Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 1.6.2020, 21:41
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 2 - Jakob Lorber


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5  Next
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 146-150
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:17 View PostDownload Post

146. Iara arată bucățile ei comemorative.

        După aceste cuvinte, se duc căpitanul și Ebahl la Iara și o roagă, ca ea să binevoiască să le arate lor cele două suveniruri anumite.
        Și cea mai dragă Iara bagă de îndată mîna în buzunarul ei mare al rochiței sale, se apropie de cei doi și spune: „Aici, uită-te încoace, tu dragul meu Iuliu, aici sunt cele două suveniruri înșiși! Crezi tu acum aceasta și vei ieși tu o dată din frica ta veșnică?“
        Spune căpitanul: „Da, tu cea mai dragă și cea mai gingașă Iara a mea, credința mea stă acum mai tare decît acest munte și frica mea supărătoare s-a dus de asemenea pentru totdeauna de la mine cu ajutorul Domnului atotputernic, - de aceasta poți fii tu acum pe deplin asigurată! Dar suvenirurile tale sunt și ele de o valoare pămîntească neestimabilă. Scoica împreună cu conținutul ei compensează valoarea întregului Ierusalim; pentru că ea conține douăzeci și patru de mărgăritare de mărimea unui ou mic de găină, fiecare valorînd o sută de mii de livre de aur! Ce valoare are însă această piatră strălucitoare tare, transparentă și mai frumoasă decît luceafărul, pentru aceasta nu are pămîntul nici o riglă de măsurat! Pe scurt, tu nu ești acum numai duhovnicesc, ci și pămîntesc cea mai bogată fată din lume! Cu adevărat, tu ești acum mai bogată decît toți regii și împărații lumii întregi laolaltă! Cum ți se pare acum aceasta?“
        Spune Iara cît se poate de modestă: „Mie mi se pare, de parcă nu aș avea nimic; și aceste două bucăți comemorative nu au pentru mine o altă valoare decît aceea, pentru care eu le-am luat, adică ca amintire a faptelor miraculoase și de nedescris ale lui Dumnezeu pentru noi, săraci, slabi și păcătoși locuitori ai orașului și a regiunii Ghenizaret.
        Domnul nu va rămîne tot timpul cu trupul în mijlocul nostru, cum El deja mi-a spus foarte clar ieri; dar aceste semne ne va aduce viu aminte în inimile noastre de El și dragostea noastră va prospera și mai mult spre El! - Aceasta este părerea mea.
        Dar Domnul mi-a mai lăsat încă un semn din acea noapte miraculoasă, care pentru mine a fost de fapt cea mai luminată zi! Acest semn va rămîne în preajma mea vizibil și mai tîrziu va deveni invizibil, pînă cînd după un timp, dacă e u mă voi păstra, va fi din nou vizibil.“
        Întreabă tatăl Ebahl: „Deci, unde se află acel semn? Nu ne lași și pe noi să-l vedem?“
        Spune Iara, stînd lîngă îngerul Rafael: „Aici, lîngă mine se află, dacă tu nu ai nimic împotrivă!“
        Spune Ebahl, care îl măsoară pe înger de sus și pînă jos: „Bineînțeles că aceasta este o amintire cu mult mai delicioasă! Dar eu mă tem, că tu te vei îndrăgosti mult prea repede din cap și pînă în tălpi de acest tînăr; și atunci cînd va deveni invizibil, atunci vei deveni din pricina tristeții oarbă și surdă!“
        Spune Iara: „O, nu-ți face griji din această pricină! Cine îl iubește pe Dumnezeu, Domnul, așa cum îl iubesc eu, pentru acela sunt toate frumusețile cerului, așa de parcă nici măcar nu ar exista! Dar mie îmi este foarte drag acest tînăr; căci el este înțelept și cît se poate de puternic, este măreț și iute!“
        Întreabă căpitanul, spunînd: „De unde a venit el? Eu nu-mi pot aduce aminte să-l mai fi văzut vreodată în regiunea Ghenizaretului, și, totuși, este îmbrăcat după datina locului! Eu admir trăsăturile sale pure, fine și cît se poate de moi! În ființa sa se află o adevărată vrajă plină de cea mai înaltă grație! Cît de fine, moi, curate și cît se poate de frumos formate sunt picioarele sale!
        Pantalonul curat, care este lung pînă la genunchi, cămașa strălucitor de albă și cojocul albastru plin de cute care atîrnă lejer peste umerii săi, îi stau așa de bine, că într-adevăr nu poate fi nimic mai delicios și clopul rotund îi împodobește în așa fel capul, că nu se poate descrie aceasta! Într-adevăr, acestui minunat tînăr nu aș putea să-i refuz vreo rugăminte! Acesta mi-ar putea lua o împărăție fără a fi pedepsit, dacă m-ar iubi doar pentru aceasta!
 Nu, cu cît mai mult privesc acest om, cu atît mai frumos și mai atrăgător mi se pare mie! Părinții săi se pot numi fericiți, să aibă un asemenea fiu și tu, draga mea Iara, te poți considera fericită pentru un astfel de cadou! Dacă ar mai exista pe lume încă un astfel de tînăr, într-adevăr, eu aș da pentru el toate comorile și mărfurile de valoare!
         Dar ce vei face tu acum cu minunatul tînăr? Tu ești într-adevăr o fată frumoasă și dragă; dar tînărul te întrece cu mult în frumusețe. Tu împlinești acum treisprezece ani și tînărul va avea șaisprezece. Dacă va deveni bărbatul tău, atunci îmi va fi pe plac aceasta; dar dacă va rămîne doar un camarad de joacă, atunci inima tu ușor de incendiat va deveni foarte confuză! Dar spune-ne tu acum, la ce îl vei folosi tu!“
        Spune Iara: „Voi vorbiți după sensul vostru pentru că nu cunoașteți duhul! Acest tînăr va fi pînă la vîrsta mea de șaisprezece ani protectorul și ghidul meu și mă va învăța toate înțelepciunile cerurilor lui Dumnezeu - și pe voi vă va învăța, dacă veți dori să-l ascultați!“
        Spune căpitanul: „Dar la vîrsta de șaisprezece ani va deveni soțul tău?“
        Spune Iara: „O, dragul meu Iuliu, aceasta a fost iar o întrebare din partea ta, în fața căruia eu nu mă pot apleca! Nu ți-am spus eu deja de la bun început, că acest tînăr mă va părăsi după împlinirea vîrstei mele de șaisprezece ani pentru o vreme, așa cum a decis Domnul, ceea ce pentru mine nu va fi chiar grav! Dar dacă inima mea este o proprietate a lui Dumnezeu, atunci nu poate deveni și proprietatea altcuiva!“
        Spune Ebahl: „Da, da, draga mea fiică, tu ai dreptate! Dar anii tăi nu au sosit încă; dar atunci cînd vor sosi, vei avea o bătălie cruntă cu carnea ta! Bravo ție, dacă vei putea învinge!“
        Spune la aceasta și căpitanul: „Da, da, tatăl are dreptate! Tu ești acum încă un copil și deja arde inima ta de parcă ar fi un cuptor cu cărbuni! Acum are după cererile ei cel mai înalt lucru și nu-i va fi dor de ceva mai minor; dar cînd acel înalt, pentru a te pune la încercare, se va retrage din inima ta, atunci va deveni inima ta înfometată de dragoste! Și dacă nu se va hrăni mult timp cu această mîncare înaltă, atunci va începe să se uite după alte lucruri, pentru a-și potoli foamea!Căci cît de dureroasă este foamea stomacului, este pe lîngă aceasta de o mie de ori mai dureroasă foamea pentru dragoste.
        Să ne uităm la un comandant, care este un tiran fără dragostea în fața supușilor săi! Toți se vor afla într-o stare disperată și acolo unde ei trebuie să meargă într-o bătălie, acolo ei se vor preda dușmanilor, pentru a scăpa prin acest fel de comandantul lor fără pic de dragoste. Dar dacă un comandant înțelept arată că-și iubește supușii așa cum un tată își iubește copiii, atunci poate veni oricare dușman și cu cel mai mare curaj și abnegație se vor bate ei pentru comandantul lor pînă la ultima picătură de sînge și vor distruge dușmanul!
        Da, tu, draga mea Iara, dragostea este un lucru măreț și este tot timpul nevoie de o ghidare înțeleaptă, dacă la sfîrșit ea să nu se devoreze singură!“
        Spune după o vreme Iara îngîndurată: „Da, da, tu spui adevăr; dar la Domnul noi putem crede, că El nu este un comandant tiran peste o inimă care îl iubește peste măsură!?“
        Spune Iuliu: „Acest lucru nu! - Dar - cum îmi amintesc eu, ce a vorbit în această noapte cu tine - El este și rămîne Dumnezeu și spiritul omului se va apropia doar atunci de El, cînd din propriile forțe s-a format și s-a stabilizat, iar în timpul acela de formare nu este ajutat în vreun fel de El! Dar dacă așa stau lucrurile, atunci este Dumnezeu într-o astfel de perioadă un tiran cu ochii legați și cu urechile astupate! Și cînd vei da tu peste această perioadă, vestită de el, atunci, draga mea Iara, vom vorbi despre aceasta în continuare!“
        Spune Iara: „Eu am încredere deplină, că nici atunci El nu mă va părăsi întru totul!“
        Spune căpitanul: „Acest lucru nu-L va face, pentru că tu ești cu mult înaintea noastră; dar în dragostea ta mare pentru El, vei simți o părăsire temporară de parcă ar fi lungă cît pămîntul și foarte grea! - Dar acum să mergem la El; căci pare că dorește să facă ceva!“          
                 
147. Relația credincioasă cu Domnul în inimă.

        Cei trei vin acum la Mine și căpitanul Mă întreabă: „Doamne, ce se va întîmpla acum? Cum mi se pare mie, Tu ai ceva în gînd!?“
         Spun Eu: „Nu vezi tu minunatul început de răsărit de soare!? - Aveți acum grijă cu toții, căci voi veți vedea imediat cel mai frumos răsărit al soarelui! Este într-adevăr doar răsăritul soarelui natural; dar are totuși un înțeles adînc și spiritual, care voi îl veți pricepe în scurtă vreme! Căci atunci se va întîlni un răsărit cu altul!“
        Întreabă Petru: „Doamne, cum putem noi să înțelegem aceasta?“
        Spun Eu: „Oh, cît timp mai trebuie să vă suport! Noi suntem deja de mult timp împreună și tu nu observi încă, că prin Mine a răsărit soarele din ceruri în sufletele voastre și pe zi ce trece acesta se mărește din ce în ce mai mult?!“
        Spune Petru: „Doamne, nu fi din această pricină așa de nestăpînit; Tu știi doar, că noi suntem oameni simpli, care nu au ajuns mai departe decît de scrisul și cititul strict necesar! Dacă noi te-am fi înțeles, atunci ar fi o astfel de întrebare cu altfel de intenții; dar noi nu am înțeles cuvintele Tale și de aceea te-am întrebat.“
        Spun Eu: „Acest lucru este bine și drept, dacă nu știu alții să vorbească cu Mine în inimile lor; dar dacă se știe acest lucru, atunci nu este întrebarea în sine, ci felul neînțelept de a întreba este o greșeală și doar aceasta am dojnit Eu la voi. Vedeți acolo cei doi eseeni și nenumărații farisei, cum casă ochii așa mari, că voi ați putut întreba cu voce tare, cu toate că voi ca fiind învățătorii lor, ar trebui să știți că fiecăruia care întreabă, Eu îi pot așeza răspunsul drept și tăcut în inimă!
        Nu este neștiința sau egoismul vostru de vină, ci doar obiceiurile voastre vechi; dar pe viitor stăpîniți-vă totuși puțin mai mult, ca oamenii să observe, că voi sunteți într-adevăr ucenicii Mei și să nu pierdeți valoarea în fața lumii, care vă este necesară în poziția voastră.
        Dar mergeți acum la ucenicii voștri și învățați-i aceasta, căci altfel vor pune întrebări, despre ce si din ce cauză m-ați întrebat voi cu voce tare!“
        Spune Petru: „Doamne, prin urmare nu mai avem voie să schimbăm un cuvînt cu vocea tare cu Tine?“
        Spun Eu: „O sigur, dar doar la timpul  potrivit și atunci cînd Eu vă voi spune aceasta! - Dar acum mergeți și înfăptuiți ceea ce Eu v-am poruncit!“
        La aceasta merg ucenicii la cei doi eseeni și la acei farisei și le spun aceste cuvinte: „Să nu vă mirați că și noi îl mai întrebăm pe Domnul din cînd în cînd cu voce tare anumite lucruri; căci și noi suntem încă oameni și mai ținem cîteodată la obiceiurile noastre vechi!“
        Și cei doi eseeni spun: „și noi ne-am gîndit așa; căci după învățăturile voastre, l-am întrebat pe Domnul în inimile noastre și într-o clipă noi am avut cel mai luminat răspuns în inimile noastre. Nouă ni s-a părut din această cauză puțin ciudat, că voi ați întrebat cu voce tare. Dar cum am mai spus, noi ne-am gîndit imediat, că acest lucru se întîmplă la voi doar dintr-un obicei vechi și de aceea suntem liniștiți prin cuvintele voastre; căci în această noapte am avut așa visuri ciudate, că noi nu ne putem aminti, să fi avut visuri asemănătoare. Și lucrul cel mai minunat este: că fiecare dintre noi a visat tot același lucru și totul, ce am văzut noi în acel vis ciudat, se adeverește acum în ziua luminată! Nu, așa ceva nu s-a întîmplat vreodată!
        Acum credem și noi cu tărie, că acest nazarinean este mai mult decît un om desăvîrșit. După trup, este un om ca noi, dar în măruntaiele și în inima Sa locuiește belșugul puterii și forței dumnezeiești, care stăpînește întreg universul! - Dar acum să ne întoarcem privirea după cuvintele Sale, spre răsărit, pentru a putea zări miracole!“
        Spune Petru: „Dacă noi vom putea zări un miracol oarecare, noi nu știm; dar cum vestește lumina roșiatică de la orizontul îndepărtat, vom trăi noi de pe acest vîrf cel mai frumos spectacol al creației lui Dumnezeu și din aceasta noi vom putea învăța, cum un răsărit asemănător ni s-a îngăduit inimilor noastre și cum acesta va rămîne pe veci!“
        Spune unul din acei eseeni: „Așa este, dar nu numai un răsărit pentru noi, ci pentru întreg pămîntul, da, chiar pentru tot universul! Căci nouă ni se pare, că cel mai înalt Duh dumnezeiesc a devenit om nu doar pentru acest pămînt și creaturile sale, ci pentru întreg universul!
        Că Duhul dumnezeiesc a ales acest pămînt, este un lucru de neînțeles pentru spiritul nostru, pentru că El - cum noi știm acum - posedă nenumărate miliarde de lumi , pe care El Însuși ar fi putut deveni acolo om; dar El va ști cel mai bine, din ce cauză a ales chiar acest pămînt!
        Mai devreme, cînd am fost încă de părerea, că acest pămînt este singurul pămînt din întreg universul, ar fi fost de înțeles acest fapt; căci prin urmarea lucrurilor naturale nu ar mai fi rămas altă alternativă.
        Acest pămînt a fost singura lume, nemărginit de mare după noțiunile noastre, a cărui ape ajungeau la acele ale firmamentului și noi credeam că soarele, luna și stelele ar fi numai de aceea existente, pentru a lumina cu lumina lor această lume! Dar acum a primit dintr-o dată totul o cu totul altă înfățișare; noi știm acum, ce sunt toate stelele, luna și soarele și știm, cît de mic este pămîntul nostru față de un pămînt solar.
        Acum se pune deci într-adevăr întrebarea și să se spună: ‘Cum a ajuns acest grăunte de nisip, numit pămînt, la această milostivire?’ Cu adevărat, această întrebare va fi odată una încă foarte însemnată și le va fi multora o piedică imensă! De aceea n-ar fi într-adevăr după părerea noastră cu totul de prisos, de a primi și despre acest lucru o iluminare îndeajunsă! - Ce părere aveți voi, am avea voie să-L întrebăm despre acest lucru?“
        Spune Petru: „Incercați asta în inimile voastre! Dacă vine un răspuns, atunci va fi potrivit și bine și dacă nu vine la aceasta nici un răspuns la iveală, atunci este aceasta un semn, că nu suntem încă destul de maturi pentru o asemenea învățătură! - Dar acum, uitați-vă acolo, soarele este deja foarte aproape de răsarit; pentru că norișorii dimineții strălucesc deja foarte tare, că de-abia mai poți să te uiți la ei!“
        Spune eseenul: „Da, într-adevăr! Oh, aceasta este o priveliște nedescris de minunată! Dar nu observați voi, cum acolo peste nori se mișcă ceva? Asta arată aproape așa, de parcă tocmai peste norișori s-ar mișca stele de o strălucire deosebită încoace și încolo! Cum poate fi totuși aceasta?“
        Spune Petru: „Ce este asta de fapt, o va ști într-adevăr numai Domnul singur; dar noi pescarii numim asemenea apariții, care apar tocmai nu arareori, ‘peștișori de dimineață’: Cînd acestea se văd, atunci se poate bine pescui în apă și vine către seară cu siguranță o vreme rea sau cel puțin un vînt puternic de furtună. Cu toate că trebuie să mărturisesc într-adevăr, că eu însumi n-am văzut încă asemenea peștișori într-o asemenea prospețime și însuflețire, așa nu-mi este însă totuși străină această apariție; numai că se lasă poate aici mai bine văzută apariția aceasta din această înălțime decît de jos, din adînc!“
        Spune eseenul: „știți voi ceva, - să mergem mai aproape către Domnul! Eu văd că vorbește cu Ebahl și cu copiii acestuia. Acolo va fi iarăși mult destăinuit; asta trebuie s-o auzim!“

148. Priviri în natură și corespunderea lor duhovnicească.

        La această cerere a eseenilor vin toți mai mult în apropierea Mea și Eu îi chem pe cei doi eseeni și le spun, ca ei să fie acum bine atenți la toate, ce va fi aici de văzut la răsărit, pentru că va fi mult de învățat din aceasta!
        Cei doi eseeni vin acum mai aproape de Mine și spun: „Doamne, Doamne, că din aceasta ar fi nemărginit de mult de învățat, acest lucru pare să fie într-adevăr un adevăr veșnic; dar unde este sufletul nostru în stare de o învățătură așa de înaltă?! Noi vedem bine cu ochi poficioși în adîncurile pline de lumină ale creației Tale de minuni și ne mirăm peste măsură în inima noastră; dar noi suntem mult prea orbi de a aprecia și înțălege numai minunile unei picături mici de rouă, nici vorbă atunci de-abia de acelea, care răsar și apun strălucind în mărimi și depărtari nemăsurabile în fața noastră, pe firmament! Și despre punctele de lumină plutind încoace și încolo peste norișori, am vorbit deja cu ucenicul Petru; dar el nu ne-a putut da despre asta nici o lămurire îndeajunsă. - Dacă ție, o Doamne, ți-ar fi pe plac, atunci ne-ai putea face într-adevăr cunoscute cîteva cuvintele despre acest lucru!“
        Spun Eu: „Aceasta are o însemnătate foarte mică și este o apariție foarte naturală, asemenea unei mări spumegînd moderat. Dacă marea spumegă și tu te afli într-un loc oarecare potrvit, în care cad razele solare refractate, atunci vei vedea acolo un joc de lumină asemănător.
        Aerul care este potrivit pentru respirarea de către oameni și animale, nu ajunge cumva pînă la stele, ci în poziție înaltă cea mai dinafară numai așa de departe peste pămînt, precum ar fi înălțimea împătrită a acestui munte, socotit de la nivelul mării; dincolo o asemenea înălțime este atunci aerul pămîntesc aspru limitat, așa cum apa de aer și are asemenea apei o suprafață foarte strălucitoare și netedă, care se află asemenea mării în valuri continue.
        Dacă, deci, lumina soarelui cade pe acest val de aer menționat, atunci ea strălucește înapoi ca din apa care oglindește; dacă valurile aerului se mișcă tare, atunci aruncă ele lumina preluată din cînd în cînd și în jos pe pămînt și cel mai ușor, dacă aparent soarele se mai află încă sub orizont, unde razele lui cad oarecum din partea de jos pe suprafața mării de aer. Și așa nu sunt aceste lumini plutind vioi încoace și încolo nimic altceva decît reflectări ale soarelui și mișcarea lor provine de la mișcarea valurilor aerului.
        Că ele sunt însă acum vizibile, cînd soarele se află de-abia încă o palmă aparentă sub orizont, mai ales peste norișorii foarte luminoși, își are motivul în faptul, că valurile aerului preiau acum mai mult lumina de la norișorii iluminați acum deja foarte tare de soare și fac cu aceasta oarecum o joacă cochetă. - Vedeți, aceasta este explicația foarte naturală a acestei apariții!
        Dar peste toate acestea are această apariție și o însemnătate duhovnicească și aceasta este pe înțelesul minții voastre următoarea:
        Gîndiți-vă și imaginați-vă astfel soarele duhovnicesc! Lumina care pleacă din el este preluată de suprafața continuu agitată a mării de viață create și aceasta se joacă cu o asemenea lumină și se formează din asta tot felul de imagini deformate, care mai lasă încă să strălucească din sine stralucirea ștearsă, dar distrug pe lîngă aceasta fiecare urmă a formei Dumnezeiești din începuturi; astfel este întregul păgînism și acum și iudaismul o asemenea deformare a tot ce este curat Dumnezeiesc.
        Dacă vedeți însă o suprafață de apă foarte liniștită și soarele strălucește într-însa, atunci el va străluci iarăși din suprafața apei în aceeași majestate și adevăr, precum voi îl vedeți pe cer. Și tot așa este nevoie de o inimă liniștită, liberă de patimi, care poate fi obținută numai printr-o abnegație totală, smerenie, răbdare și dragostea cea mai curată, ca asemănarea lui Dumnezeu să strălucească iarăși tot așa de curat și adevărat în duhul omului ca soarele pămîntesc din cea mai liniștită suprafață de apă.
        Dacă acesta este cazul la un om, atunci s-a dezvoltat în el totul spre adevăr și sufletul lui este atunci în stare să-și îndrepte privirea lui în adîncimile creației lui Dumnezeu și să poată vedea totul în belșugul adevărului celui mai curat. Dar de îndată ce începe în el să agite, atunci sunt distruse imaginile din începuturi și sufletul se află atunci deja într-un mod necesar pe cîmpul înșelăciunii și amăgirii de tot felul și soiul și nu poate ajunge la o privire curată, pînă ce în el n-a intervenit liniștea deplină în Dumnezeu.
        Și aceasta este adevărata liniște a zilei de odihnă în Dumnezeu și sărbătoarea zilei de odihnă a fost de aceea rînduită de Dumnezeu. Omul să se abțină atunci de la orice muncă grea și obositoare, pentru că orice muncă grea obligă sufletul, să-i împrumute cărnii puterile lui și la aceasta este agitat cu aceeași, ceea ce pune suprafața apei lui de viață într-o mișcare puternică, că el nu mai poate de aceea recunoaște clar în sine adevărul curat Dumnezeiesc.
        Adevărata odihnă a zilei de odihnă constă în consecință într-o sărbătoare rezonabilă lipsită de toată munca grea; fără împresurare să nu se pună mîna la aceasta, dar în nevoie este fiecare om obligat să-i ajute fratelui său.
        Mai mult însă, decît să te abții de la toată munca grea, trebuie ca fiecare suflet să dea la o parte orice patimă! Pentru că patimile sunt furtuni ale sufletului; ele agită apa lui de viață și asemănarea lui Dumnezeu va fi atunci astfel ruptă în suflet, precum chipul soarelui este rupt pe valurile mării. Fulgeră într-adevăr imaginea soarelui din valuri, dar în ce deformare! Și dacă furtuna durează mult, atunci urcă acuși aburi grei din marea mișcată și umple aerul ceresc al sufletului cu nori grei; aceștia împiedică atunci lumina soarelui duhovnicesc să ajungă pe deplin la apa vieții a sufletului, - și sufletul devine întunecat, nu mai poate distinge cei adevărat de cei greșit și consideră nălucirea iadului ca fiind o lumină a cerului.
        Un asemenea suflet este atunci însă deja și așa de mult ca pierdut! Ar trebui numai să vină vînturi puternice, asta înseamnă încercări grele de sus, ca prin acestea să fie ruptă înorarea rea a sufletului, ca acesta să se ducă atunci de îndată în adevărata liniște a zilei de odihnă și astfel să aducă la liniște marea lui de viață, - altfel nu mai este nici o salvare pentru el!
        Vedeți, acesta este sensul util duhovnicesc pentru fiecare, pe care ni-l arată acest răsărit de soare frumos în aparițiile sale altfel foarte naturale! Cine îi va acorda atenție pentru sine, acela va rămîne în adevăr și în toată lumina și viața veșnică va fi partea lui; cine va alunga însă această învățătură și nu o va respecta, acela va muri pe veci!“

149. Privirea la răsăritul soarelui și la aparițiile de dimineață.

        (Domnul:) „Acum fiți însă atenți mai departe! Soarele întinde tocmai discul său, mai bine spus suprafața vestică a lui de glob, peste orizont; ce observați acum?“
        Spun eseenii: „Nimic altceva într-adevăr decît suprafața luminoasă, care iasă în afară însemnat de repede din adîncimea luminoasă; joaca peștișorilor de lumină s-a pierdut acum dintr-o dată și norișorii devin mai subțiri și se pierd de asemenea unul după celălalt. Și acum se află deja întregul disc sau glob peste orizont și acum vine de asemenea un aer destul de rece din partea de nord la noi. Asta și este însă totul, ce descoperim noi.“
        Spun Eu: „Intoarceți-vă ochii voștri și în jos la cîmpiile și văile pămîntului și spuneți ce vedeți voi acolo!“
        Cei doi eseeni se uită cu atenție la adîncimele pămîntului și spun apoi: „Noi vedem văile umplute cu cețuri gri și suprafața mării este acoperită cu un abur gri; din văi dispare însă ceața și acoperă pe ici pe colo deja dealurile joase. - Să aibă cumva toate acestea de asemenea vreo oarecare însemnătate duhovnicească?“
        Spun Eu: „Foarte sigur, pe degeaba si fără însuflețiri duhovnicești nu se întîmplă nimic pe pămînt! Noi vrem însă acum să vedem, ce însemnătate are aceasta!
        Soarele corespunde pe deplin cu firea lui Dumnezeu; pămîntul cu ale lui văi, suprafețe, dealuri, munți, rîuri, fluvii, lacuri și suprafețe ale mării corespunde însă pe deplin cu omul din afară.
        Cețurile, care se pun între soare și pămînt, corespund cu grijile felurit goale și cu orizont limitat ale oamenilor, prin care lumina soarelui poate să pătrundă puțin numai pe ici pe colo și cețurile urcă în sus și acoperă chiar munții; dealurile și munții însă corespund cu înțălegerea mai bună a oamenilor de pe acest pămînt. Această înțelegere mai bună este de asemenea tulburată prin grijile cu orizont limitat și neimportante ale oamenilor pe jumătate orbi.
        De aceea vin însă acum vînturi de dimineață și alungă cețurile de pe munți și cîmpii, ca ele să fie distruse și ca munții și cîmpiile să poată fii liber iluminate și încălzite de către soare, ca roadele lor de viață să poată ajunge la maturitate. - Eu sunt de părere, că această corespundere o veți înțelege bine!?“
        Spun cei doi eseeni: „Da Doamne, aceasta este limpede ca soarele de acolo! Oh, ce minunăție în această învățătură mare și foarte sfîntă! Oh, cîte lucruri nu știu totuși oamenii, ce ar trebui să știe totuși așa, precum știu ei, că trăiesc! Doamne, învățătura dată acum nouă despre adevărata odihnă a zilei de odihnă în Tine, să fie treaba noastră s-o introducem la oameni. Aceasta întrece toate cele spuse și învățate de Tine pînă acum; pentru că noi vedem în toate învățăturile premergătoare numai o pregătire pentru mai ușoara luare în considerație a acestei celei mai sfinte învățături! Cu adevărat, pentru aceasta au trebuit să se și deschidă toate cerurile, ca oamenilor să le fie dată iarăși această cea mai sfîntă învățătură a învățăturilor! - Dar acum vine o cu totul altă întrebare și aceasta în privința noastră!
        Cum să-ți mulțimim însă ție, o Doamne, deci într-un mod demn pentru această învățătură curat peste măsură de cerească? Noi simțim în cea mai adîncă temelie a inimii noastre, că noi nu suntem de fapt absolut de loc demni de ea; numai milostivirea și dragostea Ta singură a putut numai să ne-o da! O Doamne, dă-ne totuși o poruncă, cum să Te lăudăm și să Te mărim de aceea!“
        Spun Eu, punînd la amîndoi eseeni mîinile Mele pe umere: „Dragii Mei prieteni, acționați conform acesteia și voi Îmi veți da astfel o bucurie nu mai mică, decît v-am făcut-o Eu acum! Și răsplata voastră nu va fi una neînsemnată, dacă îi veți convinge și pe ceilalți oameni spre acest lucru.“

150. Eseenii sunt însărcinați de Domnul să construiască case și școală.          

        (Domnul:) „Intemeiați apoi o școală și învățați ucenicii să țină sărbătoarea zilei de odihnă și țineți-o voi înșivă în fiecare zi în decursul a cîtorva ore și voi veți începe numaidecît să simțiți în voi binecuvîntarea mare pentru acest lucru!
        Dacă întemeiați însă o școală și construiți pentru aceasta o clădire mare, atunci să fie oamenii acesteia liberi de orice încuiare și de orice lacăt! Deveniți adevărați masoni ale clădirilor voastre și școlile proorocilor va fi înfăptuirea voastră nouă; dar grija voastră principală să fie în acea direcție îndreptată, ca voi să mențineți credincioși toată învățătura Mea, care a fost deja dată și va mai fi încă dată și nu, asemenea fariseilor și bătrînilor să amestecați printre aceasta dogmele voastre! Dogmele voastre prezente trebuie desțelenite din temelie și cuvîntul Meu trebuie pe deplin să ajungă în locul acestora și aceasta în fapta liberă, căci altfel Duhul Meu n-ar putea acționa după proorocirea, care le-a fost dată oamenilor, prin gura proorocilor!“
        Eseenii mulțumesc acum pentru această învățătură și Îmi promit cu toată seriozitatea, că ei vor respecta literalmente toate acestea; numai să doresc Eu să le dau mereu pentru această protecția dreaptă și puterea îndeajunsă, toate acestea curat Dumnezeiești să le pună rodnic pentru toate timpurile în înfăptuiri vindecătoare nu numai pentru sine, ci pentru mulți alți oameni, care vor înseta după aceasta!
        Spun Eu: „Din partea Mea nu va lipsi aceasta niciodată; dar uitați-vă numai la faptul, ca, în viitor, să nu se dezvolte printre voi certuri în privința rangului! Cel mai experimentat dintre voi să fie într-adevăr îndrumătorul și conducătorul lucrului vostru; dar el să nu-și imagineze de aceea niciodată, că este mai mult, decît este acolo unul dintre cei mai nînsemnați dintre voi! Dar cu aceasta să nu fie absolut de loc spus și exprimat, că cei mai slabi să-i refuze de aceea respectul cuvenit. El să fie iubit și respectat și sfatul său să fie de toți urmat așa, de parcă ar fi o lege; vai de acela, care ar ridica mîna împotriva lui! Cu adevărat, acela să fie văzut de Mine cu ochi furioși! Iar dacă alegeți un șef și conducător al lucrului vostru, atunci rugați-vă și examinați, că să nu-i fie acordat postul unui nevrednic; pentru că un conducător prost și neînțelept este unei societăți ceea ce este un păstor prost turmei sale. Dacă vede el lupul venind, atunci o ia el mai întîi la fugă și oile le lasă în seama lupului, sau el însuși devine la sfîrșit un lup și astfel, ucigașul duhovnicesc al mieilor săi, cum sunt acum fariseii și înalții lor preoți. Ei merg în sus Și-n jos în haine de oaie, dar înăuntru sunt ei lupi răpitori! Ei dau de-abia muștelor o hrană; dar ce au dat pentru o muscă, pentru aceasta cer ei o cămilă întreagă!
        De aceea nu deveniți asemenea acelora! Ei locuiesc în încăperi zidite din pietre, care sunt mereu astfel păzite și încuiate bine, ca doară să nu poată veni cineva la ei și nici nu are voie să vină, ca doară să nu descopere cineva înșelăciunile lor; și chiar dacă un curajos ar îndrăzni, să pătrundă într-o asemenea încăpere de templu, atunci ar fi el declarat ca un profanator al sfințeniei și imediat după aceea omorît cu pietre!
        De aceea vă spusesem vouă, ca să construiți clădirile voastre de școală libere și deschise, ca oricine să poată intra și ieși, cum vrea el! Orice secret să dispară din școala voastră! Cine vrea în acest caz, pe acela inițiați-l, în măsura în care poate s-o înțeleagă; pentru că eu nu vă vînd în învățătura Mea nici o pisică în traistă, - Eu vă spun totul deschis și limpede și nu fac cu nimic un secret, în afară de cazul, unde înțelepciunea cere acest lucru pentru binele fiecărui om. De aceea, fiți și voi deschiși față de oricine, la care veți vedea o voință bună! Dar fiți totuși pe lîngă aceasta și înțelepți; pentru că așa de departe nu trebuie să ajungă sinceritatea, ca să arunci porcilor spre mîncare mărgăritarele alese și scumpe!
 Eu Insumi aș mai avea încă foarte multe să vă spun vouă, tuturor; numai că voi n-ați putea încă înțelege și suporta acestea acum. Dar cînd duhul adevărului deplin se va trezi în voi, atunci vă va introduce el însuși în toată înțelepciunea; și acest duh este simetria Dumnezeiască în inimile voastre și voi înșivă îl veți trezi în voi, prin sărbătorirea corectă a zilei de odihnă. - Spuneți, dacă ați înțeles acum toate acestea?!“
        Spun eseenii, cu inima cu totul umilită: „Da, Doamne! Cine să nu înțeleagă cuvintele Tale sfinte? Acestea doară nu sunt cuvinte asemenea acelora ale unui om! Cuvintele Tale sunt doară toate reale, ele sunt pe deplin lumină, căldură și viață! Dacă Tu, o Doamne, vorbești, atunci simțim în noi o devenire reală, așa, că ni se pare astfel aceasta: cu fiecare cuvînt din gura Ta se formează o oarecare creație nemăsurat de mare și nouă, - și noi simțim în noi o devenire nemărginită și nouă!
        Noi înțelegem, însă, totuși sensul pentru noi necesar al cuvintelor Tale cele mai sfinte, cu toate că, la efectul lor definitiv, nu vom ajunge veșnic niciodată; pentru că noi simțim și percepem viu în noi, că cuvintele Tale, aici rostite, nu ne sunt adresate numai nouă, ci întregii nemărginiri veșnice! - O așa că bucură-te, deci, tu pămîntule, care ai fost ales din nenumărate lumi, ca Domnul veșniciei să pășească pe suprafața ta cu picioarele Sale și ca vocea Lui cea mai sfîntă să răsune în aerul tău! - O, Doamne, cît de multe ființe se formează, totuși, din fiecare dintre cuvintele Tale și din fiecare suflare a gurii Tale!? Oh, lasă-Te slăvit, iubit, lăudat și venerat de noi; pentru că ție singur ți se cuvin toate acestea!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 151-155
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:21 View PostDownload Post

151. Micul dejun binecuvîntat pe munte.

        Spun Eu: „Bine, bine, dragiii Mei prieteni și frați! Noi vrem acum, după acest mic dejun al sufletului, să ne uităm și după unul pentru trup! - Ebahl, mai ai tu încă ceva provizii?“
        Spune Ebahl: „Doamne, mai este într-adevăr încă ceva aici, dar mult nu mai, pentru că ieri seară s-a mîncat aproape totul; ceva pîine și vin mai este însă totuși disponibil!“
        Spun Eu: „Adu totul încoace, ca Eu să le binecuvîntez și noi vom avea toți din belșug de mîncare și tocmai tot așa de băut!“ - Ebahl a rînduit acum de îndată să se aducă la Mine o jumătate de pîine și vin încă cam pentru trei pahare, care rămăsese în burduf și Eu am binecuvîntat pîinea și vinul și am spus: „Imparte acum acestea și dacă rămîne ceva în plus, atunci vom ține și aici micul dejun!“
        Ebahl împarte acum pîinea și frînge, pentru a ajunge, numai bucăți mici din jumătatea de bucată rotundă de pîine; dar jumătatea de bucată rotundă de pîine nu vrea să se facă mai mică. Deoarece vede el însă, că jumătatea de bucată rotundă de pîine nu se face mai mică, cu toate că le dăduse în urmă tuturor oaspeților ai muntelui pentru mai multe guri pline, de aceea începe să pună în urmă bucăți mai mari; dar și aici nu se face mai mică jumătatea de bucată rotundă de pîine. Cînd vede el deci, că oaspeții muntelui au o poftă de mîncare mare, atunci începe el încă o dată împărțirea de la început și frînge acum bucăți încă mai mari din pîine; și cînd face el ocolul la cei cîțiva treizeci de oameni, care urcaseră aici cu noi pe munte, mai are el atunci încă o bucățică mare în mînă și Imi spune: „Doamne, aceasta am mai economisit-o. Va ajunge aceasta într-adevăr pentru Tine, pentru Rafael, pentru Iara și pentru mine?“
        Spun Eu: „Dăi-o numai Iarei, ca ea s-o împartă, atunci va ajunge aceasta, într-adevăr!“ - Ebahl face asta și Iara Imi dă mai întîi Mie o bucată din ea, atunci lui Rafael al ei, atunci lui Ebahl și de-abia atunci ei înșiși cea mai rămas și noi am și avut toți îndeajuns.
        Dar căpitanul a observat și a spus: „De ce nu mai luat tu, prietene Ebahl, deci și pe mine la această ultimă împărțire? M-ai considerat tu, deci, ca fiind prea puțin demn pentru aceasta?“
        Spun Eu: „Prietene, să nu vrei să devii supărăcios din această cauză! Pentru că vezi, Ebahl socotise ca nu rămîne nimic în plus, de aceea și începuse mai întîi cu împărțirea așa de sărăcăcios pe cît a fost posibil; el nu voia să te aducă și între numărul acelora, pentru care, la sfîrșit, n-ar fi ajuns nimic! Deoarece, însă, din voia Mea a rămas totuși ceva în plus, de aceea fusese începută de-abia a doua împărțire cu aceasta. Dacă îți este însă foarte importantă a doua împărțire, care nu este absolut de loc cu nimic mai bună decît prima, atunci spune și Eu îți cedez cu drag partea Mea.“
        Spune căpitanul: „Acum, acum, este deja totuși iarăși bine; mie mi-a trecut acum prin minte numai o prostie romană veche de rang, - sunt însă deja iarăși cu totul în ordine! Dar ce mă miră aici cel mai mult, este, că cerescul Rafael mănîncă pîinea cu o asemenea poftă, de parcă ar fi el cel mai înfometat dintre noi toți! Asta este într-adevăr foarte ciudat! El este, deci, totuși mai mult duh decît un om din carne și mănîncă așa, de parcă ar fi fost vreodată născut pe pămînt! Acest lucru îmi place nespus de mult! - Dar eu simt, că pîinea pură, ce-i drept, foarte gustoasă, te face însetat și astfel doresc eu acuși să primesc ceva de băut.“
        Ii spun Eu lui Ebahl: „Distribuie acum vinul și începe la prietenul nostru Iuliu!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu Te rog, bea totuși Tu mai întîi; pentru că o oarecare ordine de rang trebuie doară să existe totuși și la masă!“
        Spun Eu: „O da, Eu Insumi susțin aceasta; dar deoarece nu avem nici o masă aici și nici nu suntem invitați ca oaspeți, de aceea să bem vinul conform necesității naturale! Cine este cel mai tare însetat, acela să bea mai întîi și cei mai puțin însetați, să-i urmeze lui - fiecare conform necesității lui!“
        Cu acest răspuns a și fost, deci, căpitanul mulțumit, a băut pînă la ultima picătură din paharul oferit lui și a spus: „Doamne, eu îți mulțumesc! Aceasta a fost o întărire într-adevăr cerească și încă niciodată nu mi-a plăcut vinul într-o dimineață așa de bine ca acum aici; acesta este însă și un vin, cum nu mai există un al doilea pe pămînt.“
        Spun Eu: „Pe noi toți ne bucură, că îți place acum așa de mult pe această înălțime!“
 Spune căpitanul: „Doamne, iartă-mă, dacă spun poate ceva neînțelept în buna mea dispoziție! Dar mie mi se pare acum, că aici chiar satana ar trebui să devină plin de cea mai bună dispoziție!“
        Spun Eu: „Dacă vrei să-l vezi și să-i vorbești, poate el să fie chemat încoace și tu te poți atunci de îndată convinge, dacă lui i se va părea aici plăcut!“
        Spune căpitanul: „Dacă există în serios un satan în persoană, atunci poate el doară să apară aici!“

