbat de oameni trebuie stîrpit de pe acest pămînt, căci altfel în veci nu se va schimba în bine acest pămînt! Luxul şi comoditatea au ajuns la o treaptă mult prea înaltă, cel puternic ştie să profite din plin de omenirea săracă şi slăbită; şi din această cauză doar puţini oameni trăiesc în fericire şi din această pricină nenumăraţi alţi oameni trebuie să sufere! Şi prin aceasta reiese, că săracul drac se îndoieşte la sfîrşit de prezicerile lui Dumnezeu, cel puternic şi bogat de atîta bunăstare şi fericire uită de Dumnezeu şi urmarea este, că la sfîrşit devin amîndoi proprietatea diavolului!
        Dar, Domnul şi Învăţătorul meu, învăţătura Ta este adevărul cel mai pur dumnezeiesc, da, eu aş vrea chiar să spun: este de fapt în sine viaţa pură. Dar, din păcate, probabil că nu va fi adoptată de lumea mai înaltă neîncrezătoare în nimic, pentru că aceasta şi-a dat deja o poziţie pe acest pămînt pe drumul celor păgîni, că poate exista pămînteşte o vreme îndelungată. Adam ar fi un vagabond sărăcăcios pe lîngă un Cezar Augustus sau pe lîngă un Lucullus şi alţi mii din aceştia. ‘Aceste lucruri se pot procura doar prin Zeus, Apolon şi Mercur şi aşa mai departe; pe lîngă aceşti zei răsăriţi din fantezia omenească, se poate trăi foarte bine! La ce mai este nevoie de adevăr, pentru ce este nevoie de dragoste, bunătate, răbdare şi înţelepciune?’ Aşa vor filozofi cei puternici şi cei măreţi ai pămîntului şi învăţătura Ta  prietenoasă o vor urmări la fiecare, care o adoptă, aşa cum o oaie este urmărită de lupii înfometaţi.
        Cum va înţelege învăţătura Ta prietenoasă şi dumnezeiască acela, care are nevoie de sclavia apropiaţilor săi pentru a trăi în bunăstare? Da, Domnul şi Învăţătorul meu şi adevăratul Mîntuitor al acestei omeniri sărace, du-te, înfăptuieşte minuni, predică sclavia veşnică şi arată poporului chinuit, că doar Cezar singur are dreptul, să trăiască pe acest pămînt şi toate celelalte popoare, doar atît cît îi este pe plac lui Cezar! Mărturiseşte mai departe cu voce tare, că Cezar are dreptul de necontestat, să decidă asupra vieţii şi a morţii fiecăruia, după capriciile sale să strîngă toate bunurile şi comorile acestui pămînt, iar atunci ţie ţi se vor da haine regeşti şi Tu vei merge peste tot în majestate şi frumuseţi!
        Dar pentru că învăţătura Ta predică frăţia în general şi descrie prin fiecare om un copil al lui Dumnezeu, vei fi Tu, drag, pentru mine Învăţător sfînt, împreună cu învăţătura Ta urmărit peste toate măsurile posibile.“
        Spun Eu: „Prietene! Ceea ce tu ai grăit acum este din păcate adevărat; pe măreţii păgîni îi va costa o bătălie crîncenă, pînă cînd învăţătura Mea îşi va găsi la ei intrarea deplină! Dar cînd îşi va găsi intrarea o dată, atunci chiar acei Cezari şi regi vor fi apostolii Mei cei mai vrednici! Ei înişişi vor distruge templele de idoli şi în locul acestora vor construi casele Domnului, unde se vor întîlni toţi fraţii şi acolo îl vor cinsti pe unicul şi singurul Dumnezeu şi copiilor lor li se va preda învăţătura în acele case ale lui Dumnezeu, pe care Eu o rostesc acum spre binele actual şi veşnic al oamenilor.
        Dar acest lucru bineînţeles că nu se va întîmpla de pe azi pe mîine, ci după vremea şi în timpul cel drept; deoarece mai întîi trebuie împrăştiată sămînţa, ca aceasta să se dezvolte şi, la sfîrşit, să aducă multe roade.
        Dar faptul că învăţătura Mea, care nu va fi scutită niciodată de lumea în sine, care nu va muri niciodată, de tot felul de atacuri, acest lucru Eu îl ştiu deja cu o veşnicie înainte.
        Da, această învăţătură cît se poate de blîndă, pe care Eu o rostesc acum, va fi motivul unor bătălii crîncene, dar nici acest lucru nu va fi ocolit; căci viaţa a reieşit dintr-o bătălie profundă în Dumnezeu şi din această pricină rămîne şi este o luptă permanentă şi de aceea doar prin aceasta se poate menţine! - Înţelegi tu aceasta?“
        Spune grecul: „Domnul şi Învăţătorul meu, pentru omeni ca noi acest lucru este prea profund! Acest lucru îl înţelegi poate Tu cu elevii Tăi; dar pentru mine este ceva de neconceput, este mult prea adînc!“
        Spun Eu: „Da, da, de această părere sunt şi Eu; dar totuşi este şi va rămîne pe veci aşa cum Eu ţi-am prezis acum!“
        Chiar şi toţi ceilalţi oameni prezenţi din popor au fost miraţi la aceste cuvinte ale Mele şi mai mulţi au făcut observaţia, spunînd: „Bătrînul nostru, grecul cel înţelept, care provine din Patmos, a vorbit cît se poate de inteligent; dar s-a putut observa foarte limpede, că din acest om a vorbit doar un om. Dar atunci cînd vorbeşte acest Învăţător şi bărbat destul de tînăr, atunci aşa se pare, de parcă nu el, ci chiar Dumnezeu vorbeşte din el; şi fiecare cuvînt rostit de gura sa ajunge în inimă şi o înveseleşte pe aceasta, aşa cum înveseleşte şi un vin bătrîn.“ - Astfel de remărci au mai fost rostite de multe ori, dar mai ales în cea de-a trei-a zi, cînd poporul s-a iniţiat din ce în ce mai mult în învăţătura Mea.

173. Săturarea minunată a celor patru mii
Ev. Matei. 15, 32-39.

        Se mai poate menţiona aici, că poporul plin de bucurie şi mirare din pricina bunătăţii şi a învăţăturilor Mele, a uitat, că nu mai are nimic de mîncare şi de băut. Dar, spre seară, s-a anunţat totuşi foamea şi ei au început să se întrebe reciproc, dacă n-ar mai avea nici unul vreo provizie. Dar întrebările au fost în zadar; căci toţi cei prezenţi şi-au mîncat mîncarea pînă la ultima fîrmitură deja cu o zi înainte.
        Cînd Eu am observat acest lucru mult prea bine, am chemat Eu ucenicii şi le-am spus aceste cuvinte: „Ascultaţi! Imi pare rău de acest popor; căci deja de trei zile este în preajma Mea şi acum nu mai au nimic de mîncare. Eu însă nu doresc ca ei să plece flămînzi de la Mine şi să se prăpădească în drumul lor spre casă; (Matei 15, 32) căci unii dintre ei au venit de departe. Daţi-le să mănînce!“
        Spun ucenicii: „Doamne, Tu ştii doar că proviziile noastre au scăzut! Doamne, aici este deşert, de unde vom lua noi pîine, pentru a sătura acest popor?“ (Matei 15,33)
        După aceasta am spus Eu ucenicilor Mei: „Cîte pîini mai aveţi voi în proviziile voastre?“
        Şi ucenicii au răspuns: „şapte pîini şi mai mulţi peştişori, care încă mai sunt buni.“ (Matei 15, 34)
        Atunci am spus Eu ucenicilor: „Aduceţi pîinea şi peştii aici!“
        Şi ucenicii au mers şi au adus pîinea şi peştii. Eu însă le-am binecuvîntat pe ambele, pîinea şi peştii. După aceasta am poruncit Eu, ca poporul să se aşeze pe pămînt. (Matei 15,35) După ce s-a aşezat poporul, am luat Eu pîinea şi peştii, i-am mulţumit Tatălui, care locuia în inima Mea din belşug, pentru binecuvîntare, am rupt după aceasta ambele în bucăţi şi le-am dat ucenicilor, iar aceştia au împărţit poporului. (Matei 15, 36) şi iată, toţi au mîncat pe săturate şi după necesităţile stomacului lor şi s-au săturat într-adevăr. Nu au putut însă mînca mai mult şi au rămas aşa de multe resturi, că cu acestea s-au mai umplut incă zece coşuri mari. (Matei 15, 37) Aceia însă, care au fost săturaţi, erau patru mii de bărbaţi şi încă pe atîtea femei şi copii, care nu se mai pun la socoteală. (Matei 15, 38)
        Dar după ce poporul a fost sătul, le-am poruncit Eu tuturora ca aceştia să se întoarcă din nou acasă. Şi poporul s-a ridicat de indată, deoarece ziua se inclina deja spre seară; cu mic şi mare, bătrînii şi tinerii mi-au mulţumit şi aşa au plecat spre casă.
                 După ce a trecut jumătate de oră şi poporul a plecat, iar în afară de Mine şi de ucenici nu se mai afla nimeni pe vîrful muntelui, ne-am pregătit şi am coborît spre malul  mării, unde aştepta o corabie pentru transport. Noi toţi am fost bineprimiţi pe această corabie. Dar cînd oamenii de pe vas M-au recunoscut, s-au aplecat aceştia adînc în faţa Mea; căci ei Mă cunoşteau din Cana Galileii. Din această pricină ei nu au cerut plata transportului de la Mine, ci M-au rugat pentru ca Eu să le binecuvîntez noua lor meserie.
        Şi Eu am vorbit către pescari: „Dacă nu înconjuraţi prea mult, atunci îndreptaţi corabia la graniţa din Magdala, unde am cíteva lucruri de rezolvat!“ - şi pescarii i-au dat drumul corabiei şi imediat a început să bată un vînt favorabil care a dus corabia în scurt timp pîna la graniţa regiunii Magdala.(Matei 15, 39)

[Unique]

Iisus în regiunea  Cezarea lui Filip.
Ev. Matei. Cap.16

174. Fariseii şi saducheii îl ispitesc pe Domnul.
Ev. Matei. 16, 1-12.

        La graniţă se afla însă un mare han, unde se aflau mulţi oameni de toate felurile şi soiurile - evrei, greci, romani, egipteni, samariteni, saduchei, eseeni şi chiar şi mai mulţi farisei şi cărturari - şi cînd Eu şi ucenicii Mei am ajuns acolo, bineînţeles că mai ales fariseii şi cărturarii erau interesaţi de faptul, că cine eram  Eu şi ucenicii Mei. Dar, în seara aceasta, nu a aflat nimeni cine eram noi.
        Dar în acest loc se afla o fată, care se aflase mai devreme cu mai mulţi oameni din această regiune, pe acel munte şi ea a fost vindecată de exemele ei. Această fată M-a recunoscut, a căzut în faţa Mea în genunchi şi Mi-a mulţumit din nou pentru vindecarea ei miraculoasă. Acest lucru  a fost văzut de mai mulţi farisei şi ei au inceput să bănuiască, că Eu eram acel Iisus vestit din Nazaret.
        În seara sosirii Mele ne-au lăsat în pace, pe Mine şi ucenicii Mei; dar ei au vorbit cu saducheii întreaga noapte, cum să Mă prindă cu cuvintele şi cu faptele în ziua următoare, care era chiar o zi de după sabat.
        Cînd de dimineaţă mîncam Eu şi ucenicii Mei în linişte micul dejun şi în acelaşi timp le spuneam că aici nu vor fi prea multe de făcut, au ieşit fariseii şi saducheii din casă, au venit cu neruşinare şi plini de îngîmfare la Mine şi au început să Mă ispitească sub chipurile prietenoase şi au lăudat chiar multe fapte, pe care Eu le-am desăvîrşit, pentru ca Eu să pot să-mi dau frîu liber gurii, - dar la acest lucru ei s-au înşelat amarnic. Un saducheu a spus chiar: „Invăţătorule, iată, noi am fi înclinaţi, să te urmăm şi să devenim ucenicii tăi, dacă tu ca, copil şi fiu al lui Dumnezeu, cum deja mulţi oameni te numesc, ne-ai da din această pricină un semn din ceruri! (Matei 16, 1) Infăptuieşte în faţa ochilor noştri un miracol şi tu ne vei putea numi pe noi ai tăi!“
        Dar cînd Eu m-am uitat în inimile lor, nu am văzut nimic altceva decît cea mai înaltă răutate; fiecare cuvînt, care îl rosteau, era o minciună fină şi Eu am răspuns de aceea aşa acestor întrebări şi cereri: „Seara voi spuneţi: ‘Oh, mîine va fi vremea frumoasă; căci soarele este roşu!’ (Matei 16, 2) şi dimineaţa voi spuneţi: ‘Oh, astăzi va fi vremea urîtă; căci soarele este roşu nelimpede!’ O voi mincinoşilor! Păreri proprii puteţi să aveţi la imaginea cerului; de ce atunci nu şi marile semne ale acestor timpuri în sfera vieţii spirituale a oamenilor? (Matei 16, 3) Dacă voi aţi auzit lucruri atît de extraordinare şi voi spuneţi că înţelegeţi scriptura, nu trebuie ca voi să observaţi, că prin Mine s-a întîmplat totul, ce au spus profeţii?! Chipurile voastre le puteţi preschimba în miere şi lapte, dar inimile voastre sunt pline de mînie, pline de ură, adulter şi răutate!“          
        La aceste cuvinte se întorc ispititorii loviţi şi nu mai au curajul să-Mi adreseze încă mai un cuvînt; căci tot poporul ce s-a adunat în jurul Meu, şi-a întors privirile întrebătoare spre ei, iar lor nu li s-a părut înţelept, să mai înceapă cu Mine o altă discuţie.
        Dar după ce ispititorii au plecat, M-a lăudat poporul, că Eu le-am aşezat adevărul gol goluţ acestor derbedei sub nas.
        Eu însă nu m-am întors spre popor, care, în fond, nu făcea parte chiar din cele mai bune, ci am vorbit în treacăt spre ucenici: „Aceste specii rele şi groaznice caută un semn de la Mine, dar ei nu vor primi altul decît acelaşi care ia fost dat profetului Iona!“ (Matei 16, 4) După aceasta am plecat Eu împreună cu ucenicii şi i-am lăsat acolo cît şi pe popor, dar mai mult pe acei ispititori, am urcat în vasul care ne aştepta încă şi am ordonat ca acesta să se întoarcă înapoi acolo de unde a plecat cu o seară în urmă.
        Dar cînd în amiaza mare am trecut pe cealaltă parte printre tot felul de discuţii despre locuri şi despre oameni, unde noi am fost bineprimiţi şi cînd ne-am aflat din nou la poalele acelui munte, pe vîrful căruia cu şapte pîini şi cu mai mulţi peşti s-au săturat patru mii de oameni, de abia atunci şi-au amintit ucenicii, că au uitat la graniţa cu Magdala, să cumpere pîine; (Matei 16,5) căci deja era tîrziu amiaza şi foamea îi mîna tare. Prin urmare au decis unii dintre ei, să procure pîine de undeva din această regiune sau chiar să se întoarcă în Magdala, pentru că de aici se putea parcurge drumul cu corabia într-o oră, dacă vîntul era bun.
        Dar cînd ucenicii M-au întrebat spre a primi sfaturi, le-am spus Eu lor: „Faceţi ce vreţi! Dar aveţi grijă şi feriţi-vă de aluatul fariseiilor şi a saducheiilor!“ (Matei 16, 6) - Cînd au auzit aceste cuvinte ucenicii de la Mine, s-au gîndit în secret aşa: „Aha, acum mai este încă ceva! Este o dojană uşoară, din pricina faptului că nu am luat pîine cu noi!“ (Matei 16,7)
        Dar pentru că am observat aceste gînduri înfricoşate la ei de îndată, le-am vorbit Eu aceste cuvinte: „Oh, voi neîncrezătorilor! Ce vă frămîntă pe voi că nu aţi luat pîine?! (Matei 16, 8) Nu înţelegeţi voi încă? Nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pîini care au fost împărţite la călătoria din Ghenizaret şi cîte pîini au mai rămas acolo?! (Matei 16,9 ) Nici la cele şapte pîini de ieri care au ajuns pentru patru mii de oameni, nesocotind femeiile şi copiii şi nici aşa nu vă aduceţi aminte cîte coşuri au mai rămas?! (Matei 16, 10) Cum puteţi voi să nu înţelegeţi că nu m-am referit la pîinea pe care voi nu aţi luat-o, atunci cînd Eu v-am spus: ‘Feriţi-vă de aluatul fariseiilor şi al saducheiilor!’ (Matei 16, 11) - prin care se poate înţelege învăţătura greşită a acestor oameni, cu tot felul de metode dulci şi aparent credincioase, cu garanţii serioase şi vestiri minunate, răspîndesc ei aceasta în popor şi în secret se prăpădesc de rîs atunci cînd ei pescuiesc multe suflete proaste şi sărăcăcioase.
 Cine predică mai mult nemurirea sufletului omenesc decît saducheii, cine vorbeşte de Edenul veşnic şi de eternul chin al iadului, - şi ca persoane nu cred nici o iotă din ceea ce spun şi sunt cei mai mari păcătoşi! Înţelegeţi voi acum ce am vrut Eu să spun prin cuvîntul ‘aluat’?“ - Doar după această explicaţie au înţeles ucenicii, că nu am spus, ca ei să se ferească de aluatul de pîine, ci ca ei să se ferească de învăţătura rea a fariseiilor şi a saducheiilor. (Matei 16, 12) - Noi însă am rămas în noaptea aceasta în corabie, în care s-a aflat pentru nevoile noastre pîine şi cîţiva peşti.
        În ziua următoare am trimis Eu cîţiva ucenici spre Cezarea lui Filip, tot o cetate mică în regiunea de stăpînire greco - galileană, stituată mai departe de marea galileană. Ei trebuiau să se intereseze primii, ce părere aveau oamenii din această regiune despre Mine şi dacă aceşti oameni de aici au auzit cel puţin ceva despre Mine şi faptele Mele.
        Şi mai mulţi ucenici, care cunoşteau bine această regiune, au mers după micul dejun repede în regiunea menţionată mai sus şi s-au interesat cu hărnicie, ce părere aveau oamenii aceia despre Mine şi cît şi ce au auzit aceştia despre Mine. Ucenicii trimişi înainte s-au mirat suficient de mult, cînd au auzit, că în această regiune, în care Eu nu am mai fost niciodată, era binecunoscut numele Meu şi fiecare om ştia să povestească foarte multe lucruri despre Mine. Căci ucenicii s-au comportat aşa de parcă ei M-ar cunoaşte doar din auzite şi prin aceasta cei care au fost întrebaţi, aveau un mai mare spaţiu de joacă prin care ei puteau să povestească o grămadă de lucruri.
        Că a fost vorba la unele povestiri de nişte exagerări colosale, este uşor de imaginat; aşa s-a aflat una printre acestea, care ucenicii i-au interzis povestitorului să mai rostească vreun cuvînt în privinţa aceasta. Această povestire nu consta în nimic mai mult, decît că Eu puteam să cresc mare, cît un uriaş şi în acelaşi timp puteam să devin atît de mic ca şi cel mai mic pitic; mai era şi faptul că Eu puteam deveni foarte bătrîn şi imediat din nou tînăr. Se spune că am fost chiar şi văzut, ca fiind o femeie desăvîrşită. Da, unii dintre ei ştiau chiar mai multe; căci ei au auzit, că cu mare uşurinţă Eu îmi puteam schimba înfăţişarea în orice fel de animal doream. -
        Că au interzis aceste povestiri ucenicii, poate înţelege fiecare om îndeajuns de mult; dar cum a  fost posibil, ca astfel de absurdităţi şi altele ca acestea să apară chiar şi în acele locuri, unde Eu am învăţat şi am vindecat, este ceva, ce şi pînă în ziua de astăzi este un mister pentru unii îngeri ai cerului înalt. De acolo datează şi încurcătura a celor cincizeci de Evanghelii, care la prima întrunire bisericească de la răsărit au fost excluse, ceea ce este chiar foarte bine; căci, în fond, sunt autentice doar Evangheliile lui Ioan şi ale lui Matei şi povestea apostolilor, scrisorile şi relevaţia lui Ioan. Cele două Evanghelii, a lui Marcu şi a lui Luca, au şi acestea valoarea lor sfîntă, cu toate că se distanţează în unele fapte de Evanghelia lui Matei. - şi pentru că ştim acum aceasta, călătorim noi mai departe spre drumul evanghelic.