152. Satan apare pe munte.

        Cînd căpitanul rostește un asemenea lucru, atunci se întîmplă un fulger puternic, însoțit de tunetul cel mai puternic și satana stă într-o înfățișare mare de uriaș foarte înfocat în fața căpitanului, lovește cu un picior așa de tare în pămînt, că muntele întreg se cutremură în jur și în jur și vorbește către căpitan: „Ce vrei tu, pîngăritor mizer de mamă, de la mine!? De ce m-ai chemat pe această înălțime, care îmi este de o mie de ori mai chinuitoare decît tot focul iadului!?“
        Spune căpitanul, puțin cam foarte tare stupefiat din pricina chemării ‘pîngăritor de mamă’: „Hei, dușman al tuturor oamenilor și a lui Dumnezeu Insuși, moderează-te; pentru că ție nu ți se cade a judeca în prezența lui Dumnezeu, Domnului tău! Dacă am păcătuit în somn în amețeală mare a simțurilor mele, atunci mi-am dăunat numai mie, niciodată însă ție în ceva. Eu cred însă, că Dumnezeu este mai mult decît tine și El nu m-a salutat încă niciodată așa ca tine, mincinos mîrșav! Este într-adevăr adevărat, că s-a întîmplat o dată, că am dormit o dată cu mama mea în al paisprezecelea an de viață al meu; dar eu am fost îndemnat spre acest lucru de către mama mea. Pentru că ea s-a deghizat într-o grecoaică foarte voluptoasă și purta peste fața ei, oricum încă extrem de frumoasă o mască frumoasă grecească, a venit noaptea la mine, mi-a descoperit toate farmecele ei puternice și m-a cerut. Pentru că mama mea avea atunci de-abia douăzeci și opt de ani; cînd m-a născut ca primul ei născut, avea ea treisprezece ani și jumătate. Eu eram cunoscut în Roma, ca fiind unul dintre cei mai frumoși și încîntători tineri; ce minune, că mama mea proprie s-a înflăcărat pentru mine și s-a mascat, pentru a mă savura! Mîrșavule! Dacă eu, ca un roman înflăcărat, am dormit în consecință cu mama mea, ca fiind o presupusă grecoaică foarte voluptoasă și fermecătoare, sunt de aceea un pîngăritor de mamă? Poți tu, măgar orb al iadului, să-l tratezi vreodată pe cineva ca fiind un criminal și ucigaș, care a căzut de pe acoperiș și pe pămînt, în căderea lui a lovit un om și l-a omorît prin aceasta?! - Vorbește acum, tu măgar bătrîn al iadului!“
         Vorbește satana, cu totul supărat din cauza insultării (din partea) căpitanului: „Eu mă uit numai la faptă și nu, în ce formă a fost comisă ea; la mine nu există circumstanțe atenuante și tu ești văzut din partea mea ca fiind judecat, aparții iadului și nu vei scăpa de puterea mea!“
        Spune căpitanul: „Uită-te aici, tu măgar bătrîn, orb al iadului! Cine este Acela, care stă alături de mine în partea dreaptă a mea, îl cunoști tu, nu-ți este cunoscut Iisus din Nazaret?“
        Cînd căpitanul rostește numele Meu, îl doboară pe satana cu toată puterea jos, la pămînt și el îl amenință pe căpitan, ca să nu mai dorească să rostească niciodată acest nume cel mai respingător. El l-ar cunoaște pe Nazarinean și îl blestemă pe acesta, pentru că ar vrea să ia cu forța puterea de la Dumnezeire și n-ar lipsi absolut de loc mult, ca el să devină un domn al cerului și a toată lumea!
        Spune căpitanul: „Măgar orb al iadului! Ceea ce a fost El din veșnicii, aceasta mai este El încă și va ramîne asta, veșnic; și El singur ne va judeca pe mine și pe tine și veșnic nu tu măgar al iadului bătrîn, rău, orb și cel mai prost! Dacă ești tu deja o ființă chiar atît de puternică, de ce te doboară, deci, chiar așa de ușor numele însuși al Nazarineanului sfînt în așa fel, de parcă n-ai fi stat niciodată în picioare? Vezi, cît de frumos și lăudabil este aici și cît de bine o ducem noi toți! Dacă n-ai fi tu un animal al iadului așa de prost ca noaptea, cît de ușor ar putea să-ți fie tot așa de bine ca și nouă! Intoarce-te și recunoaște în inima ta, dacă mai ai încă una, că IISUS este DOMNUL CERULUI și AL PĂMÎNTULUI și tu vei fi pus cu siguranță nouă de-o potrivă!“
        Aici rînjește satana: „Ai trebuit tu deja iarăși să rosteși acel nume mie cel mai respingător?! Dacă nu știi, totuși, să vorbești despre nimic mai bun, atunci exprimă numele cel puțin totuși pe ocolite; pentru că el mă chinuiește mai mult decît zece mii de iaduri în cea mai înaltă furie a lor de foc! Pe lîngă aceasta, sunt eu un duh și trebuie să rămîn aceasta, veșnic, din cauza mîntuirii voastre și nu mă pot de aceea converti niciodată la Dumnezeul și Domnul vostru! Eu sunt o dată și pentru totdeauna pe veci blestemat și pentru mine nu mai este nici o mîntuire!“
        Spune căpitanul: „Dacă mi-ar fi spus aceasta altcineva decît tu, atunci o credeam; dar pe tine nu te cred nimic, în afară de faptul, că ești într-adevăr măgarul iadului vechi și bătrîn! Dacă ai vrea să te convertești, atunci știu numai prea bine, că ai fi acceptat de Domnul cu toată suita ta; dar la tine este numai o răutate încăpățînată, din care tu însuți nu vrei veșnic niciodată să te îndrepți moralicește, pentru că îți face un fel de bucurie a iadului de a putea să te împotrivești lui Dumnezeu, Domnului, în consecința voinței tale libere. Dar eu ți-o spun, că Domnul n-a închis încă nici pe departe pe deplin inima Lui pentru tine și nu te-a judecat încă nici pe departe! Intoarce-te de aceea la El și El te va primi și îți va ierta toate ale tale miliarde ori miliarde de mîrșăvii și păcate!
        Eu sunt un păgîn și am divinizat natura și chipurile cioplite în tinerețea mea, făcute de mîini omenești și provenite din fantezia lor; dar eu, ca un om din carne slab și orb, mi-am dat, totuși, acuși seama, că m-am aflat pe căi greșite, pe care nu ajungi la nici un scop.
        Tu, însă, ai fost creat din cele mai dintîi începuturi ale tale, ca un duh curat de către Acela, care sălășluiește acum în inima acestui Nazarinean sfînt și căruia îi sunt vizibil cerul și pămîntul foarte pe deplin supuse. ție îți este ceva ușor recunoașterea curată a adevărului veșnic, în timp ce eu a trebuit mult timp să mă bîjbîi de-a valma în noapte și în ceață; tu trebuie prin urmare numai să vrei și ai ședea iarăși în lumina bătrînă din începuturi. Adresează-te de aceea Domnului, care se află aici într-un mod minunat trupește între noi și eu îți garantez cu toate, ce-mi este propriu și sfînt împreună cu viața mea, că vei fi primit!“
        Spune satana: „Eu nu pot acest lucru!“
        Spune căpitanul: „Și de ce nu?“
        Spune satana: „Pentru că nu vreau aceasta!“
        Spune acum așadar și căpitanul cu o voce foarte emoționată: „Atunci ridică-te și du-te de aici în numele lui Iisus; pentru că acum încep să mă scîrbesc față de tine pînă la vomitare! Tu ești în consecință într-un mod foarte încăpățînat o bestie incorigibilă a iadului și în mine a dispărut pe veci orice compătimire în privința chinului tău și durerii tale veșnice. Domnul să te judece, măgar bătrîn al iadului!“
        La aceste cuvinte ale căpitanului, a căzut satana la pămînt ca lovit de fulger și a răcnit așa de puternic ca un leu înfometat; dar Eu i-am făcut semn îngerului Rafael, ca să-l ia tare.
        Atunci a pășit îngerul repede acolo, între căpitan și satana și a spus: „Satana! Eu, un slujitor cel mai neînsemnat al Domnului IISUS IEHOVA SAVAOT, poruncesc într-un mod de necesitate neclintit, ca tu să pleci în acest moment din acest loc și din această împrejurime, pe care ai făcut-o pe mult timp fără vindecare pentru animale și oameni cu suflarea ta!“
        Spune satana, aprins de furie: „Incotro să merg?“
        Spune îngerul: „Acolo unde slujitorii tăi te așteaptă și te blesteamă! Du-te și dă-te în lături! Amin!
        Cu aceste cuvinte ale îngerului, s-a ridicat satana asemenea unei mingi de foc arzînd către toate părțile și a fugit în gălăgie mare de tunet într-o rapiditate de fulger către miază-noapte.
        Ingerul a rupt însă de pe jos din acel loc, unde stătuse și zăcuse satana (acesta a fost un bloc de piatră de mai multe cincizeci de chintale) și l-a azvîrlit cu o asemenea putere peste muntele întreg, departe în interiorul mării, că piatra s-a evaporat deja în aer în praful cel mai fără valoare prin frecarea ei.
        Și toți s-au mirat foarte tare de o asemenea putere a îngerului și căpitanul spune: „Ha, acesta ar fi un mare aruncător cu praștia! Acesta ar arunca singur mai mult, decît zece legiuni romane! De altfel, îți mulțumesc ție, o Doamne și pentru această relevație; pentru că acum am făcut așa zis cunoștință personală, deci și cu dușmanul veșnic a toată dragostea, a toată lumina și a tot binele și adevărul și m-am convins repede, ce caracter are el. Pe acesta nu-l mai îndreaptă nici o veșnicie și nici un foc!
        Sunt într-adevăr la Dumnezeu toate lucrurile posibile; dar aici cred eu, că și atotputerniciei Dumnezeiești îi va reuși cu greu, să-l îndemne pe acest duh să vină înapoi la căință și regrete. Pentru că, dacă i se lasă voința liberă, atunci el veșnic nu se schimbă niciodată; iar dacă aceasta nu i se lasă, atunci a încetat el să fie El și nu mai există atunci nici un satan în toată nemărginirea. A dori, însă, să fie îndemnat spre îndreptare cu chinuri și dureri cît se poate de mari, ar însemna, a turna apă cu un ciur într-un vas găurit! Cel mai înțelept lucru ar mai fi încă, după părerea mea, de a-l face prizonier pentru toate timpurile timpurilor într-o oarecare temniță și anume fără dureri; așa n-ar putea el să aibă nici o influența, cel puțin asupra oamenilor vii!“
        Spun Eu: „Prietene, acestea sunt lucruri, pe care tu acum nu le poți înțelege; odată, însă, îți vor fi clare acestea! Timpul pămîntesc nu are firește nici o măsură pentru asta, - într-adevăr, însă, un soare central întreg al temeliei din începuturi! Cînd va ajunge acesta odată la sfîrșit, atunci nu va mai fi de asemenea departe reîntoarcerea încă mai posibilă a lui satan; dar unde va fi atunci deja acest pămînt și acest soare?! Pentru că un corp, cum este aici soarele central al temeliei din începuturi, are nevoie de epoci pentru tine neimaginabil de lungi, pînă ce toată această viață în sine judecată, care este acum o materie aparent moartă, se evaporă pînă la ultimul prăfuleț în viața liberă, duhovniceasă!
        Dar, cum am spus, asemenea lucruri nu le poți acum încă nici pe departe înțelege! Un asemenea lucru nu-l înțeleg acum nici îngerii; dar va veni acuși o vreme, în care tu nu vei găsi nici un dubiu în cele spuse acum și vei crede lucruri, despre care, acum, nu ai încă nici un habar! Insă, acum, nimic mai departe despre acest lucru! Pregătiți-vă însă acum și noi ne vom pune foarte domol pe călătoria de întoarcere!“

153. Coborîrea de pe munte.

        Vorbește Iara, care își acoperise fața cu o batistă în timpul prezenței vizibile a lui satan: „Doamne, acum mă duc eu cu plăcere înapoi, în oraș; pentru că prezența acelui unu mi-a tăiat pentru totdeauna pofta supra acestei înălțimi, cu toate că ea îmi va ramîne, pe de-altă parte, în amintire, ca fiind nedescris de memorabilă. Picioarele mele nu o vor călca niciodată iarăși!“
        Spun Eu: „Așadar, deci, acesta a fost acum izgonit de aici și Rafael al tău a făcut locul imediat iarăși curat; de altfel, nu îți va face nici pagubă, nici un oarecare folos deosebit, dacă te urci vreodată iarăși pe această înălțime, sau nu. Cea mai bună înălțime de urcat este însă inima proprie; cine a pătruns în cel mai adînc interior al ei, a dobîndit cea mai înaltă înălțime a perspectivei de viață! - Dar acum să mergem, pentru că s-a scurs deja a treia oră a acestei zile de odihnă de astăzi. Urmați-Mă însă numai acum și noi vom ajunge la Ghenizaret pe poteca cea mai apropiată și cea mai bună!“
        Spune căpitanul: „Doamne, a fost mai înainte vorba, dacă nu mă înșel, de parcă am fi vrut să mai petrecem, cumva, încă întreaga zi de astăzi aici!?“
        Spun Eu: „Tu M-ai înțeles deci de această dată puțin greșit; cu aceasta s-a subînțeles doară numai înălțimea sărbătoririi zilei de odihnă în inimă! Dar acum nu face nimic, să mergem numai; pentru că jos ne așteaptă nerăbdători mai multe sute de suferinzi! Acestora le trebuie ajutat, ca atunci, după plecarea Mea, să nu se mai lase găsit nici un bolnav în această împrejurime întreagă.“
        La aceste cuvinte ale Mele, s-au pus, așadar, acum toți pe drum și Eu, micuța Iara și Rafael ne-am pus pe drum și am întruchipat într-un asemenea fel ghizii de drum și a mers repede și ușor de pe munte în vale în jos, către Ghenizaret. După un timp de aproximativ două oare și o jumătate de oră am și fost deja cu totul în apropierea orășelului Ghenizaret.
        Atunci i-Am chemat pe toți oaspeții de munte laolaltă și am spus: „Ascultați-Mă acum voi toți! Cum v-am dat de înțeles deja pe înălțime, așa v-o spun acum vouă tuturor încă o dată: Toate cele văzute și trăite la înălțime, țineți-le deocamdată pentru voi! Cînd veți înțelege însă aceasta printr-un semn mare din ceruri, atunci propovăduiți oamenilor asemenea lucruri de pe acoperișuri, oamenilor care sunt de un cuget bun; dar lumii rele să-i rămînă asemenea lucruri continuu așa tăinuite, precum este aici tăinuit mijlocul cel mai interior al pămîntului! Pentru că asemenea lucruri nu va înțelege niciodată un simț lumesc exterior și v-ar blestema ca fiind oameni nebuni! Acesta ar fi, însă, deci, atunci și moartea veșnică a sufletului său.
        Mai ales, rețineți aceasta: Cuvintele și învățăturile și faptele Mele sunt mai minunate decît aceste mărgăritare nemaipomenit de mari ale Iarei; și asemenea mărgăritare nu sunt, ca să le arunci porcilor! De aceea, fiți mereu cu ochii în patru; pentru că tot ce vine de sus, este de asemenea numai pentru aceia, care vin de asemenea de sus! Cîinilor și porcilor le aparține însă numai murdăria lumii; pentru că un cîine se întoarce iarăși înapoi la ceea ce a vomitat și porcul se lăfăie în aceeași cloacă iarăși în care se lăfăise, murdărise și necurățise pe deplin cîteva momente mai devreme. Lăsați-vă de aceea sfatul Meu pus la inimă!“
        Spune căpitanul: „Doamne, dar dacă suntem întrebați de curioși de toate ce s-au întîmplat pe înălțime, ce răspuns să dăm atunci unor asemenea întrebări?“
        Spun Eu: „Spuneți adevărul și spuneți că Eu v-am interzis tuturor să mărturisiți lumii asemenea lucruri; și cei care întreabă, nu vor mai pătrunde atunci mai departe în voi, ci se vor mulțumi cu aceasta.“
        Cu această lămurire a și fost atunci căpitanul nostru pe deplin mulțumit și noi ne-am dus atunci în oraș și în casa lui Ebahl.

154. O minune de vindecare în casa de oaspeți a lui Ebahl din Ghenizaret.

        Cînd am ajuns în casa lui Ebahl, au venit atunci imediat slujitorii și servitorii casei și au spus, că în casa de oaspeți au ajuns aproximativ o sută de bolnavi și au întrebat despre Domnul și Mîntuitorul Iisus din Nazaret.
         Le spun Eu slujitorilor: „Duceți-vă acolo și spuneți-le, ca să se ducă acum acasă numai foarte liniștiți și bine dispuși, fără să țină seama de ziua de odihnă; pentru că credința lor și puterea cuvîntului Meu le-a ajutat!“
        Cu aceasta s-au depărtat slujitorii, s-au dus la bolnavi în casa de oaspeți și nu s-au mirat puțin, cînd n-au mai găsit nici un bolnav; pentru că toți, care fuseseră bolnavi, s-au făcut într-una și aceeași clipă sănătoși, fără să se țină seama, dacă erau evrei sau păgîni. Cînd au venit slujitorii la ei, n-au auzit nimic altceva, decît numai o cîntare de laudă pentru sănătatea redobîndită a trupului lor și cei vindecați au cerut să Mă vadă!
        Slujitorii au spus însă: „Nu ne este permis să vă dăm voie un asemenea lucru; dar noi vrem să trimitem un mesager acolo. Dacă El permite acest lucru, atunci puteți să mergeți acolo și să-L vedeți și să-I vorbiți; iar dacă El nu permite aceasta, atunci puteți să vă îndepărtați de aici foarte liniștiți și bine dispuși, conform cuvîntului Său, - pentru că El nu este întotdeauna în starea de a accepta vizite și mai puțin să lase să se vorbească cu El.“ - Cu acest răspuns vine un slujitor la Mine și Mă întreabă de aceasta.
        Eu spun însă: „Eu v-am spus doară, ca ei toți să plece acasă liniștiți și bine dispuși și astfel să rămînă așa! Ceea ce au căutat, au dobîndit și pentru ceva mai înalt n-au ei nici înțelegere, nici o minte îndeajunsă și așa lăsaț-i deci să plece acasă!“
        Cu acest răspuns s-a reîntors iarăși mesagerul și le-a spus aceasta celor tămăduiți. Dar aceștia au spus: „Căruia vrei să-i aduci cinste și laudă, într-un asemenea caz este stîngaci să întrebi dinainte! Să ne ducem acolo și să-i aducem lauda lui cuvenită și mulțumirea cuvenită, potrivit cu tot adevărul și buna-cuviință și ni se va da bine drumul! Să mergem de aceea numai foarte curajoși acolo și el nu ne va interzice accesul, deoarece venim la el cu cea mai bună intenție din lume!“
        Cu aceste cuvinte se duc acum toți la Mine în casă. Ei bat la ușa sălii noastre mari de mese, dar nimeni nu spune: „Veniți înăuntru!“ Dar ei bat într-un mod repetat și Eu îi spun lui Ebahl: „Lasă-i înăuntru din cauza credinței lor insistente!“ - și Ebahl s-a dus și le-a deschis ușa și ei au intrat în încăpere, atîța cîți aveau loc dintre ei și au început să Mă laude tare acolo și Și-au rostit mulțumirea lor.
        Eu, însă, le-am spus să tacă și le-am zis: „O laudă a gurii și o mulțumire a buzelor nu are nici o valoare în fața lui Dumnezeu, deci nici la Mine! Cine vrea să se apropie de Mine, acela să se apropie de Mine cu inima lui, căci atunci voi privi la el; dar un plîns gol al gurii, la care inima nici nu gîndește ceva și încă mai puțin simte ceva, este în fața ochilor Mei ceea ce este aici un hoit putred în fața nărilor nasului. Ceea ce ați căutat voi, aceasta v-a fost împărtășit; altceva nu cunoașteți și lauda voastră goală nu-Mi place! De aceea mergeți acasă și nu faceți acestei case oarecare deranjări! Păziți-vă însă de destrăbălare, desfrîu, bulimie și de viață de excese, - căci, altfel, cădeți cel mai repede iarăși în boli încă mai rele, decît de care ați fost pînă acum atinși și chinuiți!“
        Aceste cuvinte le-au mers la inimă celor vindecați și ei s-au întrebat între ei, cum am putut ști faptul că bolile lor li s-ar datora mai ales pornirii lor spre desfrîu. I-a atacat prin surprindere o teamă față de Mine, pentru că au început să se gîndească: ‘El poate să aducă la lumina zilei încă mai multe dintre faptele noastre tocmai nu foarte lăudabile! Noi mergem de aceea!’ - Apoi au părăsit încăperea și s-au dus acolo, de unde veniseră.
        Acest lucru l-a remarcat căpitanul și el M-a întrebat și a spus: „Cum se face aceasta, că aceștia au dispărut acum așa deodată? Tu de-abia că ai pomenit păcatele lor și un asemenea lucru i-a mînat pe ușă afară ca printr-o putere mare!“
        Spun Eu: „Aceștia sunt niște lași de desfrîu așa adevărați! Ei se ocupă cu desfrîul de tot felul și un adulter a devenit la ei deja un lucru cu totul normal; la ei sunt femeile comune (bun obștesc) și o fecioară s-o violenteze, este la ei o glumă pură de viață! Dar între ei sunt și pîngăritori de băieți și asemenea oameni, care se distrează cu fecioare într-un fel anormal, tăcut sodomist, pentru că vor să se apere prin aceasta de îmbolnăviri rele, dar de aceea cad în alte boli, încă mai rele. De aceea, deci, i-am întîmpinat și le-am dat acestor oameni drumu într-un mod așa de dur; pentru că pe aceștia poate numai un cuvînt dur să-i mai aducă încă la vreo oarecare îndreptare.“
        Spune căpitanul: „Din ce împrejurimi vin ei?“
        Spun Eu: „Din împrejurimea gadarenilor. Mai mult spre nord sunt cîteva sălașe și patru sate. Locuitorii sunt un amalgam de evrei, egipteni, greci și romani. Ei au o puțină - și de fapt absolut nici o religie și ocupația lor constă mai ales în creșterea porcilor și în negoțul cu aceștia către Grecia și Europa, unde carnea acestor animale este mîncată și grăsimea lor este savurată ca un condiment al mîncării. Aceștia sunt de aceea deja după ocupația lor niște oameni cu totul necurați; dar necurăția lor extremă n-a fost tocmai un păcat, dacă n-ar fi în faptele lor însăși cu mult mai răi decît porcii lor. Faptele lor îi pune adînc sub porci și cu ei va fi greu de realizat ceva!“
        Spune căpitanul: „Păi, este foarte bine, că știu asta. Acele comunități se mai află încă sub jurisdicția mea și nu voi lăsa cu siguranță să lipsească faptul de a le pune un protector al moravurilor, care va ști să le bată foarte tare peste degete, la cea mai neînsemnată necuviință, după instrucțiunea dată. Ei, așteptați, viața voastră desfrînată să vă fie făcută deja mîine nesuferită într-un mod, că niciodată să nu vă mai placă a lăsa să iasă la suprafață pofte dintre cele mai necurate și apoi, să le încununați pe acestea fără conștiință!
        Doamne, eu sunt într-adevăr numai un om, am ajuns însă în cursă ascendentă pînă acolo prin viața mea mereu activă în treburi ale guvernării și am aflat numai prea înmulțit, pentru a admite acum limpede, că pentru omul simplu este cel mai bine, dacă este guvernat cu un sceptru de fier și dacă este din cînd în cînd biciut cu nuiele spre bine. Unde acesta nu este cazul într-o comunitate mare de oameni, acolo iasă cel mai repede totul din cusătură!“
        Spun Eu: „Da, da, în acest caz ai dreptate, - dar numai în comunitatea ție menționată; dacă vei folosi, însă, peste tot ceea ce ți-ai propus, atunci vei face mai multă pagubă decît folos! Leacul trebuie mereu să se îndrepte după boală și nu invers. Dar, cum am spus, la comunitatea arătată va bate ea, acesta este leacul tău, cel puțin binele în ținte, ca acestor oameni să le fie tăiată foarte pofta de desfrîu. Dar nuiaua de educare nu trebuie să fie purtată în mîna mîniei, ci în mîna dragostei adevărate!“

155. Rîvna dragostei.

        Spune căpitanul: „Doamne, acest lucru îl accept foarte bine, dar știu totuși din viața mea un caz deosebit, unde toată dragostea nu putea să înfăptuiască nimic; și cazul a fost următorul: Slujeau printre cei mulți soldați, care stau sub comanda mea, un ilian tînăr, mare ca un uriaș. Sabia lui cîntărea douăzeci și cinci de kilograme și el o mînuia, totuși, cu o ușurință, de parcă ar avea o pană în mînă. Acest războinic plătit, purtînd o platoșă și un scut, înfăptuia într-o bătălie mai mult decît o sută de alți războinici. În război era prin urmare bine de folosit, - dar nu tot așa în pace; atunci era el lacom de a face scandal și nu trecea o săptămînă, în care n-ar fi adus la iveală vreun oarecare conflict nou furios. Eu m-am purtat cu el mereu plin de dragoste, i-am arătat răul și mîrșăvia conflictelor sale comise așa de clar pe cum este posibil și i-am interzis o asemenea producere neastîmpărată de scandal din partea lui. Atunci îmi promitea tot timpul solemn o îndreptare și se și purta apoi cîteva zile foarte treaz și modest; dar așa ceva nu dura niciodată mai mult de zece zile, căci veneau deja iarăși plîngeri din toate părțile și noi eram nevoiți apoi, bineînțeles, să dăm despăgubiri. Dacă îl întrebai, de ce ar face pentru numele lui Dumnezeu, deci, totuși așa ceva, atunci dădea el tot timpul același răspuns și spunea: ‘Eu mă antrenez în arta de război și făcînd aceasta, nu cruț nimic în afară de oameni și sabia mea trebuie încercată la obiecte diferite!’
        Asemenea exerciții de război ale lui nu-l îndemnau însă arareori, să facă o vizită unei oarecare cirede de boi, tauri, vaci și văcuțe și să le taie capetele cu o singură lovitură. O dată tăiase el capetele unei cirede de complet o sută de tauri și s-a lăudat apoi cu o asemenea faptă  de erou, care ne-a costat o mie de monede grele de argint, ca despăgubire! Atunci am devenit, deci, totuși așa de plin de mînie asupra acestui om, că aș fi vrut eu însumi de furie să-l rup imediat în bucăți.
        Eu, însă, am rînduit să fie legat cu lanțuri grele de un pom, să-i fie legate încă pe deasupra mîinile și picioarele, cu funii tari și să fie biciuit o oră întreagă, că a căzut de aceea într-o slăbiciune mare. Atunci am rînduit să fie dus la îngrijiri, la care a fost iarăși pe delin vindecat în douăzeci de zile. Și iată, aceasta l-a schimbat total pe acest om, cu care mai înainte toată dragoste nu putea să înfăptuiască nimic; el a fost apoi omul cel mai modest și cel mai liniștit, pe care l-am făcut subconducător după un an și el îmi mulțumește acum încă și astăzi pentru acea pedepsire exemplară cu bătaie, fără care n-ar fi devenit niciodată un subconducător. Dar spre o asemenea pedeapsă cu bătaia, n-ar fi fost niciodată dragostea în stare să mă determine, ci numai furia dreaptă asupra acelui om; și astfel, sunt eu de părere, că o mînie dreaptă este față de om adeseori mai vindecătoare, decît prea multă dragoste, încă cît se poate de curată!“
        Spun Eu: „O da, dar aceasta nu este atunci mînie în sensul propriu zis, ci numai o rîvnă deosebită de dragoste în inimă, care posedă o putere vindecătoare. Cu aceasta acționez și Eu, dacă este nevoie, pe undeva. Dacă dragostea n-ar avea o asemenea rîvnă, atunci ar fi nemărginirea încă pînă acum pe deplin lipsită de ființă; numai rîvnei mari de dragoste a lui Dumnezeu îi datorează toată făptura existența ei.
         Și astfel, n-a fost, mînie și sete de răzbunare care rezultă din ea ceea ce a determinat inima ta spre pedeapsa dreaptă a acelui războinic plătit neastîmpărat, ci o rîvnă deosebită a dragostei tale către acel soldat plătit, care îți era foarte aproape de inimă, din cauza eficienței lui. Pentru că, dacă ai fi avut o mînie strașnică  asupra acelui om, atunci rînduiai să fie ucis; dar rîvna dragostei număra loviturile de bici necesare și tu ai lăsat atunci să fie numai atîta timp biciuit, cît ai putut socoti, că va suporta o asemenea biciuire.
        Astfel poți tu să te porți într-adevăr și cu acele comunități în caz de nevoie; dar prima încercare să se întîmple totuși prin dragostea curată și printr-o învățătură potrivită. Pentru că, dacă îi cuprinde pe oameni înțelegerea, că li se dau legi aspre numai din cauza mîntuirii lor și se adaugă un post de judecător nemilos, atunci vor îngădui ei toate aceste lucruri; dacă apar însă legile aspre numai ca un bun plac tiranic al deținătorului de putere, atunci ele nu îndreaptă pe nimeni și transformă, la sfîrșit, în diavoli încă și îngerii comunității, care nu vor căuta nimic altceva, decît cum s-ar putea răzbuna față de acela, care îi chinuie tot timpul pentru nimic și iarăși nimic și fără un oarecare motiv vizibil?“
        Spune căpitanul: „Da, Doamne, asta îmi este acum deja iarăși limpede ca soarele și eu voi rîndui încă astăzi să meargă un mesager cu un ordin la subconducătorii de acolo și mîine li se va pune acesta deja în față acelor comunități, spre conformare. Eu mă voi duce de aceea, așadar, acum și pentru cîteva clipe la oamenii mei și voi rîndui să fie de îndată redectat un asemenea lucru.“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 156-160
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:27 View PostDownload Post

156. Despre relațiile de gen ale îngerilor creați din începuturi.  

        După aceste cuvinte se duce căpitanul acasă; dar Ebahl îl roagă să nu rămînă plecat mult timp, deoarece mîncarea de prînz va fi acuși pregătită. Și căpitanul vorbește în mers: „Eu voi fi de îndată iarăși aici, dacă nu s-a ivit ceva de o importanță deosebită; și dacă s-a întîmplat ceva de importanță, atunci voi trimite un mesager încoace.“
        Apoi aleargă căpitanul în grabă imediat de aici și nu se miră puțin, cînd ajunge acasă și își lasă totul povestit de subconducătorii săi, ce s-a întîmplat între timp, cum găsește el ordinul lui pentru comunitățile mai sus menționate scris pe pergament, cu scrisul mîinii lui, aflîndu-se pe masa lui de lucru. El îl citește repede și găsește totul exact așa, cum se gîndise el. El trimite atunci de îndată după un mesager rapid pe picioare și iată, vine în haine de soldat romane tocmai îngerul nostru Rafael și îi oferă căpitanului slujirile lui.
        Căpitanul nu-l recunoaște la început pe înger și este de părere, că ar fi un războinic tînăr, care i-ar fi fost repartizat cumva din Capernaum de către Corneliu. El l-a întrebat de aceea, dacă s-ar încumeta într-adevăr, să preia această trimitere destul de peste mînă către subcomandantul din Gadarenum.
        Spune îngerul: „Domn al puterii tale, dă-mi-o numai și eu o voi duce la fața locului cu rapiditatea unei săgeți trase cu arcul și în clipe puține o să ai răspunsul înapoi în mîinile tale!“
        Aici de-abia s-a uitat bine căpitanul la omul lui, a recunoscut în persoana lui îngerul Rafael și a spus apoi: „Da, da, ție îți este așa ceva într-adevăr posibil; pentru că abia acum te-am recunoscut!“
         După aceea i-a înmînat căpitanul lui Rafael ordinul și acesta a și fost deja înapoi cu răspunsul într-o mică jumătate de oră, în care comandantul din Gadarenum confirma, că a primit corect ordinul de la un războinic tînăr politicos și el îl va și pune de îndată în aplicare conform intenției lui.
        Căpitanul nu s-a mai mirat acum de rapiditatea lui Rafael, ci numai despre faptul, cum Rafael putuse folosi acum totuși un sfert de oră la acest mesaj.
        Spune Rafael: „Acesta a fost timpul de scris al subcomandantului tău din Gadarenum. Să nu te mire de aceea acest lucru; pentru că eu n-am avut nevoie de nici un timp. - Dar, să mergem acum amîndoi la Ebahl; pentru că mîncarea de prînz este pregătită și oaspeților le este foame de la călătoria strașnică în jos, de pe munte.“
        Căpitanul merge atunci de îndată cu îngerul, care apare însă iarăși în straiele lui ghenizaritene adoptate în fața casei lui Ebahl; și căpitanul îl întreabă, unde a dus el acum așa de rapid îmbrăcămintea de soldat.
        Ingerul zîmbi însă și spuse: „Vezi, nouă ne este mai ușor decît vouă; pentru că noi purtăm în voința noastră, dulapul nostru de haine foarte bogat înzestrat; ceea ce vrem să îmbrăcăm, cu aceea și suntem deci pe deplin îmbrăcați. Dacă m-ai vedea tu însă în îmbrăcămintea mea de lumină, atunci ai orbi și carnea ta s-ar evapora în fața mea; pentru că față de strălucirea îmbrăcăminții mele este strălucirea soarelui pămîntesc un veritabil întuneric.“
        Spune căpitanul: „Prietene al oamenilor acestui pămînt! Prima capacitate, să te poți îmbrăca așa cum vrei, fără material, doar din voința ta, îmi place foarte mult și oamenii săraci ar putea-o folosi foarte bine, mai ales în timpul iernii; dar strălucirea tot așa posibilă peste măsură de tare a îmbrăcăminții tale de lumină, în față căruia n-ar putea dăinui nici o viață de om, nu-mi place, cel puțin acum nu, pe această lume. De aceea, nici nu mai vrem să facem alte cercetări despre acest lucru. Dar un lucru aș mai vrea încă să aflu de la tine; deoarece suntem tocmai acum așa singuri împreună și nu trebuie să ne jenăm față de nimeni, de aceea ai putea, totuși, să-mi dezvălui un asemenea lucru și acest un lucru constă în aceasta: Există între voi și o diferență de gen?“
        Spune îngerul: „Aceasta este, ce-i drept, o întrebare puțin neîndemînatică; dar, fiindcă ea își are obîrșia curat din îndemnul tău de cunoaștere, de aceea vreau eu să-ți și răspund cu Nu la aceasta! Ce suntem noi duhuri create din începuturi, astfel domnește la noi, nenumărații, singură numai ființa masculin- pozitivă, ca fiind pe deplin fără excepție; dar este totuși pe deplin prezent și principiul feminin- negativ în fiecare dintre noi și astfel reprezintă fiecare înger în sine cununia cea mai desăvîrșită a cerurilor lui Dumnezeu. Depinde într-u totul de noi, dacă vrem să ne arătăm în forma masculină sau în cea feminină și toate acestea într-una și aceeași piele.
         În aceasta însă, că suntem în noi înșine două ființe, constă și motivul, că nu putem să îmbătrînim niciodată, pentru că, în noi, se ajută veșnic continuu cele două poluri; dar la voi, oamenii, sunt polurile separate într-o personalitate separată sexual și n-au de aceea, ca fiind fiecare existent pentru sine, nici o întărire în sine.
        Iar dacă polurile personale separate se ating în exterior, atunci ele pierd și se aseamănă cu un burduf de vin, care devine tot mai zbîrcit, cu atît mai mult cu cît l-ai furat de conținutul lui duhovnicesc. Dacă, însă, ți-ai putea imagina un burduf de vin, care ar putea în sine să producă mereu încontinuare, ce scoți din el, atunci n-ai descoperi pe suprafața lui niciodată zbîrceli și cute făcînd forma lui să arate bătrînă. - Ințelegi tu bine un asemenea lucru?“
        Spune căpitanul: „Cu totul limpede nu-mi este încă treaba; dar așa puțin o pricepere am acum, într-adevăr. Noi vom vorbi despre această treabă totuși încă mai multe lucruri unul cu celălalt la o ocazie prielnică. Acum însă, vrem noi să mergem în casă; pentru că ne vor aștepta deja!“
        Spune îngerul: „Da, da, aceasta într-adevăr și eu și simt deja în mine, ceea ce voi numiți foame!“
        Spune căpitanul: „Oho, tu ești totuși un cel mai curat duh!? Cum vei putea tu mînca o gustare materială?“
        Spune Rafael, zîmbind: „Mai bine decît tine! La mine este totul, ce primesc în mine, pe deplin mistuit și transformat în viața reculesă, - la tine numai ceea ce corespunde cu polaritatea ta izolată de viață, iar ceea ce nu corespunde, este atunci dat de tine afară pe calea naturală; și așa am eu doară o situație mult mai bună decît tine, în privința măncării și băuturii!“
        Spune căpitanul: „Se mănîncă și se bea, deci și în ceruri?“
        Spune îngerul: „O da, dar nu în acea formă, ca pe pămînt, ci într-un mod duhovnicesc! Noi avem cuvîntul lui Dumnezeu din veșnicie și în noi, cum există din tocmai acest cuvînt cerul și toată făptura și sunt pline cu același peste tot; și acest cuvînt este deocamdată existența noastră esențială și pentru o asemenea existență este și singura și cea mai adevărată pîine a vieții și adevăratul vin al vieții. În arterele noastre se mișcă el ca sîngele în cele ale voastre și mădularele noastre sunt pline de pîinea lui Dumnezeu.“
        Spune căpitanul: „Oh, aceasta este rostit extrem de înțelept; asta n-o înțeleg, într-adevăr, asta trebuie Domnul Insuși să mi-o descopere mai îndeaproape! - Dar, acum, avem cumva într-adevăr timpul cel mai ultim de a păși în casă și nu mai vrem de aceea să ne băgăm în alte discuții următoare.“

157. Despre dăruirea de pomană și sărbătorirea aniversării.

        În timp ce căpitanul mai vorbește încă asemenea lucruri, îi vine în întîmpinare Iara a noastră evlavioasă și spune: „Dar voi ați rămas mult timp plecați! Tu, dragul meu Rafael, pari că vrei să te orientezi de asemenea deja după timpul lumesc leneș! Cu adevărat, aceasta n-a mers atît de repede ca călătoria noastră la acel soare depărtat! Veniți acum numai repede înăuntru; pentru că mîncărurile sunt deja pe masă!“ - Amîndoi merg acum repede înăuntru și Mă salută în cel mai prietenos mod.
        Căpitanul vroia să-Mi aducă mulțumirea lui pentru grija Mea, dar Eu i-am spus: „Prietene, Mie Imi ajunge inima ta! Mîncărurile v-au așteptat deja, de aceea, deviza este acum, să-i dai trupului tău întărirea necesară înainte de toate și abia apoi să te îndrepți iarăși către partea duhovnicească.“
        Toți mulțumesc acum și încep cu totul energic să mănînce și să bea și căpitanul se uită atent mereu la înger, cum acesta bagă mîna așa de bine energic în blid și adaugă destul de harnic la socoteală și paharul său cu vin.
        Căpitanul nu se mai poate abține la sfîrșit și spune așa pe jumătate într-un mod ironic: „Așadar, deci, duhurile curate au, cu adevărat, o poftă de mîncare sănătoasă! Bunul meu Rafael mănîncă aici pentru trei; nu, așa ceva încă n-a trăit pămîntul, într-adevăr!“
        Spune Ebahl: „Mă minunează acum aceasta și pe mine peste măsură de mult; dar eu văd încă ceva, ce mă miră încă mai mult decît mîncatul lui destul de puternic. Vezi, în blidul lui nu se împuținează nimic! Aici este într-adevăr valabil proverbul înțelepciunii: ‘Ce ia cerul, aceea o dă el iarăși în următoarea clipă!’ Această masă să fie păstrată de mine în toată cinstea ca o sfințenie permanentă pentru toate timpurile la urmașii mei și în fiecare an să fie ținută aici o sărbătoare, ca la această masă să fie hrăniți și adăpați toți săracii locului!“
        Spun Eu: „Lasă deoparte masa și rămîi tu, așa cum ai fost! și cînd vine un sărac la tine și ai ceva, atunci dăi ajutor în orice zi; dar o mîncare de sărbătoare anuală, nu le folosește nici săracilor, nici ție la ceva și Eu nu am nici o bucurie la aceasta. Cine își aduce aminte de Mine, acela să facă aceasta în toate orele zilei; de o aniversare anuală, însă, nu pot avea nevoie!
        Dacă ai stabili o asemenea sărbătoare, atunci te-ai asemănă doară templierilor din Ierusalim, care sărbătoresc de asemenea de trei ori în an serbări comemorative și la aceleași, din pricina datinii, rînduiesc să le fie împărțit săracilor pîine, de parcă ar putea atunci săracul să trăiască dintr-o asemenea bucățică de pîine de la o serbare pînă la cealaltă, fără altă hrană! O prostiei unor asemenea serbări ridicole! Fariseii încasează într-adevăr așa de multe jertfe bogate în asemenea zile de sărbătoare, că ar putea trăi foarte bine o sută de ani următori din venitul a numai unei sărbători; dar săracul să se mulțumească, dacă primește pe an de trei ori o bucată de pîine grea de abia o șaisprezecime de kilogram. O mari nebunii, prostii, orbiri și răutăți egoiste! - De aceea, lasă tu să fie această masă ceea ce este ea și tu vei sărbători apoi cea mai plăcută sărbătoare pentru Mine, dacă îl saturi zilnic după puterile tale dintre săraci unul sau altul la această masă, sau și la o alta!
        Și dacă ar veni unul și același sărac în fiecare zi la tine, atunci să nu cumva să-l întrebi, dacă n-ar primi nimic altundeva; pentru că un asemenea lucru i-ar face săracului o inimă fricoasă, că nu va îndrăzni atunci mult timp să vină iarăși la tine și fapta ta bună ar pierde prin aceasta toată valoarea în fața Mea!
        Eu nu vreau, însă, de asemenea, ca să le împărți pîinea săracilor trîndavilor încă puternici, care sunt în stare să înfăptuiască munci; acelora, dacă vin, dă-le o muncă potrivită puterilor lor! Dacă îți vor îndeplini una sau cealaltă muncă, atunci dă-le și lor de mîncare și de băut; iar dacă nu vor accepta munca, atunci nici nu le da nimic de mîncare! Pentru că cine are aici puteri, dar nu vrea să muncească, acela să nici nu mănînce!
        Vezi, dacă îți vei coordona acțiunile tale potrivit cu aceasta, atunci Imi vei pricinui tot timpul o cea mai plăcuta sărbătorire comemorativă; dar cu sărbătorirea ta anuală intenționată, rămîi tu tot timpul departe de Mine! Pentru că o asemenea sărbătorire anuală este cel mai mare nonsens, pe care poate să-l comită un om, pentru că cu aceasta nu-i slujit nimănui cu ceva, - exceptînd organizatorului aniversării, care la o asemenea sărbătorire anuală poate să-Și procure un oarecare folos de jertfă!
        Cu ce este, deci, mai bun timpul unui an decît acela al unei zi? Cine, de exemplu, cinstește ziua onomastică a tatălui său, o dată pe an, acela ar trebui doară să cinstească și în fiecare zi ora de naștere, ce ar fi cu siguranță mai bine decît ziua de naștere anuală!
        Eu ți-o spun, toate asemenea sărbătoriri comemorative ale oamenilor n-au în fața Mea nici o valoare, exceptînd faptul că ele sunt petrecute zilnic, ba chiar oră de oră viu, în inimă. Astfel sunt lucruri goale lunile noi, anii jubileu, sărbătoarea eliberării Ierusalimului din stăpînirea Babilonului, sărbătoarea reconstrucției orașului și a templului, sărbătoarea lui Moise, Aaron, Samuel, David și a lui Solomon, la care în privința adevărului se interesează de-aproape încă de-abia atîta, ca în privința ploii, care a căzut în mare, cu o mie de ani în urmă.
        La început sunt petrecute aceste sărbătoriri într-adevăr într-o formă de ascensiune religioasă și spectatorii (participanții) își amintesc la aceasta încă foarte viu de o persoană sau de o oarecare acțiune însemnată, pe care au trăit-o ei înșiși. În a doua, a treia, a patra sau chiar în a zecea generație devine ea o ceremonie inutilă  la care mii de-abia mai știu, de ce este ea sărbătorită, - și mai tîrziu se transformă toată treabă în păgînism înfumurat.
        De altfel, nu vreau să anulez cu aceasta sărbătoriri comemorative adevărate; dar ele trebuie să poarte în inimă pe lîngă treaba anuală a problemei și cea zilnică, căci, altfel, sunt ele de privit ca fiind moarte și cu aceasta fără efect. Dar aici cu masa să rămînă așa, cum Eu ți-am spus-o și ți-am arătat-o!“
        Spune Ebahl: „Să fie totul cel mai exact luat în considerație, ce Tu, o, Doamne, ne-ai arătat în modul cel mai bun și cel mai devărat; dar la aceasta vrem noi să petrecem sărbătoririle zilei cu atît mai sîrguincios în inimile noastre și vrem la aceasta să ne exersăm în dragostea față de aproapele după toate puterile noastre  și         prin ea, să petrecem cele mai minunate sărbătoriri comemorative!“
        Spun Eu: „Dacă veți rămîne în aceasta, atunci voi rămîne și Eu în voi și se va recunoaște din aceasta, că sunteți cu adevărat ucenicii Mei!
        Acum însă am mîncat și am băut în măsură îndeajunsă; să ne ridicăm de aceea de la masă și să ne ducem afară la corăbierii noștri și ei vor ști să vă povestească așa de multe rarități! Aici am avea puțină liniște, deoarece, într-o oră va ajunge iarăși o caravană din Betleem aici, printre care cîțiva farisei tineri dogmatici, cu care nu vreau absolut de loc să ajung la o tangențialitate; vedeți, ca ei să fie astăzi încă îndepărtați pînă la Siberah!“
        Spune căpitanul: „Pentru aceasta se va îngriji! Pentru că acum nu-mi este pe pămînt nici un om mai dezgustător, decît un fariseu dogmatic!“ - La aceste cuvinte, ne ridicăm noi toți și mergem în grabă afară, la corăbierii noștri de la mare.