175. Domnul într-o colibă săracă din Cezarea lui Filip.

        În vreme ce ucenicii trimişi în faţă se ocupau de cunoaşterea regiunii şi a oamenilor din împrejurul Cezareii lui Filip, am rămas Eu pînă spre seară pe locul liber de lîngă munte; dar cu cîteva ore înaintea apusului am părăsit Eu împreună cu ceilţi ucenici acel loc, am ajuns spre seară în apropiere de Cezarea lui Filip (Matei 16, 13) şi i-am găsit pe ucenicii, care au mers înaintea Mea, într-o colibă sărăcăcioasă, a cărei locuitori cît se poate de simpli erau ocupaţi, să le pregătească cina ucenicilor obosiţi şi flămînzi.
        Stăpînii casei au întrebat de îndată pe ucenici cine eram noi şi aceştia le-au divulgat fără prea multe reţineri, că Eu eram tot acel Iisus, despre care ei au vorbit unele lucruri mai înainte.
        Cînd stăpînul casei a auzit una ca aceasta, a lăsat de a dreptul tot lucrul din mînă şi a picat în faţa Mea în genunchi, spunînd aceste cuvinte: „Ce lucru bun am înfăptuit eu sărac şi păcătos om, deoarece mi se arată atîta milostivire? O, Tu bărbat sfînt din ceruri, care ai fost trimis la noi, păcătoşii acestui pămînt! Cum te-aş putea lăuda şi slăvi eu, ca fiind un om sărac şi simplu? Ce aş putea eu să fac ca să-ţi fie pe plac?“
        Spun Eu: „Drag prieten, ridică-te şi uită-te, ca şi noi să primim o cină, constînd din pîine, peşte şi puţin vin; după aceea, îngrijeşte-te de un culcuş bun şi prin aceasta tu ai făcut deja tot ceea ce îmi doresc Eu de la tine!“
        Aici se ridică de îndată săracul stăpîn al casei şi spune cu un chip puţin întristat: „Dragule Învăţător, ce am eu, îţi dau, deoarece casei mele i s-a dovedit o astfel de onoare; căci eu ştiu, că Tu eşti un Fiu al lui David şi pe lîngă aceasta un mare profet. Pîine şi peşti am eu în cămară pentru astăzi şi mîine, dar cu vinul nu stăm prea bine, nu numai noi, ci toţi din întreaga regiune; nici în cetatea apropiată Cezarea lui Filip nu prea este vin. Suc de mure şi de zmeură am eu înr-adevăr, dar este puţin învechit şi din această pricină puţin cam acru; noi îl bem cu apă şi cu puţină miere împotriva setei. Dar cîteva oale pline de lapte acru de capră am; dacă doreşti ceva din acestea, atunci aş aduce eu imediat cîte ceva aici. Cu pîine este într-adevăr o mîncare delicioasă!“
        Spun Eu: „Atunci adu aici, ceea ce ai!Dar Eu văd, că ai mai multe damigene de vin în casa ta; dacă tu nu cultivi niciodată via, la ce bun damigenele?“  
        Spune posesorul sărac al barăcii: „Da, da, damigene am eu într-adevăr, pentru că eu am meseria aceasta; dar niciodată nu s-a aflat vreodată în acestea o picătură de vin! Eu am aproape cincizeci pentru tîrgul următor din oraş şi o bucată o vînd pentru un ban bun.“
        Spun Eu: „Du-te şi ia damigenele şi umplele pe toate cu apă!“
        Întreabă săracul bărbat din colibă: „Bun Învăţător, la ce bun să fac aceasta?!
        Spun Eu: „Prietene, nu întreba, ci ceea ce Eu îţi spun, tu înfăptuieşte, căci atunci vei fi fericit în această viaţa şi pe vecie!“
        La aceste cuvinte, bărbatul sărac din baracă şi-a strigat imediat femeia şi cei opt copii ai săi deja maturi, din care şase erau fiice şi doi fii şi cu toţii au mers să umple la fîntînă cele cinzeci de damigene. Cînd toate au fost pline, a venit şi M-a întrebat el, ce să facă mai departe cu acestea.
        Atunci am vorbit Eu aşa spre el: „Du-le pe toate în grota răcoroasă din piatră, care se află lipită de partea din spate a barăcii tale!“
        Săracul om din acea căsuţă, care în acea grotă ţinea paiele, le-a împrăştiat pe pămînt şi a aşezat damigenele pline de apă într-o ordine bună pe paie şi cînd a terminat acest lucru, a venit din nou la Mine şi a vorbit: „Domnul şi Învăţătorul meu, totul este aranjat, aşa cum tu ai poruncit! Mai trebuie făcut şi altceva?“
        Spun Eu: „Acum totul este pus în cea mai bună ordine. Du-te acum şi ia cele mai bune cupe ale tale din piatră şi umplele din una dintre acele damigeni, din care tu doreşti, dar gustă din cupa umplută, ce gust are; să aduci după aceea totul aici şi să ne spui, ce gust are apa pregătită astfel!“
        Săracul merge imediat, ia douăsprăzece cupe şi le umple pe toate. În timp ce le umplea pe acestea l-a înţepat în nas mirosul extraordinar de vin şi cînd el gustă conţinutul lichid, nu mai ştia ce să facă de atîta mirare şi a spus aceste cuvinte către unul din copiii săi care îl ajuta: „Ascultaţi, acest lucru nu poate fi înţeles de mintea mea omenească! Apa, cu care am umplut damigenele şi din care am umplut acum aceste cupe, a devenit un vin bun şi cît se poate de nobil! Gustă şi convinge-te!“
        Copiii au gustat şi nu s-au putut mira suficient de mult de acest miracol; şi cel mai bătrîn fiu a spus: „Tată, tu ştii, că eu mă descurc cu scrisul. Eu cunosc toţi profeţii şi toate faptele lor; dar o astfel de faptă nu a săvîrşit niciodată vreunul! Acest om ciudat trebuie să fie evident mai mult decît un profet oarecare!“
        Spun şi fiicele: „Da, da tată, aşa ni se pare şi nouă! Pînă la urma urmei este chiar Ilie, care se zice că se va mai întoarce încă o dată pe pămînt, pentru a-i pregăti pe oamenii pămîntului la venirea lui Mesia! Sau poate chiar El este marele Mesia?“
         Spune tatăl: „Cît şi una cît şi cealaltă sunt posibile! Hm, hm, dar cît de neaştept şi dintr-o dată s-a întîmplat acest lucru!“
        În vreme ce săracul om vorbea simulînd, vine repede femeia sa şi spune, aproape fără aer din cauza fericirii: „Veniţi, veniţi şi vedeţi ce s-a întîmplat în casa noastră! Cămara noastră este plină de tot felul de mîncăruri bune şi cu cea mai bună pîine! Acest lucru nu l-a putut înfăptui nimeni, în afară de marele Învăţător, care înainte cu o oră a venit în căsuţa noastră umilă şi a cerut de la noi ca sa-i dăm un culcuş şi o cină!“
        Spune bărbatul: „Acest lucru este de necontestat! Dar cum? Cine ne poate spune mai multe despre aceasta? Ce este el? Cine este el? Dacă spunem noi: ‘El este un profet!’ atunci este evident că noi spunem prea puţin. Dacă spunem noi: ‘El este un Dumnezeu!’ atunci probabil că noi rostim prea multe lucruri; căci Dumnezeu este doar un Duh; acesta are însă carne, sînge şi oase şi la sfîrşit se poate pune întrebarea, dacă el nu este cumva un Zeus sau un Apolon grec. Dar acum să ducem plini de umilinţă, dragoste şi mulţumire acest vin afară şi pîinea şi peştii şi tot  ce avem noi şi se poate mînca; deoarece această facere de bine este nemărginit de mare!“
        Acum vine săracul bărbat cu cupele pline şi femeia şi copiii săi aduc pîinea, peştii şi alte lucruri comestibile. Şi bărbatul se închină adînc în faţa Mea şi spune cu o voce plăcută şi umilă: „O Domnule şi Învăţătorule! Cine eşti tu totuşi, că poţi înfăptui astfel de lucruri doar prin puterea voinţei? Eu tremur de respectul cel mai înalt în faţa ta! Un om ca noi, tu nu poţi fi; dar ce şi cine eşti tu prin urmare, ca noi să te putem lăuda după măsura care ţi se cuvine?“
        Spun Eu: „Iată, dragul Meu prieten, Eu vreau să-ţi spun ceva şi din aceasta tu singur vei putea trage concluzia cea dreaptă! Dimineaţa, dacă tu vei observa, că la răsărit va fi din ce în ce mai luminat şi cerul se va roşi treptat, atunci tu spui cuvintele: ‘Soarele va răsări de îndată!’ Dar se face mai luminat la răsărit, cînd luna se apropie de acesta; dar luminii mate nu-i urmează roşeaţa dimineţii şi atunci cînd luna plină se arată pe cer şi cu lumina sa pe jumătate luminează pămîntul, nu se deschide totuşi nici o floare, pentru ca aceasta să absoarbă lumina mată şi fără viaţă!
        Masagerii înconjuraţi deja puternic de lumină, care vestesc răsăritul apropiat al soarelui şi care de fapt sunt acei norişori luminaţi, sunt cu mult mai puternici decît luna plină; dar dacă nu ar urma după aceşti mesageri soarele, atunci ar arăta întreg pămîntul aşa cum arată în partea de miază noapte a pămîntului, unde nouă luni pline nu poate acoperi pămîntul o rază de soare. Şi iată, aşa se întîmplă şi în lumea veşnică a spiritului, prin care a fost şi există materialul.
        Apar tot felul de învăţători şi profeţi şi îi învaţă pe oameni aşa şi aşa; ici şi colo mai este un strop de adevăr, dar lîngă acel strop există alte mii de miciuni şi lîngă acel strop de adevăr îşi dau şi acestea imaginea, de parcă ar fi adevărul deplin. Şi uite, toţi învăţătorii, profeţii şi învăţăturile lor se aseamănă cu raza lunii, care îşi schimbă tot timpul strălucirea şi de multe ori atunci cînd pe timp de noapte lumina sa este necesară, nici măcar nu străluceşte.
        Dar, pe lîngă învăţătorii şi profeţii falşi, sunt şi unii adevăraţi, din gura, inima şi ochii cărora străluceşte lumina lui Dumnezeu. Aceştia se aseamănă cu acei norişori înconjuraţi de strălucire, care vestesc răsăritul apropiat al soarelui; dar dacă ar rămîne doar la aceasta, la acei norişori strălucitori, adică la acei adevăraţi şi drepţi profeţi, ar arăta cu timpul în inima oamenilor exact aşa, cum arată în partea de nord a pămîntului, adică îngheţat, rece şi tot ce este, este mort. Dar adevăraţii norişori luminaţi, care merg înaintea soarelui şi după aceasta răsare şi la prima sa rază de soare, pe care o întinde pe munţii încă gri şi pe culoarele pămîntului, se trezeşte totul, plin de bucurie şi viaţă: păsările ciripesc mamei luminii şi a căldurii Psalmi curaţi, muştele şi bondarii se ridică în aerul străpuns de lumină şi zumzăiesc plini de fericire înaintea zilei şi florile cîmpiilor îşi ridică capetele minunat împodobite şi îşi  deschid gura bogată în balsamuri, pentru a sufla celui care încălzeşte lumea cel mai extraordinar miros înainte.
        Dar din această pildă cît se poate de adevărată, poţi afla tu cu uşurinţă, pentru ca tu să fii în înţelegere limpede, deoarece este nevoie să mă pui pe Mine într-un loc în inima ta, care este demn de Mine! Nici lumina stelelor şi nici strălucirea aurită de răsărit a norişorilor nu este în stare să desfacă frînghiile acestui pămînt material, pentru a-l chema în libertatea independentă; acest lucru înfăptuieşte doar soarele.
        Dar cine poate fi Acela între oameni, de vocea şi de voinţa Căruia ascultă toate spiritele prinse în materie şi se subjugă în tot ce El doreşte, - şi El este Acela, despre Care toţi profeţii au vorbit de venirea Sa?“
        Aici rămîne săracul bărbat pe gînduri şi merge încet cu ai săi în baracă, pentru ca nu cumva să ne jeneze la cină.

176. Mărturia ucenicilor despre Hristos.

         Noi am mîncat cina şi familia omului din baracă ne-a pregătit un culcuş cît se putea de bun. Dar, în casă, a vorbit el către femeia sa şi copiii săi: „Ascultaţi! Cu cea mai mare certitudine, acesta este vestitul Mesia! Adică Însuşi Iehova în carne şi oase, soarele din vecie a lumii spirituale, Căruia toţi profeţii i-au mers înainte ca nişte norişori umpluţi de lumina dumnezeiască! Da, da, acum ştiu bine, cum stau lucrurile; dar ce să facem acum?! Aproape că nu mai am curajul să vorbesc vreun cuvînt spre El, Celui mai sfînt şi etern, căruia îi slujesc nenumăraţi îngeri, bineînţeles nevăzuţi de noi, care în fiecare clipă primesc de la El porunci noi şi pe acestea le duc cu rapiditatea gîndului spre stele şi la toate celelalte capete ale lumii! Şi Acesta rămîne în noaptea aceasta în căsuţa noastră sărăcăcioasă, căruia toate cerurile veşnice şi edenurile îi ascultă poruncile!
        Oh, bucuraţi-vă şi pe lîngă aceasta minunaţi-vă tremurînd; căci El va rămîne la noi în această noapte! Şi această milă înaltă nu merită întreaga lume, dar să nu mai vorbim de căsuţa noastră cea mică, şi, pe lîngă aceasta, noi, care suntem plini de păcate!“
        Dar în vreme ce omul din baracă discuta aceasta cu familia sa, în timp ce ei pregăteau culcuşul pentru noi, i-Am întrebat Eu pe ucenici, adică pe aceia, pe care Eu i-am trimis înainte, spunîndu-le: „Cine, spun oamenii din această regiune, că aş fi Eu?“ (Matei 16, 13)
        Răspund la aceasta ucenicii care au fost întrebaţi: „Nenumăraţi spun că Tu eşti într-adevăr, Ioan Botezătorul, care a înviat din morţi. Iar alţii cred şi spun, că Tu eşti Ilie, despre care este scris, că va veni din nou pe pămînt, pentru a-L anunţa pe Mesia cel mare şi care le va striga oamenilor, ca aceştia să se căiască şi să se întoarcă spre Dumnezeu. Alţii însă cred, că Tu eşti profetul Ieremia, despre care încă există un mit în popor, că acesta va veni înaintea lui Mesia din ceruri. Ei mai spun, că Tu mai poţi fii unul dintre ceillalţi profeţi (Matei 16, 14); căci înaintea venirii lui Mesia, îi vor păşi înainte toţi profeţii! - Acestea sunt legendele principale despre Tine; dar mai există altele mulţimi, pe care le-am auzit de la oameni şi după ce ei le-au povestit, noi le-am interzis strict să mai rostească vreun cuvînt şi i-am învăţat lucruri mai bune. Dar mai mulţi cred, că tu eşti Zeus-ul captivat al grecilor.“
        Spun Eu: „Deci bine, voi Mi-aţi spus ceea ce aţi auzit; dar acum vreau Eu să aud din gura voastră, cine credeţi voi că de fapt sunt Eu. Eu nu vă întreb din pricina faptului că doresc să fiu superior vouă, ci doar cu mare seriozitate; căci Eu am obsrvat la unele ocazii, că sentimentele voastre despre fapele Mele se ating atunci de ce este lumesc, că voi prin urmare vă faceţi imediat o altă părere despre Mine în inimile voastre şi nu Mă priviţi întru totul, aşa cum ar trebui să fiu privit, atunci cînd Eu înfăptuiesc un miracol! De aceea spuneţi-Mi o dată deschis, cine credeţi că sunt Eu, care este părerea şi conştiinţa voastră limpede şi în realitate!“ (Matei 16, 15)
        Aici rămîn pe gînduri toţi ucenicii şi nu ştiau, în afară de Simon Iuda, ce să-Mi răspundă la această întrebare. - Iuda Iscarioteanul a vorbit spre Toma: „Acum vorbeşte! Tu eşti doar întotdeaauna deştept şi înţelept! Ar trebui să fie pentru tine o mică glumă, ca să găseşti un răspuns valabil la întrebarea Învăţătorului!“
        Spune Toma: „Vorbeşte tu, dacă eşti aşa de înţelept! Pentru mine este Acela, care se dă în faţa noastră de mult timp! El nu spune niciodată altceva despre El doar: ‘Eu sunt un Fiu al omului şi Dumnezeu este Tatăl Meu, cît şi al vostru!’ Dacă aceasta este mărturia Sa, ce altă mărturie putem noi să dăm în adevăratul sens al dreptăţii din noi înşine? El înfăptuieşte bineînţeles lucruri, care de la Moise şi alţi profeţi nu a desăvîrşit vreodată un om. Doar dacă privim noi aceasta în lumina cea dreaptă, atunci noi vom găsi, că este totuşi Duhul lui Dumnezeu, prin care acesta înfăptuieşte printr-un om ales şi pur! Dar Duhului lui Dumnezeu îi va fi tot una, dacă printr-un om ales mişcă sau distruge munţii, sau dacă le lasă un cuvînt mic rostit de profeţi, ca acesta să se înfăptuiască!“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Tu crezi că El este doar un profet?“
        Spune Toma: „Da, sigur şi El este cel mai înalt, care a fost vreodată purtat de acest pămînt, - care de fapt nu este lucrare Sa, ci este lucrarea lui Dumnezeu! Căci doar Dumnezeu singur, poate trezi un om ca acesta să devină profet, aşa cum a făcut cu Samuel, care încă a fost un copil şi cum El, adică doar Dumnezeu, l-a schimbat pe măgarul aparentului profet Bileam într-un adevărat profet şi prin măgar l-a schimbat şi pe acel Bileam. Dacă aceasta înţelegem noi bine şi mărturia, care Iisus Însuşi şi-o dă, adică, că el este doar un Fiu al omului, cu toate că puterea dumnezeiască, care se află în el în abundenţă, există şi se exclamă ca fiind din cînd în cînd Eu-l dumnezeiesc, atunci, după părerea mea, noi nu putem să-i dăm altă mărturie, decît ceea ce el crede că este! Prin urmare, este un fiu dumnezeiesc exemplar, aşa cum suntem şi noi, chiar dacă nu în gradul ridicat cum este el.“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Dar vorbele acelea din care se înţelege că mulţi îl cred că el este vestitul Mesia şi romanii şi grecii mai buni îl văd ca pe singurul şi atotputernicul Dumnezeu?!“
        Spune Toma: „Aceştia au şi ei dreptatea lor; căci puterea lui Dumnezeu, care se află în El, este doar singurul şi adevăratul Mesia şi fără multe alte cuvinte este chiar Iehova Însuşi.“
        Cu această explicaţie se mulţumeşte şi Iuda Iscarioteanul şi Eu, cu toate că am auzit aceste cuvinte, nu am spus nici un cuvînt la toate acestea.
        Petru a observat însă tăcerea Mea, s-a ridicat în picioare şi a spus: „Doamne, eu observ şi între fraţi, că există păreri didferite despre Tine! Dă-mi din această pricină voie, ca Eu să rostesc limpede şi pe înţelesul tuturor mărturia mea despre Tine!“
        Spun Eu: „Fă aceasta! Cum sună prin urmare cuvintele tale?“
        Spune Petru, respectiv, Simon Iuda: „Din adîncurile inimii mele eu recunosc cu vocea tare în faţa lumii: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!“ (Matei 16, 16)
        Spun Eu către Petru: „Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona; nu carnea şi sîngele tău ţi-a relevat aceasta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri! (Matei 16, 17)
        Dar Eu îţi spun acum pentru totdeauna: Tu eşti Petru, o stîncă; pe această stîncă Eu Imi voi zidi biserica şi porţile iadului nu o vor birui! (Matei 16, 18) şi Eu vreau să-ţi dăruiesc cheile din împărăţia cerurilor! Tot ce tu vei lega pe acest pămînt, va fi legat şi în ceruri şi tot ceea ce vei dezlega pe pămînt, va fi dezlegat şi în împărăţia cerurilor!“ (Matei 16, 19)
        Dar Petru a spus: „Doamne, eu îţi mulţumesc pentru această milă înaltă, cu toate că eu nu mă simt demn pentru aceasta, deoarece am fost şi încă mai sunt un păcătos mare; dar ce are de-a face cu legatul şi cu dezlegatul, recunosc deschis, că eu nu înţeleg şi nu ştiu, cum să pricep aceasta. Tu ai putea să-mi limpezeşti puţin aceste lucruri, dacă ai dori Tu aceasta!“
        Spun Eu: „La timpul potrivit, totul îţi va fi foarte limpede; dar pentru moment vă interzic cu stricteţe, ca înainte de vreme să nu spuneţi cuiva, că Eu sunt Iisus, adevăratul Hristos!“ (Matei 16, 20)
        După această discuţie importantă, întreabă Matei, scribul, dacă el ar putea să scrie acestea.
        Spun Eu: „Miracolul de aici tu nu-l vei însemna şi nu trebuie să aminteşti de discuţia între Toma şi Iuda Iscarioteanul; dar vei scrie ce este mai important şi ce am vorbit Eu acum cu Petru. Scrie tu tot timpul aşa, cum Eu îţi voi aşeza cuvintele în inimă şi atunci totul va fi bine şi adevărat!“ - Cu aceste cuvinte a fost şi scribul împăcat şi a mers în scurt timp să se odihnească; noi însă am rămas la masă pînă la miezul nopţii şi oamenii casei au venit şi ne-au ţinut companie, care a fost una cît se poate de plăcută.
       
177. Posesorul barăcii Marcus povesteşte grozăviile templului.

        Omul din baracă, pe numele lui Marcus, a ştiut să ne povestească foarte multe lucruri despre farsei şi cărturari. Printre altele a vorbit el despre cruzimea celor din templu şi cum aceştia deveneau pe loc duşmanii de moarte, dacă bănuiau doar în unul sau altul vreo arteră profetică! Se mai spunea că astfel de oameni erau ucişi în secret! Ei erau învitaţi cu prietenie, primeau o onoare după cealaltă şi din prietenie pură li se strîngeau mîinile. Dar dacă ajungeau în odăile din spate ale templului, atunci pentru aceştia se termina lumea aceasta; căci nici unul nu mai zărea lumina zilei! Este, vorbeşte mai departe Marcus, de neînţeles, cum putea Dumnezeu să privească asemenea grozăvii. În Sodoma şi Gomora a fost rău, dar în comparaţie cu aceasta, cum stau lucrurile acum în Ierusalim, a fost Sodoma şi Gomora, ca şi o picătura în comparaţie cu marea întreagă; şi, totuşi, Dumnezeu a distrus aceste cetaţi cu foc din ceruri, cu toate că Avraam s-a rugat de mai multe ori să nu facă aceasta! Dar acum la masa aceasta de grozăvii de toate felurile, care sunt înfăptuite în Ierusalim zi de zi, se comportă Dumnezeu, Domnul, de parcă nu ar ştii nimic şi nu se mai îngrijeşte deloc de omenirea întreagă! Ce motive ar putea avea toate acestea?!
        La această întrebare cît se poate de bună răspund Eu cu aceste cuvinte: „Prietene, Dumnezeu ştie tot ce se întîmplă aici! El cunoaşte toate grozăviile fără număr ale fariseilor şi ale cărturarilor; dar de aceea am venit doară Eu în lume, ca aceste specii de vipere să umple măsura prin Mine a grozăviilor lor; şi cînd aceasta se va întîmpla, atunci vai de aceste specii!“
        Spune Marcus: „Da, Doamne, Învăţător şi prietenos binefăcător al oamenilor! Chiar dacă Tu ai puterea, cu o suflare să sufli o mie de oameni într-o altă lume, eşti totuşi de compătimit, dacă ţi-ar veni vreodată idea, să te laşi văzut în Ierusalim şi să înfăptuieşti acolo minuni! Eu îţi sunt ţie un om cît se poate de modest, dar înţeleg totuşi cîte ceva, de care nici un fariseu nu ar visa vreodată; dar eu sunt pe lîngă aceasta atît de descurcăreţ şi joc în faţa fariseilor, cu care eu mă întîlnesc adeseori, un drac atît de prost, că ei nici măcar nu bănuiesc, că eu posed vreo cunoaştere secretă.
        Pentru că deja mă cunosc de multă vreme şi cred că sunt un împiedicat prost şi sunt de părerea, că mi s-ar putea arăta o piatră şi un chip şi eu nu le-aş putea deosebi, mă lasă deseori să privesc în spatele secretelor lor negre! Şi acolo am văzut deja lucruri, despre care eu trebuie să spun deschis, că de cîteva ori am început să nu mai cred deloc în existenţa lui Dumnezeu! Căci eu m-am gîndit în sinemi aşa: ‘Dacă există un Dumnezeu atotputernic, cît se poate de înţelep, drept şi bun şi îi pasă de omenire, aşa cum ne învaţă scriptura, atunci Lui îi este imposibil să privească la aceste grozăvii! Nu există un Dumnezeu! Omul este după Platon un urmaş al mamuţei din privinţa trupului şi din privinţa sufletului se aseamănă cu bestiile rele. De aceea, în vîrful orcărei comunităţi trebuie să se afle un înţelept şi bun Samson, care animalului alcătuit, pe numele de om, îi şterge cu toiagul de pedeapsă pe partea animalică şi îl îmblînzeşte după ani de zile, ca acesta să devină măcar pe jumătate om!’
        Cu astfel de gînduri şi altele mai rele s-a ocupat mintea mea, atunci cînd mă întîlneam cu faptele groaznice şi secrete ale acestora, care au fost cu drept descrişi de tine ca fiind nişte vipere! De aceea, cum am spus, Doamne şi Învăţătorul meu, dacă tu vrei să pleci cît mai repede şi în cel mai crunt fel de pe această lume, atunci du-te spre Ierusalim şi Tu vei afla, că eu ţi-am spus adevărul deplin, fără a fi vreun anume profet!
        Ca să-ţi spun doar o mică parte secretă despre sfinţenia gunoiului din templu, care întrece cea de-a mia parte, îţi povestesc eu acum doar pe scurt ce mi s-a întîmplat mie, nu cu mult timp în urmă. Dar cum au ajuns aceste vipere la asemenea gînduri diabolice, nu imi este mie cunoscut. Satana cu siguranţă că nu le-a dat impulsul, - căci atît de departe nu poate ajunge răutatea acestuia!“

178. O poveste din templu.

        (Marcus): „În partea din-dărăt a aşa zisei Asia Mică, o regiune locuită de oameni, în care majoritatea femeilor sunt sterpe. Ce poate să poarte vina, nu pot să-ţi spun. Pe lîngă aceasta este un lucru cert, că, dacă aceste femei se culcă cu evrei sau samarinieni, rămîn la fel de grele ca şi femeile noastre. Deci, fariseii, care îşi trimit diabolicii apostoli în toată lumea, au cunoscut deja de multă vreme acele femei sterpe şi de mullte ori au călătorit în stilul caravanelor în acel loc, pentru a le lăsa grele pe acele femei! Era într-un anume fel un gest de prietenie bine plătit. Dar nu a rămas la acest gest, pentru că, cu timpul acei bărbaţi din mica Asie au început să recunoască, că ei au fost înşelaţi amarnic; căci femeiile lor nu au rămas în adevăratul sens al cuvîntului grele în acel loc de însămînţare, care a fost construit de misionarii din Ierusalim, la graniţa acestei comunităţi, cu mulţi ani în urmă, ci acei misionari au cumpărat aici, cît şi în Iudea copii nou născuţi, i-au adus în acel loc, unde frumoasele şi corpolentele femei, chiar dacă acestea nu puteau să rămînă însărcinte, rămîneau în acel loc zece luni de zile. După trecere acestui timp de zece luni, în care o femeie se culca aproape pînă la moarte cu apostolii templului, i se aducea femeii un astfel de copilaş cumpărat şi aceasta într-un fel atît de înşelător, că chiar şi acea femeie credea, că acel copil primit era al ei! Dar, cum am mai spus, cu timpul şi-au dat seama bărbaţii acelor femei frumoase de această înşelătorie şi acest fapt s-a întîmplat printr-un samarinean cinstit, care le-a arătat celora din mica Asie, ce lucruri diabolice înfăptuiau apostolii credincioşi din cetatea Ierusalim.
        Atunci au venit bărbaţii comunităţii înşelate la acei ‘apostoli’ în locul de însămînţare şi le-au spus acestora, cu seriozitate, ce au auzit de la cetăţenii Sihar-ului şi chiar şi femeile însămînţate le-au mărturisit aceasta!
        ‘Apostolii’ însă, care erau unşi cu toate balsamurile minciunii, au găsit de îndată o scăpare sănătoasă, i-au înscris pe samarinieni bărbaţiilor înşelaţi dintr-o astfel de parte, că acei samarinieni, care de mult sunt nişte fugari blestemaţi de Dumnezeu prin evrei, sunt chiar ei aceia care poartă toată vina şi din pricina lor toate femeile sunt sterpe.
        Prin aceasta au căzut samarinienii buni într-un complot dublu şi aceasta în primul rînd din cauza că fariseii i-au denunţat şi i-au bănuit în faţa acelora din mica Asie şi în al doilea rînd din partea bărbaţiilor acelor femei sterpe, care după explicaţia fariseilor au început să creadă, că samarinienii erau tot felul de vrăjitori răutăcioşi şi de mulă vreme ei au pricinuit celora din mica Asie un blestem, pentru că acolo a fost omorît cu pietre un samariniean o dată din cauza faptului că s-a culcat cu o femeia de acolo. Dar ei, adică fariseii, ştiau un mijloc, prin care femeile măritate cu bărbaţi, puteau să primească acest mijloc în schimbul unei plăţi bune! - Acum, drag şi bun Învăţător, vine adevărul, respectiv ceea ce este diabolic, la lumina zilei!“
        Spun Eu: „Povesteşte mai departe aşa! Nu ar fi necesar pentru Mine, dar cu atît mai mult pentru ucenicii Mei, ca ei să afle acesta.“
        Marcus povesteşe mai departe, spunînd: „Din ce constă mijlocul acela care a fost menţionat de apostolii din Ierusalim în schimbul unei plăţi mari, pentru ca femeiile din mica Asie să rămînă grele? După sfatul înţelept al ‘apostolilor’ nu constă în nimic altceva: cei din mica Asie trebuie să-şi procure sîngele copiilor samarinieni şi pe acesta să-l beie în starea proaspătă sau acesta poate să fie uscat şi pulverizat, atunci cînd au devenit femei şi ca fiind acestea, să-l bea înainte ca ele să fie însămînţate; acest lucru ar distruge puterea de vrăjitorie a samarinienilor şi femeile nu ar mai fi sterpe! - Dar cum să ajungă la sîngele copiilor samarinieni? - În schimbul unei plăţi şi unei vorbe bune se vor ocupa apostolii din templu!
        Contractul a fost făcut şi respectiv acceptat de cei din mica Asie. Dar ce s-a întîmplat după aceasta şi ce se mai întîmplă şi astăzi? Fariseii au început o adevărată vînătoare, cum şi unde puteau ei, împotriva copiilor samarinieni şi aceasta încă mai continuă şi în ziua de astăzi.
        Astfel de copii, de la vîrsta de unul şi pînă la doisprăzece ani, sunt duşi într-un astfel de loc de însămînţare, acolo sunt hrăniţi bine un anumit timp, mai ales cu mîncare hrănitoare, care este folositoare la înmulţirea sîngelui. Dacă se arată că un astfel de copil este plin de sînge, atunci este acesta dezbrăcat, este dus în cămara de tăiere şi acolo este predat călăilor. Aceştia îi leagă copilaşului nefericit cu sfori rezistente lîngă trup, mîinile şi picioarele, atunci îl leagă pe acel sărac copil de un lemn, care se află în mijlocul unei văni şi pe lîngă aceasta îi leagă ochii şi acestor săraci, care strigă pînă la cer le taie în această stare venele principale de la mîini şi de la picioare. În timp ce săracii copii sîngerează aşa pînă la moarte şi bineînţeles după cîteva clipe devin nişte cadavre, lasă ‘apostolii lui Dumnezeu’, din Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, să se întîmple aceasta fără vreo tragere de inimă. Cadavrele neînsufleţite ale acestor copilaşi omorîţi se ard în cuptoare special amenajate şi sîngele lor astfel cîştigat se vinde proaspăt sau în starea uscată explicată mai înainte pentru scopul bineştiut. Iadul cu siguranţă că a binecuvîntat acest mijloc diabolic; căci femeile, care savurează acest sînge, rămîn într-adevăr însărcinate!
        Pentru aşa ceva ar trebui ca bunul Dumnezeu, dacă nu este o fabulă veche evreiască, să găsească totuşi un alt mijloc; dar de sus pînă în clipa de faţa, nu vrea să se mişte absolut nimic! Dumnezeu poate în linişte să se uite la aceste grozăvii fără nume, aşa cum a putut să privească acum treizeci de ani în Ierusalim, cum printr-o lege tiranică copiii de sexul bărbătesc de la unul pînă la doisprăzece ani au fost masacraţi într-o singură zi şi acest lucru s-a întîmplat în cel mai crunt fel de pe lume!
        Dumnezeu este cît se poate de bun, înţelept şi milostiv, cum eu am putut să învăţ aceasta din scriptură; dar dacă eu, care cunosc aceste grozăvii, privesc aceste lucruri în lumina cea strălucitoare, nu pot să nu mă gîndesc la faptul, că ori nu există un Dumnezeu, sau, dacă exista Unul, nu se sinchiseşte de fel de aceşti oameni ai pămîntului! Poate cineva să privească aceasta cu ochi răi? Cu siguranţă că nu un om prietenos ca mine şi nici un Dumnezeu! Căci în pieptul meu încă bate o inimă, care este plină de dragoste pentru această omenire săracă!
        Dar dacă în Tine, o Domnule şi Învăţătorule, se ascunde ceva dumnzeiesc, atunci înfăptuieşte Tu în acest domeniu un miracol şi distruge şi stîrpeşte aceşti pui de vipere! Eu nu mă îndoisesc în vreun fel, că ţie nu ţi-ar fi posibil aceasta; căci ce am văzut eu astăzi de la Tine, este mai mult decît o dovadă sigură, că ţie, dacă doreşti, nu îţi este nimic imposibil! Deoarece Tu pari să fii mai mult decît toţi profeţii la un loc!“

179. Supărarea ucenicilor din pricina povestirii din templu.

        Spun Eu: „Prietene! Ceea ce tu îmi povesteşti, nu este nici măcar o mică frîntură din ceea ce Eu ştiu şi pot vedea; dar ţie îţi lipseşte cunoştiinţa despre adînca ordine dumnezeiască şi aşa tu acuzi cu puţină dreptate neglijenţa lui Dumnezeu. Dar pentru că tu posedezi o inimă exemplar de dreaptă şi de bună, vreau Eu să rămîn şase zile întregi la tine şi la ai tăi şi în acest timp Eu îţi voi da lămuriri drepte la totul, ce pentru tine înseamnă încă întuneric. - Dar pentru că este aproape deja miezul nopţii, să ne îndreptăm spre culcuşurile destinate nouă!“
        Spun ucenicii: „Doamne, astăzi ne este tot una dacă noi rămînem treji pe culcuşurile noastre sau dacă rămînem în aerul liber; căci povestirea prietenului nostru Marcus ne-a răpit somnul în totalitate, aşa că noi pentru nimic în lume nu mai suntem capabili să adormim! Într-adevăr, fiecare picătură de sînge din venele noastre clocoteşte de furie şi mînie împotriva acestor bestii înfometate de oameni, care reies din templu! Într-adevăr, în aceste împrejurări ne-ar fi fost cu mult mai bine dacă nu ne-am fi născut vreodată! Doamne, lasă de îndată să ploaie din ceruri foc peste aceste bestii groaznice! Căci ceea, ce am auzit noi acum, întrece în mare parte tot ce este mai rău de auzit de la această omenire bestială!“
        Spun Eu: „Chiar din această pricină trebuie să dormiţi peste această furie dublă! Mîine, cînd veţi fi mai treji şi sîngele vă va fi mai liniştit, vom putea mai uşor să ajungem la o judecată bună!“ - La aceste cuvinte ale Mele, merg toţi fără prea multe cuvinte să se odihnească.
        Dimineaţa următoare a venit repede, Eu şi ucenicii ne ridicăm de îndată, de pe culcuşurile noastre făcute după posibilităţi .
        Cînd noi am ajuns în aerul liber, a început să vorbească Simon Iuda: „Doamne, eu am dormit un timp bun; dar povestirea gazdei noastre Marcus nu vrea să-mi iasă din gînd. Nu, acest lucru este de neimaginat! Aşa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată! Într-adevăr, cîteodată nu pot să înţeleg răbdarea şi înţelegerea Ta lungă! Cînd mă gîndesc, cum, cîteodată, cu noi, care suntem agăţaţi de Tine ca părul de pe trup, eşti atît de scurt şi înainte ca noi să putem înţelege, ne pedepseşti Tu cu cuvinte sau cu o privire, ca după aceea să nu mai avem aşa uşor curajul, să te întrebăm ceva cu voce tare; dar la astfel de grozăvii Tu te poţi uita nenumărate decenii şi ele nici că te-ar jena! Unde unul ca noi aproape că se poate lepăda de pielea sa, acolo tu poţi să priveşti în linişte; dar unde gîndul şi ochiul nostru nu poate sau vede doar foarte puţine, eşti deodată cu totul prezent şi te comporţi, de parcă ar depinde bunăstarea întregii creaţii de acest lucru minor!
        Iată Doamne, acestea sunt lucruri, care nouă ne este imposibil ca să le înţelegem; şi Marcus nu are chiar aşa mare nedreptate, dacă gîndeşte aşa despre Dumnezeu, cum s-a exprimat aseară atît de sincer. Cu siguranţă că este adevărat, că Tu, o Doamne, pe toţi martirii îi răsplăteşti şi îi vei răsplăti o veşnice pentru suferinţele lor scurte, pe care au trebuit să le îndure pe acest pămînt - dar cu toate acestea este un lucru disperat de amar, să fii torturat doar din voinţa unor oameni răi peste limitele naturale! Şi Doamne, acele minute de chinuri devin pentru acel chinuit o mică eternitate!“
        Spun Eu: „Eu v-am spus deja ieri - cît şi lui Marcus, că acest lucru vă voi spune mai amănunţit la şederea aceasta; aşteptaţi, pînă cînd va fi timpul şi după aceea totul va fi suficient de luminat pentru voi! Dar acum mergeţi mai bine şi ajutaţi-l pe Marcus să-şi aducă captura sa de peşte la mal; căci el a mers deja de dimineaţă la lucru şi Eu i-am binecuvîntat ziua. De aceea mergeţi şi ajutaţi-l să aducă peştii mulţi şi buni la mal şi să-i aşeze pe aceştia în lăzile de peşte!“

180. Prinderea binecuvîntată de peşte. Despre gunoiul din templu.

        La aceste cuvinte au mers toţi ucenicii şi l-au ajutat pe Marcus şi pe copiii săi din răsputeri. Cei doi băieţi erau tineri şi puternici, dar cele patru fiice împreună nu erau aşa de puternice ca unul din cei doi fii.
        Cînd toţi peştii au fost bine adăpostiţi cu ajutorul ucenicilor, a venit Marcus la Mine, iar Eu stăteam pe o bancă drăgălaşă şi modestă, spunîndu-Mi, încă plin de sudoare: „Domnul şi Învăţătorul meu! Tu poţi spune acum ce vrei şi eu totuşi sunt de părerea fermă, că tu eşti astăzi cauza prinderii mele bogate de peşte şi pe lîngă aceasta un fapt cît se poate de minuat şi nemaiîntîlnit, aşa cum Tu ai fost ieri cauza celor cincizeci de damigene pline cu cel mai minunat vin, iar din pricina aceasta am venit cît am putut de repede pentru a-ţi transmite cele mai profunde mulţumiri. Şi prin aceasta eu îţi mulţumesc, ţie, o Doamne şi Învăţătorule, cu inima cea mai mişcată şi plină de mulţumire pentru toate faptele enorme şi minuate, pe care Tu, o Doamne, le-ai înfăptuit pentru mine şi ai mei!
        Eu am întins astăzi plasa de capturare, care are o lungime de o sută cincizeci de coţi şi o adîncime dreaptă de şapte coţi şi iată, toate spaţiile mrejei au fost pline de peştele cel mai gustos şi minunat! Şi acum sunt cît se poate de pline cele zece recipiente mari, cu peşti frumoşi, pe care noi doar dintr-o singură mişcare i-am tras pe toţi la mal! Dacă ţi-ar fi pe plac, atunci aş lăsa ca cîteva bucăţi să fie pregătite pentru micul dejun; în aceste lucruri este femeia mea o artistă minunată!“
        Spun Eu: „Fă aceasta; căci Eu doresc! După aceea poţi să trimiţi prin copiii tăi mai multe lăzi pline în cetatea apropiată Cezarea lui Filip şi ei vor cîştiga bani cît se poate de buni!“
        Marcus se închină adînc, merge după aceea repede în bucătărie la femeia sa şi porunceşte să se pregătească micul dejun, iar femeia şi cele cinci fiice ale ei s-au pus de îndată la treabă. Cei doi fii ai săi însă, au umplut două lăzi pline cu peşte minunat, deoarece ei şi-au mîncat deja micul dejun cu ceva vin şi aşa aceştia au mers spre oraşul care nu se afla la o depărtare mai mare de o oră.
        Cînd aceştia au ajuns în mijlocul tîrgului cu căruţa lor, în faţa căruia se aflau doi măgari, au apărut deja o grămadă de cumpărători şi în cîteva clipe aceştia au cumpărat totul, la un preţ foarte bun; căci astfel de peşti extraordinari costau deja la acea vreme un bănuţ  bun. Şi pentru că cei doi au luat cu ei aproape două sute de bucăţi, au primit ei şi două sute de bănuţi, care pe timpul acela era mai mult decît două sute de taleri. (Pe timpul lui Lorber) După cîteva ore au venit aceşti cu bani mulţi, căruţa şi lăzile goale acasă şi i-au înmînat tatălui Marcus banii, care a avut o mare bucurie şi şi-a lăudat fiii.
        Fiii însă l-au întrebat pe tatăl lor, dacă ar putea să mai meargă încă o dată în oraş, deoarece mulţi, care au mai vrut să cumpere, nu au mai primit peşti. Tatăl lor le-a permis aceasta şi ei au umplut din nou lăzile şi au vîndut  la acest de-al doilea drum mai bine şi mai repede toată marfa lor, decît cum s-a întîmplat de prima dată.
        Marcus însă nu ştia ce să facă de atîta mulţumire; căci el a fost ajutat de la o ananghie, care a durat deja ani întregi.
         Dar în vreme ce cei doi fii ai săi au dus de primă oară peştii în oraş, am mîncat noi douăzeci de peşti la micul dejun şi nu a lipsit pe lîngă aceştia pîinea şi vinul cel bun. Noi am mai vorbit despre unele lucruri, dar subiectul principal a rămas totuşi slujitorii principali ai templului şi fiica cea mai în vîrstă a lui Marcus, o fată de nouăsprăzece ani, ne-a arătat o oală veche, care era pe jumătate umplută cu gunoiul din templu şi a întrebat, dacă acest gunoi, după vorbele vînzătorilor insistenţi, ar spori pămîntul şi grădinile în acel fel cît se poate de neimaginabil.        
        La aceasta au început să rîdă toţi ucenicii Mei, cărora nu le era necunoscută această înşelătorie şi Toma a spus aceste cuvinte: „O, ce ruşine! Acest lucru îl practică aceşti slujitori ai Domnului aproape de cincizeci de ani. Cîţiva preoţi supremi s-au împotrivit acestui lucru, dar prea multe lucruri nu au rezolvat; căci acest gunoi îi aduce un benificiu templului anual de cel puţin două mii de bănuţi. Oamenii sunt însă destul de orbi şi la sfîrşit cred într-adevăr, că prin acest gunoi sunt binecuvîntate pămîntul, cîmpia şi grădina lor!“
        După aceste cuvinte spune fiica cea mai în vîrstă: „O, dragă prieten, nu aşa! Cei mai mulţi oameni nici nu mai dau crezare acestei înşelătorii; dar ce putem face? Dacă nu cumpărăm de la vînzători acest gunoi, atunci am putea avea de-a face în scurt timp cu tot iadul. Pe lîngă aceasta sunt vînzătorii acestui gunoi aşa de insistenţi şi cruzi şi barbari, că la sfîrşit cu mare drag cumperi acest lucru de la ei, doar pentru a putea scăpa de specia lor. Dacă aruncăm acel gunoi în faţa ochiilor lor în apă, atunci nici nu-i mai interesează şi ei îşi continuă liniştiţi drumul; căci ei ştiu foarte bine, că după trecerea unui an vom cumpăra din nou de la ei acest gunoi din templu.“
        Spune Petru: „Da, da, înşelătoria, minciuna şi neadevărul sunt calităţile acestor slujitori ai templului, care pe lîngă toate se mai numesc şi slujitorii lui Dumnezeu! Chipuri omeneşti au ei, dar interiorul lor este din iad! De ce, o Doamne, permiţi şi rabzi aceasta, acest lucru îl poţi ştii doar Tu şi în afară de Tine nimeni altul de pe acest pămînt!“
        Eu însă spun aceste cuvinte către toţi cei prezenţi: „Să lăsăm aceasta deoparte, este aproape prînzul! Ziua este frumoasă şi nu este chiar atît de cald; de ce să nu mergem puţin prin aceste împrejurimi şi să căutăm, dacă nu există undeva un locuşor, de unde putem vedea foarte bine aceste ţinuturi minunate. Un astfel de loc noi îl vom aranja şi acolo putem să vorbim tot felul de lucruri pe parcursul şederii noastre.“
        La aceasta spune Marcus: „Doamne, chiar aici la cîteva sute de paşi deasupra barăcii mele, şi, de fapt, deasupra grotei, lîngă care este sprijinită casa mea, se află pe proprietatea mea mică un astfel de locuşor, cum Tu îl doreşti; vîrful dealului este împodobit cu un pom vechi de castane, în jurul căruia am construit o bancă cît se poate de confortabilă. De pe această bancă este cea mai frumoasă privelişte peste întreaga regiune îndepărtată. Întreaga cetate Cezarea lui Filip şi peste marea întinsă, atît cît ochiul omenesc poate vedea. În zilele senine se poate vedea pînă spre Ghenizaret şi mai departe pînă la Chis şi chiar Sibarah-ul spun unii că l-au văzut; dar pentru aceasta sunt ochii mai prea slabi şi eu nu pot defini acel loc, - dar pînă spre Ghenizaret şi alte locuri pot vedea totul cu uşurinţă şi din belşug.“
        Spun Eu: „Deci aşa, atunci noi vom alege acest punct pentru a petrece timpul cît se poate de folositor. Condu-ne pînă acolo!“
        Marcus, omul din baracă, ne conduce pe un drum îngust dar nu chiar încomod la acel locuşor, care într-adevăr nu lăsa nimic de dorit; se putea vedea spre Cezarea lui Filip şi tot aşa se putea vedea Marea Galileii şi o grămadă de alte sate.