158. Psalmul 46 al lui David.

        Noi îi întîlnim pe cei opt corăbieri tocmai la citirea psalmilor lui David. Cînd ne văd, se ridică ei atunci de pe jos, ne salută și maistrul lor vine înspre Mine și spune: „Doamne, Tu singur ne-ai putea salva dintr-o încurcătură! Ieri, către seară, au venit la noi cîțiva farisei și cărturari și au cerut o trecere dincolo către Zebulon și Horazine și noi le-am refuzat un asemenea lucru cu lămurirea că nu suntem domnii, ci numai slujitorii corabiei și am avea acum de lucru în ziua de dinaintea celei de odihnă cu citirea psalmilor. Atunci ceru un cărturar tînăr pergamentul psaltirei și l-a deschis la psalmul 46. Și a citit:
        ‘Toate popoarele bateți din palme, strigați lui Dumnezeu cu glas de bucurie. Că Domnul este Preaînalt, înfricoșător, Impărat mare peste tot pămîntul. Supusu-ne-a nouă popoare și neamuri sub picioarele noastre; Alesu-ne-a nouă moștenirea Sa, frumusețea lui Iacob, pe care a iubit-o. Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trîmbiță. Cîntați Dumnezeului nostru, cîntați; cîntați Impăratului nostru, cîntați. Că Impărat a tot pămîntul este Dumnezeu; cîntați cu înțelegere. Impărățit-a Dumnezeu peste neamuri, Dumnezeu șade pe tronul cel sfînt al Său. Mai-marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam, că ai lui Dumnezeu sunt puternicii pămîntului; El S-a înălțat foarte!’
        Cînd citise el astfel un asemenea psalm, a întrebat cu totul plin de seriozitate: ‘Ințelegeți voi acest psalm?’ și noi am fost nevoiți, din păcate, să răspundem cu nu la întrebarea lui. Astăzi  însă ne-am pus de devreme capetele la contribuție, nu știm, însă, în ciuda acestui fapt, mai mult decît ieri. De mii de ori ne-am gîndit la Tine; dacă Tu, o Doamne, ai vrea, atunci ne-ai putea da într-adevăr o luminiță mică despre aceasta!“
        Spune Eu: „Uitați-vă la această fetiță, pe care o duc de mînă! Intrebați-o despre asta, ea vă va da cu siguranță o lumină bună despre asta!“
        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Această fetiță poate avea abia paisprezece veri! De unde i-ar veni înțelepciunea lui Solomon?“
        Spun Eu: „Da, da! Nu numai înțelepciunea lui Solomon, ci înțelepciunea înțelepților pămîntului și mult mai multe peste aceasta sălășluiește în inima ei cea mai curată! Pînă acum nu i-a reușit încă nici unui om să privească în spatele stelelor; întrebați-o și ea v-o va face cunoscut! Faimoasa ‘piatră a înțelepților’ o poartă ea în rochia ei; de aceea va fi în stare să vă descopere într-adevăr psalmul scurt, dar totuși bogat în conținut. Incercați numai și vă veți convinge!“
        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie către tovarășii săi: „Ea arată însă în serios deja cu totul îngrozitor de deșteaptă! Numai că ea este la aceasta de o înfățișare într-adevăr îngeresc de frumoasă, ceea ce nu vorbește tocmai în favoarea înțelepciunii ei! Pentru că pînă acum am aflat încă întotdeauna, că cele mai frumoase fetițe erau totdeauna cele mai proaste, ceea ce este ceva foarte natural. Cei mai frumoși copii sunt prea tare răsfățați și făcuți înfumurați și învăța de aceea puțin sau nimic; cu un copil mai puțin frumos însă nu se face de obicei multă zarvă. Se pedepsește ușor la orice obrăznicie, copilul devine prin aceasta smerit și modest, el ascultă, îndură și învață la aceasta destul de multe. Dar noi vrem să vedem ce va fi în stare să ne dea această fetiță în cea mai plină seriozitate ceresc de frumoasă despre psalmul nostru.“
        Aici i se adresează maistrul slujitorilor de pe corabie Iarei și o întreabă despre asta și ea spune cu mina cea mai prietenos drăgălașă din lume: „Dragi prieteni, nu este cazul de parcă aș fi învățat așa ceva cîndva și aș ști acum despre aceasta ca un cărturar, ci eu simt foarte viu în mine, că, ceea ce duhul profetic al lui David a proorocit înainte, cu mai multe sute de ani, a ajuns acum în fața ochilor noștri în cea mai desăvîrșită împlinire. Un asemenea fapt ar fi trebuit doară și voi să-l simțiți în voi în primul moment!
        N-ați văzut, cum El, despre care vorbește David și care se află acum aici, între noi cu trupul, a mers pe mare, de parcă ar fi fost pămînt uscat și n-ați văzut, cum a însănătoșit acum, în puține zile, mii tot felul de bolnavi doar cu cuvîntul Său? Orbii Și-au căpătat vederea, surzii auzirea, leproșii s-au făcut curați, ciungii și șchiopii s-au făcut drepți!  Și  aici, priviți la acest munte, aflîndu-se în fața noastră; cît de mult l-a schimbat o noapte! Cine poate să mute munții și să ridice marea din temelie? Cine este Acela, pe care îl ascultă toți îngerii și toate elementele?! Vedeți, aici, în față noastră, se află El în trup; Despre acesta a vorbit David!
        Pe acesta să-L jubilăm prin fapte de dragoste pură și adevărată față de aproapele și Lui să-I jubilăm în întîmpinare, cu vocea curată a adevărului, fără înșelăciune, fără falsitate și fără viclenie! Pentru că vai fiecăruia, care ar dori să-I manifeste zgomotos bucuria în întîmpinare cu sunetul necurat al minciunii! Pentru că așa de drăgăstos și blînd și este El față de drepți, tot așa îngrozitor este El acelora, care ascund în inimile lor minciună, falsitate și viclenie, precum și este scris: ‘Ingrozitor este să cazi în mîinile lui Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este un rege atotputernic peste întreaga suprafață a pămîntului, de El nu se poate nimeni ascunde pe undeva!’
        El este acum aici, pentru a sili toate popoarele, prin puterea învățăturii Lui, să pășească între noi, pentru a deveni părtași la mîntuirea noastră și pe oameni, cu aceasta se înțelege copiii lumii, să-i pună sub picioarele noastre, spre judecată! Pentru că numai pe noi ne-a făcut moștenitori ai vieții veșnice; da, noi suntem partea Lui de moștenire! El este acela, despre care Iacob a spus: ‘O Doamne, Tu singur ești măreția mea!’ și pentru că Iacob a mărturisit un asemenea fapt în inimă, de aceea a fost el un îndrăgit al lui Dumnezeu, un îndrăgit al Aceluia, care se află aici, între noi!
        Dar El nu va rămîne întotdeauna astfel între noi, ci se va duce acuși iarăși în sus, în cerurile Sale veșnice și anume cu vocea vioaie a adevărului veșnic, prin care a creat El un pămînt nou și un cer nou, pentru toate veșniciile veșniciilor; și El este și va fi Domnul și sunetul curat al trîmbiței Sale, care este aici cuvîntul vorbit către noi, va propovădui întregii făpturi un asemenea fapt pe și în pămînt și pe și peste toate stelele, într-un mod duhovnicesc și material.
        Acestuia deci, să-i cîntăm laude după îndemnul lui David; pentru că Acesta este Dumnezeul nostru și singurul nostru rege, în veci!
        Deoarece știm însă, ce este El, de aceea să-L cinstim și să-I cîntăm laude cu inimă curată și înțeleaptă și nu după felul fariseilor fățarnici, care se apropie cu buzele lor de un Iehova mincinos, dar la aceasta își închid inima lor față de acest Iehova adevărat și viu și se îndepărtează de El.
        El nu este însă numai Dumnezeul și Regele nostru, ci și acela al păgînilor de pe întreg cuprinsul pămîntului; pentru că El singur șade peste toți oamenii și peste întreaga făptură nemărginită pe scaunul veșnic al puterii și măreției Sale nelimitate. În fața Lui trebuie să se adune toți împărații pămîntului, precum popoarele lor în fața lor; pentru că El este singurul Dumnezeu al lui Avraam, Isaac și Iacob. El singur este mărit prin Sine deasupra toate și deasupra a toate scuturile puternicilor acestui pămînt larg al nostru!
        Că El a venit la noi, aceasta este o milostivire necuprinsă nici îngerilor înșiși! Dar cînd a venit El, n-a venit neanunțat; fiindcă acest fapt l-au proorocit toți proorocii. Dar multe dintre proorociri n-au putut fi înțelese de către oameni, din cauza împietririi continuu crescînde a inimii lor. Acum însă a venit El Insuși despre care au proorocit proorocii și El Insuși se vădește tuturor oamenilor, care sunt aici de o voință bună.
        Acelora însă, care au o inimă rea și înfumurată, nu le poate fi altcumva decît îngrozitor! Pentru că răutatea are peste sine continuu dreptatea atotputernică și veșnică ca un cel mai nemilos și incoruptibil judecător! Asemenea cum un cîntar bun, simțitor arată deja o bătaie perceptibilă, dacă se pune ca adăugire doar un păr pe una din părți, tot așa nu poate în fața Lui, care este aici, să dăinuiască nici o cît se poate de neînsemnată falsitate, sucitate, răutate, nedreptate și orice altă necioplire a inimii! De aceea trebuie să fie El îngrozitor fiecărui păcătos, în a cărui piept sălășluiește o inimă împietrită, insensibilă și rea. - Ințelegeți voi acum psalmul 46 al lui David?“

159. Despre dragostea față de dușman.

        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Cea mai minunată fată! Cine ți-a dat o asemenea înțelepciune? Cu adevărat, tu ești mai înțeleaptă decît Avraam, Isaac și Iacob!“
        Spune Iara: „V-am arătat totuși mai înainte, cine este Acela, care se află acum printre noi; dacă lucrurile stau incontestabil astfel, cum mai puteți voi întreba și spune, de unde mi-a venit o asemenea înțelepciune, sau cine mi-a dat-o? Aici, în față noastră a tuturor, stă dăruitorul mare și sfînt al tuturor darurilor bune! El singur este înțelept și El singur este bun pe deplin! Cine îl iubește și crede în inima lui, că El este din Sine înspre afară Domnul Iehova Savaot din veșnicie, în inima aceluia îi va da El o lumină necreată și veșnică și se va face atunci lumină în omul întreg; și un asemenea om va fi atunci plin de adevărata înțelepciune dumnezeiască, pătruns din temelie. - Dacă aveți o oarecare înțelegere, atunci trebuie să vă fie acum limpede, cum atau lucrurile acum pentru noi toți!“
        Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Da, da, tu cel mai drag îngeraș! Noi înțelegem acum bine acest fapt și va fi într-adevăr astfel, cum tu ne-ai explicat aceasta acum; dar cei de ieri-seară ne-au cerut să fie duși dincolo la Horazine și Zebulon, aceștia nu vor accepta aceasta și o vor înțelege de aceea încă mai puțin. Noi suntem oameni cu totul simpli și la noi este nevoie de-abia de un miracol, ca să credem acest lucru; dar la aceia va produce un miracol roade încă mai rele decît nici o minune.“
        Spune Iara: „De aceea le va și deveni El însă îngrozitor; pentru că vînturile vor duce afară cuvîntul Său peste tot pămîntul! Vai de acela, care îl va auzi, înțelege și la sfîrșit îl va lepăda totuși!“
        Le spun Eu slujitorilor: „Așadar, cum vă place mintea acestei fiice la Mele?“
        Spun slujitorii: „Doamne și Invățătorule! Dacă ești Tu într-adevăr Acela, Care trebuie să fii după cuvîntarea cea mai înțeleaptă al acestui înger cel mai drag de fată, atunci nu mai este chiar nici o minune, că această fetiță este așa de înțeleaptă; pentru că Acesta a putut în timpurile lui Bileam să dezlege astfel limba măgarului, că ea i-a putut prooroci lui Bileam, Acestuia trebuie doară să-i fie încă mai ușor să facă pricepută pentru proorocire limba eficace a unei fetițe de paisprezece ani!
        Noi credem toți acum, că Tu ești, ceea ce Te-a numit această fetiță cu voce tare în fața ochilor și a urechilor noastre și nu mai este nevoie pentru asta de nici o minune nouă! Dar, deoarece Tu, o, Doamne, ești acesta, de aceea uită-te la slăbiciunea noastră mare și transformă-o într-o putere dreaptă, ca noi să ne putem proteja prin aceasta față de dușmanii de tot timpul ai luminii și ai adevărului! Pentru că este într-adevăr trist, că noi evreii trebuie acum să căutăm la păgîni lumină și adevăr. In loc să fie Ierusalimul tuturor oamenilor o cea mai strălucitoare lumină, a devenit ea o mizerie a celei mai bădărane nopți și întunecimi și o peșteră de ucigași al duhului vechi și curat al evreilor; și dacă vrem acum lumină și adevăr, trebuie să ne ducem să le căutăm în Tir și Sidon, la greci și romani! De aceea, Domnule și Invățătorule, deoarece îți sunt toate lucrurile posibile, dă-ne de aceea lumină și putere, ca să vedem adevărul și să-l putem apăra atunci de dușmani!“
        Spun Eu: „Pacea fie cu voi și printre voi! Nici unul să nu se creadă mai presus de celălalt! Voi toți sunteți la fel frați; dar cine se vrea a fi cel mai neînsemnat și vrea să le fie tuturor celorlalți slujitor și servitor, acela să fie între toți totuși maistrul și cel mai mare! Iar dacă vă doresc ca slujitori, atunci sunteți voi în tot adevărul și puterea Mea. și astfel este fiecare slujitor puterea Domnului său, - dar Domnul este de aceea dreptatea slujitorului! Iubiți-vă între voi, faceți bine dușmanilor voștri, binecuvîntați pe aceea care vă blestemă și rugați-vă pentru aceia care vă afurisesc! Răsplătiți răul cu bine și nu vă împrumutați banii voștri acelora, care vă pot da dobînzi mari, căci așa veți avea în voi din belșug binecuvîntarea și milostivirea lui Dumnezeu! Din aceasta vă va fi atunci împărtășit lumina, adevărul și toată puterea și forța în cel mai scurt timp; pentru că așa cum măsurați, așa vi se va măsura iarăși înapoi!“
        Spune un  subslujitor: „Doamne, noi simțim și vedem, că învățătura Ta este adevărată și pură; dar noi simțim de asemenea, că ea va fi cu greu de îndeplinit! Este desigur foarte lăudabil și ceresc de frumos să le faci bine acelora, care se ostenesc aici să ne pricinuiască continuu o pagubă; dar cine poate păși în întîmpinarea răutății oamenilor, adesea numai prea mizeră, cu o răbdare mereu egală? Să se pună foarte tare întrebarea dacă prin aceasta nu-i acorzi voinței rele a oamenilor încă mai mult sprijin, decît dacă îi pedepsești corporal pentru fapta lor rea: Dacă le-ai mai răsplăti încă hoților și ucigașilor pentru faptele lor rele, atunci ar mai mai călca acuși puțini oameni suprafața pămîntului! De aceea trebuie să-i arăți dușmanului tot timpul o frunte tare și trebuie să tragi împrejurul casei lui un bastion spinos, ca dușmanului să-i treacă pentru totdeauna plăcerea să-ți pricinuiască pagubă. Așa va îndemna acest fapt intenția dușmanului desigur mai degrabă spre prietenie, decît dacă i-ai arăta încă pe deasupra, ca replică, o binefacere pentru o nelegiuire comisă față de tine!“
        Spun Eu: „Da, da, aceasta este într-adevăr destul de bine gîndit într-un mod omenesc, dar de Dumnezeiere nu este totuși nici o urmă la aceasta. Prin pedeapsă îl vei speria într-adevăr pe omul care ți-a făcut rău, că nu va încerca iarăși așa de ușor să-ți pricinuiască un rău, - dar prieten nu-ți va fi el de aceea niciodată! Dar dacă i-ai acordat o binefacere la timpul potrivit, cînd a ajuns în strîmtorare, pentru ceva rău, ce îl comisese împotriva ta, atunci va admite el păcatul, pe care îl făcuse împotriva ta, îi va părea foarte rău pentru acesta și va deveni începînd din acea oră cel mai înflăcărat prieten al tău!
        Și astfel îl va îndrepta pentru totdeauna binefacerea acordată lui pentru fapta lui rea; dar pedeapsa îndurată pentru aceasta îl va transforma pentru tine într-un dușman de încă șaizeci de ori mai mare!
        Dacă a rezultat primul păcat comis împotriva ta cumva numai mai mult dintr-o formă de zburdălnicie și bucurie rautăcioasă, atunci ți se va adăuga ție al doilea păcat din furie și răzbunare; de aceea v-o spun încă o dată: Faceți ceea ce v-am spus înainte, căci atunci veți fi părtași din tot belșugul la milostivirea lui Dumnezeu și la binecuvîntarea Lui!
        Pentru că cine vrea să fie într-adevăr binecuvîntat de Mine, acela trebuie să și accepte cu adevărat cuvîntul Meu, în care locuiește toată milostivirea, toată lumina, tot adevărul și toată puterea, căci altfel ar fi imposibil, să-i acorzi o oarecare milostivire.
        Luați-vă însă toți un exemplu de la Mine; pentru că Eu sunt din toată inima blînd smerit și am cu fiecare om cea mai mare răbdare! Nu strălucește soarele în aceeași măsură peste bine și rău, peste drepți și nedrepți și nu cade ploaia roditoare pe țarina păcătosului tot așa de bine ca pe cea a dreptului? Fiți în consecință desăvîrșiți în toate, cum este aici desăvîrșit Tatăl din ceruri și voi veți avea în abundență milostivirea și toată binecuvîntarea din ceruri!- Ințels-ați voi bine asemenea lucruri?“
        Spun acum toți: „Da, Doamne, noi toți înțelegem acum aceasta foarte bine! Este desigur totul astfel adevărat, bine și cu aceasta în ordinea cea mai deplină și noi ne vom și da toți osteneala cea mai mare posibilă, să respectăm literalmente toate acestea; dar la toate acestea ne va costa cel puțin începutul o osteneală mare!“
        Spun Eu: „Da, dragii Mei prieteni, în acest timp are nevoie împărăția cerurilor de putere! Aceia care n-o vor trage cu putere la ei, n-o vor dobîndi! Fiecare însă, care își pricinuiește o luptă din cauza împărăției cerurilor, este un înțelept și un maistru constructor deștept. Iar un  constructor deștept și înțelept nu-Și clădește casa lui pe nisip instabil, ci pe un pămînt tare de piatră; și dacă vin atunci furtuni și inundații, atunci ele nu-i pot face casei nici un rău, pentru că ea se află clădită pe o stîncă.
        Așa este și la lupta în sine pentru împărăția cerurilor. Cine Și-a cîștigat-o o dată în sine cu lupta, acela Și-a tras-o asupra sa, pe veci de nedistrus. Atunci pot veni peste el orice furtuni lumești și ele nu vor fi în stare să-i pricinuiască nici un rău. Dar cine nu Și-o cucerește aici în sine prin luptă, cu toată cheltuiala puterii lui și a curajului lui, acela va fi tras în furtunile lumii și va și pierde încă, ceea ce avusese el deja! - Toate acestea rețineți-le bine; pentru că vor veni vremuri în care veți avea nevoie foarte mult de toate acestea!“
        Spun acum slujitorii corabiei: „Noi nu putem să-ți aducem ție, o, Doamne, nimic altceva pentru toate acestea decît numai o simplă mulțumire și ne dăm acum numai prea clar seama, că omul nu poate să-I dea nimic din sine lui Dumnezeu Domnului, ce n-ar fi primit mai înainte de la El; dar primește Tu, o, Doamne, totuși, astfel mulțumirea aceasta a noastră, de parcă ar fi ea ceva în fața Ta și poruncește, ce trebuie să facem pentru cinstea și dragostea Ta!“
        Spun Eu: „Eu v-am spus-o deja; faceți asta, - nu mai este nevoie de nimic altceva! - Povestiți-ne acum toate ce le-ați văzut în această noapte și eventual, ce ați și auzit; pentru că marinarii văd noaptea adeseori lucruri foarte rare. Dar povestiți pe scurt și nu adăugați nimic, nici să nu omiteți ceva intenționat, despre care știți!“

160. Povestirea corăbierilor despre întîmplările lor din noaptea trecută.  

        Noi toți ne așezăm acum în jurul corăbierilor pe iarba frumoasă. Numai Rafael rămîne în picioare și un slujitor al corabiei îi spune: „Băiete, așează-te și tu, iarba este un bun comun și aici nu trebuie să plătească nici un om ceva pentru șederea pe ea!“
        Ingerul spuse însă: „Povestiți voi numai mai departe; eu mă voi așeza desigur, cînd voi fi obosit de stat în picioare! La aceasta ar putea să se întîmple deci totuși, ca dintre voi unul sau altul Și-ar pierde echilibrul și eu pot fi în acest caz mai iute de mînă, de a-i ajuta cuiva să ajungă iarăși în picioare.“
        Spune acel corăbier: „Tu într-adevăr tu, tu băiețandru de cincisprezece ani de lapte! Ție îți mai atîrnă încă scutecele de picioare și te crezi capabil de puterea, de a ridica pe unul ca noi, dacă ar cădea? Asta înseamnă, dragul meu, să te crezi capabil de puțin prea multe!“
        Spune îngerul: „Incepeți o dată să povestiți potrivit cu dorința Domnului; toate celalalte se vor arăta atunci într-adevăr, dacă ar deveni la nevoie necesare!“
        Cu aceasta se mulțumește slujitorul corabiei puțin necioplit și maistrul slujitorilor de pe corabie începe următoarea povestire: „Era cam așa la prima strajă a nopții, că s-a făcut atunci dintr-o dată într-un mod straniu luminos ca în zi; dar n-am văzut niciunde ceva strălucind și ne-am gîndit, că trebuie eventual să ardă un foc pămîntesc în mare măsură cumva în spatele  munților și de la acesta este făcut aerul așa luminos. Numai că lumina era evident prea tare, ca să fi recunoscut în ea, că provine de la un foc pămîntesc; dar să-i fie ei cum o vrea, luminozitatea a fost o dată prezentă aproape noaptea întreagă și era, uneori, atît de puternică, că ne credeam aflîndu-ne în ziua cea mai luminată. Că ne-a fost la aceasta totuși puțin înspămîntător în suflet, se poate ușor imagina. Au și venit mai mulți din oraș la noi și erau de părere, că marea strălucește tare.
        Dar noi toți am observat numai foarte acuși o altă apariție și aceasta a fost încă cu mult mai ciudată! Noi vroiam atunci toți să cercetăm marea mai îndeaproape. și iată - dar eu rog, să nu rîdeți de noi! -, nu era nici o picătură de apă în ea și corabia noastră staționa pe pămînt uscat; dar noi am avut atunci ocazia să ne uităm la întreaga adîncime a mării. Era îngrozitor! Corabia noastră era rezemată de o stîncă ieșită în relief; dar pe toate părțile stîncii era și o prăpastie de mai multe sute de înălțimi de om. Acolo, în golful înăuntru către Ghenizaret, însă, este general valabil numai un fund puțin adînc și noi ne-am plimbat înăuntru împrejur și am adunat o grămadă de scoici destul de frumoase și rare și melci.
        Cînd am fost însă ocupați foarte pașnic cu colectarea noastră, iată, atunci s-a întîmplat dintr-o dată un fulger puternic, căruia i-a urmat un tunet foarte tare. Noi am fugit brusc la țărm, am uitat de aceea de scoicile noastre frumoase adunate și nici nu ne-am mai încumetat atunci însă, să mergem să le luăm pe aceleași și ele au rămas de aceea acolo unde le-am găsit, exceptînd cîteva, pe care le băgasem în sac. Dar de-abia după ce marea a umplut și a udat iarăși țărmul așa ca înainte, cam la a treia strajă din noapte, am observat mereu tot mai mult și mai mult, ce esență a trebuit să aibă acest lucru cu marea totuși destul de mare, că s-a putut scurge undeva deodată așa pe deplin, pînă la ultimă picătură!
        Dar atunci ne-a spus un om bătrîn, care și este aici acasă, că un asemenea lucru ar face din cînd în cînd duhurile înfuriate ale munților și ale aerului și pedepsesc prin aceasta duhurile apelor! Noi am rîs într-adevăr, dar la nevoie este totuși și o explicație rea mai bună decît niciuna. Cam pe la a patra și ultima strajă a nopții s-a făcut atunci de-abia ceva mai întunecat și noi ne-am dus în corabia noastră și ne-am întins puțin la odihnă. Cînd ne-am trezit însă, se afla soarele drag deja destul de sus și noi ne-am interesat de un mic dejun. - Asta este, pe scurt, totul ce am trăit și am observat în această noapte.“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 161-165
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:29 View PostDownload Post

161. Slujitorul corabiei și Rafael.

        Cînd maistrul slujitorilor de pe corabie terminase această povestire a lui, a alunecat atunci la mersul în corabie slujitorul dur de mai înainte la un pas cam neîndemînatic, din care corabie voia să-Și ia scoicile lui, dintre care și luase el cîteva în grabă - asta înseamnă în timpul nopții de pe fundul uscat al mării - și căzu jos cu întreaga înălțime a lui, de parcă n-ar fi stat niciodată în picioare. Atunci au început ceilalți slujitori să rîdă de el și au spus: „Acesta e totuși mereu neîndemînaticul om bătrîn!“ - Atunci s-a supărat cel încă întins pe jos.
        Dar Rafael a sărit în ajutor, l-a ajutat repede iarăși pe picioare și a vorbit: „Vezi tu acum, ce e asta, că am rămas în picioare? Pentru că mie mi s-a petrecut deja așa în duh, că vei cădea astăzi; și acum ai căzut bine și eu, ca băiețelul tău slab de lapte, am putut, sper, totuși, îndeajuns de repede, să te ridic de pe jos și să-ți creez prin aceasta iarăși folosirea nestingherită a picioarelor tale puțin cam greoaie!“
        Bolborosește slujitorul corabiei în barba lui groasă: „Păi da, asta e într-adevăr bine; dar asemenea inși sunt și adesea plini de chef secret de glumă și fac, ca unuia ca noi să i se întîmple ceva! Oh, eu îi cunosc deja pe asemenea șlefuitori! Tu pari a fi de altfel un băiat foarte cinstit, - dar un băiat ești tu o dată și asta e îndeajuns! Fiecare băiat are însă întotdeauna ceva șlefuitor în trup. De aceea, rămîne-mi numai mereu la cel puțin trei pași depărtare de trup!“
        Spune Rafael: „Prietene, tu te înșeli în privința mea foarte mult! Dar eu îți iert asta; pentru că doară nu știi, pe cine îl ai tu în persoana mea în fața ta.“
        Spune slujitorul corabiei: „Așadar, deci, ce vei și fi cumva deja în al cinsprezecelea an al tău? Cel mult așa un prinț din Roma sau de altundeva! Sau ești tu cumva chiar o persoana anexă așa puțin atotputernică a Dumnezeului nostru drag?“
        Spune Rafael: „Da, da, așa ceva asemănător! - Dar acum ia-ți numai scoicile tale din corabie!“
        Slujitorul morocănos al corabiei se duce apoi în corabie și vine iarăși după cîteva momente la noi înapoi cu două scoici și cu un melc nautilusian și ni le arată.
        Cele trei bucăți erau destul de frumoase, dar firește de nici o valoare deosebită și Rafael îi spune: „Ca amintire sunt ele destul de bune, dar în ceea ce privește valoarea, nu este nici una în ele! Ce vei face tu acum cu acestea?“
        Spune slujitorul corabiei: „O băiețel de lapte! În acest fel poți prinde într-adevăr vrăbii, dar nu corăbieri care au îmbătrînit în meserie! Tu ai dori să-mi iei aceste bucăți, așa cu totul pe gratis; dar bătrînul Dismas nu este așa de prost, cum arată el probabil! Aceste trei bucăți costă trei arginți și nu vor fi date cu nici un gram mai ieftine; dacă ai trei arginți, atunci dă-i încoace și eu îți dau aceste trei bucăți frumoase pentru aceștia!“
        Spune Rafael: „Din cauza celor trei arginți, asta m-ar deranja într-adevăr cel mai puțin; dar că vrei să vinzi un lucru, care, considerat exact, nu este nici măcar proprietatea ta deplină, asta nu mi se pare corect! Vezi, în acest golf nu are nici un om dreptul de pescuit din vremuri străvechi, decît numai cetățenii Ghenizaretului sau acela, căruia ei îl arendează. Tu ai strîns aceste trei scoici prin urmare de pe pămîntul lui Ebahl, care are această apă în arendă și ele sunt astfel, considerat exact, proprietatea acestuia; cînd el ți le va dărui cu totul, atunci sunt ele ale tale și poți să le și tratezi atunci ca proprietatea ta.“
        Spune Dismas: „Ia te uită la acest băiețel de lapte! Acesta vorbește chiar ca un judecător din Roma! Tu mi-ai fi un patron curat al dreptului! Tu îmi dispuți încă haina mea de pe trup! - Marea este pretutindeni proprietatea și pămîntul corăbierului; ceea ce îi dă apa, dacă într-un golf sau afară în largul mării, aceasta nu-i aparaține nimănui decît lui singur și cu aceasta sunt lovite la pămînt toate principiile tale de drept învățate bine pe de rost! Pentru că și unul ca noi cunoaște puțin dreptul ! De aceea trei arginți, - și cele trei bucăți îți aparțin ție.“
        Spune Rafael: „Nu va fi nimic din afacerea aceasta! Atîta timp cît Ebahl al nostru nu le declară ca fiind proprietatea ta, nu pot să ți le cumpăr!“
        Aici i se adresează Dismas totuși lui Ebahl și îl întreabă, ce spune el la afirmația băiatului.
        Spune Ebahl: „Rafael al nostru are, considerat exact, dreptate și eu aș putea într-adevăr să le iau pe aceste trei bucăți în proprietatea mea, ca fiind ale mele; dar acela care nu face niciodată uz de un asemenea drept și nici nu va face, acela sunt eu și astfel, îți aparțin aceste trei bucăți acum ție, trupește, - duhovnicește însă aparține oricum pămîntul întreg Dumnezeu Domnului și astfel și aceste trei scoici!“
        Cu acest răspuns și este Dismas al nostru pe deplin mulțumit și îl întreabă acum pe Rafael, spunînd: „Așadar, cum stau deci acum lucrurile cu cei trei arginți?“
        Spune Rafael: „Aici sunt ei; dă-i însă cele trei bucăți lui Ebahl, care le va păstra, spre o amintire la aceste vremuri!“
        Dismas ia cei trei bani și pune cele trei bucăți în fața lui Ebahl; dar acesta i le dă Iarei și spune: „ține, păstrează-le pe lîngă celelalte lucruri de amintire ale tale; ele să aibă pentru noi o valoare mare!“
        Iara preia cele trei bucăți cu multă bucurie și spune: „Oh, acestea sunt lucruri minunat de frumoase! Ce strălucire minunată a culorii reiasă din ele! Cu adevărat, aici se poate și trebuie să strigi doară împreună cu Iov: ‘Cît de minunate sunt, o, Doamne, creațiile Tale! Cine le cinstește, nu are nici o bucurie înfumurată în privința lor!’ Cine învață melcul să-Și construiască o casă atît de frumoasă?! Fără scînduri și fără țiglă stă ea minunat aici, precum era Solomon în cea mai strălucită a lui splendoare de rege!“
        Aici se adresează ea lui Rafael și îi mulțumește pentru acest cadou frumos, îl întreabă însă în același timp, deoarece atît melcul, cît și cele două scoici erau lipsite de conținutul lor viu, unde ar fi ajuns animalele vii, care trăiau odată în aceste case frumoase.
        Și Rafael spune: „Cea mai dragă a mea Iara, animalele au murit deja înainte cu mai multe mii de ani și astfel au putrezit de asemenea deja de mult; dar casele pot să dăinuiască încă mai multe mii de ani și nu vor pierde prin aceasta ceva însemnat nici în privința formei lor, nici în cea a frumuseții lor. Materia lor este cea mai curată substanță de calcar și aceasta nu putrezește niciodată în stare liberă, mai ales sub apă! Atît ai tu voie să știi într-adevăr deocamdată; ce este mai mult de atît, aceasta o vei cunoaște odată în toată adîncimea de-abia în lumea de dincolo!“ - Aici se miră Iara foarte, cînd aude de o asemenea vîrstă.

162. Primirea fariseilor în Ghenizaret.

        Dar în acea clipă vine noutatea din oraș, că cei cîțiva anunțați farisei și cărturari nou formați ar fi ajuns din Betleem și anume cu ordinul scris și semnat de templu, că cetățenii din Ghenizaret trebuie să-i ducă de îndată, fără zăbovire, cu amenințarea cea mai severă și fără plată la Nazaret, pe apă sau pe uscat!
        Spune Ebahl, cu totul supărat pe o asemenea impunere din partea templului: „Doamne, asta se întîmplă așa an de an; Tu ești acum de-abia cinci zile aici și ai trăit deja a patra trecere a acestor trîndavi, care merg aici în țară continuu încoace și încolo și nenorocesc o localitate, pe care o atacă în calea lor, adeseori mai rău decît o oștire de lăcuste! Dacă s-ar întîmpla aceasta pe an cam de zece ori, deci, atunci aș mai îndura această treabă; dar să suporți în fiecare săptămînă două, trei pînă la patru unor asemenea șiruri și să le acorzi încă pe lîngă aceasta orice sprijin posibil, aici trebuie să devină nerăbdător chiar și un înger și sărac lipit pămîntului încă și pe deasupra! Ce să fac acum? Cu adevărat, eu le fac tuturor săracilor cu drag tot binele posibil, zi de zi, după puterile mele; dar acestor mîrșavi, acestor adevărați maiștri de tortură a omenirii sărace, doresc să le urez tuturor moartea și toți dracii pe gît!“
        Spun Eu: „Prietene, lasă asta; cu răbdarea vei ajunge totuși mereu cel mai departe! De altfel, lasă tu numai aceasta în seama prietenului nostru Iuliu; acesta îi va expedia desigur repede mai departe și ei vor reține atunci bine asemenea acordări de ajutor și se vor duce încetul cu încetul mult mai rar la localitatea Ghenizaret!“
        Ii spune căpitanul subconducătorului lui: „Du-te acolo în cea mai mare grabă, ia douăzeci de oameni și du-te repede în oraș! Explică-le mîrșavilor nerușinați, că această localitate se află, din pricina concentrării militare puternice, continuu în stare de asediu, pe care n-are voie nimeni să o calce nepedepsit, fără un ordin expres din partea oricărui comandant superior roman! Și dacă a călcat el în aceasta, atunci îi vor fi legați ochii după pedeapsa corporală acordată și urechile îi vor fi umplute cu lut moale; atunci îi vor fi legate mîinile și picioarele! Astfel pregătit, va fi adus într-o barcă, acolo pus pe paie și trimis atunci la localitatea menționată, unde trebuie eliberat iarăși de toate legăturile ale mîinilor, picioarelor, ochilor și urechilor și trebuie pus pe țărm cu o lovitură de mînă, după acordarea celei mai severe amenințări cu pedeapsa la încălcarea reînoită a unei asemenea localități militare, fără aprobare de drept valabilă din partea unui comandant militar superior roman. Dacă betleemitenii n-au o asemenea legitimare, atunci purtați-vă cu ei așa, fără excepție! Dacă au bani, atunci pot să scape de pedeapsă cu două sute de livre de argint, dar nu de legăturile împătrite! Iar dacă n-au  bani, sau nu vor să dea nimic, atunci să primească fiecare înainte de încătușare (punere în legături) cincisprezece lovituri de bici pe spatele dezvelit pînă la brîu! DIXI, FIAT!“ (Eu am spus-o, să se întîmple!)
        După aceste cuvinte ale căpitanului, a mers subconducătorul în grabă în oraș cu douăzeci de oameni, a găsit acolo în casa lui Ebahl paisprezece oameni farisei și cărturari, care astupau slujitorimea casei cu toate blestemele, pentru că ea nu voia să le slujească pe deplin după simțul lor cel mai nerușinat.
        Cînd i-a întrebat subconducătorul de legitimația de permisiune, au spus atunci obraznicii: „Noi suntem preoții lui Dumnezeu; aici este semnul templului și de mai multe nu avem nevoie în lumea întreagă!“
        Spune subconducătorul: „Această localitate se află deocamdată în starea continuă de asediu; aici există o cea mai severă lege împărătească, conform căreia nu are voie nici un străin, fără excepție, să calce într-o asemenea localitate, fără cartea anume documentată legal! Necunoașterea legii nu-l scuză aici pe nimeni! Deoarece voi, cum văd eu, n-aveți anumita carte, de aceea plătiți o pedeapsă ori două sute de livre de argint, dacă vă este însă mai drag, primiți fiecare cincisprezece lovituri de bici pe spatele dezvelit! Apoi vă vor fi aplicate cunoscutele încătușări împătrite romane și veți fi duși la locul de voi stabilit. Toate asemenea lucruri trebuie acum să se întîmple fără cea mai neînsemnată contrazicere; pentru că orice tergiversare și orice cuvînt împotrivitor trage după sine o severitate dublă!“
        Cînd aud fariseii și cărturarii o asemenea formulă de adresare, îl cheamă ei pe majordomul casei lui Ebahl și îi impune de a le împrumuta de îndată cele două sute de livre de argint. Acesta spune însă: „Nu a rînduit domnul meu totuși niciodată să fiți chemați; cum să plătească el acum pentru voi? Pentru că a vă împrumuta vouă ceva, ar însemna să-ți arunci banii tăi în mare! Voi aveți afară totuși paisprezece măgari împovărați! Faceți numai povara acestor animale mai ușoară cu două sute de livre și veți pune prin aceasta spatele vostru la siguranță de loviturile ascuțite de bici! Eu nu vă dau nici un ban!“
        Atunci cînd fariseii și cărturarii aud o asemenea exprimare de la majordomul bun și devotat al lui Ebahl, fac ei o față foarte acră, se duc sub însoțirea lor foarte nedragă a subcomandantului afară la animalele de povară și le ușurează pe acestea cu o osteneală ușoară de prea greaua împovărare a lor de două sute de livre de argint.
        Atunci cînd subcomandantul a pus de-o parte banii, le pune de îndată legăturile cunoscute și rînduiește să fie duși împreună cu animalele de povară pe o barcă spațioasă, unde sunt puși ca văcuțele pe paie și sunt apoi trimiși pe apă, cu întreaga însoțire severă, în acea direcție, în care au declarat ei că vor să ajungă. Oamenii tineri de farisei și cărturari plîng firește foarte îngrozitor; dar un asemenea lucru nu le folosește acum o dată la nimic. - Subconducătorul vine însă după o oră iarăși la noi afară și ne povestește, cum a îndeplinit totul în cel mai exact mod, ce îi ordonase căpitanul.
        Și căpitanul îl laudă și îl întreabă apoi, unde a pus banii primiți.
        Și subconducătorul spune: „Doamne, eu i-am dat între timp majordomului cinstit al lui Ebahl, spre păstrare; tu însă poți apoi să faci ce vrei cu cele două sute de livre de argint curat.“
        Spune căpitanul: „Totul e foarte bine și acești mîrșavi se vor gîndi la Ghenizaretul nostru! Vor trece ei pe aici, sau iau ei direcția prin brațul mic de sus, sau vor merge ei cumva chiar prin parcursul, care întră în mare mai sus de brațul mic, respectiv despărțit de acesta numai printr-o limbă de pămînt foarte îngustă, dar totuși destul de adînc și larg de a duce o barcă cu încărcătura a unor treizeci de oameni, fără să atingă nămolul pămîntului?“
        Spune subcomandantul: „Pentru a opri orice vîlvă supărătoare, din cauza zilei de astăzi de odihnă a evreilor, i-am trimis pe parcurs.“
        Spune căpitanul: „Iarăși foarte bine și înțelept! Tu o să fii acuși înaintat în grad, aceasta ți-o spune căpitanul Iuliu! - Aceștia vor reține Ghenizaretul și nu vor mai veni așa acuși iarăși încoace!“

163. Căpitanul Iuliu povestește unele întîmplări cu templierii.

        (Căpitanul:) „Eu v-o spun: Cu acești oameni trebuie să te porți direct fără cruțare, pentru că altfel nu mai ieși cu ei la socoteală. Eu n-am fost niciodată omul, ca să mă fi putut cuprinde vreodată de aceea un fel de plăcere, dacă eu, silit de împrejurări, am fost nevoit să las pedepsit corporal un oarecare încăpățînăt păcătos răuvoitor; tot timpul am cîntărit exact toate împrejurările, care au putut să-l îndemne pe om spre o fărădelege. Dar acestor slujitori evrei ai templului aș putea chiar foarte bine, cu mîinile mele proprii, să le tai cu plăcere capetele de pe trup și acest lucru de aceea, pentru că sunt în serios cei mai mari și înverșunați ucigași împotriva omenirii sărace. Cu adevărat, tendința lor ca atare, spoită cu o culoare foarte mizerabilă de moralitate religioasă se transformă, dacă îi iei așa bine în vizor, doară mai mult într-o mîrșăvie draconică!
        Eu însumi m-am convins cu ochii mei și urechile mele, cînd am fost staționat în Ierusalim, cum l-au îndemnat pe viață și pe moarte pe un om, care mai avea încă doi bănuți în buzunarul lui, să-Și pună banii lui în lada lui Dumnezeu! Omul bun, dar firește slab a pus într-adevăr un bănuț în ladă și s-a scuzat prin aceea, că nu-l poate pune de aceea pe al doilea bănuț în ladă, pentru că are de mers departe acasă și ar trebui să se prăpădească încet pe cale fără acest un bănuț! Dar asta n-a ajutat la nimic! Fariseii i-au făcut treaba pe înțeles, că ar fi pentru sufletul său în cea mai mare măsură vindecător, să moară de foame pe drumul acasă, de dragul și cinstea lui Dumnezeu și al templului Său! Dacă ar reține însă bănuțul, pe care îl cere Dumnezeu de la el, prin gura lor, atunci sufletul lui n-ar putea ajunge veșnic niciodată la mîntuirea foarte elogiată a lui Dumnezeu și destinul lui va fi să ardă veșnic în flăcările mîniei lui Dumnezeu! Omul s-a făcut apoi palid, a început să tremure, a băgat mîna tremurîndă după ultimul său bănuț și l-a și pus pe același în lada lui Dumnezeu. Apoi au bolborosit ticăloșii ceva ca o rugăciune peste săracul blestemat și l-au îndemnat atunci să plece.
        Eu însă m-am dus după omul trist și cînd ne-am aflat pe deplin în afara templului, am mers la el și i-am spus într-un ton prietenos-serios: ‘Bunule prieten, cum puteți fi, deci, chiar așa de slabi să vă lăsați scos prin trăncăneală de acești hoți și ultimul vostru bun!? Ceea ce au vorbit aceia din templu către voi, în aceasta n-au crezut ei înșiși încă niciodată; dar ei știu că oamenii slabi îi consideră în orbirea lor ca fiind pe jumătate zei atotștiutori, le scot de aceea prin cuvinte înfrocoșătoare toată avuția lor și o papă atunci în viață de plăceri mari, în timp ce săracul moare de foame pe drum. - Aici aveți alți doi bănuți iarăși și duceți-vă acasă! Să nu cumvă să veniți însă iarăși aici! Pentru că eu v-o spun: Această casă, ce ar trebui să fie a lui Dumnezeu, este o peșteră de tîlhari și o viziună de ucigași, la care un Dumnezeu adevărat nu poate avea niciodată o bine-plăcere!’
        Omul s-a uitat la mine un timp cu totul stupefiat, a luat banii din mîna mea și a spus în sfîrșit: ‘Mare domn! Tu trebuie să știi mai multe decît mine; tu vei avea cu siguranță dreptate!’ - Apoi m-a părăsit și s-a dus în patria sa.
        Intîmplări asemănătoare am văzut și am auzit în templu de o mie de ori; da, am fost prezent, cînd un asemenea popă („popă“, înseamnă așa de mult ca „păstor al sufletului“. Cuvîntul popă, în german㠄Pfaff“, s-ar fi format din literele de început (P. f. a . f .) al latinescului pastor fidellis animarum fidelium = păstor devotat al sufletelor credincioase.) prelucra o fiică, a cărei mamă era bogată, dar, fiind o femeie înțeleaptă și mai luminos gînditoare, nu îmbogățise încă niciodată cu vreun bănuț lada lui Dumnezeu din templu. Popa i-a arătat fiicei limpede ca soarelele, că ar fi veșnic pierdută, dacă nu și-ar da silința să o fure total pe mama ei, în secret și să pună banii în lada lui Dumnezeu. Din fericire, era fica așa ca mama ei, de o dogmatică tare samarineană și nu le-a reușit fățarnicilor și înșelătorilor de a o instiga pe fiică la furt, despre care lucru am avut o bucurie mare.
        Eu m-am gîndit mai mult de o dată la asemenea ocazii: Dacă aș fi guvernator în Ierusalim, era templul deja de mult curățit de toate netrebniciile acestea! Dar, ca un om foarte subordonat guvernatorului roman, nu pot face și înfăptui nimic, decît să duc la îndeplinire ordinele lui.
        Cu Ponțiu Pilat însă, nu este nimic de înfăptuit și va rămine astfel; el este un cercetător al naturii, un prieten apropiat al învățaților din Pompei și Herculanum și se ocupă puțin de treaba guvernării, îi lasă pe Irod și pe templieri să facă totul după bunul plac al lor, dacă își plătesc numai la timp și corect tributul lor către Roma. Din fericire nu mă aflu aici sub toiagul lui Ponțiu Pilat, ci sub acela al lui Corneliu și acesta sub acela al înțeleptului și foarte dreptului bătrîn tată Cireniu, care este asemenea mie un dușman declarat al Ierusalimului și așa pot eu într-o asemenea poziție a mea liberă și cu totul independentă de Ierusalim, să-i servesc foarte strașnic pe farisei și pe tăgăduitorii de Dumnezeu de cărturari, dacă ajung în lansarea mea; și Tu, deci, adevăratul Dumnezeu și Domn al meu, nu-mi vei socoti aceasta, totuși, desigur, ca fiind un păcat!?“