[Unique]

181. Marcus şi vînătorii farisei de-a zece-a parte.

        Dar în acelaşi timp am observat noi cum mulţi farisei din cetatea Cezarea lui Filip veneau cu hărnicie spre baraca săracă a lui Marcus. Spune Matei, tînărul vameş din Sibarah, care deja o dată la Capernaum, cînd un bolnav a fost vindecat, care a fost adus la Mine printr-o gaură din acoperiş şi prin tavanul casei din cauza populaţiei, a vorbit cu fariseii răutăcioşi: „Aceste vipere, au fost probabil înştiinţate de şederea Ta aici! Dar prin cine? Probabil că doar fiii lui Marcus ne-au divulgat prezenţa, atunci cînd aceştia au fost în cetate!“
        Spune bătrînul Marcus: „Acest lucru poate fi posibil; căci pe cît de cuminţi pot fi fiii mei, au totuşi o trăsătură rea, care constă în faptul că le place foarte mult să vorbească şi prin aceasta de multe ori au pricinuit destul de multe discuţii. Eu voi merge de îndată şi îi voi întreba.“
        Spun Eu: „Rămîi tu din această cauză aici! Căci nici fiii şi nici vreun alt om din aceste împrejurimi nu M-a trădat, ci ei au venit doar din cauza peştilor aici, la tine; ei doresc un dar, de aproximativ o sută de peşti, pe care ei i-au văzut în oraş, dar nu au cumpărat nici unul. Tu ştii mult prea bine, că ei pot lua de peste tot a zece-a parte, de ori unde este posibil; şi prin urmare o aşa mare captură de peşte este un lucru măreţ şi ei sunt de părerea că au dreptul, să ceară din aceasta a zece-a parte. Du-te de aceea şi dă-le o sută de peşti şi ei te vor lăuda şi vor lua acei peşti şi după aceasta vor pleca de îndată în linişte înapoi în oraş!“
        Spune Marcus: „Dar cum vor putea ei transporta o sută de peşti?“
        Spun Eu: „Din această pricină tu nu trebuie să-ţi faci griji, la acest lucru se vor gîndi ei. Uită-te atent, deoarece au venit deja mult mai aproape şi tu vei putea vedea cu uşurinţă în mijlocul lor un animal de povoară; spatele acestuia este deja pregătit cu tot ce este necesar pentru transportul înapoi al acestor peşti.“
        Marcus se uită mai atent la caravana mică, care se apropie de casa sa şi observă cu uşurinţă, ceea ce Eu i-am arătat şi spune aceste cuvinte: „Doamne, aşa este, cum Tu ai spus mai înainte! Dar acum mă duc eu jos şi le voi pregăti cei o sută de peşti într-o vană, ca aceştia să fie gata atunci cînd ei vor ajunge, iar acest fapt îi  va pune puţin pe gînduri!“
        Spun Eu: Du-te şi fă aceasta! Dar cînd ei te vor întreba, cum ai putut să ştii acest lucru, atunci gîndeşte-te la un răspuns înţelept; dar cu o minciună tu nu ai voie să-i convingi!“
        Marcus merge, scoate de îndată cei o sută de peşti din lăzile special făcute pentru păstrarea acestora şi îi pune în vana cea mare. Cînd el a fost gata cu acest lucru, au venit deja cei mulţi farisei tineri şi l-au întrebat de pescarul Marcus. Marcus s-a anunţat de îndată şi a spus, deoarece se afla încă lîngă vana de peşti: „Aici sunt eu şi aici în această vană se află aceea, din pricina căruia aţi bătut acest drum pînă aici! Este aşa zisa a zece-a parte de peşte măsurată pentru voi, care este alcătuită din o sută de bucăţi dintre cei mai minunaţi peşti, care au fost vreodată pescuiţi din marea noastră!“
        Feriseii sunt cît se poate de uimiţi la aceste vorbe şi unul dintre ei spune: „Bătrînule, eşti tu un profet, că poţi ştii dinainte, din ce cauză am venit noi din oraş?“
        Spune Marcus: „Pentru acest lucru nu trebuie să fii un profet, ci este nevoie doar de cinci simţuri bune şi puţină minte, pentru a ştii cu exactitate, de ce aţi venit voi pînă aici! Uitaţi, luaţi peştii şi plecaţi în pace de aici! Eu mai am multă treabă şi prînzul nu este departe; noi am lucrat mult astăzi şi trebuie să mergem ca să ne pregătim o masă bună de prînz!“
        Spune unul dintre farisei: „Pe lîngă cele o sută de bucăţi de peşte mai adaugă încă treizeci ca pedeapsă; căci nu a frost frumos din partea ta, că chiar pe noi, ca fiind nişte slujitori ai lui Dumnezeu, care tot timpul îl implorăm pe Domnul, Atotputernicul spre binele tău, nu ne-ai trimis primii peşti prinşi prin copiii tăi în oraş!“
        Spune Marcus: „Aici, nu sunt treizeci, ci patruzeci de bucăţi mai mult! Şi acum vă rog eu ca voi să fiţi mulţumiţi şi - ca voi să mă părăsiţi mai repede!“
         Spun fariseii: „Noi avem dreptul de la Dumnezeu, să venim cînd dorim şi să mergem cînd dorim noi! Pune peştii în lăzile pe care noi le-am adus şi atunci vom pleca liniştiţi mai departe!“
        Marcus porunceşte de îndată copiilor săi, să respecte voinţa fariseiilor şi aceştia pun imediat mîna la treabă şi umple lăzile fariseiilor cu cei o sută şi patruzeci de peşti.
        Cînd treaba a fost terminată, a spus Marcus aceste cuvinte: „Acum totul este rezolvat, ceea ce voi aţi cerut. Sunteţi mulţumiţi?“
        Spune un fariseu, care părea mai încăpăţînat: „Nu şi de o sută de ori nu! Căci tu vorbeşti cu noi ca şi cu oamenii lumii care îţi sunt ţie supărători şi uiţi pe lîngă aceasta, că noi suntem slujitorii Dumnezeului Atotputernic şi cei care te putem nimici doar cu o singură suflare pe veci! Comportarea ta încăpăţînată nu va fi pedepsită cu o sută şi patruzeci de peşti ci cu luarea întregii tale proprietăţi!“
        Aici începe să fie totul mult prea colorat pentru Marcus. El fuge în căsuţă şi iese de îndată cu o rolă de pergament înapoi la farisei, pe care scria cu litere mari, că era un roman şi că putea să se folosească de toate drepturile libere ale romanilor, dacă el dorea acest lucru.
        Întreabă încăpăţînatul fariseu, puţin uimit: „Deci, de cît timp eşti un păgîn? Căci după cunoştinţele noastre tu ai fost cu puţin timp în urmă un evreu!“
        Spune Marcus: „Marcus nu a fost niciodată un evreu, ci un roman înnăscut, care a slujit Marsului aproape treizeci de ani cu sabia, coiful şi scutul. Dar acest Marcus a fost de probă trei ani de zile un evreau netăiat împrejur; dar pentru că el a văzut, făcînd abstracţia de învăţătura sfînt dumnezeiască a evreilor şi s-a convins repede, cum preoţii acestei învăţături suprem dumnezeieşti sunt oameni fără onoare, cum calcă în secret în picioare pe Dumnezeul şi învăţătura lor şi cum la orice ocazie îi mint pe oameni după bunul lor plac şi care îi slujesc lui Dumnezeu în faţa lumii oarbe, dar care îşi ţin inimile îngropate în cel mai adînc iad şi din această pricină fac ei avere din sîngele nevinovat al copiilor samarinieni în cel mai neconştiincios fel, iar pe acest motiv eu am devenit un adevărat roman şi aşa voi muri eu! Luaţi acum ceea ce aţi jefuit şi plecaţi de aici! Eu vi-l dau doar din pricina faptului că am fost trei ani un evreau netăiat împrejur!“
        Spun fariseii: „Dar Marcus, cum este posibil, că deodată ai devenit tu un om atît de înţelept? Noi te cunoaştem de mult ca fiind un om redus mintal! În faţa noastră arareori ai ştiut, dacă eşti un bărbat sau o femeie; cum ai fost tu înzestrat aşa dintr-o dată cu o astfel de cunoaştere?“
        Spune Marcus: „Aceasta a fost o mască înşelătoare romană, ca să pot să mă uit în linişte la toate lucrurile rele şi odioase pe care voi le comiteţi! Eu însă sunt convins, că îi înţeleg pe Moise şi pe toţi proorocii mai bine decît voi, - cu toate că sunt într-adevăr un roman, dar în inimă eu am devenit deja de multă vreme un adevărat evreu!“
        Spun fariseii: „Fără tăiere împrejur nu poate să fie nimeni un adevărat evreau şi nici nu se poate apropia de Dumnezeu!“
        Spune Marcus: „Felul vostru de a vă apropia de Dumnezeu, nu l-am urmărit niciodată, ci doar învăţătura din inimă a profetului Iesaia şi acest lucru mie îmi ajunge. Dar dacă eu voi fi din această pricină blestemat de Dumnezeu, pentru că nu m-am lăsat tăiat împrejur, atunci nu va fi aceasta în veci treaba voastră. Eu însă mă gîndesc aşa: Dumnezeu este mai înţelept decît toţi oamenii şi El este nemărginit de înţelept şi mai bun şi mai drept decît voi şi se uită numai la o inimă tăiată şi pură şi nu la tăierea pielii, care poate avea doar o cauză lumească, dar care în sensul spiritual este de fapt şi la urma urmei doar o prostie. Dar eu ca fiind un evreau în inimă vă dau totuşi cea de-a zece-a parte; dar eu vi-o dau fără restrîngeri şi voi nu aveţi nici cel mai mic drept, să cereţi aceasta de la mine, deoarece sunt un roman. Dar acum plecaţi, căci altfel eu vă voi lua peştii şi voi veţi pleca cu mîinile goale acasă!  M-aţi înţeles voi destul de bine?“
        La acest discurs energic a lui Marcus al nostru nu mai spun fariseii nici un cuvînt şi aceştia pleacă acasă cu peştii.

182. Prezicerea Domnului despre moartea şi învierea Sa.

        Marcus ordonă însă repede o masă de amiază, merge la locul amintit mai sus şi ne povesteşte amănunţit, cum au decurs lucrurile cu fariseii.
        Eu îl laud din această pricină şi spun: „Marcus, Eu îţi spun, acestui popor i-a fost dat de la bun început şi marea făgăduinţă, care i-a fost dată, a ajuns la îndeplinirea deplină. Dar pentru că acest popor este cu inima atît de împietrită şi nu vrea să recunoască timpurile măreţe ale cercetării lor, ci îşi caută vindecare în gunoaiele lumii, care se vor evapora ca o imagine din vis, se va lăsa, ca să umple măsura grozăviilor lor, ca să-L omoare pe Dumnezeul şi Domnul lor!
        După aceasta li se va lua toată milostivirea şi toată lumina şi tot dreptul vi se va da vouă, păgînilor; căci voi aveţi o voinţă bună şi aţi recunoscut ca fiind nişte orbi ceea, ce au aruncat evreii văzători.
        De aceea vine lumina acum la voi de sus şi înfăptuieşte ca voi să deveniţi văzători în inimile voastre; dar copiii luminii vor fi alungaţi în întunericul deplin şi cel mai nemărginit. Între popoare străine să caute fărîmituri de pîine şi numele de ‘popor’ li se va lua şi de acum înainte ei nu vor mai fi un popor!“
        Spune Marcus: „Deci s-ar putea ajunge şi la faptul, că în furia lor mare ar putea să te prindă şi să te omoare după trup, aşa cum au făcut ei aproape cu toţi proorocii lor?“
        Spun Eu: „O, da, acest lucru ei îmi vor face Mie! Dar atunci va avea socoteala lor un capăt!“
        Spune Marcus: „Da, da, cum am spus eu deja ieri noapte: aceste vipere sunt capabile de toate crimele posibile! De aceea, păzeşte-te cît se poate de mult de aşa zisa cetate a lui Dumnezeu, căci ea te va omorî, iar în caz contrar Tu va trebui să foloseşti toată grija şi puterea Ta dumnezeiască; deoarece eu îi cunosc pe slujitorii templului pe de rost! Cine va îndrăzni, să atingă învăţătura lor, care deja de multă vreme este una spiritului rău, acela va avea de trecut o luptă cu iadul întreg. Prietenia lor este blestem şi blestemul lor este moartea. Pentru ei viaţa unui om este la fel ca cea a unei muşte, căci nici un om nu ţine cont de aceasta.“
        Spun ucenicii: „După cum îl cunoaştem noi pe Domnul şi Învăţătorul nostru, se va prăpădi răutate lor în faţa înţelepciunii Sale; căci El, care poate să-i poruncească morţii, El, care poate învia morţii, va fi foarte greu de omorît!“
        Spun Eu: „Da, pe El în veci nu-L va putea omorî cineva şi totuşi El va fi omorît spre mărturia împotriva lor, ca să se umple cu totul măsura lor Dacă ei au pus mîna pe Dumnezeul cel sfînt, atunci ei vor pune mîna şi pe Mine şi prin aceasta ei vor deveni creatorii propriei lor judecăţi! Dar dacă cineva doreşte aceasta de la sine, aceluia nu i se întîmplă o nedreptate, dacă va fi alungat! Dar dacă ei au făcut aceasta cu cei mulţi mesageri, ce a fost de fapt o grozăvie de nedescris, atunci nu-L vor scuti nici pe Acela, care a trimis mesagerii de la Sine.
        Dar împrejurare cea mai fatală va fi atunci, cînd cel omorît după nici trei zile va învia din mormînt ca un Stăpîn măreţ peste moarte şi a duşmanilor Săi şi spre alinarea veşnică a prietenilor şi a fraţilor Săi, va fi puternic şi plin de strălucirea vieţii! Atunci ei vor discuta plini de teamă şi disperare, cum îl vor putea ei omorî din nou pe Cel înviat; dar ei nu vor mai ajunge la nici un sfat şi urmarea va fi în sfîrşit căderea lor.
        Aşa se va întîmpla şi prezicerea Mea îşi va găsi în aceasta adevărul deplin.
        Voi veţi fi într-adevăr trişti şi veţi simţi o spaimă mare din pricina Mea; dar tristeţea voastră, frica şi teama se vor preschimba în mare bucurie, cînd îl veţi vedea pe cel omorît, cu toată puterea Stăpîn peste toată viaţa şi moartea şi îl veţi vedea în faţa voastră, aşa cum îl vedeţi acum!“
        Spune Marcus: „Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu este într-adevăr prea greu, să te laşi omorît doar din pricina aparenţelor. Sub astfel de împrejurări poţi Tu să călătoreşti în linişte spre Ierusalim dacă vrei; căci ţie nu ţi se poate întîmpla nimic! Dacă Tu eşti un Stăpîn peste viaţă şi peste moarte, cine te poate omorî atunci? Şi dacă te omoară, sau dacă are impresia, că te-a omorît şi Tu începi o luptă mai vie împotriva duşmanilor Tăi, după ce te-au omorît, atunci eu nu prea aş vrea să mă aflu în pielea duşmanilor Tăi; pe aceştia îi va devora focul fricii şi a spaimei. Şi toate sfătuirile, gîndurile şi ţelurile lor se vor distruge în acea clipă şi în vecii vecilor! Căci de abia prin aceasta vor apărea la lumina zilei toate faptele lor odioase în faţa ochilor lumii şi existenţa lor efectivă a ajuns la capătul dorit de lumea mai bună. O, Domnul şi Învăţătorul meu! Fă aceasta cît se poate de repede şi cît mai sigur! Eu sunt deja foarte bătrîn şi nu voi mai necăji multă vreme acest pămînt cu picioarele mele, precum l-am necăjit pînă acum; dar acest lucru aş vrea şi eu să-l trăiesc şi moartea mea va fi atunci una uşoară!“
        Spun Eu: „Acest lucru nu este chiar cert, că aşa va trebui să se întîmple; dar mai degrabă da decît nu! - Dar acum timpul a trecut deja de mult peste amiază şi este aproape mijlocul zilei şi trupurile noastre doresc şi ele o mică întărire; de aceea să mergem jos şi să mîncăm ceva ca trupurile noastre să prindă putere!“
        Spune Marcus: „Da, tu ai iarăşi dreptate; masa de prînz cu siguranţă că este pregătită, si de aceea să ne coborîm jos! După mîncare putem, o Doamne, dacă îţi este pe plac, să ne întoarcem înapoi în acest locuşor.“
        Spun Eu: „În timpul de după amiază vom face noi altceva. Pentru mîine va fi bun acest loc. Dar acum să mergem!“

183. Vizita lui Cireniu este anunţată.

        Cînd după cîteva clipe am ajuns jos, a fost pregătită şi masa de prînz şi noi ne-am aşezat la masa cea mare în aerul liber, care se afla la umbra deasă a unui castan vechi. Peşti plăcut gătiţi, pîine, vin şi smochine bune şi proaspete au fost aşezate pe masă din belşug, aşa că noi, care am fost treizeci la număr, ne puteam sătura foarte bine. În cele mai bune împrejurări am mîncat şi Marcus, vorbăreţul, bătrînul şi bunul războinic, ne-a povestit unele lucruri din întîmplările sale şi acest lucru l-a făcut cu o voce înnăscută pentru aceasta. Ucenicii Mei însă au avut ocazia, să vadă lumea cît se poate de descoperită în faţa ochilor şi puteau să culeagă lucruri bune din acestea, spre binele omenirii, deoarece li se va da conducerea lumii lor.
        După o masă de două ore, a venit din oraş un mesager la Marcus şi i-a adus mesajul, că bătrînul guvernator Cireniu a ajuns la mijlocul zilei în cetatea Cezarea lui Filip; prin urmare, ar trebui să meargă el, ca fiind un bătrîn şi nevoiaş războinic, binecunoscut de Cireniu, pentru a-i spune nevoile sale şi guvernatorul îl va ajuta după posibilităţile sale.
         Spune Marcus către mesager: „Spune tu bătrînului meu camarad de război, că eu mă voi pune la picioarele sale şi de multe ori eu îi voi mulţumi pentru amintirea sa din cauza stării mele sărăcăcioase! Dar de data aceasta eu nu mă voi folisi de mila sa şi nu voi merge în oraş pentru aceasta, pentru că am oaspeţi, al căror superior, Domn şi Învăţător mi-a promis, că rămîne la mine zece zile întregi şi eu aş considera un mare păcat, să-L las singur măcar o singură clipă. Dar dacă vechiului camarad de război nu îi este prea mult sub demnitatea sa regală, să vină la mine într-o plimbare, atunci  i se va oferi totul, pentru a-l primi cît mai demn posibil!“
        Spune mesagerul: „Foarte bine, eu îi voi spune cuvînt cu cuvînt totul cum mi-ai spus!“ - Cu aceasta şi-a luat rămas bun mesagerul, s-a urcat pe animalul său de povoră şi s-a îndepărtat în mare grabă.
        Cînd mesagerul nu s-a mai văzut deloc, a spus Marcus: „Eu nu cred, că înaltul guvernator îmi va răspunde la aceste cuvinte ale mele!“
        Spun Eu: „Fă-ţi din altă pricină griji! Eu îţi spun: Cum va auzi el, că aparent Eu sunt Acela, care mă aflu aici, nu va dura nici zece clipe, să se decidă, să vină aici şi atunci de abia tu vei avea ocazia, să-ţi faci o anumită imagine despre minunăţiile lui Dumnezeu! Căci, fii sigur, că Cireniu Mă cunoaşte deja de o viaţă întreagă!“
        Spune Marcus: „Aşa cu siguranţă că stau lucrurile; dar el este un bărbat prea sus pus pe această lume şi trebuie din această pricină să ocolească unele lucruri din cauza omenirii proaste, ce cu siguranţă că el ar face-o şi din această pricină mă îndoiesc eu destul de tare, că îmi va arăta onoarea înaltă, prin vizita persoanei sale.“
        Spun Eu: „Înainte ca tu să urci şi să cobori de trei ori de la locul binecunoscut, va ajunge el aici; mesagerul de abia că îi va aduce mesajul şi Cireniu, care nu a mîncat încă, va lăsa tot aşa cum este şi va veni în grabă cu compania sa aici, pentru a Mă vedea şi pentru ca el să schimbe o vorbă cu Mine.
        Spune acest lucru femeii şi fiicelor tale, ca ele să mai pregătească mîncare pentru el şi pentru oamenii săi; căci din pricina că el nu a mîncat în oraş împreună cu oamenii săi, îi va pica bine mîncarea aici!“
        Marcus îşi cheamă de îndată femeia şi pe cele şase fiice ale sale din colibă şi le spune, ca ele să îi pregătească guvernatorului Cireniu şi oamenilor săi o masă, fiind la număr aproximativ treizeci de persoane!
        Femeia se uită la Marcus mirată şi nu ştie, dacă acest lucru este vorbit serios sau dacă este într-adevăr o glumă. Dar Marcus o trimite din această pricină de îndată în bucătărie şi femeia se apucă de treaba ordonată.
        Dar în aceiaşi vreme le ordonă Marcus fiilor săi, ca aceştia să se uite peste deal şi dacă ei ar vedea cumva o coloană strălucitoare din oraş, atunci trebuie să vină de îndată ca să-i de-a de ştire. Cei doi fii au mers repede peste deal şi pînă la cotitură, de unde se putea vedea destul de bine pînă spre Cezarea lui Filip şi imediat au văzut ei o coloană strălucitoare, care îşi ghida picioarele de la capătul drumului larg spre cărarea îngustă, care ducea lejer într-un sfert de oră pînă la coliba lui Marcus.
        Cînd cei doi fii au văzut aceasta, au fugit repede înapoi şi au povestit, ceea ce au văzut.
        Atunci M-a întrebat Marcus, spunînd aşa: „Domnul şi Învăţătorul meu, atunci noi trebuie să-l întîmpinăm cu toate onorurile adevărat romane!?“
        Spun Eu: „Da de unde! Căci cine vrea să se vindece, acela vine, chiar dacă nu îl întîmpinăm pe drum! Cireniu, însă, este un spirit puternic şi nu necesită faptul, ca noi să-l întîmpinăm pe drum; doar acolo unde unul slab de suflet şi de trup bate drumul spre noi, pe acela trebuie să-l întîmpinăm, ca nu cumva să se obosească la jumătatea drumului, să rămînă acolo şi să se strice!“

184. Marcus îl primeşte şi îl salută pe Cireniu.

         Cînd noi de abia am terminat de vorbit aceste cuvinte, am auzit deja de la curba drumului o grămadă de voci omeneşti. A fost Cireniu cu toată compania sa; şi cel din Nazaret înviat, din cripta nouă a lui Iair, băiatul Josoe, îmbrăcat în haine frumoase romane, călărind alături Cireniu pe un minunat căluţ.
        Cînd Cireniu a ajuns la locul larg din faţa colibei, i-a întrebat pe cei doi fii, dacă aceasta era locuinţa bătrînului războinic Marcus.
        Şi fii au răspuns, aplecîndu-se adînc: „Da, măreţ stăpîn şi domnitor!“
        La această ocazie apare şi Marcus în aplecăciunea tradiţional romană în faţa lui Cireniu şi vorbeşte aşa: „Înalt domnitor şi stăpîn, nimic din această lume nu m-ar fi putut reţine, să înfăptuiesc de îndată chemarea ta! Dar eu găzduiesc un oaspete, împreună cu mai mulţi ucenici şi însoţitori ai săi, care trebuie să fie fără vreo eroare un Dumnezeu, pentru că înfăptuieşte lucruri doar din voinţa Sa, pe care unul muritor nu le-a săvîrşit vreodată. Şi iată, pe acest oaspete din ceruri mi-a fost imposibil să-L părăsesc, deoarece El mi-a pricinuit atîtea bucurii şi coliba mea nu mai este una săracă, ci una cît se poate de bogată; căci eu posed cincizeci de damigene pline cu cel mai bun vin şi lăzile mele mari de peşte sunt ticsite cu cel mai bun şi nobil peşte! Tot aşa este plină cămara mea cu cele mai delicioase mîncăruri şi sare şi lemne am eu suficiente pînă la sfîrşitul vieţii mele! Eu ca om bătrîn ce aş mai putea să caut sau să cer? Dar nu numai eu sunt aranjat, ci şi cei opt copii ai mei; căci eu am cîştigat astăzi aproape patru sute de bănuţi, ce pentru mine înseamnă deja foarte mulţi bani şi cu siguranţă eu voi mai cîştiga cîteva sute de bănuţi tot din acea sursă, cum astăzi i-am cîştigat pe cei patru sute într-un fel cît se poate de cinstit.“
        Spune Cireniu: „Totul este foarte bine şi mă bucur cu siguranţă mai mult decît tine, că eu te întîlnesc aşa de fericit, mai ales că eşti un vechi camarad de luptă; dar acum condu-mă la oaspetele tău! Din cauza Lui am venit eu din oraş; căci după spusele mesagerului, bănuiesc eu, că oaspetele tău minunat este Iisus cel dumnezeiesc din Nazaret, căruia în veci nu-i voi putea mulţumi destul pentru nenumăratele binefaceri, pe care El mi le-a pricinuit atît spiritual, cît şi trupeşte. Din această pricină du-mă de îndată la El!“
        Cireniu nu M-a observat imediat, deoarece Eu încă stăteam la masă cu ucenicii Mei, sub un pom des de castane, a cărui crăci în unele părţi atîrnau pînă la pămînt. Marcus l-a condus pe Cireniu împreună cu băiatul Josoe la Mine, sub pomul de castane.
        Atunci cînd Cireniu  m-a văzut, i-au apărut în ochi lacrimi de bucurie, din pricina revederii Mele şi el a vorbit aşa: „Da, da,Tu eşti, aşa cum m-am gîndit! Oh, cît de nemărginit de fericit şi de împăcat sunt eu, că mi s-a dat din nou mila de nedescris a cerurilor, să te văd pe Tine, care eşti totul pentru mine, după nenumărate zile, să vorbesc cu Tine şi prin respiraţia gurii Tale să mă binecuvîntezi şi să mă trezeşti pe veci! O Doamne, Tu iubit Iisus, Tu, veşnicul Domn al întregii lumi şi al tuturor cerurilor! Ce datorii mari am eu în faţa Ta, în primul rînd pentru fiecare minut de viaţă şi, în al doilea rînd, pentru binefacerea enormă, care Tu ai pricinuit-o pentru mine în Kis prin înţelepciunea Ta nemărginită, deoarece eu am putut ajunge la impozitele furate! O Doamne, de cîte ori mă gîndesc eu în fiecare zi, din ce situaţie groaznic de jenantă, m-ai salvat Tu pe mine, prin înţelepciunea Ta, atunci în Kis! Şi cînd mă gîndesc în sine la aceasta, atunci îmi apar lacrimi de mulţumire în ochi şi trebuie atunci să te ador cu lacrimi în ochi!“
        Spun Eu: „Prieten şi frate, vino şi aşează-te în dreapta Mea şi compania ta să se aşeze la cealaltă masă, care se află sub pomul de smochine! Imediat se va servi masa de amiază, pe care Eu am comandat-o deja dinainte pentru tine şi compania ta; căci Eu ştiu, că voi nu prea v-aţi întărit pentru ziua de astăzi. - Dar ce face Josoe al Meu şi cum se înţelege cu îngerul, care îl vizitează în această vreme?“

185. Metodele de învăţare ale îngerului.

        Aici se apropie de Mine băiatul Josoe, care acum arăta mai puternic şi spune aşa: „Doamne şi viaţa tuturor vieţilor, eu sunt acum sănătos pe deplin şi mie încă îmi mai cad la fel de bine mîncarea şi băutura; dar cu îngerul, care din Sihar mă vizitează tot la trei zile pentru cîteva clipe, nu sunt eu chiar aşa de mulţumit, pentru că la tot ce am eu de spus, trebuie ca el să aibă o obiecţie! Mie îmi place să învăţ totul, ce este bine, adevărat şi folositor; dar dacă cineva îmi spune astăzi: ‘o pară şi mai încă o pară, sunt două pere!’ şi la următoarea ocazie nu recunoaşte ca fiind valabil aceasta, atunci cînd eu vreau să-l înving cu cuvintele sale, data viitoare vrea să mă convingă, că o pară şi mai încă o pară fac trei, patru, cinci, da la sfîrşit chiar un număr infinit de pere şi de fapt fac unul cu unul nu doi, ci orice număr spiritual, - atunci devin tot timpul nervos şi mă contrazic aproape tot timpul cu învăţătorul şi educatorul meu spiritual! Căci la el nu mai este valabil la următoarea vizită adevărul stabil, pe care el mi l-a explicat la precedenta vizită a sa. Pe scurt, el vine cîteodată cu lucruri, pe care nu pot să le accept! De aceea vreau să te rog, o Domnule, peste toate cerurile şi pămînturile, să-i spui  îvăţătorului spiritual din Sihar, ca el să vorbească mai concret cu mine - sau, pe viitor, să mă scutească de vizitele sale!“
        Spun Eu: „Ah, dragul Meu Josoe, suportă-l numai! El te conduce spre înţelepciunea cea dreaptă a cerurilor; căci socotelile spiritelor arată cu totul altfel pe această lume! Dacă Eu aş vrea să vorbesc în felul cum se vorbeşte în ceruri, atunci tu nu ai înţelege nimic; dar Eu vorbesc, ca fiind Eu Însumi om din carne şi oase, doar omeneşte după felul acestui pămînt cu oamenii despre lucrurile spiritului şi iată, oamenii se supără pe Mine, pentru că ei nu Mă înţeleg - şi mulţi nici nu vor să Mă înţeleagă! Învăţătorul tău spiritual, care vine la tine din cînd în cînd, te învaţă ceea ce este drept; dar învăţătura sa tu o vei înţelege mai limpede pe acest pămînt, atunci cînt tu vei fi mai bătrîn; dar tu o vei înţelege complet doar dincolo, unde nu vor mai tulbura carnea şi sîngele sufletul tău curat: - M-ai înţeles?“
        Spune Josoe: „O da, Domnul nemărginirii, pe Tine te pot înţelege mai uşor decît pe învăţătorul meu spiritual! Dar atunci cînd el îmi spune că, în fond şi la urma urmei, este tot una furia şi dragostea, atunci se întoarce la mine tot ce este sus jos şi ceea ce este jos se întoarce sus; tot aşa cînd el îmi spune, că, de fapt, cerul şi iadul este tot unul şi acelaşi lucru! Acest lucru să-l înţeleagă acela care poate; pentru înţelegerea mea aceste lucruri sunt mari contraziceri!“
        Spun Eu: „şi aici are din nou dreptate îngerul şi aşa şi este! Eu îţi voi da din această pricină un mic exemplu şi cu siguranţă atunci pentru tine acest lucru va fi puţin mai limpede. Şi aşa ascultă-Mă!
        Uită-te la soare! Cînd pe timp de iarnă străluceşte acesta blînd şi plăcut, cît de mult te bucură raza lui de lumină; dar cînd în deşerturile din Africa începe să topească chiar şi nisipul cu raza sa fierbinte şi tu ar trebui să mergi sub un astfel de soare, atunci cu siguranţă că acea rază ar deveni pentru tine un iad adevărat! - Înţelegi tu acest lucru?“
        Spune Josose: „O Da!“
        Vorbesc Eu mai departe: „Bine, ascultă mai departe! Noaptea este o prietenă şi o binefăcătoare foarte bine primită de omenirea obosită după o zi fierbine; dar s-o lăsăm pe acea binefăcătoare să stea în loc doar treizeci de zile şi toţi oamenii ar începe să o înjure şi s-o blesteme! Căci, dacă noaptea ar dura atît, ar schimba şi pămîntul într-un sloi de gheaţă, aşa că, la sfîrşit, nu ar mai putea supravieţui nici o viaţă organică! Iată, aşa ar deveni cea mai bună binefăcătoare a omenirii un adevărat iad!
        Dacă tu te plimbi într-o zi caldă şi setea începe să te chinuie şi tu ajungi în sfîrşit la un izvor limpede şi curat, cît de mult te întăreşte băutul în voie din acel izvor minunat! Dar mai în jos la vale se strînge acea apă într-un bazin adînc şi devine un lac. Dacă tu pici acolo înăuntru, cu siguranţă că îţi vei găsi acolo moartea fără nicio scăpare! Aici iată din nou; tot aceeaşi apă care te-a răcorit aşa de bine pe drumul de munte, te va omorî în lacul adînc şi va deveni pentru tine un iad temporar!
        Tot aşa bei un mic pahar de vin bun; dar bea o damigeană întreagă şi acel vin te va omorî şi prin urmare va deveni pentru tine un iad!
        Tu mergi cu drag pe un munte înalt şi priveliştea îndepărtată îţi îmbucură inima. Dar lasă ca un munte să cadă pe tine şi acesta te va omorî şi ar deveni pentru tine din nou un iad!
        Vîntul, care adie în unele zile călduroase peste fruntea ta, cît de multe te răcoreşte! Dar să-l lăsăm să devină o furtună, care începe să scoată pomii cu tot cu rădăcini, te va mai răcori, oare, tot aşa ca mai înainte? Cu siguranţă nu! Căci atunci tu o vei lua la fugă şi vei căuta un loc, unde nu poate ajunge acea furtună. Şi aşa tot acelaşi vînt, care te-a răcorit mai devreme, devine în puterea sa deplină un adevărat iad pentru tine!
        De aceea îi este dat fiecărui om în toate lucrurile o măsură, după puterea, fiinţa şi construcţia sa. Dacă el rămîne aşa, atunci se mişcă el în ordinea cea dreaptă, în care a fost aşezat de Dumnezeu şi totul ce îl înconjoară este pentru el ‘cer’; dar, dacă el întrece această ordine şi aşează o lume întreagă pe umerii săi slabi, atunci aceasta îl va măcina şi va deveni pentru el un ‘iad’!
        Şi aşa este o măsură dreaptă perntru fiecare om aşa cum este pentru spirite ‘cerul’; dar întrecerea acestei măsuri este pentru oameni cît şi pentru spirite ‘iadul’ adevărat! - Înţelegi tu aceasta acum?“
        Spune Josoe: „Da, acum înţeleg eu aceasta şi din această pricină sunt foarte bucuros! - De ce însă nu mă învaţă învăţătorul meu spiritual aşa cum mi-ai explicat Tu aceasta mie acum?!“
        Spun Eu: „şi aceasta are un motiv înţelept! Dacă învăţătorul tău spiritual ţi-ar spune totul atît de limpede, atunci tu nu ai ajunge să gîndeşti independent şi să decizi tot aşa; aşa însă te obligă să gîndeşti şi să decizi tu însuţi şi iată, acesta este deja felul cel drept de a învăţa! Cînd va fi nevoie şi tu ai ajuns la stagiul corespunzător, atunci îţi va adăuga învăţătorul tău spiritual la fiecare învăţătură imagini cît se poate de luminate; dar, înainte de toate, trebuie ca tu să devii muncitor în spirit, căci altfel îţi va fi imposibil să înţelegi alte înţelepciuni mai profunde din ceruri! - Înţelegi tu acum într-adevăr totul?“
        Vorbeşte Josoe: „Da, Doamne, acum înţeleg eu întru totul pe ce picior stau eu, cu învăţătorul meu spiritual din Sihar; şi acum mă apucă o dragoste imensă pentru el!“
        Spun Eu: „şi această dragostea îţi va da toate exemplele! - Dar acum vine ceva pentru trup; femeia şi fiicele lui Marcus vin deja cu o cantitate mare de mîncare şi băutură! Mîncaţi cît puteţi şi întăriţi-vă, aşa ca voi să nu mai simţiţi setea sau foamea; căci în apropierea Mea nu va fi nimeni înfometat sau însetat, ci el va fi săturat pe deplin, trupeşte şi spiritual!“
        Cireniu şi băiatul Josoe sunt destul de înfometaţi şi de însetaţi şi din această pricină mînîncă ei cu mare poftă; nici compania lui Cireniu nu se lasă rugată mult timp, ci urmează cu hărnicie exemplul lui Cireniu.

[Unique]

186. Cadoul lui Cireniu pentru Marcus.

        Cînd mîncarea a fost terminată, îi cheamă Cireniu pe Marcus şi pe femeia acestuia, îi mulţumeşte celui dintîi pentru hrana cea gustoasă şi pentru prietenia neschimbată, pe femeie însă o laudă pentru arta ei extraordinară de gătit; căci mîncăruri aşa de bine pregătite nu a mîncat el niciodată, dar mai ales peştii, a căror gust nemaipomenit întrecea totul.
        După această împărţire de laudă însă vorbeşte Cireniu spre Marcus: „Tu, vechiul meu camarad de război, du-te la acel animal de povară! Pe spatele acestuia vei găsi ceva pentru tine cît şi pentru întreaga ta familie. Tu ai avut destule lipsuri şi a trebuit să te lupţi cu tot felul de neajunsuri; această stare de neinvidiat a ta, se va redresa dintr-o dată! Tu vei găsi în ambii saci atîta aur şi argint, că îţi vei putea construi cu uşurinţă o altă casă pe lîngă care tu vei putea cumpăra mai mult pămînt, din care tu şi întreaga ta familie veţi putea trăi fără vreo grijă! Ce va fi peste aceasta cheltuială, vei păstra pentru zile mai grele; căci atîta timp cît noi trăim pe pămînt după voia Domnului, nu au voie să ne lipsească mijloacele,pentru a putea trăi!
        Atîta vreme cît noi nu suntem nişte zei, trebuie să lucrăm şi cu sudoarea pe faţă trebuie să ne cîştigăm pîinea, - unul într-un fel, altul în celălalt fel; dar fiecare are destule de făcut şi nu are voie să pună mîinile în poală. Dar cine a lucrat ca tine, acela poate s-o ducă totuşi puţin mai bine în zilele sale de bătrîneţe. Du-te de aceea şi primeşte acel dar, iar Domnul să ţi-l binecuvînteze!“
        Printre lacrimi i-a mulţumit Marcus lui Cireniu - şi pe lîngă Cireniu mai ales Mie; căci el spunea aşa: cu toate că acest dar a venit din partea lui Cireniu, era mai mult decît convins, că Eu eram de fapt motivul; de aceea mi-a mulţumit mai ales Mie!
        Eu însă am spus: „Ia ceea ce ţi se dă şi foloseşte-te de aceasta; dar să nu le dai vreo valoare! Căci cît de valoros este un dar lumesc, atît de nevaloroasă este o viaţă lumească de om! Astăzi tu încă eşti stăpînul comorilor tale şi mîine deja se cere de la tine sufletul! Ce poţi da tu atunci, pentru a-ţi salva sufletul de la moartea cea veşnică?
        De aceea să caute fiecare împărăţia lui Dumnezeu înainte de toate şi toate celelalte i se vor adăuga lui după necesitate!
        Ceea ce primeşte el însă, aceea n-o primeşte, ca s-o adune la grămadă, ci ca s-o folosească deştept şi înţelept, spre binele propriu şi spre cel al celorlalţi. Tu vei găsi în mari măsuri dintre cei cu adevărat săraci; sărăcia acelora să-ţi învioreze inima, pentru că acum mijloacele îţi sunt date duhovniceşte şi trupeşte de a ameliora o asemenea sărăcie şi să faci vioaie inima tristă a fratelui sărac!
        Vezi, orice inimă vioaie, pe care ai însufleţit-o în numele Meu, îţi va fi odată un cer nou plin de fericire fără margine şi număr şi îţi va pricinui deja pe acest pămînt o desfătare, pe care nu ţi-o poate da nici o altă fericire pămîntească şi va naşte în tine adevărata pace, - o pace, pe care lumea n-o cunoaşte! Şi aşa, deci, mergi acolo şi ia totul în primire!“
        Şi bătrînul s-a dus cu cei doi fii ai lui, a luat în primire sacii mari şi tare plini şi i-a dus unde se păstrează bine. După ce venit el iarăşi la vedere, a mulţumit încă o dată pentru toate şi M-a întrebat, ce ocupaţie să avem în această după amiază.
        Spun Eu: „Pregăteşte-ţi corăbiile şi vom neviga puţin pe lac prin prejur, pentru că ziua de astăzi e aşa de frumoasă şi fără vînt! Tu poţi să şi arunci astăzi încă o dată mreaja mare în mare şi să faci o a doua prindere şi recoltare binecuvîntată!“
        Marcus le porunceşte apoi de îndată fiilor săi şi celor patru fiiice mai mari, ca ei să pună mijlocul de călătorie într-o ordine bună, precum şi mreaja mare şi să şi se uite, dacă recipientul de peşte mare îngărduit este încă într-o stare bună; şi dacă ar avea vreo oarecare gaură, atunci să fie aceasta bine înfundată, după posibilităţi, cu tufărai şi pietre.
        Spun fiii: „Tată, asemenea lucru am făcut deja înainte cu patru zile şi ar trebui de aceea să fie într-adevăr încă totul în ordinea cea mai bună, deoarece de atunci n-a bîntuit nici o furtună; dar noi vrem să verificăm totuşi, ca să putem fii şi pentru acest moment în cea mai deplină siguranţă.“ - După aceea s-au depărtat fiii, au verificat totul şi au venit acuşi înapoi, cu noutatea, că acolo totul se află încă în starea cea mai bună şi cea mai folosibilă.
        Spun Eu: „Astfel să mergem, deci, afară şi să ne urcăm în corăbiile mici, dintre care fiecare poate duce totuşi fără pericol foarte bine douăsprezece persoane!“ - Apoi s-au ridicat toţi şi Mi-au urmat.