164. Despre urmarea lui Iisus.

        Spun Eu: „Din partea Mea ești curat; numai aceasta ia-o mereu în considerație la acțiunile tale de conducere a oamenilor, ca să nu uiți la aceasta niciodată, că și păcătosul este aici fratele tău!
        Dacă simți mînie în inima ta asupra păcătosului, care a meritat pedeapsa dreaptă, atunci lasă din mînă biciul de corecție; pentru că, prin mînia ta nu devine biciul un îndrumător tămăduitor, ci un șarpe, care nu inspiră în rana, pe care a pricinuit-o unui călător prin mușcătura lui, nici un balsam vindecător, ci o otravă mortală, care îi aduce moartea celui rănit.
        Să nu crezi de asemenea, că prin aceasta ți-ai îndepărtat un dușman de gîtul tău, dacă ai rîndui să moară! Pentru că dacă ți-a fost el în viața pămîntească numai un dușman simplu, atunci îți va deveni el ca duh liber unul însutit, după moartea trupului și te va chinui cu o sută de feluri de boli întreaga ta viață și nu vei putea găsi nici un leac, care te-ar elibera de dușmanul tău invizibil.
        De aceea, dacă îl pedepsești corporal pe cineva, atunci pedepsește-l cu dragoste și niciodată cu mînie! Nu-i hăitui de aceea în viitor prea tare nici pe farisei! Gîndește-te în sine: ‘Vezi, aceștia sunt călăuze oarbe orbilor!’ Lumea este însă aceea, care îi face orbi; iar aceasta este a lui satan, pe care l-ai cunoscut.
        Vezi, în Mine este toată puterea și stăpînirea asupra cerului și a pămîntului. Eu i-aș putea nimici pe toți cu un gînd și totuși, îi îndur cu toată răbdarea pînă la timpul potrivit, cînd va fi plină măsura lor.
        Și pe Mine Mă mînie oamenii și fac tristă inima Mea prin incorigibilitatea lor; dar Eu îi îndur totuși Și-i pedepsesc mereu cu dragostea, ca să se îndrepte și să dorească să intre în împărăția vieții veșnice, pentru care lucru singur, au fost creați. Dacă vrei să fii în consecință un judecător drept, atunci trebuie să-Mi urmezi în toate!
        Este într-adevăr mai ușor să rostești o judecată asupra cuiva, decît să înduri o judecată asupra ta; cine ia însă condamnarea unui om, care a fost judecat, asupra lui și se îngrijește atunci de ridicarea potrivită a celui condamnat, acela se va numi cîndva mare în împărăția lui Dumnezeu. - Acestea spuse acum, rețineți-le bine voi toți! Pentru că dacă Eu poruncesc aceasta astfel și vreau să am aceasta astfel, atunci voi nu puteți totuși să vreți de a o avea și a o face altfel!? Eu sunt Domnul asupra vieții și a morții! Eu singur știu, ce este viața și ce este necesar la aceasta, pentru a o căpăta pe veci și a o savura pe aceeași în toată fericirea!
        Dacă veți trăi după învățătura Mea, atunci veți obține viața în toată fericirea; dar dacă veți acționa împotrivă, atunci o veți pierde și veți intra în moarte, care este starea cea mai nefericită a toată viața, un foc, care nu se stinge niciodată și un vierme, care nu moare niciodată!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu înțeleg numai prea bine necesitatea a toate acestea, dar, în același timp și greutatea imensă de a trăi sever conform acestora. A netezi dealuri mici, nu este într-adevăr nici o artă mare; dar unde ni se interpun munți întregi de dificultăți și obstacole, aici este atunci deja curat imposibil să faci mai departe în continuare un drum drept. Aici, Doamne, trebuie să ne ajuți!“
        Spun Eu: „Tocmai de aceea, însă, am și venit doară în această lume, pentru a vă da aici vouă tuturor ajutor, unde din voi înșivă n-ați mai fi găsit veșnic nici o cale de scăpare! Pentru aceea, încredeți-vă și construiți tot timpul în și pe numele Meu și vă va fi prin aceasta posibil, ceea ce pare imposibil! - Acum însă, vrem noi să ne ducem iarăși în casă; pentru că soarele a ajuns aproape de asfințit.“
        Intreabă însă slujitorul superior al corabiei, pînă cînd să țină ei corabie în pregătire pentru o plecare eventuală.
        Spun Eu: „În orice oră trebuie să fiți pregătiți de plecare, ca, dacă vine atunci Domnul corabiei înainte de vreme, să nu vă găsească leneși și trîndăvind, să vă ia atunci plata și să vă arunce din slujbă! Insă - să-I slujești lui Dumnezeu, este ușor, dar să le slujești oamenilor, este greu!“
        Intreabă mai departe slujitorul superior al corabiei: „Doamne, dacă cumva mîine, fariseii, care s-au dus ieri la Iesaira probabil ca misionari și ca oameni care convertesc, pentru a-i cîștiga iarăși pentru templu pe evreii de acolo, trecuți cel mai adesea la elenitate, ar veni iarăși încoace și ar vrea să se amestece cu noi într-o dispută despre psalmul 46, cum ne-au promis un asemenea lucru, ce să le spunem?“
        Spun Eu: „Atunci promiteți-le șapte bănuți buni, dacă vă explică bine psalmul; dacă vi-l explică însă rău, atunci să nu primească nimic și dacă nu pot să vi-l explice de loc, atunci să fie la voi dreptul, de a cere de la ei șapte bănuți buni și să-i luați atunci, cu amenințarea unui ajutor militar, dacă ar refuza plătirea!“
        Spune căpitanul: „Veniți atunci numai la mine și ei o să plătească șapte ori șapte bănuți, fără toată milostivirea și cruțarea!“
        Cu aceasta se mulțumesc pe deplin slujitorii corabiei și noi ne ducem în oraș și acolo în casa lui Ebahl, unde oamenii slujitori, deoarece soarele apusese deja, sunt pe deplin ocupați de a ne pregăti o cină bună. Căpitanul, însă, preia celel două sute de livre de argint și le dă lui Ebahl cu cuvintele: „Ia-i în posesia ta ca o despăgubire mică pentru cele multe sute și iarăși sute de săraci și bolnavi, pe care i-ai îngrijit și de la care n-ai cerut niciodată nici măcar un ban! De asemenea, ești Tu însă într-adevăr singurul om în acest oraș, care merită să fie un om! Tot celălalt popor din acest oraș, nu merită acest nume onorabil; pentru că el este total mort, nu se îngrijește de nimic și nici nu face și nu rupe nimic! Sunteți voi de părere, că toate aceste minuni, care au fost făcute aici în aceste cîteva zile, au făcut cumva o oarecare impresie asupra poporului? Absolut de loc! Acești lași umblă alene unul în jurul altuia, de parcă n-ar fi nimic aici! Da, s-au lăsat bine vindecați, care fuseseră aici bolnavi, abia au mulțumit însă pentru aceasta și abia se și mai gîndesc astăzi la asta, că au fost bolnavi și că au fost vindecați de boala lor pe deplin într-un mod miraculos! De aceea este Ebahl al meu și singurul om din acest oraș; Toți ceilalți sunt cu adevărat mai mult animale decît oameni!“
        Ebahl preia banii cu remarca, că îi va folosi numai pentru scopurile cele mai bune și cele mai utile ale oamenilor.

165. Intîmplare între Rafael și Iara.

        La această discutare aduc slujitorii deja și vin și pîine și o sumedenie de pești cel mai bine pregătiți și toți se duc la masa bine aprovizionată. Rafael al nostru o trage pe Iara la masă și ea îi pune în față un pește mare, ca să-l mănînce. Dar Rafael spune: „Cea mai dragă soră, asta ar fi într-adevăr prea mult pentru o cină; de aceea, pune-mi un pește mai mic în fața mea!“
        Spune Iara: „Oh, te-am văzut totuși astăzi la amiază mîncînd mai mulți asemenea pești și așa vei ajunge pentru această seară într-adevăr și cu acesta la sfîrșit! Mănîncă numai! Vezi, Domnul meu Iisus este desigur un duh nesfîrșit mai mare și mai măreț decît tine și totuși mănîncă El acum deja al doilea pește cu o poftă vizibilă, bea la aceasta vin și mănîncă mereu și o bucată de pîine printre; fă tu asemenea! Acum ești tu o dată om cu noi și nu trebuie de aceea să disprețuiești partea noastră omenească, pentru că ești altfel un prim înger al lui Dumnezeu!“
        Spune Rafael: „Așadar, dacă tu o vrei deja absolut astfel, atunci trebuie doară să mă supun într-adevăr voinței tale; pentru că tu ești o dată deja un copil prea amabil și nu se poate să-ți resping (refuz) nimic din dragoste către tine.“ - Apoi luă Rafael în mînă peștele întreg, cîntărind cel puțin cinci livre, l-a dus la gură și l-a mîncat în cea mai rapidă clipă de-abia imaginabilă.
        Atunci cînd Iara a remarcat un asemenea fapt, a spus cu totul stupefiată: „Dar pentru numele lui Dumnezeu! Unde ai dus tu, deci, peștele mare acum așa de repede? Prietene, la o asemenea capacitate de mîncare, ai putea să manînci cu mare ușurință într-adevăr și un balaur al mării prăjit! Peștele mare, în a cărui burtă a suferit Iona trei zile, ar fi la sfîrșit numai o glumă pentru tine, de a-i face o mușcătură în burtă!?“
        Spune Rafael: „Și multe mii unor asemenea pești mi-ar fi, să spun așa, numai o glumă de a-i aduce sub acoperiș. Dar aici ajunge cel oferit mie de tine; el a fost pentru mine într-adevăr foarte bun la gust. Eu l-aș fi putut mînca și încet, asemenea ție; dar atunci ai fi venit pe ideea, că aș fi deja pe deplin un om pămîntesc, - și aceasta n-ar fi bine pentru tine, pentru că ai putea să te îndrăgostești astfel înfățișat în persoana mea, respectiv in forma mea! Acum însă, arătîndu-ți la ocazie, că nu sunt încă un om pămîntesc desăvîrșit, de aceea te speria aceasta și tu rămîi la aceasta ușor pe făgașul tău și eu pe al meu. Tu vei trăi deja încă mai multe asemenea bucățele îndrăznețe din partea mea! Dacă vreau, pot să devin și foarte rău; dar atunci are răutatea mea mereu un motiv înțelept.“
        Spune Iara: „Asta nu-mi place însă din partea ta, dacă vrei să obții un oarecare scop bun cumva numai printr-o acțiune rea! Vezi aici la Domnul, care singur este dragostea mea; acesta obține tot felul de relizări bune și fără o acțiune rea! De ce tu nu? Eu sunt de părerea - și aceasta nu las să mi se ieie -, că răutatea aduce tot timpul iarăși răutate le iveală și numai bunătatea iarăși bunătate. Cine vrea la mine să obțină ceva bun prin ceva rău, acela se înșeală imens, - și dacă ar fi el un înger înmiit! Asta ți-o spun, ca nu cumva să-mi vii cu ceva rău, căci altfel poți să rămîi departe de mine! Eu sunt numai o fată slabă, ba chiar un viermișor față de tine; dar totuși sălășluiește în inima mea dragostea lui Dumnezeu și aceasta nu suportă nimic ce e chiar și numai aparent rău. - Ințelegi tu, dragul meu Rafael, aceasta?“
        Spune Rafael: „O da, asta e totuși încă de înțeles și eu o și înțeleg de aceea bine; dar că nu m-ai înțeles cu răutatea mea temporară, reiasă limpede din aceea, pentru că m-ai reprimandat (dojenit) din această cauză; cînd mă vei fi înțeles de-abia, atunci nu vei fi supărată pe mine! Ca să vezi însă, că a fi rău în mod ceresc este și o virtute strălucitoare, de aceea vreau să-ți lămuresc un asemenea lucru foarte limpede printr-un exemplu scurt.
        Vezi, noi duhuri ai cerului avem o a doua vedere; gîndul tău nu ajunge așa de departe, decît cum pătrundem noi cu o singură privire fugitivă în cea mai mare claritate! În acest caz, se întîmplă, deci, într-adevăr foarte des, că pe ici pe colo, mai ales pe acest pămînt, oamenii devin așa foarte neastîmpărat de răi. Noi îl tragem, (pe om), de o sută de ori înapoi de la un pericol mare, dar el are mîncărime și este îndemnat imediat iarăși, de a se pune din nou în același pericol. Dacă toate acestea nu ajută totuși la nimic, atunci permitem în sfîrșit, ca omul să se pună din zburdălnicie în sfîrșit iarăși în pericol și noi îl lăsăm atunci să se lovească așa foarte tare, ca de aceea să nu mai știe de el nu arareori pe un timp mai îndelungat. și el, prin aceasta învățat minte, se face atunci deștept din experiență, leapădă zburdălnicia lui și stupiditatea adesea rea și devine atunci un om, ca de către sine îndreptat.
        Astfel, nu pot adesea părinții să-i avertizeze destul de des și îndeajuns de eficient pe copiii lor de aceste sau acele jocuri, care pot deveni adeseori foarte periculoase; atunci venim noi cu răutatea noastră cerească și facem, ca asemenea copii să se lovească foarte dureros la jocurile lor interzise, ba chiar, uneori, lăsăm să depindă chiar de împrejurări, că la aceasta unul sau alt copil trebuie să plătească neascultarea chiar cu moartea, ca exemplu înspăimîntător pentru ceilalți. Copiii sunt prin aceasta înspămîntați, capătă în sfîrșit o frică mare față de periculoasele jocuri interzise și nu se mai întorc înapoi la aceleași. Intervine atunci eficient la ei zicala: ‘Un copil ars se teme de foc!’
        Și la tine am adus la îndeplinire o răutate cerească asemănătoare, deja de cîteva ori, cu cîțiva anișori pămîntești în urmă și ea ți-a făcut foarte bune servicii, de aceea ai devenit tu apoi acuși un copil cu adevărat evlavios. - Așadar, ce spui tu acum la răutatea mea?“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 166-170
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:40 View PostDownload Post

166. Despre dragoste, blîndețe și răbdare.

        Spune Jarah așa cu jumătate de voce, puțin afectată: „Păi da, dacă așa, atunci trebuie să fie asta firește într-adevăr bine; dacă mi-ai fi spus asta mai înainte, atunci nu ți-aș fi obiectat desigur nimic! Dacă nu ești în stare să izbutești nimic, la cunoscuta inatacabilitatea a libertății voinței omenești, prin toate mijloacele blînde posibile, atunci nu mai rămîne firește într-adevăr nimic în plus, decît să aduci în uz un mijloc rău. Așadar, deci, noi ne vom înțelege totuși încă, numai nu trebuie să devii imediat așa de furtunos! În felul blînd de vorbire, îmi placi foarte mult; dar dacă tu, pripindu-te de-a dreptul cu cuvintele tale, devii furtunos, atunci nu este bine de auzit însăși cel mai curat adevăr din gura ta.
         Eu sunt, deci, de această parere, că, în viitor, ar trebui să se ostenească să vorbească așa cel puțin și toți îngerii cerului încă cît se poate de desăvîrșiți, cum vorbește aici Domnul și Făcătorul a toate duhurile, a toți sorii, a toate lumile și a toți oamenii! Vorbirea Domnului sună mereu tot așa de blîndă în lucruri încă cît se poate de serioase, precum este aici blîndă lîna unui miel și cuvintele Lui curg ca laptele și mierea groasă. Astfel însă, ar trebui atunci să se orienteze după El și fiecare învățător și conducător; pentru că într-o intonație blîndă de vorbire, se află după părerea mea, totuși, mereu cea mai mare putere! Cine strigă în acest caz și vorbește furtunos, acela jignește adesea, unde vroia să vindece, de fapt. Privește la fața Domnului tot așa de prietenoasă față de prieten și dușman; și pe cine poate să-l cuprindă mirarea, dacă bolnavii se fac sănătoși, dacă se uită numai la ei?! Astfel, cel mai drag al meu Rafael, trebuie să fii și tu în cuvînt și faptă, față de mine și față de oricine, căci atunci va fi fiecare pas al tău peste acest pămînt plin de binecuvîntare!“
        Apoi o trag Eu ușor pe Jarah la pieptul Meu și le spun tuturor, care sunt prezenți aici: „Aceasta este pînă acum cea mai desăvîrșită ucenică a Mea, la care aș putea într-adevăr să-i trmit pe îngerii Mei la școală; pentru că aceasta M-a cuprins cel mai adînc și M-a înțeles în modul cel mai viu. Dar ea posedă de aceea dragostea Mea și în cea mai plină măsură.
        Cu adevărat, dacă veți merge afară și veți învăța popoarele în numele Meu, atunci amintiți-vă de cuvintele, pe care le-a rostit acum această fetiță prea dragă și blîndă către îngerul Meu și pașii voștri și mersul vostru vor fi însoțiți de toată binecuvîntarea! Fiți răbdători și în toate plini de blîndețe, căci așa veți semănă voi binecuvîntarea cea mai deplină în inimile oamenilor! - Dar îngerul Meu Rafael a fost nevoit să vorbească așa, ca s-o îndemne pe cea mai dragă Jarah a Mea la învățătura acordată; de altfel însă, este el tot așa de blînd ca un aer de seară blînd răcoritor și așa de moale ca cea mai gingașă lînă a unui miel.“
        Aceste cuvinte le-au reținut toți bine și au fost pe deplin de acord cu acestea. Numai căpitanul a remarcat și a spus: „Toate acestea sunt dumnezeiești, curate și adevărate; dar dacă aș vorbi într-o limbă prea blîndă cu soldații mei, atunci aș face cu aceasta într-adevăr o impresie rea și soldații de abia m-ar asculta! Dacă încep însă să fulger și să fac tunet așa de potrivit, atunci merge totul în acest caz bine și sigur!“
        Spun Eu: „Nici nu este însă aici vorba așa de mult de o blîndețe exterioară, ci mult mai mult de una interioară, adevărată. Unde este absolut necesar, de a face uz înțelept de o răutate cerească, în acel caz să facă aceasta; pentru că regula propriu zisă a toată înțelepciunea este: ‘Să fii înțelept asemenea șerpilor și la aceasta totuși blînd asemenea porumbeilor!’“
        Spune căpitanul cu o mină peste măsură de prietenoasă: „Doamne, acum am totul; astfel este acționarea unui drept justificată pătrunzător prin toate cerurile! Dar trebuie la aceasta să te știi și la socotit, ca să nu greșești socoteala în presupusa înțelepciune și aici sunt eu de părere după arta lui Euclid, că adaugi la o mărime anumită de înțelepciune o mărime egală de dragoste, răbdare și blîndețe și vei scoate din aceasta un rezultat fără greșeală!“
        Spun Eu: „Da, da, astfel va fi socoteală cel mai bine înfățișată și pe deplin sigură de rezultatul cel mai binecuvîntat și toată dreptatea și orice judecată va avea în aceasta justificarea ei deplină! Aceasta este o temelie, pe care se poate construi; unde nu este însă nici o temelie, acolo nici nu se poate ridica vreo clădire. Puneți prin urmare pretutindeni o asemenea temelie, înainte ca să vreți să construiți și osteneala voastră nu va fi una zadarnică!
        Voi sunteți din Dumnezeu și trebuie de aceea să fiți în toate asemenea lui Dumnezeu; Dumnezeu își lasă însă timp în creație. Mai întîi se face sămînța, din aceasta răsadul. Din răsad de-abia crește pomul; acestă însă face mai întîi boboci, atunci frunze, atunci flori de rod și în sfîrșit, de-abia fructul bine gustos, în care este iarăși pusă sămînța din început și este coaptă în fruct, spre reproducerea mai departe.
Așa cum se întîmplă însă cu o plantă pe scară mică, astfel se întîmplă și cu întreaga lume. Soarele nu urcă neprevestit peste orizont și unei furtuni îi merg tot timpul înainte mesageri care previn, care sunt tot timpul bine de recunoscut.
        Dacă, deci, Dumnezeu însuși respectă foarte strict în toate treburile o ordine de devenire una după alta a lucrurilor și cu cea mai mare răbdare și perseverență, atunci îmi veți face într-adevăr și voi, ca veritabili ucenici ai Mei, succesiune în toate, ce v-am arătat și pentru ce v-am pregătit drumul, că să nu fiți așa, să nu mai știți ce să credeți pe calea făcută de voi înșivă! - Ințeles-ați voi toți bine aceasta?“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu pentru partea mea am înțeles totul bine și cred că, între noi, nu se mai află într-adevăr nimeni, care n-ar fi înțeles acest adevăr din ceruri mai luminos decît soarele. Ție singur toată mulțumirea și toată cinstea de aceea!“
        Spun Eu: „Tu spui bine, că aceste cuvinte ale Mele le-au înțeles toți cei prezenți aici?! Da și aceasta au înțeles-o ei și acel unul anumit a înțeles-o - cu mintea lui, dar nu cu inima lui!“
        La acest cuvînt au devenit toți jenați și ucenicii Mă întrebau, cine ar fi acela, despre care am zis.
        Eu însă am spus: „Incă n-a venit timpul de a face un asemenea lucru cunoscut de pe acoperiș; cînd va veni însă timpul, atunci vă veți aminti bine de aceste cuvinte ale Mele. Cine dintre voi are însă acum o oarecare bănuială, acela s-o rețină în inima lui; pentru că nici un pom să nu fie tăiat înainte de vreme!“
         După asemenea cuvinte au înțeles bine ucenicii, că M-am referit la Iuda Iscarioteanul; dar ei au tăcut și n-au mărturisit prin nici un semn bănuiala lor întemeiată.
        M-a întrebat însă Matei și Ioan, dacă ar avea voie să noteze într-adevăr o asemenea învățătură minunată, spre binele oamenilor.
        Spun Eu: „Voi puteți să notați într-adevăr deocamdată pe o foaie proprie învățătura dragostei, blîndeții și a răbdării, - dar nu la acele scrise deja în cartea principală; pentru că voi mai vorbi despre aceasta încă de mai multe ori și vă voi spune într-adevăr, cînd aveți de notat aceasta. - Acum însă, vrem să ne odihnim și să ne exersăm din nou în privirea interioară spre sine, care este aici o adevărată sărbătorire a zilei de odihnă în Dumnezeu!“
        La aceste cuvinte din gura Mea, au fost toți tăcuți în casă și noi am șezut astfel timp de trei ore.
        După acest răstimp, însă, am spus Eu: „Acum este înfăptuită ziua de odihnă și noi putem acum să le acordăm și membrelor noastre o odihnă necesară!“ - Apoi s-au dus toți la odihna trupului și fusese deja destul de tîrziu în dimineață, cînd am părăsit așternutul.

167. Luarea de rămas bun a Domnului și plecarea la Sidon și Tir.
Ev. Matei 15, 21.        

        După un mic dejun servit, ne ocupăm cu tot felul de lucruri și Eu i-am dat lui Ebahl așa felurite reguli de agricultură, cum să-Și lucreze ogoarele sale și cum să-Și trateze livezile cu pomi și viile sale, ca să-i dea mereu o recoltă bogată, pe care o va folosi cu siguranță mereu cel ma bine. Eu i-am arătat lui Ebahl, cum poate să altoiască și să înmulțească fructele și l-am învățat să cunoască mai multe ierburi folositoare, care au fost de atunci preluate în bucătărie. Astfel i-am arătat și mai multe fructe de rădăcină, care pot fi de asemenea tot timpul folosite ca mijloace bune de hrană și i-am arătat și prepararea a toate acestea, atît a ierburilor, cît și a rădăcinilor. Pe scurt, în cele două zile încă care au mai urmat, pe care le-am mai petrecut în Ghenizaret, l-am mai învățat pe Ebahl să cunoască încă așa felurite lucruri din agricultură, ceea ce mai înainte nu cunoscuse încă nici un evreu. În același mod l-am mai învățat de asemenea, că poate să mănînce și carnea iepurilor, a iepurașilor, a căprioarelor și cerbilor, așa și așa pregătită, întotdeauna ca o friptură curată și bună la gust, fără să devină necurat prin aceasta, i-am arătat însă în același timp și vremea, în care asemenea animale sunt de prins și de omorît. Și astfel i-am mai arătat încă așa felurite și felurite lucruri, despre care bunul Ebahl a fost foarte bucuros.
        În același timp am făcut cu ucenicii Mei o grădină mică de bucătărie pentru Jarah, am plantat în ea tot felul de plante, ierburi și plante de rădăcină și i-am recomandat să îngrijească foarte grijulie această grădină. Ea Mi-a și promis aceasta cu însoțirea a multe lacrimi de bucurie și dacă aș reveni de curînd, atunci o să găsesc deja această grădină în starea cea mai înfloritoare. Și așa a fost atunci în casa lui Ebahl totul în cea mai bună ordine.
        Astfel trecuse duminica, lunea și marțea cu însoțirea a tot felul de ocupații folositoare și Eu am făcut pregătiri pentru călătoria mai departe. Dar căpitanul, Ebahl împreună cu soțiile sale și copiii săi și printre aceștia mai ales Jarah, M-au rugat foarte insistent, de a petrece în decursul nopții încă în casa lor; și Eu am și rămas, deci, pînă miercuri dimineață.
        Dimineață au venit însă cîțiva dintre slujitorii corabiei și au spus, cum fariseii din Iesaira ar fi venit într-adevăr la ei, în ziua de dinainte, dar n-au mai menționat de psalmul 46 nici măcar o silabă, s-ar fi interesat însă pe lîngă aceasta cu atît mai stăruitor de Mine, pentru a Mă trage la răspundere, din cauză că aș înstrăinat întreaga Iesaira de Ierusalim. Dar ei (slujitorii corabiei) nu le-ar fi dat absolut nici un răspuns la asemenea întrebări, ar fi luat însă într-adevăr de la ei cei cîțiva bănuți de argint, pe care fariseii le-ar fi plătit cu multă înverșunare și înjurături, - după care ar fi urcat ei atunci iarăși în corabia lor și și-ar fi îndreptat călătoria lor, după spusele corăbierilor, către Capernaum, probabil pentru a Mă spiona acolo mai îndeaproape, pentru care lucru ar fi fost de fapt tocmiți de către templu precum și de Irod.
        Cînd am auzit asemenea lucruri povestite sincer de slujitorii corabiei, le-am poruncit atunci corăbierilor, să țină corabia în pregătire, spre plecarea deplină, în decurs de o oră și corăbieirii s-au dus acolo și au pregătit bine corabia.
        Atunci cînd însă Jarah, care se dusese dimineața în grădinișoară, a venit în încăpere și a și auzit de îndată, că voi pleca de asemenea imediat, a început ea atunci să plîngă amarnic și M-a rugat, dacă n-aș putea, deci, să rămîn încă o oră mai mult. Ii apăsa de-a dreptul pe inimă, dacă ar trebui să-și închipuie, că nu Mă va revedea acum, Dumnezeu știe pentru cît timp.
        Eu însă i-am dat o alintare și asigurarea cea mai deplină, că Mă va vedea iarăși foarte acuși, chiar trupește; duhovnicesc însă să vorbească cu Mine, numai oricînd ar dori ea și Eu îi voi rosti răspunsul cel mai desăvîrșit clar și limpede în inima ei. Pe lîngă aceasta, îi va fi în locul Meu lăsat vizibil îngerul Rafael, care o va conduce pe calea cea dreaptă. - Cu aceasta a fost liniștită cea care plîngea.
        Apoi am binecuvîntat întreaga casă a lui Ebahl și M-am dus atunci afară, la mare, unde ne aștepta corabia. Că casa  întreagă a lui Ebahl, căpitanul și încă o mare grămadă de alt popor, M-a însoțit afară, se înțelege de la sine.
        Cei doi eseeni și cei cîțiva farisei și cărturari convertiți, M-au rugat însă, de a avea voie să Mă însoțească acolo, unde M-aș duce.
        Eu însă le-am spus: „Rămîneți voi, ca lumii să nu-i devină treaba prea pestriță înainte de vreme! Pentru că păsarile își au cuiburile lor și vulpile vizuinile lor; dar Fiul omului nu are nici o piatră în așa fel, că să și-o pună sub căpătîi, ca proprietatea lui deplină. Deoarece n-am Eu însă nici o proprietate pămîntească și iau totuși o mare grămadă de oameni cu Mine, atunci ar începe să se spună: ‘De unde îi hrănește El? N-are totuși ogoare, cîmpuri și cirezi! El este ori un hoț, sau un altfel de înșelător!’ Pentru a evita asemenea lucruri, rămîneți voi aici și voi, eseenilor, mergeți la frații voștri și povestiți-le toate, ce ați văzut și ați auzit; ei toți se vor schimba și vor deveni de un cuget mai bun!
        Dacă voi, fariseilor și cărturarilor, veți fi însă cumva chemați înapoi de templu, pentru a da acelora lămuriri despre Mine, care tînjesc după viața Mea, atunci nu vorbiți nimic despre toate aceste înfăptuiri, dar cu atît mai mult și mai deschis despre învățătura Mea! Nu vă temeți de ei, care omoară într-adevăr trupul vostru, în cazul cel mai extrem, dar nu pot să-i pricinuiască sufletului veșnic dăinuitor nici o altă pagubă! Ei nu vă vor ataca însă. Iar dacă vă alungă, atunci mergeți la eseeni; aceștia vă vor primi cu brațele deschise!“
        Spune căpitanul: „Oh, voi puteți rămîne și la mine; eu vă fac romani, vă dau îmbrăcăminte romană și o sabie și veți avea atunci desigur liniște deplină față de templu și față de slujitorii foarte răi ai acestuia.“
        Spun Eu la asta: „Da, da și aceasta o puteți face! Fiți mereu înțelepți asemenea șerpilor și blînzi asemenea porumbeilor, căci așa veți ieși cu lumea cel mai bine la socoteală!“
        După aceste cuvinte, M-am urcat cu cei cîțiva, în total douăzeci de ucenici, în corabie și deoarece venea un vînt bun, a mers ea cu o mare viteză la celălalt țărm al mării, în direcția către Tir și Sidon (Matei 15, 21), care orașe se aflau însă firește încă frumușel departe de Marea Galileii, la Marea de Mijloc (Marea Mediterană).

168. Intîmplare cu femeia cananeancă la Tir.
Ev. Matei 15, 22-29.                  

        Atunci cînd am părăsit corabia la celălalt țărm, am mai avut de făcut pe teritoriu grecesc încă un drum lung pe jos, pentru a ajunge numai în regiunea celor două orașe. Atunci cînd am ajuns la granița regiunii Tirului și am trecut de aceeași deja tare către miazănoapte, a fugit după noi o femeie, care era născută în Cana din Galilea, dar se căsătorise în această regiune cu un grec deja înainte cu cincisprezece ani și M-a recunoscut pe cale și a țipat: „Doamne, Tu Fiul lui David, milostivește-Te de mine! Fiica mea este rău chinuită de un diavol!“ (Matei 15, 22) - Eu am lăsat-o însă să strige, nu i-am spus nici un cuvînt și M-am dus mai departe pe cale.
        Deoarece însă femeia striga prea puternic, că ucenicilor le era deja supărătoare, au venit aceștia la Mine, M-au oprit și au spus: „Slobozește-o totuși de la Tine! Pentru că acum strigă ea deja de o jumătate de oră, ceea ce este foarte supărător urechilor noastre! (Matei. 15, 23) Dacă nu vrei sau nu poți s-o ajuți, atunci fă totuși, ca ea să ne părăsească, căci altfel ar mai putea încă crede ceilalți oameni, care călătoresc pe această cale, că i-am fi făcut ceva femeii și ne vor opri și ne vor supăra cu tot felul de întrebări!“
        Le spun Eu după aceea ucenicilor: „Nu sunt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel.“ (Matei 15, 24)
        Ucenicii s-au uitat stupefiați unul la celălalt din pricina acestui răspuns al Meu și nu știau ce ar fi trebuit să înțeleagă din acesta; și Iuda Iscarioteanul M-a învinuit de o inconsecvență în cea mai înaltă măsură, întrucît i-a spus lui Toma: „Ai dori însă, cîteodată, să-ți ieși totuși din fire de furie din cauza a așa multe contraziceri grosolane în cuvîntarea și în acționarea Lui! Pentru această femeie, care caută la el ajutor, este el trimis doar și numai către oile casei lui Israel; dar cînd a rînduit să li se dea romanilor tot ajutorul posibil, care sunt totuși încă mai mult păgîni decît această femeie săracă, pe jumătate grecoiacă și pe jumătate evreică, atunci nu s-a gîndit la faptul că este trimis doar către oile casei lui Israel!“
        Ii spune Toma: „Eu firește că nu pot să-ți spun pe deplin de această dată că nu ai dreptate; dar totuși rămîn la aceea, că va avea El aici un motiv întemeiat, în consecința căruia nu vrea să-i ajute acestei femei absolut de loc!“
        În timp ce însă ucenicii își destăinuiau între ei astfel părerile lor, vine femeia aproape de Mine, cade în fața Mea în genunchi și vorbește: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25)
        Eu însă M-am uitat la femeie și am spus: „Nu este bine să iei pîinea copiilor și s-o arunci cîinilor!“(Matei 15, 26)
        Dar femeia a zis: „Da, Doamne, - dar și cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor!“ (Matei 15, 27)
        Acest răspuns i-a mirat pe toți ucenicii și Petru a remarcat în secret: „Nu, asta e prea de tot! Atîta înțelepciune am găsit doar arareori la o evreică; și femeia este o grecoaică din naștere, deși născută în Cana Galileii! Eu o cunosc și i-am vîndut deja mult pește, dar firește deja cu cincisprezece pînă la șaisprezece ani în urmă.“
        Eu m-am uitat însă la femeie și i-am spus: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!“
        Atunci s-a ridicat femeia, a mulțumit și a plecat în grabă de acolo la casa ei și și-a găsit fiica sănătoasă. (Matei 15, 28) - Oamenii însă, care erau acasă la fetiță, i-au povestit celei ajunse acasă, cum diavolul ar fi ieșit vizibil, cu însoțirea unei gălăgii și a unui blestem mare, cu o jumătate de oră în urmă. Atunci a recunoscut femeia, că asta se întîmplase în același timp, cînd i-Am spus la granița regiunii Tirului: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!“
        Se făcuse însă seară și ucenicii M-au întrebat, dacă voi merge într-adevăr pe deplin pînă la Tir, sau dacă ar trebui să caute ei aici la granița regiunii o casă de oaspeți, deoarece orașul Tir s-ar afla la o departare de aici de încă trei ore de drum.
        Eu însă le-am spus ucenicilor: „știți ceva? Să ne îndreptăm de aici în loc înspre direcția către miazănoapte, unde se află Tirul, către miazăzi răsărit (sud est)! Acolo ajungem din nou la Marea Galileii. Imediat de la țărm se ridică un munte frumos, a cărui vîrf pe deplin gol îl putem ajunge ușor în două ore de aici; acolo vrem să petrecem noaptea.“
        La aceste cuvinte ale Mele ne-am dus de aici mereu mai departe, am ajuns după o oră la Marea Galileii și totodată la poalele muntelui, pe a cărui vîrf am și ajuns destul de confortabil într-o oră.
        Ajunși la înălțime, ne-am așezat pe iarba moale de munte și ne-am odihnit acolo, fără tocmai să fii adormit imediat. (Matei 15, 29)

169. Despre posesie.

        După un timp de liniște savurată, a spus Petru: „Doamne, eu înțeleg acum deja așa multe lucruri, dar faptul de a fi posedat - mai ales la copiii nevinovați - de către diavol și că ei sunt adesea chinuiți în felul cel mai jalnic, de către asemenea locuitori ai trupului lor, asta n-o înțeleg! Cum poate permite înțelepciunea Ta și ordinea Ta o asemenea nedreptate! Fiica mică a femeii, care a fugit astăzi după noi, ar putea să fie de-abia de treisprezece pînă la paisprezece ani și după afirmația mamei a fost ea deja chinuită în decursul a șapte ani întregi de un duh al diavolului, într-o formă de-abia de crezut de rea și foarte dureroasă, zilnic șapte ore. De ce trebuie, deci, să fie permis așa ceva?“
        Spun Eu: „Acestea sunt lucruri, pe care mintea voastră nu le poate acum încă înțelege din temelie! Dar fiindcă suntem aici cu totul nederanjați laolaltă, de aceea vreau să vă dau cu toate acestea unele lămuriri despre asta; și așa ascultați-Mă!
        Pamîntul este purtătorul a două feluri de oameni. Unul din feluri și cel mai bun provine de sus, din începuturi deja, prin care sunt de înțeles copiii lui Dumnezeu. Celălalt fel și, de fapt, cel rău însă provine pur de pe acest pămînt; sufletul lui este oarecum un amalgam de părticele dinstincte de viață, care, luate de la satan, sunt ținute prizoniere ca materie în masa corpului pămîntesc, trec atunci din aceasta prin lumea plantelor în lumea animalelor, se formează atunci în sfîrșit ca o potență, constînd din nenumărate părticele ale sufletului din începuturi, spre un suflet al omului pămîntesc prin multele nivele ale lumii animalelor și mai ales la zămislirile nebinecuvîntate se întrupează în carne în pîntecele femeilor și mai departe, asemenea copiilor luminii din sfera duhovnicească a cerului, sunt născute în această lume.
        Așadar, asemenea copii, deoarece întreaga lor ființă este luată din satan, sunt atunci de asemenea mereu mai mult sau mai puțin expuși pericolului, de a fi posedați de un oarecare duh rău, ceea ce înseamnă de sufletul negru al unui drac de om care a trăit odinioară pe acest pămînt deja în carne, ceea ce se poate întîmpla cel mai repede mai ales acolo, unde un asemenea suflet tînăr, luat din părțile pămîntului a lui satan începe să ia o direcție bună și cerească. Pentru că prin aceasta o parte de viață se smulge din sfera iadului, de aceea un asemenea fapt îi pricinuiește iadului întreg o durere insuportabilă, din care cauză el și face atunci tot posibilul, pentru a împiedica o asemenea rănire.
        Tu întrebi acum firește, cum un asemenea lucru i-ar putea pricinui iadului, așadar, totuși o durere; pentru că un asemenea suflet trebuie să fie doară totuși încă nespus de mult mai mic și neînsemant față de iad, precum este aici un păr mic la om față de omul întreg. Și Eu îți spun, că aceasta este într-adevăr judecat corect; dar cuprinde tu la trupul tău cel mai mic păr și smulge-l și vei fi la aceasta conștient, că la acțiunea smulgerii părului nu vei simți o durere de împungere insuportabilă numai în locul părului mic, ci într-adevăr în trupul întreg, care te-ar duce la disperare, dacă ar dăinui continuu numai o oră.
        Din această explicație acordată acum ție, poți să înțelegi acum deja puțin mai adîncit, de ce apare pe pămînt starea de a fi posedat și va apărea pînă la sfîrșitul acestui pămînt.
        Această stare de a fi posedat are însă pentru cel posedat și partea ei indiscutabil bună; pentru că un asemenea suflet, al cărui trup este luat în posesie de un oarecare diavol, este evident îndreptat prin chinurile cărnii lui și ferit de intrarea rea în trupul lui. La timpul potrivit însă vine atunci deja ajutorul de sus și un suflet lumesc este atunci pe deplin cîștigat pentru cer. - Spune, dacă ai înțeles acum puțin treaba!“
        Spune Petru: „Da, Doamne, aceasta mi s-a făcut acum foarte limpede; dar atunci ar fi doară aproape mai bine să nu-i ajuți de loc unui încă cît se poate de greu posedat!?“
        Spun Eu: „Dacă vine cineva și te roagă după ajutor, atunci să nu i-l reții fără drept; pentru că atunci are grijă într-adevăr prevederea Mea, ca un oarecare părtaș să nu ajungă în aceste cazuri mai repede la căutarea după ajutor, decît pînă ce este la cel posedat tocmai vremea, ca să-i fie un ajutor potrivit. De aceea, deci, nici nu este el de reținut fără drept vreunui căutător! - Ințelegi tu așadar acum și această explicație de asemenea foarte importantă?“
        Spune Petru: „Da, Doamne, ție singur toată mulțumirea, toată dragostea și toată lauda de aceea! Astfel nu există în lume, deci, totuși nimic, din care n-ar fi de îndată cea mai înaltă dragoste și înțelepciune a lui Dumnezeu  pe deplin vizibilă pentru cel care înțelege lucrurile Dumnezeiești!“
        Spun Eu: „Da, așa este, de aceea să nu vă descurajați deci nici la toate aparițiile încă cît se poate de dezgustătoare de pe acest pămînt; pentru că Tatăl din ceruri știe de acestea și știe cel mai bine, din ce cauză El le permite!
        Așa nu sunt cele mai multe boli, pe care oamenii trebuie să le îndure, nimic decît preîntîmpinări, ca sufletul să nu devină una cu carnea, care chiar și la copiii luminii este luată din satana blestemat; numai că este la copiii luminii o diferență în aceea, că suferințele lor, dacă sufletul vrea să devină trupesc, sunt hotărîte de către cer. Dar și durerile copiilor lumii sunt acolo permise și ordonate din ceruri, sunt însă de fapt totuși dureri ale iadului, pe care trupul copilului lumesc le simte oarecum de asemenea ca o parte deplină a iadului, cînd iadul este prin aceasta transpus într-o durere mare de junghi, dacă îi este smuls din temelie o parte din viața lui întreagă prin influența imensă a cerului! - Ințelegi tu acum și o asemenea explicație a Mea?“
        Spune Petru: „Da, Doamne și această explicație o înțeleg; ție precum tot timpul toată dragostea mea, pe veci!“