187. Societatea pe mare.

        Atunci cînd am ajuns la mal, au împins fiii de îndată în faţa noastră corabia cea mai mare şi cea mai bună, în care ne-am şi urcat, deci, imediat şi ne-am aşezat pe băncile făcută pentru acest lucru. Cei doi fii însă, au cuprins cîrma şi au făcut astfel, ca mijlocul nostru de transport să se îndepărteze destul de repede de ţărm. În corabie s-au aflat însă pe lîngă Mine Cireniu, băiatul Josoe, bătrînul Marcus şi Petru, Ioan şi Iacob. Toţi ceilalţi ucenici navigau după noi în celelalte corăbii, precum suita de curte a lui Cireniu. În corabia noastră s-a aflat însă şi mreaja mare de pescar pusă laolaltă în ordine bună pescărească.
        Atunci cînd ne-am aflat cam la o depărtare de mal de aproximativ cinci drumuri de ţară, a întrebat Marcus, spunînd: „Doamne, spune-ne nouă, unde să aruncăm mreaja afară!“
        Spun Eu: „Acest lucru îl voi face într-adevăr Eu la timpul potrivit; dar acum şi aici încă nu! Noi nu suntem încă nici o jumătate de oră pe apă şi nu vrem de aceea să deranjăm de îndată liniştea acesteia şi să trezim duhurile acesteia, care ar putea, la sfîrşit, să ne necăjească foarte tare, dar mai mult către miazănoapte şi mai aproape de ţărmul sigur, vom arunca atunci desigur mreaja în afară. Acum, însă, nu vrem să facem nimic altceva, decît să ne odihnim cu liniştea mării. Iar dacă vrea careva dintre voi să ştie ceva, atunci este el liber să Mă întrebe.“
        Spune Cireniu: „Ceea ce îmi bate îndeosebi la ochi în casa lui Marcus, este, că cele patru fiice mai mari ale acestuia sunt tot aşa de puternice la vîslit, precum cei doi fii ai acestuia, se poate spune, gigantic de puternici! - Tu, Marcus, erai odinioară într-adevăr de asemenea puţin un atlet; dar fiii tăi te-au întrecut totuşi cu mult!“
        Spune Marcus: „Desigur, dar astăzi mi se pare mie însumi puterea lor puţin ieşită din comun; pentru că vîslele lor se mişcă aşa de puternic şi harnic, că de aceea corabia pluteşte într-acolo peste suprafaţa mării ca obligată de vînt. Cu adevărat, la această mişcare ai putea ajunge într-o jumătate de zi pînă la Kis  sau chiar pînă la Siberah, unde ai avea totuşi altfel de lucru în jur de două zile bune! Pînă la Ghenizaret ai ajunge însă astfel în două ore şi pînă la Iesaira în patru.
        Dacă ochii mei bătrîni nu mă înşeală, atunci zăresc eu acum deja şi muntele înalt, care, văzut de aici, acoperă oraşul Ghenizaret în partea stîngă! Acesta arată, ce-i drept, într-adevăr foarte albastru şi, astfel, foarte îndepărtat, - dar asta nu face nimic; vitezei acestei mişcări îi cedează acuşi orice depărtare arătînd încă cît se poate de albastră! Dar numai puterea perseverentă a celor doi fii ai mei n-o pot admira îndeajuns! Aici eşti Tu, o, Doamne, desigur deja şi împreună în joc cu atotputernica voie a Ta sfîntă!?“
        Spun Eu: „Da, dragă prietene Marcus, Eu trebuie să fiu cu vrerea şi voia Mea într-adevăr chiar nemărginit de multiplu peste tot în joc, unde există numai întotdeauna o oarecare formare, existenţă şi persistenţă, de la cel mai mare pînă la cel mai mic, căci, altfel, ar fi spaţiul nemărginit numai prea acuşi gol de fiinţe; şi aşa poate, deci, doară acum şi voia Mea să fie chiar într-adevăr activă cu fiii tăi.“
        Spun apoi între ei cei trei ucenici, care sunt de faţă pe această corabie: „Este adesea totuşi straniu cu Domnul şi Invăţătorul nostru! Din cînd în cînd vorbeşte El cu totul ca singurul Domn al cerului şi al pămîntului şi acţionează atunci potrivit cu aceasta; din cînd în cînd însă este El iarăşi cu totul om şi nu lasă să se observe nimic de Dumnezeirea Lui! Toate sunt, ce-i drept, nepătruns de înţelepte, din ceea ce vorbeşte şi face; dar să se lase în timpul cel mai acuşi maltratat pînă la moarte de către fariseii din Ierusalim, la toată puterea şi înţelepciunea Lui Dumnezeiască, asta ar fi, deci, totuşi ceva, ce n-ai putea numi absolut de loc ca fiind înţelept! Pentru că ce cîştigă omenirea la sfîrşit de la o asemenea maltratare? Ea va deveni la sfîrşit nebună şi va spune: ‘Acesta este destinul Imensului, că El devine la sfîrşit totuşi victima celui mai imens! El, care mută munţii şi scoală morţii, ar trebui să fie totuşi de asemenea în stare să distrugă cu un cuvînt servitorimea templului!?
        În timpul lui Noe a trebuit toată omenirea să se scufunde, cu excepţia lui Noe şi familia mică a acestuia, şi, totuşi, n-au fost oamenii atunci nici pe departe aşa de răi, cum sunt ei acum, în general; şi pentru că acum sunt însă oamenii în general deja aşa de răi şi răutăcioşi, cum n-ar putea fi ei cu siguranţă uşor încă mai răi şi răutăcioşi, atunci vrea El de aceea să se lase acum El însuşi la aceasta încă maltratat de ei, în loc să-i pedepsească mai rău decît în timpurile Sodomei şi ale lui Noe! Pe scurt, cîteo acţiune din partea Sa de Dumnezeu este încă cu mult mai de neînţeles decît ceva, ce n-a avut încă niciodată o existenţă!“

188. Cuvîntarea lui Ioan despre diferenţa înţelegerii naturale şi a celei duhovniceşti.

        Spune Ioan, care îl ascultase foarte atent pe Simon Iuda care vorbea: „Privită treaba doar cu înţelegeri lumeşti, nu pot să-ţi aduc nici o contrazicere; dar pentru văzul inimii au toate acestea, aşadar, totuşi, o cu totul altă faţă! Pentru că înţelepciunea Dumnezeiască nu se ghidează doară niciodată şi de loc după aceea a unui om încă cît se poate de înţelept!
        Ştii tu, oare, de ce există pe suprafaţa pămîntului aşa de foarte nenumărat de multe feluri de plante şi tufişuri, care nu au fructe absolut de loc? Şi dacă au ele dintre acestea, atunci sunt acestea totuşi inutile pentru mintea noastră şi nimeni nu ştie, pentru ce sunt ele cumva bune! Tocmai o aceeaşi varietate se vede şi între animale. De la cea mai mică căpuşă de frunză pîna la leviatanul care stăpîneşte mările, spune, pentru ce sunt ele toate, exceptînd animalele noastre puţine de casă? Ce scop pot să aibă într-adevăr bestiile sălbatice, sfîşietoare? La ce îi folosesc omenirii urşii, leii, tigrii, hienele şi încă o grămadă de bestii sfîşietoare nouă încă necunoscute? Cine, bunele prieten, poate să-ţi dea motivul a unor înfăţişări aşa de foarte diverse a animalelor? Pentru ce stelele multe de pe cer? De ce nu este mereu luminată luna pe timp de noapte? Pentru ce schimbarea ei de lumină? La ce foloseşte ea aşa foarte de fapt? Vezi, toate acestea şi încă multe alte mii de diversităţi, noi nu le înţelegem şi i se pare minţii noastre ca o nebunie, dacă reflectăm asupra acestor lucruri într-un mod aşa de potrivit critic! Dar la Dumnezeu, Domnul, au toate acestea desigur un motiv foarte înţelept, şi, astfel, nu are voie deci aceasta acum să ne minuneze absolut de loc, deoarece ne este dată ocazia ieşită din comun, să-L vedem pe Domnul înfăptuind personal în faţa noastră, chiar dacă nu putem înţelege totul, ce face El şi va mai face în continuare; fiindcă pentru toate va avea El evident în şi pentru Sine motivul cel mai înţelept! - Nu eşti tu aici de părerea mea?“
        Spune Simon Iuda: „Intr-adevăr, într-adevăr, tu ai dreptate pe deplin şi prin urmare nu ţi se poate într-adevăr spune nimic împotrivă! Dar asta rămîne, deci, totuşi şi pe veci adevărat, că omului gînditor i se par unele rînduieli ale lui Dumnezeu tocmai aşa, de parcă cineva ar dori să susţină în cea mai deplină seriozitate, că doi peşti şi iarăşi doi peşti ar fi împreună şapte peşti!“
        Spun Eu: „Da, da, Simone, aşa par într-adevăr a fi lucrurile; dar ceea ce i se pare minţii omeneşti ca fiind imposibil, poate să fie la Dumnezeu încă foarte bine posibil! Ia mreaja mică, care se află jos la picioarele tale şi arunc-o afară în mare! (Simon face asta.) - Acum ridic-o iarăşi înapoi şi spune, cît de mulţi peşti se află în aceasta!“
        Spune Simon: „Doamne, exact patru bucăţi!“
        Spun Eu: „Verifică şi numără; pentru că sunt şapte!“
        Simon verifică şi numără şi găseşte acum exact şapte peşti în mreajă. De acest lucru se miră el tare şi spune: „Da, da, la Dumnezeu sunt toate lucrurile posibile!“
        Şi Eu îi spun: „De aceea nu trăncăni în viitor lucruri fără rost; pentru că este mai bine să taci, decît să trăncăneşti lucruri goale şi fără rost! Inţelege un asemenea lucru, - căci altfel nu eşti tu cu nimic mai bun decît un fariseu orb!“
        Spune Simon Iuda: „Doamne, Tu ştii totuşi, cît de mult Te iubesc şi totuşi mă dojeneşti acum mereu într-un fel destul de amar despre ceea ce am spus, dacă spun ceva din mine, că de-abia mai am acum de aceea încă un oarecare curaj, de a Te întreba vreodată iarăşi, cu voce tare, despre ceva! Eu accept, ce-i drept, totul de la Tine cu cea mai mare dragoste şi răbdare; dar nu-mi pot stăpîni o mică tristeţe interioară secretă, pentru că tocmai eu sunt ţinta neplăcută a asprimii Tale!“ - Aici se întoarce el spre mare şi se uită la aceeaşi cu o privire puţin mîhnită.
        Ioan însă merge la el şi spune: „Vezi, frate, ţie îţi este acum aşadar puţin greu din cauza dojanei din partea Domnului; dar uite, dragostea şi înţelepciunea Domnului ştie într-adevăr foarte bine, de ce a făcut ea un asemenea lucru cu tine şi dacă ai arunca o privire potrivit de adîncă în inima ta, atunci ai găsi tu însuţi motivul acuşi şi uşor!“
        Spune Simon: „Aşadar, care să fie deci acesta? - Spune-mi-l tu mie!“
        Grăieşte Ioan: „Vezi, frate, în ceea ce are de-a face cu recunoaşterea credinţei vii, de nezdruncinat, eşti între noi evident cel mai puternic şi, după mărturia Domnului, o adevărată stîncă; dar la aceasta ai tu totuşi ore, în care te cuprinde un aşa fel tăcut de conştiinţă de sine şi iată, o asemenea conştiinţă de sine este aşa puţin destul de aproape înrudită cu ceea ce se numeşte mîndrie! Şi asta va fi, ceea ce Domnul vrea să scoată din tine, prin aşa unele umilinţe acordate ţie! Eu am simţit aceasta deja la alte cîteva ocazii şi ţi-aş fi spus asta cu drag deja de mult, din dragostea frăţească cea mai adevărată şi sinceră; dar nu s-a ivit pentru aceasta nicioadă o ocazie aşa de potrivit de convenabilă. Deoarece s-a ivit tocmai acum o asemenea ocazie, de aceea m-am gîndit la asta şi ţi-am spus-o, cum am simţit-o deja de mult cel mai viu în mine. Tu vei primi aceasta desigur în sensul bun al dragostei, în şi din care ţi-am spus asta şi nu vei fi de aceea supărat pe mine!?“
        Spune Simon Iuda: „Da, da, tu vei şi avea în aceasta dreptate pe deplin cu desăvîrşire; dar numai nu înţeleg, de ce nu ne atenţionează El pe unul ca noi de aşa ceva cel puţin o dată, într-u cît nu este totuşi altfel scump în cuvinte! Te-ai conforma atunci doară cu mult mai uşor după faptul care este pe deplin drept potrivit cu concepţia Lui curat Dumnezeiască!“
        Spune Ioan: „Aceasta ar putea-o face într-adevăr; dar El totuşi n-o face şi uite şi aceasta trebuie să aibă deja iarăşi motivul ei întemeiat!
        Mie mi se pare aşa, de parcă ar vrea să aibă El treaba în aşa fel, ca fiecare om să fie nevoit să se găsească mai întîi pe deplin pe sine însuşi, înainte ca Domnul să pună la sfîrşit pe el mîna Lui care desăvîrşeşte orice viaţă şi să ia sălaş cu lumina Lui în inima omului.
        Din acest motiv, mie părîndu-mi pe deplin adevărat, nici nu-i spune Domnul aşadar nimănui direct greşelile vieţii, ci doar indirect prin anumite dojeni, prin care El obligă atunci sufletul de a se privi pe sine însuşi mai îndeaproape, de a recunoaşte greşelile lui în lumina  L u i , a le îndepărta de la sine şi, astfel înfăţişat, să intre atunci pe deplin în ordinea lui Dumnezeu. Aceasta, frate, este aşa părerea mea neconcludentă şi sunt foarte aproape în favoarea acesteia, că va fi astfel adevărat. - Ce gîndeşti tu despre asta?“
        Spune Simon, puţin reflectînd: „Da, tu ai putea avea şi în acest lucru dreptate pe deplin; pentru că dintre noi toţi recunoşti tu într-adevăr cel mai temeinic şi cel mai ascuţit concepţia Domnului! Cuvîntul tău să devină foarte hotărîtor pentru mine în ceea ce urmează!“
        La această ocazie se întoarce Simon iarăşi către Mine şi face o mină mulţumitoare pentru faptul, că am lăsat inimii lui să i se reveleze un asemenea lucru prin fratele Ioan; Eu, însă, i-am arătat lui Simon, deoarece fiii lui Marcus încep să întingă mreaja în mare, să le fie acestora un ajutor potrivit cu cunoştinţa lui bună în acest domeniu.
        Şi Simon face acum un asemenea lucru cu cea mai mare bucurie din lume, pentru că o privire de dragoste de la Mine îi este lui Simon mai mult decît toate comorile lumii şi ar trebui să fie asta şi la toţi oamenii aşa, care îmi urmează cu adevărat şi vor să obţină prin asta viaţa adevărat veşnică.

189. O corabie militară se apropie. Recolta bogată de peşte.

        În timp ce fiii lui Marcus - acordîndu-le ajutor Simon şi încă ciţiva ucenici prezenţi în corabia noastră - erau ocupaţi cu aruncarea în afară a mrejei mari, vîslea dinspre direcţia Ghenizaretului un mijloc mare de transport exact înspre noi. El venea tot mai aproape; şi cînd mai fusese de-abia la cîteva braţe depărtare de noi, a descoperit atunci un fiu al lui Marcus, că aceasta ar fi o corabie militară romană, pe care s-ar afla mai mulţi soldaţi.
        Spune Cireniu: „Ar fi totuşi puţin neplăcut din pricina poziţiei mele lumeşti, dacă soldaţii mei m-ar întîlni aici, în această corabie totuşi puţin cam prea neprezentabilă în faţa lumii pentru un guvernator! Dacă am putea totuşi să-i evităm puţin!“
        Spun Eu: „Fie-ţi frică de ceea ce trebuie să-ţi fie; dar de aceasta tu într-adevăr că nu trebuie să te înspăimînţi! Căci iată, dacă soarele stă sus pe cer, atunci pare cu mult mai mic, decît cînd el se află la orizont, - nu se poate uita nimeni la el, pentru că acesta le supără ochii; dar atunci cînd este în apropierea orizontului, atunci se uită toată lumea cu plăcere la mama strălucitoare care vine sau care emite razele calde ale zilei.
        Poate acest vas să fie cît se poate de frumos decorat, cu toate acestea nu va ridica în vreun fel demnitatea, - căci ceea ce eşti, tu nu poţi schimba, chiar dacă tu te afli pe vîrful Araratu-lui sau pe vîrful unui muşuroi; dar demintatea adevărată, împerecheată cu dragostea, o vei putea savura tu cel mai bine acolo, unde le va fi oamenilor cel mai uşor să ajungă la tine! Şi pe lîngă aceasta, îţi mai spun, că această întîlnire va fi de mare folos, iar de aceasta te vei convinge în scurt timp.“
        Cireniu este plin de curiozitate la aceste cuvinte ale Mele şi se întreabă oare ce va aduce acest vas roman. Dar pentru că este reţinut de vîntul nefavorabil, ca să ajungă pînă la noi, este de părere Cireniu, dacă nu cumva ar fi sfătuitor ca noi să vîslim pînă la acea corabie roamnă.
        Eu însă spun: „Da de unde; căci noi ne vom întîlni destul de curînd cu aceştia şi nu-ţi vor lipsi ocaziile, să afli tot ceea ce te interesează. Dar pentru această clipă să ne dedicăm pescuitului!“
        Cînd a auzit Cireniu aceste cuvinte, s-a mulţumit şi s-a uitat comod, cum pescarii au început să arunce plasa în mare, care a început de îndată să se umple cu peşti, că am fost după cîteva clipe nevoiţi să ne îndreptăm spre mal. Atunci cînd după o jumătate de oră am ajuns la mal, mai concret la acel loc, unde se afla lacul mare pentru peşti, s-a tras din toate părţile plasa la marginea acelui lac şi în plasă se aflau mulţi peşti minunaţi şi preţioşi, iar toţi ucenicii Mei, Marcus împreună cu toţi copiii săi şi chiar şi slujitorii lui Cireniu au avut de lucru o oră şi jumătate, pentru a muta peştii prinşi în plasă în lacul anume făcut.
        Şi atunci cînd peştii s-au aflat în acel lac, erau o mulţime; căci numărul lor depăşea şapte mii şi lacul era plin, că nu mai era loc de mai încă o mie de peşti. Din această pricină a fost aşa de fericit bătrînul Marcus, că nu ştia ce să facă din cauza stării sale. Într-una nu mai tăcea gura sa să rostească laude peste laude.
        Eu însă i-am spus aceste cuvinte: „Prietene, tu eşti acum cît se poate de bucuros pentru această binefacere pricinuită de Mine; dar tu mai vei primi astăzi încă un alt dar la ocazia cînd vasul roman va ajunge aici! Darul nu va consta în peşti, aur sau argint, ci va fi doar din cuvinte pure, care îţi vor netezi drumul spre viaţa eternă. Pe acestea să le asculţi tu cu întreaga ta casă şi în sufletul tău se va face lumină şi soare pentru aceste vremuri şi pentru veşnicie! - M-ai înţeles tu?“
        Vorbeşte Marcus: „Da Doamne! Inima mea îmi spune: ‘Marcus bătrîn şi ruginit războinic, astăzi se va debarasa rugina veche de viaţa ta! O voce din cerurile lui Iehova va auzi urechea ta şi sufletul tău va simţi apropierea strînsă a mîntuirii tale etrne!’ - şi prin aceasta sper că astăzi voi mai trăi lucruri minunate.“

190.Oaspeţii cei noi.