170. Izvorul minunilor.

        Spun Eu: „Ați remarcat bine, că nu ne-a văzut nimeni urcînd pe acest munte și că ne-am așezat aici?“
        Spun ucenicii: „Doamne, noi n-am văzut nici un om pe drumul întreg, lung de două ceasuri bune, nu vrem însă de aceea chiar să mărturisim, că nu ne-a văzut nimeni!“
        Spun Eu: „Femeia ne-a văzut și ne-a observat totuși, că ne-am așezat aici și asta e îndeauns, ca mîine să fie călcat acest deal de mii!“
        Spun ucenicii: „Doamne, noi nu suntem atît de obosiți; să părăsim de aceea acest munte cumva după miezul nopții și să ne ducem altundeva, unde nu ne va găsi poporul mereu supărător și ne putem astfel atunci odihni cîteva zile!“
        Spun Eu: „Noi vom rămîne însă totuși aici! Pentru că așa este voia Tatălui, ca să vindec aici tot felul de oameni infirmi de bolile lor trupești. De aceea voi petrece trei zile întregi pe acest munte. Dimineața puteți merge undeva și să aduceți încoace potrivit de multă pîine pentru trei zile determinate!“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Atunci vom avea departe de mers; pentru că acesta este un deșert evident și în sub trei pînă la patru ore nu găsim niciunde o localitate, unde să găsim un brutar!“
        Spune Petru: „Pentru aceasta voi purta într-adevăr eu de grijă; pentru că la țărmul acestei mări nu-mi este străină nici o localitate și știu, încotro ai de mers, pentru a primi pîine. Două ore de drum cel mult dus și tot așa de mult înapoi încoace!“
        Spun Eu: „Bine atunci, atunci îngrijește-te tu, Simon Iuda, de aceasta! Pe care tu îl chemi, acela să-ți fie însoțitorul tău!“
        Spune Petru: „Doamne, noi suntem vreo douăzeci; dacă merg însă zece cu mine, atunci aducem pîine și și pești deja fripți într-o măsură prea îndeajunsă pentru trei zile.“
        Spun Eu: „Astfel este bine; acum însă să ne odihnim!“
        Apoi și-a căutat fiecare un locșor, care îi oferea cea mai multă comoditate spre odihnă și așa a fost acuși liniște pe munte. Toți ucenicii au adormit acuși; numai Eu singur am rămas treaz și am adormit puțin de-abia către dimineață. Atunci cînd M-am trezit cu răsăritul soarelui, a și fost Petru deja cu o grămadă de pîine la fața locului; pentru că el părăsise muntele deja cu în jur de trei ore înaintea răsăritului și găsise jos la țărmul mării o corabie încărcată cu pîine, care venea încoace din Magdala și vroia să navigheze cu aceasta la Iesaira. Petru a luat însă din corabie aproape un sfert din încărcătură și Matei, vameșul tînăr, a plătit întreaga cumpărare. Totodată ducea corabia și pești buni, proaspăt fripți, dintre care bunul Petru a luat de asemenea o ladă întreagă plină, pe care tot Matei i-a plătit. Cu toate acestea era acum aprovizionată înălțimea acestui munte; dar un lucru lipsea și acesta era un izvor bun. Apă nu era de găsit însă nici măcar în stropi pe întregul munte, destul de larg și provizia puțină de vin ajungea de-abia pentru o jumătate de zi.
        Atunci au venit la Mine Petru și Ioan al Meu și amîndoi au vorbit: „Doamne, Tu ești mai mult decît Moise! Dacă i-ai grăi acestui frumos bloc alb de stîncă, ca el să dea apă, atunci ar ieși izvorînd desigur de îndată apa cea mai curată!“
        Spun Eu: „Dacă voi doi aveți credință destulă, atunci puneți-vă mîinile voastre pe piatră și porunciți-i în numele Meu, ca ea să dea apă și să fie de îndată în acel loc, pe care l-ați atins cu mîinile voastre, o mare măsură de apa cea mai bună, curată și cea mai gustoasă!“
        Cînd cei doi au auzit un asemenea lucru, au căutat ei atunci imediat un loc potrivit pe piatră și și-au pus mîinile pe acesta. Dar piatra totuși nu voia să dea apă! Cînd ținuseră în jur de o oră mîinile lor pe piatră, a început aceeași să se miște și s-a mutat acuși peste zece pași de la locul de mai înainte; pentru că acest bloc de piatră căzuse o dată acolo, cu mai multe mii de ani în urmă, de la înălțime, ca meteor și infundase prin aceasta în așa măsură singurul izvor de apă al acestui munte, că din izvor n-a mai putut însă curge nici măcar o picătură de apă. Deoarece însă piatra era acum ridicată în acest mod de pe locul vechi, de aceea a și ieșit la iveală, așadar, de îndată izvorul cel mai bun și foarte îmbelșugat și anume asemenea unui bazin de cinci lungimi de picior adîncime, pe care - cum am arătat deja - îl pricinuise piatra cu mai multe mii de ani în urmă prin căderea ei.
        Și astfel a fost deci înzestrat acum acest munte pentru totdeauna și cu apa cea mai bună (și mai este încă pînă în această oră). Dar nici Petru, nici Ioan n-au înțeles, cum a ajuns piatra la mișcarea ca și cum liberă din loc prin punerea pură a mîinilor lor. Au încercat după aceea și toți ceilalți ucenici să pună mîinile lor pe piatră, pentru a afla, dacă s-ar duce ea mai departe. Dar aceștia n-au izbutit nimic cu piatra.
        Dar cînd Petru și Ioan și-au pus din nou mîinile pe acea piatră, a început aceasta să se miște din nou. Și așa m-au întrebat ceilalți ucenici: „Doamne, de ce nu putem noi să înfăptuim aceasta?“
        Spun Eu: „Din pricina faptului că credința voastră mai este ici și colo instabilă. Dar Eu vă spun acum: Dacă ați avea o credință dreaptă și nu ați avea dubii în ceea ce voi ați vrea să înfăptuiți, într-adevăr, voi ați putea atunci să puneți mîinile pe un munte întreg și ați putea să-i porunciți și acesta s-ar muta din locul său în altă parte, la fel ca și această piatră din fața voastră. Dar pentru aceste lucruri este credința voastră încă mult prea slabă! Da, Eu vă spun și alte lucruri! Dacă ați avea o credință adevărată și stabilă, atunci ați putea porunci acelui munte înalt, pe care noi am urcat în apropierea Ghenizaretu-lui, de aici: ‘Ridică-te și cazi în mare!’ și muntele s-ar ridica și ar pica în mare după voința și cuvintele voastre! Dar, ceea ce încă nu izbutiți, veți putea înfăptui voi în viitor! - Dar acum să mîncăm și noi mîncarea dimineții; căci nu va mai dura mult timp și noi vom fi aproape striviți de masele de oameni, care vor veni! Proviziile de pîine și de pește însă le așezați pe acea piatră, pe care voi ați mutat-o din loc!“
        Noi am mîncat după aceasta pîinea dimineții și după ce am mîncat-o pe aceasta cu cîțiva pești, au așezat ucenicii proviziile încă însemnate pe acea piatră mare și albă și noi ne-am uitat la priveliștea frumoasă care se vedea de pe acel munte în toate părțile. Cînd vremea era frumoasă, se putea vedea de pe acest munte ici și colo malul mării mediterane și turnurile din Sidon, Tir și multe alte localități mai mari; pe scurt, priveliștea de pe acest munte era una minunată și se măsura cu altele de pe alți munți mai înalți, la care era nevoie de mai multe zile pentru a urca pe unul din aceștia. Înalțimea de la malul mării măsura după măsurile din zilele noastre peste patru mii de picioare. Platoul era așa de întins și de încăpător, că se putea construi pe acesta un oraș destul de mare; doar drumul era abrupt cam din toate părțile și în unele locuri era nevoie de mult efort, pentru a putea merge mai departe. În mai multe locuri era acest vîrf de munte neaccesibil; dar din partea din care noi am urcat, se putea urca destul de binișor. Și din această parte am auzit noi după aproximativ o oră de privit împrejurimile frumoase, mai multe voci omenești, printre care se auzeau sunete de chinuri din partea tinerilor și a bătrînilor și din partea bărbaților și a femeilor.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 171-173
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:46 View PostDownload Post

171. Miracole mari de vindecare pe vîrful muntelui.
Ev. Matei. 15, 30-31.                  

        Cînd a auzit Iuda Iscarioteanul aceasta, a aruncat mîinile peste chip și a vorbit: „Nu, acest lucru este deja mult prea mult! Acum nu vin doar cîteva sute, ci mii de oameni vin și dintre aceștia cu siguranță că mai mulți sunt bolnavi decît sănătoși! Adio, tu liniște minunată a acestui vîrf de munte! Aici va fi din nou agitație și iar agitație și de liniște nici nu va mai putea fi vorba!“
        Spun Eu: „Ce treabă ai tu aici? La tine cu siguranță că nu vine vreun suflet și pe cei bolnavi tu nu va trebui să-i însănătoșești; dacă ți se pare că în preajma Mea easte prea multă agitație și neliniște, atunci du-te înapoi la casa ta și du-te și vizitează din nou tîrgurile cu oalele tale! Atîta timp cît tu vrei să fii lîngă Mine, trebuie să accepți cele spuse de Mine, pentru că doar Eu singur sunt un Domn pe drumurile și în opririle Mele! Dacă Eu voi veni vreodată la tine și te voi însoți pe drumurile și la opririle tale, atunci Eu mă voi subordona spuselor tale și te voi recunoaște ca fiind un Domn în treburile tale! Dar aici, cred Eu, că este chiar invers situația?!“
        Spune Iuda Iscarioteanul, mormăind în sine: „Bine, bine, - eu deschid doar puțin gura și atunci deja totul este pe dos! Doar pot să rămîn atunci pe veci mut ca și o stîncă!“
        Spune în sfîrșit și Natanael, cel înțelept, aceste cuvinte: „Acest lucru ar fi în sfîrșit o mișcare înțeleaptă pe care eu am așteptat-o deja de multă vreme de la tine. Da, să vorbească cineva la timpul potrivit, este un lucru frumos pentru acela, care are ceva de vorbit și se pricepe să vorbească; dar pentru un prostănac este totuși cu mult mai frumoasă tăcerea deplină!“
        În vreme ce Natanael îi mai spunea lui Iuda Isaroteanul alte vorbe înțelepte, rostite de Solomon, au ajuns deja din toate părțile pe platoul cel mare a acelui munte oameni, care erau însoțiți de ologi, orbi, muți, schilozi de tot felul și alții chinuiți de alte boli, care numărau aproape cinci sute de persoane, iar aceștia s-au așezat într-un cerc mare în jurul Meu și cît și la picioarele Mele, iar ei M-au rugat, ca Eu să-i vindec pe toți. Și iată, Eu i-am vindecat printr-un cuvînt pe toți și am spus aceste cuvinte celor vindecați: „Ridicați-vă și umblați!“ (Matei 15, 30)
        De abia atunci au observat cei orbi, că ei puteau vedea așa de bine și așa de curat, de parcă ar fi nou născuți. Imediat după aceea au observat și cei muți și aceștia răspundeau la orice întrebare. Doar după aceea au încercat cei schilozi și ologi, dacă membrele lor paralizate și în mare parte uscate erau în ordinea lor normală. Nici nunul dintre aceștia nu a putut spune: ‘Eu nu am fost ajutat pe deplin!’ În tot aceeiași măsură, au fost ajutați și ceilalți bolnavi.
        Atunci cînd poporul a văzut că cei muți vorbeau, cei orbi vedeau, cei ologi mergeau drept și toți schilozii de toate felurile și alți bolnavi au devenit din nou sănătoși, au început să se mire toți peste măsură și au început cu voce tare să-L laude pe Dumnezeul lui Israel. (Matei 15, 31) și ei au rămas pînă în cea de-a trei-a zi la Mine, pe acel vîrf de munte, cu toate că deja în cea de-a doua zi ei au mîncat pînă la ultima fîrmitură mîncarea adusă de acasă.
        Aici se poate întreba bine ce a făcut acea masă de oameni timp de două zile pe acel munte. - La aceasta se poate răspunde imediat, că aceste mii de oameni de ambele sexe s-au lăsat învățați și inițiați în învățătura Mea, de Mine și de ucenicii Mei. Dar ciudat a fost faptul, că din aceste mii de oameni nu s-a găsit vreunul, care a luat partea fariseiilor și a cărturarilor. Chiar din contră, ei știau să povestească unele povești lăudabile, pe care ei le-au trăit la ocazii diferite cu cei din templu, dar pe lîngă aceasta, au făcut experiența amară și au jelit tare, că s-au apropiat de acești fanatici nevăzători.

172. Prezicerile Domnului despre viitorul învățăturii Sale.

        Printe acești oameni mulți se aflau și o grămadă de greci, care se mirau la cel mai înalt grad de această învățătură și unul dintre ei a spus: „Da, această învățătură se trage din fundamentul naturii! Nu există nimic pozitiv, nimic capricios, care să răsară din mintea unui om, ca el să fie un om al legii între milioanele de oameni, care trebuie să respecte legile sale, la sfîrșit s-ar afla cel mai bine dacă aceste legi ar fi respectate, ci această învățătură conține legi, pe care se bazează de la bun început viața omenească și prin aceasta este cel mai bine, să se mențină aceasta în cele mai bune și pure împrejurări pe veci. Aici nu se poate vedea vreun motiv propriu sau o voință de conducere, ci pentru fiecare este gîndită, adică pentru toți oamenii nenumărați! Într-adevăr, prin această învățătură, dacă ar fi recunoscută și ar fi respectată, ar trebui ca acest pămînt să devină un cer!
        Dar și acest ‘dar’ este mare, este nevoie de o cu totul altă generație!Gunoiul neschimbat de oameni trebuie stîrpit de pe acest pămînt, căci altfel în veci nu se va schimba în bine acest pămînt! Luxul și comoditatea au ajuns la o treaptă mult prea înaltă, cel puternic știe să profite din plin de omenirea săracă și slăbită; și din această cauză doar puțini oameni trăiesc în fericire și din această pricină nenumărați alți oameni trebuie să sufere! Și prin aceasta reiese, că săracul drac se îndoiește la sfîrșit de prezicerile lui Dumnezeu, cel puternic și bogat de atîta bunăstare și fericire uită de Dumnezeu și urmarea este, că la sfîrșit devin amîndoi proprietatea diavolului!
        Dar, Domnul și Învățătorul meu, învățătura Ta este adevărul cel mai pur dumnezeiesc, da, eu aș vrea chiar să spun: este de fapt în sine viața pură. Dar, din păcate, probabil că nu va fi adoptată de lumea mai înaltă neîncrezătoare în nimic, pentru că aceasta și-a dat deja o poziție pe acest pămînt pe drumul celor păgîni, că poate exista pămîntește o vreme îndelungată. Adam ar fi un vagabond sărăcăcios pe lîngă un Cezar Augustus sau pe lîngă un Lucullus și alți mii din aceștia. ‘Aceste lucruri se pot procura doar prin Zeus, Apolon și Mercur și așa mai departe; pe lîngă acești zei răsăriți din fantezia omenească, se poate trăi foarte bine! La ce mai este nevoie de adevăr, pentru ce este nevoie de dragoste, bunătate, răbdare și înțelepciune?’ Așa vor filozofi cei puternici și cei măreți ai pămîntului și învățătura Ta  prietenoasă o vor urmări la fiecare, care o adoptă, așa cum o oaie este urmărită de lupii înfometați.
        Cum va înțelege învățătura Ta prietenoasă și dumnezeiască acela, care are nevoie de sclavia apropiaților săi pentru a trăi în bunăstare? Da, Domnul și Învățătorul meu și adevăratul Mîntuitor al acestei omeniri sărace, du-te, înfăptuiește minuni, predică sclavia veșnică și arată poporului chinuit, că doar Cezar singur are dreptul, să trăiască pe acest pămînt și toate celelalte popoare, doar atît cît îi este pe plac lui Cezar! Mărturisește mai departe cu voce tare, că Cezar are dreptul de necontestat, să decidă asupra vieții și a morții fiecăruia, după capriciile sale să strîngă toate bunurile și comorile acestui pămînt, iar atunci ție ți se vor da haine regești și Tu vei merge peste tot în majestate și frumuseți!
        Dar pentru că învățătura Ta predică frăția în general și descrie prin fiecare om un copil al lui Dumnezeu, vei fi Tu, drag, pentru mine Învățător sfînt, împreună cu învățătura Ta urmărit peste toate măsurile posibile.“
        Spun Eu: „Prietene! Ceea ce tu ai grăit acum este din păcate adevărat; pe măreții păgîni îi va costa o bătălie crîncenă, pînă cînd învățătura Mea își va găsi la ei intrarea deplină! Dar cînd își va găsi intrarea o dată, atunci chiar acei Cezari și regi vor fi apostolii Mei cei mai vrednici! Ei înișiși vor distruge templele de idoli și în locul acestora vor construi casele Domnului, unde se vor întîlni toți frații și acolo îl vor cinsti pe unicul și singurul Dumnezeu și copiilor lor li se va preda învățătura în acele case ale lui Dumnezeu, pe care Eu o rostesc acum spre binele actual și veșnic al oamenilor.
        Dar acest lucru bineînțeles că nu se va întîmpla de pe azi pe mîine, ci după vremea și în timpul cel drept; deoarece mai întîi trebuie împrăștiată sămînța, ca aceasta să se dezvolte și, la sfîrșit, să aducă multe roade.
        Dar faptul că învățătura Mea, care nu va fi scutită niciodată de lumea în sine, care nu va muri niciodată, de tot felul de atacuri, acest lucru Eu îl știu deja cu o veșnicie înainte.
        Da, această învățătură cît se poate de blîndă, pe care Eu o rostesc acum, va fi motivul unor bătălii crîncene, dar nici acest lucru nu va fi ocolit; căci viața a reieșit dintr-o bătălie profundă în Dumnezeu și din această pricină rămîne și este o luptă permanentă și de aceea doar prin aceasta se poate menține! - Înțelegi tu aceasta?“
        Spune grecul: „Domnul și Învățătorul meu, pentru omeni ca noi acest lucru este prea profund! Acest lucru îl înțelegi poate Tu cu elevii Tăi; dar pentru mine este ceva de neconceput, este mult prea adînc!“
        Spun Eu: „Da, da, de această părere sunt și Eu; dar totuși este și va rămîne pe veci așa cum Eu ți-am prezis acum!“
        Chiar și toți ceilalți oameni prezenți din popor au fost mirați la aceste cuvinte ale Mele și mai mulți au făcut observația, spunînd: „Bătrînul nostru, grecul cel înțelept, care provine din Patmos, a vorbit cît se poate de inteligent; dar s-a putut observa foarte limpede, că din acest om a vorbit doar un om. Dar atunci cînd vorbește acest Învățător și bărbat destul de tînăr, atunci așa se pare, de parcă nu el, ci chiar Dumnezeu vorbește din el; și fiecare cuvînt rostit de gura sa ajunge în inimă și o înveselește pe aceasta, așa cum înveselește și un vin bătrîn.“ - Astfel de remărci au mai fost rostite de multe ori, dar mai ales în cea de-a trei-a zi, cînd poporul s-a inițiat din ce în ce mai mult în învățătura Mea.

173. Săturarea minunată a celor patru mii
Ev. Matei. 15, 32-39.

        Se mai poate menționa aici, că poporul plin de bucurie și mirare din pricina bunătății și a învățăturilor Mele, a uitat, că nu mai are nimic de mîncare și de băut. Dar, spre seară, s-a anunțat totuși foamea și ei au început să se întrebe reciproc, dacă n-ar mai avea nici unul vreo provizie. Dar întrebările au fost în zadar; căci toți cei prezenți și-au mîncat mîncarea pînă la ultima fîrmitură deja cu o zi înainte.
        Cînd Eu am observat acest lucru mult prea bine, am chemat Eu ucenicii și le-am spus aceste cuvinte: „Ascultați! Imi pare rău de acest popor; căci deja de trei zile este în preajma Mea și acum nu mai au nimic de mîncare. Eu însă nu doresc ca ei să plece flămînzi de la Mine și să se prăpădească în drumul lor spre casă; (Matei 15, 32) căci unii dintre ei au venit de departe. Dați-le să mănînce!“
        Spun ucenicii: „Doamne, Tu știi doar că proviziile noastre au scăzut! Doamne, aici este deșert, de unde vom lua noi pîine, pentru a sătura acest popor?“ (Matei 15,33)
        După aceasta am spus Eu ucenicilor Mei: „Cîte pîini mai aveți voi în proviziile voastre?“
        Și ucenicii au răspuns: „șapte pîini și mai mulți peștișori, care încă mai sunt buni.“ (Matei 15, 34)
        Atunci am spus Eu ucenicilor: „Aduceți pîinea și peștii aici!“
        Și ucenicii au mers și au adus pîinea și peștii. Eu însă le-am binecuvîntat pe ambele, pîinea și peștii. După aceasta am poruncit Eu, ca poporul să se așeze pe pămînt. (Matei 15,35) După ce s-a așezat poporul, am luat Eu pîinea și peștii, i-am mulțumit Tatălui, care locuia în inima Mea din belșug, pentru binecuvîntare, am rupt după aceasta ambele în bucăți și le-am dat ucenicilor, iar aceștia au împărțit poporului. (Matei 15, 36) și iată, toți au mîncat pe săturate și după necesitățile stomacului lor și s-au săturat într-adevăr. Nu au putut însă mînca mai mult și au rămas așa de multe resturi, că cu acestea s-au mai umplut incă zece coșuri mari. (Matei 15, 37) Aceia însă, care au fost săturați, erau patru mii de bărbați și încă pe atîtea femei și copii, care nu se mai pun la socoteală. (Matei 15, 38)
        Dar după ce poporul a fost sătul, le-am poruncit Eu tuturora ca aceștia să se întoarcă din nou acasă. Și poporul s-a ridicat de indată, deoarece ziua se inclina deja spre seară; cu mic și mare, bătrînii și tinerii mi-au mulțumit și așa au plecat spre casă.
                 După ce a trecut jumătate de oră și poporul a plecat, iar în afară de Mine și de ucenici nu se mai afla nimeni pe vîrful muntelui, ne-am pregătit și am coborît spre malul  mării, unde aștepta o corabie pentru transport. Noi toți am fost bineprimiți pe această corabie. Dar cînd oamenii de pe vas M-au recunoscut, s-au aplecat aceștia adînc în fața Mea; căci ei Mă cunoșteau din Cana Galileii. Din această pricină ei nu au cerut plata transportului de la Mine, ci M-au rugat pentru ca Eu să le binecuvîntez noua lor meserie.
        Și Eu am vorbit către pescari: „Dacă nu înconjurați prea mult, atunci îndreptați corabia la granița din Magdala, unde am cíteva lucruri de rezolvat!“ - și pescarii i-au dat drumul corabiei și imediat a început să bată un vînt favorabil care a dus corabia în scurt timp pîna la granița regiunii Magdala.(Matei 15, 39)
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 174-180
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 21:55 View PostDownload Post

Iisus în regiunea  Cezarea lui Filip.
Ev. Matei. Cap.16


174. Fariseii și saducheii îl ispitesc pe Domnul.
Ev. Matei. 16, 1-12.

        La graniță se afla însă un mare han, unde se aflau mulți oameni de toate felurile și soiurile - evrei, greci, romani, egipteni, samariteni, saduchei, eseeni și chiar și mai mulți farisei și cărturari - și cînd Eu și ucenicii Mei am ajuns acolo, bineînțeles că mai ales fariseii și cărturarii erau interesați de faptul, că cine eram  Eu și ucenicii Mei. Dar, în seara aceasta, nu a aflat nimeni cine eram noi.
        Dar în acest loc se afla o fată, care se aflase mai devreme cu mai mulți oameni din această regiune, pe acel munte și ea a fost vindecată de exemele ei. Această fată M-a recunoscut, a căzut în fața Mea în genunchi și Mi-a mulțumit din nou pentru vindecarea ei miraculoasă. Acest lucru  a fost văzut de mai mulți farisei și ei au inceput să bănuiască, că Eu eram acel Iisus vestit din Nazaret.
        În seara sosirii Mele ne-au lăsat în pace, pe Mine și ucenicii Mei; dar ei au vorbit cu saducheii întreaga noapte, cum să Mă prindă cu cuvintele și cu faptele în ziua următoare, care era chiar o zi de după sabat.
        Cînd de dimineață mîncam Eu și ucenicii Mei în liniște micul dejun și în același timp le spuneam că aici nu vor fi prea multe de făcut, au ieșit fariseii și saducheii din casă, au venit cu nerușinare și plini de îngîmfare la Mine și au început să Mă ispitească sub chipurile prietenoase și au lăudat chiar multe fapte, pe care Eu le-am desăvîrșit, pentru ca Eu să pot să-mi dau frîu liber gurii, - dar la acest lucru ei s-au înșelat amarnic. Un saducheu a spus chiar: „Invățătorule, iată, noi am fi înclinați, să te urmăm și să devenim ucenicii tăi, dacă tu ca, copil și fiu al lui Dumnezeu, cum deja mulți oameni te numesc, ne-ai da din această pricină un semn din ceruri! (Matei 16, 1) Infăptuiește în fața ochilor noștri un miracol și tu ne vei putea numi pe noi ai tăi!“
        Dar cînd Eu m-am uitat în inimile lor, nu am văzut nimic altceva decît cea mai înaltă răutate; fiecare cuvînt, care îl rosteau, era o minciună fină și Eu am răspuns de aceea așa acestor întrebări și cereri: „Seara voi spuneți: ‘Oh, mîine va fi vremea frumoasă; căci soarele este roșu!’ (Matei 16, 2) și dimineața voi spuneți: ‘Oh, astăzi va fi vremea urîtă; căci soarele este roșu nelimpede!’ O voi mincinoșilor! Păreri proprii puteți să aveți la imaginea cerului; de ce atunci nu și marile semne ale acestor timpuri în sfera vieții spirituale a oamenilor? (Matei 16, 3) Dacă voi ați auzit lucruri atît de extraordinare și voi spuneți că înțelegeți scriptura, nu trebuie ca voi să observați, că prin Mine s-a întîmplat totul, ce au spus profeții?! Chipurile voastre le puteți preschimba în miere și lapte, dar inimile voastre sunt pline de mînie, pline de ură, adulter și răutate!“          
        La aceste cuvinte se întorc ispititorii loviți și nu mai au curajul să-Mi adreseze încă mai un cuvînt; căci tot poporul ce s-a adunat în jurul Meu, și-a întors privirile întrebătoare spre ei, iar lor nu li s-a părut înțelept, să mai înceapă cu Mine o altă discuție.
        Dar după ce ispititorii au plecat, M-a lăudat poporul, că Eu le-am așezat adevărul gol goluț acestor derbedei sub nas.
        Eu însă nu m-am întors spre popor, care, în fond, nu făcea parte chiar din cele mai bune, ci am vorbit în treacăt spre ucenici: „Aceste specii rele și groaznice caută un semn de la Mine, dar ei nu vor primi altul decît același care ia fost dat profetului Iona!“ (Matei 16, 4) După aceasta am plecat Eu împreună cu ucenicii și i-am lăsat acolo cît și pe popor, dar mai mult pe acei ispititori, am urcat în vasul care ne aștepta încă și am ordonat ca acesta să se întoarcă înapoi acolo de unde a plecat cu o seară în urmă.
        Dar cînd în amiaza mare am trecut pe cealaltă parte printre tot felul de discuții despre locuri și despre oameni, unde noi am fost bineprimiți și cînd ne-am aflat din nou la poalele acelui munte, pe vîrful căruia cu șapte pîini și cu mai mulți pești s-au săturat patru mii de oameni, de abia atunci și-au amintit ucenicii, că au uitat la granița cu Magdala, să cumpere pîine; (Matei 16,5) căci deja era tîrziu amiaza și foamea îi mîna tare. Prin urmare au decis unii dintre ei, să procure pîine de undeva din această regiune sau chiar să se întoarcă în Magdala, pentru că de aici se putea parcurge drumul cu corabia într-o oră, dacă vîntul era bun.
        Dar cînd ucenicii M-au întrebat spre a primi sfaturi, le-am spus Eu lor: „Faceți ce vreți! Dar aveți grijă și feriți-vă de aluatul fariseiilor și a saducheiilor!“ (Matei 16, 6) - Cînd au auzit aceste cuvinte ucenicii de la Mine, s-au gîndit în secret așa: „Aha, acum mai este încă ceva! Este o dojană ușoară, din pricina faptului că nu am luat pîine cu noi!“ (Matei 16,7)
        Dar pentru că am observat aceste gînduri înfricoșate la ei de îndată, le-am vorbit Eu aceste cuvinte: „Oh, voi neîncrezătorilor! Ce vă frămîntă pe voi că nu ați luat pîine?! (Matei 16, 8) Nu înțelegeți voi încă? Nu vă mai aduceți aminte de cele cinci pîini care au fost împărțite la călătoria din Ghenizaret și cîte pîini au mai rămas acolo?! (Matei 16,9 ) Nici la cele șapte pîini de ieri care au ajuns pentru patru mii de oameni, nesocotind femeiile și copiii și nici așa nu vă aduceți aminte cîte coșuri au mai rămas?! (Matei 16, 10) Cum puteți voi să nu înțelegeți că nu m-am referit la pîinea pe care voi nu ați luat-o, atunci cînd Eu v-am spus: ‘Feriți-vă de aluatul fariseiilor și al saducheiilor!’ (Matei 16, 11) - prin care se poate înțelege învățătura greșită a acestor oameni, cu tot felul de metode dulci și aparent credincioase, cu garanții serioase și vestiri minunate, răspîndesc ei aceasta în popor și în secret se prăpădesc de rîs atunci cînd ei pescuiesc multe suflete proaste și sărăcăcioase.
 Cine predică mai mult nemurirea sufletului omenesc decît saducheii, cine vorbește de Edenul veșnic și de eternul chin al iadului, - și ca persoane nu cred nici o iotă din ceea ce spun și sunt cei mai mari păcătoși! Înțelegeți voi acum ce am vrut Eu să spun prin cuvîntul ‘aluat’?“ - Doar după această explicație au înțeles ucenicii, că nu am spus, ca ei să se ferească de aluatul de pîine, ci ca ei să se ferească de învățătura rea a fariseiilor și a saducheiilor. (Matei 16, 12) - Noi însă am rămas în noaptea aceasta în corabie, în care s-a aflat pentru nevoile noastre pîine și cîțiva pești.
        În ziua următoare am trimis Eu cîțiva ucenici spre Cezarea lui Filip, tot o cetate mică în regiunea de stăpînire greco - galileană, stituată mai departe de marea galileană. Ei trebuiau să se intereseze primii, ce părere aveau oamenii din această regiune despre Mine și dacă acești oameni de aici au auzit cel puțin ceva despre Mine și faptele Mele.
        Și mai mulți ucenici, care cunoșteau bine această regiune, au mers după micul dejun repede în regiunea menționată mai sus și s-au interesat cu hărnicie, ce părere aveau oamenii aceia despre Mine și cît și ce au auzit aceștia despre Mine. Ucenicii trimiși înainte s-au mirat suficient de mult, cînd au auzit, că în această regiune, în care Eu nu am mai fost niciodată, era binecunoscut numele Meu și fiecare om știa să povestească foarte multe lucruri despre Mine. Căci ucenicii s-au comportat așa de parcă ei M-ar cunoaște doar din auzite și prin aceasta cei care au fost întrebați, aveau un mai mare spațiu de joacă prin care ei puteau să povestească o grămadă de lucruri.
        Că a fost vorba la unele povestiri de niște exagerări colosale, este ușor de imaginat; așa s-a aflat una printre acestea, care ucenicii i-au interzis povestitorului să mai rostească vreun cuvînt în privința aceasta. Această povestire nu consta în nimic mai mult, decît că Eu puteam să cresc mare, cît un uriaș și în același timp puteam să devin atît de mic ca și cel mai mic pitic; mai era și faptul că Eu puteam deveni foarte bătrîn și imediat din nou tînăr. Se spune că am fost chiar și văzut, ca fiind o femeie desăvîrșită. Da, unii dintre ei știau chiar mai multe; căci ei au auzit, că cu mare ușurință Eu îmi puteam schimba înfățișarea în orice fel de animal doream. -
        Că au interzis aceste povestiri ucenicii, poate înțelege fiecare om îndeajuns de mult; dar cum a  fost posibil, ca astfel de absurdități și altele ca acestea să apară chiar și în acele locuri, unde Eu am învățat și am vindecat, este ceva, ce și pînă în ziua de astăzi este un mister pentru unii îngeri ai cerului înalt. De acolo datează și încurcătura a celor cincizeci de Evanghelii, care la prima întrunire bisericească de la răsărit au fost excluse, ceea ce este chiar foarte bine; căci, în fond, sunt autentice doar Evangheliile lui Ioan și ale lui Matei și povestea apostolilor, scrisorile și relevația lui Ioan. Cele două Evanghelii, a lui Marcu și a lui Luca, au și acestea valoarea lor sfîntă, cu toate că se distanțează în unele fapte de Evanghelia lui Matei. - și pentru că știm acum aceasta, călătorim noi mai departe spre drumul evanghelic.

175. Domnul într-o colibă săracă din Cezarea lui Filip.

        În vreme ce ucenicii trimiși în față se ocupau de cunoașterea regiunii și a oamenilor din împrejurul Cezareii lui Filip, am rămas Eu pînă spre seară pe locul liber de lîngă munte; dar cu cîteva ore înaintea apusului am părăsit Eu împreună cu ceilți ucenici acel loc, am ajuns spre seară în apropiere de Cezarea lui Filip (Matei 16, 13) și i-am găsit pe ucenicii, care au mers înaintea Mea, într-o colibă sărăcăcioasă, a cărei locuitori cît se poate de simpli erau ocupați, să le pregătească cina ucenicilor obosiți și flămînzi.
        Stăpînii casei au întrebat de îndată pe ucenici cine eram noi și aceștia le-au divulgat fără prea multe rețineri, că Eu eram tot acel Iisus, despre care ei au vorbit unele lucruri mai înainte.
        Cînd stăpînul casei a auzit una ca aceasta, a lăsat de a dreptul tot lucrul din mînă și a picat în fața Mea în genunchi, spunînd aceste cuvinte: „Ce lucru bun am înfăptuit eu sărac și păcătos om, deoarece mi se arată atîta milostivire? O, Tu bărbat sfînt din ceruri, care ai fost trimis la noi, păcătoșii acestui pămînt! Cum te-aș putea lăuda și slăvi eu, ca fiind un om sărac și simplu? Ce aș putea eu să fac ca să-ți fie pe plac?“
        Spun Eu: „Drag prieten, ridică-te și uită-te, ca și noi să primim o cină, constînd din pîine, pește și puțin vin; după aceea, îngrijește-te de un culcuș bun și prin aceasta tu ai făcut deja tot ceea ce îmi doresc Eu de la tine!“
        Aici se ridică de îndată săracul stăpîn al casei și spune cu un chip puțin întristat: „Dragule Învățător, ce am eu, îți dau, deoarece casei mele i s-a dovedit o astfel de onoare; căci eu știu, că Tu ești un Fiu al lui David și pe lîngă aceasta un mare profet. Pîine și pești am eu în cămară pentru astăzi și mîine, dar cu vinul nu stăm prea bine, nu numai noi, ci toți din întreaga regiune; nici în cetatea apropiată Cezarea lui Filip nu prea este vin. Suc de mure și de zmeură am eu înr-adevăr, dar este puțin învechit și din această pricină puțin cam acru; noi îl bem cu apă și cu puțină miere împotriva setei. Dar cîteva oale pline de lapte acru de capră am; dacă dorești ceva din acestea, atunci aș aduce eu imediat cîte ceva aici. Cu pîine este într-adevăr o mîncare delicioasă!“
        Spun Eu: „Atunci adu aici, ceea ce ai!Dar Eu văd, că ai mai multe damigene de vin în casa ta; dacă tu nu cultivi niciodată via, la ce bun damigenele?“  
        Spune posesorul sărac al barăcii: „Da, da, damigene am eu într-adevăr, pentru că eu am meseria aceasta; dar niciodată nu s-a aflat vreodată în acestea o picătură de vin! Eu am aproape cincizeci pentru tîrgul următor din oraș și o bucată o vînd pentru un ban bun.“
        Spun Eu: „Du-te și ia damigenele și umplele pe toate cu apă!“
        Întreabă săracul bărbat din colibă: „Bun Învățător, la ce bun să fac aceasta?!
        Spun Eu: „Prietene, nu întreba, ci ceea ce Eu îți spun, tu înfăptuiește, căci atunci vei fi fericit în această viața și pe vecie!“
        La aceste cuvinte, bărbatul sărac din baracă și-a strigat imediat femeia și cei opt copii ai săi deja maturi, din care șase erau fiice și doi fii și cu toții au mers să umple la fîntînă cele cinzeci de damigene. Cînd toate au fost pline, a venit și M-a întrebat el, ce să facă mai departe cu acestea.
        Atunci am vorbit Eu așa spre el: „Du-le pe toate în grota răcoroasă din piatră, care se află lipită de partea din spate a barăcii tale!“
        Săracul om din acea căsuță, care în acea grotă ținea paiele, le-a împrăștiat pe pămînt și a așezat damigenele pline de apă într-o ordine bună pe paie și cînd a terminat acest lucru, a venit din nou la Mine și a vorbit: „Domnul și Învățătorul meu, totul este aranjat, așa cum tu ai poruncit! Mai trebuie făcut și altceva?“
        Spun Eu: „Acum totul este pus în cea mai bună ordine. Du-te acum și ia cele mai bune cupe ale tale din piatră și umplele din una dintre acele damigeni, din care tu dorești, dar gustă din cupa umplută, ce gust are; să aduci după aceea totul aici și să ne spui, ce gust are apa pregătită astfel!“
        Săracul merge imediat, ia douăsprăzece cupe și le umple pe toate. În timp ce le umplea pe acestea l-a înțepat în nas mirosul extraordinar de vin și cînd el gustă conținutul lichid, nu mai știa ce să facă de atîta mirare și a spus aceste cuvinte către unul din copiii săi care îl ajuta: „Ascultați, acest lucru nu poate fi înțeles de mintea mea omenească! Apa, cu care am umplut damigenele și din care am umplut acum aceste cupe, a devenit un vin bun și cît se poate de nobil! Gustă și convinge-te!“
        Copiii au gustat și nu s-au putut mira suficient de mult de acest miracol; și cel mai bătrîn fiu a spus: „Tată, tu știi, că eu mă descurc cu scrisul. Eu cunosc toți profeții și toate faptele lor; dar o astfel de faptă nu a săvîrșit niciodată vreunul! Acest om ciudat trebuie să fie evident mai mult decît un profet oarecare!“
        Spun și fiicele: „Da, da tată, așa ni se pare și nouă! Pînă la urma urmei este chiar Ilie, care se zice că se va mai întoarce încă o dată pe pămînt, pentru a-i pregăti pe oamenii pămîntului la venirea lui Mesia! Sau poate chiar El este marele Mesia?“
         Spune tatăl: „Cît și una cît și cealaltă sunt posibile! Hm, hm, dar cît de neaștept și dintr-o dată s-a întîmplat acest lucru!“
        În vreme ce săracul om vorbea simulînd, vine repede femeia sa și spune, aproape fără aer din cauza fericirii: „Veniți, veniți și vedeți ce s-a întîmplat în casa noastră! Cămara noastră este plină de tot felul de mîncăruri bune și cu cea mai bună pîine! Acest lucru nu l-a putut înfăptui nimeni, în afară de marele Învățător, care înainte cu o oră a venit în căsuța noastră umilă și a cerut de la noi ca sa-i dăm un culcuș și o cină!“
        Spune bărbatul: „Acest lucru este de necontestat! Dar cum? Cine ne poate spune mai multe despre aceasta? Ce este el? Cine este el? Dacă spunem noi: ‘El este un profet!’ atunci este evident că noi spunem prea puțin. Dacă spunem noi: ‘El este un Dumnezeu!’ atunci probabil că noi rostim prea multe lucruri; căci Dumnezeu este doar un Duh; acesta are însă carne, sînge și oase și la sfîrșit se poate pune întrebarea, dacă el nu este cumva un Zeus sau un Apolon grec. Dar acum să ducem plini de umilință, dragoste și mulțumire acest vin afară și pîinea și peștii și tot  ce avem noi și se poate mînca; deoarece această facere de bine este nemărginit de mare!“
        Acum vine săracul bărbat cu cupele pline și femeia și copiii săi aduc pîinea, peștii și alte lucruri comestibile. Și bărbatul se închină adînc în fața Mea și spune cu o voce plăcută și umilă: „O Domnule și Învățătorule! Cine ești tu totuși, că poți înfăptui astfel de lucruri doar prin puterea voinței? Eu tremur de respectul cel mai înalt în fața ta! Un om ca noi, tu nu poți fi; dar ce și cine ești tu prin urmare, ca noi să te putem lăuda după măsura care ți se cuvine?“
        Spun Eu: „Iată, dragul Meu prieten, Eu vreau să-ți spun ceva și din aceasta tu singur vei putea trage concluzia cea dreaptă! Dimineața, dacă tu vei observa, că la răsărit va fi din ce în ce mai luminat și cerul se va roși treptat, atunci tu spui cuvintele: ‘Soarele va răsări de îndată!’ Dar se face mai luminat la răsărit, cînd luna se apropie de acesta; dar luminii mate nu-i urmează roșeața dimineții și atunci cînd luna plină se arată pe cer și cu lumina sa pe jumătate luminează pămîntul, nu se deschide totuși nici o floare, pentru ca aceasta să absoarbă lumina mată și fără viață!
        Masagerii înconjurați deja puternic de lumină, care vestesc răsăritul apropiat al soarelui și care de fapt sunt acei norișori luminați, sunt cu mult mai puternici decît luna plină; dar dacă nu ar urma după acești mesageri soarele, atunci ar arăta întreg pămîntul așa cum arată în partea de miază noapte a pămîntului, unde nouă luni pline nu poate acoperi pămîntul o rază de soare. Și iată, așa se întîmplă și în lumea veșnică a spiritului, prin care a fost și există materialul.
        Apar tot felul de învățători și profeți și îi învață pe oameni așa și așa; ici și colo mai este un strop de adevăr, dar lîngă acel strop există alte mii de miciuni și lîngă acel strop de adevăr își dau și acestea imaginea, de parcă ar fi adevărul deplin. Și uite, toți învățătorii, profeții și învățăturile lor se aseamănă cu raza lunii, care își schimbă tot timpul strălucirea și de multe ori atunci cînd pe timp de noapte lumina sa este necesară, nici măcar nu strălucește.
        Dar, pe lîngă învățătorii și profeții falși, sunt și unii adevărați, din gura, inima și ochii cărora strălucește lumina lui Dumnezeu. Aceștia se aseamănă cu acei norișori înconjurați de strălucire, care vestesc răsăritul apropiat al soarelui; dar dacă ar rămîne doar la aceasta, la acei norișori strălucitori, adică la acei adevărați și drepți profeți, ar arăta cu timpul în inima oamenilor exact așa, cum arată în partea de nord a pămîntului, adică înghețat, rece și tot ce este, este mort. Dar adevărații norișori luminați, care merg înaintea soarelui și după aceasta răsare și la prima sa rază de soare, pe care o întinde pe munții încă gri și pe culoarele pămîntului, se trezește totul, plin de bucurie și viață: păsările ciripesc mamei luminii și a căldurii Psalmi curați, muștele și bondarii se ridică în aerul străpuns de lumină și zumzăiesc plini de fericire înaintea zilei și florile cîmpiilor își ridică capetele minunat împodobite și își  deschid gura bogată în balsamuri, pentru a sufla celui care încălzește lumea cel mai extraordinar miros înainte.
        Dar din această pildă cît se poate de adevărată, poți afla tu cu ușurință, pentru ca tu să fii în înțelegere limpede, deoarece este nevoie să mă pui pe Mine într-un loc în inima ta, care este demn de Mine! Nici lumina stelelor și nici strălucirea aurită de răsărit a norișorilor nu este în stare să desfacă frînghiile acestui pămînt material, pentru a-l chema în libertatea independentă; acest lucru înfăptuiește doar soarele.
        Dar cine poate fi Acela între oameni, de vocea și de voința Căruia ascultă toate spiritele prinse în materie și se subjugă în tot ce El dorește, - și El este Acela, despre Care toți profeții au vorbit de venirea Sa?“
        Aici rămîne săracul bărbat pe gînduri și merge încet cu ai săi în baracă, pentru ca nu cumva să ne jeneze la cină.