        Fiii lui Marcus abia că au terminat de agăţat plasa pe nişte lemne special făcute, pentru ca aceasta să se usuce, a ajuns deja corabia romană cea mare la mal, aşa că noi puteam vorbi deja cu oamenii din vas; şi aceştia le-au strigat fiilor lui Marcus, ca să vină în apropierea vasului, cu mai multe bărci, deoarece ei nu puteau să se apropie prea tare de mal din cauza adîncimii scăzute. Fii au făcut aceasta de îndată şi ucenicii Mei nu s-au mirat puţin, cînd, printre cei mulţi soldaţi romani şi alţi cetăţeni, l-au observat pe Iuliu şi după un timp chiar şi pe Ebahl împreună cu mica Jarah.
        Dar pe lîngă aceştia, se mai aflau în corabie cinci răi jefuitori de drum, care acţionau la trecerile dintre Iudea şi Samaria şi acolo au mai săvîrşit şi unele omoruri. Aceştia au fost îmbrăcaţi ca nişte rabini şi arătau destul de prietenos; dar totuşi locuiau, în inima fiecăruia dintre ei, legiuni întregi de diavoli, care îi forţau pe aceşti cinci hoţi, să-i jefuiască pe călători în cel mai crunt fel şi după aceea să-i omoare pe aceştia fără remuşcări, pentru ca ei să nu fie divulgaţi. Dar astfel de hoţi erau acceptaţi în secret de farisei, deoarece împiedicau într-u totul întîlnirea între samarinieni eretici şi evrei. Dar acest fapt îl ştiau romanii şi din această pricină ei erau cu mult mai porniţi pe aceşti hoţi. Şi unor astfel de delicvenţi le-a mers tot timpul rău; căci ei erau executaţi de obicei în cele mai oribile feluri.
        Dar pe lîngă cei cinci hoţi amintiţi, se aflau mai mulţi delicvenţi politici, care, în secret, făceau propagande împotriva romanilor; dar întregul transport era destinat spre Sidon.
        Eu însă M-am pus mai într-o parte, ca să nu Mă vadă de îndată Ebahl, Jarah şi Iuliu şi le-am ordonat şi oamenilor din casă şi lui Cireniu, să nu Mă anunţe prea repede; căci pe vas se mai aflau şi alţi farisei, care au fost trimişi în secret din Ierusalim din cauza Mea, cu toate că în faţa lumii ei rosteau cu vocea tare un alt motiv.
        Cireniu l-a primit pe Iuliu cu cea mai mare prietenie, ce l-a mirat cît se poate de plăcut pe căpitanul Iuliu; căci în primul rînd nu s-a gîndit să-l găsească pe guvernatorul asiatic aici, şi, în al doilea rînd, era felul lui Cireniu de comportare cu oamenii săi unul cît se poate de serios.
        Cireniu a vorbit imediat cu Iuliu despre acei infractori şi dacă acesta a rostit deja sentinţa asupra lor. Căci cu o sentinţă rostită nu stăteau prea bine lucrurile la romani; aceasta se putea schimba eventual doar de împărat. Dar Iuliu nu a dat vreo sentinţă şi a vrut ca guvrenatorul suprem să decidă pedeapsa lor în Sidon; el l-a rugat din această pricină pe Cireniu, după ce i-a spus faptele fiecăruia, ca acesta din urmă să se decidă şi să rostească o pedeapsă dreaptă.
        Vorbeşte Cireniu către Iuliu: „Tu ai înfăptuit cît se poate de drept şi de înţelept, că nu i-ai pedepsit pe aceşti răufăcători! Eu însă nu îi voi pedepsi acum; căci în apropierea noastră se află Unul mai măreţ şi mai puternic şi pe acesta îl vom lăsa să decidă în această cauză. Ordonă ca hoţii să fie bine păziţi, pînă cînd vine Acel om măreţ şi puternic!“
        Vorbeşte Iuliu: „Stăpîn înalt peste Asia! Se află, oare, împăratul pe pămînt asiatic?!“
        Spune Cireniu: „Nu dragă Iuliu, dar Unul, care domneşte în adevăratul sens al cuvîntului peste toate împărăţiile lumii şi din această pricină şi peste fiul încoronat al lui Augustus, al fratelui meu! A venit Zeus cu toată puterea sa dumnezeiască din ceruri la noi, muritori de rînd; cuvintele Sale sunt fapte şi voinţa Sa este un lucru desăvîrşit!“
        Cireniu a vorbit doar din acea cauză în felul acesta roman despre Mine, pentru că s-a gîndit, să nu cumva să Mă divulge şi nici nu ştia că Iuliu Mă cunoştea de fapt deja.
        Şi Iuliu a vorbit aşa: „Înalt domnitor, noi trăim acum o vreme plină de miracole şi iarăşi miracole şi zeilor trebuie să le fie pe plac muritorii; căci doar cu cîteva zile în urmă am avut ocazia ciudată în faţa lumii, cunoscînd un om, căruia nu-i lipseau nici cele o mie de fulgere din mîna lui Zeus! Un an ar fi mult prea puţin, pentru ca eu să-ţi pot povesti totul, ce a înfăptuit acest Zeus aparent în Ghenizaret şi mai ales în casa gazdei Ebahl!“
        Cireniu a căscat ochii mari şi a fost puţin jenat şi nu ştia ce să-i spună lui Iuliu sau ce să-l întrebe mai departe. Căci el şi-a dat seama imediat din spusele lui Iuliu, că despre Mine era vorba; dar el nu a vrut să-l deranjeze pe Iuliu în credinţa sa. Tot acelaşi lucru a fost valabil şi pentru Iuliu; căci şi el s-a gîndit tot la acelaşi lucru atunci, cînd Cireniu l-a descris pe Zeus-ul puternic.
        Nici unul nu-l ţinea pe celălalt ca fiind un roman schimbat şi aşa s-a întîmplat, că aceşti doi s-au ocolit în vorbe aşa de mult, pînă cînd am apărut Eu şi am dat la o parte toate dubiile, - dar acest lucru l-am amînat aproape o oră.

[Unique]

191. Despre metodele de învăţare ale îngerilor şi despre şcolile lumii.

        Chiar şi Ebahl şi Jarah au confirmat spusele lui Julius şi, din pricina acelui om miraculos, făceau ei călătoria spre Sidon, pentru a se mai întîlni încă o dată cu acesta, deoarece fiicei îi era prea mare dorul pentru El. Cireniu s-a mirat aparent cît se poate de mult, cum fata tînără, care nu putea să numere mai mult de treisprăzece sau paisprăzece primăveri era aşa de îndrăgostită, cu toate că el (Cireniu), a observat imediat că de partea ei se afla un tînăr cît se poate de frumos. Din această pricină era cît se poate de ciudat, cum această fată, care avea lîngă ea un tînăr aşa de frumos, putea să fie atît de tare îndrăgostită de un bărbat mai în vîrstă.
        Cine o cunoaşte pe Jarah din Ghenizaret, acela ar trebui să ştie foarte bine, că chiar această Jarah nu rămînea datoare cu un răspuns bun şi din această cauză i-a spus lui Cireniu: „Înalt domnitor şi stăpîn! Cum poţi tu să-L negi pe Acela în faţa noastră şi să-L numeri printre zeii morţi ai Romei din pricina unor motive politice, - şi, totuşi, se vede lumina Sa dumnezeiască şi mila Sa nemărginită din toate părţile care te înconjoară!?
        Iată, eu îi simt prezenţa şi tu o simţi la fel de bine ca şi mine, - şi totuşi îl negi tu într-un anume fel; uite, acest lucru nu este lăudabil din partea ta, aşa cum nu este lăudabil nici din paretea lui Iuliu să-L nege pe Atotputernicul şi pe Sfîntul sfinţilor, în faţa ta, domnitor înalt!
        Pe lîngă aceasta nu este frumos din partea ta, că mă acuzi pe mine din pricina dragostei mele; căci eu îl iubesc doar aşa, cum ar trebui să-L iubească fiecare om, ca fiind Creatorul meu, ca fiind Dumnezeul şi Domnul meu şi eu mă rog la El în inima mea atît de pur, cît îi este posibil unei fete muritoare, cum sunt eu. Dar dacă aşa stau lucrurile - cum pot eu să fiu îndrăgostită de El într-un fel trivial? Uite aici, întreabă-l pe însoţitorul şi pe învăţătorul meu, acesta va fi în stare să-ţi descompună totul amănunţit; căci el posedă mai multă putere în toate lucrurile decît toţi înţelepţii acestui pămînt şi decît toţi eroii ale tuturor împărăţiilor lumeşti, cu excepţia Căruia, pe care eu îl caut. De aceea întreabă-l tu pe acest tînăr şi tu vei primi de la el răspunsul cel drept!“
        Cireniu a vrut să-l întrebe pe acel tînăr, dar băiatul Josose l-a împiedicat; căci el i-a spus, în secret, lui Cireniu: „Nu te pune cu acest tînăr; căci şi el este unul din aceia, cum este acela care mă vizitează din cînd în cînd! Astfel de fiinţe nu pot suporta nimic necurat şi prin urmare nici întrebări ne la locul lor; viaţa şi existenţa lor nu este nimic mai mult decît lumina înflăcărată a Domnului.“
        Vorbeşte Cireniu către Ebahl: „Aceasta este fiica ta şi tu eşti un evreu; de aceea este uimitor, că există în sinea ei atît de multă înţelepciune! Acest lucru ea nu l-a putut învăţa de la Învăţător şi mai puţin de la acest tînăr!? Căci astfel de învăţători, cu toate că sunt rari pe acest pămînt, nu fac prea mulţi paşi cu învăţătura care ne-o dau nou, celor muritori! Acest lucru eu îl ştiu din exeperienţa cu fiul meu Josoe, pe care nu eu l-am conceput, dar pe care totuşi l-am acceptat ca fiind fiul meu pentru toate vremurile. Şi la el vine acum un astfel de rabin. Dar dacă stau un timp împreună, atunci la sfîrşit nu se ştie cu siguranţă, cine are de fapt dreptate; căci la părerei diferite, deseori au la sfîrşit amîndoi dreptate. Întreaga învăţătură nu este de fapt nimic altceva decît o luptă a înţelepciunii, unde, la sfîrşit, ambele partide ies învingătoare.
        Josoe al meu este deseori temperamental cu învăţătorul său mistic, aşa că îl trimite din preajma sa; dar învăţătorul nu se deranjează în vreun fel, aberaţiile sale le susţine, cu toate că de departe se înţelege că sunt nişte aiureli şi doar la sfîrşit luminează el cele rostite. Şi prin urmare eu sunt de părerea, că acest lucru îl face şi frumosul rabin cu fiica ta!“
        Spune Ebahl: „Da, da, domnitor înalt, aşa stau lucrurile. Eu însumi nu pot să devin într-adevăr înţelept şi să spun la sfîrşit cine are dreptate. Aceste lucruri rămîn de obicei la sfîrşit pe picior egal. Despre învăţături pozitive nu poate fi vreodată vorba. Tînărul duh încearcă să-i bage încurcături în înţelegerile cadetului său şi acesta trebuie să facă ordine din sine, aşa de bine cum se poate. Despre un ajutor în încurcătura aceea nici nu poate fi vorba, şi, la sfîrşit, rămîne tot timpul ceva neclarificat. Dacă cadetul vrea să conteste pînă la ultimul cuvînt spusele rabinului, atunci trebuie ca, cadetul să aibă dovezi certe, aşa ca acest rabin să nu se poată mişca, nici la stînga şi nici la dreapta. Acest lucru este atunci o dovadă pură că, cadetul are într-adevăr dreptate; dar fără dovezile bătute în cuie are cadetul veşnic nedreptate - chiar dacă părerile lui sunt cît se poate de drepte! Oh, Jarah mea dragă, l-a împins pe rabinul ei la strîmtoare; la sfîrşit aproape că nu s-a mai putut ajuta în vreun fel, dacă fata nu i-ar fi dat o mînă de ajutor, aşa cum a mărturisit la sfîrşit.
        Într-adevăr, felul de învăţătură ceresc este deseori cît se poate mai ciudat! De obicei, elevul îşi învaţă învăţătorul şi învăţătorul se bucură foarte mult atunci, cînd el învaţă ceva de la ucenicul său. Dar acest lucru se întîmplă totuşi într-un fel ceresc şi prietenos şi eu deseori mă alătur cu drag acestui fel de predare; căci aşa se învaţă într-o oră mai mult decît de la rabinii pămîntului într-un an întreg.
        La rabinii lumii este şi rămîne elevul trupeşte şi duhovniceşte mereu un sclav al rabinului său; pentru că el poate învăţa numai ceea ce poate şi ştie rabinul lui însuşi, care este adesea infirm trupeşte şi încă mai rău duhovniceşte. Dacă este acum aceea incorect sau adevărat, pentru aceasta nu are voie elevul să se intereseze din cauza pedepsei grele! Ce îl interesează pe un asemenea rabin lumesc cu obrajii bucăliţi, ce capacităţi şi talente interioare spirituale posedează elevul lui?! Aici este tot timpul deviza: Păsărică, mănîncă sau mori! Pe scurt, felul de educaţie al acestui timp se aseamănă pe deplin cu un coif, care ase potrivieşte pe toate capetele şi se aseamănă cu un pat, în care toţi oamenii trebuie să savureze o linişte confortabilă! Uriaşul Goliat ar face desigur o faţă stranie la aceasta, dacă i-ai da un leagăn de copii, ca aşternut de odihnă!
        Eu n-am văzut arareori copii, care mărturiseau deja în copilăria cea mai timpurie un adevărat duh de uriaş. Ce ar fi putut deveni din ei, dacă erau educaţi şi crescuţi în concordanţă cu capacităţile lor! Au fost însă învăţaţi, asemenea slabilor, doar să împletească coşuri şi duhul lor a fost lăsat astfel înfăţişat să se prăpădească! Şi acest lucru îl consider eu o cea mai mare nedreptate! Pentru că, cîte slujiri ar fi putut să-i aducă omenirii un asemenea duh educat în felul său! Şi - la ce foloseşte el în infirmitatea lui? El împleteşte coşuri şi prinde la sfîrşit peşti şi scoici!
        Dar tocmai în aceasta observ eu diferenţa mare între educaţia rabinilor lumii care sunt mîndri  şi cel mai adesea proşti şi a rabinilor cerului care se află acum minunat între noi. Aceştia educă duhul liber şi îl ajută oarecum să ajungă pe propriile picioare prin aceea, că îl trezesc prin tot felul de întrebări într-o formă, de care este tocmai un duh omenesc; rabinii lumii însă caută duhul doar să-l împresureze şi să-l omoare - şi educă la aceasta necurăţia pentru şi în jurul necurăţiei! - Spune, înaltule domn peste întreaga Asie, am dreptate sau nu?!“
        Spune Cireniu: „Cu desăvîrşire, gazda mea foarte stimabilă Ebahl! Aceasta a fost deja de mult şi opinia mea; dar ce s-a putut face pînă acum împotriva acestui lucru? Eu o spun deschis: Nimic, absolut nimic! Pentru că nouă înşine ne lipseşte motivul potrivit şi de unde să-l fi primit prin urmare rabinii lumii? Aceşti draci săraci trebuie, la sfîrşit, aşadar, totuşi, să-i înveţe pe toţi copiii numai ceea ce au învăţat ei înşişi oarecum mai înainte de la noi, - şi astfel sunt ei prin necesitate călăuze oarbe orbilor!
        Noi am învăţat într-adevăr de la acel Unul adevărul mare, sfînt şi putem acum foarte bine să distingem lumina de întuneric; dar pînă ce lumina noastră le va fi împărtăşită tuturor oamenilor acestui pămînt, pînă atunci va fi încă aşa cîte un coş împletit de un oarecare duh uriaş! Spune-mi totuşi, ce va fi la sfîrşit din fiica ta mică aşa foarte drăgălaşă!? Ea este într-adevăr un duh uriaş şi este acum încă la aceasta învăţată de un rabin ceresc. Spune, spre ce va fi aceasta la sfîrşit determinată!? Spre o soţie casnică, desigur, puţin probabil!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn! Să privim la şcolile noastre de fete? Cum sunt ele reprezentate? Cu adevărat, înaltule domn, într-o formă, că este pentru omenirea o veritabilă ruşine! Şi eu sunt de aceea de părereă: O şcoală bună de fete ar fi doară de asemenea numai foarte tare de dorit; pentru că o mamă, un ceva, ce poate deveni doar dintr-o fată, este totuşi mereu prima şi cea mai bună învăţătoare a copiilor. Dacă ea are duh, inimă şi cap în privinţa potrivită, cum se obişnuieşte a se spune, atunci nici copiii ei nu-şi vor clădi desigur casele lor pe nisipul mării şi vor putea fi de-abia duşi oarecum în continuare într-o înşelare. Dacă însă mamele, cum a fost cazul pînă acum numai din păcate prea des, sunt mai proaste adesea decît un vierme de ploaie, da, atunci este de aşteptat cu adevărat foarte puţin sau absolut nimic de la o educaţie a mamei! - Spune, înaltule domn, dacă am şi aici dreptate sau nu!“

192. Despre drepturile la zeciuală şi de tribut ale templului.

        Spune Cireniu: „şi aici ai tu dreptate pe deplin şi eu recunosc acum în tine un om de treabă foarte înţelept şi trebuie să te fac un oarecare şef cu multe împuterniciri!“
        Spune Ebahl: „Va fi greu de înfăptuit, deoarece mai sunt încă tot un evreu, căruia îi este cel mai sever interzis din partea templului, să primească oarecare funcţii şi onoruri din partea Romei!“
        Spune Cireniu: „Aşadar, ce va fi într-adevăr, dacă te fac un cetăţean roman? Şi dacă eşti tu astfel, atunci poţi accepta orice funcţie de onoare romană imaginabilă şi noi vom ştii să pedepsim templul foarte deosebit, dacă s-ar pune împotriva acestui lucru! Dacă vrei prin urmare, te fac un cetăţean roman!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn, cu adevărat, nu din cauza onorurilor şi a înaltei stări respectabile ale unui cetăţean roman, ci din cauza libertăţii pure, care îi este dată fiecărui cetăţean de treabă al Romei, primesc eu cererea ta! Eu voi rămîne în inimă într-adevăr pe veci un evreau adevărat, - pentru că doară nu poţi fi în sine cu nimic împotriva convingerii celei mai vii, că iudaismul pur, vechi şi adevărat a venit la oameni pe deplin adevărat din ceruri şi că doar în acesta este mîntuirea de căutat şi de găsit; dar, faţă de lumea exterioară, vreau eu astfel să fiu un roman ca unul, care a fost născut în mijlocul Romei, de o femeie romană ireproşabilă.“
        Spune Cireniu: „Bine, să primeşti de îndată din mîinile mele scrisoarea pe pergament, care este în toate timpurile valabilă şi înzestrată cu toate drepturile unui cetăţean al oraşului Roma! Cînd le vei arăta atunci templierilor o asemenea scrisoare, atunci te vor lăsa ei foarte sigur în cea mai deplină linişte şi vei fi atunci mai mult în stare să fii în folosul omenirii, decît s-a putut întîmpla pînă acum; şi de aceea: eu vreau aceasta şi aşa să se întîmple!“
        Aici face Cireniu un semn cu mîna scribului său secret şi acesta a adus numaidecît scrisoarea. Cireniu a scris numele lui în josul paginii şi i-a înmînat scrisoarea de îndată lui Ebahl.
        Ebahl, foarte emoţionat de bunătatea guvernatorului superior, i-a mulţumit lui Cireniu din adîncul inimii şi a grăit la sfîrşitul cuvîntării sale de mulţumire: „Cu adevărat, o asemenea onoare n-am sperat eu niciodată în apropierea oraşului Cezarea! Această scrisoare să fie din partea mea însă de asemenea însoţită de cele mai bune înfăptuiri pentru omenire şi acest lucru cu atît mai mult, deoarece îmi revine şi în scrisoare dreptul şi împuternicirea imperială de a face din orice evreau cinstit un cetăţean roman, căruia atunci, ca mie însumi, îi revin toate drepturile şi avantajele unui cetăţean roman. Cu adevărat, împrejurimea noastră să numere acuşi o grămadă de cetăţeni romani şi luările de rămas bun ale fariseilor din aceste regiuni, să se înmulţească ca iarba în primăvară! Oh, asta va fi minunat!“
        Spune bătrînul Marcus, care stătea lîngă: „Frate, tu ai într-adevăr dreptate, că te bucuri foarte tare asupra acestui lucru; pentru că este o treabă mare de a fi un cetăţean al Romei! Eu sunt aceasta din naştere; dar cu nimic mai puţin trebuie să le plătesc totuşi preoţilor templului, în fiecare an, un anumit tribut, asemenea evreilor. De la evrei iau ei numai zeciuiala, de la noi romanii însă un anumit tribut, un drept obţinut cu înşelăciune de la curtea romană, - şi trebuie să ştii să te învoieşti cu ei, dacă vrei să ajungi din tributul greu în bătrîna zeciuială. Numai această obligaţie de a plăti tribut de către cetaţenii romani către templu, ar trebui să-i fie luată templului iarăşi fără toată reţinerea de către Roma; mai întîi este impozitul de tribut prea greu şi în al doilea rînd, acesta face templul prea puternic, - şi amîndouă lucruri sunt rele.
        În transportul actual de nelegiuiţi către Sidon, se află tocmai iarăşi cîţiva instigatori, care au fost foarte sigur plătiţi de templu pentru lucrul lor. Este, ce-i drept, adevărat, că obligaţia de tribut există, ca o povară ieşită din comun, doar în unele principate ale Canaanului şi templul îşi are de promovat numai acolo drepturile sale, unde apare aceasta ca fiind în vigoare; dar templierii nu se mulţumesc cu asta, fac abuzuri cu ajutorul unor acte doveditoare false, pe care la arată ca fiind noi şi ieşind de la Roma şi îi silesc pe cetăţenii romani, să se înţeleagă cu ei cel puţin asupra zeciuielii. Eu am fost nevoit încă astăzi dimineaţă să le plătesc zeciuiala de peşte, căci, altfel, mi-ar fi făcut cu siguranţă toate bunecuviinţele imaginabile.
         Părerea mea ar fi în consecinţă aceasta: Ar trebui să i se ia templului, atît de curînd pe cît este posibil, toate concesiile posibile ale Romei, fără vreo oarecare excepţie; pentru că altfel ajunge Roma în pericol să primească în Asia acuşi răzvrătiri peste răzvrătiri şi înainte ca patruzeci de veri să treacă, va primi Roma cinstea foarte neplăcută să fie nevoită să cucerească şi cealaltă Asie pentru a doua oară de la Alfa pînă la Omega! - Aceasta este părerea mea, în care mă încred acum tare, pentru că cunosc foarte exact stările templului şi le şi detest însă foarte adînc.“
        Spune Cireniu: „şi pentru acest picior infirm se va lăsa găsit un toiag! Dar dacă templierii îndrăznesc să dorească tributul şi din această regiune şi să creeze din acesta vechia lor zeciuială, atunci vom rîndui într-adevăr fără zăbovire să se năpăstuiască o vreme de tunet bine hrănită asupra templului; pentru că asta e iarăşi o acţiune pe cont propriu din partea templului, care ar putea avea cu timpul, într-adevăr, cele mai rele urmări pentru Roma.
        (Intorcîndu-se către căpitanul Iuliu:) „Tu, Iuliu, vei primi încă astăzi cîteva suluri, pe care vei scrie după gîndirea ta cîteva propoziţii scurte pentru templu! - Tu mă înţelegi!?“
        Spune Iuliu: „Ar fi totul bine şi potrivit, dacă regatul Iudeea n-ar fi fost dat mîncăciosului Irod în arendă, aproape cu toate drepturile de domnie! La aceasta se află în Ierusalim încă un guvernator neglijent, anume Ponţiu Pilat, care este foarte bucuros, dacă oamenii îi acordă pace şi linişte; cu acesta nu este prin urmare prea multe de înfăptuit! Dar aici se adaugă încă o circumstanţă fatală, care este foarte straşnic de luat în seamă: Dă-i tu templului o mie de legi încă cît se poate de grele şi el se va strecura printre toate, asemenea unui Proteu, - şi eu întreb, ce se poate atunci face încă mai departe.
        A merge către templu cu o oarecare putere exterioară prea vizibilă, ar fi o treabă foarte îndrăzneaţă; pentru că poporul ţine de acesta şi îi consideră pe preoţi, anume în Iudeea, ca oameni pe jumătate zei şi ca mijlocitori între Dumnezeul lor şi oameni. Dacă ai constrînge, prin urmare, templul cu o oarecare violenţă vizibilă, atunci ai avea, însă, de asemenea, imediat cea mai arzătoare revoltă în întreaga Iudee pe gît; de aceaa este aici nevoie de foarte multă grijă, înainte ca să doreşti să înfăptuieşti ceva cu templul, în cea mai deplină seriozitate!
        Ah, aici în Galilea şi anume în Ghenizaret, care se află într-o veşnică stare de asediu şi unde poporul este deja foarte înformat, te poţi duce foarte eficient pe cîmpul de luptă împotriva celor negrii; dar în Iudea nu se poate face aceasta absolut de loc! De aceea este deviza: Dacă este ceva de înfăptuit împotriva templului, atunci trebuie ca să se ţină sfat înainte de aceasta!
        Templul a ştiut să-şi creeze tot felul de privilegii de la Roma, pe tot felul de căi furişate, privilegii pe care trebuie să le respectăm, atîta timp cît avem norocul şi onoarea de a fi romani. Dacă treaba se desfăşoară astfel, atunci îmi vor folosi CHARTE ALBAE (documente albe, asta înseamnă nescrise) puţin sau absolut de loc! În regiunea mea însă, sunt eu însumi oricum Charta alba în măsură îndeajunsă! - De altfel, pot să folosesc întotdeauna cîteva.
        În Ghenizaret şi regiunea destul de largă de prin jur a acestuia, le-am gonit templierilor şantajul de tribut şi de zeciuială în aşa fel, că şi-au lăsat într-adevăr lăcomia lor desigur să se prăpădească pentru toate timpurile şi dacă sunt bine informat, atunci a şi făcut deja superiorul nostru de treabă Corneliu, în Capernaum, deja de mult acelaşi lucru, - şi astfel este Galilea aşa de destul de liberă de urgiile templului, exceptînd cîteva asupriri irodiane; dar, în puternica Iudee, nu va fi încă nici pe departe posibil de a obţine aceasta. Aceasta este aşa părerea mea. - Tu, înaltule domn, poţi, însă, totuşi, să ordoni ce vrei tu şi eu voi fi mereu slujitorul şi servitorul tău cel mai devotat!“

193. Tratarea răufăcătorilor şi a obsedaţilor.

        Cireniu l-a lăudat aici pe Iuliu, spuse însă de asemenea foarte bine şi înţelept: „Dragă Iuliu, tu ştii că eu am mare încredere în tine şi că mintea ta limpede mi-a plăcut întotdeauna bine; dar ceea ce ai spus acum, nu pare a fi, aşadar, totuşi, aşa în totalitate să fi ieşit din propria ta opinie şi părere. Aceasta ai primit-o în gîndirea de asemenea de la acel anumit Unul!“
        Spune Iuliu: „O, desigur; pentru că adevărul nu se află în foc, ci numai în lumina blîndă a Acestuia; şi astfel am devenit eu de asemenea cu mult mai blînd şi tolerant de cînd l-am cunoscut. Oh, dacă aş putea, totuşi, să mă întîlnesc cu El pe undeva numai încă o dată în viaţa mea!“
        Spune şi Jarah, care stătea lîngă şi era atentă la toate: „Oh, aceasta este şi singura şi unica dorinţă a mea!“
        În timpul acestei discuţii, am venit Eu neobservat în spatele lui Iuliu. Numai Cireniu Mă observă şi i-a spus lui Iuliu la semnul Meu: „Tu, uită-te puţin în spate! În spatele tău se află Cineva, de parcă ar vrea să vorbească cu tine!“
        Iuliu se uită repede în spate şi cade aproape într-un leşin de bucurie de a Mă vedea aici şi Jarah scoate un strigăt de cea mai mare bucurie şi îmi cade la piept ca moartă; şi Eu am fost nevoit s-o las să se odihnească astfel în jur de o jumătate de oră, pînă ce şi-a revenit iarăşi din ameţeala ei fericită.
        Deoarece începuse însă să se lase deja tare seara, de aceea i-am Eu spus bătrînului Marcus: „Tu te vei îngriji acum iarăşi pentru faptul, ca să primim o cină înbelşugată ; lasă să nu fie nici o lipsă de peşte, pîine şi vin!“
        Spune Marcus: „Doamne, ce vom face însă cu răufăcătorii, care acolo, la mare, legaţi de stîlpi, păziţi de soldaţi, aşteaptă probabil sentinţa lor cu cea mai mare frică?“
        Spun Eu: „Pe aceştia îi lăsăm astăzi să sufere înşeptit, din cauza celor multe duhuri rele, de care sunt posedaţi şi nimeni nu are voie să le dea nici ceva de mîncare, nici ceva de băut, căci, altfel, n-ar fi vindecabili! Tu, fratele Meu Iuliu, fă-le conoscută astăzi o sentinţă, potrivit cu care trebuie să îndure mîine cea mai dureroasă moarte, prin arderea înceată, în decursul întregii zile! Mîine, însă, să fie ei atunci de-abia absolviţi de pedeapsă şi Eu voi vedea, dacă sunt de puşi în libertate. Frica peste măsură de mare îi va înfrînge pe locuitorii lor răi şi ei vor începe încetul cu încetul să-şi ia rămas bun. Legaţi-i însă bine tare de stîlpi, căci, altfel, vă vor da mult de lucru!
        Pe cei şapte instigatori politici, pentru că nu au păcătuit contra nici unui lucru însemnat, lăsaţi-i puţin mai uşurel; acelora vestiţi-le o pedeapsă corporală ascuţită cu buciul şi rînduiţi apoi să le fie dat ceva pîine şi apă! Dimineaţa se va arăta, dacă pedeapsa le este de iertat sau nu!“
        La aceste cuvinte i-a spus Cireniu lui Iuliu: „Deci, mergi, aşadar, acolo, rupe toiagul şi vesteşte-le, la ce trebuie să se aştepte mîine!“
        Iuliu se ridică de îndată şi merge cu cîţiva suburdonaţi de-ai săi la coasta, care se afla la nici cinci sute de paşi de lociunţa lui Marcus. Acolo ei au ajuns la delicvenţii prinşi de nişte stîlpi şi le-a poruncit soldaţilor, să-i lege pe aceştia şi mai strîns de acei stîlpi. Cînd soldaţii au executat acest ordin prin a-i lega pe aceştia cu frînghii şi cu lanţuri, de abia atunci le-a dat veste Iuliu celor cinci ucigaşi, ce vor avea ei de ispăşit deja începînd cu dimineaţa din următoarea zi! Tot aşa le-a vestit celor şapte delicvenţi politici pedeapsa lor cruntă.
        Cînd au auzit cei cinci ucigaşi o astfel de sentinţă, au început aceştia să plîngă, să se vaite şi să dispere şi ei încep să strige cît pot de tare, ca ei să fie totuşi omorîţi pe loc; căci o astfel de stare jenantă le era imposibil de suportat! Tot aşa strigă şi cei şapte ca să fie mai îngăduitor şi să aibă mai multă milă. Dar Iuliu se îndepărtează de îndată de acei cinci ucigaşi şi de cei şapte delicvenţi politici şi nu le mai ascultă strigătele înspămîntătoare.
        Cînd el a ajuns la noi, a început să vorbească (Iuliu:) „Acest lucru nu este într-adevăr unul minor! Acele plîngeri, chipurile disperate, gesturi, în faţa cărora se înspăimîntă şi un animal! Deci, eu sunt totuşi bucuros că nu mă mai aflu în apropierea lor! Este aproape de necrezut, - dar capul meduzei nu poate avea un aspect omenesc! Sunt într-adevăr cît se poate de curios, ce chipuri vor avea aceşti răufăcători!“
        „Vezi tu“, îi spun Eu lui Iuliu, „acesta este efectul spiritelor rele din ei! Acestea nu vor putea suporta frica cea mare pînă mîine şi vor pleca, cum am spus Eu şi de mîine noi vom avea lucru uşor, ca să-i scăpăm pe aceşti oameni de sub dominarea lor.“
        Întreabă Cireniu: „Dar ce se va întîmpla după aceea cu ei? Le vom putea da drumul, sau va mai trebui să-i reţinem pentru o vreme?“
        Spun Eu: „Cu siguranţă, căci fără învăţăturile necesare nu pot fi lăsaţi pe piciorul liber! Nici cei şapte nu vor pleca; deoarece nici un om nu scapă aşa de repede de un păcat, cum el a comis unul! Ca timp pentru acei cinci, nu va ajunge un an şi pentru cei şapte va fi nevoie de cel puţin o jumătate de an. - şi acum să aşteptăm în linişte şi bucuroşi cina!“

194. Discursurile înţelepte ale Jareih.

        Spune după aceasta bătrînul Marcus: „Doamne şi Învăţătorul tuturor învăţătorilor! Tu ai spus mai înainte către mine, că astăzi voi auzi eu rarităţi despre menirea omului şi eu voi începe să cunosc şi împărăţia lui Dumnezeu. Da într-adevăr şi cît se poate de minunat! Eu am auzit deja multe în această zi, am văzut şi am trăit, cum pînă acum niciodată în întreaga mea viaţă; şi acum se adeveresc spusele Tale şi prin urmare eu voi face tot posibilul, ca picioarele noastre obosite să nu meragă nefericite la odihnă.“
        Spun Eu: „Da, da, du-te şi uită-te dacă bucătăresele nu au terminat încă cu arta lor! După cină se vor mai întîmpla cîteva lucruri, ce te vor aduce iar cu un pas mai aproape de împărăţia lui Dumnezeu.“
        Spune Marcus: „Dar Doamne, ce este cu această fată, care încă te ţine în braţe şi îţi inundă pieptul cu lacrimi; nu-ţi va mai da drumul, cum se pare acum?!“
        Spun Eu: „Întreab-o tu pe această fată, ea nu-ţi va rămîne datoare cu vreun răspuns!“
        Marcus o întreabă acum pe Jarah care pare aproape de ceruri.
        Jarah se îndreaptă imediat şi spune: „Ascultă, tu drag şi bătrîn prieten! Cine l-a apucat o dată pe Acesta, acel nu mai are voie să-I dea drumul; căci dacă îl lasă, atunci şi-a lăsat şi viaţa veşnică şi a pierdut-o pe aceasta pentru totdeauna. Ceea ce eu fac trupeşte, acest lucru ar trebui ca voi să-l faceţi cu toţii în inimă, aşa cum fac şi eu cu toată inima mea!
        Cine îşi iubeşte viaţa, dar care îl dă pe Domnul uşor deoparte pentru lume, acela îşi va pierde viaţa, pentru că l-a pierdut pe Domnul vieţii. Dar cine nu-i dă importanţă vieţii şi numeşte ‘viaţa’ doar pe cea din inimă, trăind-o doar pentru Domnul tuturor vieţilor, acela va primi viaţa veşnică, chiar dacă ar muri de mii de ori trupeşte!
        Iată, atunci cînd Domnul a venit pentru prima oară la noi, eu l-am recunoscut mai întîi în inima mea şi doar pe El îl iubesc deasupra tuturor; da, dacă El ar cere acum de la mine, ca eu să mor în această clipă pentru El, atunci mi-ar fi moartea o bucurie binevenită! Ăici ştiu şi simt cît se poate de viu, că dragostea pentru El nu va mai putea muri în veci, pentru că îi este imposibil, să comită un păcat, care, de fapt, este singura moarte pentru suflet. Dar dacă este mort sufletul omului, atunci este mort şi întreg omul. Acest lucru să-l reţii cît se poate mai bine, tu, bărbat bătrîn; căci eu sunt din şcoala cerurilor, care este dragostea şi adevărul şi viaţa. Ceea ce eu ţi-am spus acum, sunt învăţături din ceruri şi din această pricină tu ar trebui să le reţii bine!“
        Cînd bătrînul Marcus a auzit aceste vorbe de la Jarah, a început el să vorbească, străpuns de entuiziasmare: „O tu copil din ceruri, care eşti mult prea bun şi prea pur pentru această lume murdară! Într-adevăr, dacă Domnul ar părăsi casa mea trupeşte, atunci eu voi veni la tine, pentru a învăţa înţelepciunea cerească! Oh, ce difernţă între tine şi fiicele mele! Tu eşti deja un soare şi fiicele mele de abia că sunt strălucirea acestuia într-o picătură mică de rouă! O Ebahl, cît de bucuros poţi fi tu, că eşti tatăl unui asemenea înger!“
        Aici au început să-i curgă lacrimile lui Marcus din ochii săi plini de fericire şi el a mers cu paşi grăbiţi în bucătărie, pentru a se interesa de cină şi să le povestească fiicelor sale, ce învăţătură a primit el de la fetiţa aceea din Ghenizaret, iar fiicele sale s-au mirat şi l-au rugat, ca acesta să găsească după cină o ocazie, prin care şi ele să poată schimba o vorbă cu copilul ceresc.
        Marcus a fost cît se poate de bucuros la aceste cuvinte şi le-a promis că va face aceasta, doar, ca ele să se grăbească, ca cina să fie gata. Şi fiicele au vorbit: „Tată, într-un sfert de oră va fi totul pregătit!“
        Aşa a plecat Marcus din bucătărie şi le-a ordonat fiilor săi, să aşeze repede pe masa de afară vin şi pîine şi să aibă grijă, ca nu cumva să lipsească lumina; pe masă să ardă mai multe lămpi umplute şi celălalt spaţiu de curte să fie umplut cu torţe de pescari, iar acestea să ardă întreaga noapte! - Toate acestea au fost imediat aranjate şi cînd a început să se lase noaptea, ardeau la mese daja mai multe lămpi şi curtea cea largă era luminată de mai multe făclii. Imediat au fost aduşi la masă peşti minunat pregătiţi, pîine, vin şi tot felul de fructe.
        Înainte de mîncare, a rostit Jarah un Psalm al lui David şi M-a rugat după aceea ca Eu să binecuvîntez mîncarea şi băutura; şi Eu am făcut aceasta, iar după aceea ne-am aşezat cu toţii la masă, am mîncat cu mare poftă bucatele gătite şi am devenit veseli la măsura cea dreaptă a vinului. Eu stăteam lîngă Cireniu şi lîngă drăgălaşa Jarah; Cireniu stătea în partea Mea stîngă şi Jarah stătea în dreapta Mea; lîngă Jarah stătea Rafael al ei şi în faţa acestuia se afla bătrînul Marcus. Acesta din urmă însă a observat cum mînca Rafael bucatele; căci dacă Rafael ducea în faţa gurii un peşte sau o bucată de pîine, un fruct sau un pahar de vin, atunci dispăreau toate şi Marcus nu-l putea vedea pe acel tînăr că mînca sau mesteca vreun fel de mîncare.
        Josose, fiul adoptiv al lui Cireniu, care se afla lîngă Cireniu, a observat uimirea mută a bătrînului Marcus şi a vorbit: „Bătrîn războinic Marcus! Ce îţi place aşa de mult la rabinul Rafael, că nu mai vrei nici măcar să-ţi muţi privirea de la el?“
        Vorbeşte bătrînul: „Da, tu fiu înalt al stăpînului şi al domnitorului meu, aici se petrec într-adevăr apariţii ciudate! Acest băiat duce la gură mîncare şi băutură, nu-şi deschide niciodată gura, nu mestecă şi nu bagă ceva în aceasta; dar mîncarea totuşi dispare în faţa gurii sale! Cum se întîmplă aceasta? Cum se poate? Acest lucru este iarăşi un miracol! Ce pot eu să învăţ din toate acestea?“

195. Duhul şi materia.

        Spune Josose: „Din aceasta tu poţi învăţa, că în ceruri nu poate intra nimic material, adică, cum acest înger dizolvă toată mîncare materială în cea spirituală şi din aceasta el culege doar cea ce este curat duhovnicesc. Acel tînăr este un duh pur omenesc din ceruri şi prin el se poate vedea cerul într-o formă mai minusculă; dar aceste mîncăruri ne reprezintă pe noi oamenii, care încă mai suntem prinşi în materia noastră. Aceasta este într-adevăr deja cît se poate de bine preparată, ca şi aceste mîncăruri, la soba de foc al marelui Învăţător, care ne-a învăţat aceasta şi care se mai află trupeşte printre noi, - dar totuşi noi nu putem intra cu aceste trupuri ale noastre în împărăţia cerurilor.
        Dar cînd noi vom fi chemaţi de Dumnezeu, ca să părăsim acest pămînt, atunci un înger al lui Dumnezeu va face cu noi tot acelaşi lucru. Aşa cum face acesta acum cu mîncărurile, adică aceasta înseamnă, că într-o clipă el va elibera tot ce este spiritual din materie, materia o va preda descompunerii totale, sufletul însă şi duhul de viaţă, cît şi totul, ce aparţine sufletului în materie, va trece într-o formă desăvîrşită omenească în lumea spiritelor după voinţa veşnică şi de neaschimbat a lui Dumnezeu! - Iată, acest lucru tu trebuie şi poţi să-l înveţi din felul ciudat de mîncare al acestui măreţ tînăr ceresc!“
        Spune Marcus, cît se poate de mirat din cauza înţelepciunii lui Josoe: „Eu am observat deja de mult, că tu eşti un băiat cît se poate de înţelept şi de avansat vîrstei tale; dar nu aş fi crezut că eşti chiar aşa de înţelept! Tu mi-ai dat o învăţătură foarte importantă, pentru care eu îţi voi mulţumi întotdeauna; dar să ştii, că setea de cunoaştere a omului devine din ce în ce mai puternică, cu cît mai multe ştie el şi din această pricină, pe mine mă interesează acum, să aflu peste această învăţătură, cum se întîmplă o astfel de dizolvare a materiei!“
        Spune Josoe: „Prietene, nu este bine, atunci cînd un om ştie prea multe; dar acest lucru tu poţi să-l reţii! Iată, materia nu este nimic altceva decît ceva spiritual fixat prin voinţa atotputernica a lui Dumnezeu. Un astfel de înger nu are nimic altceva decît exprimarea personificată a voinţei atotputernice a lui Dumnezeu; el nu poate în nici într-un caz să dorească altceva decît ceea ce vrea Dumnezeu.
        Dacă vrea Dumnezeu să dizolve materia, atunci aceasta se va reţine printr-o înfăţişare de om a atotputernicei voinţe a lui Dumnezeu, ceea ce este fix sau legat se dizolvă şi toată materia dispare într-o clipă, trece în elementul spiritual de veci şi rămîne prin urmare ceea, ce a fost din începuturi, doar că este mai desăvîrşită şi mai perfecţionată.
        Nenumărate puteri se vor uni şi vor deveni un individ mare desăvîrşit şi acesta va fi prin urmare un perfect spirit omenesc după voinţa Domnului pe veci! - Ai înţeles tu aceasta?“
        Spune Marcus: „Da, am înţeles aceasta, dar acum nu te întreb nimic mai departe; căci înţelepciunea ta este mult prea înaltă pentru înţelegerile mele! Dar ceea ce aş vrea să aud, sună aşa; vreau să te aud pe tine vorbind cu fata la fel de înţeleaptă, pe nume Jarah; acest lucru probabil că va fi un deliciu, aşa cum nu se va mai putea găsi vreodată în ceruri!“
        Spune Josoe: „Iată, acest lucru este puţin cam înfumurat din partea ta! - Aici vezi tu acum două pahare pline de vin! Ar fi înţelept dacă ai vrea să torni unul plin peste celălalt plin? Nu s-ar vărsa pe pămînt vinul nobil la această lucrare pentru nimic şi iar nimic? Ce folos ar avea? Ceea ce eu ştiu, cu siguranţă că ştie şi fata şi prin aceasta nu aş putea nici eu să învăţ ceva de la ea şi nici ea de la mine! Din această pricină noi ne vom scuti de astfel de eforturi. Vorbeşte tu mai bine cu minunatul copil al lui Dumnezeu! Tu şi fiicele tale, femeia şi fii tăi vor putea învăţa multe de la ea; căci pînă acum nu a mai trăit vreo fată de pe pămînt astfel de experinţe, date de la Dumnezeu, cum a trăit această fată. Ştie nenumărat de multe, ce în afară de Domnul nu ştie vreun alt om de pe acest pămînt mare şi întins. - Înţelegi tu ceea ce eu am spus?“