176. Mărturia ucenicilor despre Hristos.

         Noi am mîncat cina și familia omului din baracă ne-a pregătit un culcuș cît se putea de bun. Dar, în casă, a vorbit el către femeia sa și copiii săi: „Ascultați! Cu cea mai mare certitudine, acesta este vestitul Mesia! Adică Însuși Iehova în carne și oase, soarele din vecie a lumii spirituale, Căruia toți profeții i-au mers înainte ca niște norișori umpluți de lumina dumnezeiască! Da, da, acum știu bine, cum stau lucrurile; dar ce să facem acum?! Aproape că nu mai am curajul să vorbesc vreun cuvînt spre El, Celui mai sfînt și etern, căruia îi slujesc nenumărați îngeri, bineînțeles nevăzuți de noi, care în fiecare clipă primesc de la El porunci noi și pe acestea le duc cu rapiditatea gîndului spre stele și la toate celelalte capete ale lumii! Și Acesta rămîne în noaptea aceasta în căsuța noastră sărăcăcioasă, căruia toate cerurile veșnice și edenurile îi ascultă poruncile!
        Oh, bucurați-vă și pe lîngă aceasta minunați-vă tremurînd; căci El va rămîne la noi în această noapte! Și această milă înaltă nu merită întreaga lume, dar să nu mai vorbim de căsuța noastră cea mică, și, pe lîngă aceasta, noi, care suntem plini de păcate!“
        Dar în vreme ce omul din baracă discuta aceasta cu familia sa, în timp ce ei pregăteau culcușul pentru noi, i-Am întrebat Eu pe ucenici, adică pe aceia, pe care Eu i-am trimis înainte, spunîndu-le: „Cine, spun oamenii din această regiune, că aș fi Eu?“ (Matei 16, 13)
        Răspund la aceasta ucenicii care au fost întrebați: „Nenumărați spun că Tu ești într-adevăr, Ioan Botezătorul, care a înviat din morți. Iar alții cred și spun, că Tu ești Ilie, despre care este scris, că va veni din nou pe pămînt, pentru a-L anunța pe Mesia cel mare și care le va striga oamenilor, ca aceștia să se căiască și să se întoarcă spre Dumnezeu. Alții însă cred, că Tu ești profetul Ieremia, despre care încă există un mit în popor, că acesta va veni înaintea lui Mesia din ceruri. Ei mai spun, că Tu mai poți fii unul dintre ceillalți profeți (Matei 16, 14); căci înaintea venirii lui Mesia, îi vor păși înainte toți profeții! - Acestea sunt legendele principale despre Tine; dar mai există altele mulțimi, pe care le-am auzit de la oameni și după ce ei le-au povestit, noi le-am interzis strict să mai rostească vreun cuvînt și i-am învățat lucruri mai bune. Dar mai mulți cred, că tu ești Zeus-ul captivat al grecilor.“
        Spun Eu: „Deci bine, voi Mi-ați spus ceea ce ați auzit; dar acum vreau Eu să aud din gura voastră, cine credeți voi că de fapt sunt Eu. Eu nu vă întreb din pricina faptului că doresc să fiu superior vouă, ci doar cu mare seriozitate; căci Eu am obsrvat la unele ocazii, că sentimentele voastre despre fapele Mele se ating atunci de ce este lumesc, că voi prin urmare vă faceți imediat o altă părere despre Mine în inimile voastre și nu Mă priviți întru totul, așa cum ar trebui să fiu privit, atunci cînd Eu înfăptuiesc un miracol! De aceea spuneți-Mi o dată deschis, cine credeți că sunt Eu, care este părerea și conștiința voastră limpede și în realitate!“ (Matei 16, 15)
        Aici rămîn pe gînduri toți ucenicii și nu știau, în afară de Simon Iuda, ce să-Mi răspundă la această întrebare. - Iuda Iscarioteanul a vorbit spre Toma: „Acum vorbește! Tu ești doar întotdeaauna deștept și înțelept! Ar trebui să fie pentru tine o mică glumă, ca să găsești un răspuns valabil la întrebarea Învățătorului!“
        Spune Toma: „Vorbește tu, dacă ești așa de înțelept! Pentru mine este Acela, care se dă în fața noastră de mult timp! El nu spune niciodată altceva despre El doar: ‘Eu sunt un Fiu al omului și Dumnezeu este Tatăl Meu, cît și al vostru!’ Dacă aceasta este mărturia Sa, ce altă mărturie putem noi să dăm în adevăratul sens al dreptății din noi înșine? El înfăptuiește bineînțeles lucruri, care de la Moise și alți profeți nu a desăvîrșit vreodată un om. Doar dacă privim noi aceasta în lumina cea dreaptă, atunci noi vom găsi, că este totuși Duhul lui Dumnezeu, prin care acesta înfăptuiește printr-un om ales și pur! Dar Duhului lui Dumnezeu îi va fi tot una, dacă printr-un om ales mișcă sau distruge munții, sau dacă le lasă un cuvînt mic rostit de profeți, ca acesta să se înfăptuiască!“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Tu crezi că El este doar un profet?“
        Spune Toma: „Da, sigur și El este cel mai înalt, care a fost vreodată purtat de acest pămînt, - care de fapt nu este lucrare Sa, ci este lucrarea lui Dumnezeu! Căci doar Dumnezeu singur, poate trezi un om ca acesta să devină profet, așa cum a făcut cu Samuel, care încă a fost un copil și cum El, adică doar Dumnezeu, l-a schimbat pe măgarul aparentului profet Bileam într-un adevărat profet și prin măgar l-a schimbat și pe acel Bileam. Dacă aceasta înțelegem noi bine și mărturia, care Iisus Însuși și-o dă, adică, că el este doar un Fiu al omului, cu toate că puterea dumnezeiască, care se află în el în abundență, există și se exclamă ca fiind din cînd în cînd Eu-l dumnezeiesc, atunci, după părerea mea, noi nu putem să-i dăm altă mărturie, decît ceea ce el crede că este! Prin urmare, este un fiu dumnezeiesc exemplar, așa cum suntem și noi, chiar dacă nu în gradul ridicat cum este el.“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Dar vorbele acelea din care se înțelege că mulți îl cred că el este vestitul Mesia și romanii și grecii mai buni îl văd ca pe singurul și atotputernicul Dumnezeu?!“
        Spune Toma: „Aceștia au și ei dreptatea lor; căci puterea lui Dumnezeu, care se află în El, este doar singurul și adevăratul Mesia și fără multe alte cuvinte este chiar Iehova Însuși.“
        Cu această explicație se mulțumește și Iuda Iscarioteanul și Eu, cu toate că am auzit aceste cuvinte, nu am spus nici un cuvînt la toate acestea.
        Petru a observat însă tăcerea Mea, s-a ridicat în picioare și a spus: „Doamne, eu observ și între frați, că există păreri didferite despre Tine! Dă-mi din această pricină voie, ca Eu să rostesc limpede și pe înțelesul tuturor mărturia mea despre Tine!“
        Spun Eu: „Fă aceasta! Cum sună prin urmare cuvintele tale?“
        Spune Petru, respectiv, Simon Iuda: „Din adîncurile inimii mele eu recunosc cu vocea tare în fața lumii: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!“ (Matei 16, 16)
        Spun Eu către Petru: „Fericit ești tu, Simone, fiul lui Iona; nu carnea și sîngele tău ți-a relevat aceasta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri! (Matei 16, 17)
        Dar Eu îți spun acum pentru totdeauna: Tu ești Petru, o stîncă; pe această stîncă Eu Imi voi zidi biserica și porțile iadului nu o vor birui! (Matei 16, 18) și Eu vreau să-ți dăruiesc cheile din împărăția cerurilor! Tot ce tu vei lega pe acest pămînt, va fi legat și în ceruri și tot ceea ce vei dezlega pe pămînt, va fi dezlegat și în împărăția cerurilor!“ (Matei 16, 19)
        Dar Petru a spus: „Doamne, eu îți mulțumesc pentru această milă înaltă, cu toate că eu nu mă simt demn pentru aceasta, deoarece am fost și încă mai sunt un păcătos mare; dar ce are de-a face cu legatul și cu dezlegatul, recunosc deschis, că eu nu înțeleg și nu știu, cum să pricep aceasta. Tu ai putea să-mi limpezești puțin aceste lucruri, dacă ai dori Tu aceasta!“
        Spun Eu: „La timpul potrivit, totul îți va fi foarte limpede; dar pentru moment vă interzic cu strictețe, ca înainte de vreme să nu spuneți cuiva, că Eu sunt Iisus, adevăratul Hristos!“ (Matei 16, 20)
        După această discuție importantă, întreabă Matei, scribul, dacă el ar putea să scrie acestea.
        Spun Eu: „Miracolul de aici tu nu-l vei însemna și nu trebuie să amintești de discuția între Toma și Iuda Iscarioteanul; dar vei scrie ce este mai important și ce am vorbit Eu acum cu Petru. Scrie tu tot timpul așa, cum Eu îți voi așeza cuvintele în inimă și atunci totul va fi bine și adevărat!“ - Cu aceste cuvinte a fost și scribul împăcat și a mers în scurt timp să se odihnească; noi însă am rămas la masă pînă la miezul nopții și oamenii casei au venit și ne-au ținut companie, care a fost una cît se poate de plăcută.
       
177. Posesorul barăcii Marcus povestește grozăviile templului.

        Omul din baracă, pe numele lui Marcus, a știut să ne povestească foarte multe lucruri despre farsei și cărturari. Printre altele a vorbit el despre cruzimea celor din templu și cum aceștia deveneau pe loc dușmanii de moarte, dacă bănuiau doar în unul sau altul vreo arteră profetică! Se mai spunea că astfel de oameni erau uciși în secret! Ei erau învitați cu prietenie, primeau o onoare după cealaltă și din prietenie pură li se strîngeau mîinile. Dar dacă ajungeau în odăile din spate ale templului, atunci pentru aceștia se termina lumea aceasta; căci nici unul nu mai zărea lumina zilei! Este, vorbește mai departe Marcus, de neînțeles, cum putea Dumnezeu să privească asemenea grozăvii. În Sodoma și Gomora a fost rău, dar în comparație cu aceasta, cum stau lucrurile acum în Ierusalim, a fost Sodoma și Gomora, ca și o picătura în comparație cu marea întreagă; și, totuși, Dumnezeu a distrus aceste cetați cu foc din ceruri, cu toate că Avraam s-a rugat de mai multe ori să nu facă aceasta! Dar acum la masa aceasta de grozăvii de toate felurile, care sunt înfăptuite în Ierusalim zi de zi, se comportă Dumnezeu, Domnul, de parcă nu ar știi nimic și nu se mai îngrijește deloc de omenirea întreagă! Ce motive ar putea avea toate acestea?!
        La această întrebare cît se poate de bună răspund Eu cu aceste cuvinte: „Prietene, Dumnezeu știe tot ce se întîmplă aici! El cunoaște toate grozăviile fără număr ale fariseilor și ale cărturarilor; dar de aceea am venit doară Eu în lume, ca aceste specii de vipere să umple măsura prin Mine a grozăviilor lor; și cînd aceasta se va întîmpla, atunci vai de aceste specii!“
        Spune Marcus: „Da, Doamne, Învățător și prietenos binefăcător al oamenilor! Chiar dacă Tu ai puterea, cu o suflare să sufli o mie de oameni într-o altă lume, ești totuși de compătimit, dacă ți-ar veni vreodată idea, să te lași văzut în Ierusalim și să înfăptuiești acolo minuni! Eu îți sunt ție un om cît se poate de modest, dar înțeleg totuși cîte ceva, de care nici un fariseu nu ar visa vreodată; dar eu sunt pe lîngă aceasta atît de descurcăreț și joc în fața fariseilor, cu care eu mă întîlnesc adeseori, un drac atît de prost, că ei nici măcar nu bănuiesc, că eu posed vreo cunoaștere secretă.
        Pentru că deja mă cunosc de multă vreme și cred că sunt un împiedicat prost și sunt de părerea, că mi s-ar putea arăta o piatră și un chip și eu nu le-aș putea deosebi, mă lasă deseori să privesc în spatele secretelor lor negre! Și acolo am văzut deja lucruri, despre care eu trebuie să spun deschis, că de cîteva ori am început să nu mai cred deloc în existența lui Dumnezeu! Căci eu m-am gîndit în sinemi așa: ‘Dacă există un Dumnezeu atotputernic, cît se poate de înțelep, drept și bun și îi pasă de omenire, așa cum ne învață scriptura, atunci Lui îi este imposibil să privească la aceste grozăvii! Nu există un Dumnezeu! Omul este după Platon un urmaș al mamuței din privința trupului și din privința sufletului se aseamănă cu bestiile rele. De aceea, în vîrful orcărei comunități trebuie să se afle un înțelept și bun Samson, care animalului alcătuit, pe numele de om, îi șterge cu toiagul de pedeapsă pe partea animalică și îl îmblînzește după ani de zile, ca acesta să devină măcar pe jumătate om!’
        Cu astfel de gînduri și altele mai rele s-a ocupat mintea mea, atunci cînd mă întîlneam cu faptele groaznice și secrete ale acestora, care au fost cu drept descriși de tine ca fiind niște vipere! De aceea, cum am spus, Doamne și Învățătorul meu, dacă tu vrei să pleci cît mai repede și în cel mai crunt fel de pe această lume, atunci du-te spre Ierusalim și Tu vei afla, că eu ți-am spus adevărul deplin, fără a fi vreun anume profet!
        Ca să-ți spun doar o mică parte secretă despre sfințenia gunoiului din templu, care întrece cea de-a mia parte, îți povestesc eu acum doar pe scurt ce mi s-a întîmplat mie, nu cu mult timp în urmă. Dar cum au ajuns aceste vipere la asemenea gînduri diabolice, nu imi este mie cunoscut. Satana cu siguranță că nu le-a dat impulsul, - căci atît de departe nu poate ajunge răutatea acestuia!“

178. O poveste din templu.

        (Marcus): „În partea din-dărăt a așa zisei Asia Mică, o regiune locuită de oameni, în care majoritatea femeilor sunt sterpe. Ce poate să poarte vina, nu pot să-ți spun. Pe lîngă aceasta este un lucru cert, că, dacă aceste femei se culcă cu evrei sau samarinieni, rămîn la fel de grele ca și femeile noastre. Deci, fariseii, care își trimit diabolicii apostoli în toată lumea, au cunoscut deja de multă vreme acele femei sterpe și de mullte ori au călătorit în stilul caravanelor în acel loc, pentru a le lăsa grele pe acele femei! Era într-un anume fel un gest de prietenie bine plătit. Dar nu a rămas la acest gest, pentru că, cu timpul acei bărbați din mica Asie au început să recunoască, că ei au fost înșelați amarnic; căci femeiile lor nu au rămas în adevăratul sens al cuvîntului grele în acel loc de însămînțare, care a fost construit de misionarii din Ierusalim, la granița acestei comunități, cu mulți ani în urmă, ci acei misionari au cumpărat aici, cît și în Iudea copii nou născuți, i-au adus în acel loc, unde frumoasele și corpolentele femei, chiar dacă acestea nu puteau să rămînă însărcinte, rămîneau în acel loc zece luni de zile. După trecere acestui timp de zece luni, în care o femeie se culca aproape pînă la moarte cu apostolii templului, i se aducea femeii un astfel de copilaș cumpărat și aceasta într-un fel atît de înșelător, că chiar și acea femeie credea, că acel copil primit era al ei! Dar, cum am mai spus, cu timpul și-au dat seama bărbații acelor femei frumoase de această înșelătorie și acest fapt s-a întîmplat printr-un samarinean cinstit, care le-a arătat celora din mica Asie, ce lucruri diabolice înfăptuiau apostolii credincioși din cetatea Ierusalim.
        Atunci au venit bărbații comunității înșelate la acei ‘apostoli’ în locul de însămînțare și le-au spus acestora, cu seriozitate, ce au auzit de la cetățenii Sihar-ului și chiar și femeile însămînțate le-au mărturisit aceasta!
        ‘Apostolii’ însă, care erau unși cu toate balsamurile minciunii, au găsit de îndată o scăpare sănătoasă, i-au înscris pe samarinieni bărbațiilor înșelați dintr-o astfel de parte, că acei samarinieni, care de mult sunt niște fugari blestemați de Dumnezeu prin evrei, sunt chiar ei aceia care poartă toată vina și din pricina lor toate femeile sunt sterpe.
        Prin aceasta au căzut samarinienii buni într-un complot dublu și aceasta în primul rînd din cauza că fariseii i-au denunțat și i-au bănuit în fața acelora din mica Asie și în al doilea rînd din partea bărbațiilor acelor femei sterpe, care după explicația fariseilor au început să creadă, că samarinienii erau tot felul de vrăjitori răutăcioși și de mulă vreme ei au pricinuit celora din mica Asie un blestem, pentru că acolo a fost omorît cu pietre un samariniean o dată din cauza faptului că s-a culcat cu o femeia de acolo. Dar ei, adică fariseii, știau un mijloc, prin care femeile măritate cu bărbați, puteau să primească acest mijloc în schimbul unei plăți bune! - Acum, drag și bun Învățător, vine adevărul, respectiv ceea ce este diabolic, la lumina zilei!“
        Spun Eu: „Povestește mai departe așa! Nu ar fi necesar pentru Mine, dar cu atît mai mult pentru ucenicii Mei, ca ei să afle acesta.“
        Marcus povesteșe mai departe, spunînd: „Din ce constă mijlocul acela care a fost menționat de apostolii din Ierusalim în schimbul unei plăți mari, pentru ca femeiile din mica Asie să rămînă grele? După sfatul înțelept al ‘apostolilor’ nu constă în nimic altceva: cei din mica Asie trebuie să-și procure sîngele copiilor samarinieni și pe acesta să-l beie în starea proaspătă sau acesta poate să fie uscat și pulverizat, atunci cînd au devenit femei și ca fiind acestea, să-l bea înainte ca ele să fie însămînțate; acest lucru ar distruge puterea de vrăjitorie a samarinienilor și femeile nu ar mai fi sterpe! - Dar cum să ajungă la sîngele copiilor samarinieni? - În schimbul unei plăți și unei vorbe bune se vor ocupa apostolii din templu!
        Contractul a fost făcut și respectiv acceptat de cei din mica Asie. Dar ce s-a întîmplat după aceasta și ce se mai întîmplă și astăzi? Fariseii au început o adevărată vînătoare, cum și unde puteau ei, împotriva copiilor samarinieni și aceasta încă mai continuă și în ziua de astăzi.
        Astfel de copii, de la vîrsta de unul și pînă la doisprăzece ani, sunt duși într-un astfel de loc de însămînțare, acolo sunt hrăniți bine un anumit timp, mai ales cu mîncare hrănitoare, care este folositoare la înmulțirea sîngelui. Dacă se arată că un astfel de copil este plin de sînge, atunci este acesta dezbrăcat, este dus în cămara de tăiere și acolo este predat călăilor. Aceștia îi leagă copilașului nefericit cu sfori rezistente lîngă trup, mîinile și picioarele, atunci îl leagă pe acel sărac copil de un lemn, care se află în mijlocul unei văni și pe lîngă aceasta îi leagă ochii și acestor săraci, care strigă pînă la cer le taie în această stare venele principale de la mîini și de la picioare. În timp ce săracii copii sîngerează așa pînă la moarte și bineînțeles după cîteva clipe devin niște cadavre, las㠑apostolii lui Dumnezeu’, din Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, să se întîmple aceasta fără vreo tragere de inimă. Cadavrele neînsuflețite ale acestor copilași omorîți se ard în cuptoare special amenajate și sîngele lor astfel cîștigat se vinde proaspăt sau în starea uscată explicată mai înainte pentru scopul bineștiut. Iadul cu siguranță că a binecuvîntat acest mijloc diabolic; căci femeile, care savurează acest sînge, rămîn într-adevăr însărcinate!
        Pentru așa ceva ar trebui ca bunul Dumnezeu, dacă nu este o fabulă veche evreiască, să găsească totuși un alt mijloc; dar de sus pînă în clipa de fața, nu vrea să se miște absolut nimic! Dumnezeu poate în liniște să se uite la aceste grozăvii fără nume, așa cum a putut să privească acum treizeci de ani în Ierusalim, cum printr-o lege tiranică copiii de sexul bărbătesc de la unul pînă la doisprăzece ani au fost masacrați într-o singură zi și acest lucru s-a întîmplat în cel mai crunt fel de pe lume!
        Dumnezeu este cît se poate de bun, înțelept și milostiv, cum eu am putut să învăț aceasta din scriptură; dar dacă eu, care cunosc aceste grozăvii, privesc aceste lucruri în lumina cea strălucitoare, nu pot să nu mă gîndesc la faptul, că ori nu există un Dumnezeu, sau, dacă exista Unul, nu se sinchisește de fel de acești oameni ai pămîntului! Poate cineva să privească aceasta cu ochi răi? Cu siguranță că nu un om prietenos ca mine și nici un Dumnezeu! Căci în pieptul meu încă bate o inimă, care este plină de dragoste pentru această omenire săracă!
        Dar dacă în Tine, o Domnule și Învățătorule, se ascunde ceva dumnzeiesc, atunci înfăptuiește Tu în acest domeniu un miracol și distruge și stîrpește acești pui de vipere! Eu nu mă îndoisesc în vreun fel, că ție nu ți-ar fi posibil aceasta; căci ce am văzut eu astăzi de la Tine, este mai mult decît o dovadă sigură, că ție, dacă dorești, nu îți este nimic imposibil! Deoarece Tu pari să fii mai mult decît toți profeții la un loc!“

179. Supărarea ucenicilor din pricina povestirii din templu.

        Spun Eu: „Prietene! Ceea ce tu îmi povestești, nu este nici măcar o mică frîntură din ceea ce Eu știu și pot vedea; dar ție îți lipsește cunoștiința despre adînca ordine dumnezeiască și așa tu acuzi cu puțină dreptate neglijența lui Dumnezeu. Dar pentru că tu posedezi o inimă exemplar de dreaptă și de bună, vreau Eu să rămîn șase zile întregi la tine și la ai tăi și în acest timp Eu îți voi da lămuriri drepte la totul, ce pentru tine înseamnă încă întuneric. - Dar pentru că este aproape deja miezul nopții, să ne îndreptăm spre culcușurile destinate nouă!“
        Spun ucenicii: „Doamne, astăzi ne este tot una dacă noi rămînem treji pe culcușurile noastre sau dacă rămînem în aerul liber; căci povestirea prietenului nostru Marcus ne-a răpit somnul în totalitate, așa că noi pentru nimic în lume nu mai suntem capabili să adormim! Într-adevăr, fiecare picătură de sînge din venele noastre clocotește de furie și mînie împotriva acestor bestii înfometate de oameni, care reies din templu! Într-adevăr, în aceste împrejurări ne-ar fi fost cu mult mai bine dacă nu ne-am fi născut vreodată! Doamne, lasă de îndată să ploaie din ceruri foc peste aceste bestii groaznice! Căci ceea, ce am auzit noi acum, întrece în mare parte tot ce este mai rău de auzit de la această omenire bestială!“
        Spun Eu: „Chiar din această pricină trebuie să dormiți peste această furie dublă! Mîine, cînd veți fi mai treji și sîngele vă va fi mai liniștit, vom putea mai ușor să ajungem la o judecată bună!“ - La aceste cuvinte ale Mele, merg toți fără prea multe cuvinte să se odihnească.
        Dimineața următoare a venit repede, Eu și ucenicii ne ridicăm de îndată, de pe culcușurile noastre făcute după posibilități .
        Cînd noi am ajuns în aerul liber, a început să vorbească Simon Iuda: „Doamne, eu am dormit un timp bun; dar povestirea gazdei noastre Marcus nu vrea să-mi iasă din gînd. Nu, acest lucru este de neimaginat! Așa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată! Într-adevăr, cîteodată nu pot să înțeleg răbdarea și înțelegerea Ta lungă! Cînd mă gîndesc, cum, cîteodată, cu noi, care suntem agățați de Tine ca părul de pe trup, ești atît de scurt și înainte ca noi să putem înțelege, ne pedepsești Tu cu cuvinte sau cu o privire, ca după aceea să nu mai avem așa ușor curajul, să te întrebăm ceva cu voce tare; dar la astfel de grozăvii Tu te poți uita nenumărate decenii și ele nici că te-ar jena! Unde unul ca noi aproape că se poate lepăda de pielea sa, acolo tu poți să privești în liniște; dar unde gîndul și ochiul nostru nu poate sau vede doar foarte puține, ești deodată cu totul prezent și te comporți, de parcă ar depinde bunăstarea întregii creații de acest lucru minor!
        Iată Doamne, acestea sunt lucruri, care nouă ne este imposibil ca să le înțelegem; și Marcus nu are chiar așa mare nedreptate, dacă gîndește așa despre Dumnezeu, cum s-a exprimat aseară atît de sincer. Cu siguranță că este adevărat, că Tu, o Doamne, pe toți martirii îi răsplătești și îi vei răsplăti o veșnice pentru suferințele lor scurte, pe care au trebuit să le îndure pe acest pămînt - dar cu toate acestea este un lucru disperat de amar, să fii torturat doar din voința unor oameni răi peste limitele naturale! Și Doamne, acele minute de chinuri devin pentru acel chinuit o mică eternitate!“
        Spun Eu: „Eu v-am spus deja ieri - cît și lui Marcus, că acest lucru vă voi spune mai amănunțit la șederea aceasta; așteptați, pînă cînd va fi timpul și după aceea totul va fi suficient de luminat pentru voi! Dar acum mergeți mai bine și ajutați-l pe Marcus să-și aducă captura sa de pește la mal; căci el a mers deja de dimineață la lucru și Eu i-am binecuvîntat ziua. De aceea mergeți și ajutați-l să aducă peștii mulți și buni la mal și să-i așeze pe aceștia în lăzile de pește!“

180. Prinderea binecuvîntată de pește. Despre gunoiul din templu.

        La aceste cuvinte au mers toți ucenicii și l-au ajutat pe Marcus și pe copiii săi din răsputeri. Cei doi băieți erau tineri și puternici, dar cele patru fiice împreună nu erau așa de puternice ca unul din cei doi fii.
        Cînd toți peștii au fost bine adăpostiți cu ajutorul ucenicilor, a venit Marcus la Mine, iar Eu stăteam pe o bancă drăgălașă și modestă, spunîndu-Mi, încă plin de sudoare: „Domnul și Învățătorul meu! Tu poți spune acum ce vrei și eu totuși sunt de părerea fermă, că tu ești astăzi cauza prinderii mele bogate de pește și pe lîngă aceasta un fapt cît se poate de minuat și nemaiîntîlnit, așa cum Tu ai fost ieri cauza celor cincizeci de damigene pline cu cel mai minunat vin, iar din pricina aceasta am venit cît am putut de repede pentru a-ți transmite cele mai profunde mulțumiri. Și prin aceasta eu îți mulțumesc, ție, o Doamne și Învățătorule, cu inima cea mai mișcată și plină de mulțumire pentru toate faptele enorme și minuate, pe care Tu, o Doamne, le-ai înfăptuit pentru mine și ai mei!
        Eu am întins astăzi plasa de capturare, care are o lungime de o sută cincizeci de coți și o adîncime dreaptă de șapte coți și iată, toate spațiile mrejei au fost pline de peștele cel mai gustos și minunat! Și acum sunt cît se poate de pline cele zece recipiente mari, cu pești frumoși, pe care noi doar dintr-o singură mișcare i-am tras pe toți la mal! Dacă ți-ar fi pe plac, atunci aș lăsa ca cîteva bucăți să fie pregătite pentru micul dejun; în aceste lucruri este femeia mea o artistă minunată!“
        Spun Eu: „Fă aceasta; căci Eu doresc! După aceea poți să trimiți prin copiii tăi mai multe lăzi pline în cetatea apropiată Cezarea lui Filip și ei vor cîștiga bani cît se poate de buni!“
        Marcus se închină adînc, merge după aceea repede în bucătărie la femeia sa și poruncește să se pregătească micul dejun, iar femeia și cele cinci fiice ale ei s-au pus de îndată la treabă. Cei doi fii ai săi însă, au umplut două lăzi pline cu pește minunat, deoarece ei și-au mîncat deja micul dejun cu ceva vin și așa aceștia au mers spre orașul care nu se afla la o depărtare mai mare de o oră.
        Cînd aceștia au ajuns în mijlocul tîrgului cu căruța lor, în fața căruia se aflau doi măgari, au apărut deja o grămadă de cumpărători și în cîteva clipe aceștia au cumpărat totul, la un preț foarte bun; căci astfel de pești extraordinari costau deja la acea vreme un bănuț  bun. Și pentru că cei doi au luat cu ei aproape două sute de bucăți, au primit ei și două sute de bănuți, care pe timpul acela era mai mult decît două sute de taleri. (Pe timpul lui Lorber) După cîteva ore au venit acești cu bani mulți, căruța și lăzile goale acasă și i-au înmînat tatălui Marcus banii, care a avut o mare bucurie și și-a lăudat fiii.
        Fiii însă l-au întrebat pe tatăl lor, dacă ar putea să mai meargă încă o dată în oraș, deoarece mulți, care au mai vrut să cumpere, nu au mai primit pești. Tatăl lor le-a permis aceasta și ei au umplut din nou lăzile și au vîndut  la acest de-al doilea drum mai bine și mai repede toată marfa lor, decît cum s-a întîmplat de prima dată.
        Marcus însă nu știa ce să facă de atîta mulțumire; căci el a fost ajutat de la o ananghie, care a durat deja ani întregi.
         Dar în vreme ce cei doi fii ai săi au dus de primă oară peștii în oraș, am mîncat noi douăzeci de pești la micul dejun și nu a lipsit pe lîngă aceștia pîinea și vinul cel bun. Noi am mai vorbit despre unele lucruri, dar subiectul principal a rămas totuși slujitorii principali ai templului și fiica cea mai în vîrstă a lui Marcus, o fată de nouăsprăzece ani, ne-a arătat o oală veche, care era pe jumătate umplută cu gunoiul din templu și a întrebat, dacă acest gunoi, după vorbele vînzătorilor insistenți, ar spori pămîntul și grădinile în acel fel cît se poate de neimaginabil.        
        La aceasta au început să rîdă toți ucenicii Mei, cărora nu le era necunoscută această înșelătorie și Toma a spus aceste cuvinte: „O, ce rușine! Acest lucru îl practică acești slujitori ai Domnului aproape de cincizeci de ani. Cîțiva preoți supremi s-au împotrivit acestui lucru, dar prea multe lucruri nu au rezolvat; căci acest gunoi îi aduce un benificiu templului anual de cel puțin două mii de bănuți. Oamenii sunt însă destul de orbi și la sfîrșit cred într-adevăr, că prin acest gunoi sunt binecuvîntate pămîntul, cîmpia și grădina lor!“
        După aceste cuvinte spune fiica cea mai în vîrstă: „O, dragă prieten, nu așa! Cei mai mulți oameni nici nu mai dau crezare acestei înșelătorii; dar ce putem face? Dacă nu cumpărăm de la vînzători acest gunoi, atunci am putea avea de-a face în scurt timp cu tot iadul. Pe lîngă aceasta sunt vînzătorii acestui gunoi așa de insistenți și cruzi și barbari, că la sfîrșit cu mare drag cumperi acest lucru de la ei, doar pentru a putea scăpa de specia lor. Dacă aruncăm acel gunoi în fața ochiilor lor în apă, atunci nici nu-i mai interesează și ei își continuă liniștiți drumul; căci ei știu foarte bine, că după trecerea unui an vom cumpăra din nou de la ei acest gunoi din templu.“
        Spune Petru: „Da, da, înșelătoria, minciuna și neadevărul sunt calitățile acestor slujitori ai templului, care pe lîngă toate se mai numesc și slujitorii lui Dumnezeu! Chipuri omenești au ei, dar interiorul lor este din iad! De ce, o Doamne, permiți și rabzi aceasta, acest lucru îl poți știi doar Tu și în afară de Tine nimeni altul de pe acest pămînt!“
        Eu însă spun aceste cuvinte către toți cei prezenți: „Să lăsăm aceasta deoparte, este aproape prînzul! Ziua este frumoasă și nu este chiar atît de cald; de ce să nu mergem puțin prin aceste împrejurimi și să căutăm, dacă nu există undeva un locușor, de unde putem vedea foarte bine aceste ținuturi minunate. Un astfel de loc noi îl vom aranja și acolo putem să vorbim tot felul de lucruri pe parcursul șederii noastre.“
        La aceasta spune Marcus: „Doamne, chiar aici la cîteva sute de pași deasupra barăcii mele, și, de fapt, deasupra grotei, lîngă care este sprijinită casa mea, se află pe proprietatea mea mică un astfel de locușor, cum Tu îl dorești; vîrful dealului este împodobit cu un pom vechi de castane, în jurul căruia am construit o bancă cît se poate de confortabilă. De pe această bancă este cea mai frumoasă priveliște peste întreaga regiune îndepărtată. Întreaga cetate Cezarea lui Filip și peste marea întinsă, atît cît ochiul omenesc poate vedea. În zilele senine se poate vedea pînă spre Ghenizaret și mai departe pînă la Chis și chiar Sibarah-ul spun unii că l-au văzut; dar pentru aceasta sunt ochii mai prea slabi și eu nu pot defini acel loc, - dar pînă spre Ghenizaret și alte locuri pot vedea totul cu ușurință și din belșug.“
        Spun Eu: „Deci așa, atunci noi vom alege acest punct pentru a petrece timpul cît se poate de folositor. Condu-ne pînă acolo!“
        Marcus, omul din baracă, ne conduce pe un drum îngust dar nu chiar încomod la acel locușor, care într-adevăr nu lăsa nimic de dorit; se putea vedea spre Cezarea lui Filip și tot așa se putea vedea Marea Galileii și o grămadă de alte sate.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 181-185
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:10 View PostDownload Post

181. Marcus și vînătorii farisei de-a zece-a parte.

        Dar în același timp am observat noi cum mulți farisei din cetatea Cezarea lui Filip veneau cu hărnicie spre baraca săracă a lui Marcus. Spune Matei, tînărul vameș din Sibarah, care deja o dată la Capernaum, cînd un bolnav a fost vindecat, care a fost adus la Mine printr-o gaură din acoperiș și prin tavanul casei din cauza populației, a vorbit cu fariseii răutăcioși: „Aceste vipere, au fost probabil înștiințate de șederea Ta aici! Dar prin cine? Probabil că doar fiii lui Marcus ne-au divulgat prezența, atunci cînd aceștia au fost în cetate!“
        Spune bătrînul Marcus: „Acest lucru poate fi posibil; căci pe cît de cuminți pot fi fiii mei, au totuși o trăsătură rea, care constă în faptul că le place foarte mult să vorbească și prin aceasta de multe ori au pricinuit destul de multe discuții. Eu voi merge de îndată și îi voi întreba.“
        Spun Eu: „Rămîi tu din această cauză aici! Căci nici fiii și nici vreun alt om din aceste împrejurimi nu M-a trădat, ci ei au venit doar din cauza peștilor aici, la tine; ei doresc un dar, de aproximativ o sută de pești, pe care ei i-au văzut în oraș, dar nu au cumpărat nici unul. Tu știi mult prea bine, că ei pot lua de peste tot a zece-a parte, de ori unde este posibil; și prin urmare o așa mare captură de pește este un lucru măreț și ei sunt de părerea că au dreptul, să ceară din aceasta a zece-a parte. Du-te de aceea și dă-le o sută de pești și ei te vor lăuda și vor lua acei pești și după aceasta vor pleca de îndată în liniște înapoi în oraș!“
        Spune Marcus: „Dar cum vor putea ei transporta o sută de pești?“
        Spun Eu: „Din această pricină tu nu trebuie să-ți faci griji, la acest lucru se vor gîndi ei. Uită-te atent, deoarece au venit deja mult mai aproape și tu vei putea vedea cu ușurință în mijlocul lor un animal de povoară; spatele acestuia este deja pregătit cu tot ce este necesar pentru transportul înapoi al acestor pești.“
        Marcus se uită mai atent la caravana mică, care se apropie de casa sa și observă cu ușurință, ceea ce Eu i-am arătat și spune aceste cuvinte: „Doamne, așa este, cum Tu ai spus mai înainte! Dar acum mă duc eu jos și le voi pregăti cei o sută de pești într-o vană, ca aceștia să fie gata atunci cînd ei vor ajunge, iar acest fapt îi  va pune puțin pe gînduri!“
        Spun Eu: Du-te și fă aceasta! Dar cînd ei te vor întreba, cum ai putut să știi acest lucru, atunci gîndește-te la un răspuns înțelept; dar cu o minciună tu nu ai voie să-i convingi!“
        Marcus merge, scoate de îndată cei o sută de pești din lăzile special făcute pentru păstrarea acestora și îi pune în vana cea mare. Cînd el a fost gata cu acest lucru, au venit deja cei mulți farisei tineri și l-au întrebat de pescarul Marcus. Marcus s-a anunțat de îndată și a spus, deoarece se afla încă lîngă vana de pești: „Aici sunt eu și aici în această vană se află aceea, din pricina căruia ați bătut acest drum pînă aici! Este așa zisa a zece-a parte de pește măsurată pentru voi, care este alcătuită din o sută de bucăți dintre cei mai minunați pești, care au fost vreodată pescuiți din marea noastră!“
        Feriseii sunt cît se poate de uimiți la aceste vorbe și unul dintre ei spune: „Bătrînule, ești tu un profet, că poți știi dinainte, din ce cauză am venit noi din oraș?“
        Spune Marcus: „Pentru acest lucru nu trebuie să fii un profet, ci este nevoie doar de cinci simțuri bune și puțină minte, pentru a știi cu exactitate, de ce ați venit voi pînă aici! Uitați, luați peștii și plecați în pace de aici! Eu mai am multă treabă și prînzul nu este departe; noi am lucrat mult astăzi și trebuie să mergem ca să ne pregătim o masă bună de prînz!“
        Spune unul dintre farisei: „Pe lîngă cele o sută de bucăți de pește mai adaugă încă treizeci ca pedeapsă; căci nu a frost frumos din partea ta, că chiar pe noi, ca fiind niște slujitori ai lui Dumnezeu, care tot timpul îl implorăm pe Domnul, Atotputernicul spre binele tău, nu ne-ai trimis primii pești prinși prin copiii tăi în oraș!“
        Spune Marcus: „Aici, nu sunt treizeci, ci patruzeci de bucăți mai mult! Și acum vă rog eu ca voi să fiți mulțumiți și - ca voi să mă părăsiți mai repede!“
         Spun fariseii: „Noi avem dreptul de la Dumnezeu, să venim cînd dorim și să mergem cînd dorim noi! Pune peștii în lăzile pe care noi le-am adus și atunci vom pleca liniștiți mai departe!“
        Marcus poruncește de îndată copiilor săi, să respecte voința fariseiilor și aceștia pun imediat mîna la treabă și umple lăzile fariseiilor cu cei o sută și patruzeci de pești.
        Cînd treaba a fost terminată, a spus Marcus aceste cuvinte: „Acum totul este rezolvat, ceea ce voi ați cerut. Sunteți mulțumiți?“
        Spune un fariseu, care părea mai încăpățînat: „Nu și de o sută de ori nu! Căci tu vorbești cu noi ca și cu oamenii lumii care îți sunt ție supărători și uiți pe lîngă aceasta, că noi suntem slujitorii Dumnezeului Atotputernic și cei care te putem nimici doar cu o singură suflare pe veci! Comportarea ta încăpățînată nu va fi pedepsită cu o sută și patruzeci de pești ci cu luarea întregii tale proprietăți!“
        Aici începe să fie totul mult prea colorat pentru Marcus. El fuge în căsuță și iese de îndată cu o rolă de pergament înapoi la farisei, pe care scria cu litere mari, că era un roman și că putea să se folosească de toate drepturile libere ale romanilor, dacă el dorea acest lucru.
        Întreabă încăpățînatul fariseu, puțin uimit: „Deci, de cît timp ești un păgîn? Căci după cunoștințele noastre tu ai fost cu puțin timp în urmă un evreu!“
        Spune Marcus: „Marcus nu a fost niciodată un evreu, ci un roman înnăscut, care a slujit Marsului aproape treizeci de ani cu sabia, coiful și scutul. Dar acest Marcus a fost de probă trei ani de zile un evreau netăiat împrejur; dar pentru că el a văzut, făcînd abstracția de învățătura sfînt dumnezeiască a evreilor și s-a convins repede, cum preoții acestei învățături suprem dumnezeiești sunt oameni fără onoare, cum calcă în secret în picioare pe Dumnezeul și învățătura lor și cum la orice ocazie îi mint pe oameni după bunul lor plac și care îi slujesc lui Dumnezeu în fața lumii oarbe, dar care își țin inimile îngropate în cel mai adînc iad și din această pricină fac ei avere din sîngele nevinovat al copiilor samarinieni în cel mai neconștiincios fel, iar pe acest motiv eu am devenit un adevărat roman și așa voi muri eu! Luați acum ceea ce ați jefuit și plecați de aici! Eu vi-l dau doar din pricina faptului că am fost trei ani un evreau netăiat împrejur!“
        Spun fariseii: „Dar Marcus, cum este posibil, că deodată ai devenit tu un om atît de înțelept? Noi te cunoaștem de mult ca fiind un om redus mintal! În fața noastră arareori ai știut, dacă ești un bărbat sau o femeie; cum ai fost tu înzestrat așa dintr-o dată cu o astfel de cunoaștere?“
        Spune Marcus: „Aceasta a fost o mască înșelătoare romană, ca să pot să mă uit în liniște la toate lucrurile rele și odioase pe care voi le comiteți! Eu însă sunt convins, că îi înțeleg pe Moise și pe toți proorocii mai bine decît voi, - cu toate că sunt într-adevăr un roman, dar în inimă eu am devenit deja de multă vreme un adevărat evreu!“
        Spun fariseii: „Fără tăiere împrejur nu poate să fie nimeni un adevărat evreau și nici nu se poate apropia de Dumnezeu!“
        Spune Marcus: „Felul vostru de a vă apropia de Dumnezeu, nu l-am urmărit niciodată, ci doar învățătura din inimă a profetului Iesaia și acest lucru mie îmi ajunge. Dar dacă eu voi fi din această pricină blestemat de Dumnezeu, pentru că nu m-am lăsat tăiat împrejur, atunci nu va fi aceasta în veci treaba voastră. Eu însă mă gîndesc așa: Dumnezeu este mai înțelept decît toți oamenii și El este nemărginit de înțelept și mai bun și mai drept decît voi și se uită numai la o inimă tăiată și pură și nu la tăierea pielii, care poate avea doar o cauză lumească, dar care în sensul spiritual este de fapt și la urma urmei doar o prostie. Dar eu ca fiind un evreau în inimă vă dau totuși cea de-a zece-a parte; dar eu vi-o dau fără restrîngeri și voi nu aveți nici cel mai mic drept, să cereți aceasta de la mine, deoarece sunt un roman. Dar acum plecați, căci altfel eu vă voi lua peștii și voi veți pleca cu mîinile goale acasă!  M-ați înțeles voi destul de bine?“
        La acest discurs energic a lui Marcus al nostru nu mai spun fariseii nici un cuvînt și aceștia pleacă acasă cu peștii.

182. Prezicerea Domnului despre moartea și învierea Sa.

        Marcus ordonă însă repede o masă de amiază, merge la locul amintit mai sus și ne povestește amănunțit, cum au decurs lucrurile cu fariseii.
        Eu îl laud din această pricină și spun: „Marcus, Eu îți spun, acestui popor i-a fost dat de la bun început și marea făgăduință, care i-a fost dată, a ajuns la îndeplinirea deplină. Dar pentru că acest popor este cu inima atît de împietrită și nu vrea să recunoască timpurile mărețe ale cercetării lor, ci își caută vindecare în gunoaiele lumii, care se vor evapora ca o imagine din vis, se va lăsa, ca să umple măsura grozăviilor lor, ca să-L omoare pe Dumnezeul și Domnul lor!
        După aceasta li se va lua toată milostivirea și toată lumina și tot dreptul vi se va da vouă, păgînilor; căci voi aveți o voință bună și ați recunoscut ca fiind niște orbi ceea, ce au aruncat evreii văzători.
        De aceea vine lumina acum la voi de sus și înfăptuiește ca voi să deveniți văzători în inimile voastre; dar copiii luminii vor fi alungați în întunericul deplin și cel mai nemărginit. Între popoare străine să caute fărîmituri de pîine și numele de ‘popor’ li se va lua și de acum înainte ei nu vor mai fi un popor!“
        Spune Marcus: „Deci s-ar putea ajunge și la faptul, că în furia lor mare ar putea să te prindă și să te omoare după trup, așa cum au făcut ei aproape cu toți proorocii lor?“
        Spun Eu: „O, da, acest lucru ei îmi vor face Mie! Dar atunci va avea socoteala lor un capăt!“
        Spune Marcus: „Da, da, cum am spus eu deja ieri noapte: aceste vipere sunt capabile de toate crimele posibile! De aceea, păzește-te cît se poate de mult de așa zisa cetate a lui Dumnezeu, căci ea te va omorî, iar în caz contrar Tu va trebui să folosești toată grija și puterea Ta dumnezeiască; deoarece eu îi cunosc pe slujitorii templului pe de rost! Cine va îndrăzni, să atingă învățătura lor, care deja de multă vreme este una spiritului rău, acela va avea de trecut o luptă cu iadul întreg. Prietenia lor este blestem și blestemul lor este moartea. Pentru ei viața unui om este la fel ca cea a unei muște, căci nici un om nu ține cont de aceasta.“
        Spun ucenicii: „După cum îl cunoaștem noi pe Domnul și Învățătorul nostru, se va prăpădi răutate lor în fața înțelepciunii Sale; căci El, care poate să-i poruncească morții, El, care poate învia morții, va fi foarte greu de omorît!“
        Spun Eu: „Da, pe El în veci nu-L va putea omorî cineva și totuși El va fi omorît spre mărturia împotriva lor, ca să se umple cu totul măsura lor Dacă ei au pus mîna pe Dumnezeul cel sfînt, atunci ei vor pune mîna și pe Mine și prin aceasta ei vor deveni creatorii propriei lor judecăți! Dar dacă cineva dorește aceasta de la sine, aceluia nu i se întîmplă o nedreptate, dacă va fi alungat! Dar dacă ei au făcut aceasta cu cei mulți mesageri, ce a fost de fapt o grozăvie de nedescris, atunci nu-L vor scuti nici pe Acela, care a trimis mesagerii de la Sine.
        Dar împrejurare cea mai fatală va fi atunci, cînd cel omorît după nici trei zile va învia din mormînt ca un Stăpîn măreț peste moarte și a dușmanilor Săi și spre alinarea veșnică a prietenilor și a fraților Săi, va fi puternic și plin de strălucirea vieții! Atunci ei vor discuta plini de teamă și disperare, cum îl vor putea ei omorî din nou pe Cel înviat; dar ei nu vor mai ajunge la nici un sfat și urmarea va fi în sfîrșit căderea lor.
        Așa se va întîmpla și prezicerea Mea își va găsi în aceasta adevărul deplin.
        Voi veți fi într-adevăr triști și veți simți o spaimă mare din pricina Mea; dar tristețea voastră, frica și teama se vor preschimba în mare bucurie, cînd îl veți vedea pe cel omorît, cu toată puterea Stăpîn peste toată viața și moartea și îl veți vedea în fața voastră, așa cum îl vedeți acum!“
        Spune Marcus: „Dacă așa stau lucrurile, atunci nu este într-adevăr prea greu, să te lași omorît doar din pricina aparențelor. Sub astfel de împrejurări poți Tu să călătorești în liniște spre Ierusalim dacă vrei; căci ție nu ți se poate întîmpla nimic! Dacă Tu ești un Stăpîn peste viață și peste moarte, cine te poate omorî atunci? Și dacă te omoară, sau dacă are impresia, că te-a omorît și Tu începi o luptă mai vie împotriva dușmanilor Tăi, după ce te-au omorît, atunci eu nu prea aș vrea să mă aflu în pielea dușmanilor Tăi; pe aceștia îi va devora focul fricii și a spaimei. Și toate sfătuirile, gîndurile și țelurile lor se vor distruge în acea clipă și în vecii vecilor! Căci de abia prin aceasta vor apărea la lumina zilei toate faptele lor odioase în fața ochilor lumii și existența lor efectivă a ajuns la capătul dorit de lumea mai bună. O, Domnul și Învățătorul meu! Fă aceasta cît se poate de repede și cît mai sigur! Eu sunt deja foarte bătrîn și nu voi mai necăji multă vreme acest pămînt cu picioarele mele, precum l-am necăjit pînă acum; dar acest lucru aș vrea și eu să-l trăiesc și moartea mea va fi atunci una ușoară!“
        Spun Eu: „Acest lucru nu este chiar cert, că așa va trebui să se întîmple; dar mai degrabă da decît nu! - Dar acum timpul a trecut deja de mult peste amiază și este aproape mijlocul zilei și trupurile noastre doresc și ele o mică întărire; de aceea să mergem jos și să mîncăm ceva ca trupurile noastre să prindă putere!“
        Spune Marcus: „Da, tu ai iarăși dreptate; masa de prînz cu siguranță că este pregătită, si de aceea să ne coborîm jos! După mîncare putem, o Doamne, dacă îți este pe plac, să ne întoarcem înapoi în acest locușor.“
        Spun Eu: „În timpul de după amiază vom face noi altceva. Pentru mîine va fi bun acest loc. Dar acum să mergem!“

183. Vizita lui Cireniu este anunțată.

        Cînd după cîteva clipe am ajuns jos, a fost pregătită și masa de prînz și noi ne-am așezat la masa cea mare în aerul liber, care se afla la umbra deasă a unui castan vechi. Pești plăcut gătiți, pîine, vin și smochine bune și proaspete au fost așezate pe masă din belșug, așa că noi, care am fost treizeci la număr, ne puteam sătura foarte bine. În cele mai bune împrejurări am mîncat și Marcus, vorbărețul, bătrînul și bunul războinic, ne-a povestit unele lucruri din întîmplările sale și acest lucru l-a făcut cu o voce înnăscută pentru aceasta. Ucenicii Mei însă au avut ocazia, să vadă lumea cît se poate de descoperită în fața ochilor și puteau să culeagă lucruri bune din acestea, spre binele omenirii, deoarece li se va da conducerea lumii lor.
        După o masă de două ore, a venit din oraș un mesager la Marcus și i-a adus mesajul, că bătrînul guvernator Cireniu a ajuns la mijlocul zilei în cetatea Cezarea lui Filip; prin urmare, ar trebui să meargă el, ca fiind un bătrîn și nevoiaș războinic, binecunoscut de Cireniu, pentru a-i spune nevoile sale și guvernatorul îl va ajuta după posibilitățile sale.
         Spune Marcus către mesager: „Spune tu bătrînului meu camarad de război, că eu mă voi pune la picioarele sale și de multe ori eu îi voi mulțumi pentru amintirea sa din cauza stării mele sărăcăcioase! Dar de data aceasta eu nu mă voi folisi de mila sa și nu voi merge în oraș pentru aceasta, pentru că am oaspeți, al căror superior, Domn și Învățător mi-a promis, că rămîne la mine zece zile întregi și eu aș considera un mare păcat, să-L las singur măcar o singură clipă. Dar dacă vechiului camarad de război nu îi este prea mult sub demnitatea sa regală, să vină la mine într-o plimbare, atunci  i se va oferi totul, pentru a-l primi cît mai demn posibil!“
        Spune mesagerul: „Foarte bine, eu îi voi spune cuvînt cu cuvînt totul cum mi-ai spus!“ - Cu aceasta și-a luat rămas bun mesagerul, s-a urcat pe animalul său de povoră și s-a îndepărtat în mare grabă.
        Cînd mesagerul nu s-a mai văzut deloc, a spus Marcus: „Eu nu cred, că înaltul guvernator îmi va răspunde la aceste cuvinte ale mele!“
        Spun Eu: „Fă-ți din altă pricină griji! Eu îți spun: Cum va auzi el, că aparent Eu sunt Acela, care mă aflu aici, nu va dura nici zece clipe, să se decidă, să vină aici și atunci de abia tu vei avea ocazia, să-ți faci o anumită imagine despre minunățiile lui Dumnezeu! Căci, fii sigur, că Cireniu Mă cunoaște deja de o viață întreagă!“
        Spune Marcus: „Așa cu siguranță că stau lucrurile; dar el este un bărbat prea sus pus pe această lume și trebuie din această pricină să ocolească unele lucruri din cauza omenirii proaste, ce cu siguranță că el ar face-o și din această pricină mă îndoiesc eu destul de tare, că îmi va arăta onoarea înaltă, prin vizita persoanei sale.“
        Spun Eu: „Înainte ca tu să urci și să cobori de trei ori de la locul binecunoscut, va ajunge el aici; mesagerul de abia că îi va aduce mesajul și Cireniu, care nu a mîncat încă, va lăsa tot așa cum este și va veni în grabă cu compania sa aici, pentru a Mă vedea și pentru ca el să schimbe o vorbă cu Mine.
        Spune acest lucru femeii și fiicelor tale, ca ele să mai pregătească mîncare pentru el și pentru oamenii săi; căci din pricina că el nu a mîncat în oraș împreună cu oamenii săi, îi va pica bine mîncarea aici!“
        Marcus își cheamă de îndată femeia și pe cele șase fiice ale sale din colibă și le spune, ca ele să îi pregătească guvernatorului Cireniu și oamenilor săi o masă, fiind la număr aproximativ treizeci de persoane!
        Femeia se uită la Marcus mirată și nu știe, dacă acest lucru este vorbit serios sau dacă este într-adevăr o glumă. Dar Marcus o trimite din această pricină de îndată în bucătărie și femeia se apucă de treaba ordonată.
        Dar în aceiași vreme le ordonă Marcus fiilor săi, ca aceștia să se uite peste deal și dacă ei ar vedea cumva o coloană strălucitoare din oraș, atunci trebuie să vină de îndată ca să-i de-a de știre. Cei doi fii au mers repede peste deal și pînă la cotitură, de unde se putea vedea destul de bine pînă spre Cezarea lui Filip și imediat au văzut ei o coloană strălucitoare, care își ghida picioarele de la capătul drumului larg spre cărarea îngustă, care ducea lejer într-un sfert de oră pînă la coliba lui Marcus.
        Cînd cei doi fii au văzut aceasta, au fugit repede înapoi și au povestit, ceea ce au văzut.
        Atunci M-a întrebat Marcus, spunînd așa: „Domnul și Învățătorul meu, atunci noi trebuie să-l întîmpinăm cu toate onorurile adevărat romane!?“
        Spun Eu: „Da de unde! Căci cine vrea să se vindece, acela vine, chiar dacă nu îl întîmpinăm pe drum! Cireniu, însă, este un spirit puternic și nu necesită faptul, ca noi să-l întîmpinăm pe drum; doar acolo unde unul slab de suflet și de trup bate drumul spre noi, pe acela trebuie să-l întîmpinăm, ca nu cumva să se obosească la jumătatea drumului, să rămînă acolo și să se strice!“

184. Marcus îl primește și îl salută pe Cireniu.

         Cînd noi de abia am terminat de vorbit aceste cuvinte, am auzit deja de la curba drumului o grămadă de voci omenești. A fost Cireniu cu toată compania sa; și cel din Nazaret înviat, din cripta nouă a lui Iair, băiatul Josoe, îmbrăcat în haine frumoase romane, călărind alături Cireniu pe un minunat căluț.
        Cînd Cireniu a ajuns la locul larg din fața colibei, i-a întrebat pe cei doi fii, dacă aceasta era locuința bătrînului războinic Marcus.
        Și fii au răspuns, aplecîndu-se adînc: „Da, măreț stăpîn și domnitor!“
        La această ocazie apare și Marcus în aplecăciunea tradițional romană în fața lui Cireniu și vorbește așa: „Înalt domnitor și stăpîn, nimic din această lume nu m-ar fi putut reține, să înfăptuiesc de îndată chemarea ta! Dar eu găzduiesc un oaspete, împreună cu mai mulți ucenici și însoțitori ai săi, care trebuie să fie fără vreo eroare un Dumnezeu, pentru că înfăptuiește lucruri doar din voința Sa, pe care unul muritor nu le-a săvîrșit vreodată. Și iată, pe acest oaspete din ceruri mi-a fost imposibil să-L părăsesc, deoarece El mi-a pricinuit atîtea bucurii și coliba mea nu mai este una săracă, ci una cît se poate de bogată; căci eu posed cincizeci de damigene pline cu cel mai bun vin și lăzile mele mari de pește sunt ticsite cu cel mai bun și nobil pește! Tot așa este plină cămara mea cu cele mai delicioase mîncăruri și sare și lemne am eu suficiente pînă la sfîrșitul vieții mele! Eu ca om bătrîn ce aș mai putea să caut sau să cer? Dar nu numai eu sunt aranjat, ci și cei opt copii ai mei; căci eu am cîștigat astăzi aproape patru sute de bănuți, ce pentru mine înseamnă deja foarte mulți bani și cu siguranță eu voi mai cîștiga cîteva sute de bănuți tot din acea sursă, cum astăzi i-am cîștigat pe cei patru sute într-un fel cît se poate de cinstit.“
        Spune Cireniu: „Totul este foarte bine și mă bucur cu siguranță mai mult decît tine, că eu te întîlnesc așa de fericit, mai ales că ești un vechi camarad de luptă; dar acum condu-mă la oaspetele tău! Din cauza Lui am venit eu din oraș; căci după spusele mesagerului, bănuiesc eu, că oaspetele tău minunat este Iisus cel dumnezeiesc din Nazaret, căruia în veci nu-i voi putea mulțumi destul pentru nenumăratele binefaceri, pe care El mi le-a pricinuit atît spiritual, cît și trupește. Din această pricină du-mă de îndată la El!“
        Cireniu nu M-a observat imediat, deoarece Eu încă stăteam la masă cu ucenicii Mei, sub un pom des de castane, a cărui crăci în unele părți atîrnau pînă la pămînt. Marcus l-a condus pe Cireniu împreună cu băiatul Josoe la Mine, sub pomul de castane.
        Atunci cînd Cireniu  m-a văzut, i-au apărut în ochi lacrimi de bucurie, din pricina revederii Mele și el a vorbit așa: „Da, da,Tu ești, așa cum m-am gîndit! Oh, cît de nemărginit de fericit și de împăcat sunt eu, că mi s-a dat din nou mila de nedescris a cerurilor, să te văd pe Tine, care ești totul pentru mine, după nenumărate zile, să vorbesc cu Tine și prin respirația gurii Tale să mă binecuvîntezi și să mă trezești pe veci! O Doamne, Tu iubit Iisus, Tu, veșnicul Domn al întregii lumi și al tuturor cerurilor! Ce datorii mari am eu în fața Ta, în primul rînd pentru fiecare minut de viață și, în al doilea rînd, pentru binefacerea enormă, care Tu ai pricinuit-o pentru mine în Kis prin înțelepciunea Ta nemărginită, deoarece eu am putut ajunge la impozitele furate! O Doamne, de cîte ori mă gîndesc eu în fiecare zi, din ce situație groaznic de jenantă, m-ai salvat Tu pe mine, prin înțelepciunea Ta, atunci în Kis! Și cînd mă gîndesc în sine la aceasta, atunci îmi apar lacrimi de mulțumire în ochi și trebuie atunci să te ador cu lacrimi în ochi!“
        Spun Eu: „Prieten și frate, vino și așează-te în dreapta Mea și compania ta să se așeze la cealaltă masă, care se află sub pomul de smochine! Imediat se va servi masa de amiază, pe care Eu am comandat-o deja dinainte pentru tine și compania ta; căci Eu știu, că voi nu prea v-ați întărit pentru ziua de astăzi. - Dar ce face Josoe al Meu și cum se înțelege cu îngerul, care îl vizitează în această vreme?“

185. Metodele de învățare ale îngerului.

        Aici se apropie de Mine băiatul Josoe, care acum arăta mai puternic și spune așa: „Doamne și viața tuturor vieților, eu sunt acum sănătos pe deplin și mie încă îmi mai cad la fel de bine mîncarea și băutura; dar cu îngerul, care din Sihar mă vizitează tot la trei zile pentru cîteva clipe, nu sunt eu chiar așa de mulțumit, pentru că la tot ce am eu de spus, trebuie ca el să aibă o obiecție! Mie îmi place să învăț totul, ce este bine, adevărat și folositor; dar dacă cineva îmi spune astăzi: ‘o pară și mai încă o pară, sunt două pere!’ și la următoarea ocazie nu recunoaște ca fiind valabil aceasta, atunci cînd eu vreau să-l înving cu cuvintele sale, data viitoare vrea să mă convingă, că o pară și mai încă o pară fac trei, patru, cinci, da la sfîrșit chiar un număr infinit de pere și de fapt fac unul cu unul nu doi, ci orice număr spiritual, - atunci devin tot timpul nervos și mă contrazic aproape tot timpul cu învățătorul și educatorul meu spiritual! Căci la el nu mai este valabil la următoarea vizită adevărul stabil, pe care el mi l-a explicat la precedenta vizită a sa. Pe scurt, el vine cîteodată cu lucruri, pe care nu pot să le accept! De aceea vreau să te rog, o Domnule, peste toate cerurile și pămînturile, să-i spui  îvățătorului spiritual din Sihar, ca el să vorbească mai concret cu mine - sau, pe viitor, să mă scutească de vizitele sale!“
        Spun Eu: „Ah, dragul Meu Josoe, suportă-l numai! El te conduce spre înțelepciunea cea dreaptă a cerurilor; căci socotelile spiritelor arată cu totul altfel pe această lume! Dacă Eu aș vrea să vorbesc în felul cum se vorbește în ceruri, atunci tu nu ai înțelege nimic; dar Eu vorbesc, ca fiind Eu Însumi om din carne și oase, doar omenește după felul acestui pămînt cu oamenii despre lucrurile spiritului și iată, oamenii se supără pe Mine, pentru că ei nu Mă înțeleg - și mulți nici nu vor să Mă înțeleagă! Învățătorul tău spiritual, care vine la tine din cînd în cînd, te învață ceea ce este drept; dar învățătura sa tu o vei înțelege mai limpede pe acest pămînt, atunci cînt tu vei fi mai bătrîn; dar tu o vei înțelege complet doar dincolo, unde nu vor mai tulbura carnea și sîngele sufletul tău curat: - M-ai înțeles?“
        Spune Josoe: „O da, Domnul nemărginirii, pe Tine te pot înțelege mai ușor decît pe învățătorul meu spiritual! Dar atunci cînd el îmi spune că, în fond și la urma urmei, este tot una furia și dragostea, atunci se întoarce la mine tot ce este sus jos și ceea ce este jos se întoarce sus; tot așa cînd el îmi spune, că, de fapt, cerul și iadul este tot unul și același lucru! Acest lucru să-l înțeleagă acela care poate; pentru înțelegerea mea aceste lucruri sunt mari contraziceri!“
        Spun Eu: „și aici are din nou dreptate îngerul și așa și este! Eu îți voi da din această pricină un mic exemplu și cu siguranță atunci pentru tine acest lucru va fi puțin mai limpede. Și așa ascultă-Mă!
        Uită-te la soare! Cînd pe timp de iarnă strălucește acesta blînd și plăcut, cît de mult te bucură raza lui de lumină; dar cînd în deșerturile din Africa începe să topească chiar și nisipul cu raza sa fierbinte și tu ar trebui să mergi sub un astfel de soare, atunci cu siguranță că acea rază ar deveni pentru tine un iad adevărat! - Înțelegi tu acest lucru?“
        Spune Josose: „O Da!“
        Vorbesc Eu mai departe: „Bine, ascultă mai departe! Noaptea este o prietenă și o binefăcătoare foarte bine primită de omenirea obosită după o zi fierbine; dar s-o lăsăm pe acea binefăcătoare să stea în loc doar treizeci de zile și toți oamenii ar începe să o înjure și s-o blesteme! Căci, dacă noaptea ar dura atît, ar schimba și pămîntul într-un sloi de gheață, așa că, la sfîrșit, nu ar mai putea supraviețui nici o viață organică! Iată, așa ar deveni cea mai bună binefăcătoare a omenirii un adevărat iad!
        Dacă tu te plimbi într-o zi caldă și setea începe să te chinuie și tu ajungi în sfîrșit la un izvor limpede și curat, cît de mult te întărește băutul în voie din acel izvor minunat! Dar mai în jos la vale se strînge acea apă într-un bazin adînc și devine un lac. Dacă tu pici acolo înăuntru, cu siguranță că îți vei găsi acolo moartea fără nicio scăpare! Aici iată din nou; tot aceeași apă care te-a răcorit așa de bine pe drumul de munte, te va omorî în lacul adînc și va deveni pentru tine un iad temporar!
        Tot așa bei un mic pahar de vin bun; dar bea o damigeană întreagă și acel vin te va omorî și prin urmare va deveni pentru tine un iad!
        Tu mergi cu drag pe un munte înalt și priveliștea îndepărtată îți îmbucură inima. Dar lasă ca un munte să cadă pe tine și acesta te va omorî și ar deveni pentru tine din nou un iad!
        Vîntul, care adie în unele zile călduroase peste fruntea ta, cît de multe te răcorește! Dar să-l lăsăm să devină o furtună, care începe să scoată pomii cu tot cu rădăcini, te va mai răcori, oare, tot așa ca mai înainte? Cu siguranță nu! Căci atunci tu o vei lua la fugă și vei căuta un loc, unde nu poate ajunge acea furtună. Și așa tot același vînt, care te-a răcorit mai devreme, devine în puterea sa deplină un adevărat iad pentru tine!
        De aceea îi este dat fiecărui om în toate lucrurile o măsură, după puterea, ființa și construcția sa. Dacă el rămîne așa, atunci se mișcă el în ordinea cea dreaptă, în care a fost așezat de Dumnezeu și totul ce îl înconjoară este pentru el ‘cer’; dar, dacă el întrece această ordine și așează o lume întreagă pe umerii săi slabi, atunci aceasta îl va măcina și va deveni pentru el un ‘iad’!
        Și așa este o măsură dreaptă perntru fiecare om așa cum este pentru spirite ‘cerul’; dar întrecerea acestei măsuri este pentru oameni cît și pentru spirite ‘iadul’ adevărat! - Înțelegi tu aceasta acum?“
        Spune Josoe: „Da, acum înțeleg eu aceasta și din această pricină sunt foarte bucuros! - De ce însă nu mă învață învățătorul meu spiritual așa cum mi-ai explicat Tu aceasta mie acum?!“
        Spun Eu: „și aceasta are un motiv înțelept! Dacă învățătorul tău spiritual ți-ar spune totul atît de limpede, atunci tu nu ai ajunge să gîndești independent și să decizi tot așa; așa însă te obligă să gîndești și să decizi tu însuți și iată, acesta este deja felul cel drept de a învăța! Cînd va fi nevoie și tu ai ajuns la stagiul corespunzător, atunci îți va adăuga învățătorul tău spiritual la fiecare învățătură imagini cît se poate de luminate; dar, înainte de toate, trebuie ca tu să devii muncitor în spirit, căci altfel îți va fi imposibil să înțelegi alte înțelepciuni mai profunde din ceruri! - Înțelegi tu acum într-adevăr totul?“
        Vorbește Josoe: „Da, Doamne, acum înțeleg eu întru totul pe ce picior stau eu, cu învățătorul meu spiritual din Sihar; și acum mă apucă o dragoste imensă pentru el!“
        Spun Eu: „și această dragostea îți va da toate exemplele! - Dar acum vine ceva pentru trup; femeia și fiicele lui Marcus vin deja cu o cantitate mare de mîncare și băutură! Mîncați cît puteți și întăriți-vă, așa ca voi să nu mai simțiți setea sau foamea; căci în apropierea Mea nu va fi nimeni înfometat sau însetat, ci el va fi săturat pe deplin, trupește și spiritual!“
        Cireniu și băiatul Josoe sunt destul de înfometați și de însetați și din această pricină mînîncă ei cu mare poftă; nici compania lui Cireniu nu se lasă rugată mult timp, ci urmează cu hărnicie exemplul lui Cireniu.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 186-190
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:14 View PostDownload Post

186. Cadoul lui Cireniu pentru Marcus.

        Cînd mîncarea a fost terminată, îi cheamă Cireniu pe Marcus și pe femeia acestuia, îi mulțumește celui dintîi pentru hrana cea gustoasă și pentru prietenia neschimbată, pe femeie însă o laudă pentru arta ei extraordinară de gătit; căci mîncăruri așa de bine pregătite nu a mîncat el niciodată, dar mai ales peștii, a căror gust nemaipomenit întrecea totul.
        După această împărțire de laudă însă vorbește Cireniu spre Marcus: „Tu, vechiul meu camarad de război, du-te la acel animal de povară! Pe spatele acestuia vei găsi ceva pentru tine cît și pentru întreaga ta familie. Tu ai avut destule lipsuri și a trebuit să te lupți cu tot felul de neajunsuri; această stare de neinvidiat a ta, se va redresa dintr-o dată! Tu vei găsi în ambii saci atîta aur și argint, că îți vei putea construi cu ușurință o altă casă pe lîngă care tu vei putea cumpăra mai mult pămînt, din care tu și întreaga ta familie veți putea trăi fără vreo grijă! Ce va fi peste aceasta cheltuială, vei păstra pentru zile mai grele; căci atîta timp cît noi trăim pe pămînt după voia Domnului, nu au voie să ne lipsească mijloacele,pentru a putea trăi!
        Atîta vreme cît noi nu suntem niște zei, trebuie să lucrăm și cu sudoarea pe față trebuie să ne cîștigăm pîinea, - unul într-un fel, altul în celălalt fel; dar fiecare are destule de făcut și nu are voie să pună mîinile în poală. Dar cine a lucrat ca tine, acela poate s-o ducă totuși puțin mai bine în zilele sale de bătrînețe. Du-te de aceea și primește acel dar, iar Domnul să ți-l binecuvînteze!“
        Printre lacrimi i-a mulțumit Marcus lui Cireniu - și pe lîngă Cireniu mai ales Mie; căci el spunea așa: cu toate că acest dar a venit din partea lui Cireniu, era mai mult decît convins, că Eu eram de fapt motivul; de aceea mi-a mulțumit mai ales Mie!
        Eu însă am spus: „Ia ceea ce ți se dă și folosește-te de aceasta; dar să nu le dai vreo valoare! Căci cît de valoros este un dar lumesc, atît de nevaloroasă este o viață lumească de om! Astăzi tu încă ești stăpînul comorilor tale și mîine deja se cere de la tine sufletul! Ce poți da tu atunci, pentru a-ți salva sufletul de la moartea cea veșnică?
        De aceea să caute fiecare împărăția lui Dumnezeu înainte de toate și toate celelalte i se vor adăuga lui după necesitate!
        Ceea ce primește el însă, aceea n-o primește, ca s-o adune la grămadă, ci ca s-o folosească deștept și înțelept, spre binele propriu și spre cel al celorlalți. Tu vei găsi în mari măsuri dintre cei cu adevărat săraci; sărăcia acelora să-ți învioreze inima, pentru că acum mijloacele îți sunt date duhovnicește și trupește de a ameliora o asemenea sărăcie și să faci vioaie inima tristă a fratelui sărac!
        Vezi, orice inimă vioaie, pe care ai însuflețit-o în numele Meu, îți va fi odată un cer nou plin de fericire fără margine și număr și îți va pricinui deja pe acest pămînt o desfătare, pe care nu ți-o poate da nici o altă fericire pămîntească și va naște în tine adevărata pace, - o pace, pe care lumea n-o cunoaște! Și așa, deci, mergi acolo și ia totul în primire!“
        Și bătrînul s-a dus cu cei doi fii ai lui, a luat în primire sacii mari și tare plini și i-a dus unde se păstrează bine. După ce venit el iarăși la vedere, a mulțumit încă o dată pentru toate și M-a întrebat, ce ocupație să avem în această după amiază.
        Spun Eu: „Pregătește-ți corăbiile și vom neviga puțin pe lac prin prejur, pentru că ziua de astăzi e așa de frumoasă și fără vînt! Tu poți să și arunci astăzi încă o dată mreaja mare în mare și să faci o a doua prindere și recoltare binecuvîntată!“
        Marcus le poruncește apoi de îndată fiilor săi și celor patru fiiice mai mari, ca ei să pună mijlocul de călătorie într-o ordine bună, precum și mreaja mare și să și se uite, dacă recipientul de pește mare îngărduit este încă într-o stare bună; și dacă ar avea vreo oarecare gaură, atunci să fie aceasta bine înfundată, după posibilități, cu tufărai și pietre.
        Spun fiii: „Tată, asemenea lucru am făcut deja înainte cu patru zile și ar trebui de aceea să fie într-adevăr încă totul în ordinea cea mai bună, deoarece de atunci n-a bîntuit nici o furtună; dar noi vrem să verificăm totuși, ca să putem fii și pentru acest moment în cea mai deplină siguranță.“ - După aceea s-au depărtat fiii, au verificat totul și au venit acuși înapoi, cu noutatea, că acolo totul se află încă în starea cea mai bună și cea mai folosibilă.
        Spun Eu: „Astfel să mergem, deci, afară și să ne urcăm în corăbiile mici, dintre care fiecare poate duce totuși fără pericol foarte bine douăsprezece persoane!“ - Apoi s-au ridicat toți și Mi-au urmat.

187. Societatea pe mare.

        Atunci cînd am ajuns la mal, au împins fiii de îndată în fața noastră corabia cea mai mare și cea mai bună, în care ne-am și urcat, deci, imediat și ne-am așezat pe băncile făcută pentru acest lucru. Cei doi fii însă, au cuprins cîrma și au făcut astfel, ca mijlocul nostru de transport să se îndepărteze destul de repede de țărm. În corabie s-au aflat însă pe lîngă Mine Cireniu, băiatul Josoe, bătrînul Marcus și Petru, Ioan și Iacob. Toți ceilalți ucenici navigau după noi în celelalte corăbii, precum suita de curte a lui Cireniu. În corabia noastră s-a aflat însă și mreaja mare de pescar pusă laolaltă în ordine bună pescărească.
        Atunci cînd ne-am aflat cam la o depărtare de mal de aproximativ cinci drumuri de țară, a întrebat Marcus, spunînd: „Doamne, spune-ne nouă, unde să aruncăm mreaja afară!“
        Spun Eu: „Acest lucru îl voi face într-adevăr Eu la timpul potrivit; dar acum și aici încă nu! Noi nu suntem încă nici o jumătate de oră pe apă și nu vrem de aceea să deranjăm de îndată liniștea acesteia și să trezim duhurile acesteia, care ar putea, la sfîrșit, să ne necăjească foarte tare, dar mai mult către miazănoapte și mai aproape de țărmul sigur, vom arunca atunci desigur mreaja în afară. Acum, însă, nu vrem să facem nimic altceva, decît să ne odihnim cu liniștea mării. Iar dacă vrea careva dintre voi să știe ceva, atunci este el liber să Mă întrebe.“
        Spune Cireniu: „Ceea ce îmi bate îndeosebi la ochi în casa lui Marcus, este, că cele patru fiice mai mari ale acestuia sunt tot așa de puternice la vîslit, precum cei doi fii ai acestuia, se poate spune, gigantic de puternici! - Tu, Marcus, erai odinioară într-adevăr de asemenea puțin un atlet; dar fiii tăi te-au întrecut totuși cu mult!“
        Spune Marcus: „Desigur, dar astăzi mi se pare mie însumi puterea lor puțin ieșită din comun; pentru că vîslele lor se mișcă așa de puternic și harnic, că de aceea corabia plutește într-acolo peste suprafața mării ca obligată de vînt. Cu adevărat, la această mișcare ai putea ajunge într-o jumătate de zi pînă la Kis  sau chiar pînă la Siberah, unde ai avea totuși altfel de lucru în jur de două zile bune! Pînă la Ghenizaret ai ajunge însă astfel în două ore și pînă la Iesaira în patru.
        Dacă ochii mei bătrîni nu mă înșeală, atunci zăresc eu acum deja și muntele înalt, care, văzut de aici, acoperă orașul Ghenizaret în partea stîngă! Acesta arată, ce-i drept, într-adevăr foarte albastru și, astfel, foarte îndepărtat, - dar asta nu face nimic; vitezei acestei mișcări îi cedează acuși orice depărtare arătînd încă cît se poate de albastră! Dar numai puterea perseverentă a celor doi fii ai mei n-o pot admira îndeajuns! Aici ești Tu, o, Doamne, desigur deja și împreună în joc cu atotputernica voie a Ta sfîntă!?“
        Spun Eu: „Da, dragă prietene Marcus, Eu trebuie să fiu cu vrerea și voia Mea într-adevăr chiar nemărginit de multiplu peste tot în joc, unde există numai întotdeauna o oarecare formare, existență și persistență, de la cel mai mare pînă la cel mai mic, căci, altfel, ar fi spațiul nemărginit numai prea acuși gol de ființe; și așa poate, deci, doară acum și voia Mea să fie chiar într-adevăr activă cu fiii tăi.“
        Spun apoi între ei cei trei ucenici, care sunt de față pe această corabie: „Este adesea totuși straniu cu Domnul și Invățătorul nostru! Din cînd în cînd vorbește El cu totul ca singurul Domn al cerului și al pămîntului și acționează atunci potrivit cu aceasta; din cînd în cînd însă este El iarăși cu totul om și nu lasă să se observe nimic de Dumnezeirea Lui! Toate sunt, ce-i drept, nepătruns de înțelepte, din ceea ce vorbește și face; dar să se lase în timpul cel mai acuși maltratat pînă la moarte de către fariseii din Ierusalim, la toată puterea și înțelepciunea Lui Dumnezeiască, asta ar fi, deci, totuși ceva, ce n-ai putea numi absolut de loc ca fiind înțelept! Pentru că ce cîștigă omenirea la sfîrșit de la o asemenea maltratare? Ea va deveni la sfîrșit nebună și va spune: ‘Acesta este destinul Imensului, că El devine la sfîrșit totuși victima celui mai imens! El, care mută munții și scoală morții, ar trebui să fie totuși de asemenea în stare să distrugă cu un cuvînt servitorimea templului!?
        În timpul lui Noe a trebuit toată omenirea să se scufunde, cu excepția lui Noe și familia mică a acestuia, și, totuși, n-au fost oamenii atunci nici pe departe așa de răi, cum sunt ei acum, în general; și pentru că acum sunt însă oamenii în general deja așa de răi și răutăcioși, cum n-ar putea fi ei cu siguranță ușor încă mai răi și răutăcioși, atunci vrea El de aceea să se lase acum El însuși la aceasta încă maltratat de ei, în loc să-i pedepsească mai rău decît în timpurile Sodomei și ale lui Noe! Pe scurt, cîteo acțiune din partea Sa de Dumnezeu este încă cu mult mai de neînțeles decît ceva, ce n-a avut încă niciodată o existență!“

188. Cuvîntarea lui Ioan despre diferența înțelegerii naturale și a celei duhovnicești.

        Spune Ioan, care îl ascultase foarte atent pe Simon Iuda care vorbea: „Privită treaba doar cu înțelegeri lumești, nu pot să-ți aduc nici o contrazicere; dar pentru văzul inimii au toate acestea, așadar, totuși, o cu totul altă față! Pentru că înțelepciunea Dumnezeiască nu se ghidează doară niciodată și de loc după aceea a unui om încă cît se poate de înțelept!
        Știi tu, oare, de ce există pe suprafața pămîntului așa de foarte nenumărat de multe feluri de plante și tufișuri, care nu au fructe absolut de loc? Și dacă au ele dintre acestea, atunci sunt acestea totuși inutile pentru mintea noastră și nimeni nu știe, pentru ce sunt ele cumva bune! Tocmai o aceeași varietate se vede și între animale. De la cea mai mică căpușă de frunză pîna la leviatanul care stăpînește mările, spune, pentru ce sunt ele toate, exceptînd animalele noastre puține de casă? Ce scop pot să aibă într-adevăr bestiile sălbatice, sfîșietoare? La ce îi folosesc omenirii urșii, leii, tigrii, hienele și încă o grămadă de bestii sfîșietoare nouă încă necunoscute? Cine, bunele prieten, poate să-ți dea motivul a unor înfățișări așa de foarte diverse a animalelor? Pentru ce stelele multe de pe cer? De ce nu este mereu luminată luna pe timp de noapte? Pentru ce schimbarea ei de lumină? La ce folosește ea așa foarte de fapt? Vezi, toate acestea și încă multe alte mii de diversități, noi nu le înțelegem și i se pare minții noastre ca o nebunie, dacă reflectăm asupra acestor lucruri într-un mod așa de potrivit critic! Dar la Dumnezeu, Domnul, au toate acestea desigur un motiv foarte înțelept, și, astfel, nu are voie deci aceasta acum să ne minuneze absolut de loc, deoarece ne este dată ocazia ieșită din comun, să-L vedem pe Domnul înfăptuind personal în fața noastră, chiar dacă nu putem înțelege totul, ce face El și va mai face în continuare; fiindcă pentru toate va avea El evident în și pentru Sine motivul cel mai înțelept! - Nu ești tu aici de părerea mea?“
        Spune Simon Iuda: „Intr-adevăr, într-adevăr, tu ai dreptate pe deplin și prin urmare nu ți se poate într-adevăr spune nimic împotrivă! Dar asta rămîne, deci, totuși și pe veci adevărat, că omului gînditor i se par unele rînduieli ale lui Dumnezeu tocmai așa, de parcă cineva ar dori să susțină în cea mai deplină seriozitate, că doi pești și iarăși doi pești ar fi împreună șapte pești!“
        Spun Eu: „Da, da, Simone, așa par într-adevăr a fi lucrurile; dar ceea ce i se pare minții omenești ca fiind imposibil, poate să fie la Dumnezeu încă foarte bine posibil! Ia mreaja mică, care se află jos la picioarele tale și arunc-o afară în mare! (Simon face asta.) - Acum ridic-o iarăși înapoi și spune, cît de mulți pești se află în aceasta!“
        Spune Simon: „Doamne, exact patru bucăți!“
        Spun Eu: „Verifică și numără; pentru că sunt șapte!“
        Simon verifică și numără și găsește acum exact șapte pești în mreajă. De acest lucru se miră el tare și spune: „Da, da, la Dumnezeu sunt toate lucrurile posibile!“
        Și Eu îi spun: „De aceea nu trăncăni în viitor lucruri fără rost; pentru că este mai bine să taci, decît să trăncănești lucruri goale și fără rost! Ințelege un asemenea lucru, - căci altfel nu ești tu cu nimic mai bun decît un fariseu orb!“
        Spune Simon Iuda: „Doamne, Tu știi totuși, cît de mult Te iubesc și totuși mă dojenești acum mereu într-un fel destul de amar despre ceea ce am spus, dacă spun ceva din mine, că de-abia mai am acum de aceea încă un oarecare curaj, de a Te întreba vreodată iarăși, cu voce tare, despre ceva! Eu accept, ce-i drept, totul de la Tine cu cea mai mare dragoste și răbdare; dar nu-mi pot stăpîni o mică tristețe interioară secretă, pentru că tocmai eu sunt ținta neplăcută a asprimii Tale!“ - Aici se întoarce el spre mare și se uită la aceeași cu o privire puțin mîhnită.
        Ioan însă merge la el și spune: „Vezi, frate, ție îți este acum așadar puțin greu din cauza dojanei din partea Domnului; dar uite, dragostea și înțelepciunea Domnului știe într-adevăr foarte bine, de ce a făcut ea un asemenea lucru cu tine și dacă ai arunca o privire potrivit de adîncă în inima ta, atunci ai găsi tu însuți motivul acuși și ușor!“
        Spune Simon: „Așadar, care să fie deci acesta? - Spune-mi-l tu mie!“
        Grăiește Ioan: „Vezi, frate, în ceea ce are de-a face cu recunoașterea credinței vii, de nezdruncinat, ești între noi evident cel mai puternic și, după mărturia Domnului, o adevărată stîncă; dar la aceasta ai tu totuși ore, în care te cuprinde un așa fel tăcut de conștiință de sine și iată, o asemenea conștiință de sine este așa puțin destul de aproape înrudită cu ceea ce se numește mîndrie! Și asta va fi, ceea ce Domnul vrea să scoată din tine, prin așa unele umilințe acordate ție! Eu am simțit aceasta deja la alte cîteva ocazii și ți-aș fi spus asta cu drag deja de mult, din dragostea frățească cea mai adevărată și sinceră; dar nu s-a ivit pentru aceasta nicioadă o ocazie așa de potrivit de convenabilă. Deoarece s-a ivit tocmai acum o asemenea ocazie, de aceea m-am gîndit la asta și ți-am spus-o, cum am simțit-o deja de mult cel mai viu în mine. Tu vei primi aceasta desigur în sensul bun al dragostei, în și din care ți-am spus asta și nu vei fi de aceea supărat pe mine!?“
        Spune Simon Iuda: „Da, da, tu vei și avea în aceasta dreptate pe deplin cu desăvîrșire; dar numai nu înțeleg, de ce nu ne atenționează El pe unul ca noi de așa ceva cel puțin o dată, într-u cît nu este totuși altfel scump în cuvinte! Te-ai conforma atunci doară cu mult mai ușor după faptul care este pe deplin drept potrivit cu concepția Lui curat Dumnezeiască!“
        Spune Ioan: „Aceasta ar putea-o face într-adevăr; dar El totuși n-o face și uite și aceasta trebuie să aibă deja iarăși motivul ei întemeiat!
        Mie mi se pare așa, de parcă ar vrea să aibă El treaba în așa fel, ca fiecare om să fie nevoit să se găsească mai întîi pe deplin pe sine însuși, înainte ca Domnul să pună la sfîrșit pe el mîna Lui care desăvîrșește orice viață și să ia sălaș cu lumina Lui în inima omului.
        Din acest motiv, mie părîndu-mi pe deplin adevărat, nici nu-i spune Domnul așadar nimănui direct greșelile vieții, ci doar indirect prin anumite dojeni, prin care El obligă atunci sufletul de a se privi pe sine însuși mai îndeaproape, de a recunoaște greșelile lui în lumina  L u i , a le îndepărta de la sine și, astfel înfățișat, să intre atunci pe deplin în ordinea lui Dumnezeu. Aceasta, frate, este așa părerea mea neconcludentă și sunt foarte aproape în favoarea acesteia, că va fi astfel adevărat. - Ce gîndești tu despre asta?“
        Spune Simon, puțin reflectînd: „Da, tu ai putea avea și în acest lucru dreptate pe deplin; pentru că dintre noi toți recunoști tu într-adevăr cel mai temeinic și cel mai ascuțit concepția Domnului! Cuvîntul tău să devină foarte hotărîtor pentru mine în ceea ce urmează!“
        La această ocazie se întoarce Simon iarăși către Mine și face o mină mulțumitoare pentru faptul, că am lăsat inimii lui să i se reveleze un asemenea lucru prin fratele Ioan; Eu, însă, i-am arătat lui Simon, deoarece fiii lui Marcus încep să întingă mreaja în mare, să le fie acestora un ajutor potrivit cu cunoștința lui bună în acest domeniu.
        Și Simon face acum un asemenea lucru cu cea mai mare bucurie din lume, pentru că o privire de dragoste de la Mine îi este lui Simon mai mult decît toate comorile lumii și ar trebui să fie asta și la toți oamenii așa, care îmi urmează cu adevărat și vor să obțină prin asta viața adevărat veșnică.

189. O corabie militară se apropie. Recolta bogată de pește.

        În timp ce fiii lui Marcus - acordîndu-le ajutor Simon și încă cițiva ucenici prezenți în corabia noastră - erau ocupați cu aruncarea în afară a mrejei mari, vîslea dinspre direcția Ghenizaretului un mijloc mare de transport exact înspre noi. El venea tot mai aproape; și cînd mai fusese de-abia la cîteva brațe depărtare de noi, a descoperit atunci un fiu al lui Marcus, că aceasta ar fi o corabie militară romană, pe care s-ar afla mai mulți soldați.
        Spune Cireniu: „Ar fi totuși puțin neplăcut din pricina poziției mele lumești, dacă soldații mei m-ar întîlni aici, în această corabie totuși puțin cam prea neprezentabilă în fața lumii pentru un guvernator! Dacă am putea totuși să-i evităm puțin!“
        Spun Eu: „Fie-ți frică de ceea ce trebuie să-ți fie; dar de aceasta tu într-adevăr că nu trebuie să te înspăimînți! Căci iată, dacă soarele stă sus pe cer, atunci pare cu mult mai mic, decît cînd el se află la orizont, - nu se poate uita nimeni la el, pentru că acesta le supără ochii; dar atunci cînd este în apropierea orizontului, atunci se uită toată lumea cu plăcere la mama strălucitoare care vine sau care emite razele calde ale zilei.
        Poate acest vas să fie cît se poate de frumos decorat, cu toate acestea nu va ridica în vreun fel demnitatea, - căci ceea ce ești, tu nu poți schimba, chiar dacă tu te afli pe vîrful Araratu-lui sau pe vîrful unui mușuroi; dar demintatea adevărată, împerecheată cu dragostea, o vei putea savura tu cel mai bine acolo, unde le va fi oamenilor cel mai ușor să ajungă la tine! Și pe lîngă aceasta, îți mai spun, că această întîlnire va fi de mare folos, iar de aceasta te vei convinge în scurt timp.“
        Cireniu este plin de curiozitate la aceste cuvinte ale Mele și se întreabă oare ce va aduce acest vas roman. Dar pentru că este reținut de vîntul nefavorabil, ca să ajungă pînă la noi, este de părere Cireniu, dacă nu cumva ar fi sfătuitor ca noi să vîslim pînă la acea corabie roamnă.
        Eu însă spun: „Da de unde; căci noi ne vom întîlni destul de curînd cu aceștia și nu-ți vor lipsi ocaziile, să afli tot ceea ce te interesează. Dar pentru această clipă să ne dedicăm pescuitului!“
        Cînd a auzit Cireniu aceste cuvinte, s-a mulțumit și s-a uitat comod, cum pescarii au început să arunce plasa în mare, care a început de îndată să se umple cu pești, că am fost după cîteva clipe nevoiți să ne îndreptăm spre mal. Atunci cînd după o jumătate de oră am ajuns la mal, mai concret la acel loc, unde se afla lacul mare pentru pești, s-a tras din toate părțile plasa la marginea acelui lac și în plasă se aflau mulți pești minunați și prețioși, iar toți ucenicii Mei, Marcus împreună cu toți copiii săi și chiar și slujitorii lui Cireniu au avut de lucru o oră și jumătate, pentru a muta peștii prinși în plasă în lacul anume făcut.
        Și atunci cînd peștii s-au aflat în acel lac, erau o mulțime; căci numărul lor depășea șapte mii și lacul era plin, că nu mai era loc de mai încă o mie de pești. Din această pricină a fost așa de fericit bătrînul Marcus, că nu știa ce să facă din cauza stării sale. Într-una nu mai tăcea gura sa să rostească laude peste laude.
        Eu însă i-am spus aceste cuvinte: „Prietene, tu ești acum cît se poate de bucuros pentru această binefacere pricinuită de Mine; dar tu mai vei primi astăzi încă un alt dar la ocazia cînd vasul roman va ajunge aici! Darul nu va consta în pești, aur sau argint, ci va fi doar din cuvinte pure, care îți vor netezi drumul spre viața eternă. Pe acestea să le asculți tu cu întreaga ta casă și în sufletul tău se va face lumină și soare pentru aceste vremuri și pentru veșnicie! - M-ai înțeles tu?“
        Vorbește Marcus: „Da Doamne! Inima mea îmi spune: ‘Marcus bătrîn și ruginit războinic, astăzi se va debarasa rugina veche de viața ta! O voce din cerurile lui Iehova va auzi urechea ta și sufletul tău va simți apropierea strînsă a mîntuirii tale etrne!’ - și prin aceasta sper că astăzi voi mai trăi lucruri minunate.“

190.Oaspeții cei noi.

        Fiii lui Marcus abia că au terminat de agățat plasa pe niște lemne special făcute, pentru ca aceasta să se usuce, a ajuns deja corabia romană cea mare la mal, așa că noi puteam vorbi deja cu oamenii din vas; și aceștia le-au strigat fiilor lui Marcus, ca să vină în apropierea vasului, cu mai multe bărci, deoarece ei nu puteau să se apropie prea tare de mal din cauza adîncimii scăzute. Fii au făcut aceasta de îndată și ucenicii Mei nu s-au mirat puțin, cînd, printre cei mulți soldați romani și alți cetățeni, l-au observat pe Iuliu și după un timp chiar și pe Ebahl împreună cu mica Jarah.
        Dar pe lîngă aceștia, se mai aflau în corabie cinci răi jefuitori de drum, care acționau la trecerile dintre Iudea și Samaria și acolo au mai săvîrșit și unele omoruri. Aceștia au fost îmbrăcați ca niște rabini și arătau destul de prietenos; dar totuși locuiau, în inima fiecăruia dintre ei, legiuni întregi de diavoli, care îi forțau pe acești cinci hoți, să-i jefuiască pe călători în cel mai crunt fel și după aceea să-i omoare pe aceștia fără remușcări, pentru ca ei să nu fie divulgați. Dar astfel de hoți erau acceptați în secret de farisei, deoarece împiedicau într-u totul întîlnirea între samarinieni eretici și evrei. Dar acest fapt îl știau romanii și din această pricină ei erau cu mult mai porniți pe acești hoți. Și unor astfel de delicvenți le-a mers tot timpul rău; căci ei erau executați de obicei în cele mai oribile feluri.
        Dar pe lîngă cei cinci hoți amintiți, se aflau mai mulți delicvenți politici, care, în secret, făceau propagande împotriva romanilor; dar întregul transport era destinat spre Sidon.
        Eu însă M-am pus mai într-o parte, ca să nu Mă vadă de îndată Ebahl, Jarah și Iuliu și le-am ordonat și oamenilor din casă și lui Cireniu, să nu Mă anunțe prea repede; căci pe vas se mai aflau și alți farisei, care au fost trimiși în secret din Ierusalim din cauza Mea, cu toate că în fața lumii ei rosteau cu vocea tare un alt motiv.
        Cireniu l-a primit pe Iuliu cu cea mai mare prietenie, ce l-a mirat cît se poate de plăcut pe căpitanul Iuliu; căci în primul rînd nu s-a gîndit să-l găsească pe guvernatorul asiatic aici, și, în al doilea rînd, era felul lui Cireniu de comportare cu oamenii săi unul cît se poate de serios.
        Cireniu a vorbit imediat cu Iuliu despre acei infractori și dacă acesta a rostit deja sentința asupra lor. Căci cu o sentință rostită nu stăteau prea bine lucrurile la romani; aceasta se putea schimba eventual doar de împărat. Dar Iuliu nu a dat vreo sentință și a vrut ca guvrenatorul suprem să decidă pedeapsa lor în Sidon; el l-a rugat din această pricină pe Cireniu, după ce i-a spus faptele fiecăruia, ca acesta din urmă să se decidă și să rostească o pedeapsă dreaptă.
        Vorbește Cireniu către Iuliu: „Tu ai înfăptuit cît se poate de drept și de înțelept, că nu i-ai pedepsit pe acești răufăcători! Eu însă nu îi voi pedepsi acum; căci în apropierea noastră se află Unul mai măreț și mai puternic și pe acesta îl vom lăsa să decidă în această cauză. Ordonă ca hoții să fie bine păziți, pînă cînd vine Acel om măreț și puternic!“
        Vorbește Iuliu: „Stăpîn înalt peste Asia! Se află, oare, împăratul pe pămînt asiatic?!“
        Spune Cireniu: „Nu dragă Iuliu, dar Unul, care domnește în adevăratul sens al cuvîntului peste toate împărățiile lumii și din această pricină și peste fiul încoronat al lui Augustus, al fratelui meu! A venit Zeus cu toată puterea sa dumnezeiască din ceruri la noi, muritori de rînd; cuvintele Sale sunt fapte și voința Sa este un lucru desăvîrșit!“
        Cireniu a vorbit doar din acea cauză în felul acesta roman despre Mine, pentru că s-a gîndit, să nu cumva să Mă divulge și nici nu știa că Iuliu Mă cunoștea de fapt deja.
        Și Iuliu a vorbit așa: „Înalt domnitor, noi trăim acum o vreme plină de miracole și iarăși miracole și zeilor trebuie să le fie pe plac muritorii; căci doar cu cîteva zile în urmă am avut ocazia ciudată în fața lumii, cunoscînd un om, căruia nu-i lipseau nici cele o mie de fulgere din mîna lui Zeus! Un an ar fi mult prea puțin, pentru ca eu să-ți pot povesti totul, ce a înfăptuit acest Zeus aparent în Ghenizaret și mai ales în casa gazdei Ebahl!“
        Cireniu a căscat ochii mari și a fost puțin jenat și nu știa ce să-i spună lui Iuliu sau ce să-l întrebe mai departe. Căci el și-a dat seama imediat din spusele lui Iuliu, că despre Mine era vorba; dar el nu a vrut să-l deranjeze pe Iuliu în credința sa. Tot același lucru a fost valabil și pentru Iuliu; căci și el s-a gîndit tot la același lucru atunci, cînd Cireniu l-a descris pe Zeus-ul puternic.
        Nici unul nu-l ținea pe celălalt ca fiind un roman schimbat și așa s-a întîmplat, că acești doi s-au ocolit în vorbe așa de mult, pînă cînd am apărut Eu și am dat la o parte toate dubiile, - dar acest lucru l-am amînat aproape o oră.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 191-195
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:19 View PostDownload Post

191. Despre metodele de învățare ale îngerilor și despre școlile lumii.

        Chiar și Ebahl și Jarah au confirmat spusele lui Julius și, din pricina acelui om miraculos, făceau ei călătoria spre Sidon, pentru a se mai întîlni încă o dată cu acesta, deoarece fiicei îi era prea mare dorul pentru El. Cireniu s-a mirat aparent cît se poate de mult, cum fata tînără, care nu putea să numere mai mult de treisprăzece sau paisprăzece primăveri era așa de îndrăgostită, cu toate că el (Cireniu), a observat imediat că de partea ei se afla un tînăr cît se poate de frumos. Din această pricină era cît se poate de ciudat, cum această fată, care avea lîngă ea un tînăr așa de frumos, putea să fie atît de tare îndrăgostită de un bărbat mai în vîrstă.
        Cine o cunoaște pe Jarah din Ghenizaret, acela ar trebui să știe foarte bine, că chiar această Jarah nu rămînea datoare cu un răspuns bun și din această cauză i-a spus lui Cireniu: „Înalt domnitor și stăpîn! Cum poți tu să-L negi pe Acela în fața noastră și să-L numeri printre zeii morți ai Romei din pricina unor motive politice, - și, totuși, se vede lumina Sa dumnezeiască și mila Sa nemărginită din toate părțile care te înconjoară!?
        Iată, eu îi simt prezența și tu o simți la fel de bine ca și mine, - și totuși îl negi tu într-un anume fel; uite, acest lucru nu este lăudabil din partea ta, așa cum nu este lăudabil nici din paretea lui Iuliu să-L nege pe Atotputernicul și pe Sfîntul sfinților, în fața ta, domnitor înalt!
        Pe lîngă aceasta nu este frumos din partea ta, că mă acuzi pe mine din pricina dragostei mele; căci eu îl iubesc doar așa, cum ar trebui să-L iubească fiecare om, ca fiind Creatorul meu, ca fiind Dumnezeul și Domnul meu și eu mă rog la El în inima mea atît de pur, cît îi este posibil unei fete muritoare, cum sunt eu. Dar dacă așa stau lucrurile - cum pot eu să fiu îndrăgostită de El într-un fel trivial? Uite aici, întreabă-l pe însoțitorul și pe învățătorul meu, acesta va fi în stare să-ți descompună totul amănunțit; căci el posedă mai multă putere în toate lucrurile decît toți înțelepții acestui pămînt și decît toți eroii ale tuturor împărățiilor lumești, cu excepția Căruia, pe care eu îl caut. De aceea întreabă-l tu pe acest tînăr și tu vei primi de la el răspunsul cel drept!“
        Cireniu a vrut să-l întrebe pe acel tînăr, dar băiatul Josose l-a împiedicat; căci el i-a spus, în secret, lui Cireniu: „Nu te pune cu acest tînăr; căci și el este unul din aceia, cum este acela care mă vizitează din cînd în cînd! Astfel de ființe nu pot suporta nimic necurat și prin urmare nici întrebări ne la locul lor; viața și existența lor nu este nimic mai mult decît lumina înflăcărată a Domnului.“
        Vorbește Cireniu către Ebahl: „Aceasta este fiica ta și tu ești un evreu; de aceea este uimitor, că există în sinea ei atît de multă înțelepciune! Acest lucru ea nu l-a putut învăța de la Învățător și mai puțin de la acest tînăr!? Căci astfel de învățători, cu toate că sunt rari pe acest pămînt, nu fac prea mulți pași cu învățătura care ne-o dau nou, celor muritori! Acest lucru eu îl știu din exeperiența cu fiul meu Josoe, pe care nu eu l-am conceput, dar pe care totuși l-am acceptat ca fiind fiul meu pentru toate vremurile. Și la el vine acum un astfel de rabin. Dar dacă stau un timp împreună, atunci la sfîrșit nu se știe cu siguranță, cine are de fapt dreptate; căci la părerei diferite, deseori au la sfîrșit amîndoi dreptate. Întreaga învățătură nu este de fapt nimic altceva decît o luptă a înțelepciunii, unde, la sfîrșit, ambele partide ies învingătoare.
        Josoe al meu este deseori temperamental cu învățătorul său mistic, așa că îl trimite din preajma sa; dar învățătorul nu se deranjează în vreun fel, aberațiile sale le susține, cu toate că de departe se înțelege că sunt niște aiureli și doar la sfîrșit luminează el cele rostite. Și prin urmare eu sunt de părerea, că acest lucru îl face și frumosul rabin cu fiica ta!“
        Spune Ebahl: „Da, da, domnitor înalt, așa stau lucrurile. Eu însumi nu pot să devin într-adevăr înțelept și să spun la sfîrșit cine are dreptate. Aceste lucruri rămîn de obicei la sfîrșit pe picior egal. Despre învățături pozitive nu poate fi vreodată vorba. Tînărul duh încearcă să-i bage încurcături în înțelegerile cadetului său și acesta trebuie să facă ordine din sine, așa de bine cum se poate. Despre un ajutor în încurcătura aceea nici nu poate fi vorba, și, la sfîrșit, rămîne tot timpul ceva neclarificat. Dacă cadetul vrea să conteste pînă la ultimul cuvînt spusele rabinului, atunci trebuie ca, cadetul să aibă dovezi certe, așa ca acest rabin să nu se poată mișca, nici la stînga și nici la dreapta. Acest lucru este atunci o dovadă pură că, cadetul are într-adevăr dreptate; dar fără dovezile bătute în cuie are cadetul veșnic nedreptate - chiar dacă părerile lui sunt cît se poate de drepte! Oh, Jarah mea dragă, l-a împins pe rabinul ei la strîmtoare; la sfîrșit aproape că nu s-a mai putut ajuta în vreun fel, dacă fata nu i-ar fi dat o mînă de ajutor, așa cum a mărturisit la sfîrșit.
        Într-adevăr, felul de învățătură ceresc este deseori cît se poate mai ciudat! De obicei, elevul își învață învățătorul și învățătorul se bucură foarte mult atunci, cînd el învață ceva de la ucenicul său. Dar acest lucru se întîmplă totuși într-un fel ceresc și prietenos și eu deseori mă alătur cu drag acestui fel de predare; căci așa se învață într-o oră mai mult decît de la rabinii pămîntului într-un an întreg.
        La rabinii lumii este și rămîne elevul trupește și duhovnicește mereu un sclav al rabinului său; pentru că el poate învăța numai ceea ce poate și știe rabinul lui însuși, care este adesea infirm trupește și încă mai rău duhovnicește. Dacă este acum aceea incorect sau adevărat, pentru aceasta nu are voie elevul să se intereseze din cauza pedepsei grele! Ce îl interesează pe un asemenea rabin lumesc cu obrajii bucăliți, ce capacități și talente interioare spirituale posedează elevul lui?! Aici este tot timpul deviza: Păsărică, mănîncă sau mori! Pe scurt, felul de educație al acestui timp se aseamănă pe deplin cu un coif, care ase potriviește pe toate capetele și se aseamănă cu un pat, în care toți oamenii trebuie să savureze o liniște confortabilă! Uriașul Goliat ar face desigur o față stranie la aceasta, dacă i-ai da un leagăn de copii, ca așternut de odihnă!
        Eu n-am văzut arareori copii, care mărturiseau deja în copilăria cea mai timpurie un adevărat duh de uriaș. Ce ar fi putut deveni din ei, dacă erau educați și crescuți în concordanță cu capacitățile lor! Au fost însă învățați, asemenea slabilor, doar să împletească coșuri și duhul lor a fost lăsat astfel înfățișat să se prăpădească! Și acest lucru îl consider eu o cea mai mare nedreptate! Pentru că, cîte slujiri ar fi putut să-i aducă omenirii un asemenea duh educat în felul său! Și - la ce folosește el în infirmitatea lui? El împletește coșuri și prinde la sfîrșit pești și scoici!
        Dar tocmai în aceasta observ eu diferența mare între educația rabinilor lumii care sunt mîndri  și cel mai adesea proști și a rabinilor cerului care se află acum minunat între noi. Aceștia educă duhul liber și îl ajută oarecum să ajungă pe propriile picioare prin aceea, că îl trezesc prin tot felul de întrebări într-o formă, de care este tocmai un duh omenesc; rabinii lumii însă caută duhul doar să-l împresureze și să-l omoare - și educă la aceasta necurăția pentru și în jurul necurăției! - Spune, înaltule domn peste întreaga Asie, am dreptate sau nu?!“
        Spune Cireniu: „Cu desăvîrșire, gazda mea foarte stimabilă Ebahl! Aceasta a fost deja de mult și opinia mea; dar ce s-a putut face pînă acum împotriva acestui lucru? Eu o spun deschis: Nimic, absolut nimic! Pentru că nouă înșine ne lipsește motivul potrivit și de unde să-l fi primit prin urmare rabinii lumii? Acești draci săraci trebuie, la sfîrșit, așadar, totuși, să-i învețe pe toți copiii numai ceea ce au învățat ei înșiși oarecum mai înainte de la noi, - și astfel sunt ei prin necesitate călăuze oarbe orbilor!
        Noi am învățat într-adevăr de la acel Unul adevărul mare, sfînt și putem acum foarte bine să distingem lumina de întuneric; dar pînă ce lumina noastră le va fi împărtășită tuturor oamenilor acestui pămînt, pînă atunci va fi încă așa cîte un coș împletit de un oarecare duh uriaș! Spune-mi totuși, ce va fi la sfîrșit din fiica ta mică așa foarte drăgălașă!? Ea este într-adevăr un duh uriaș și este acum încă la aceasta învățată de un rabin ceresc. Spune, spre ce va fi aceasta la sfîrșit determinată!? Spre o soție casnică, desigur, puțin probabil!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn! Să privim la școlile noastre de fete? Cum sunt ele reprezentate? Cu adevărat, înaltule domn, într-o formă, că este pentru omenirea o veritabilă rușine! Și eu sunt de aceea de părereă: O școală bună de fete ar fi doară de asemenea numai foarte tare de dorit; pentru că o mamă, un ceva, ce poate deveni doar dintr-o fată, este totuși mereu prima și cea mai bună învățătoare a copiilor. Dacă ea are duh, inimă și cap în privința potrivită, cum se obișnuiește a se spune, atunci nici copiii ei nu-și vor clădi desigur casele lor pe nisipul mării și vor putea fi de-abia duși oarecum în continuare într-o înșelare. Dacă însă mamele, cum a fost cazul pînă acum numai din păcate prea des, sunt mai proaste adesea decît un vierme de ploaie, da, atunci este de așteptat cu adevărat foarte puțin sau absolut nimic de la o educație a mamei! - Spune, înaltule domn, dacă am și aici dreptate sau nu!“

192. Despre drepturile la zeciuală și de tribut ale templului.

        Spune Cireniu: „și aici ai tu dreptate pe deplin și eu recunosc acum în tine un om de treabă foarte înțelept și trebuie să te fac un oarecare șef cu multe împuterniciri!“
        Spune Ebahl: „Va fi greu de înfăptuit, deoarece mai sunt încă tot un evreu, căruia îi este cel mai sever interzis din partea templului, să primească oarecare funcții și onoruri din partea Romei!“
        Spune Cireniu: „Așadar, ce va fi într-adevăr, dacă te fac un cetățean roman? Și dacă ești tu astfel, atunci poți accepta orice funcție de onoare romană imaginabilă și noi vom știi să pedepsim templul foarte deosebit, dacă s-ar pune împotriva acestui lucru! Dacă vrei prin urmare, te fac un cetățean roman!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn, cu adevărat, nu din cauza onorurilor și a înaltei stări respectabile ale unui cetățean roman, ci din cauza libertății pure, care îi este dată fiecărui cetățean de treabă al Romei, primesc eu cererea ta! Eu voi rămîne în inimă într-adevăr pe veci un evreau adevărat, - pentru că doară nu poți fi în sine cu nimic împotriva convingerii celei mai vii, că iudaismul pur, vechi și adevărat a venit la oameni pe deplin adevărat din ceruri și că doar în acesta este mîntuirea de căutat și de găsit; dar, față de lumea exterioară, vreau eu astfel să fiu un roman ca unul, care a fost născut în mijlocul Romei, de o femeie romană ireproșabilă.“
        Spune Cireniu: „Bine, să primești de îndată din mîinile mele scrisoarea pe pergament, care este în toate timpurile valabilă și înzestrată cu toate drepturile unui cetățean al orașului Roma! Cînd le vei arăta atunci templierilor o asemenea scrisoare, atunci te vor lăsa ei foarte sigur în cea mai deplină liniște și vei fi atunci mai mult în stare să fii în folosul omenirii, decît s-a putut întîmpla pînă acum; și de aceea: eu vreau aceasta și așa să se întîmple!“
        Aici face Cireniu un semn cu mîna scribului său secret și acesta a adus numaidecît scrisoarea. Cireniu a scris numele lui în josul paginii și i-a înmînat scrisoarea de îndată lui Ebahl.
        Ebahl, foarte emoționat de bunătatea guvernatorului superior, i-a mulțumit lui Cireniu din adîncul inimii și a grăit la sfîrșitul cuvîntării sale de mulțumire: „Cu adevărat, o asemenea onoare n-am sperat eu niciodată în apropierea orașului Cezarea! Această scrisoare să fie din partea mea însă de asemenea însoțită de cele mai bune înfăptuiri pentru omenire și acest lucru cu atît mai mult, deoarece îmi revine și în scrisoare dreptul și împuternicirea imperială de a face din orice evreau cinstit un cetățean roman, căruia atunci, ca mie însumi, îi revin toate drepturile și avantajele unui cetățean roman. Cu adevărat, împrejurimea noastră să numere acuși o grămadă de cetățeni romani și luările de rămas bun ale fariseilor din aceste regiuni, să se înmulțească ca iarba în primăvară! Oh, asta va fi minunat!“
        Spune bătrînul Marcus, care stătea lîngă: „Frate, tu ai într-adevăr dreptate, că te bucuri foarte tare asupra acestui lucru; pentru că este o treabă mare de a fi un cetățean al Romei! Eu sunt aceasta din naștere; dar cu nimic mai puțin trebuie să le plătesc totuși preoților templului, în fiecare an, un anumit tribut, asemenea evreilor. De la evrei iau ei numai zeciuiala, de la noi romanii însă un anumit tribut, un drept obținut cu înșelăciune de la curtea romană, - și trebuie să știi să te învoiești cu ei, dacă vrei să ajungi din tributul greu în bătrîna zeciuială. Numai această obligație de a plăti tribut de către cetațenii romani către templu, ar trebui să-i fie luată templului iarăși fără toată reținerea de către Roma; mai întîi este impozitul de tribut prea greu și în al doilea rînd, acesta face templul prea puternic, - și amîndouă lucruri sunt rele.
        În transportul actual de nelegiuiți către Sidon, se află tocmai iarăși cîțiva instigatori, care au fost foarte sigur plătiți de templu pentru lucrul lor. Este, ce-i drept, adevărat, că obligația de tribut există, ca o povară ieșită din comun, doar în unele principate ale Canaanului și templul își are de promovat numai acolo drepturile sale, unde apare aceasta ca fiind în vigoare; dar templierii nu se mulțumesc cu asta, fac abuzuri cu ajutorul unor acte doveditoare false, pe care la arată ca fiind noi și ieșind de la Roma și îi silesc pe cetățenii romani, să se înțeleagă cu ei cel puțin asupra zeciuielii. Eu am fost nevoit încă astăzi dimineață să le plătesc zeciuiala de pește, căci, altfel, mi-ar fi făcut cu siguranță toate bunecuviințele imaginabile.
         Părerea mea ar fi în consecință aceasta: Ar trebui să i se ia templului, atît de curînd pe cît este posibil, toate concesiile posibile ale Romei, fără vreo oarecare excepție; pentru că altfel ajunge Roma în pericol să primească în Asia acuși răzvrătiri peste răzvrătiri și înainte ca patruzeci de veri să treacă, va primi Roma cinstea foarte neplăcută să fie nevoită să cucerească și cealaltă Asie pentru a doua oară de la Alfa pînă la Omega! - Aceasta este părerea mea, în care mă încred acum tare, pentru că cunosc foarte exact stările templului și le și detest însă foarte adînc.“
        Spune Cireniu: „și pentru acest picior infirm se va lăsa găsit un toiag! Dar dacă templierii îndrăznesc să dorească tributul și din această regiune și să creeze din acesta vechia lor zeciuială, atunci vom rîndui într-adevăr fără zăbovire să se năpăstuiască o vreme de tunet bine hrănită asupra templului; pentru că asta e iarăși o acțiune pe cont propriu din partea templului, care ar putea avea cu timpul, într-adevăr, cele mai rele urmări pentru Roma.
        (Intorcîndu-se către căpitanul Iuliu:) „Tu, Iuliu, vei primi încă astăzi cîteva suluri, pe care vei scrie după gîndirea ta cîteva propoziții scurte pentru templu! - Tu mă înțelegi!?“
        Spune Iuliu: „Ar fi totul bine și potrivit, dacă regatul Iudeea n-ar fi fost dat mîncăciosului Irod în arendă, aproape cu toate drepturile de domnie! La aceasta se află în Ierusalim încă un guvernator neglijent, anume Ponțiu Pilat, care este foarte bucuros, dacă oamenii îi acordă pace și liniște; cu acesta nu este prin urmare prea multe de înfăptuit! Dar aici se adaugă încă o circumstanță fatală, care este foarte strașnic de luat în seamă: Dă-i tu templului o mie de legi încă cît se poate de grele și el se va strecura printre toate, asemenea unui Proteu, - și eu întreb, ce se poate atunci face încă mai departe.
        A merge către templu cu o oarecare putere exterioară prea vizibilă, ar fi o treabă foarte îndrăzneață; pentru că poporul ține de acesta și îi consideră pe preoți, anume în Iudeea, ca oameni pe jumătate zei și ca mijlocitori între Dumnezeul lor și oameni. Dacă ai constrînge, prin urmare, templul cu o oarecare violență vizibilă, atunci ai avea, însă, de asemenea, imediat cea mai arzătoare revoltă în întreaga Iudee pe gît; de aceaa este aici nevoie de foarte multă grijă, înainte ca să dorești să înfăptuiești ceva cu templul, în cea mai deplină seriozitate!
        Ah, aici în Galilea și anume în Ghenizaret, care se află într-o veșnică stare de asediu și unde poporul este deja foarte înformat, te poți duce foarte eficient pe cîmpul de luptă împotriva celor negrii; dar în Iudea nu se poate face aceasta absolut de loc! De aceea este deviza: Dacă este ceva de înfăptuit împotriva templului, atunci trebuie ca să se țină sfat înainte de aceasta!
        Templul a știut să-și creeze tot felul de privilegii de la Roma, pe tot felul de căi furișate, privilegii pe care trebuie să le respectăm, atîta timp cît avem norocul și onoarea de a fi romani. Dacă treaba se desfășoară astfel, atunci îmi vor folosi CHARTE ALBAE (documente albe, asta înseamnă nescrise) puțin sau absolut de loc! În regiunea mea însă, sunt eu însumi oricum Charta alba în măsură îndeajunsă! - De altfel, pot să folosesc întotdeauna cîteva.
        În Ghenizaret și regiunea destul de largă de prin jur a acestuia, le-am gonit templierilor șantajul de tribut și de zeciuială în așa fel, că și-au lăsat într-adevăr lăcomia lor desigur să se prăpădească pentru toate timpurile și dacă sunt bine informat, atunci a și făcut deja superiorul nostru de treabă Corneliu, în Capernaum, deja de mult același lucru, - și astfel este Galilea așa de destul de liberă de urgiile templului, exceptînd cîteva asupriri irodiane; dar, în puternica Iudee, nu va fi încă nici pe departe posibil de a obține aceasta. Aceasta este așa părerea mea. - Tu, înaltule domn, poți, însă, totuși, să ordoni ce vrei tu și eu voi fi mereu slujitorul și servitorul tău cel mai devotat!“

193. Tratarea răufăcătorilor și a obsedaților.

        Cireniu l-a lăudat aici pe Iuliu, spuse însă de asemenea foarte bine și înțelept: „Dragă Iuliu, tu știi că eu am mare încredere în tine și că mintea ta limpede mi-a plăcut întotdeauna bine; dar ceea ce ai spus acum, nu pare a fi, așadar, totuși, așa în totalitate să fi ieșit din propria ta opinie și părere. Aceasta ai primit-o în gîndirea de asemenea de la acel anumit Unul!“
        Spune Iuliu: „O, desigur; pentru că adevărul nu se află în foc, ci numai în lumina blîndă a Acestuia; și astfel am devenit eu de asemenea cu mult mai blînd și tolerant de cînd l-am cunoscut. Oh, dacă aș putea, totuși, să mă întîlnesc cu El pe undeva numai încă o dată în viața mea!“
        Spune și Jarah, care stătea lîngă și era atentă la toate: „Oh, aceasta este și singura și unica dorință a mea!“
        În timpul acestei discuții, am venit Eu neobservat în spatele lui Iuliu. Numai Cireniu Mă observă și i-a spus lui Iuliu la semnul Meu: „Tu, uită-te puțin în spate! În spatele tău se află Cineva, de parcă ar vrea să vorbească cu tine!“
        Iuliu se uită repede în spate și cade aproape într-un leșin de bucurie de a Mă vedea aici și Jarah scoate un strigăt de cea mai mare bucurie și îmi cade la piept ca moartă; și Eu am fost nevoit s-o las să se odihnească astfel în jur de o jumătate de oră, pînă ce și-a revenit iarăși din amețeala ei fericită.
        Deoarece începuse însă să se lase deja tare seara, de aceea i-am Eu spus bătrînului Marcus: „Tu te vei îngriji acum iarăși pentru faptul, ca să primim o cină înbelșugată ; lasă să nu fie nici o lipsă de pește, pîine și vin!“
        Spune Marcus: „Doamne, ce vom face însă cu răufăcătorii, care acolo, la mare, legați de stîlpi, păziți de soldați, așteaptă probabil sentința lor cu cea mai mare frică?“
        Spun Eu: „Pe aceștia îi lăsăm astăzi să sufere înșeptit, din cauza celor multe duhuri rele, de care sunt posedați și nimeni nu are voie să le dea nici ceva de mîncare, nici ceva de băut, căci, altfel, n-ar fi vindecabili! Tu, fratele Meu Iuliu, fă-le conoscută astăzi o sentință, potrivit cu care trebuie să îndure mîine cea mai dureroasă moarte, prin arderea înceată, în decursul întregii zile! Mîine, însă, să fie ei atunci de-abia absolviți de pedeapsă și Eu voi vedea, dacă sunt de puși în libertate. Frica peste măsură de mare îi va înfrînge pe locuitorii lor răi și ei vor începe încetul cu încetul să-și ia rămas bun. Legați-i însă bine tare de stîlpi, căci, altfel, vă vor da mult de lucru!
        Pe cei șapte instigatori politici, pentru că nu au păcătuit contra nici unui lucru însemnat, lăsați-i puțin mai ușurel; acelora vestiți-le o pedeapsă corporală ascuțită cu buciul și rînduiți apoi să le fie dat ceva pîine și apă! Dimineața se va arăta, dacă pedeapsa le este de iertat sau nu!“
        La aceste cuvinte i-a spus Cireniu lui Iuliu: „Deci, mergi, așadar, acolo, rupe toiagul și vestește-le, la ce trebuie să se aștepte mîine!“
        Iuliu se ridică de îndată și merge cu cîțiva suburdonați de-ai săi la coasta, care se afla la nici cinci sute de pași de lociunța lui Marcus. Acolo ei au ajuns la delicvenții prinși de niște stîlpi și le-a poruncit soldaților, să-i lege pe aceștia și mai strîns de acei stîlpi. Cînd soldații au executat acest ordin prin a-i lega pe aceștia cu frînghii și cu lanțuri, de abia atunci le-a dat veste Iuliu celor cinci ucigași, ce vor avea ei de ispășit deja începînd cu dimineața din următoarea zi! Tot așa le-a vestit celor șapte delicvenți politici pedeapsa lor cruntă.
        Cînd au auzit cei cinci ucigași o astfel de sentință, au început aceștia să plîngă, să se vaite și să dispere și ei încep să strige cît pot de tare, ca ei să fie totuși omorîți pe loc; căci o astfel de stare jenantă le era imposibil de suportat! Tot așa strigă și cei șapte ca să fie mai îngăduitor și să aibă mai multă milă. Dar Iuliu se îndepărtează de îndată de acei cinci ucigași și de cei șapte delicvenți politici și nu le mai ascultă strigătele înspămîntătoare.
        Cînd el a ajuns la noi, a început să vorbească (Iuliu:) „Acest lucru nu este într-adevăr unul minor! Acele plîngeri, chipurile disperate, gesturi, în fața cărora se înspăimîntă și un animal! Deci, eu sunt totuși bucuros că nu mă mai aflu în apropierea lor! Este aproape de necrezut, - dar capul meduzei nu poate avea un aspect omenesc! Sunt într-adevăr cît se poate de curios, ce chipuri vor avea acești răufăcători!“
        „Vezi tu“, îi spun Eu lui Iuliu, „acesta este efectul spiritelor rele din ei! Acestea nu vor putea suporta frica cea mare pînă mîine și vor pleca, cum am spus Eu și de mîine noi vom avea lucru ușor, ca să-i scăpăm pe acești oameni de sub dominarea lor.“
        Întreabă Cireniu: „Dar ce se va întîmpla după aceea cu ei? Le vom putea da drumul, sau va mai trebui să-i reținem pentru o vreme?“
        Spun Eu: „Cu siguranță, căci fără învățăturile necesare nu pot fi lăsați pe piciorul liber! Nici cei șapte nu vor pleca; deoarece nici un om nu scapă așa de repede de un păcat, cum el a comis unul! Ca timp pentru acei cinci, nu va ajunge un an și pentru cei șapte va fi nevoie de cel puțin o jumătate de an. - și acum să așteptăm în liniște și bucuroși cina!“

194. Discursurile înțelepte ale Jareih.

        Spune după aceasta bătrînul Marcus: „Doamne și Învățătorul tuturor învățătorilor! Tu ai spus mai înainte către mine, că astăzi voi auzi eu rarități despre menirea omului și eu voi începe să cunosc și împărăția lui Dumnezeu. Da într-adevăr și cît se poate de minunat! Eu am auzit deja multe în această zi, am văzut și am trăit, cum pînă acum niciodată în întreaga mea viață; și acum se adeveresc spusele Tale și prin urmare eu voi face tot posibilul, ca picioarele noastre obosite să nu meragă nefericite la odihnă.“
        Spun Eu: „Da, da, du-te și uită-te dacă bucătăresele nu au terminat încă cu arta lor! După cină se vor mai întîmpla cîteva lucruri, ce te vor aduce iar cu un pas mai aproape de împărăția lui Dumnezeu.“
        Spune Marcus: „Dar Doamne, ce este cu această fată, care încă te ține în brațe și îți inundă pieptul cu lacrimi; nu-ți va mai da drumul, cum se pare acum?!“
        Spun Eu: „Întreab-o tu pe această fată, ea nu-ți va rămîne datoare cu vreun răspuns!“
        Marcus o întreabă acum pe Jarah care pare aproape de ceruri.
        Jarah se îndreaptă imediat și spune: „Ascultă, tu drag și bătrîn prieten! Cine l-a apucat o dată pe Acesta, acel nu mai are voie să-I dea drumul; căci dacă îl lasă, atunci și-a lăsat și viața veșnică și a pierdut-o pe aceasta pentru totdeauna. Ceea ce eu fac trupește, acest lucru ar trebui ca voi să-l faceți cu toții în inimă, așa cum fac și eu cu toată inima mea!
        Cine își iubește viața, dar care îl dă pe Domnul ușor deoparte pentru lume, acela își va pierde viața, pentru că l-a pierdut pe Domnul vieții. Dar cine nu-i dă importanță vieții și numește ‘viața’ doar pe cea din inimă, trăind-o doar pentru Domnul tuturor vieților, acela va primi viața veșnică, chiar dacă ar muri de mii de ori trupește!
        Iată, atunci cînd Domnul a venit pentru prima oară la noi, eu l-am recunoscut mai întîi în inima mea și doar pe El îl iubesc deasupra tuturor; da, dacă El ar cere acum de la mine, ca eu să mor în această clipă pentru El, atunci mi-ar fi moartea o bucurie binevenită! Ăici știu și simt cît se poate de viu, că dragostea pentru El nu va mai putea muri în veci, pentru că îi este imposibil, să comită un păcat, care, de fapt, este singura moarte pentru suflet. Dar dacă este mort sufletul omului, atunci este mort și întreg omul. Acest lucru să-l reții cît se poate mai bine, tu, bărbat bătrîn; căci eu sunt din școala cerurilor, care este dragostea și adevărul și viața. Ceea ce eu ți-am spus acum, sunt învățături din ceruri și din această pricină tu ar trebui să le reții bine!“
        Cînd bătrînul Marcus a auzit aceste vorbe de la Jarah, a început el să vorbească, străpuns de entuiziasmare: „O tu copil din ceruri, care ești mult prea bun și prea pur pentru această lume murdară! Într-adevăr, dacă Domnul ar părăsi casa mea trupește, atunci eu voi veni la tine, pentru a învăța înțelepciunea cerească! Oh, ce difernță între tine și fiicele mele! Tu ești deja un soare și fiicele mele de abia că sunt strălucirea acestuia într-o picătură mică de rouă! O Ebahl, cît de bucuros poți fi tu, că ești tatăl unui asemenea înger!“
        Aici au început să-i curgă lacrimile lui Marcus din ochii săi plini de fericire și el a mers cu pași grăbiți în bucătărie, pentru a se interesa de cină și să le povestească fiicelor sale, ce învățătură a primit el de la fetița aceea din Ghenizaret, iar fiicele sale s-au mirat și l-au rugat, ca acesta să găsească după cină o ocazie, prin care și ele să poată schimba o vorbă cu copilul ceresc.
        Marcus a fost cît se poate de bucuros la aceste cuvinte și le-a promis că va face aceasta, doar, ca ele să se grăbească, ca cina să fie gata. Și fiicele au vorbit: „Tată, într-un sfert de oră va fi totul pregătit!“
        Așa a plecat Marcus din bucătărie și le-a ordonat fiilor săi, să așeze repede pe masa de afară vin și pîine și să aibă grijă, ca nu cumva să lipsească lumina; pe masă să ardă mai multe lămpi umplute și celălalt spațiu de curte să fie umplut cu torțe de pescari, iar acestea să ardă întreaga noapte! - Toate acestea au fost imediat aranjate și cînd a început să se lase noaptea, ardeau la mese daja mai multe lămpi și curtea cea largă era luminată de mai multe făclii. Imediat au fost aduși la masă pești minunat pregătiți, pîine, vin și tot felul de fructe.
        Înainte de mîncare, a rostit Jarah un Psalm al lui David și M-a rugat după aceea ca Eu să binecuvîntez mîncarea și băutura; și Eu am făcut aceasta, iar după aceea ne-am așezat cu toții la masă, am mîncat cu mare poftă bucatele gătite și am devenit veseli la măsura cea dreaptă a vinului. Eu stăteam lîngă Cireniu și lîngă drăgălașa Jarah; Cireniu stătea în partea Mea stîngă și Jarah stătea în dreapta Mea; lîngă Jarah stătea Rafael al ei și în fața acestuia se afla bătrînul Marcus. Acesta din urmă însă a observat cum mînca Rafael bucatele; căci dacă Rafael ducea în fața gurii un pește sau o bucată de pîine, un fruct sau un pahar de vin, atunci dispăreau toate și Marcus nu-l putea vedea pe acel tînăr că mînca sau mesteca vreun fel de mîncare.
        Josose, fiul adoptiv al lui Cireniu, care se afla lîngă Cireniu, a observat uimirea mută a bătrînului Marcus și a vorbit: „Bătrîn războinic Marcus! Ce îți place așa de mult la rabinul Rafael, că nu mai vrei nici măcar să-ți muți privirea de la el?“
        Vorbește bătrînul: „Da, tu fiu înalt al stăpînului și al domnitorului meu, aici se petrec într-adevăr apariții ciudate! Acest băiat duce la gură mîncare și băutură, nu-și deschide niciodată gura, nu mestecă și nu bagă ceva în aceasta; dar mîncarea totuși dispare în fața gurii sale! Cum se întîmplă aceasta? Cum se poate? Acest lucru este iarăși un miracol! Ce pot eu să învăț din toate acestea?“

195. Duhul și materia.

        Spune Josose: „Din aceasta tu poți învăța, că în ceruri nu poate intra nimic material, adică, cum acest înger dizolvă toată mîncare materială în cea spirituală și din aceasta el culege doar cea ce este curat duhovnicesc. Acel tînăr este un duh pur omenesc din ceruri și prin el se poate vedea cerul într-o formă mai minusculă; dar aceste mîncăruri ne reprezintă pe noi oamenii, care încă mai suntem prinși în materia noastră. Aceasta este într-adevăr deja cît se poate de bine preparată, ca și aceste mîncăruri, la soba de foc al marelui Învățător, care ne-a învățat aceasta și care se mai află trupește printre noi, - dar totuși noi nu putem intra cu aceste trupuri ale noastre în împărăția cerurilor.
        Dar cînd noi vom fi chemați de Dumnezeu, ca să părăsim acest pămînt, atunci un înger al lui Dumnezeu va face cu noi tot același lucru. Așa cum face acesta acum cu mîncărurile, adică aceasta înseamnă, că într-o clipă el va elibera tot ce este spiritual din materie, materia o va preda descompunerii totale, sufletul însă și duhul de viață, cît și totul, ce aparține sufletului în materie, va trece într-o formă desăvîrșită omenească în lumea spiritelor după voința veșnică și de neaschimbat a lui Dumnezeu! - Iată, acest lucru tu trebuie și poți să-l înveți din felul ciudat de mîncare al acestui măreț tînăr ceresc!“
        Spune Marcus, cît se poate de mirat din cauza înțelepciunii lui Josoe: „Eu am observat deja de mult, că tu ești un băiat cît se poate de înțelept și de avansat vîrstei tale; dar nu aș fi crezut că ești chiar așa de înțelept! Tu mi-ai dat o învățătură foarte importantă, pentru care eu îți voi mulțumi întotdeauna; dar să știi, că setea de cunoaștere a omului devine din ce în ce mai puternică, cu cît mai multe știe el și din această pricină, pe mine mă interesează acum, să aflu peste această învățătură, cum se întîmplă o astfel de dizolvare a materiei!“
        Spune Josoe: „Prietene, nu este bine, atunci cînd un om știe prea multe; dar acest lucru tu poți să-l reții! Iată, materia nu este nimic altceva decît ceva spiritual fixat prin voința atotputernica a lui Dumnezeu. Un astfel de înger nu are nimic altceva decît exprimarea personificată a voinței atotputernice a lui Dumnezeu; el nu poate în nici într-un caz să dorească altceva decît ceea ce vrea Dumnezeu.
        Dacă vrea Dumnezeu să dizolve materia, atunci aceasta se va reține printr-o înfățișare de om a atotputernicei voințe a lui Dumnezeu, ceea ce este fix sau legat se dizolvă și toată materia dispare într-o clipă, trece în elementul spiritual de veci și rămîne prin urmare ceea, ce a fost din începuturi, doar că este mai desăvîrșită și mai perfecționată.
        Nenumărate puteri se vor uni și vor deveni un individ mare desăvîrșit și acesta va fi prin urmare un perfect spirit omenesc după voința Domnului pe veci! - Ai înțeles tu aceasta?“
        Spune Marcus: „Da, am înțeles aceasta, dar acum nu te întreb nimic mai departe; căci înțelepciunea ta este mult prea înaltă pentru înțelegerile mele! Dar ceea ce aș vrea să aud, sună așa; vreau să te aud pe tine vorbind cu fata la fel de înțeleaptă, pe nume Jarah; acest lucru probabil că va fi un deliciu, așa cum nu se va mai putea găsi vreodată în ceruri!“
        Spune Josoe: „Iată, acest lucru este puțin cam înfumurat din partea ta! - Aici vezi tu acum două pahare pline de vin! Ar fi înțelept dacă ai vrea să torni unul plin peste celălalt plin? Nu s-ar vărsa pe pămînt vinul nobil la această lucrare pentru nimic și iar nimic? Ce folos ar avea? Ceea ce eu știu, cu siguranță că știe și fata și prin aceasta nu aș putea nici eu să învăț ceva de la ea și nici ea de la mine! Din această pricină noi ne vom scuti de astfel de eforturi. Vorbește tu mai bine cu minunatul copil al lui Dumnezeu! Tu și fiicele tale, femeia și fii tăi vor putea învăța multe de la ea; căci pînă acum nu a mai trăit vreo fată de pe pămînt astfel de experințe, date de la Dumnezeu, cum a trăit această fată. Știe nenumărat de multe, ce în afară de Domnul nu știe vreun alt om de pe acest pămînt mare și întins. - Înțelegi tu ceea ce eu am spus?“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 4 of 5  [ 50 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5  Next
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !