Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 1.6.2020, 22:43
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 2 - Jakob Lorber


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 196-200
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:27 View PostDownload Post

196. Jarah îi desface lui Josose nodul gordian.

        Spun Eu către Josose: „Dar dragul Meu Josose, de unde știi tu, că Jarah Mea cea dragă posedă o înțelepciune așa de înaltă și cunoaște lucruri, care în afară de Mine nu-i sunt cunoscute nimănui?“
        Spune Josose: „Doamne, cum aș putea eu să știu aceasta și cum mă poți întreba pe mine, cu toate că Tu ești acela, care mi-a așezat aceste cuvinte în inimă și în gură, ceea ce eu să recunosc și ceea ce eu să vorbesc?!“
        Spun Eu: „Foarte bine, dragul Meu Josose; pentru că tu știi aceasta, spune-ne și nouă mai amănunțit, de ce - cu toate că îmi sunt cunoscute gîndurile tale deja înainte ca tu să le formezi în adîncurile inimiii tale - te-am întrebat Eu aceasta!“
        Aici rămîne pe gînduri Josose și caută un răspuns potrivit; dar nu vrea să se găsească vreunul. După un timp spune cu o voce cît se poate de mică: „Doamne, în recunoașterea mea îngustă nu se poate găsi un răspuns drept, cel puțin din partea mea nu se poate aceasta; Tu probabil că m-ai întrebat doar de formă, așa cum un rabin îl întrebă pe ucenicul său ceva, cu toate că rabinul știe acel lucru cu mult înainte decît îl poate știi ucenicul său. Dar totuși este o diferență mare între Tine și între un rabin care își testează ucenicul! Acesta știe foarte bine, ce știe, dar el fără vreo testare nu poate știi ceea ce știe și cunoaște ucenicul său. Dar Tu nu numai că știi totul clar și limpede, ceea ce știu eu, ci Tu cunoști chiar și toate gîndurile secrete ale oamenilor și ale îngerilor - și Tu mă întrebi pe mine? Iată, în aceasta se află pentru mine defavoare principală a nodul încîlcit gordian! Dar pentru că nu sunt nici pe departe un Alexandru, eu nu-l pot descîlci!“
        Spun Eu: „Spune-Mi, de ce nu te întreabă tînărul din Sihar despre acestea, așa de parcă nu ar știi, cu toate că aceste lucruri el le știe cît se poate de bine!? Da, el se lasă învățat de tine și se comportă așa de parcă el ar fi ucenicul tău!“
        Spune Josose: „Doamne, aceasta este plîngerea mea continuă la adresa lui, că el vrea să învețe de la mine, cu toate că el cu siguranță posedă o înțelepciune măreață; și dacă îl întreb despre ceva, atunci spune el mereu: ‘Da uite, despre aceasta am vrut eu tocmai să te întreb!’ Eu însă întreb tocmai și Te-am întrebat deja astăzi dimineață, ce fel de metodă de predare este aceasta. Desfășurase tatăl Jarahei într-adevăr mai înainte o părere destul de înțeleaptă despre o asemenea metodă de învățare, pe care aș putea-o pune în practică într-adevăr și la întrebarea Ta pusă mie; dar eu nu sunt totuși pe deplin de acord cu opinia lui și n-o pot pune de aceea pe deplin valabil în practică pentru răspunsul explicativ la întrebarea Ta formată pe deplin în fel gordian.
         La ucenici bine cunoscători deja a tot felul de cunoștințe este o asemenea metodă de învățămînt într-adevăr cea mai bună din lume, pentru că prin aceasta este îndemnat foarte activ tînărul încă limitat în gîndire spre gîndirea proprie, simțirea proprie și găsirea proprie; dar dacă folosim o asemenea metodă de predare la un ucenic, care este încă pe deplin neștiutor de toate elementele științei, atunci aș dori aici să văd totuși, cînd și cum își va însuși ucenicul alfabetul și în sfîrșit citirea unui scris pe o cale naturală fără fapte miraculoase la o asemenea metodă de predare!
        Pentru aceasta nu se potrivește, deci, opinia altfel bună a lui Ebahl și așa nici n-o pot aici folosi. Eu ți-o spun, o, Doamne, de aceea foarte direct, că nu sunt în stare să-ți dau nici un răspuns la întrebarea Ta gordiană. Tu vei dori însă de aceea să ne dai totuși nouă tuturor milostivirea de a-ți răspunde Singur la întrebare!“
        Spun Eu: „Cum ar fi deci, dacă cea mai dragă a noastră Jarah ar dori să ne explice o asemenea întrebare?“
        Spune Josoe puțin surprins: „Asta o poate face ea într-adevăr, dacă e în stare! Firește, dacă Tu, o Doamne, îi vei da răspunsul în inimă, atunci va avea ea într-adevăr ușor de răspuns!“
        Spun Eu: „Asta n-o voi face tocmai de această dată și ea însăși va trebui să-ți aducă răspunsul!“
        Spune Josoe: „Așadar, atunci nu i-ar merge probabil tocmai cu foarte mult mai bine decît mie!“
        Spun Eu cu mina cea mai prietenoasă: „Așadar, noi vrem să vedem! Spune-ne prin urmare, tu cea mai dragă Jarah, de ce L-am întrebat astfel înfățișat despre ceva pe dragul Josoe, despre care am știut desigur deja de cu mult înainte!“
        Spune Jarah, puțin emoționată: „Doamne, dacă am voie să vorbesc și sunt și nevoită oarecum, atunci pari Tu să-i fi pus dragului Josoe această întrebare gordiană, cum a numit-o el, doar dintr-un motiv puțin umilitor pentru sufletului său tare cutezîndu-se în sus. Pentru că el susținuse mai înainte, că n-ar trebui de aceea să vorbească nimic cu mine, pentru că ar știi toate cele ce le știu eu și noi doi n-am putea prin urmare să vorbim nimic unul cu altul; o asemenea sfătuire ar însemna a turna un pahar plin peste un al doilea pahar plin. Dar dragul Josoe a uitat la aceasta, că ai împărțit diferit darurile duhului chiar și între îngerii Tăi și că prin aceasta chiar și un cel mai desăvîrșit înger poate să învețe încă foarte multe de la un alt înger foarte desăvîrșit!
        Eu sunt însă de părere: Dacă Tu, o, Doamne, întrebi astfel, atunci nu întrebi din nici un alt motiv, decît pentru a-l conduce pe un oarecare puțin înfuriat la o recunoaștere umilitoare de sine! Și atîta cît recunosc eu în inima mea cu cunoașterea mea limitată, i-ai dat dragului Josoe tocmai din acest motiv o asemenea întrebare gordiană.
        El făcuse, ce-i drept, mai înainte într-adevăr afirmația față de Marcus, contrazicîndu-se puțin, că am făcut experiențe prin milostivirea Ta ca pînă acum nici un om pe întreg pămîntul întins; și totuși se consideră un pahar tot așa de plin! Dacă îmi mărturisește însă o asemenea experiență ieșită din comun, atunci într-adevăr nu înțeleg, de ce nu vroia să intre cu mine în nici o discuție. Eu pe partea mea sunt însă totuși de părerea, că, în ciuda experienței mele desigur nemaiauzite, pot să învăț totuși ceva de la el și nu consider paharul meu absolut de loc încă așa de plin, ca în el n-ar mai găsi nici un spațiu ceva din paharul lui plin.
        Și cum am spus acum (aici zîmbi puțin Jarah), astfel nici nu pare a fi, așadar, paharul lui încă chiar așa de enorm de plin, că din vinul meu n-ar mai găsi atunci nici o picătură un spațiu în paharul lui presupus plin!
        Eu nu vreau însă, de altfel, să fi făcut absolut de loc cu această afirmație despre Josoe numai cumva în cel mai neînsemnat mod dușmănoasă o mîndrie puțin prea sus clocotind țîșnită, ci pentru că am fost îndemnată, de aceea am vorbit, precum am simțit în inimă; eu cred de aceea că n-am comis tocmai nici un păcat chiar pre mare! Dacă l-am făcut însă, atunci vreau să-l și  îndrept iarăși după puteri!“
        Spun Eu: „Nu, nu, absolut de loc! Inima ta cea mai devotată se află doară prea deschisă în fața Mea și tu i-ai făcut lui Josoe chiar un mare serviciu; pentru că el a și fost într-adevăr puțin slab în subiectul atins de tine într-un mod foarte copilăros și această slăbiciune ar fi putut să-l ducă într-adevăr cu timpul pe oarecare căi mici greșite. Acum însă este el vindecat și în această sferă și el se va amesteca acum într-adevăr cu tine cu foarte mult drag într-o discuție înviorătoare; pentru că el are un fel bun de a se exprima.“

197. Despre limitarea în cunoaștere a omului pămîntesc.

        (Eu, adresîndu-Mă lui Josoe:) „Ce spui tu acum la răspunsul potrivit și cel mai reușit al celei mai drăgălașe Jarah?“
        Spune Josoe: „O Doamne a toată viața, această cea mai minunată fetiță nu mai este cu siguranță deja de mult o fată pămîntească; ea, cea mai minunată Jarah, este o lumină din cer personificată de primă mărime, față de care sunt eu abia o cea mai mică steluță! Am făcut într-adevăr și eu experiențe prin milostivirea Ta ca pînă acum puțini muritori, - pentru că nu este nici o glumă, de a fi petrecut în criptă aproape doi ani după simțul meu în lumea duhurilor și cu trupul în putrefacție și să fi venit în sfîrșit înapoi pe acest pămînt pe deplin conștient, prin milostivirea Ta și prin îndurarea Ta cea mai minunată; dar totuși recunosc acum tare, că de-abia mă simt demn de a-i fi acestei fete un elev slab și netalentat. Dacă ea vrea să-mi acorde dragostea de a mă învăța numai ceva puțin în așa unele lucruri, atunci voi primi cu foarte multă plăcere toate asemenea lucruri cu mulțumirea cea mai mare din lume.“
        Spune Jarah: „Da, cel mai drag el meu Josoe, tu ești un fiu de rege și eu fiica unui evreu, care este numai un hotelier în Ghenizaret - astfel privită treaba cumva lumește, ar fi într-adevăr foarte arogant și pretențios de a mă apropia de tine; dacă vrei însă să vii în jos la mine de la înălțimea ta, atunci să găsești o pereche de brațe întinse și o ușă deschisă în coliba mea modestă, sărăcăcioasă!“ - La această formulă de adresare însemnată cască Josoe ochii mari și abia știe, ce să-i răspundă fetei.
        Cireniu îi spune însă lui Josoe: „Vezi, Josoe al meu, aceasta vrea să fi spus așa de mult ca: să te așezi dincolo la Jarah și să vorbești cu ea. Mergi și fă aceasta; pentru că eu însumi aș fi foarte curios să aud toate lucrurile despre care voi vă veți sfătui unul cu celălalt!“
        Spune Josoe: „Ah, despre faptul ca să mă așez la ea, n-a lăsat nimic să se observe în vorba ei, buna și cea mai dragă Jarah, într-adevăr însă despre faptul ca să vorbesc cu ea, dacă m-aș putea lăsa în jos așa în adînc, fiind fiu de rege! Firește că nu pare Jarah deci totuși să recunoască pe deplin, că eu nu sunt în primul rînd absolut de loc un fiu de rege, și, în al doilea rînd, că acea anume înfumurarea de naștere se află caracterului meu încă cu mult mai îndepărtată decît cerul de acest pămînt. Eu sunt numai pentru adevăr! Ce se află mai jos decît el, pe acelea le disprețuiesc cel mai adînc; ceea ce se află însă peste el ca secrete ale lui Dumnezeu în sine, pe acelea le divinizez și nu cer claritatea a ceea ce nu se cuvine pentru viermii și praful acestui pămînt!
        În Dumnezeu este belșugul celei mai nemărginite înțelepciuni; în noi însă sălășluiește din acesta de-abia un fir de praf mare! Toate cele ce le știm noi, este o lucrare slobodă neterminată și noi nu mai găsim niciodată drumul de la Alfa pînă la Beta, cu atît mai puțin pînă la Omega (Alfa = a,  Beta = b,  Omega = o, aceasta este ultima literă al alfabetului grecesc). Pe cer strălucesc miliarde de lumini; cine le cunoaște? Noi nu le cunoaștem pe cele două mari, cu atît mai puțin pe cele nenumărat de multe mici; înțelepciunea lui Dumnezeu este însă acolo pretutindeni astfel la ea acasă ca lumina ochiului în ochi!
        Ceea ce Dumnezeu vrea să ne releveze, pe acelea le cunoaștem și le știm; mai departe de acestea însă domnește pentru sufletul omului o noapte, ce-i drept, sfîntă, dar totuși nemărginită. Și omul să nu îndrăznească niciodată de a dori să ilumineze sfîntul întuneric al acestei nopți nemărginite; pentru că această noapte l-ar înghiți ca marea o pietricică, pe care un oarecare băiat zburdalnic o aruncă în aceeași.
        Noi oamenii suntem vase, cărora deocamdată le este dată numai o anumită măsură. Dacă acesta este plin, atunci nu se poate face același încă mai plin; dacă i se va da însă omului în viitor o măsură mai mare, atunci va putea el să bage în același încă foarte mult și totuși nu se va da pe dinafară așa de ușor, precum a fost acum cazul.
        Au, ce-i drept, oamenii pe acest pămînt într-adevăr o măsură deja diferit de mare; cea a mea aparține însă evident de cele mai mici. Drăgălașa Jarah a fost înzestrată evident mai înbelșugat cu aceasta decît mine și nu pot să apar de aceea cu ea ca proporțional; dacă vrea ea însă să lase să ajungă la mine ceva din belșugul ei mare, atunci voi primi un asemenea lucru tot timpul într-un mod cel mai mulțumitor. Dar să mă așez în jos la ea, nu pot totuși; pentru că o dată este ea mai înțeleaptă decît mine și pentru cealaltă dată nu s-ar potrivi aceasta într-adevăr absolut de loc pentru mine!?“

198. Ce este adevărul?

        Ii spun în sfîrșit iarăși o dată Eu lui Josoe: „Ascultă tu, dragul Meu Josoe! Tu ai vorbit acum foarte înțelept și se află în aceasta mult bine și adevăr; dar Eu trebuie la aceasta să te fac totuși atent asupra așa unor lucruri! De aceea, fii tu acum foarte bine atent; pentru că uite, cu un înțelept, cum ești tu unul, pot deja și Eu să Mă exprim puțin mai adînc!
        Tu ai spus: ‘Eu sunt numai pentru adevăr! Ce se află mai jos decît el, pe acelea le disprețuiesc cel mai adînc; ceea ce se află însă peste el ca secrete ale lui Dumnezeu în sine, pe acelea le divinizez și nu cer claritatea a ceea ce nu se cuvine pentru viermii și praful acestui pămînt! În Dumnezeu este belșugul celei mai nemărginite înțelepciuni; în noi însă sălășluiește din acesta de-abia un fir de praf mare!’
        Da, asta este foarte bine, curat, drept și echitabil, a fi numai pentru adevăr; dar acestui principiu i se pune o întrebare puternică drept ca lumînarea de-a curmezișul și formează astfel înfățișat o cruce desăvîrșită cu principiul tău în sine foarte lăudabil! Dacă poți tu sau un oarecare altul pentru tine să rezolve această întrebare pe care ți-o voi da, atunci s-a eliberat umărul Meu de cruce.
        Spune-MI tu de aceea: Ce este adevărul, pentru care ești tu numai? Este un adevăr, ceea ce vezi tu? Iată, totul este o înfățișare de aburi de astăzi pînă mîine și nu mai poate fi deja de mult un adevăr pentru mîine, ceea ce este pentru astăzi încă un adevăr deplin! Uită-te acolo, acolo în ultima lumină slabă a soarelui deja de mult apus plutește un norișor cu înfățișarea unui peștișor! Spune-Mi, pentru cît tîmp va rămîne un adevăr înfățișarea de față a acestui norișor? Vezi, următoarea clipă va acuza deja de o minciună înfățișarea de față a acestui norișor!
        Dacă îți pun în față trei pere, atunci spui tu, că acesta ar fi un adevăr, că aici în fața ta se alfă trei pere; Eu însă îți spun, că fiecare dintre cele trei pere are în sine mai multe grăunțe de sămînță, de unde din fiecare se pot forma în viitor o grămadă nenumărată de pomi, care vor aduce la iveală la sfîrșit perele cu totul astfel înfățișate într-un număr infinit de mare! Sunt în consecință într-adevăr numai trei pere în fața ta, care formează în sine deja o mărime desăvîrșită de neschimbat, sau sunt ele doar trei mărimi aparente, în spatele cărora, asemenea războinicilor în stomacul calului de lemn troianic, se află ascunse însă un număr nemărginit de aceleași mărimi și de asemenea încă cu totul alte mărimi?
        Unde începe adevărul și unde se termină el? Este omul un adevăr, așa cum este el? Privește la un copil și privește atunci în sfîrșit la un moșneag! Privește la un oraș construit de mîini omenești! Este el un adevăr deplin? Vezi, astăzi se mai află el și mîine poate să fie el deja distrus!
        Vezi, pentru acela singur, care este în sine de la capăt la altul adevărul însuși, este de asemenea totul adevăr; pentru acela însă, care nu este aceasta în sine, sunt doară și prin necesitate toate celelalte numai ceea ce e el însuși deocamdată.
        Un adevăr însă, care e numai temporar adevărat, nu este deja de aceea vreun adevăr deplin, pentru că în el nu este nici o durabilitate acasă; adevărul deplin însă trebuie să fie de neschimbat pe veci din belșug a ceea ce este el pentru fiecare moment în parte. - Ce este prin urmare adevărul ca atare, deplin?“

199. Secretul motivul stramoșesc a toată înțelepciunea.          

        Josoe cască aici ochii mari, se gîndește încoace și încolo și nu știe ce răspuns să-Mi dea la acestea.
        Cireniu spune însă: „Doamne, aceasta este însă și o întrebare, la care toți înțelepții și filozofii  și-ar fi rupt dinții pînă la ultima rădăcină! Dă-mi voie, Tu prietenul meu cel mai dumnezeiesc, - după cuvintele Tale pentru mine tot timpul cele mai sfinte nu este atunci doară totul, ce recepționăm noi cu simțurile noastre, nici un adevăr deplin, ci bine pe jumătate o minciună!? Cine poate atunci prin urmare să cuprindă pe deplin o oarecare încredere la un cuvînt dat? Această întrebare a Ta m-a făcut pe mine însumi cu adevărat puțin trist. Tu trebuie să fii de această dată într-adevăr deja așa de bun și să-ți răspunzi singur la întrebarea Ta; pentru că pe pămîntul întreg nu-ți rezolvă nici o ființă din sine acest mister!“
        Spun Eu: „Fii tu din această cauză cu totul fără grijă! Aici la această masă sunt așezați cîțiva, care ar fi în stare să-i dea lui Josoe despre aceasta un răspuns cu totul îndeajuns ca soluție (rezolvare) a întrebării Mele, cu siguranță fără adăugarea Mea deosebită; pentru că ei știu deja aproximativ, de unde bate vîntul. Dar Eu vreau, ca în răspunsul de lămurire a întrebării într-adevăr puțin mai sus puse, să-i vină Jarah a Mea lui Josoe în ajutor! Și așa (întorcîndu-Mă la Jarah) încearcă tu, Jarah Mea cea mai dragă, dacă găsești în inima ta un răspuns potrivit la întrebarea Mea!“
        Grăiește fetița, zîmbind puțin: „Cu adevărat, pe mine mă surpinde foarte mult, că Josoe de altfel așa de înțelept nu a găsit de îndată în sine un răspuns plauzibil și pe deplin lămuritor la această întrebare foarte ușoară! - Ce poate fi altfel adevărul deplin, veșnic decît Dumnezeu Insuși, care, cuprinzînd în Sine din veșnicie toată desăvîrșirea, este în Duh mereu Unul și Același, deci pe veci în și pentru Sine de neschimbat, pentru că în El ca desăvîrșirea cea mai nemărginită în Sine însuși nu este nici o altă schimbare imaginabilă. Dumnezeu este singurul și veșnicul motiv strămoșesc a toată existența. Tot ce este aici, nu este nimic altceva decît numai ideiile Sale fixate; existența lor este prin urmare și o existență a lui Dumnezeu și viața lor este viața lui Dumnezeu.
        În Dumnezeu este de aceea tot adevărul deplin, veșnic, pentru că în afară de Dumnezeu nu poate fi niciunde nimic, - în noi oamenii însă numai într-atît, cît suntem una cu Duhul Lui cel mai sfînt, prin dragostea curată față de El. Dragostea curată față de Dumnezeu ne leagă cu Dumnezeu și face ca să devenim una cu El; dacă suntem însă aceasta, atunci devine totul cea mai curată lumină, încotro am vrea numai să ne și întoarcem. Și această lumină din începuturi în cea mai înaltă curăție a Duhului, este atunci tocmai adevărul veșnic, de neschimbat. - Aceasta, îmi pare mie, este singurul răspuns corect de lămurire la întrebarea Domnului către dragul Josoe.“
        Spun Eu către Cireniu: „Deci, ce spui tu de răspunsul acestei întrebări, pe care Eu i-am pus-o lui Josoe? Dar să nu cumva să crezi, că Eu i-aș fi așezat un astfel de răspuns minunat în inimă; ci ea l-a găsit pe propriul ei spațiu și teren. Și Eu îți spun ție și tuturor care sunteți prezenți aici la această masă: la acest răspuns nu este în plus nici un cuvînt și nici unul nu este în minus și totul este adevărat pe veci.
        Dar cum s-a întîmplat că ea a spus adevărul și nu Josoe, cu toate că el și-a propus să fie pentru adevărul deplin? Vedeți, acest lucru l-a pricinuit dragostea ei pură și nemărginită pentru Mine; o astfel de dragostea leagă inima ei cu cea a Mea și prin acesta ea poate pe cel mai scurt drum să primească întregul adevăr de la izvorul de veci a întregii lumini, așa cum l-a descris ea, a întregii existențe și a adevărului, care este pe veci tot acela și de neschimbat în Mine.
        Și tu, dragul Meu Josoe, care ești doar pentru adevăr, ce spui tu acum despre Jarah, care într-o anumită formă este doar pentru dragoste?“
        Spune Josoe, puțin jenat: „O Doamne, eu văd acum pata cea întunecată din mine; dar eu nu pot găsi calea cum s-o scot afară! Eu i-am pricinuit mare nedreptate lui Jareih și acest lucru trebuie îndreptat și dacă Tu, o Doamne, nu ai nimic împotrivă, atunci voi merge imediat sus și mă voi așeza lîngă ea!“
        Spun Eu: „Nu am nimic împotrivă; deoarece iată, toți acești oameni se bucură de convorbirea dintre voi doi! Eu îți spun: alături de ea tu vei găsi ceea, ce dorești tu să fii!“ - Doar după aceste cuvinte ale Mele se ridică Josoe repede și se așează lîngă Jarah și îngerul ei Rafael.

200. Discuția între Jarah și Josoe.

        Cînd Josoe a ajuns lîngă ea, îi întinde el mîna și spune aceste cuvinte: „Să nu fii supărată pe mine, tu dragă Jarah! Deoarece iată, eu nu aveam de unde să știu, că tu, ca fiind un copil de nici cincisprăzece ani ești în posesia unei înțelepciuni mari, da, chiar mai mari decît a tuturor înțelepților de pe acest pămînt, care au trăit înaintea noastră; dar pe lîngă aceasta eu te rog, ca tu să-mi dezvălui cît se poaste de multe lucruri din înțelepciunea ta adîncă!“
        Spune Jarah: „și tu trebuie să-mi dezvălui din a ta; căci și tu știi foarte multe, ce pentru mine sunt încă un mister!“
        Spune Josoe: „Acest lucru trebuie să fie foarte slab; căci vasul meu al înțelepciunii pare să fie în primul rînd prea mic și, în al doilea rînd, pare să fie ca o sită, plin de găuri! Pe scurt, la mine nu vor ieși prea multe, pentru că nu sunt prea multe înăuntru; așa începe tu! Intr-adevăr sunt cît se poate de jenat, că nu știu să apuc undeva ceva, ce s-ar cădea aici, ca eu să rostesc. În fața înțelepciunii înalte și dumnezeiești, nu are omul prea multe de vorbit, - dar, în schimb, are de ascultat și de tăcut. Dar tu, minunată Jarah, ai un pod spre înțelepciunea dumnezeiască; prin aceasta tu poți să-ți iei, ceea ce dorești! De aceea fă tu începutul și eu te voi asculta, așa cum am mai menționat o dată!“
        Spune Jarah: „Dar iată, dragă Josoe, acest lucru nu s-ar cădea deloc! Căci o fată nu trebuie să fie indiscretă!? Tu poți să mă întrebi și eu îți voi răspunde; și dacă eu te voi întreba, atunci îmi vei răspunde tu!“
        Vorbește Josoe: „Da, da, întrebatul nu poate fi greu, dacă aș știi despre ce să întreb! Atîta timp cît un om este un copil neformat, este inima sa bineînțeles plină de întrebări; dar cînd acele întrebări au fost deja de nenumărate ori răspunse în sine, este o nouă întrebare cu mult mai grea decît un răspuns la orice fel și soi de întrebare. De aceea te-aș ruga eu pe tine ca tu să-mi pui o întrebare; căci tu știi multe și din această pricină tu poți întreba multe.“
        Spune minunata Jarah: „ Deci, în numele Domnului, pentru că tu nu vrei altfel, vreau eu să-ți pun acum o întrebare și tu să-mi răspunzi, de ce Dumnezeu, Domnul, ca fiind cea mai înaltă dragoste și înțelepciune îngăduie, că mai ales în aceste vremuri așa zișii slujitori și acei privilegeați predicatori ai cuvîntului lui Dumnezeu sunt oamenii cei mai neconștiincioși și mai dornici de putere și fără vreo tragere de inimă înfăptuiesc cele mai odioase fapte în secret și pentru aceasta ei nu sunt totuși pedepsiți. De ce nu au ei teamă față de Dumnezeu, cu toate că predică cu voci mult prea ascuțite puterea și minunățiile Sale? - Iată, aceasta este o întrebare cît se poate de importantă pentru timpurile noastre!“
        Spune Josoe: „Da, cu siguranță că această întrebare este cît se poate de importantă; dar în adîncurile mele nu se poate găsi vreun răspuns și prin urmare trebuie ca tu însuți să răspunzi la aceasta!“
        Spune Cireniu: „Dar dragul meu fiu Josoe, ceva poți tu să spui!? Într-adevăr, această scuză permanentă devine pentru mine deja puțin cam plictisitoare! știu foarte bine și am aflat acum, că Jarah te întrece cu mult în înțelepciune; dar chiar așa de neștiutor nu ești tu, după cunoștiințele mele, că tu nu poți găsi vreun răspuns la această întrebare. Spune de aceea ceva! Dacă greșești, - deci, sunt suficienți înțelepți în jurul acestei mese, care te vor putea conduce pînă la sfîrșit pe drumul cel bun!“
        Spune Josoe: „Drag, înalt tată și stăpîn! Este foarte ușor să poruncești; dar ascultarea este cu mult mai amară, - mai ales atunci, așa cum sunt eu acum, nu sunt nici pe departe capabil să urmez porunca ta!
        Gîndește-te la cea mai înaltă milă, dragoste și nemărginita înțelepciune a lui Dumnezeu pe o parte și pe de altă parte gîndește-te la faptele odioase, care cu siguranță se comit în fiecare zi și oră din noapte împotriva omenirii sărace, fără vreo pedeapsă anume! Ține aceste relații controvresate cît se poate de aproape de chipul sufletului și tu vei simți la fel ca mine, că răspunsul la o astfel de întrebare este cu mult mai greu decît rezultatul de la trei plus trei! Să încerce altcineva și acela cu siguranță se va convinge, că întrebarea pusă de Jarah nu este o nimica toată!“
        Spune Cireniu: „Deci, deci, eu recunosc că este nevoie de un grad înalt de înțelepciune, pentru a răspunde în mare la întrebare pusă de Jarah; dar mi-ar plăce foarte mult, dacă s-ar lumina aceasta doar puțin. Căci eu de multe ori m-am gîndit la această problemă, - dar niciodată nu am găsit măcar un motiv pe jumătate acceptabil. Eu cred că, dacă în afară de Tine, Domnul și Învățătorul nostru și în afară de Jarah nu poate să răspundă nimeni la această întrebare, atunci ne vom adresa cu toți la Tine, Domnul nostru; Tu cu siguranță că ne vei spune motivul cel drept, cum Tu - dacă nu mă înșeală memoria mea - ne-ai vestit aceasta.“
        Spun Eu: „Cu siguranță, dacă Jarah nu se va descurca; dar Eu sunt de părerea, că ea, dacă este mai atentă, va nimeri cuiul din prima lovitură! Încearcă, draga Mea Jarah și arată, că în Ghenizaret nu ți-am plantat pe degeaba o grădinuță!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 201-205
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:31 View PostDownload Post

201. Observațiile Jareih în grădinuța ei.

        Cînd a auzit Jarah aceasta , se ridică ca și un vorbitor și începe să vorbească: „Foarte bine! Grădinuța este plină de binecuvîntări de sus și eu vreau să vă spun despre hărnicia mea copilărească, de care, bineînțeles, că doar cîteva zile m-am folosit de aceasta! Un cîștig material nu am avut încă de la acea grădinuță - dar bineînțeles nici nu s-ar putea cere din cauza vremii scurte de cînd există -; dar lăsînd aceasta deoparte mi-a adus această grădinuță mică cîștiguri mult mai mari pe plan spiritual!
        Da, pentru mine este acea grădinuță o adevărată carte a înțelepciunii profunde și din aceasta eu am învățat în cîteva zile mai multe, decît mi-ar fi putut releva Solomon cu întreaga sa înțelepciune; și așa a apărut răspunsul în acea mică grădinuță, la întrebarea pe care eu i-am pus-o mai înainte lui Josoe și prin urmare este proprietatea mea întru totul îngăduită de Domnul! Căci dacă răspunsul întreg nu ar fi fost în mine, - într-adevăr, niciodată nu aș fi pus o astfel de întrebare la nimereală ca să găsească poate din greșeală cineva un răspuns ca și eu să-l pot înțelege!
        Oh, eu cu siguranță că am întreg răspunsul în mine și acesta nu este valabil doar acum, ci va fi valabil pentru toate timpurile, atîtat timp cît se vor ocupa preoții de cuvîntul lui Dumnezeu pe acest pămînt drag! Dar acesta este răspunsul întreg la întrebarea pe care eu i-am pus-o lui Josoe:
        Acasă, eu am semănat mai multe feluri de sămînțuri nobile în pămîntul gras. Unele au început deja să răsară în următoarea zi și în a doua zi a fost planta deja la patru degete înălțime de la pămînt.
        O fată și mai ales eu, este tot timpul curioasă și așa m-a împins o curiozitate însetată, să văd cel puțin la o sămînță care a început să răsară, ce se întîmplă la sfîrșit cu acel bob de sămînță, cînd peste pămînt deja se vede planta în sine. Eu am scos de aceea cîteva din pămînt și m-am uitat cît se poate de atent la acest lucru. Și vedeți - cum se spune pe romană: celui înțelept nu îi este nimic suficient! -, am văzut eu că acea sămînță a început să se mucegăiască și pămîntul din împrejurimi a prins mucegai! Din acest mormînt au răsărit plante fine și din acel bob de sămînță, cum am mai spus, nu a mai rămas nimic decît carcasa tare și interiorul acesteia care deja a început să se mucegăiască cît se poate de tare.
        Da, pe lîngă această apariție cît se poate de gînditoare, am găsit eu din păcate mai multe boabe de sămînță, care nu au răsărit și care au fost devorate de mucegai, din care ar fi trebuit sau ar fi putut să crească plante; dar ochii mei ascuțiți au văzut cum peste acele boabe mucegăite se puteau vedea plante mici și fine, care nu aveau nici o asemănare cu plantele bune și nobile. Aha, m-am gîndit eu în sinea mea, acum știi! Plantele rele sunt cu siguranță și ele un rezultat al boabelor de sămînță așezate în pămîntului bun și gras; dar pămîntul înfometat s-a săturat doar și nu a dat voie ca să crească planta cea dreaptă și cea bună. Dar, la sfîrșit, cu ce poate să ajute? În locul acelei plante nobile răsar zece plante rele și se hrănesc din pămîntul gras, poate de zece ori mai mult, decît ar fi făcut acea plantă fină și nobilă; căci tot ce este bun și nobil, este suficient în toate privințele, fie ce o vrea.
        Aurul nu trebuie șters ca și plumbul, ca să strălucească; se șterge o dată și bine și după aceea strălucește secole de-a rîndul. O vie crește și dă roade în cel mai rău pămînt; dar scaieții și spinii caută de obicei cel mai bun pămînt. Animalele bune și de casă rareori mînînca mult, în vreme ce un lup, o hienă și astfel de bestii ar mînca zi și noapte. Tot așa se mulțumește și omul bun și nobil, în timp ce omul lumesc întunecat este rău și nu se mulțumește cu nimic. Se poate să i se dea acestuia o sută de mii de livre de aur și el cu siguranță nu va cere nimic altceva, decît ca el să primească încă o dată atît și lui îi va fi tot una, dacă restul oamenilor mor de foame din pricina sărăciei! Dar o astfel de ambiție este dezvoltată tot timpul de alta!
        Vedeți, pămîntul din grădinuța mea a fost într-o parte zgîrcit și nenobil și a vrut să se sature de boabele mele de sămînță nobile! Dar care a fost urmarea cea tragică? Vedeți, în loc să hrănească o plantă nobilă, hrănește o sută care nu se satură vreodată!
        Și vedeți, așa cum s-a întîmplat cu pămîntul prost și zgîrcit, așa se întîmplă și cu oamenii acestui pămînt, care, aici, vor deja să-și procure un cer plin de minunății! Dar la sfîrșit trebuie totuși să-și părăsească proviziile strînse cu mare chin și de multe ori sute de alți oameni le folosesc fără vreun anumit scop - Aceasta este doar o imagine de dinainte a răspunsului meu deplin care va urma. Rețineți această imagine cît se poate de adînc în inimile voastre și voi veți găsi răspunsul de la sine!“ - Aici se gîndesc cu toții și nu se pot mira îndeajuns de mult de înțelepciunea înaltă a fetei.

202. Folosirea imaginii corespunzătoare a Jareih.

        Fata i se adresează însă lui Josoe între timp și îl întreabă într-un mod foarte drăgălaș prietenos, spunînd: „și ție, vecinul meu plin de dragoste și înalt, nu-ți cade încă nici o lumină potrivită în inima ta?“
        Spune Josoe: „Cea mai drăgălașă și minunat înțeleaptă Jarah! Mie îmi este într-adevăr, de parcă aș vedea ceva ca printr-o batistă ținută în fața chipului; dar de o oarecare claritate nu este aici încă nici pe departe vorba. De aceea continuă tu numai de a ilumina treaba; pentru că în persoana mea ai tu cu siguranță cel mai atent ascultător al tău! Treaba e prea importantă, încît să fi putut lăsa aici chiar numai un cuvînt neluat în seamă; și aceasta par s-o simtă cel mai adînc și toți care se află așezați la masă și toți care se află în jurul mesei noastre, din care cauză ei poftesc vizibil înfricoșați continuarea. Incepe tu de aceea numai iarăși să continui răspunsul tău pînă la sfîrșit!“
        După aceste cuvinte începe Jarah din nou să ducă mai departe cuvîntarea ei de răspuns și spune: „Dacă voi ați reflectat numai puțin asupra îmaginii de natură spusă de la început, pe care am pus-o în fața voastră ca prima recoltă duhovnicească a grădinuței mele, atunci ar trebui ca ceea ce urmează acum să vă fie foarte ușor clar într-un mod foarte luminos. Fiți de aceea foarte bine atenți și priviți și vedeți!
        Oamenii acestui pămînt sunt, privit duhovnicesc, asemenea pămîntului grădinuței mele și cuvîntul lui Dumnezeu care venise între oameni din ceruri mai întîi prin strămoși, începînd de la Adam și mai tîrziu prin patriarhi și prin proorocii treziți de Dumnezeu însuși, este iarăși asemenea boabelor de sămînță alese și bune, pe care le pusesem în pămîntul grădinuței mele. Cum însă nici un bob de sămînță nu devine de îndată, ce este pus în pamînt, deja un rod nou, înmulțit, copt, tot așa este acesta cazul și cu cuvîntul lui Dumnezeu.
        Dacă cuvîntul lui Dumnezeu ajunge în inima omului prin ascultarea acestuia, atunci trebuie el să fie însuflețit prin fapte, care sunt asemenea puterii de hrănire însuflețitoare a solului pămîntesc, - și anume, așa cum este rînduit prin cuvîntul lui Dumnezeu, către frații noștri și surorile noastre - și prin aceasta să fie o înrodire potrivită, spre scopul rodului adevărat și pe deplin puternic al vieții duhovnicești în Dumnezeu, spre rodul bogat în binecuvîntare și prin aceasta pe deplin copt! Dacă însă oamenii - printre care sunt de înțeles mai întîi aceia, care primesc mai întîi cuvîntul, ca prooroci și preoți, pentru a semăna atunci acesta mai departe, dacă ar ajunge el la maturitate în ei, în cea mai deplină autenticitate pe ogorul mare al tuturor oamenilor acestui pămînt pentru toate timpurile timpurilor - asemenea solului pămîntesc, pe care îl mănîncă însuși boaba de sămînță aleasă, pentru a se îngrășa din acesta, folosesc același numai pentru sine ca un mijloc, prin care au doar nădejdea de a se face grași, atunci nu este doară absolut de loc ceva prea nenatural minunat, dacă pe ogorul al astfel înfățișaților prooroci și preoți evident mincinoși pentru ogorul mare al omenirii mirene, răsar și ajung la sfîrșit la maturitatea rea nimic altceva decît mărăcini, spini și scaieți!
        Cu toate că se întîmplă însă astfel, nu este acest lucru de aceea în general precum în caz specifiv totuși împotriva ordinii dumnezeiești și împotriva înțelepciunii dumnezeiești; pentru că vedeți, cînd rodul ales se face copt, atunci toată paia și rodul este adunat și adus în jitnițe, mărăcinișul rămîne însă pe cîmp și îngrașă fără voie solul, care pentru o semănare următoare se face astfel tare și plin de nesaț de a prelua acuși în sine un nou răsad de rod ales și de a-l însufleți.
        Astfel este, deci și într-adevăr cu noi oamenii. Dacă am fi deja de dinainte săturați cu înțelepciunea cea mai curată, cum vine ea din gura lui Dumnezeu, cu adevărat, atunci ne-ar tenta puțin un adevăr ulterior, nou!
        Dumnezeu, Domnul, prevede însă un asemenea lucru dinainte și permite de aceea, ca omenirea devenită nebună, să fie servită un timp cu mîncare de porci, ca solul ei să se facă prin mărăcini destul de puternic hrănitor; apoi de-abia îi place la gust omenirii, plină de dor după lumină, rodul curat și ales al cuvîntului curat al lui Dumnezeu, cum este acesta acum la și între noi cazul cel mai evident și cel mai fericit.“

203. Materialismul și reprezentanții lui.                                      

        (Jarah:) „Cu adevărat, se întîmplă grozăvii nemaiauzite la inițiativa desigur de tot timpul a așa numiților slujitori ai lui Dumnezeu! Dar oamenii, care primesc cu siguranță știre despre aceasta și nu sunt totuși neștiutori nici măcar în însuși scriptura lui Dumnezeu, se întreabă, deci, totuși, atunci încetul cu încetul între ei și acest lucru din zi în zi mai mult:’Ce să fie aceasta? Ce este cuvîntul lui Dumnezeu? Poate fi acesta voia lui Dumnezeu din sensul cuvîntului Său, că propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu, a voinței Sale de dragoste, a milostivirii Sale, a blîndeții Sale și a păcii Sale se fac o sumedenie dintre dracii cei mai lacomi, lacomi de domnie, mîndri, fără dragoste și cei mai nerușinați față de semenii lor?’
        Și iată, asemenea întrebări sunt bune; pentru că ele sunt primele îndemnuri, prin care omenirea ajunge la adevărata acțiune proprie, fără care ea nu se poate transforma vreodată nici dintr-un îndemn bun și mai puțin dintr-unul rău, oarecum al iadului, într-o libertate duhovnicească adevărată, fără care nu există nici o viață veșnică pentru suflet și pentru duhul lui.
        Este adevărat că ești adesea sfîșiat și aproape pe deplin desființat de o mînie dreaptă la privirea asupra răutăților preoțimii și ai dori adesea să urli în gura mare: ‘Doamne! Nu mai ai Tu așadar fulgere, pietre, pucioasă și foc, pentru a-i pedepsi pe acești tigri de oameni cu cel mai tare ascuțiș al mîinei Tale dumnezeiești?’ Dar aici vorbește o voce blîndă din interiorul cel mai profund al inimii și spune: ‘Fii deștept și înțelept și uită-te unde calci? Dacă vezi o viperă stînd la pîndă pe drum, atunci evit-o; pentru că întreaga suprafață a pămîntului nu este încă nici pe departe acoperită cu o droaie de vipere!’
        Trebuie doară să fie și noaptea, așa de bine ca ziua, ca omul să recunoască valoarea luminii. Ziua n-are într-adevăr nici un om vreo oarecare necesitate de o lumină a lămpii; dacă vine însă noaptea, atunci simte fiecare om foarte dureros lipsa luminii și aprinde, așa de bine pe cum poate el avea, o oarecare lumină și o iluminare slabă îi face încăperea lui deja mai prietenoasă decît lipsa adesea pe deplin de lumină.
        Vedeți, dacă Domnul înzestrează oamenii acestui pămînt așa de potrivit cu tot felul de posesii pămîntești, atunci se fac ei acuși încrezuți și încep să se îngrijească prea mult de trupul lor și sufletul lor, în care locuiește Duhul dumnezeiesc, se mistuie acuși, asemenea unei boabe de sămînță alese de solul prea lacom de săturare care o înconjoară pe aceasta, în loc să fi primit întărirea din trup, spre răsărire a Duhului dumnezeiesc în ea în măsură potrivită, spre viața veșnică, cum este un asemenea lucru rînduit de către Dumnezeu și spre care scop final i-a dat Dumnezeu sufletului, deci și așa pe deplin de fapt trupul. Acolo însă unde sufletul este atunci mistuit de trupul său, acolo ies atunci însă la iveală bineînțeles, în loc de roadele alese, de asemenea numai spini, mărăcini și tot felul de alte buruieni rele, de la care nu se poate atunci recolta într-adevăr nici struguri și nici smochine!
        Un asemenea om este însă atunci și așa de bine ca mort duhovnicește! El nu mai știe nimic din ceea ce este numai a duhului. El neagă tot ce este duhovnicesc și materializează totul. În afară de materia dură nu mai există nimic pentru un asemenea om; stomacul lui și pielea lui cea mai senzorială sunt cele două singure dumnezeități ale sale, cărora le este zi și noapte dispus de a le aduce orice jertfă. Pentru asemenea oameni nu mai există atunci nici un Dumnezeu și cînd în sfîrșit asemenea oameni, cum este cazul acum din păcate numai prea des, se fac chiar încă preoți și slujitori ai lui Dumnezeu, atunci sper că nu trebuie totuși  să întrebi prea mult și să spui: ‘De ce s-au făcut, oare, acești slujitori puri ai cărnii preoți și slujitori ai lui Dumnezeu, pentru care în motivul motivului sufletul, duhul, Dumnezeu și cerurile Sale nu sunt nimic altceva, decît imagini de limbaj învechite, poetic fantastice?’ Să se privească numai la burțile lor peste măsură de grase și și ai viu în față răspunsul deplin!
        La asemenea dăruitori ai cuvîntului lui Dumnezeu le este atunci într-adevăr firește tot una, dacă satură comunitățile încredințate lor cu pîine din ceruri sau cu mizerie din bălțile cele mai scîrboase; dacă sunt ei numai pentru aceasta plătiți cu totul formidabil de bine! Nu are voie însă tocmai de aceea să ne și mire absolut de loc prea mult, dacă nu arareori auzim lucruri din partea templului despre care nu rar ne înmărmurim și ne înțepenim aproape cu totul de îngrozire.
        Dacă omul pur trupesc a ajuns o dată la acel punct, că simte despre cinstea de a fi un om abia mai mult decît o ciupercă de pădure, care crescuse dintr-un oarecare putregai al pămîntului, - ce fapt ales omenesc să așteptați atunci în acest caz de la un asemenea om de putregai? Trebuie să-l lași pe drum ca pe o viperă scîrboasă să se ciuciască și să-și miște repede limba și să-ți cauți atunci un oarecare loc lipsit de vipere pe mama tera largă. Pentru că Domnul este cu fiecare, care îl caută cu adevărat și nu-l părăsește pe acela niciodată, care se întoarce în sărăcia lui spre El!
        Noi toți care locuim la țărmurile mării noastre închise, am fost deja de mult o jucărie a templului. Iudea a fost cruțată așa de mult pe cît posibil; dar pentru aceasta am fost nevoiți noi galileenii să le slujim templierilor deja de mult ca cei mai veritabili țapi ispășitori pe de-o parte și pe de-altă parte ca vaci de muls, - dar la aceasta avem binele, că ne-a răsărit mult mai devreme lumina cea mai minunată în toate și mai presus de toate, în timp ce Iudea se mai află încă în noaptea cea mai adîncă.
        Noi am simțit mai întîi lăcomia foarte trufașă a pămîntului templier, prin care înțeleg eu firește preoțimea și ne-am eliberat de ei așa de mult pe cît posibil. Și noi, ca de asemenea un rod ales al lui Dumnezeu, n-am irosit puterea noastră de înrodire interioară a vieții pe umplerea stomacului mare al templului, ci noi ne-am întors la ordinea lui Dumnezeu pe care am recunoscut-o mereu mai mult în noi înșine și ne aflăm de aceea acum deja liberi, ca rod binecuvîntat multiplu pe ogorul mare și frumos al lui Dumnezeu. Iudeii, cei din Mesopotamia și cei care locuiesc către miazăzi, nu vor fi însă încă mult timp aduși la acel punct, ca să accepte cum sunt ei acum nebunii continuu cei mai înșelați de către templu!
         În răspunsul acesta al meu așa cam lungit la întrebarea mea, va recunoaște sper desigur fiecare dintre oaspeții aici prezenți, că fata din Ghenizaret știe deja destul de bine, ce are ea de făcut din ascultările și îngăduirile lui Dumnezeu! Tu, o, Doamne, iartă-mă însă foarte milostiv, că am vorbit în fața Ta și la aceasta alături de partea Ta cea mai sfîntă chiar un timp așa de îndelungat și așa de mult, cîteodată probabil și lucruri nefolositoare! Eu n-am vrut însă prin aceasta să arăt doară absolut deloc puterea recunoașterii mele, ci, pentru că s-a ivit, așadar, astfel ocazia, să spun totul numai așa pe față, cum mi-a fost cu totul sincer și adevărat în jurul inimii!“

204. Josoe și Jarah despre Iuda.          

        Spun Eu: „Fiica cea mai dragă a inimii Mele, Eu îți spun: N-ai vorbit nici un cuvînt prea mult sau prea puțin! De aceea v-o spun însă și vouă tuturor și vă sfătuiesc, ca tot ce a spus acum aceasta fată, să rețineți, să respectați și să acționați potrivit cu aceasta. Dacă vrea însă cineva să facă vreo oarecare afirmație contrarie, atunci să se ridice și să grăiască!“
        La acest îndemn al Meu, a ieșit Iuda Iscarioteaunul al nostru la iveală și a spus: „Cu absolut tot nu sunt de acord, cu toate că admir, de altfel, adînc înțelepciunea acestei fete; pentru că ea vorbește chiar ca o carte scrisă cel mai bine.“ -  Apoi tăcu el.
        Băiatul Josoe însă s-a răstit de-a dreptul la el și a spus: „O tu om îngrozitor de nebun și peste toate măsurile de prost! N-ai auzit tu, așadar, ce mărturie i-a dat Domnul însuși celei mai minunate Jarah și tu nu vrei să fii de acord cu toate punctele cuvîntării ei de răspuns? Oh, atunci grăiește, deci, prostia ta nesatisfăcută și peste măsură de mare și noi vom vedea de ce fel de murdărie este ea umplută! Aici deschideți ochii tăi cei mai proști, tu bou bătrîn și vezi, aici lîngă mine stă așezat un înger al lui Dumnezeu din cerul cel mai înalt; ființa lui este lumină pură. Aici vezi tu cuvîntătoarea tînără și înțeleaptă din inima lui Dumnezeu și lîngă ea sper pe Domnul însuși, a Cărui Duh a creat cerul și pămîntul și totul ce există aici și tu vrei să fii totuși peste mărturia lui Dumnezeu cu ceva nu cu totul de acord din cuvîntarea celei mai minunate Jarah?! Spune-mi cine ești tu, că vrei acum să te judeci chiar așa de obraznic cu Dumnezeu!“
        Acesta cuvinte foarte energice ale lui Josoe l-au intimidat pe Iuda foarte și el s-a retras de îndată iarăși înapoi și s-a așezat foarte liniștit pe banca lui; pentru că îl cuprinsese o frică mare de fiul acum, oarecum, al înaltului Cireniu și el nu se mișca pe locul de șezut al lui.
        Josoe însă vorbi mai departe și spuse: „Nu este acesta unul dintre ucenicii de bază? Mie mi se pare cunoscut chipul lui, eu l-am văzut în Nazaret! Da, da, el este acela și anume același, care s-a sfădit mereu deja în Nazaret, dacă nu mă înșel, cu un anumit ucenic Toma!“
        Spune Jarah: „Lasă asta, înaltule Josoe! Vezi, dacă ar avea acel ucenic o așa de ușoară capacitate de înțelegere ca tine și, Domnului singur toată lauda și ca mine, atunci ar tăcea el, asemenea celorlalți frați și companioni și ar reflecta în inima lui foarte tare asupra acestor lucruri; deoarece posedă el însă desigur o inimă foarte împietrită, de aceea înțelege el greu orice adevăr care se află mai sus și mai adînc! Și dacă și acceptă el ceva, atunci nu poate să pună aceasta de obicei la loc sigur, pentru că în inima lui zbîrcită nu poate avea niciodată pe deplin un loc ceva dumnezeiesc de mare și măreț! De aceea, lasă omul și nu te mai îngriji de el niciodată!“
        Spune Josoe: „Ai din nou iarăși dreptate pe deplin! Dar știi tu, așa o dojană mică nu-i strică cu siguranță, de altfel, nici în cel mai neînsemnat mod; pentru că eu știu, că acest om este obraznic în mare măsură. El dorește mereu să fie așa unul dintîi între însoțitorii săi și toți să-și ia sfatul de la el. Aceasta nu se întîmplă bineînțeles niciodată, pentru că ceilalți sunt cu mult mai înțelepți și mai plini de rațiune decît este el și asta îl supără în secret și este de aceea așa pe lîngă mereu puțin astfel lacom de răzbunare, ceea ce nu-i folosește însă la nimic; pentru că el este dojenit într-un mod tocmai nu prea blîndă, precum atunci mai ales de ucenicul Toma, care este un om foarte înțelept!“
         Spune Jarah: „Da, da, tu gîndești foarte corect și drept; pentru că imi amintesc și eu acum de o ceartă așa mică în Ghenizaret! Domnul știe cu siguranță mai bine decît noi doi, de cel îl tolerează pe acest ucenic în compania Lui; eu i-aș fi arătat deja de mult ușa! Omul acesta are pentru mine ceva cu totul deosebit de respingător și eu n-aș vrea să mizez foarte mult pe faptul, dacă întreaga companie nu va ajunge o dată prin el în foarte mari neplăceri; pentru că eu nu am niciodată încredere în asemenea oameni, care nu se pot uita în ochii căruia cu care vorbesc! Ei par să se teme mereu, de parcă ochiul lor rătăcitor ar putea să se facă un trădător al inimii lor rele. Și această proprietate rea, care nu poate să-mi placă absolut de loc, o posedă tocmai acel ucenic! Așadar, dar Domnul îl tolerează totuși și trebuie să aibă pentru aceasta desigur un oarecare motiv foarte înțelept!
        Spun Eu către Jarah: „Fiica Mea! Vezi, tu însuți ai înfățișat motivul destul de foarte minunat doară tocmai mai înainte în cuvîntarea ta, din care reiese pentru fiecare peste măsură de limpede, de ce este tolerată din partea Mea pe lîngă grîu și neghina. Și vezi, aceasta este de asemenea așa o bucată de neghină în ogorul Meu bun; cînd va fi însă adunat grîul bun în jitnițele Mele, atunci va ramîne el ca neghină pe cîmp și va fi ars spre îngrășămînt al pămîntului greu și spre ușurarea aceluiași!
         Trebuie să fie pămîntul, ce-i drept, destins, ca rodul ales să se dezvolte bine în același, - dar, știi tu, nici prea destins nu are voie să fie el, într-adevăr; pentru că într-un pămînt prea destins nu pot rădăcinele să ajungă în nici un oarecare sol stabil. Dacă vine atunci zăpușeală și după aceea, ca de obicei, furtuni mari, atunci se uscă cu drag rădăcinele împreună cu bățul fructului. Și dacă vine apoi o furtună, atunci sunt asemenea cozi de fruct dezrădăcinate ușor, se uscă atunci pe cîmp și nu aduc nici un rod! De aceea are nevoie educarea unui copil al lui Dumnezeu mereu de un sol și pămînt mai mult greu decît destins; și pentru că este astfel, trebuie să accepți, deci, totuși, dacă pe undeva lîngă grîul din pămîntul greu, se arată și o neghină! Pentru că ea nu este adunată pentru o recoltă, ci ea rămîne spre îngrășarea pămîntului, ca o semănătură următoare să se coacă spre o recoltă încă mai înbelșugată, decît a fost acesta pînă acum cazul. - Ințelesu-M-ai tu pe mine?“

205. Popoarele diferite necesită o conducere diferită.                            
                           
        Spune Jarah: „O da, Doamne, Tu singura mea dragoste, adevărații copii necesită o educație mai severă decît copiii sclavilor; căci copiii casei sunt crescuți după  părinți, sau ei sunt învățați să se ocupe de întreaga casă, în vreme ce copiii sclavilor trebuie să știe doar atît, cît necesită munca lor monotonă! Bineînțeles se mai poate întreba, de ce Dumnezeu, Domnul, lasă ca așa ceva să se întîmple, că un om de pe acest pămînt trebuie să-i fie celuilalt un sclav și stăpînul său are chiar dreptul de la împărat ca acesta să se servească de viața sau de moartea sclavului cum dorește el.“
        Spun Eu: „Da, draga Mea fiică, pentru a explica toate acestea, ne-ar conduce pe noi toți mult prea departe; dar cîteva pilde îți voi spune ție și tuturor celora care sunt prezenți. Cine le va înțelege pe acestea, va înțelege și multe altele cît se poate de limpede; și de aceea țineți minte și ascultați-Mă cu atenție:
        Există mai multe soiuri de cereale, în afară de grîul drept și cu barbă, orzul, secara, ovăzul și porumbul înalt; căci mai există și lintele și mai multe feluri de fasole; și iată, diferitele soiuri au nevoie de pămînturi diferite, căci fără aceasta ele nu ar crește. Un soi de cereale are nevoie de un pămînt lutos puternic, celelalte au nevoie și ele de un pămînt lutos, care însă trebuie să fie tot timpul gras, căci altfel cerealele nu cresc. Iarăși un alt soi de cereale necesită un pămînt nisipos și pietros și un alt soi are nevoie de un pămînt nisipos. Unele soiuri necesită un pămînt umed iar altele unul uscat. Toate acestea învață experiența omului.
        Tot așa au oamenii diferiți nevoie de o educație diferită, precum sunt construite inimile și sufletele lor. Dar cum se întîmplă la oameni atunci cînd sunt copii a unui singur tată, tot așa se întîmplă cu toate comunitățile și cu popoarele cele mai mari. Este un popor, care are nevoie de o tratare moale și ușoară și el se ridică spre marea binecuvîntare a celorlalte popoare ale lumii. Un alt popor are însă nevoie de o tratare dură, căci altfel s-ar strica și s-ar destrăma, spre marele blestem al popoarelor din jur. Tot așa are un popor înclinația spre tiranie și spre dominarea oamenilor din jur. Pentru sufletele unor astfel de oameni este atunci mai bine, ca ei să pice pentru mai mulți ani într-o scalavie dreaptă, ca ei să fie umiliți întru totul. Cînd ei se regăsesc în acea umilință și își poartă destinul cu răbdare și fără a spune un cuvînt, atunci de abia vor deveni ei cetățeni liberi pe acest pămînt și vor crește și se vor dezvolta ca un fruct bun pe un pămînt îngrășat.
        Vedeți, aceasta este o imagine, care poate fi pricepută de voi toți, deoarece voi ați înțeles acum destul de multe!
        Dar pentru a explica acest lucru extrem de important, vă explic acum părțile trupului omenesc, a cărui fiecare parte are o altă formă și necesită bineînțeles un alt leac, atunci cînd este bolnav, ca să se vindece. Dacă cineva simte o durere în ochi, atunci cu siguranță necesită alt leac decît atunci cînd îl doare un picior sau altul. Cine are o durere în burtă, trebuie s-o trateze altfel, decît dacă ar avea o durere la o mînă sau la cealaltă și prin aceasta trebuie avut grijă și la bolile trupului, ca să se vadă dacă acestea sunt tinere sau bătrîne sau dacă sunt foarte avansate. O boală începătoare se poate deseori vindeca pe o cale ușoară, în vreme ce o boală îndelungată are nevoie de o medicină pe viață și pe moarte, ca să fie înlăturată din trup. Dar oamenii se aseamănă în sufletele lor cu părțile proprii ale trupului. Dar cu cît mai mult se aseamănă sufletul cu o parte a trupului în nobilețe sau nu, cu atît mai mult trebuie ca aceasta să se trateze ca și partea proprie, cu care se aseamănă.
        Aceasta este valabil și pentru oamenii sferelor lor sufletești și după datinele lor, căci ei trebuie tratați ca și părțile propri ale corpului, cu care corespund ei în datină și sufletește. Cu un dinte stricat în gură trebuie ca la sfîrșit, atunci cînd nu mai folosesc alte mijloace, să fie scos și stîrpit, ca să nu cumva să-i strice și pe ceilalți dinți sănătoși; tot așa se întîmplă și cu un om care nu vrea să se îndrepte într-o comunitate. Tot așa trebuie stîrpit un popor întreg în morală, dacă nu chiar fizic, ca, la sfîrșit, să nu se strice toate popoarele acestui pămînt prin acela singur.
        Uitați-vă în cronică și voi veți găsi, ce popor mare au fost pe vremuri babilonienii, ninivitenii, mederii, persanii, egiptenii, vechii greci și înaintea lor fenițienii și troianii! Unde sunt acum toate aceste popoare? Unde sunt gomoriții și sosomiții și unde sunt celelalte popoare din acele zece cetăți? Da, psihic mai există ele în urmașii lor împrăștiați, dar care nu mai au nicăieri un nume și nu mai vor avea pe acest pămînt un popor sub tot acel nume; căci nimic nu este mai rău decît un nume vechi, de care este agățată faima îngîmfată și fără vreun sens. Astfel de oameni sau popoare se cred cu mult mai nobili și mai buni decît un popor tînăr care se află în starea dreaptă, în fața lui Dumnezeu, prin tandrețe, umilință și dragoste.
        Dacă vă uitați voi doar cu puțină atenție, atunci voi veți găsi de îndată, cît de bun și de drept este Tatăl din ceruri! Căci acest pămînt este menit pe veci să crească copiii ai Duhului dumnezeiesc și din această cauză este necesar, ca pămîntul să fie mai mult pietros și tare, decît îngrășat și moale.
        Buruiana care crește cu planta  nobilă nu o oprește în vreun fel ca aceasta să devină fruct, pentru că cresc și se coc împreună și aici este ici și colo cît se poate de folisitoare pentru aceasta că se mai află și pămînt tare și pietros. Pe scurt: Ceea ce Dumnezeu lasă ca să se întîmple, este bine și la sfîrșit îi este omului pur totul limpede, ce poartă pămînul în sine pe și peste sine. - Spuneți acum dacă voi ați înțeles totul din ceea ce Eu am vorbit acum!“
        Spune Cireniu: „Doamne, dar cine să nu Te fii înțeles? Doar totul este atît de luminat ca și soarele însuși!“
        Spun Eu: „Foarte bine și acum să vă redea Josoe al nostru o imagine sigură la toate acestea!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 206-210
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:34 View PostDownload Post

206. Vorbele de scuzare ale lui Josoe.

        Spune Josoe: „O, Doamne, opinia mea asupra acestui lucru va ieși într-adevăr foarte nesigură! Eu înțeleg într-adevăr așa per total, ce vrea să fie spus prin aceasta și nu pot susține din partea mea fără înconjur, de parcă n-aș fi înțeles un asemenea lucru destul de limpede; dar a face asupra acestui lucru o anumită reflecție (considerație) luminoasă ca soarele, pentru asta mă simt mult prea slab. De aceea ar fi deja iarăși bine, dacă cea mai minunată Jarah ar dori să mă reprezinte încă și aici. Pentru că dacă aș și vorbi încă cît se poate de înțelept, părîndu-mi-se mie, atunci este însă totuși la sfîrșit ceva de față, căruia i se poate foarte tare contrazice! Și astfel îmi este așadar într-adevăr cu mult mai drag faptul de a asculta, decît să vorbesc eu însumi. Ah, dacă cineva ar scoate ceva la iveală, ce ar fi fals și incorect numai în cel mai neînsemnat mod, atunci voi avea într-adevăr o limbă mai vie; dar spre dezvoltarea adevărurilor aflîndu-se prea sus de orizontul meu de cunoaștere, mă simt prea slab încă multă vreme, - și așa rămîn fain frumos tăcut și cu totul modest, îi las cu drag pe cei mai înțelepți să vorbească pentru mine și ascult ca un admirator tăcut, cum unui cuget înțelept îi țîșnesc cuvinte înalte tot așa de strălucitor ca soarelui de dimineață razele lui de lumină. Pe lîngă aceasta, consider eu, cel puțin pentru mine, cu totul de prisos de a face încă alte reflecții asupra ceva deja oricum luminos ca soarele. Cine va aprinde într-adevăr în cea mai luminoasă amiază încă o oarecare lampă, pentru a susține astfel lumina soarelui? Cine însă mai poate avea încă un oarecare dubiu în privința cuvintelor de lumină celor mai strălucitoare, care au curs acum din gura Ta sfîntă, deci, acela să se anunțe și va fi condus necondiționat pe calea cea corectă!
        Știu bine, că pe Tine, o, Doamne, trebuie să Te ascultăm așa zis orbește, dacă vrei ceva de la cineva; dar aici trebuie să mă arăt ca neascultător și anume în consecința umilinței drepte a inimii mele! Pentru că foarte ușor ar putea fi cererea Ta, o, Doamne, pentru mine și un fel de încercare, dacă mă voi lăsa așa de departe înflăcărat de mîndria mea înăscută, pe mine însumi adesea subestimîndu-mă și voi scoate imediat la iveală lampa mea de noapte încă pe deasupra foarte rău înzestrată, pentru a face cu aceasta soarele cumva totuși încă mai luminos, decît este el! Dar aici îmi spune din fericire inima mea liniștită: ‘Băiat înfumurat, ai grijă, Domnul te încearcă! Vezi, ca să dăinui în milostivire în fața Lui!’ Dacă aud însă așa ceva, oh, atunci mă orientez aici însă și de îndată și rămîn pe locul meu modest! - Am dreptate său nu, de a mă purta astfel general valabil?“
        Spun Eu: „Dragul Meu Josoe, ai dreptate și, totuși, nu pe deplin dreptate; pentru că, dacă cer ceva de la tine, atunci știu cu siguranță de ce! Și dacă vei vrea tu să-ți afli mîntuirea ta în toate sporită pe deplin, atunci trebuie să Mă asculți în toate lucrurile, fie ce-o fi. Și dacă aș cere însuși viața trupului tău, atunci ar trebui să-o lași cu bucurii; pentru că nu voi cere viața trupului nimănui spre nenorocirea aceluia, care ar lăsa-o pentru mine!
        Dar Eu știu, ce ți-a oprit acum așa de fapt puțin limba. Vezi, tu ai fost înainte de aceasta puțin indiscret în aceea, că ai afirmat despe tine, că ai fi numai pentru adevărul singur! Eu ți-am arătat însă, că n-ai știut încă nici pe departe, ce este adevărul; și pentru că Jarah, ca o fată nevinovată din Ghenizaret, te-a rușinat puțin evident după aceea, deoarece a răspuns într-un fel foarte strălucit la întrebarea Mea către tine, atunci ai pierdut după aceea așa puțin curajul. Dar vezi, această lipsă mică de curaj nu este de fapt nici o smerenie așa cu totul dreaptă, ci, mult mai mult, o mîndrie în secret jignită a cugetului tău! Și vezi, acesta este acum deci și așa un motiv mic adăugat, de ce te hotărești acum așa de greu spre vorbire! Eu vreau însă, ca să înfrîngi acum în tine pe deplin un asemenea motiv adăugat; pentru că îi este mai bine unui cuget puțin înfumurat să fie ridiculizat puțin, decît să se simtă admirat și lingușit din toate părțile pe calea reușirii triumfătoare! De aceea continuă tu numai să vorbești, dacă cer de la tine să vorbești ceva! - și acum dă-ne acum numai în continuare o oarecare părere sigură despre învățătura Mea în ceea ce privește robia!“
       
207. Opinia lui Josoe despre îngăduirea robiei.          

        Spune Josoe: „În numele Tău vreau să încerc aceasta într-adevăr în toată scurtimea posibilă; dacă însă opinia mea va fi una cu totul sigură, aceasta ar fi firește într-adevăr o cu totul altă întrebare.
        Picioarele omului se află evident mai adînc în demnitatea vieții decît mîinile; dar, dacă picioarele nu l-ar duce pe om la apă, atunci n-ar putea fi ele de către mîini curățate de praful și mizeria lor. De aceea, sunt eu de părere, este slujirea de robie în general tot așa de necesară ca slujirea de domnie. Dacă picioarele alunecă, cade omul întreg și este de aceea desigur bine și folositor, de a avea adesea mai multă grijă de picioare, care pot fi numite cu tot dreptul robii trupului, decît de toate celelalte mădulare ale trupului. Greoi și fără voie trebuie să ducă picioarele trupul greu, la aceasta cu totul trîndav departe pe călătorii de zile și nu primesc la sfîrșit nimic altceva ca răsplată decît cel mult o răcorire curățătoare la un oarecare izvor, în timp ce după o călătorie săvîrșită, trupul, care a fost trîndav pe călătoria întreagă, se întărește cu mîncare și băutură. Dar ce pot, ce vor să spună picioarele la aceasta? - Nimic, - pentru că ele sunt făcute pentru aceasta!
        Și astfel sunt eu de părere, că robia este o necesitate, care nu poate fi niciodată înlăturată, dacă omenirea vrea să rămînă în ordinea dată ei; ar trebui numai să fie cazul, că oamenii ar descoperi cu timpul un oarecare alt mijloc de mișcare, - atunci firește că ar putea fi făcută inutilă slujirea de robie a picioarelor. - și astfel cred eu, ar putea să se întîmple, deci, cu robia, cu timpul!
        Ar fi mai bine într-adevăr, dacă s-ar putea lipsi omenirea pe deplin de robia dezonorantă; dar aceasta ar părea să dureze încă mult timp, pînă un asemenea timp norocos va săruta pămîntul.
        Robul este cu adevărat văzut de omenirea liberă ca o buruiană între oameni. Dar prin această buruiană rară este omul liber foarte tare îngrășat și se face la aceasta trîndav și pe deplin el însuși inactiv, - și aceasta consider eu că e foarte rău. În această privință ar fi iarăși mai bine, dacă n-ar exista nici o robie. Dar dacă robia este pe de-altă parte din nou o școală a smereniei, atunci este aceasta firește, de asemenea, iarăși o necesitate esențială pentru omenirea care s-a înalțat prea sus; pentru că după robia babiloniană s-au făcut israeliții iarăși un popor cu totul bun, - numai păcat, că robia n-a ținut cel puțin un secol întreg! Pentru că la eliberare erau după părerea mea încă prea mulți printre, cărora strălucirea de odinioară a împărăției iudaice le plutea încă prea mult în fața ochilor, din care cauză ei nici n-au avut atunci nimic mai harnic de făcut, decît să restaureze strălucirea veche. Și atunci cînd au fost iarăși clădite zidurile și templul, a și fost atunci înfumurarea veche iarăși la îndemînă și apoi s-a întîmplat acuși iarăși și de fapt încă mai rău în Ierusalim decît mai devreme, înainte de robia babiloniană. Patruzeci de ani au fot prin urmare evident prea puțin; dar așa în o sută de ani le-ar fi trecut desigur pe deplin tuturor părinților noștri simțul pentru strălucire, măreție și înfumurare, timp de o sută de ani!
        Ce-i drept, aceasta este în întregime numai așa presupunerea mea, desigur încă foarte imatură și va avea, fără dubii, contrazicerile ei foarte strașnice și bine întemeiate; dar eu vorbesc numai așa cum simt. Pentru că dacă cineva a primit o botniță pentru o faptă rea, atunci nu va ocoli el facerea de rău tocmai un timp cu mult mai îndelungat, decît a durat durerea; dacă a fost el însă bîntuit din partea lui Dumnezeu cu o suferință îndelungată și foarte dureroasă pentru o faptă rea, atunci desigur că de-abia va mai comite vreodată iarăși păcatul, prin care și-a atras o suferință atît de grea și dureroasă!
        De aceea, nu-mi pot imagina altfel o robie de durată destul de lungă, decît numai fiind pe deplin utilă și înțelg acum și necesitatea de fier a acestei stări sociale și mă gîndesc în sinemi: Așa un rob foarte bun și suspus este de fapt cu mult mai mult un om desăvîrșit decît cel liber; pentru că cel liber este spiritual un rob al simțurilor sale, în timp ce robul material poate fi spiritual un om cu totul liber.
        Pentru că este o diferență mare între un om, care este un domn al voinței sale - ceea ce trebuie să fie cazul pe deplin la un rob adevărat - și între un om, a cărui voie nu cunoaște nici o ascultare și la care trebuie să se întîmple totul, ce vrea el.
        Și cu aceasta îmi laud acum de abia pe deplin robia și doresc, ca ea să nu aibă niciodată în totalitate un sfîrșit! Pentru că eu sunt de părere: De îndată ce această școala de bază pentru adevărata smerenie va lua sfîrșit, atunci îi va lovi o mare nenorocire pe oamenii pămîntului!
        Firește că ar fi într-adevăr de dorit, ca toți oamenii să trăiască potrivit cu învățătura Ta, căci așa ar fi robia o cea mai rea nevrednicie și o nelegiuire asupra drepturilor omenirii; dar atîta timp cît, oarecum, nu este acesta cazul și probabil nu va fi încă mult timp, este și rămîne robia a omenirii înfumurate o adevărată Evanghelie din ceruri, rînduită pe pămînt spre îndreptarea omenirii. -
        Aceasta ar fi, așadar, reflecția mea așa slabă despre cuvîntul Tău în privința robiei; eu Te rog, o, Doamne, acum însă de asemenea, ca să fii dispus în cel mai milostiv mod, ca să-mi arăți greșelile în aceasta, pe care le-am făcut eventual, ca să fiu în stare să pătrund și în această sferă în deplinul adevăr!“
        Spun Eu: „Dragă Josoe, aici ai tu în toate dreptate pe deplin și se lasă aici puțin sau absolut nimic obiectat cu drept deplin; numai în aceea ce privește durata robiei babiloniene, te-ai avîntat tu puțin în rîvna ta. Pentru că vezi, orice prizonierat și și orice robie nu este de fapt totuși nimic altceva decît o judecată de pedeapsă  permisă de Dumnezeu! O judecată însă este și rămîne din păcate mereu numai o obligare extremă spre îndreptare și are de aceea, de obicei, pentru sufletele oamenilor mai mult o eficiență rea decît bună; pentru că cine ocolește răul numai din pricina urmărilor rele și face binele din pricina urmării bune, acela este încă foarte departe de împărăția lui Dumnezeu. Numai acela, care face binele tocmai de aceea, pentru că este bine și ocolește răul din cauza răului însuși, este un om desăvîrșit. Pentru că atîta timp cît omul nu se îndreaptă din sine însăși către lumina adevărată, rămîne un rob în duh și cu aceasta mort pentru împărăția lui Dumnezeu. - Constrîngerea exterioară îi aduce pe oameni încă pe alte căi greșite a vieții decente de dragoste, dintre care vom auzi imediat cîteva.“

208. Constrîngere de lege și dragoste.                                      

        (Domnul:) „Iată, mergea în noapte o fată de rang social inferior. Ea era pe undeva cu treburi ale domnilor ei, a întîrziat însă atît de mult, că a fost surpinsă de noapte pe calea ei de întoarcere. La jumătatea drumului, însă, dă de o casă, în care locuia un pustnic evlavios, cum există asemănători în toate regiunile Iudeii, care, din pricina împarăției lui Dumnezeu, cum susțin ei și și au aceasta într-adevăr în planul lor de viață, duc o așa numită viață severă. Fata, întorcîndu-se acasă deja în noapte adîncă furtunoasă, bate la ușa pustnicului și roagă pentru a fi primită și găzduită pentru acea noapte.
        Pustnicul merge acum afară și vede, că cea implorătoare este o fată, prin a cărei pășire înăuntru coliba lui ar putea doară cel mai evident să fie necurățită. De aceea spune el, cuprins de rîvnă sfîntă: ‘Să nu cumva să calci în coliba mea sfințită de Dumnezeu și curată, tu ființă necurată; pentru că ea s-ar face necurată prin tine și eu în sfîrșit necurat prin ea! Mergi de aceea mai departe și du-te acolo, de unde ai venit!’ Cu aceste cuvinte închide el ușa și lasă fata plîngîndă în seama sorții ei dure, cu un cuget foarte ușurat, că a scăpat de acest pericol de a-l face pe el necurat. El se întoarce apoi cu o voie bună în interiorul colibei sale și îl laudă pe Dumnezeu, că l-a apărat așa de foarte milostiv de un asemenea pericol pentru sufletul său și nu se mai îngrijește de loc de fata săracă; dacă aceasta se nenorocește în noapte întunecată sau nu, asta îi e tot una.
        După o oră însă ajunge aceeași fată, rău nenorocită de furtună, la casa unui vameș rău famat, care este un mare pacătos în fața ochilor a evreilor curați. Acesta aude săraca fată deja de departe jelindu-se, deoarece ține strajă la bariera lui și nu este, de altfel, nici un prieten a mergerii devreme la culcare, de aceea i s-a și dat din partea părții curate a evreilor porecla ‘Nemernic fără ordine’.
        Acest nemernic păcătos însă aprinde repede o făclie și merge în grabă în întîmpinarea fetei plîngînde; și cînd o găsește șchiopătînd prinprejur și plîngînd, o alintă, o ia pe brațul lui puternic, o duce în casa lui, îi oferă mîncare și băutură și îi pregătește un așternut bun și moale. Dimineața, însă, o mai și umple cu daruri, încalecă după aceea două animale de povară și o lasă, însoțind-o, să ajungă astfel cu totul întărită și bine dispusă în patria ei încă destul de îndepărtată. -
        Vezi, pustnicul este un căit riguros și trăiește continuu într-o obligativitate de pedeapsă  împusă de sine însuși și ocolește totul foarte strașnic, ce ar putea cumva sufletul său, de el socotit ca fiind curat, să-l necurățească numai în cel mai neînsemnat mod și este de părere, că Dumnezeu ar trebui să aibă în el deja o bine plăcere însemnat de mare; în același timp, însă, îi este de asemenea foarte important, ca lumea să-l considere un sfînt fără cusur al lui Dumnezeu și aceasta cu atît mai mult, pentru că este despre el faptul în general cunoscut, că încăperea lui n-a fost încă niciodată călcată de un picior femeiesc. Bineînțeles că îi aduce o asemenea curăție pudică și așa o grămadă de procente în coliba lui, care ar ajunge cu siguranță în scădere, dacă cumva, la sfîrșit, ar putea fi, totuși, dezvăluit, că coliba lui a fost, totuși, o dată necurățită prin piciorul unei fete, despre care nu se poate, deci, totuși știi, cînd ar avea ea cumva perioda ei necurată.
        Vameșului, însă, îi este tot una, dacă lumea vorbește de el verzi și uscate, casa lui este considerată tot timpul ca fiind cea mai necurată și anume așa, că un adevărat evreau n-o va călca nicidecum, pentru că s-ar putea necurăți în aceasta pentru cel puțin o durată de zece zile. De aceea îi și este vameșului, așadar, tot una, ce vorbesc oamenii despre el și despre casa lui și el acționează de aceea liber după impulsul inimii lui și se gîndește la aceasta:’Dacă sunt deja un păcătos mare și plin de necurăție, atunci vreau, însă, totuși, să fac uz de milostivire, ca să găsesc cîndva milostivire și în fața lui Dumnezeu!’ Spune-Mi tu, dragul Meu Josoe: Căruia dintre cei doi i-ai da tu la sfîrșit întîietate?“
        Spune Josoe zîmbind: „Oh, fără toate formalitățile vameșului; pentru că, dacă ar exista pe pămînt numai asemenea pustnici, atunci ar arăta cu viețile oamenilor acuși avînd un sfîrșit și, astfel, foarte rău! Pustnicul prostănac ar putea să-mi rămînă în toate orele de zece ori pierdut cu curăția lui pudică! Cu adevărat, dacă aș avea de dăruit cerul după moarte, atunci ar fi pustnicul cu siguranță ultimul, căruia i-aș încredința ultimul loc în cerul cel mai de jos și nu mi-ar ajunge mai departe, decît pînă ce ar deveni ca vameșul! - Am dreptate sau nu?“

209. Moralitatea interioară.

        Spun Eu: „Într-adevăr; căci așa și este! Și Eu spun acum, cine nu va deveni așa ca și vameșul, acela nu va intra în împărăția Mea; căci și Eu pot renunța cu totul la moralitatea interioară!
         Da, o moralitate intrioară adevărată și liberă și cu dragostea de jerfă pentru aproapele este pentru Mine totul; dar așa o dragoste pentru aproapele pe care noi am putut s-o vedem la pustnic, nu valorează nimic în fața Mea. Cine este pur, acela să fie curat doar în inimă și față de Dumnezeu, dar lumea nu are voie să știe prea multe de acestea; căci cine îl laudă pentru aceasta, acela să nu se aștepte la prea multă laudă din partea Mea.
        Dar cel mai bine este atunci cînd omul spune mereu: ‘O Doamne, fii milostiv cu mine, cel care a păcătuit!’ și nu judecă asupra nimănui ceea ce este rău, se roagă pentru dușmanii săi și pricinuiește tot timpul acelora binele, care au vorbi rău despre el și chiar îi și fac răul.
        Într-adevăr, cine este așa și face aceasta, acela nu este doar pur în fața Mea - și chiar dacă ar avea un păcat, care a forțat trupul său să-l comită din cînd în cînd -, ci el este un adevărat frate de-al Meu și cu Mine împreună el este un rege al cerurilor și a tuturor minunățiilor! Căci chiar dacă trupul este ispitit de multe ori de demoni răi, atunci se mișcă totuși sufletul său în Duhul Meu.
        Tot așa trebuie să se coboare îngerii în iad, în mocirla tuturor povărilor și atunci cînd aceștia se întorc înapoi, sunt ei din nou tot așa de puri cum au fost ei mai înainte în cerurile înalte. Și tot așa nu se întîmplă rareori cu frații Mei de pe pămînt: chiar dacă se coboară cu exteriorul în iad, pentru a menține puterea dumnezeiască și voința acesteia, rămîne totuși sufletul lor curat în legătură cu Duhul Meu în interiorul acestuia.
        Pe scurt, cine se umilește din cauza păcatului comis, ca și vameșul nostru, acela a trecut prin păcat ca un înger și a fost doar pentru o clipă în iad, pentru a instala acolo liniștea și ordinea; dar cînd el s-a reîntors de acolo, îi este scîrbă de acel loc și sufletul său este curat cum a fost mai înainte. Căci un păcătos care se mîndrește cu păcatele sale și dacă acel păcătos rămîne în acea stare, acela este deja un diavol, chiar dacă în exterior ar părea așa de curat în fața oamenilor.
        Eu însă vorbesc către voi toți: Orice păcătoși sau păcătoase vin în casa voastră pentru a căuta ajutor, să nu îi alungați, ci să-i ajutați, așa de parcă nu ar fi păcătuit vreodată; și dacă l-ați ajutat o dată, atunci să faceți tot posibilul, ca să-i îndreptați pe acei păcătoși spre drumul dragostei și a înțelepciunii, dar doar acea înțelepciune, care reiese veșnic doar din dragoste!
        O femeie care a comis un adulter este după Moise, la evrei, o adevărată păcătoasă, care trebuie să fie de îndată ucisă cu pietre și acest lucru să se întîmple în cel mai scurt timp de către oricare, care se întîlnește cu ea după fapta comisă. Eu însă vă spun așa: Cine o primește pe acea refugiată în casă și caută s-o salveze de două ori - spiritual și trupește -, acela va fi privit pe viitor de Mine cu ochi prietenoși și datoria sa se va îngropa în nisip, care o va purta vîntul! Dar care va arunca o piatră după ea și nu este pur de orice fel de păcat, acela va trebui să treacă pe viitor peste o judecată dreaptă din partea Mea! Deoarece acela care îmi aduce ceea ce a fost pierdut, acela va primi în împărăția cerurilor o răsplată foarte mare; dar cine judecă, chiar dacă este drept după legi, acela va fi judecat la rîndul său drept după legile Mele!“
        Întreabă aici Cireniu: „Doamne, ceea ce ai vorbit acum, este clar și adevărat pînă la un anumit punct, care pentru mine nu este încă limpede și din această pricină eu aș dori o lămurire puțin mai detaliată. Dar punctul care nu este limpede este -“
        Spun Eu: „Punctul nelimpede este: cum un om atît de curat poate să se coboare în iad printr-o faptă comisă de trupul său, să instaleze acolo liniștea și ordinea și, în sfîrșit, să se întoarcă tot acel om curat și pur din acea mocirlă.
        Iată, acest lucru este foarte ușor de înțeles, dacă se știe, ce înseamnă păcatul și iadul în sensul restrîns și în sensul larg al cuvîntului! - Eu voi încerca să vă explic această  stare mai îndeaproape și din această pricină fiți atenți cu tot sufletul vostru!“

210. Ființa materiei și  cea a sufletului.

        (Domnul): „Vedeți, trupul este materie și este alcătuit din substanțe dure ale sufletului, care prin puterea și înțelepciunea Duhului dumnezeiesc veșnic este împins în o formă organică, care corespunde cu toate necesitățile unui astfel de suflet liber.
        Dar sufletul care trăiește într-un astfel de trup nu este cu mult mai curat decît corpul în care trăiește, pentru că o parte provine din sufletul de veci necurat al Satanei, care a căzut. Corpul este pentru acel suflet nimic mai mult decît o mașinație utilă, bună și înțeleaptă.
        Dar în suflet locuiește deja scînteia curată a Duhului dumnezeiesc, din care intră în conștiința acestuia, conștiința cea dreaptă și ordinea dumnezeiască se face auzită în suboconștientul acestuia.
        Pe lîngă aceasta, este corpul dotat cu tot felul de simțuri și poate auzi, poate vedea, poate simți, poate mirosi și mai poate și gusta; prin aceasta primește sufletul tot felul de informații despre lumea exterioară, bune și drepte, rele și neadevărate.
        Din cunoașterea Duhului, care locuiește în el simte de îndată ce este bun și ce este rău; dar, pe de altă parte, trăiește experiențe bune și rele cu simțurile exterioare ale corpului, trăiește păreri bune și dureroase și pe deasupra i se arată de la Dumnezeu acestui suflet, pe drumul relevației extraordinare din interior și din exterior, prin cuvînt, drumul ordinii lui Dumnezeu.
        Așa dotat, poate sufletul să decidă de la sine liber, cum bineînțeles nu poate fi altfel, pentru că sufletului îi este imposibil să ajungă la o existență veșnică și liberă.
        Căci fiecare suflet, care dorește să existe în continuare, trebuie să se mențină prin aceste mijloace și să avanseze într-un anume fel mai departe, căci, la sfîrșit, poate el să împartă destinul corpului,  sau iese pe trei sferturi pregătit din trup, care ca fiind stricat nu mai poate fi folosit la formarea în continuare a sufletului și acesta prin urmare va fi forțat, pe o mașină mult mai incomodă și, de obicei într-un fel cît se poate de dureros și trist, să-și contiune drumul spre desăvîrșirea totală.
        Dar trupul, pentru că este alcătuit din părți care sunt încă dintr-o judecată profundă și din această cauză sunt a morții, este pentru fiecare om un iad în sensul cel strîmt; dar materia a tuturor lumiilor este însă iadul în sensul larg, în care este dat omul prin trupul său.
        Cine se îngrijește prin urmare mult pentru trupul său, acela se îngrijește evident și pentru iadul său propriu și hrănește și plivește judecata și moartea sa spre stricarea sa proprie.
        Trupul trebuie să primească într-adevăr hrană, ca el să fie tot timpul capabil, să slujească sufletului pentru lucrarea cea mai înaltă; dar cine se ocupă prea speriat de trupul său și lucrează aproape zi și noapte, acela evident că se ocupă de iadul și de moartea sa.
        Cînd trupul ațîță sufletul, să se arunce într-o lucrare de satisfacere, atunci acest lucru se întîmplă din pricina spiritelor materiale sau din natură, care, de fapt, sunt baza trupului în sine. Dacă sufletul ascultă prea mult de funcțiunile trupului și înfăptuiește după acestea, atunci el se leagă și în acest fel coboară în iadul propriu și prin urmare în moartea sa. Și dacă face acest lucru sufletul, atunci păcătuiește în fața ordinii stabilite de Dumnezeu în el.
        Dacă rămîne sufletul acolo cu dragoste și cu comoditate, atunci este acesta tot așa de murdar ca și spiritele trupului necurate și judecate și așa rămîne în păcat, iar prin urmare poposește în iad și în moartea definitivă. Dacă pe pămînt trăiește el la fel ca și corpul, este totuși ca și mort, simte moartea în sine și are și o frică mare de aceasta. Căci sufletul poate face ceea ce dorește în păcat și în iad și tot nu poate găsi o viață, cu toate că pe aceasta o iubește peste toate măsurile.
        Vedeți, în aceasta se află motivul, de ce mii și mii de oameni știu despre o viață de după moarte exact atît de mult ca și o piatră, care se află la marginea drumului; și dacă li se povestește ceva despre aceasta, atunci în cel mai bun caz ei rîd doar sau se supără, îl alungă pe cel înțelept afară din casă și îl sfătuiesc să spună astfel de prostii porcilor mistreți!
         Și totuși ar trebui ca fiecare om să fie pînă la vîrsta de treizeci de ani gata cu formarea propriului său Eu și ar trebui să fie conștient de viața de după moarte ca un vultur de zborul său în aerul liber!
        Dar cît de departe sunt încă acei oameni, care abia încep să întrebe despre aceasta! Și cît mai departe se află aceia, care nu vor să audă nici un cuvînt despre aceasta și care sunt de părerea că o astfel de credință este o prostie, care nu merită nici măcar un zîmbet puțin mai vesel! - Astfel de oameni se află prin urmare o viață întreagă în iadul desăvîrșit și în moartea deplină.
        Dar se mai poate întîmpla ca un astfel de suflet să se fi curățat și deseori i se dă un timp îndelungat pentru curățarea trupului în sine și a spiritelor sale, prin care partea cea mai nobilă atrage din suflet partea nemuritoare și doar după moarte partea cea mai dură a sufletului se trezește cu totul.
        La astfel de suflete se mai întîmplă, ca din cînd în cînd, dacă iadul lor se face auzit, adică propriul lor trup, se coboară, cu alte cuvinte acceptă dorințele trupului și a spiritelor acestuia. Dar astfel de suflete nu vor putea fi necurate, ci ele sunt doar atîta timp necurate, cît timp se află în mocirla adîncă a spiritelor trupești; însă nu pot rezista mult timp și se întorc după scurt timp în starea cea pură, în care sunt iarăși așa de curați, de parcă niciodată nu ar fi fost necurați. Dar pe lîngă aceasta au făcut liniște și ordine pentru un anume timp în iadul lor și prin aceasta ei se pot mișca fără vreo întrerupere în lumina spiritului lor.
        Cine dintre voi are o astfel de înțelegere, acela va pricepe destul de bine cele rostite; și tu, prietenul Meu Cireniu, spune-Mi limpede, dacă tu ai înțeles întru totul cele rostite de Mine!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 211-215
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:38 View PostDownload Post

211. Un discurs social al lui Cireniu.
         
        Spune Cireniu: Da, Domnul și Învățătorul meu! Dar aceasta este o învățătură cu totul nouă, de care nici un om nu ar fi visat vreodată! Dar acest lucru este limpede, că Tu nu ai fi avut de unde să știi de la A la Z aceste lucruri dacă nu l-ai fi creat pe om și toate lumile; căci fără să fii Însuși Creatorul oamenilor, nu se poate știi acest lucru în veci, în afară de felul cum am aflat noi acum aceasta de la Tine.
        Experiențele din toate timpurile arată, că așa stau lucrurile cum ne-ai explicat Tu acum și niciodată nu se vor schimba; dar nici un înțelept, chiar dacă vedea răul omenirii, nu știa să spună ceva despre rădăcina acesteia. Dar de unde să fi luat toate acestea. Căci pentru aceasta este nevoie de o cunoașterea totală a ființei omenești, de la sfera sa naturală de veci și pînă la cea materială.
        Dar cine poate să ajungă la această cunoaștere? Cine cunoaște trupul omenesc de la fibră la fibră, de la particulă la particulă și așa mai departe? Cine a văzut vreodată un suflet să se miște liber? Nu se știe deloc dacă are și dacă are, ce formă poate avea, dacă este mic sau mare; pe scurt toată lumea este într-o necunoaștere deplină. Dar dacă așa stau lucrurile, de unde se poate atunci afla toate lucrurile despre natura ciudată a omului?
        Și totuși trebuie să existe mijloace și căi, prin care un om să se poată cunoaște mai ușor; căci dacă omul însuși nu se poate cerceta, pentru ca el să vadă ce este, pentru ce este și ce trebuie să facă el după natura sa, pentru a ajunge la capătul, care este menit de la Creatorul său, atunci nu îl ajută toate învățăturile și toate legile nici măcar puțin! Sufletul său, cum se poate vedea la nenumărați oameni, se adîncește din ce în ce mai mult cu învelișul său, urmarea fiind necesitățile nenumărate și dureroase ale trupului; căci foame este dureroasă, setea arde și frigul este dureros, în vreme ce bunăstarea trupului doritor nu îi acoperă doar necesarul, ci îi dăruiește chiar o fericire luxurioasă!
        Partea animalică a omului își impune punctele de vedere cu atîta forță și cu atîta gălăgie, că prin urmare cererile șoptite de suflet nu se mai fac auzite. Dar dacă așa stau lucrurile, pe cine îl mai poate mira faptul, că sute ori sute de mii de oameni, nu au nici cel mai mic habar de existența sufletului lor? Căci la ei s-a legat deja din copilărie sufletul așa de tare cu trupul, că au devenit una și nu mai recunosc decît necesitățile chinuitoare ale trupului.
        Da, mai trebuie chiar și adăugat, că chiar la acei oameni, cărora nu le merge bine trupește, nu se vede nici măcar o urmă de vreo necesitate spirituală. În partea de apus a Europei sunt chiar unele popoare, la care nu se poate însă observa nici cea mai vagă urmă de o formare spirituală.
        Dar care este motivul pentru acest fapt? Necăptușirea trupească cea mai totală! Dacă un om merge, înarmat cu ciomege, adesea zi și noapte în pădurile dense prin prejur și caută să doboare un oarecare animal sălbatic. Dacă l-a doborît, atunci îl și mănîncă cu mare poftă, cum se obișnuiește a se spune, aproape cu pene cu tot. Intrebare: Unde ar trebui, unde ar putea fi la un asemenea popor numai cea mai neînsemnată urmă de o oarecare necesitate duhovnicească? - în timp ce, așadar, totuși, în Roma, de exemplu, unde omenirea este prea bine întreținută trupește în cea mai mare parte, se învață deja de mult despre un suflet al omului și de nemurirea lui și de aceea s-a și folosit cea mai mare atenție și încă se mai folosește în continuare și asupra unei vieți drepte din punct de vedere moral, care are în vizor mai ales educația omului duhovnicesc.
        Firește că se și întîmplă din păcate numai prea des, că bogații se cufundă la sfîrșit prea tare în fericirea vieții lor și la aceasta dau importanță puțină sau de loc educației sufletului lor și consideră la sfîrșit orice învățătură ca fiind invenția unui oarecare orfan înfometat; dar ei au totuși o limbă, prin care poți să te exprimi lor despre atît de multe lucruri, despre care lucru încep, așadar, totuși, așa puțin să fie stupefiați, la sfîrșit, cu toată senzorialitatea lor, - ceea ce este pentru sufletul lor deja dintotdeauna un cîștig.
        La oameni, însă, despre care nu se știe încă exact, dacă au o limbă sau nu, nici nu este posibil să înfăptuiești o asemenea stupefiere. Dacă însă deja asta nu merge, în ce formă ar fi de-abia atunci într-adevăr posibil de a-i trezi pentru a necesitate duhovnicească mai adîncită a sufletului?
         De aceea ar fi părerea mea, că ar fi nevoie să fie omenirea mai întîi aprovizionată bine cel puțin pentru trup și ar trebui atunci să fie totuși mai ușor de a trezi sufletele oamenilor continuu tot mai mult pentru necesitățile adevărate duhovnicești ale vieții. Cel puțin ar trebui să fie oamenii întreținuți cu lucrurile cele mai necesare! Pentru că, cum am spus deja, un om fizic prea sărac nu poate avea nici cea mai neînsemnată necesitate după o educație duhovnicească! Unui stomac înfometat este greu de propovăduit, înainte ca să nu fii luat mîncare și băutură la sine. Aceasta este opinia mea așa necompetentă. Tu, o Doamne și Invățătorule, ai într-adevăr dreptate, pe deplin; pentru că Tu singur îți cunoști doară făpturile Tale pe deplin! Dar nici eu nu cred că nu am puțin dreptate; pentru că și pentru presupunerea mea vorbește experiența a toate timpurile și popoarele.“

212. Sărăcia ca învățătoare.

        Spun Eu: „Bine și adevărat și Eu nu pot să-ți spun absolut de loc, că ai vorbit aici chiar numai un cuvînt neadevărat; dar închipuiește-ți treaba astfel pe un corp lumesc, că toți oamenii ar sta aici și ar recunoaște, așa bine întreținuți pentru trupul lor fără lucrul lor deosebit și altă îndeletnicire, că pot trăi astfel înfățișat cu totul fără griji, - și tu ai în scurt timp toate popoarele europene de nord pretutindeni în fața ta!
        Popoarele tale europene de nord au fost însă odinioară în Asia, ca leagăn al neamului omenesc, aprovizionate cu toate tot astfel și încă mai bine precum romanii tăi și s-au bucurat de o educare nemijlocită din ceruri; și au existat înțlepți între ei, precum cu excepția Mea n-a purtat pămîntul; dar care a fost urmarea acestui lucru? Ei mîncau și beau cu totul confortabil, s-au făcut pe zi ce trece tot mai trîndavi și au decăzut din generație în generație în starea actuală; acum însă, într-o asemenea stare cea mai deplorabilă trebuie ei în sudoarea feței lor să-și procure subzistența cea mai sărăcăcioasă pentru trupul lor și nu sunt însă la aceasta totuși cu totul fără înțelepți și învățători.
        Și iată, tocmai o asemenea sărăcie a lor îi va pune încetul cu încetul pe o treaptă de educație, care va întrece cu mult cea actuală a Romei în orice privință!
        N-ar fi de aceea bine, să-l pui pe om astfel, ca să fie așa cu totul prevăzut după trup; pentru că atunci s-ar face el la sfîrșit atît de trîndav, că nici nu s-ar mai îngriji însă atunci pentru nimic. Și această dorință după liniștea trîndavă, fără grije este iarăși o însușire a trupului de fapt mort; sufletul, care are de a-și crea din trup în cea mai mare măsură consistența lui formală de-abia la o activitate corectă, s-ar odihni atunci de asemenea în odihna fără griji a trupului, deoarece și în el se găsește în măsură copleșitoare predilecția din începuturi spre inactivitate.
        Prin necesitățile dureroase ale trupului însă, este trezit de-abia sufletul din letarghia (moleșeala) lui; pentru că el simte că o neaprovizionare totală a trupului i-ar aduce la sfîrșit moartea împreună cu trupul. El pune de aceea toate mijloacele în funcțiune pentru nevoile trupului și prevede, așa de bine pe cît merge, mai întîi trupul. Deoarece are el însă, așadar, o frică mare față de moarte, de aceea începe el atunci foarte acuși, pe lîngă activitatea pentru trup, să să ocupe și cu cercetarea vieții propriu zise și găsește acuși din dragostea lui trezită pentru viață, că ar trăi cumva încă în continuare ca suflet, chiar dacă trupul este pus în moarte.
        Din aceasta se formează atunci în sfîrșit un fel de credință față de nemurirea sufletului omenesc. Această credință se face atunci tot mai mult vie și spre o necesitate a omului.
        Dar oameni mai gînditori, care există pretutindeni, nu mai sunt atunci acuși mulțumiți cu credința singură și cercetează mai adîncit asupra aceleiași, încearcă puterea ei și caută, unde puterea acesteia nu mai ajunge, s-o dovedească ca fiind pe deplin adevărată, cu mijloace mai tari și, oarecum, mai evidente.
        Poporul consideră atunci asemenea cercetători de obicei ca văzători și ascultători cuprinși și îndrumați de un duh înalt, care pe calea dialogului cu duhuri obțin lămuriri mai aprofundate despre viața sufletului de după moarte.
        Asemenea cercetători sunt atunci de obicei ridicați de popor la rangul de preoți; și aceștia, pricepînd bine, că sunt pentru popor o necesitate indispensabilă, abuzează adesea la sfîrșit de o asemenea încredere cel mai adesea obligatorie a poporului lor, își caută însăși folosul lor pămîntesc la aceasta și nu sunt la sfîrșit nimic altceva decît pure călăuze oarbe orbilor. Dar este la aceasta încă mereu ceva bun, anume că în acest fapt poporul rămîne tot timpul într-o legătură, chiar dacă cît se poate de slabă, cu cerurile.
        Cu timpul, cînd credința oarbă și în preoți se face una slabă și tot mai slabă, se ridică din popor cercetători noi, care examinează ce-i vechi și nu condamnă aceasta niciodată pe deplin, îmbină ce-i bun din aceasta cu rezultatele lor noi de cercetare și dau la iveală o învățătură cu totul nouă, care nu se mai mulțumește cu credința oarbă, ci numai cu convingerea deplină, bazată pe realități, care pot fi puse într-un mod necesar în fața ochilor fiecăruia spre privirea demnă de apreciat.
        Și iată, în acest mod găsește în sfîrșit, chiar dacă pe căi și feluri ostenitoare, generația cea mai tînără de oameni adevărul și în acesta din multele experiențe și legile, potrivit cu care este de povățuit viața oamenilor, ca adevărul cu greu găsit să se țină curat pentru totdeauna între oameni.
        Dacă atunci la o asemenea descoperire, care a reieșit de la sine doar din activitatea mereu crescătoare a oamenilor, vine în sfîrșit la oameni încă o mărturie ieșită din comun din ceruri ca o lumină măreață, minunată, atunci este un asemenea popor salvat ca un om pentru sine și renăscut și ca nou născut în duh; și uite, aceasta în întregime nu reiasă niciodată din asigurarea trupească, fără griji, ci din necesitatea și grija oamenilor!
        Eu îți spun: La nevoie se face chiar animalul inventiv, cu atît mai mult omul.
        Dacă omul este prin nevoie obligat așa de strașnic spre a gîndi, atunci începe acuși pămîntul se sub picioarele sale să se înverzească; dacă este el însă asigurat pe ziua de mîine, atunci intră el asemenea animalului în starea leneșă și nu gîndește și nu face nimic.
        Vezi, dacă aș îndrăzni să-i dau pămîntului numai o sută de ani succesivi foarte binecuvîntați de roade și toată omenirea ar începe de lenevie să pută ca ciuma; dar deoarece las pe pămînt să se alterneze mereu unul cu celălalt ani bogați în roade și ani săraci în roade, atunci trebuie omenirea să fie continuu activă, trebuie să se îngrijească dinainte într-un an bun în roade pentru unul rău posibil următor, pentru a nu muri aici de foame. Și astfel rămîne omenirea cel puțin într-un fel mereu într-o activitate; în timp ce, altfel, omenirea ar trece numai prea acuși în letarghia cea mai deplină. - Ințelegi tu și asemenea lucruri?“

213. Urmarea întreținerii bune.

        Spune Cireniu: „Doamne, Tu ești într-adevăr Invațătorul omenirii și ești acum o cea mai vie școală a vieții adevărate și știu acum foarte pe deplin, la ce să mă aștept și la ce să se aștepte toate omenirea. Numai acest singur lucru nu-mi este încă bine concludent, de ce un popor, care ar fi cumva totuși întreținut trupește puțin dincolo de robie, ar trebui să treacă la sfîrșit într-o letarghie deplină! Despre aceasta aș dori cu drag să mai aflu încă cîteva cuvințele lămuritoare din gura Ta, o, Doamne și Invățătorule!“
        Spun Eu: „O prietene, întreabă istoria popoarelor pămîntului; privește la Egiptul vechi, bine întreținut, uită-te la Babilon și Ninive, uită-te la Sodoma și Gomora! Da, uită-te la poporul lui Israel în deșert, pe care l-am întreținut timp de patruzeci de ani cu mană din ceruri! Și așa mai uită-te încă la o grămadă de popoare gătate și vei afla numai prea acuși, încotro le-a adus întreținerea bună trupească pe toate aceste popoare!
        Vezi, de exemplu o femeie întreținută nu va mai face la sfîrșit nimic altceva, decît să se spele și să se împodobească în decursul a întregii zile; la sfîrșit se face ea chiar și pentru aceasta prea leneșă și se lasă de altele spălată, curățită și împodobită. Dar nici aceasta nu durează întotdeauna prea mult; la sfîrșit devine o asemenea femeie înmuiată prea trîndavă chiar și pentru a se lăsa îngrijită și se face în acest fel un veritabil porc, cumva chiar un animal trîndav cu desăvîrșire, cum există dintre aceștia în India și Africa centrală. Intrebare: Ce mai este prin urmare cumva încă de înfăptuit cu o asemenea femeie? De care educare duhovnicească mai este ea încă în stare? Eu îți spun: Nici măcar ca desfrînată nu mai e bună! Acesta a fost cazul doară și în Sodoma și Gomora, din care cauză a început poporul de fapt să se satisfacă contra naturii! - Ințelegi tu aceasta?“
        „Cu adevărat“, spune Cireniu, „atît de darnic cu adevărul cel mai strălucitor, ai fost Tu după știrea mea încă de-abia vreodată! Eu trebuie să admit deschis, deoarece mi-ai spus de această dată mai mult decît în toate celelalte dăți, în care am avut norocul să Te ascult. Este acum totul limpede și luminos ca soarele, ce ne-ai făcut cunoscut aici într-adevăr din rădăcina formării și a existenței omenirii în toate relațiile ei, - numai în ceva nu sunt totuși lămurit; dacă mai știu încă și acest lucru, atunci sunt într-adevăr prevăzut pentru veșnicie! Să pun întrebarea, sau mi-o citești deja iarăși astfel din inima mea?“
        Spun Eu: „Întreabă de această dată numai, din pricina celorlalți, ca să și devină imediat la început pe deplin conștienți, despre ce este aici vorba!“
        Grăiește Cireniu: „Așadar deci, să dorești să mă asculți deci foarte milostiv!“

214. Contradicțiile din istoria creației.  

        (Cireniu:) „Eu am reflectat adesea și tot timpul în zadar în viața mea pămîntească care a durat pînă acum deja destul de mult, cum, deci, așa cu totul de fapt și, spune, bineînțeles adevărat a ajuns prima omenire a acestui pămînt la recunoașterea unei ființe celei mai înalte a duhului și la recunoașterea părții sale proprii sufletesc-duhovnicească. Eu am citit despre acest lucru cărțile Egiptului, scripturile grecilor și cărțile lui Moise al vostru, de asemenea, mi-a ajuns o dată în mîini o capodoperă pămîntească, pe care mi-am lăsat-o citită și tălmăcită de un bărbat, în Roma, care era indian; dar am găsit peste tot o anumită limbă de imagini mistică, din care nici un om deștept nu poate să devină cumva încă mai deștept și astfel și eu cu atît mai puțin, deoarece mi-am închipuit deja întotdeauna în tinerețea mea, că toți ceilalți oameni ar fi cu mult mai deștepți decît mine. Peste tot apar neconcordanțe logice, care, considerate literalmente, sunt o prostie.
        Așa, de exemplu, se spune în Moise al vostru: ‘La început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul și pămîntul era netocmit și gol. Intuneric era deasupra adîncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ și a fost lumină. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întîi.’
        Apoi, sunt amintite în teze foarte scurte despărțirea apei, facerea uscată a solului pămîntesc și creerea ierbii, a tufelor și a pomilor. Cu această creere trec trei zile și astfel și nopți. Pentru că ziua și noaptea reies însă deja din facerea primei lumini în adîncul întunecat al pămîntului, atunci nu înțeleg într-adevăr după aceea de ce i-a fost lui Dumnezeu a patra zi iarăși necesar de a crea încă două lumini mari și să le pună pe cer, dintre care cea mai mare să domnească peste ziuă și cealaltă, mai mică peste noapte.
        Dacă luăm aceasta acum împreună cu substanța pămîntul și dacă luăm în considerare, ce sunt după explicația Ta soarele, luna și toate stelele, atunci este doară toată istoria creației a lui Moise o prostie atît de temeinică, cum nu există desigur niciunde pe pămîntul drag una mai mare și nici nu poate fi! Cine poate desluși vreodată aceasta? Noi cei puțini știm, că pămîntul nu este un cerc nemărginit, ci numai un glob foarte mare, cum mi-ai arătat foarte concret și adevărat Tu Insuți deja ca copil gingaș în Egipt, precum acum mai tîrziu nouă celor mulți. Pe pămînt nu se face de fapt niciodată noapte, pentru că o parte din pămînt este întotdeauna iluminată de soare. Pe de-altă parte, este luna un astru foarte nestatornic și se îngrijește cu totul foarte puțin de conducerea nopții, cel mult cîteva zile pe lună.
        Așa este și aceasta o nebunie de a spune, că din seară și dimineață este alcătuită o zi, în timp ce totuși oricine știe din experiența întregii lui vieți, că ziua se face mereu numai între dimineață și seară, niciodată însă între seară și dimineață; pentru că serii îi urmează totuși tot timpul cu siguranță noaptea pînă către dimineață și dimineții îi urmează ziua pînă către seară și în consecință se află totuși logic corect ziua între dimineață și seară și între seară și dimineață evident noaptea.
        Cu toate, însă, că asta trebuie deja socotit de fapt ca aparținînd la nebunie, așa este însă totuși încă stilul, că Dumnezeu a admis de-abia atunci, cînd a creat lumina, că ea era bună, o nebunie fără asemănare! Pentru că înțelepciunea cea mai înaltă a lui Dumnezeu trebuie, ca fiind El Insuși lumină, să fii văzut și observat toată lumina totuși deja din veșnicie, că lumina era bună!?
        În cartea indienilor se află creația duhurilor curate înainte de creația materială, pe care cîndva mai tîrziu și Moise o pomenește. Aceștia erau lumină pură și primul creat s-ar fi numit pe nume ‘Purtător de lumină’.
        Dacă Dumnezeu a putut deja proba valoarea luminii la creația spiritelor de lumină, dacă cumva El a rămas înainte în cel mai deplin întuneric - iar acest lucru nu se prea aseamănă cu El -, atunci este totuși cît se poate de caraghios, că Dumnezeu atunci cînd a creat lumina pe acest pămînt a înțeles din nou că lumina este bună!
        Tu Însuți poți vedea că povestea creației, în vresiunea lui Moise, este o poveste caraghioasă, da, este chiar enervantă, dacă privești acest lucru doar puțin mai natural; și din această pricină nu este chiar de mirat faptul deoarece cărturarii evrei a unei astfel de învățături, care este de fapt o aberație, nu dau creazare acesteia, dar o mențin totuși din cauza poporului și se mai lasă și bine plătiți pentru aceasta. Acest lucru îl observă și cei mari de la Roma, dar lasă acest lucru așa, cu toate că este o aberație extraordinară, deoarece poporul îi dă crezare și se comportă bine și liniștit în întreaga țară.
        Că toate principiile, care au rezultat din învățăturile străvechi, nu sunt nimic mai mult decît povești goale și fabule - privind acest lucru din partea naturală - , este cît se poate de evident; căci în toate acestea nu poate fi din această parte naturală nici măcar o silabă adevărată. Dar dacă așa stau lucrurile cu certitudine, atunci mare și importanta întrebare vine de la sine și aceasta sună așa, cum eu am spus-o mai înainte pe lîngă impaginația mea: Cum a apărut omul pe acest pămînt? Cum a ajuns el la recunoașterea unui Dumnezeu și cum a ajuns să se recunoască pe sine însuși și cine l-a învățat să deosebească binele de rău? - La aceasta luminează-ne, o Doamne și atunci noi vom fi ocrotiți!“

215. Formarea primului om.
                                                                         
        Spun Eu: „Dragă prietene, despre aceasta Eu ți-am făcut o aluzie cît se poate de mare, atunci cînd Eu ți-am explicat urmările unei strîmtori a oamenilor și a popoarelor; dar că povestea creației a lui Moise este o adevărată aberație, privind natura, acest lucru poate vedea de departe un om căruia îi este cunoscută natura și din această pricină îl declară pe bătrînul Moise un prostănac, iar acest lucru nu se poate contesta.
        Dar cine privește mai cu atenție cărțile lui Moise decît cum privește o fabulă a poetului Äsop, acela trebuie să observe de îndată, că Moise se exprima doar într-un limbaj figurat și se ocupa doar cu formarea primului om și prin aceasta nu cu povestea creației a pămîntului și a cerului și a tuturor ființelor de pe acest pămînt, ci el s-a ocupat doar cu formarea inimii și a înțelegerii primului om; de aceea leagă el imediat la aceasta ce este omenesc-istoric.
        Dar această poveste a putut să fie doar un rezultat al formării inteligente a omului și niciodată a naturii mute, care a rămas la fel pînă în aceste timpuri și care va rămîne așa pîna la sfîrșitul tuturor vremurilor.
        Tot așa stau lucrurile și cu cărțile indiene, în care se vorbește mai întîi de creația spiritelor pure, după aceea de căderea a unuia dintre aceștia sub titlul de ‘războaiele lui Iehova’ și, în sfîrșit, după aceea se vorbește de crearea lumii și a animalelor și la afîrșit de abia este vorba de om.
        Toate acestea trebuie privite doar spiritual și trebuie explicate doar prin formarea moralității  omului.
        Dar cine știe să facă legătura între lumea simțurilor și cea spirituală, ghidat de duh, aceluia îi este bineînțeles și posibil, să vadă, cum de fapt a reieșit din lumea spirituală cea naturală, cum și de unde au apărut sorile și la sfîrșit planetele și planetele alăturate și cum s-au format pe acestea tot felul de creații.
        Dar acest lucru nu merge prea ușor; căci prima oară trebuie: să fii trezit întru totul în spirit. Căci doar martorul cel mai bătrîn al inființării poate să-ți lumineze aceste labirinturi, în spatele cărora nu a privit vreodată un ochi omenesc.
        Dar așa cum este acum omenirea și cum sunt calculele lui Moise făcute după timp și materie, coincid perfect, iar de acest lucru tu poți fi sigur.
         Cu mult timp înainte de Adam au existat animale mărețe, care nu s-au asemănat în formă, ci mai mult în instinct și în inteligență cu omenirea. Elefantul este o specie din acestea, cu toate că a devenit cu mult mai imperfect.
        Acele animale mari au trăit pe acest pămînt și prin urmare au fost înaintea oamenilor. Pămîntul a fost ocupat de ele mii și mii de ani înainte ca să apară primul om.
        Prin aceste animale foarte mari a trebuit să se înmoaie pămîntul pietros al pămîntului și a trebuit să fie pregătit pentru creșterea nobilă a fructelor și a animalelor, înainte ca să fie pregătit, să primească natura fină a omului după planul veșnic dumnezeiesc al ordinii, care se afla atunci încă fără materie, dar care era așezat în aerul pămîntului în sufletele vii și naturale.
 Cînd pămîntul acestei lumi a fost pregătit, a fost chemat un suflet liber din natura aerului, să-și ia un trup din humusul gras al pămîntului după ordinea și forma de veci a lui Dumnezeu. Și primul suflet copt și puternic a făcut acest lucru, cum a fost împins din interior de forța dumnezeiască și prin aceasta a intrat primul suflet într-un corp bine organizat și putea vedea întru totul toată lumea și nenumăratele ființe, care se aflau pe pămînt înaintea sa.
        Dar animalele acelea mari împreună cu creația dinainte au dispărut în mare parte deja înainte de pe pămînt, înainte ca omul să vină cu majestatea sa asemănătoare lui Dumnezeu să salute acest pămînt. Dar lăsînd toate deoparte se vor găsi în toate timpurile resturile acestor animale pe pămînt; dar oamenii nu vor știi ce să înceapă cu ele.
        Cei înțelepți însă vor fi conduși spre drumul cel bun, că pămîntul este cu mult mai bătrîn decît calculul scurt al lui Moise și prin acest lucru Moise va fi pentru un anumit timp așezat într-o lumină cît se poate de nefavorabilă. Dar din partea Mea se vor trezi alți înțelepți, prin care Moise va fi așezat în lumina cea dreaptă; și de atunci încolo nu va mai dura mult, pînă cînd împărăția lui Dumnezeu își va face loc pe pămînt și moartea va dispărea pentru totdeauna de pe acest pămînt. Dar multe nenorocire se vor năpusti pînă atunci peste pămîntul lumii.
        Da, pămîntul acestei lumi se va îngrășa de mai multe ori prin sîngele și prin carnea oamenilor și de abia din această humă spirituală va începe epoca nouă și spirituală pentru această lume, așa cum pe vremea lui Adam a început epoca, în care din humusul gras de lut s-a format un trup pentru un suflet care se putea modela în apropierea formei dumnezeiești.
        Dar oamenii, care sunt renăscuți cu totul în trupurile lor, vor domni în această epocă pe veci ca spirite pure și îngeri și totul li se va da spre conducerea lor. În schimb, oamenii din aceste vremuri, care nu au ajuns la capătul desăvîrșit spiritual al dezvoltării, vor fi așezați în corpuri nemuritoare pe pămînt, dar în sărăcie mare și deseori vor trebui să servească, ceea ce pentru ei va fi foarte amar, pentru că își vor aduce mult prea bine aminte de starea lor fericită în trupurile muritoare. Această epocă va dura foarte mult, pînă cînd în sfîrșit va trece totul în ceea ce este curat spiritual după planul etern al lui Dumnezeu. Și iată, aceasta este calea ordinii lui Dumnezeu, a tuturor lucrurilor, a întregii faceri și a existenței!“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 216-220
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.4.2007, 22:55 View PostDownload Post

216. Procesul de dezvoltare a unui bob de grîu.  
         
        (Domnul:) „Uită-te la bobul de grîu! Atunci cînd este așezat în pămînt trebuie ca mai întîi să putrezească și de abia din mucegai se ridică germenele fin. Dar ce are acest lucru de-a face cu natura omului?
        Vedeți, așezarea bobului frumos și sănătos se aseamănă cu primul om! Este la fel ca și intrarea în carne a unui suflet învățat, a cărui ședere este în aer, dar mai ales în regiunile de mijloc ale munților, unde, de obicei, regiunea pomilor se termină și se întinde pînă la regiunile cu zăpadă și gheață.
        Cînd un astfel de suflet a ajuns la alcătuirea sa planificată, atunci se coboară din ce în ce mai jos pînă la locuința oamenilor, primește un fel de hrană de la cercurile din afara trupului omenesc, care posedă orice om și rămîne acolo unde este atras de omogenitatea ființei sale.
        Dacă atunci soții se simt nevoiți printr-o genă natrurală, să înfăptuiască o însămînțare, atunci află un astfel de suflet viu acest lucru, sau este atras de cercul în afara trupului a soțului, intră cu o anumită forțare în timpul însămînțării în fluviul bărbatului și prin acesta se așează într-un mic ou, ceea ce se numește de fapt însămînțarea. Și iată, din acel punct se aseamănă viața cu un bob de grîu, care este plantat undeva în pămînt și trece prin toate stadiile în corpul mamei pînă la ieșirea în lume, așa cum bobul trece prin toate stadiile, pînă cînd germenul răsare peste pămînt!
        De acolo începînd încep stadiile formării, mai întîi cele exterioare și după aceea se formează cele interioare.
        La plantă rămîn rădăcinile în pămînt, în vechiul mormînt mucegăit al bobului și de acolo își trag hrana materială. Dar aceasta hrană ar aduce imediat moartea acestei plante, dacă nu ar fi ajutată de influența luminii și a soarelui.
        Prima parte a firului are sucuri încă cît se poate de materiale. Dacă acesta este terminat ca bază, atunci firul acela se separă într-un fel de un anumit inel. Prin acest inel trec țevi cu mult mai fine, prin care pot trece doar sucuri subțiri și fine.
        Din acestea se formează un al doilea nivel al firului. Dar pentru că sucurile din al doilea nivel sunt încă dure și materiale și cu timpul devin acestea și mai dure, se formează mai încă o dată un inel și acest de-al doilea inel este dotat cu țevi și mai subțiri, prin care pot trece doar sucuri cît se poate de fine spre hrănirea duhului de viață care plutește peste, asemănător spuselor lui Moise: ‘și Duhul lui Dumnezeu plutea asupra apelor.’
         Dar, cu timpul, devin și aceste sucuri sau lichide pentru viața care plutește deasupra plantei mult prea dure și pot înăbuși viața acesteia; și de aceea se formează un al treilea inel, care este dotat cu țevi cît se poate de înguste și este tras de duhul plutitor de peste ape. Printr-un astfel de inel pot intra sucuri doar foarte asemănătoare cu duhul plutitor de deasupra apelor. Dar spiritul de viață observă de îndată, dacă sucurile sau lichidele din cel de-al treilea inel îl ajută spre formarea mai departe sau nu-l ajută. Dacă i se pare cu timpul că încă mai conține urme de judecată și de moarte, atunci se formează un al patrulea inel, un al cincelea, un al șaselea, un al șaptelea, pînă cînd lichidul este atît de pur, ca să nu mai se găsească vreo urmă a morții.
        De abia de aici se trece la un alt stadiu. Sucul care trece prin țevile cît se poate de fine se formează spre a deveni un mugur și după aceea spre a deveni o floare, care sunt dotate cu tot felul de organe, care au posibilitate, să primească viață mai înaltă din ceruri.
        Dacă floarea a făcut această lucrare, atunci este separată ca fiind un puct al înțelepciunii, prin a cărui frumusețe este atras eterul dragostei, care de fapt în sine este totul și nu necesită vreo influență de afară. Deoarece iată, fiecare floare este o mireasă plăcut împodobită, care dorește ca să-și atragă mirele și care mai înainte se împodobește pe bună dreptate! Dar dacă mirele și-a prins mireasa și a numit-o o dată a sa, atunci se pune deoparte podoabele de mireasă și seriozitatea vieții umilitoare își începe activitatea.
        De atunci încolo începe să se formeze adevăratul fruct al vieții. Și dacă toată atenția este consumată doar spre coacerea fructului, atunci rămîn în fruct toate pericolele anterioare, ca și în niște fortărețe care încă mai au părerea că afară sunt dușmani.
        Acolo unde viața a început să se formeze și să înceapă prea repede, este mult prea instabilă. Și iată, dacă un dușman se apropie de o astfel de viață prematură, atunci îl atrage prea mult aceasta; el ia legătura cu aceasta, așează fructul său în viața prea repede pornită a acelei plante! Acesta din urmă sustrage toată viața acestei plante, o strică și o stîrpește. Fructele pline cu viermi sunt mărturii mult prea evidente.“

217. Formarea spirituală a omului.

         (Domnul:) „Cum însă cu plantele, așa de asemenea cu animalele și mai ales cu oamenii.
        Să presupunem o fată gingașă, devreme matură, doar numai fizic. Ea numără încă abia cam 12 ani, este însă în toate părțile ale trupului ei deja dezvoltată într-un asemenea fel, că are înfățișarea unui fete de măritat. O asemenea fată excită atunci fiecare bărbat, care este numai puțin de o natură senzuală, mai puternic decît o sută de desfrînate încă și așa de frumoase, dar mature la ani. O asemenea fată maturizată devreme este atunci expusă după trup la o sută de primejdii și este nevoie la aceasta din partea părinților ei de cea mai mare purtare de grijă de a scuti o asemenea fiică devenită devreme matură de toți dușmanii pînditori ai farmecelor ei mari. Dacă este ea dată prea devreme unui bărbat lasciv, atunci este ea ușor stricată în fertilitatea ei; dacă este ea prea mult închisă și ferită de tot aerul rău, atunci se face carnea ei, cum se obișnuiește a se spune, prăsilată. Ea se face palidă, se consumă și ajunge arareori la o vîrsta demnă de menționat. Dacă primește ea puțină mîncare și aceasta numai o mîncare slabă, atunci se face ea tristă și se consumă la sfîrșit de asemenea devreme; dacă este ea bine hrănită, atunci se face mai grasă și neajutorată și prin aceasta greoaie, așa încît sîngele ei se alterează acuși și ea primește asupră-i acuși înfățișarea unui cadavru, ceea ce trebuie să-i aducă atunci trupului ei evident o moarte prematură.
        La fel se întîmplă și cu educarea exagerată sufletească prea timpurie. Dacă de aceea copii cu adesea numai puține talente sunt obligați spre a deveni înțelepți cu o severitate, de parcă ar fi în joc menținerea unei lumi, atunci se fac asemenea suflete atunci istovite, pentru că nu avuseseră mai înainte timpul să formeze trupul lor utilizabil pentru toate cazurile!
        De aceea are nevoie totul după ordinea lui Dumnezeu de timpul său și nu se lasă făcut aici niciunde o așa numită săritură măreață.
        La nașterea trupului din trupul mamei este pus germenele veșnic al vieții în inima sufletului ca scînteie a Duhului dumnezeiesc cel mai curat, tot așa ca la rodul unei plante, cînd a lepădat ea bobocul și începe pentru sine să se înarmeze și să se consolideze (a se întări, asigura). Dacă trupul este o dată dezvoltat, atunci începe dezvoltarea duhului în inima sufletului. Aici trebuie atunci sufletul să-și pună la contribuție tot posibilul, ca duhul să înceapă să rasară în el și trebuie prin urmare să și-l însușească.
        Sufletul este în acest caz rădăcina și mlădița și trupul solul pămîntesc; el nu trebuie să-i dea trupului nici o apă dură spre hrană.
        Cercurile, pe care le face duhul, sunt umilirile sufletului. Dacă este ultimul o dată tras, atunci se dezvoltă duhul în sfîrșit de la sine și preia totul, ce este înrudit cu el, din suflet la sine, se consolidează și preia la sfîrșit sufletul întreg la sine și ce a fost în trup înrudit cu sufletul și este atunci pe veci pe deplin indestructibil, așa cum putem observa mai mult sau mai puțin limpede această decurgere iarăși la aproape fiecare plantă.
        Cînd rodul a ajuns la apropiata maturitate deplină pe calea ordonată, sunt puse în el semințele, care se odihnesc în el, scîntei mici de germene de viață, în cojițe gingașe, deja pregătite; apoi, se izolează cu totul sămînța de celălalt rod pentru un timp și se consolidează ca pentru sine, dar totuși întotdeauna pe jumătate din eterul de viață al rodului care o înconjoară.
        Cu timpul începe rodul exterior să se micșoreze și să se usuce. De ce deci? Pentru că sufletul lui trece cu totul în viața duhului de germene în sămînță. Și dacă puterea de viață a rodului a trecut în sfîrșit pe deplin în duhul germenului de viață, atunci firul mai înainte viu general valabil se face uscat și mort în toate stadiile sale; dar la aceasta s-a unit atunci toată viața plantei cu viața germenului spre o aceeași viață și ca asemenea nu mai poate fi niciodată distrusă, dacă este ea legată de materia seminței sau nu.
        Și așa vezi tu peste tot una și aceeași ordine și în toate lucrurile și aceleași stadii.“

218. Suflet și trup.                  

        Spune Cireniu: „Doamne, iartă, aici trebuie să pun o întrebare intermediară! Ce se întîmplă, așadar, cu germenele mic al sămînței de grîu, dacă este ea sfărîmată, făcută făină, în sfîrșit, coaptă ca pîine și mîncată? Trăiește și în aceste stadii germenele de viață încă tot mai departe?“
        Spun Eu: „Intr-adevăr; pentru că atunci cînd mănînci pîinea, atunci făina materială este dată acuși iarăși afară din trup pe calea naturală, viața de germene trece însă atunci ca ceva duhovnicesc imediat în viața sufletului și se face una cu ea, potrivit cu structura corespunzătoare. Partea mai mult materială a germenului de viață însă, care i-a servit întotdeauna ca bază solidă, ca apa mozaică Duhului lui Dumnezeu, se face hrană a trupului și trece în sfîrșit ca temeinic purificată de asemenea în suflet și îi servește spre dezvoltarea și hrănirea organelor sufletești, ca pentru mădularele ei, părul ei și așa mai departe și în general spre dezvoltarea și hrănirea a toate acelea, ce găsești de la Alfa pînă la Omega într-un trup omenesc.
        Că, un suflet constă din toate aceleași părți ca trupul, de aceasta te poți convinge mai mult ca evident la îngerul Rafael, care stă așezat la masa noastră și discută acum cu Josoe. (Intorcîndu-Mă înspre înger:) Rafael, vino încoace și lasă-te pipăit de Cireniu!“
        Ingerul vine și Cireniu îl pipăie și spune: „Da, da, asta este totul natură și așa zis în serios materie! El are într-adevăr tot așa ca noi toate mădularele și aceeași formă ca unul dintre noi, numai că totul este mai ales, mai moale și cu mult mai frumos; pentru că grația chipului său este, se poate spune, de neîntrecut strălucind de frumoasă! Acesta nu este, ce-i drept, absolut deloc un chip de fată, ci unul bărbătesc, înzestrat cu toată seriozitatea, dar la aceasta totuși mai frumos decît cel mai frumoas chip femeiesc! Eu m-am interesat înainte într-adevăr mult prea puțin de acest însoțitor. El se face temeinic tot mai frumos, cu atît mai mult cu cît privesc la el mai mult. Cerul Meu, aceasta este într-adevăr ciudat! (Spunînd către înger:) Ascultă, tu înger minunat foarte frumos, simți și tu dragoste în pieptul tău foarte frumos?“
        Grăiește îngerul: „O desigur; pentru că trupul meu duhovnicesc este asemenea înțelepciunii dumnezeiești și viața mea este dragostea veșnică a lui Dumnezeu, Domnul. Și pentru că viața mea este dragoste pură, atunci trebuie eu doară totuși să simt și dragostea, fiindcă viața mea însăși nu este nimic altceva decît dragoste foarte pură.
        Cum ai putut tu, ca altfel un om așa de înțelept, să mă întrebi, totuși, de așa ceva? Vezi, ceea ce a fost, este și va rămîne pe veci Dumnezeu Domnul din veșnicie în Sine însuși, asta trebuie doară și noi să fim, pentru că noi suntem pe deplin din El și astfel de asemenea pe deplin în toate ființa Sa, tot așa precum raza soarelui este de asemenea pe deplin și înfăptuiește ceea ce este soarele însuși! Dacă însă astfel, cum atunci o asemenea întrebare?!“
        Spune Cireniu: „Da, da, asta este deja cu totul adevărat și corect și aș fi știut asta și fără explicația ta; dar eu trebuia doară să te întreb totuși de ceva, ca să primesc auzit tonul vorbei tale. Acum însă și suntem noi deja gata unul cu celalălt și te poți duce iarăși la locul tău!“
        Spune îngerul: „Aceasta nu ai tu, ci numai Domnul singur de a-mi porunci!“
        Spune Cireniu: „Prietene, cum mi se pare, așa ești tu la toată a ta frumusețe, înțelepciune și dragoste însă totuși așa frumușel tare în încăpățînarea ta îndarătnică!?“
        Spune îngerul: „O deloc! Dar de către muritori nu poate și nu are voie să mi se dea nici un ordin; pentru că la mine însumi sunt eu un domn și nu-mi las poruncit nimic de nimeni, pentru că Eu-l meu, neținînd seama că sunt pe delin în toate din Dumnezeu, este acum un Eu propriu cu desăvîrșire! Pe lîngă aceasta, nu trebuie să mă tem de ceva, ca oamenii acestui pămînt; pentru că la aceasta am o putere și o forță despre care n-ai visat încă niciodată ceva. Dacă vrei însă să le cunoști pe acestea mai îndeaproape, atunci întreabă-l pe căpitanul Iuliu și pe ucenica mea Jarah și și pe ucenicii Domnului; aceștia vor înțelege să-ți povestească totuși ceva despre aceasta!“
        Spune Cireniu: „Doamne, spune-i Tu lui, ca să meargă iarăși la locul lui, altfel încep să mă tem în serios foarte îngrozitor de el; pentru că cu acesta n-aș dori într-adevăr să mănînc cireșe! El se face mereu mai dur și înfocat și nu este nimic de făcut cu el la toată frumusețea lui.“
        Ii spun Eu îngerului: „Așadar, atunci du-te, deci, iarăși la locul tău!“ - și îngerul urmează de îndată îndemnul Meu și se duce iarăși la locul lui vechi. Și Cireniu e foarte bucuros de acest lucru; pentru că el începuse să se teamă deja în serios deja foarte de înger.
        Imediat după aceea, însă, Mă întreabă Ioan și Matei, dacă să noteze toate acestea.
        Spun Eu: „Asta puteți face pentru voi, dar pentru popor nu trebuie să le notați; pentru că asta este încă prea devreme cu două mii de ani de a o înțelege. Inaintea porcilor să nu arunci însă niciodată mărgăritarele, pentru că nu sunt chiar niciodată în stare să deosebească o asemenea mîncare de cea mai rea mîncare de porci. Dar pentru voi și pentru alți puțini, puteți să notați doară aceasta oricum.“
        Și cei doi ucenici și fac aceasta cu semne corespunzătoare de imagine spre diferențierea a aceia ce au scris la porunca Mea cu litere ordonate ebraice.

219. Facerea cerului și a pămîntului.

        Cireniu Mă roagă însă pentru continuarea explicației a istoriei de creație mozaice în felul corespunzător.
        Și Eu spun: „Prietene, ceea ce am început, voi și duce la sfîrșit; numai că mai depinde încă deocamdată de timp faptul, dacă veți înțelege aceasta bine. Pentru că a înțelege bine istoria mozaică de creație, trebuie să fii foarte tare în cunoașterea despre întregul caracter al omului, la care se ajunge însă tot așa de greu, ca la recunoașterea corectă și deplină a lui Dumnezeu.
        Și așa ar trebui să vă disec mai întîi construcția întreagă materială, sufletească și duhovnicească a omului din fir în fir și din fibră în fibră și să arăt în sfîrșit, cum partea sufletească s-a dezvoltat și s-a format mai întîi din partea duhovnicească și cea materială din cea sufletească și sub cît de nenumărat de multe corespunderi, care asemenea gradelor de lumină nenumărat de multe corespondează cu tot așa de multe grade de lipsă de lumină.
        Voi vedeți din aceasta, că acesta nu poate fi cazul atît de ușor și atît de repede, precum sunteți voi de părere; dar vă voi spune, totuși, atît de mult despre asta, cît puteți deocamdată suporta și pentru care de a înțelege cu cîtva convingere sunteți deja înzestrați în sufletul vostru cu experiențe și cunoașteri necesare de dinainte.  - și așa ascultați așadar!
        Cînd Moise vorbește aici: ‘La început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul’, atunci Moise nu vrea să fie înțeles cu aceasta absolut de loc cerul vizibil și pămîntul vizibil, material, pentru că, ca un adevărat înțelept, el nu s-a gîndit la aceasta într-adevăr niciodată, pentru că avea în simțul său iluminat mereu numai adevărul cel mai deplin interior. Dar această înțelepciune a lui adîncă a înfășurat-o în imagini corespunzătoare, astfel, cum trebuia spre mărturia acesteia să-și acopere chipul lui prea strălucitor cu un văl întreit în fața poporului.
        Prin ‘Cer’ însă, ceea ce Moise pomenește ca fiind mai întîi creat, este de înțeles, că Dumnezeu a pus, ca oarecum, odinioară, capacitatea de inteligență în afara Sa, precum deja în timpul din afara centrului Lui cel mai veșnic și cel mai curat duhovnicesc - dar, cum am spus, numai capacitatea de inteligență. Aceasta este asemenea unei oglinzi, care în noaptea întunecată posedă într-adevăr și capacitatea de a prelua și reda pe deplin corect și adevărat figurat în sine lucruri exterioare, sau mult mai mult pe suprafața ei cea mai netedă. Dar în această noapte foarte plină și acolo în lipsa tot așa de plină de obiect, este oglinda, totuși, foarte evident un lucru pentru nimic și iarăși nimic!
        Moise, însă, relatează de aceea imediat pe lîngă punerea unui cer, sau a capacității de inteligență în afara centrului de viață a lui Dumnezeu, de o așa zisă creere (facere) concomitentă a pămîntului. Cine și ce este însă, într-adevăr, acest pămînt mozaic? Voi sunteți, într-adevăr, de părere: ‘Deci, acesta care ne duce!’ - Oh, mult greșit, dragii Mei!
        Vedeți, cu ‘pămîntul’ înțelegea Moise doar capacitatea de asimilare și atracție (capacitatea de potrivire și de centripetă) a inteligențelor între ele înrudite și puse în afară, care este aproape același lucru cu ceea ce au numit unii înțelepți ai lumii egiptenilor și a grecilor asociere de idei (legătură de gînduri), unde din noțiuni și idei înrudite trebuie să iasă în sfîrșit la iveală o teoremă întreagă plină de adevăr.
        Dacă este însă atracția reciprocă deja ca de la sine împreună condiționată în capacitățile de inteligență puse în afară de către Dumnezeu, ca urmare a înrudirii lor, atunci reiasă și a treia concluzie ca de la sine, anume că capacitățile de inteligență între ele înrudite s-au atras și cuprins într-adevăr și reciproc, - pentru care act atunci încă adînc duhovnicesc nu putea Moise evident totuși să arate nici o imagine mai potrivită și mai generală, decît tocmai imaginea pămîntului material, care nu este în fond nimic altceva decît tocmai un conglomerat (compact împreună) de numai particule de substanță capabile de atracție și înrudite între ele, precum în ele.
        Dar ‘Era încă întuneric în adînc’ spune Moise mai departe. Vroia cumva Moise să indice prin aceasta în serios lipsa de lumină pe pămîntul nou creat? Eu vi-o spun, despre aceasta n-a visat Moise niciodată ceva, chiar și la începutul celei mai proaste existențe ale sale! Pentru că Moise era un adînc cunoscător al naturii lumii și era prea inițiat în înțelepciunea și știința foarte adîncă egipteană, ca să nu fii știut, că pămîntul - ca un copil al soarelui mai tînăr cu cel puțin un miliard ori un miliard de ori de ani pămîntești decît mama soarele - nu putea să fie întunecat la formarea lui; ci Moise a indicat cu aceasta numai încă o dată în imagini, că capacitatea de inteligență și înrudirea capabilă de atracție a inteligențelor nu trebuie încă să condiționeze nici o recunoaștere, înțelegere și conștiență de sine oricum înfățișate - ceea ce este totul identic cu noțiunea ‘lumin㒠-, ci trebuie să condiționeze contrariul atît de mult timp, pînă ce acestea încep să se cuprindă, să se împresureze, să se frece și astfel să se lupte oarecum între ele.
        N-ați remarcat, voi niciodată, ce vine aici la vedere, dacă începi să freci tare pietre sau lemne unele cu celelalte? Vedeți, aici vine atunci foc și lumină la vedere! Și vedeți, aceasta este lumina, pe care Moise o lasă să se formeze la început!“

220. Pămînt și lumină.                                  
                   
        (Domnul:) „Deci ce înseamnă lumina, știm noi acum; dar se spune mai înainte, că pămîntul a fost pustiu și gol! Acest lucru este cert; căci doar cu capacitatea singură, să absorbi ceva, cît și cu cerința umplută pe lîngă, nu s-a umplut vreodată un vas. Dar atîta timp cît nu se află nimic în vas, atîta vreme este vasul pustiu și gol.
        Așa au stat lucrurile și la creația de veci. Au fost din Dumnezeu nenumărate gînduri și imaginații prin forța atotputernică a dragostei și a înțelepciunii Sale în întreg spațiul nemărginit, pe care noi le-am numit mai înainte posibilitățile de inteligență separate și oglindate și acest lucru este așa din cauza faptului, pentru că fiecare gînd este într-un fel o reflecție din ceea ce produce de fapt inima.
        Dar cum poate fi un gînd sau o imaginație în sine un vas gol sau ca o oglindă într-un beci întuneric, tot așa sunt și toate ideile de legătură pustii și goale; și pentru că nu există vreo capacitate de inteligență, ci există doar capacitatea de existare și de lucrare, așa mai este încă totul, cum am observat și mai înainte, rece, fără foc și lumină.
        Aceste idei și gînduri neînfăptuite și nemișcate ale înțelepciunii dumnezeiești sunt descrise cît se poate de bine cu cuvîntul ‘apă’, în care mai multe elemente specifice sunt împreunate, din care însă întreaga lume trupească își începe existența cît se poate de diferită.
        Dar toate gîndurile mari și ideile care au reieșit din acestea în înțelepciunea lui Dumnezeu și chiar dacă ele au fost adevărate, nu au putut totuși să găsească pe undeva o realitate, atît de puțin cum ideile și gîndurile unei ființe pămîntești, dacă spre realizarea acestora îi lipsesc mijloacele. Dacă se poate gîndi vreo realitate, care să urmeze gîndurilor și a ideilor, atunci trebuie mai întîi să apară mijloacele potrivite și prin acestea lucrarea cea dreaptă a gîndurilor și a ideilor din interior cît și din exterior și trebuie susținute de o putere și de o forță înaltă.
        Dacă prin urmare un om vrea să-și lege gîndurile și ideile și dorește realizarea acestora, atunci trebuie, dacă are mijloacele materiale, să combine dragostea cea mare cu gîndurile și cu ideile sale. De o astfel de dragostea sunt îngrijite gîndurile și ideile, exact cum sunt ingrijiți puii de o cloșcă. Prin aceasta devin gîndurile și noțiunile mai mult decît niște idei, iar acestea devin mai vii și mai proeminente. Și vedeți, o astfel de dragoste este chiar Duhul lui Dumnezeu în Însuși Dumnezeul, care, după Moise, a plutit deasupra apei, care de fapt și în sine nu spune nimic altceva, decît că a fost masa nemărginită a gîndurilor și a ideilor lui Dumnezeu!
        Treziți la viață printr-un astfel de Duh, au început gîndurile lui Dumnezeu, să se lege în niște idei mari și așa un gînd l-a împins pe altul și o idee pe cealaltă. Și vedeți, așa se întîmplă în ordinea dumnezeiască ca de la sine ‘Să se facă lumină!’ și ‘A fost lumină!’. Și prin urmare se explică după Moise actul natural și măreț de creare de la bun început în toate lucrurile - cu formarea constantă și mai ales a procesului de formare spiritual și duhovnicesc de la copilul nou născut și pînă cînd acesta devine bătrîn și începînd de la primul om de pe pămînt pînă în timpurile noastre și așa mai departe pînă la capătul definitiv al acestei lumi!
        Dar după Moise apare o propoziție, după care se pare, că Dumnezeu a început să priceapă că după focul dragostei înfăptuitoare, care a redat lumina, este bine totuși ca să se facă lumină; doar că nu așa stau lucrurile, ci este pur și simplu o mărturie veșnică a înțelepciunii nemărginite a lui Dumnezeu, după care această lumină este una liberă, este produsă prin înfăptuirea gîndurilor și a ideilor lui Dumnezeu și după ordinea înțelepciunii, prin care în acest fel de la Dumnezeu sunt trimise gîndurile și ideile Lui ca ființe proprii cu o inteligență aparte, bineînțeles după influența necesară a lui Dumnezeu și cît să se poată forma acestea de la sine. Acest lucru trebuie să se înțeleagă din spusele lui Moise, dar nu faptul, că Dumnezeu a ajuns la înțelegerea subiectivă, că lumina în sine ar fi un lucru bun!“

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 221-226
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.4.2007, 01:33 View PostDownload Post

221. Separarea luminii de întuneric.
                 
        (Domnul:) „Dar acum vine ceva care în fond și la urma urmei este cu mult mai greu de înțeles decît ceea ce a fost mai înainte. Căci mai departe scrie: ‘Atunci a separat Dumnezeu lumina de întuneric și a numit lumina ziuă și întunericul l-a numit noapte.’ Acest lucru se va înțelege mai ușor, dacă în loc de aceste două cuvinte folosite de Moise luați mai degrabă ceea ce este deosebit, adică pentru ziuă, viața independentă și pentru noapte moartea, sau pentru zi libertatea și pentru noapte judecata, sau pentru zi independența și pentru noapte dependența, sau pentru ziuă viața de dragoste recunoscută a Duhului dumnezeiesc în creația cea nouă și pentru noapte gîndurile și ideile încă fără suflet din Dumnezeu.
        Această ordine o găsiți din nou pe fiecare plantă, la care nu găsiți începînd de la tulpină și pînă la ieșirea fructului decît noaptea sau moartea cea lacomă, unde Duhul lui Dumnezeu înaintea formării vieții purtătoare de materie a plutit încă deasupra apei în întunericul deplin. Dar dacă fundamentul este o dată stabil, ca la firul de grîu se poate închide ultimul cerc și viața adevărată spirituală își ia o viață proprie, să simtă și să fie pe deplin conștientă, să înceapă să recunoască și să înțeleagă, atunci se înfăptuiește evident o despărțire sau mai mult o separare a luminii de întuneric, a vieții libere de cea a vieții judecate, sau mai mult o separare dintre viața de nedistrus și intre viața judecată și pieritoare, care este de fapt una cu moartea și se înțelege prin cuvîntul larg ‘noapte’.
        Și mai departe se spune: ‘Din seară și din dimineață s-a făcut prima zi.’ Ce este ‘seara’ și prin urmare ce este aici ‘dimineața’? - Seara este aici acea stare, în care condițiile spre primirea dragostei de la Dumnezeu prin influența atotputernică a voinței dumnezeiești încep să se constateze și încep să se prindă, asemenea gîndurilor și noțiunilor distincte spre o idee. Dacă acestea s-au format pînă la ultimul inel sub fruct, atunci s-a terimnat seara și începe după aceea libera și independenta lucrare spre formarea proprie a fructului. Cum numesc oamenii însă dimineața trecerea de la noapte la ziuă, așa a fost de asemenea corespunzător numit dimineață trecerea stării făpturii antecedente judecate, nelibere în cea liberă, cea pe cont propriu. Și iată, aici n-a făcut Moise absolut de loc vreo greșeală logică, dacă lasă să ia naștere din seară și din dimineață prima și toate zilele următoare!
        Că Moise lasă să ia naștere șase asemenea zile din seară și dimineață, are ca temelie, pentru că după priviri și considerații temeinice are de-a trece fiecare lucru acele șase perioade din începutul începutului pînă la desăvîrșirea lui ca ceea ce este el, exact pe calea unei și aceleași ordini dumnezeiești, pînă cînd se află el aici desăvîrșit, ca ceea ce trebuie să fie el deocamdată, asemenea unui spic de grîu pe deplin copt pe paiul mort.
        Punerea de semințe în solul pămîntesc pînă la încolțire: prima zi; de acolo formarea paiului și a frunzelor sugative și de protecție: a doua zi; de acolo formarea ultimului inel puțin sub prelungirea imediată a primelor plantații spre formarea spicului: a treia zi; de acolo formarea și amenajarea vaselor ca o păstaie asemenea încăperilor de mireasă spre zămislirea vieții libere și pe cont propriu, la care este de adăugat și starea de înflorire: a patra zi; de acolo căderea florii, apariția rodului propriu zis, deja purtător a vieții libere și înfăptuirea liberă a aceluiași - cu toate că încă în legătură cu stările de mai înainte nelibere, din care mai este încă luată o parte a hranei spre formarea pielițelor, cu toate că de aici este luată hrana de bază din cerurile luminii și a adevăretei călduri de viață - pînă la perfecționarea deplină a rodului: a cincea zi; în sfîrșit debarasarea totală a rodului devenit copt în coajă, unde miezul cere atunci deja cu totul singur mîncarea curată a cerului spre consolidarea (întărirea) lui deplină și cere tocmai așa singur și acum deja pe deplin pe cont propriu, preia această mîncare și se satură liber cu aceasta pentru viața foarte liberă, veșnic de nedistrus: a șasea și ultima zi pentru formarea și devenirea pe deplin liberă a vieții.
        În a șaptea zi intervine atunci odihna și aceasta este starea vieții acum finite, foarte pe deplin coapte, capabilă de durabilitate, consolidate (întărite) din stările anterioare, înzestrată cu deplina asemănare a lui Dumnezeu.“

222. Scopul final al întregii fapturi.

        (Domnul:) „Daca vreți să analizați aceste spuse acum ale Mele către voi numai așa puțin mai adînc și mai matur decît oamenii obișnuiți ai acestui timp, atunci veți găsi și admite ușor, cu toată că tocmai nu în toată adîncimea adîncimei, că Moise a înțeles cu istorisirea lui a creației într-adevăr numai singura adevărată iscare și formare mai departe a toate lucrurile și concordantă cu desăvîrșire cu toată ordinea înțelepciunii veșnice din al ei început al începutului pînă la cea mai înaltă desăvîrșire, prin imaginile sale excelente.
        Cine nu-l înțelege însă pe Moise astfel, acela să nici nu-l citească de loc; pentru că, dacă îl citește și îl înțelege însă astfel pe dos, atunci trebuie să se facă în sfîrșit cu totul nebun la numai puțină reflectare și el ajunge într-o furie adevărată despre prostia ilogică a lui Moise și despre prostia la sfîrșit chiar rău voitoare a tuturor acelora, care dau o asemenea învățătură ilogică foarte proastă, ca fiind chiar de la Duhul lui Dumnezeu, o impun oamenilor cu foc și sabie fără toată considerația asupra faptului, dacă și lor însăși li se pare ea ca o prostie foarte grosolană.
        Cine citește îl însă pe Moise cu înțelegerea corectă acum arătată, acela va recunoaște în el nu numai proorocul cel mai cuprinzător de înțelept, ci și acel foarte adevărat, întrepătruns foarte compact de Duhul lui Dumnezeu, care a avut capacitatea cea mai lărgită și pe lîngă aceasta voința cea mai tare să le dea tuturor oamenilor toate adîncimile adîncimilor despre Dumnezeu și despre toate lucrurile create mărturia cea mai pe deplin adevărată în așa fel, cum o primise în duhul lui uriaș de la însuși Duhul lui Dumnezeu!
        Așa s-au format sorile toate pentru sine, pămînturile pentru sine și toate lucrurile distincte pe sori și pe pămînturi pentru sine și astfel și în corelația lor generală. Și astfel s-a format omul în sensul cel mai îngust pentru sine și tot așa în sensul cel mai general, pentru că făptura întreagă în toată universalitatea ei se aseamănă și corespunde pe deplin cu un om și pentru că fiecare lucru distinct, de la cel mai mare pînă la cel mai mic, a întregii făpturi duhovnicești și materiale corespunde și trebuie să corespundă de asemenea cu omul, pentru că omul este motivul proriu zis și scopul final al întregii creații. El este produsul în sfîrșit de cîștigat a toate ostenelile de dinainte ale lui Dumnezeu.
        Și pentru că tocmai omul este ceea ce Dumnezeu a vrut să obțină prin toate creațile de dinainte și a și obținut, despre care lucru voi stați aici ca dovezi de necontestat, atunci corespunde de asemenea totul în ceruri și pe toate corpurile lumești în toate omului, cum a înfățișat Moise aceasta și în istorisirea lui a creației și cum și alți învățători de popor au înfățișat aceasta, chiar dacă mai învăluit. Examinați însă acum totul și voi veți găsi, că acest lucru stă numai astfel și trebuie să stea astfel și imposibil altfel! - Tu, Cireniu, spune-Mi însă, cum ești acum mulțumit cu Moise!“

223. Mărturie a lui Cireniu despre istorisirea creației.

        Spune Cireniu: „Domnule și Invățătorule, cu adevărat, înțelepciunea Ta merge mai presus de toate, ce a binecuvîntat vreodată pămîntul ca fiind lucrul cel mai înțelept, nemărginit de sus și departe în afară peste acestea! Pentru că este deja mult a fi un mare înțelept, așa este însă totuși cu nemărginit mai mult de a înfățișa astfel înțelepciunea cea mai adîncă și cea mai tăinuită a lui Dumnezeu cu o cuvîntare rațională, ca oamenii, fără a poseda o oarecare educație deosebită de înțelept, cum suntem noi aici, s-o poată înțelege ușor și limpede. Aceasta poate să-I fie posibil după opinia mea numai lui Dumnezeu singur; pentru că un om încă cît se poate de înțelept poate la sfîrșit asemenea lui Moise să-și încadreze înțelepciunea lui primită de la Duhul lui Dumnezeu numai în imagini corespunzătoare, sau acestea îi sunt date deja ca semințe de răsad, pe care le pune atunci imediat asemenea unui semănător în solul pămîntesc al inimii omului. Din asemenea semințe rezultă atunci într-adevăr așa unele roade corespunzătoare; dar oamenii recunosc roadele adesea tot așa de puțin, precum au recunoscut semințele de răsad împrăștiate în inimile lor și o asemenea semănătură ajută la sfîrșit puțin în acest caz. Dacă recoltează oamenii roadele acesteia devenite coapte, atunci știu ei însă atunci cel mai adesea totuși de-abia, ce să facă din acestea și la ce ar fi ele, de fapt, de utilizat.
        De obicei nu se face niciodată o aplicare cu totul corectă deja la prima împrăștiere a semințelor de germeni de înțelepciune și cu atît mai puțin abia după aceea de către urmașii lor mai tîrzii; pentru că, dacă cei mai dintîi semănători ale semințelor de înțelepciune ar fi făcut o folosire pe deplin corectă și adevărată cu roadele lor, atunci ar trebui toți urmașii lor să înfăptuiască de asemenea imposibil o altă folosire din aceasta decît numai una potrivită și adevărată. Dar fiindcă sigur dintr-o înțelegere incorectă au făcut deja proorocii greșeli împotriva învățăturii lor slab înțelese, de aceea au fost asemenea greșeli mici cu totul sigur motivul ale celor mari de după aceea în urmași mai tîrzii.
        Moise și Aaron au trăit într-adevăr foarte curat potrivit cu învățătura relevată lor de către Duhul lui Dumnezeu; dacă au înțeles însă învățătura lor venind de la Dumnezeu tot așa, cum Tu ne-ai descoperit-o nouă, este o întrebare mare și este foarte de pus la îndoială. Pentru că se poate transcrie o limbă străină și scrierea ei într-adevăr destul de bine și cu totul corect pe o foaie, fără să înțelegi din aceasta ceva în temelie.
        Dar așa cum Tu, o, Doamne, ne-ai explicat acum Cartea facerii a lui Moise, nu mai poate rămîne de prisos nici un dubiu ulterior în inima omului și urmarea unei asemenea învățături, atît în înțelegerea corectă, cît și în înfăptuirea potrivită nu poate fi atunci doară evident nici o alta decît de asemenea numai una corectă.
        Dar deoarece Tu, o, Doamne, Te-ai făcut acum deja așa de darnic cu destăinuirea adevărului cel mai adînc și mai tăinuit, atunci dă-ne nouă tuturor încă o așa mică explicație despre așa numita ‘cădere a îngerilor’, ca fiind primele ființe create, atunci despre ‘căderea lui Adam’ și, în sfîrșit, despre așa numitul ‘păcăt strămoșesc’, care a trecut ca o moștenire rea la toți oamenii mai tîrzii. Dacă nu este prea tîrziu și dacă suntem în stare să înțelegem asemenea lucruri numai întrucîtva, atunci mai deschide încă o dată gura Ta într-adevăr cea mai sfîntă și dă-ne despre acestea numai așa cîteva aluzii puternice, ca să ne pricepem și în aceasta numai așa puțin peste obișnuința zilnică!“
        Spun Eu: „Da, prietenul Meu foarte drag, aceasta este într-adevăr o nucă încă mai tare decît însuși istoria creației mozaice, cu toate că ea este, de fapt, în aceasta pe deplin în conținut și se află pentru cercetătorul harnic acum deja ca un aur la ziua senină. Dacă însetezi însă numai după o aluzie simplă puternică și nu după o învățătură realizată, atunci pot să-ți fac o asemenea plăcere chiar cu destul drag; fiindcă pentru o așezare a unei învațături realizate despre aceasta, am avea într-adevăr toți prea puțin timp, deoarece s-a făcut acum deja în jurul a a treia străji din noapte. - Cine are urechi să audă!“

224. Despre căderea duhurilor, căderea lui Adam și despre păcatul strămoșesc.

        (Domnul:) „Căderea duhurilor celor mai întîi create sau a ideilor libere și însuflețite ale lui Dumnezeu în spațul nemărginit este marea despărțire, despre care Moise spune: ‘Atunci a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric!’ Cum este însă un asemenea lucru de înțeles în adevăratul sens al corespunderii adevărate și pe deplin corecte, v-am arătat vouă tuturor deja îndeajuns; succesul de la aceasta - lumea necesară materială, părțile acesteia mari și mici ca sori, pămînturi și luni și toate ce sunt pe și în aceleași - este împrăștiat prin spațiul nemărginit.
        Iar ce are de-a face aici cu ‘căderea lui Adam’, astfel are o asemenea cădere deja firește mai multă obiectivitate decît așa numita ‘cădere a îngerilor’; numai că la el vine la vedere deja într-adevăr o lege pozitivă, în timp ce la căderea îngerilor nu putea să fie vorba încă nici pe departe de o asemenea lege, pentru că de-abia atunci cu marea dezvoltare a ființelor de făcut libere a fost făcut începutul și, prin urmare, în afară de Dumnezeu nu se afla aici încă nici o asemenea inteligență, căreia s-ar fi putut da o oarecare lege pozitivă.
        De aceea s-a întîmplat cu așa numita ‘cădere a duhurilor’ și o despărțire necesară și silită, în timp ce cea adamatică, ca reieșind deja de la el însuși, a fost una liberă și prin urmare nici o silire, ci o acțiune liberă a primului om din carne deja liber în toate sferele sufletești. Per total este ea, însă, totuși și un act prevăzut din ordinea secretă a lui Dumnezeu, care, ce-i drept, nu i se dă niciodată ca o constrîngere absolută, dar, totuși, ca o îngăduire cu ‘să faci’ și ‘să nu faci’ a voinței libere a omului din pricina consolidării de cîștigat din acțiunea proprie.
        Este aici o diferență ca între un copil de om, care nu poate încă să-și folosească propriile lui picioare și trebuie de aceea cărat de la un loc la altul și a unui bărbat sănătos, care deja de mult poate merge adesea numai deja prea bine și prea temeinic.
        Cine poate merge însă o dată singur, pe acela doară nu mai trebuie totuși asemenea unui copil nou născut să-l cari la un loc, la care vrei să ajungi cu copilul și pentru copil, ci să i se arate drumul cel mai drept și cel mai sigur pînă la locul de destinație. Dacă vrea apoi omul sănătos pe picioare și tare pe picoare să meargă acolo, atunci va și ajunge sigur și fără primejdie la țintă; dacă face el însă de bună voie înconjururi și căi ocolite, deci, atunci trebuie însă și lui însuși să-și atribuie, dacă ajunge la ținta propusă adesea cu mult mai tîrziu, mai greu și mai plin de osteneală.
        Și aceasta o vedem, deci și la Adam. Dacă ar fi respectat porunca pozitivă, atunci n-ar fi ajuns omenirea, respectiv sufletul desăvîrșit al omului, la trupul de carne foarte dur, greu și neputincios, care este acum împovărat cu foarte multe neputințe și lipsuri.
        Dar neascultarea împotriva legii pozitive la adus pe primul om într-un mod necesar pe o cale lungă de ocol, pe care ajunge acum cu mult mai greu și cu mult mai tîrziu la țintă.
        Tu ești firește de părere și îți spui în sine: ‘Ei, cum poate, deci, avea o lege mică, doar moralică, dacă este ea respectată sau nu este respectată, o așa de foarte însemnată influență asupra naturii întregi a omului? Adam ar fi rămas fără savurarea proastă desigur tot așa Adam-ul de carne, precum a rămas prin mîncatul mărului și ar fi trebuit să moară cîndva, după trup, desigur tot așa de bine cum acum încă toți oamenii!’
        Tu ai pe de-o parte într-adevăr dreaptate; dar pe de-altă parte și nedreptate. Nu este savurarea mărului, care este un fruct sănătos și dulce, desigur aducător de moarte; pentru că altfel ar trebui acum toți oamenii, care mănîncă mere, să moară acuși după aceea. Așa că mărul însuși este puțin important sau și de loc. Dar dacă este interzisă savurarea lui pe un timp nedeterminat și acest lucru doar numai din pricina consolidării mai mari a sufletului, sufletul însă, conștient de voința lui liberă, nu respectă legea și o încalcă, atunci face el oarecum o surpare în interior a ființei sale și aceasta se aseamănă atunci cu o rană dschisă, care este greu de vindecat vreodată pe deplin, pentru că, dacă rana se și cicatricizează, prin cicatrice sunt îngustate un număr de vase în așa fel că prin ea nu pot circula bine mai departe sucurile de viață ale sufletului și exercită de aceea în locul cicatricei mereu o presiune neconfortabil de dureroasă.
        Prin aceasta însă este atunci sufletul tras în jos, mai ales numai pentru dezvoltarea liberă a duhului de a se îngriji în el și el folosește acum înfăptuirea lui în cea mai mare parte numai asupra faptului, ca cicatricea să se treacă iarăși. - și vedeți, această cicatrice se numește ‘lume’!
        Sufletul vrea, ce-i drept, să se scape continuu de această cicatrice; pentru că ea îndurerează sufletul în simțul grijii respectiv grijii lumești. Dar cu cît mai mult sufletul se ostenește în acest caz, cu atît mai dură se face cicatricea și cu cît mai dură se face ea, cu atît mai multă grijă produce ea; și sufletul nu are la sfîrșit nimic altceva de lucru, decît să se ocupe numai cu vindecarea acestei cicatrice vechi, asta înseamnă, să se facă fără grijă, trece la sfîrșit el însuși aproape pe deplin în această cicatrice și se îngrijește numai puțin de duhul lui. - Și vedeți, acesta este așa numitul ‘păcat strămoșesc’!“

225. Puterea moștenirii.

        (Domnul:) „‘Cum însă se poate așa ceva într-adevăr moșteni?’ - se va întreba. Oh, foarte ușor, mai ales în înfățișarea organică a sufletului. Ce a preluat însă acesta o dată, aceea poate să-i rămînă mii de ani, dacă un asemenea lucru nu va fi iarăși adus la ordinea deplină prin duhul din el. Priviți la caracterul unui popor! Dacă vă arăt astăzi înfățișarea strămoșului său din începuturi, atunci veți recunoaște toți acuși, că o asemănare însemnată s-a transmis asupra tuturor urmașilor lui. Dacă strămoșul a fost un om bun și blînd și astfel și soția acestuia, atunci va fi la sfîrșit cu puține excepții întregul popor unul mai mult bun și blînd decît un popor, care a avut aici un strămoș irascibil, trufaș și lacom de domnie.
        Dacă o trăsătură psihică sau morală ușoară a unui strămoș se mai poate observa foarte bine cîteva sute de ani în urmașii săi, cu cît mai mult se vede trăsătura a primului om de pe pămînt în urmașii săi, deoarece sufletul său a fost la început cu mult mai receptibil și prin aceasta s-a lăsat cu mult mai ușor ispitit decît sufletele care au urmat, cărăroa le-a fost întipărită trăsătura tatălui în fluviul vieții a sămînței de viață și prin urmare aceasta nu s-a mai putut șterge și nici nu s-a mai putut stîrpi în vreun fel. Din păcate, o astfel de cicatrice deformează enorm de tare sufletul și Dumnezeu a încercat tot timpul toate posibilitățile, ca să-i fie unui suflet posibil de la sine, să repare o astfel de tăietură pentru toate timpurile; dar pînă acum nu a vrut prea bine să iasă acest lucru și de aceea am venit Eu Însumi pe acest pămînt, pentru a stîrpi o astfel de cicatrice urîtă.
        Și Eu o voi stîrpi; dar acest lucru se va întîmpla prin nenumăratele răni, care vor fi bătute în carnea Mea. Dar acest lucru voi încă nu-l puteți înțelege acum; dar cînd va veni acea vreme, atunci voi veți înțelege totul și Duhul sfînt al întregului adevăr vă va ghida pe voi toți în toate înțelepciunile.
        Dar voi ați citit în Moise, cum el vorbește despre blestemul lui Iehova peste pămînt și cum scrie acolo: ‘Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!’ și după aceea scrie imediat după blestemul de pămînt: ‘Spini și pălămidă îți va rodi el.’
        Vedeți, dacă aceasta vreți voi ca să înțelegeți material după cuvintele rostite, atunci ați avea voi pe deplin dreptate, dacă ați privi acest lucru cu seriozitatea materială, să-L acuzați pe Dumnezeu de o neînțelepciune totală! Dar pentru că o astfel de rostire trebuie înțeleasă doar sufletește și trebuie înțeleasă doar spiritual, cade de la sine această acuzare și omul are singura vină dacă ceva se înrăutățește în ființa sa, așa cum doar el singur poartă vina atunci cînd recolta într-o țară este mai slabă decît este aceasta de regulă; căci în simțuri nu depinde totul de Dumnezeu, ci și de om.
        Dacă un suflet este întru totul conștient și se folosește de înțelegerea sa, că poate vedea în sine foarte bine și poate observa ordinea lui Dumnezeu și mai departe trebuie să devină independent pentru consolidarea sa, bineînțeles acest lucru întîmplîndu-se doar după recunoașterea ordinii lui Dumnezeu. Dar dacă acest lucru nu îl desăvîrșește într-un anumit punct, ci trece peste aceasta, sau face ceva contrar, atunci bineînțeles că își dăunează și rana pe care a provocat-o, nu o mai poate vindeca de la sine, pentru că lucrul sufletului devine unul neordonat, din care, cu timpul, încep să se formeze din ce în ce mai mult bariere sufletești: nevăzul, prostia, neînțelegerea, capacitatea redusă de înțelegere, descurajarea, tristețea, frica, supărarea, furia, neliniștea și la sfîrșit apare chiar și disperarea.
        Și vedeți, aceștia sunt ‘spinii’ și ‘pălămida’, care cresc din ‘pămînt’, adică, ceea ce crește din inteligența scăzută a sufletului, la fel ca și plantele parazite de pe ramurile de obicei sănătoase ale pomilor!
        ‘Belestemul lui Dumnezeu’ nu este nimic altceva decît recunoașterea sufletului, că acesta s-a stricat împotriva ordinii lui Dumnezeu și din această pricină trebuie ca din propria vină să-și caute hrana cu sudoarea pe chip.
        Și ‘sudoarea pe chip’ este rana, amintită mai sus, a sufletului, care și-a pricinuit-o singur prin mîncarea mărului, iar acest lucru ar fi putut să-l ocolească foarte bine.“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 226-230
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.4.2007, 01:40 View PostDownload Post

226. Grijile lumești și urmările grave ale acestora pentru suflet.
                 
        (Domnul:) „și Eu vă spun acum vouă acest lucru, ca voi să alungați orice grije de la voi; căci ficare grijă din pricina lumii este un legămînt material, prin care sufletul se leagă cu materia din cauza rănii dintîi! Dar cu cît mai mult sufletul se leagă cu materia cărnii, cu atît mai mult începe să se strice în el imaginea unui adevărat Duh dumnezeiesc; și atunci cu cît mai mult sufletul se leagă prin griji cu trupul, care în sine este doar o judecată, o necesitate dureroasă și prin urmare moartea în sine, cu atît mai mult începe să uite sufletul de viața veșnică și de nestîrpit din interiorul său. Dar cu cît mai mult se distanțează de acest legămînt, cu atît mai liber devine și cu cît mai mult se leagă de Duhul dumnezeiesc din el, cu atît mai vie și din ce în ce mai luminată apare recunoașterea vieții veșnice în suflet.
        Dar cine prin urmare mai are încă o frică mare de moartea trupului, sufletul aceluia este încă strîns legat cu carnea și are un spirit cît se poate de slab; căci o mare dragoste pentru această lume este un semn sigur, că sufletul în sine nu s-a ocupat încă prea mult de viața veșnică din interior și motivul acestei probleme este vechea rană, care a desăvîrșit-o Adam și prin el tuturor sufletelor care au intrat în carne.
        Dar, totuși, poate oricare suflet să se vindece de o astfel de rană groaznică, dacă vrea acest lucru cu adevărat. Căci pentru aceasta a înființat Dumnezeu deja de pe vremea lui Adam metode și chiar Adam a fost la sfîrșit iarăși aproape pur. Enoh a fost vindecat întru totul; de aceea a fost el și schimbat în trup, așa cum s-a mai întîmplat încă cu unii strămoși de pe acest pămînt. Dar pentru că urmașii lor s-au amestecat cu copiii părinților nevindecați, a rămas rana cea străveche, apare în unele părți mai mult, în altele mai puțin, dar toate acestea spre chinul oamenilor.
        De aceea sunt și nașterile dureroase la femei și din această pricină există așa multe feluri chinuitoare de moarte la oameni. Căci un suflet natural prin fluviul bărbatului de sămînță se unește cu tărie mai întîi cu carnea mamei și la naștere trebuie să iasă acesta pe lume prin ruperea forțată a mai multor legăminte. Dar copii, cum este Isaac și încă mulți alții, s-au născut din pîntecele mamei lor fără nici cea mai mică durere.
        Tot așa este situația și la moarte. Oameni, care țin foarte mult la viața lumească și a căror griji sunt doar pentru aceasta, au deja mult prea multe de suferit în viața lor scurtă pămîntească, se îmbolnăvesc deseori sufletește și începe și trupul să se înbolnăvească și înaintea separării din trup trebuie ca el să se lupte cu multe dureri, care deseori după desprindere se află într-un întuneric deplin și mai ales acele suflete, care au dus-o foarte bine și plăcut în trupurile lor. Dar, în schimb, acele suflete, care pe pămînt au ajuns la convingerea totală, că toate comorile lumii nu-i folosesc nimic sufletului, pentru că acesta se va prăbuși în moarte ca și trupul și aceștia s-au curățat cît au putut mai bine de rana veche a lui Adam, dar, în schimb, au găsit în sine răsuflarea lui Dumnezeu și au avut grijă de aceasta -, nu trebuie să se lupte prea mult cu orice fel de boală a trupului.
        Dacă viața sufletului este o dată legat cu spiritul, atunci, pe parcurs, începe trupul să se îndrepte spre calea spirituală și de aceea începe să nu mai prea aibă simțuri din pricina lumii materiale din exterior; căci orice boală începe de obicei printr-o rupere de legătură cu lumea. Pe scurt, trupul este forțat de sufletul plin de viață cu tot felul de necesități diferite. Dacă nu poate să fie mulțumit din pricina climei sau a nenumărate alte motive, atunci trebuie să se întrerupă o legătură sau alta și trupul începe să se îmbolnăvească și să sufere și împreună cu el și sufletul, care, la sfîrșit, este de fapt purtătorul principal al durerii.
        Dar, dacă sufletul își obișnuiește trupul cu mai multe neajunsuri și chiar pe sine, atunci la sfîrșit nu vor mai fi de rupt prea multe legături între bunurile moarte ale acestei lumi și a trupului și din această pricină nu va mai durea prea tare ruperea aceasta de legături. Dar, dacă toate motivele spre îmbolnăvire au fost ridicate, atunci la sfîrșit aș vrea să știu Eu Însumi, de unde ar putea veni acestea în trup și de acolo în sufletul sensibil.
         Da, la astfel de oameni nu simte corpul dureri nici măcar atunci, cînd este torturat și chinuit prin cele mai groaznice metode.
        Uitați-vă la ucenicii binecunoscuți în soba de foc! Ei cîntau plini de viață și îl lăudau pe Dumnezeu. Și cînd au început ca trupurile lor să fie devorate de forța exterioară cea rea, nu au simțit totuși nici un fel de durere; căci deja de mult timp ei au întrerupt orice fel de legătură cu lumea și au fost deja una cu Duhul dumnezeiesc. Și, în al doilea rînd, un astfel de suflet unit cu spiritul său la separarea trupului, cu care a fost legat nu printr-o legătură materială, ci prin una cît se poate de fină și pur spirituală, nu a simțit nici un fel de durere, ci doar o fericire minunată și la separare nu pierde în nici într-un caz memoria, nici lumina văzului spiritual și nici auzul, simțul, gustul și minunatul și nobilul pipăit, așa cum le posedă îngerul nostru Rafael.
        Dar, cum am spus, pentru a ajunge la acest punct, trebuie ca omul să se lepede de vechiul păcat al lui Adam și acest lucru nu merge în alt fel, decît cum vi-am arătat Eu mai înainte: grijile lumii trebuie aruncate departe de la sine, căci altă metodă nu există! Dar, dacă acestea sunt aruncate, atunci se întoarce la om totul în ordinea cea de veci a lui Dumnezeu și omul este un om desăvîrșit după ordinea eternă. Și iată, acest lucru este acela, care cu drept se numește ‘păcatul moștenirii’! În fond și la urma urmei, este, de fapt, carnea, care pe drept se numește păcatul moștenit; dar privind din partea spirituală este aici vorba de nenumăratele griji din pricina trupului a păcatului lui Adam și a tuturor urmașilor săi.
        Dar rana din suflet nu se poate vindeca altfel decît prin metoda rostită de Mine și prin mai încă una, care li se va arăta oamenilor doar la terminarea misiunii Mele pe acest pămînt și acest lucru va fi spre binele sufletelor lor. Ioan Botezătorul a făcut începutul acestei metode în deșert.“

227. Despre căderea spiritului.
                 
        (Domnul:) „Dar cum a ajuns omul, că el a picat în păcat și din această pricină s-a stricat în natura sa, tot așa s-a întîmplat și la crearea spiritelor curate din Dumnezeu.
        Dacă gîndurile și ideile care au reieșit din Dumnezeu s-au unit spre a deveni o ființă talentată cu o inteligență nemărginită după forma de veci a lui Dumnezeu și în independența lor să înceapă să priceapă, că li s-a dat ocazia spre lucrări libere și li s-a arătat cum și în ce fel să acționeze aceștia.
        Dar cum să se întîmple aceasta? Să li se spună într-un fel: Voi sunteți acum plini de viață și puteți face acum ceea ce doriți!? - Aici se pune întrebarea, dacă astfel de ființe, a căror viață nu are nici un fel de experiențe, vor putea ajunge de la sine la lucrări libere. Da, încep încetul cu încetul să se asemene unor polipi mîncăcioși, care ser interesează doar de săturarea ființei lor și cu siguranță că nu vor face altceva, cum puteți voi vedea natural la unele popoare care încă nu au fost trezite; căci singura lor grijă este burta și toate lucrările lor se rezumă doar la satisfacerea acestei părți corporale.
        Un altul este de părere: Să li se spună după capacitatea inteligenței lor, ce au ei de făcut și așa vor începe să înfăptuiască! - Bine, spun Eu, dar dacă ființa cea veche care încă este obișnuită cu liniștea, pentru că de fapt au reieșit din aceasta, nu le este trezit nici un simț al lucrării și dacă începe să domine dragostea spre șederea totală la aceste ființe, ce se va întîmpla atunci? Nu-i așa, mai bine dacă ei ar fi forțați prin forța atotputernică a Creatorului!
        Toate ar fi bune și frumoase; dar unde ar rămîne atunci independența deplină, prin care o ființă creată poate ajunge la independența deplină? Iată, fără această independență ar rămîne o astfel de ființă doar o mașinărie, care ar acționa doar după voința și după inteligența liberă a maistrului mașinăriei!
        Voi puteți vedea de aici foarte bine că doar cu un ‘trebuie’ nu se poate rezolbva acest lucru; căci sub cuvîntul ‘trebuie’ acționează doar mașinăriile, cu toate că există multe și nenumărate pe acest pămînt și împreună cu acest pămînt. Chiar și spațiul nemărginit este umplut cu astfel de mașinării forțate. Căci nenumăratele sori și pămînturi și luni sunt doar niște mașinării pure și toate ființele trupești de pe ele și în ele sunt la fel, așa cum corpul fiecărui om nu este nimic altceva decît o mașinărie plină de artă, care prin voința liberă a sufletului este pus în mișcare.
        Dar dacă așa este și imposibil altfel, cum ar putea spiritele create să ajungă la o mișcare și inițiativă proprie și de acolo spre independența totală? Evident că nu se poate în alt fel decît, printr-o poruncă - ‘Să faci’, chiar dăcă nu sunt așa de pozitive ca la Adam.
        Dar o singură poruncă ar fi pe degeaba, dacă împreună cu porunca nu s-ar da ispita sau dorința spre încălcarea acesteia acelei ființe create. Dar dacă ființa are dorința ispitei de încălcare a acestei porunci, atunci trebuie ca o urmarea rea să fie pedeapsa și acelei ființe trebuie să i se arate urmările, că sunt adevărate și de ce și din ce cauză vor urma și urmează ele din pricina încălcării unei porunci.
        Da, trebuie chiar să i se arate ființei, că într-un mod posibil se lasă într-adevăr la început obținut un oarecare avantaj de scurtă durată pentru acea ființă, anume acea ființă care încalcă porunca, din care însă mai tîrziu va reieși mereu un dezavantaj de lungă durată, contracarerea acestuia costînd atunci multă osteneală puternică și străduințe dureroase. Prevăzută cu toate acestea, poate de-abia ființa nou creată să înceapă să facă un uz adevărat de inteligența ei liberă și a capacității de înfăptuire rezultîndă din aceasta, să mergă atunci cum o vrea, strîmb sau drept, drept sau nedrept. Scurt și bine, ființa nou creată se face atunci o dată spontană din sine și începe prin aceasta acțiunea de bază spre înfăptuirea deplină și adevărată pe cont propriu și aceasta este despre ceea ce este vorba la sfîrșit la toate ființele inteligente create; pentru că înfăptuirea pe cont propriu se obține prin aceasta, așa sau așa, ori pe o cale mai scurtă sau mai lungă și distrugerea deplină a unei ființe inteligente o dată create este prin aceasta prevenită.
        Dacă însă faptul de a fi pe cont propriu este deocamdată unul fericit sau nefericit, asta este atunci unul și același lucru, bineînțeles față de creator; pentru că fiecărei ființe îi este lăsată poarta deschisă de a merge spre fericire pe calea dinainte arătată. Dacă vrea acest lucru - sănătos și bine pentru fiiință; dacă nu vrea acest lucru - bine de asemenea! Pentru că la acest fapt nu poartă atunci nimeni vina decît ființa însăși. Ea își păstează pe veci starea ei de a fi pe cont propriu. Dacă fericită sau nu, asta este atunci tot una; pentru că în motivul motivului trebuie ea să corespundă ca făptură totuși cu ordinea totală a creatorului.
        Dacă știm însă acum acest fapt, așadar, atunci nu va mai fi într-adevăr cam prea greu de a formula de la sine ca consecință căderea duhurilor curate mai întîi create; pentru că și lor a fost nevoie de li se da o poruncă și împreună cu aceasta atracția necesară spre încălcare, legată cu avantaje pe moment și pe de-altă parte însă, chiar dacă nu cu atracțiile copleșitoare pentru acționarea după poruncă, așa însă totuși cu privirea limpede arătarea avantajelor veșnicie, care, cu toate că puțin mai tîrziu, dar totuși mereu sigur vor urma și trebuie să urmeze după acționarea potrivit cu legea dată!
        Că, deci, apoi o parte din ființe a respectat porunca și o parte însă nu, aceasta reiasă limpede din creația vizibilă materială, care trebuia să urmeze ca o judecată sau ca o pedeapsă amenițată la nerespectarea poruncii date și de fapt, privit duhovnicesc, nu este nimic decît calea mai lungă spre exitența foarte fericită, pe deplin matură a duhurilor create.
        Pe de-altă parte, însă, este îngerul nostru iarăși de asemenea, ca petrecînd acum aici între noi, o dovadă tot așa de limpede, conform căreia totuși nenumărate legiuni de duhuri pe atunci create libere au respectat porunca tare pozitivă dată, chiar dacă nu ca la Adam și acum este toată făptura materială în toate subordonată puterii, forței și înțelepciunii lor.
        Acest înger însă va putea da pentru generațiile următoare firește într-adevăr o dovadă puțină  despre faptul că o foarte mare parte a duhurilor curate mai întîi create n-a căzut prin porunca dată; dar aceasta nici nu este absolut necesar pentru fericirea fiecărui om; mai ales atîta timp cît un oarecare om n-a ajuns încă la cunoașterea deplină a lui însăși prin duhul său.
        Dacă ajunge însă un oarecare om acolo, atunci îi stau oricum, cum se obișnuiește a se spune, în fiecare clipă deschise toate cele șapte ceruri și el își poate lua din acestea dovezi, atîtea cîte vrea să aibă numai întotdeauna dintre aceleași. Și așa s-a îngrijit deja pentru toate cu aceasta.
        Spune tu, dragul Meu Cireniu, dacă ești în stare să-ți faci acum așa o noțiune suficientă despre căderea în consecința păcatului a primelor duhuri create!“

228. Putere și împotrivire.

        Spune Cireniu, cel acum cu totul fericit: „Doamne, Tu vezi doară foarte limpede în inima mea și pătrunzi cu privirea amplasamentul meu de creier tot așa de limpede, ca să poți vedea din aceasta desigur cel mai bine, dacă am înțeles treaba pe deplin sau numai pe jumătate! Eu sunt cel puțin de părere, dacă simt asta, că îmi este acum treaba limpede ca soarele în ziua luminoasă. Dar se mai pot încă ascunde adîncimi ale adîncimilor în spatele acesteia, despre care pînă acum nu i-a venit poate încă niciodată ceva în gîndire chiar și duhului de înger celui mai desăvîrșit. Doar că sunt pe deplin mulțimit cu ceea ce știu acum și voi avea cu aceasta de mestecat în măsură pe deplin îndeajunsă în timpul vieții mele; pentru că toate acestea trec doară deja oricum nemărginit de mult mai departe peste cel mai înalt orizont al cunoașterii și recunoașterii omenești!
        Numai o ființă ca sigur existentă îmi este încă un mister și acesta este satan și compania lui de diavoli. Numai despre aceasta, Doamne, încă un cuvințel explicativ și sufletul meu îmi este atunci săturat pîna la moartea trupului meu! Pentru că, cu aceasta sunt eu încă foarte în nedumerire. Ce și cine este satan și ce și cine sunt complicii acestuia, pe care îi numim ‘draci’?“
        Spun Eu: „și aceasta este puțin prea devreme pentru capacitatea ta de înțelegere, pentru a înțelege această treabă din temelia motivului. Pentru a-ți crea ție și vouă tuturor însă și în acest punct o luminiță moderată, vreau să vă dau cu toate acestea și despre asta o informare mică spre binele minții voastre. Și așa ascultați-Mă așadar!
        Vedeți, totul ce este aici, constă și are o oarecare existență, nu poate altfel consta, fi și a avea o oarecare existență, decît printr-o anume luptă permanentă.
        Fiecare existență, nefiind exceptată nici cea dumnezeiească, are în sine multe opoziții, ca negative și afirmative, care stau împotrivă unele față de celelalte mereu în așa fel ca frigul și căldura, întunericul și lumina, tare și blînd, amar și dulce, greu și ușor, strîmt și larg, lat și îngust, sus și jos, ură și dragoste, bine și rău, fals și adevărat și minciună și adevăr.
        Nici o putere nu poate înfăptui ceva, dacă nu s-ar pune ei o putere opozantă împotrivă.
        Imaginați-vă un om goliatic tare de o mie de ori, a cărui putere ar putea să se pună desigur cu o legiune întreagă de războinici! La ce i-ar folosi însă toată puterea și forța lui, dacă l-ai pune asemenea norilor în spațiul liber de aer? Vedeți, o adiere mică foarte slabă, care pune aici pe pămînt abia o frunzișoară în mișcare, l-ar împinge în ciuda a toată puterea și forța lui totuși de neoprit mai departe înspre direcția în care adierea mică își are cursul!
        Ca uriașul să poată face însă o întrebuințare eficientă de puterea lui, trebuie să aibă mai întîi un pămînt tare, care îl poartă și îi servește ca sprijin puternic. Pămîntul este deci deja o oponență față de uriașul nostru; pentru că uriașului îi este necesară mișcarea liberă spre exercitarea puterii lui, pe lîngă aceasta și o nemișcare tare ca suport, unde se pune în legătură cu liniștea tare a suportului sau a solului și atunci cu puterea împreunată de repaos a solului, pe care stă, se opune oricărei mișcări care îl atacă. Așa poate uriașul să facă de-abia un uz bun de puterea lui. Dacă solul este o stîncă, atunci nici o mișcare furtunoasă nu va înfăptui nimic împotriva unei asemenea liniști tari, afară dacă ar fi ele furtunoase în tocmai în acea măsură sau într-una mai înaltă, precum cît de concetrată este de fapt liniștea însăși într-o stîncă. Dacă este însă solul moale și astfel mai puțin în opoziție cu capacitatea de mișcare asemănător furtunoasă a uriașului, atunci, în al doilea rînd, va găsi puterea uriașului prea puțină opoziție în solul care îi stă împotrivă și de-abia va putea atunci să se împotrivească unei puteri mult mai mici care îl împresoară pe el.
        Imaginați-vă încă spre abundența înțelegerii, că acest uriaș are, de exemplu, puterea îndeajunsă de a ridica în sus pe un sol tare o greutate de o mie de oameni! Să-l punem însă pe un sol de mlaștină, care are de-abia atît de multă tărie, pentru a purta greutatea uriașului cu o strîmtorare foarte strînsă! Să lăsăm uriașul pe un asemenea sol să ridice o greutate de numai o sută sau chiar numai de zece oameni și el n-o va ridica cu siguranță de pe sol; pentru că în momentul cînd va începe el să biruie greutatea, va începe să se scufunde în solul moale și toată puterea lui va fi una zadarnică, pentru că n-are sub el nici o putere opozantă corespunzătoare.
        De aceea nu poate nici o putere să înfăptuiască ceva pentru sine, dacă nu se pune mai înainte cu o putere de opoziție corespunzătoare într-o legătură oarecum de luptă. La uriașul nostru se luptă evident liniștea tare a solului împotriva greutății sale și împotriva mișcării sale și o și înfrînge pe aceasta pînă la un anumit grad; și tocmai această victorie de liniște a solului se face în sfîrșit suportul puterii în mișcare și rigla de măsurat a forței sale.“

229. Despre esența lui satana.

        (Domnul:) „Noi am fi simțit acum într-adevăr cu siguranță destul de limpede din acest exemplu sper așa destul de evident, de ce o existență făra o contra existență ar fi atît de mult ca un nonsens, așa, deci și puterea uriașului nostru în spațiul liber al aerului ar fi așa de bine ca absolut niciuna în privința unui efect corespunzător; de aceea trebuie fiecare existență să aibă o oarecare contra exitență, ca să fie ea însăși înfăptuitoare.
        Această relație trebuie de aceea în toate ce este aici să existe în măsura potrivită, altfel ar fi ea atît de mult ca absolut de loc existentă.
        Și astfel trebuie deci și cea mai desăvîrșită existență a lui Dumnezeu să cuprindă în sine însăși în fiecare privință și opozițiile cele mai perfecționate, fără care ar fi ea tocmai de asemenea așa de bine ca absolut nici o ființă. Aceste opoziții sunt cuprinse într-o luptă fără întrerupere, dar mereu astfel, ca victoria permanentă a unei puteri să folosească de asemenea mereu ca suport al puterii oarecum înfrînte, cum am văzut un asemenea lucru la victoria permanentă a solului tare asupra forței în mișcare a uriașului nostru.
        Dacă vroia așadar Dumnezeu să creeze o dată din Sine ființe libere Lui asemănătoare, atunci trebuia El doară să le și înzestreze cu tocmai aceste opoziții care se ceartă, pe care le-a posedat și trebuia să le posede în Sine însuși din toată veșnicia în realțiile bineînțeles cele mai bune și cele mai curat echilibrate, altfel n-ar fi existat El desigur niciodată înfăptuind.
        Deci, ființele au fost așadar înfățișate pe deplin după asemănarea Lui și le era de aceea la sfîrșit și o capacitate necesar proprie de a se consolida din lupta opozițiilor lor luptătoare puse din Dumnezeu în ele.
        Fiecărei ființe i-a fost dată liniștea și mișcarea, trîndăvia și simțul de activitate, întunericul și lumina, dragostea și mînia, duritatea și blîndețea și mii de alte proprietăți pe deplin ca însușire; numai că era o diferență în măsură acestora.
        În Dumnezeu erau toate opozițiile deja din veșnicie în cea mai bună ordine. La ființele create au trebuit ele să ajungă de-abia prin lupta liberă în ordinea bună ca din sine însăși, deci prin cunoscuta activitate proprie.
        Deci, aici s-au dezvoltat atunci victorii diferite. Intr-o parte era liniștea dură un învingător preponderent și mișcarea a fost prin aceasta prea tare subordonată, de aceea își și dă ea deci mereu continuu silința cea mai mare și înfocată de a înmoia piatra și să și-o facă mai asemănătoare și mai corespunzătoare; pe de-altă parte, a învins iarăși mișcarea prea mult în toate părțile ei și este războită de aceea mereu de liniștea mai slabă din ea, pentru a păși cu ea într-o relație corespunzătoare.
        La multe ființe, însă, au dobîndit părțile opozante o măsură potrivită după ordinea lui Dumnezeu și existența lor este prin aceasta una desăvîrșită, pentru că prin aceasta se susțin ele continuu cel mai bine prin capacitățile lor de inteligență de același fel și de fel contrar.
        Acum vedeți, unde prin urmare vrea să aducă și și aduce în cea mai mare parte o oarecare putere într-o ființă pe sine liber consolidîndă prin rîvna ei preponderent înverșunată toate celelalte puteri opozante la tăcerea inactivă în sfera ei, în acest caz se omoară oarecum o asemenea putere pe sine însăși, prin aceea că își îndepărtează toate ocaziile, la care ar fi putut să-și exprime ea puterea ei. O putere însă fără o putere opozantă corespunzătoare este, cum am spus deja, așa de mult ca absolut nici o putere și cum am putut vedea un asemenea lucru desigur limpede tocmai deja din exemplul mai înainte arătat al uriașului nostru.
        O asemenea putere în sine însuși făcută prizonieră în toate trebuie atunci doară însă să și aibă întotdeauna rîvna, ca să facă prizoniere în sine încă mai multe puteri, pentru a se face pe sine însăși mai liberă în starea ei dureroasă de prizonierat. Și vedeți acum, asta este tocmai aceea ce se numește ‘satana’ și ‘diavol’!
        Satana este o personalitate mare și corespunde liniștei și lenei prea rigide; pentru că această primă personalitate mare creată vroia să unească toate celelalte puteri în unitatea ei de esență și a devenit însă de aceea moartă și incapabilă de acțiune în sine însăși. Dar celelalte puteri înfrînte în ea nu se odihnesc totuși pe deplin, ci se află într-o activitate continuă și se personifică prin aceasta ca pe cont propiu. Printr-o asemenea activitate însă însuflețesc ele esența de fond cu o viață aparentă și această viață este atunci evident numai o viață de iluzie față de o viață adevărată liberă.
        Asemenea puteri înfrînte și totuși nevoind să accepte victoria sunt atunci ceea ce se numește față de satana ‘diavoli’, sau ‘duhuri rele’. - și așa vezi tu, dragul Meu Cireniu, că ți-am dat acum și o așa mică informare despre satana și diavol, cum ai și cerut, deci, numai așa o informare mică! Iar dacă vrei mai mult, atunci vorbește și Eu vreau să-ți dau lucruri mai amănunțite!“

230. Invățarea duhurilor din începuturi.

        Spune Cireniu: „Eu am primit acum într-adevăr așa o idee și mi se pare, de parcă aș înțelege așa ceva din aceasta, dar de o anumită claritate nu este aici încă nici pe departe vorba. Treaba pare să vrea să treacă într-o asemenea subtilitate duhovnicească, cu a cărei clarități se are o cu totul altă înțelegere, decît cum se poate aproximativ înțelege, că două pere și încă o dată două pere fac împreună patru pere. La mine nu este în această privință încă nici pe departe vorba de o înțelegere clară; pentru că cumpănirea puterilor între ele este astfel înfățișat subtilă, că ele în o ființe ca mine pot păși cu greu într-o relație bună ordonată și între ele în una și aceeași ființă se comportă așa, că din aceasta se face o ființă pe deplin asemănătoare cu Dumnezeu în toate acțiunile.
        Aceasta, sunt eu de părere, poate, deci, totuși, o ființă nou creată, cum noi toți suntem una asemănătoare, în sine și din sine însăși imposibil vreodată înfăptui și nici nu poate în consecință să poarte vina doară oarecum cu totul singură, dacă s-a dezvoltat cu totul în ordinea bună sau parțial, dacă nu pe deplin, împotriva ordinii bune; pentru că cine i-ar putea atribui unui om vina deplină a necioplirii sale, dacă n-a avut începînd de la naștere niciodată ocazia plină să se dezvolte în obiceiurile fine, cum sunt ele foarte obișnuite între oamenii bine educați?
        Dar cum se poate gîndi, că ființele spirituale primitive, care și-au format existența doar după gîndurile și ideile veșnice ale lui Dumnezeu, au putut să aibă acea cunoștiință, prin a căruia ajutor au putut de îndată să se formeze după ordinea Creatorului? Ființa de veci a lui Satan i-a fost imposibil să aibă tot aceeași cunoștiință ca cea a lui Mihail, căci altfel ar fi trebuit să fie el la fel ca și Mihail. Pe scurt, Domnul meu, eu mă mișc între lumină și întuneric și nu știu, cum să pricep mai bine această lumină! Unde mă apropi prea tare de aceasta, atunci mi se pare, că începe să mă ardă, la fel ca și un foc deschis; și dacă eu mă îndepărtez, deci, atunci începe întunericul și eu mă aflu din nou la acel puct, de unde am pornit eu mai devreme.
        De aceea va fi necesar, cel puțin pentru mine, să se pună puțin mai mult ulei în lampa înțelegerii mele, ca acest lucru, să se lumineze măcar puțin pentru mine. Căci eu în clipa de față mă simt ca și unul care încă doarme pe jumătate dimineața. Pe o parte apasă ochii somnul fără lumină, dar pe de altă parte lucră lumina strălucitoare a zilei pleoapele ochilor în așa fel, că aceștia nu mai pot ajunge la somnul deplin. De aceea trezește Tu, o Doamne, ochii mei cu totul, căci altfel mi se va putea întîmpla cu ușurință, să adorm mai încă o dată la această lumină strălucitoare în recunoașterea deplină a ordinii dumnezeiești cu toată înțelepciunea și dragostea!“
        Spun Eu: „ Da, drag prieten, Eu ți-am spus deja din-ainte, că aceste lucruri se înțeleg cu greu în întregime! Dar pentru că te preocupă așa de mult, să cunoști acest lucru mai în profunzime, vreau Eu să încerc totuși, să-ți luminez acest lucru prin imagini și prin anumite pilde.
        Dar acum te afli tu pe un drumn cu totul greșit dacă ești de părerea, că Dumnezeu a lăsat ființele să se formeze de la sine, mai înainte chiar și de faptul, ca acestea să recunoască și să înțeleagă în profunzime ordinea dumnezeiască. Mai înainte a fost nevoie de multe învățături și mult timp a trecut între prima înființare a ordinii dumnezeiști în primele ființe și între perioada, în care astfel de spirite au început să se formeze de la sine.
        Gîndește-te la timpul între Adam și între tine și iată, acest spațiu de timp și pînă la ora actuală este umplut de învățături din toate părțile!
        Și după atîtea pregătiri am venit în sfîrșit Eu Însumi și le arăt limpede oamenilor drumul, pe care aceștia trebuie să-l parcurgă din propria lor putere, care pînă acum a fost condus de formarea pro și contra. Cu prezența Mea aici i se dă omului libertatea deplină a mișcării spre desăvîrșirea totală și cu aceasta o nouă lege a dragostei, care în măsura cea dreaptă și dumnezeiască cuprinde în sine toate celelalte legi și toată înțelepciunea din Dumnezeu.
        Dacă omul de acum înainte va trăi după o astfel de lege nouă, atunci acesta își va forma fără vreo greșeală viața după ordinea dumnezeiască și după aceasta el va trece de îndată în belșugul vieții libere, adevărate și eterne. Dar dacă nu va accepta o astfel de lege a vieții noi și nu se va ghida în fapte după aceasta, atunci cu siguranță că acesta nu-și va termina adevăratul scop al desăvîrșirii.
        Dar nimeni nu va putea spune atunci: ‘Eu nu am știut, ce trebuie să fac!’ și dacă un om care ar fi la o depărtare mare de aici, ar spune: ‘Pînă la urechea mea nu a ajuns strigarea dumnezeiască!’, atunci i se va răspunde: ‘Din această oră nu mai există vreun om pe pămînt, care să  nu fi primit în inima sa, ceea ce este într-u totul adevărat printre oameni.’
        Fiecăruia i se va așeza o voce de avertizare în inimă, care îi va arăta, ceea ce este bine și adevărat. Cine va auzi acea voce și se va ghida după aceasta, acela va ajunge la lumina cea mare și aceasta îi va lumina toate căile spre ordinea dumnezeiască.“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 231-235
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.4.2007, 01:43 View PostDownload Post

231. Urmările căderii lui Lucifer.  
                   
        (Domnul:) „Dar ce scurtă este perioada între Adam și noi, în comparație cu formarea primului spirit de la Adam încoace și de abia de atunci de cînd aceștia au putut să se folosească de voința lor liberă; și iarăși, ce spațiu de timp nemăsurat de la cădere și pînă la Adam și de la Adam la noi!
        Iată, în nemărginitul spațiu de creare există anumite sori principale de veci, care din pricina distanței mari, cu toate că sunt de nespus de multe ori mai mari decît acest pămînt, de abia se pot vedea ca un puct strălucitor pe cer - și acest lucru doar de acei oameni, care au ochii cît se poate de buni! Sorile străvechi există, cam cum se poate socoti perioada de la căderea spiritelor străveche pînă în aceste timpuri ale noastre. Și iată, dacă am vrea să spunem vîrsta acestor sori după măsurile pămîntești, atunci nu ar fi posibil, să se scrie peste tot pămîntul un număr, care să ajungă pentru timpul anilor pămîntești! Și dacă ai lua pentru o mie ori o mie de ani ai acestui pămînt o mică piatră și ai pune acestea una lîngă alta și ca spațiu și ca mărime ar fi așa de mare ca acest pămînt, cu tot cu mările, nu ar ajunge nici pe departe să aibă timpul unui astfel de soare.
        O astfel de perioadă durează destul de mult și, totuși, nu este aproape nimic în comparație cu timpul străvechi, în care Dumnezeu din gîndurile și ideile Sale a început să formeze și a început să le facă independente pe primele spirite. Dar cît de multe s-au întîmplat în această perioadă spre formarea completă a voinței libere unor asemenea spirite străvechi!
        Și totuși, la sfîrșitul unor astfel de perioade de formare a spiritelor au mai existat încă nenumărați, cu toate că au înțeles mult prea bine felul de formare a lui Dumnezeu, dar la sfîrșit din pricina purtării libere nu au vrut să știe nimic de acest drum și l-au urmat pe acela care era împotriva lui Dumnezeu, din pricina unor favoruri scurte și așa au pășit ei pe drumul propriei lor stricăciuni.
        Căci spiritul de bază al luminii, în care trăiau nenumărate spirite, fiecare înzestrat cu nenumărate inteligențe, a început să vorbească la sine: ‘De ce altceva mai poate fi nevoie? În mine se află toate caracterele ca și în Dumnezeu și Dumnezeu a așezat toată puterea Sa în mine. Acum sunt puternic și plin de forță peste toate. Tot ce a avut El, a dat de la Sine și eu am luat totul. Acum nu mai are Dumnezeu nimic, eu însă am totul; și noi vrem să vedem acum, dacă la încălcarea a acestei porunci, avantajul evident este într-adevăr doar de o durată scurtă. Noi suntem de părerea: cu forța noastră actuală și atotputernică vom fi noi în stare acum avantajul acela de scurtă durată să-l prelungim cel puțin o veșnicie. Cine va putea oare să ne împiedice? În afară de noi acest spațiu nemărginit nu poartă o putere sau o inteligență mai înaltă, decît este a noastră; cine va fi atunci în stare să ne răpească acel avantaj?’
        Vedeți, așa a gîndit și așa a vorbit acel spirit de lumină în sine și prin aceasta la nenumăratele spirite care îl înconjurau. Spus și făcut și urmarea a fost prinderea proprie în comoditate, în care s-a obișnuit din ce în ce mai mult și iarăși prin aceasta crearea materiei, tot așa pe drumul ordinii dumnezeiești; căci succesul sigur al încălcării poruncii lui Dumnezeu a fost dat cu precizie, ca și starea precisă a acelor spirite, care de la sine au respectat legea lui Dumnezeu.
        Și așa prin această cădere a spiritului principal și cu el toate celelalte spirite înrudite au fost prinse cu tărie și cu amăriciune. Dar cît de mult îi va plăcea, să rămînă într-o astfel de închisoare, acest lucru nu îl știe nimeni în afară de Dumnezeu în tot spațiul nemărginit, nici chiar îngerii nu știu aceasta.
        Dar acest lucru este sigur, că din acest fiu pierdut al luminii, spiritele speciale vor fi trezite prin puterea lui Dumnezeu și vor fi așezate în carne ca niște copii ai lumii și lor li se va îngădui, ca și acelora de sus, să ajungă pînă la desăvîrșirea totală și pînă sus la Dumnezeu.
        Toată materia este prin urmare un spirit special, care ca fiind un suflet poate în fiecare om să se renască în spiritul său spre viața veșnică. Dar dacă din materia unei lumi sunt scoase toate spiritele speciale, atunci a început sfîrșitul unei astfel de lumi.
        Dar acest lucru merge la un pămînt, cum este acesta, un timp destul de îndelungat, dar o dată și o dată vine totuși sfîrșitul.“

232. Învelișul și sufletul.
         
        (Domnul:) „Dar mai există unele părți în materie, care nu se vor găsi vreodată cu totul într-un suflet și acest lucru constă în binecunoscutul înveliș, în care, de obicei, sunt închise unele potențe speciale sufletești pînă cînd acestea ajung la o independență totală. Dacă potența special sufletească a ajuns la o independență, atunci rupe într-o clipă acel înveliș și se unește cu tot astfel de potențe sau cel puțin cu unele asemănătoare și din elementele necesare de apă, de aer și a pămînului își crează de îndată un alt înveliș, cum ați putut voi vedea la sîmburii plantelor, a pomilor și a tufișurilor, cît și pentru fiecare vizibil la ouăle insectelor, a păsărilor și, în sfîrșit, la animalele din apă.
        Învelișul este doar o fixare de voință din ordinea dumnezeiască și nu are nimic pe lîngă sau în sine inteligent, ci este doar un mijloc necesar, prin care o inteligență sufletească dintr-o astfel de izolație poate și trebuie să devină cu timpul o ființă liberă și independentă.
        Lumea materială este pe trei sferturi suflet și pe un sfert este un inveliș neînsuflețit mai întîi pentru viața specială și după aceea în sfîrșit pentru viața concretă în sine. Materia de înveliș sau voința întărită a voinței lui Dumnezeu este și de aceea o instituție de scăpare, prin care și acele spirite speciale, care au căzut împreună cu Satana și pot intra în ordinea stabilită și pot ajunge prin urmare la o libertate independentă, - chiar dacă acest lucru se întîmplă pe un drum mai lung, decît cum ar fi fost acela din prima perioadă.
        Dar pentru că timpul nu-L încurcă niciodată pe Dumnezeu și nici nu-L supără, pentru că realizarea și capătul ideilor Sale mari le are tot timpul în fața ochilor Săi atotvăzători - este tot una, dacă timpul este scurt sau lung - , așa sunt în fața lui Dumnezeu o mie de ani ca și o zi sau ca și o clipă; și un sfîrșit poate atunci să dureze mai mulți ani pînă la dezlegarea materiei de înveliș a spiritelor închise și un astfel de timp de nepronunțat este de fapt în fața lui Dumnezeu la sfîrșit nimic mai mult de cît o scurtă clipă.
        Da, Eu vă spun vouă, în nemărginitul spațiu de creație există cîteva lumi, care și-au terminat deja menirea. Însă mai există ca niște corpuri stelare și vor rămîne ca purtători a ființelor libere, doar că sunt mult mai curate și nici nu se pot schimba în menirea lor, tot așa ca și voința de neclintit a lui Dumnezeu, care se aseamănă cu înțelepciunea și cu ordinea Sa veșnică și care nu poate fi schimbată în veci, pentru că fără această tărie nu ar putea exista vreo ființă.
        Căci chiar dacă acela ființe au o existență liberă după desăvîrșirea lor, care nu depinde de fapt de existența lui Dumnezeu, atunci nu ar avea această independență un răstimp îndelungat, dacă acest lucru nu ar fi fost stabilit de Dumnezeu cu o veșnicie înainte în ordinea Sa de neclintit. Dar această ordine din veci este pentru fiecare ființă creată, prin care oricărei ființe îi este asigurată durata veșnică.
        Dar din acest lucru reiese ca de la sine, că nici un lucru, care a fost chemat prin Dumnezeu în viață, nu poate vreodată să se stîrpească sau să se strice în vreun fel. Își poate schimba forma și dintr-una mai puțin nobilă, poate să se preschimbe în una cu mult mai nobilă, dar se poate și invers, cum a fost cazul la primele spirite create; dar nimic nu se mai poate nimici din ceea ce a trezit o dată Dumnezeu spre a exista. - Spune-Mi acum Cireniu, îți este puțin mai limpede acum acest lucru?“

233. Despre știință.

        Spune Cireniu: „Da, Domnul și Învățătorul meu, acum înțeleg eu mai bine acest lucru, așa cum un spirit prost poate înțelege acest lucru mai bine în existența sa lumească. Mai există unele lucru de care eu aș întreba, de acest lucru poți fi sigur; dar eu înțeleg și pricep acum, că știința prea înaltă nu este bună pentru oameni, căci prin aceasta un om înțelept, nu devine un om extraordinar de înterprinzător.
        Mie mi se pare un om, care posedă prea multă înțelepciune, ca și un om căruia îi merge bine și este bogat pe acest pămînt. Pentru ce mai trebuie să lucre pămîntul, pentru ce mai trebuie să lege boii în jug? Cămările și hambarele sunt ticsit de pline, beciul lui este plin de cel mai bun soi de vin și odăile sale sunt pline pînă la refuz de aur, argint, perle mari și cele mai prețioase pietre. El  vede, că continuarea lucrării pămîntului din greu este o nebunie și el ar fi un prost dacă ar face aceasta; din această pricină el se pune să se odihnească și se bucură fără vreo grijă de bogățiile sale.
        Și cum am mai spus, o astfel de mină face la sfîrșit și unul care este peste măsură de înțelept. Acela care încă nu cunoaște totul caută și încearcă și are o bucurie mare, atunci cînd el găsește un adevăr nou; dar cel mult prea înțelept nu poate găsi așa de multe și prin urmare devine leneș, în vreme ce ucenicul caută și experimentează un nou drum al adevărului zi și noapte și încearcă cu hărnicie să aducă acel lucru mai mult în raza luminii. Eu știu deja acum suficiente pentru această sferă. Ceea ce îmi mai lipsește, acel lucru mă va menține pe picioare și atunci cînd voi deveni leneș - Am sau nu am eu dreptate acum?“
        Spun Eu: „Prea mult și prea puțin nu-i foarte util, dar totuși mai bine, puțin prea mult decît ceva prea puțin; pentru că acela care are o abundență, acela poate atunci dintr-un asemenea fapt să le destăinuie aceasta foarte ușor acelora, care au o oarecare lipsă, ceea ce le va veni mereu bine unor asemenea oameni. Cine are însă prea puțin, la acela va avea atunci informarea într-adevăr desigur căile ei foarte întortochiate. De aceea este mereu mai bine ceva prea mult în adevărata înțelepciune decît ceva prea puțin. Dar aceasta o spun și Eu: N-ar fi chiar nici unui înger bine, dacă ar fi atotștiutor asemenea lui Dumnezeu!
        Dar pentru aceasta s-a îngrijit deja de asemenea din partea lui Dumnezeu; pentru că așa de puțin cum un duh poate umple vreodată asemenea lui Dumnezeu întreaga nemărginire, tot așa de puțin va și fi vreodată în stare înțelepciunea unui duh încă cît se poate desăvîrșit să înțeleagă și să cuprindă toată adîncimea înțelepciunii dumnezeiești. - Ințelegi tu și aceasta?“
        Spune Cireniu: „O da, acest lucru îl înțeleg și era acesta deja din bătrîni o zicală de înțelepciune printre noi romanii și și era deja foarte uzuală la greci și egipteni și zicala sună cu totul pe scurt: QUOD  LICET  JOVI,  NON  LICET  BOVI (Ceea ce îi este permis lui Jupiter, nu-i este permis boului; asta înseamnă: Un lucru nu se cuvine pentru toți.) și eu sunt de părere, că această zicală, cu toată că o proprietate a păgînilor, cum sunt ei numiți de israeliți, se potrivește foarte bine și aici.
         În fața lui Dumnezeu vor rămîne omul și îngerul într-adevăr pe veci dragii bovi și asta e și bine așa; pentru că eu cel puțin n-aș fi de folosibil absolut de loc pentru o înțelepciune prea mare. Se află doară în natura lucrului, că fiecare ființă creată ar trebui, la sfîrșit, să piardă tot farmecul vieții, dacă n-ar mai exista nimic în cea mai totală nemărginire, ce nu i-ar fi duhului omenesc tot așa de limpede și cunoscut, ca unui stăpîn de casă încăperile casei sale de locuit.
        De aceea este asta într-adevăr foarte bine și foarte înțelept rînduit de către Iehova, că și un duh, ce-i drept, extrem de desăvîrșit, dar, totuși, creat nu va ajunge niciodată în toată înțelepciunea lui nici cu un fir de păr mai aproape și nu poate ajunge mai aproape de înțelepciunea lui Dumnezeu; pentru că ce este nemărginit, nu poate veșnic niciodată ajuns de mărginire!
        Dar să lăsăm acum asta; pentru că a pierde despre asta înca mai multe cuvinte, ar fi într-adevăr foarte nefolositor, deoarece există însă o sumedenie de alte lucruri, a căror deslușire ne este mai necesară decît confecționarea unei rigle, cu care duhul omenesc slab ar putea măsură înțelepciunea dumnezeiască. Dragostea se află evident mai sus decît toată înțelepciunea încă cît se poate de înaltă a oamenilor și a duhurilor.
        Tu ai spus înainte de aceasta, că cicatricea sufletului s-ar putea vindeca pe deplin prin legea nouă a dragostei față de aproapele și prin aceasta s-ar putea elibera cu totul de răul vechi de moștenire și s-ar întoarce atunci iarăși în om conștiența deplină a vieții adevărate, veșnice cu toată puterea și claritatea. Acesta ar fi într-adevăr cel mai mare cîștig pentru omul de pe acest pămînt; pentru că de-abia prin aceasta ar fi omul cu totul om și ar fi în stare să înfăptuiască deja în viața pămîntească lucruri hotărît mari și minunate.
        Cu simțul mereu chinuitor al omenirii sărace în privința dispariției și muririi sigure de pe locul de acțiune al vieții, trebuie omul să piardă la sfîrșit tot curajul pentru o faptă mai înaltă, sau trebuie să se azvîrle, la sfîrșit, în toate idolatriile nebune ale lumii, pentru a alunga prin aceasta gîndul de la moartea sigură de cîndva din viitor și să savureze astfel viața trecătoare, de parcă ar fi una veșnică. Este în consecință de cea de mai înaltă importanță, ca omului să-i fie dată o asemenea poruncă, prin a cărei respectări poate să-și găsească iarăși în sine și să conserve pe veci paradisul pierdut de odinioară prin Adam. Porunca dragostei adevărate și reale față de aproapele, să ne readucă ceea ce am pierdut.
        Dar aici se pune foarte tare întrebarea, cum ai de respectat o asemenea poruncă foarte importantă potrivit cu ordinea lui Dumnezeu, pentru a obține prin aceasta scopul mare promis de Tine - spune - sigur nu pe jumătate, ci pe deplin.“
        Spun Eu: „Aceasta este din partea ta într-adevăr o afirmație bună și adevărată și eu îți voi da despre aceasta un răspuns adevărat; dar pentru moment vrem noi să-l ascultăm de asemenea o dată pe bătrînul nostru om al casei Marcu, ce noțiuni are el despre aproapele, căruia trebuie să-i dedici toată dragostea. De-abia apoi vă voi da atunci răspunsul deplin și adevărat cu explicația potrivită despre asta. Și așa spune-ne, tu dragă Marcu, cine, după opinia ta, trebuie privit ca fiind așa cu totul într-adevăr aproapele nostru și trebuie să-i arăți toată dragostea în faptă!“

234. Opinia lui Marcu despre aproapele lui.

        Spune bătrînul Marcu: „Doamne, eu sunt așa cu totul emoționat de toate acestea ce le-am auzit acum cu casa mea, că n-aș fi acum în stare cu cea mai bună bunăvoință să scot însă nici măcar un cuvințel rezonabil, nici vorbă de a preciza, cine este față de mine un adevărat semen.
        Bineînțeles ar fi într-adevăr acela aproapele meu, care s-ar afla cel mai aproape de trupul meu și dacă ar fi să aibă nevoie de un ajutor, ar trebui să i-l acord. Iarăși ar fi vecinii mei aproapele meu; dacă m-ar ruga pentru ajutor, n-ar trebui să li-l rețin fără drept. Astfel sunt și soția mea și copiii mei aproapele meu și eu trebuie să mă îngrijesc de binele lor trupesc și duhovnicesc și de dezvoltarea lor.
        Atunci cînd am fost încă un războinic, au și fost atunci camarazii mei aproapele meu și era datoria mea să le acord un ajutor în cazul pericolului. Pe de-altă parte, este de asemenea iarăși fiecare om, oricărei relige ar aparține el, aproapele meu în cazul greutății și eu să nu trec pe lîngă el, dacă necesită ajutorul meu sau mă roagă de ajutor.
        Da, eu sunt de părere, că chiar unui animal al casei să nu-i reții ajutorul, dacă aceluiași îi lipsește ceva. Pe scurt și bine, așa cum îmi închipui în mintea mea limitată de casă, omul să imite așa frumos fain conducerea lui Dumnezeu și în înfăptuirea lui să lase să strălucească, deci, totuși și soarele său peste toată făptura, așa cum și Dumnezeu lasă să strălucească soarelel Lui peste făptura întreagă.
        Firește că omul, ca o ființă foarte limitată, poate să-L imite pe Dumnezeu, Făcatorul lui, numai tocmai de asemenea foarte limitat; dar pentru că poartă deja asemănărea lui Dumnezeu în sine sau este, de fapt, făcut după asemănarea lui Dumnezeu, atunci să dezvolte și acest lucru pe deplin sin sine, pentru care i-au fost date toate capacitățile. - Aceasta este așa părerea mea și Tu, o, Doamne, ne vei dai însă nouă tuturor o explicație corectă; pentru că eu ascult cuvîntul Tău cu o mie de ori mai mult drag, decît să vorbesc eu însumi. De aceea grăiește Tu, o, Doamne, mai departe - cu condiția, ca să mai vrei să vorbești încă ceva în această noapte!“
        Spun Eu: „Da, Eu voi vorbi, cu toată că mijlocul nopții a venit; dar acum să punem un punct mic de odihnă și să ascultăm, dacă dinspre mare nu se lasă auzit nici un strigăt de ajutor!“
        Acuși după această afirmație a Mea, s-a auzit dinspre mare o gălăgie încoace, din care o grămadă de voci omenești erau foarter bine receptibile. Marcu și fiii lui Mă întreabă foarte în grabă, dacă să meargă atunci afară spre a acorda ajutor unor eventuali nefericiți, care probabil cu ajutorul unui mijloc de transport prost ar avea de înfruntat vîntul de miez de noapte, sau un vîrtej, care reiasă cu drag din golful mare.
        Spun Eu: „Este un mijloc prost de transport plin de leviți tineri și farisei. Ei vin din regiunea Capernaumului și a Nazaretului și sunt pe drum înspre Ierusalim. Ei au preferat calea pe apă față de cea pe uscat, pentru că ea este mai întîi mai aproape și, în al doilea rînd, nu atît de obositoare; dar ei primiseră în Siberah numai o barcă de pescari deja destul de găurită și le merge acum rău, deoarece s-a ridicat un vînt de miez de noapte destul de puternic, - și dacă nu li se va sări în ajutor, atunci s-ar scufunda!“
        Spune Marcu: „Doamne, cu adevărat, pentru aceștia nu-i nici un bai, dacă se fac hrană pentru peștii dragi! În acest caz aș dori eu aproape să-mi las puțin timp cu sărirea în ajutor. Dar dacă Tu o dorești, atunci să le fie, totuși, adus un ajutor.“
        Spun Eu: „Ai spus totuși tu însuți foarte corect, omul creat după asemănarea lui Dumnezeu să aspire să se facă în toate asemănator cu Dumnezeu în consecința capacităților lui date și să lase să strălucească și soarele lui mic, pe care îl poartă în inimă, peste întreaga făptură și să-l privească pe acela ca fiind aproapele lui - dacă dușman sau prieten -, care se află într-o mare strîmtorare și necesită un ajutor!
        Vezi, cuvintele tale sunt destul de adevărate, din care cauză să și înfăptuiești potrivit cu acestea, altfel n-ar fi adevărul încă mult timp viu în tine acasă! Pentru că adevărul pur îi folosește omului puțin sau absolut de loc pentru viața veșnică, atîta timp cît nu l-a făcut viu în sine prin faptă. Dacă a făcut însă aceasta, atunci vine lumina vieții veșnice în fluvii și iluminează toate colțurile de pierzare ale sufletului omenesc, ca și cum soarele dă în amiaza luminoasă lumina ei în toate văile și crăpăturile încă cît se poate de adînci, le încălzește și le umple prin aceasta cu viața lui. - Fă de aceea acum ce vrei tu!“
        Spune Marcu: „Deci, numai repede spre a le sări în ajutor și dacă ar purta corabia putrezită numai urși, tigri, lei și hiene!“
        Indată a fugit bătrînul Marcu cu fiii săi la țărm și s-a și urcat imediat într-o barcă de pescari bună și destul de mare și a vîslit în larg pînă la acel loc, de unde strigătul după ajutor a fost tot mai pătrunzător.

235. Marcu salvează farisei naufragiați.

        Atunci cînd Marcu a ajuns în puține clipe la barca ajunsă deja foarte aproape de scufundare, le-a zis celor amenințați de nenorocire să treacă repede dincoace în barca lui, a pus barca siberahă putrezită în cablu de remorcare și a ajuns astfel înfățișat acuși la țărm. Cei salvați însă erau cam treizeci la număr.
        Atunci cînd au ajuns ei salvați pe uscat, au și întrebat leviții deci repede, ce răsplată cere cîrmaciul pentru osteneala lui, deoarece au recunoscut, că este un roman bătrîn. Pe un evreau nu l-ar fi întrebat cu siguranță; pentru că acela ar fi trebuit să-și considere încă o mare milostivire, că Iehova l-a făcut demn prin aceea, că a lăsat, prin el, să fie salvați slujitorii Lui de la un pericol. Pentru că Iehova ar permite un asemenea lucru din cînd în cînd doar numai din pricina oamenilor, ca să primească prin aceasta o ocazie să-și arate statornicia lor în credință și devotamentul lor de nezdruncinat față de templu, care ar fi aici o singură locuință potrivită a lui Dumnezeu pe pămînt, ca altfel niciuna în veșnicie.
        Dar Marcu spuse: „Chiar dacă sunt un bătrîn roman, îl cunosc totuși pe adevăratul Dumnezeu mai bine, decît voi toți împreună; căci“, a vorbit el în contuínuare spre cei salvați, „dacă l-ați cunoaște pe Dumnezeu în adevăratul sens, atunci voi nu ați fi nici farisei și nici leviți, ci voi ați fi pur și simplu oameni! Dar pentru că voi nu îl cunoașteți nici măcar puțin pe Acela, a cărui slujitori vă lăudați că sunteți, vă spun eu vouă acum: Blestemat să fie acela, care și-a ajutat fratele la ananghie și i-a cerut pe acest motiv vreo răsplată! Căci Dumnezeu nu lasă vreo faptă nerăsplătită în numele Său. Dar dacă Dumnezeu ne răsplătește și doar El poate face acest lucru, de ce și pe ce motiv ar trebui să așteptăm unul de la altul răsplata? Din această pricină voi sunteți cu toții slujitori răi ai lui Dumnezeu; căci voi spuneți că îi slujiți  Domnului, dar, în schimb, cereți de la oamenii săraci o răsplată cît se poate de mare.
        De aceea, învățați de la mine, un războinic încărunțit al Romei mărețe, cum îi trebuie slujit adevăratului și veșnic viului Dumnezeu, atunci cînd vrea cineva să fie privit și răsplătit de El!
        De aceea eu nu iau niciodată vreo răsplată de la un om, pe care eu l-am ajutat la ananghie. Dar dacă am lucrat eu pentru mine și pentru casa mea, atunci cer eu o răsplată dreaptă pentru osteneala mea și la tîrg îmi vînd eu peștii cu drept și după valoarea lor. Dar, dacă voi vreți să mîncați și să beți aici ceva, atunci acest lucru mi-l veți plăti după drept și valoare.“
        Spun cei salvați: „Într-adevăr, din vorbele tale se poate auzi, că tu ești un evreau și nu un păgîn; căci atît de adevărat noi nu am auzit vreodată să vorbească un păgîn. Oh, pentru aceasta noi nu-ți vom purta pică. Noi nu suntem chiar atît de convinși, cu ceea ce critici și vorbești de rău despre noi; dar noi ne aflăm acum în acest curent și cel puțin de fațadă trebuie să înotăm noi în acesta. Dar dacă am avea alte posibilități, atunci noi am fi primii care ne-am întoarce spatele spre templu. Dar ce vrem noi și ce putem noi să face împotriva acestui fapt cert? Oh, noi observăm la fel de bine ca și tine, că templul din Ierusalim nu este nimic altceva decît un loc imens al înșelătoriei, în spatele căruia nu se află nici măcar o silabă adevărată, dar să nu mai vorbim de vreun cuvînt; dar acest loc este acum sancționat de puterea Romei și nici nu se poate înfăptui împotriva acesteia.
        Dacă există undeva un adevărat și atotputernic Dumnezeu, atunci cu siguranță că va pune în scurt timp capăt acestor lucruri groaznice; dar dacă nu există un adevărat Dumnezeu și tot, ce noi cunoaștem, nu este nimic altceva decît poezie și fabule, deci, atunci compunem și povestim și noi și lumea, care și așa dorește mai mult minciuna decît adevărul, este întru totul mulțumită și prin urmare noi nu putem cere mai mult de la lumea oarbă și nici de la noi.“
        Spune Marcu: „Voi sunteți frumoși eroi și oameni! Epicur este învățătorul vostru, chiar dacă nu în persoană, deoarece a schimbat deja de mult viața pămîntească cu cea veșnică; dar este cu atît mai mult reală după filozofia sa mîncăcioasă. Spuneți din această pricină, dacă vreți să beți și să mîncați ceva, iar dorința voastră se va împlini de îndată!“
        Spune unul: „Dar ce fel de oaspeți mai ai tu lîngă casa ta? Căci este aproape miezul nopții - și mai ai încă atîția oaspeți în fața casei tale? Și aceștia sunt oare salvați? Deoarece marea este tulbure, fără să bată vreun vînt mai puternic.“
        Spune Marcu: „Acei oaspeți nu vă interesează deloc și sunt niște romani mult prea înalți, ca voi să vă apropiați de ei. Pe scurt, caracterul vostru este prea subdezvoltat pentru acei oaspeți. Printe alții, se află și comandantul Iuliu din Ghenizaret și dacă voi vreți să vorbiți ceva cu el, atunci pot să-l chem aici la voi.“
        Atunci cînd leviții și feriseii tineri au auzit acel nume, s-au speriat enorm de tare și l-au rugat pe Marcu, ca el să-i scutească pe ei de acel individ; deoarece el nu era un om, ci un diavol fără conștiință. Deoarece mulți dintrei ei au fost cu cîteva zile în urmă în Genezareth și Iuliu le-a îndesat în ochi și în urechi lut și i-a trimis cu însoțire militărească spre Capernaum. Pe ei i-a apucat groaza, pentru că erau de părere, că Iuliu va face tot același lucru cu ei și în acel loc.
        Dar Marcu a vorbit către ei: „Aici nu trebuie să vă temeți de nimic, în afară de vreo revizuire a hîrtiilor de călătorie, căci de obicei la aceasta sunt cît se poate de severi romanii.“
        Spune unul dintre acei leviți prezenți: „Acest mic lucru este de fapt o problemă mare. Templul nu vrea să se subordoneze acestei legi romane și noi slujitorii de jos ai templului suntem tot timpul puși într-o situație jenantă, care nu mai are nici o scuză în fața oamenilor, în fața templului și nici în fața nimeni altuia, și, totuși, trebuie ca noi, trimiși din partea templului, să călătorim de la un capăt la celălalt al lumii; și dacă avem vreo pagubă pe drum, atunci nimeni și din nici o parte nu remediază aceasta.
        Suntem într-adevăr copiii unor părinți bogați, căci altfel cu siguranță că templul nu ne-ar fi primit în slujbele sale. Dar acum suntem blestemați în legile zidurilor și nu mai putem să scăpăm de acestea. Urmarea este, că noi suntem pentru toată lumea animalele de bătaie. Noi suntem acum în jugul adevăratului blestem lumesc. Desprinde-ne de aceasta, dacă ești în stare! Pe o parte părinții și neamurile noastre credincioase, pe de altă parte obligația de fier a templului. Așa să se miște cine vrea liber, dar noi nu putem!“
        Spune Marcu: „știți ceva? După cuvintele voastre sunteți totuși demni pentru acei oaspeți. Veniți acum cu mine și eu voi pune un cuvînt bun în numele vostru! Poate că vă voi salva, totuși, din ghearele templului, care este după spusele voastre așa de ‘prietenos’ și de’grijului’ cu voi, slujitorii săi.“
        Spun cei salvați: „Toate ar fi bune și frumoase, dacă nu s-ar afla acolo Iuliu; căci noi nu avem nici unul hîrtii de călătorie.“
        Spune Marcu: „Deci, atunci, vă va face el acestea.“
        Spun cei salvați: „Aceasta cu siguranță; dar de care ne va face el!“
        Spune Marcu: „Veniți și urmați-mă! Hîrtiile de călătorie vor fi mai bune, decît aveți voi părere acum; căci Iuliu este, ca și mine, un prieten al spiritelor deschise.“
        La aceste cuvinte ale bătrînului Marcus și a fiilor săi se lasă convinși acei salvați și Marcu îi aduce cu pași înceți și cît se poate de bucuros pînă acolo unde ne aflam noi.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 236-240
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.4.2007, 01:51 View PostDownload Post

236. Critica fariseiilor la adresa lui Iuliu.
       
        Cînd au ajuns cu toții la noi, li s-a făcut loc, așa că au avut destul de mult loc la o masă alăturată de a noastră.
        Marcu a venit după aceea la Mine și m-a întrebat, dacă ar trebui să le dea celor salvați pîine, sare și vin.
        Spun Eu: „Întreabă-i pe ei și inima ta, dacă cer ceva și dacă inima ta este întru totul pregătită să dea ceva! Dacă ei cer și inima ta vrea să dăruiască, atunci dă-le! Căci iată și aceasta este o lege importantă pentru dragostea către aproapele! Aproapele trebuie să ceară, ori prin cuvîntul rostit, ori prin strigătul de ajutor, sau în cel mai rău caz prin ananghia ușor vizibilă și tăcută și inima ta trebuie de îndată să dorească cu tărie, să ajute; atunci a fost desăvîrșită dragostea pentru aproapele în ordinea dumnezeiască și efectul pentru spiritul și sufletul celui ce a dăruit, nu va întîrzia prea mult. - Înțelegi tu aceasta?“
        Spune Marcu: „Da, Doamne, eu înțeleg acest lucru foarte bine și mă voi ghida de îndată după învățătura Ta.“
        Spun Eu: „Du-te, dar să nu spui nimic despre Mine! Prea multă încredere nu trebuie să le dăruiești; căci în inimile lor încă locuiește întunericul deplin și sufletul lor nu pricepe profunzimea adevărului.“
        După aceste cuvinte merge repede Marcus la cei salvați și îi întrebă dacă aceștia necesită hrană spre întărirea trupului lor.
        Spune unul: „Prietene, noi suntem înfometați și însetați; dar toată averea noastră constă doar din nouă bănuți roșii. Pentru această valoare nu se va putea cere prea multe, în această regiune, care este cît se poate de săracă în pîine. Dar dacă poți să ne dai ceva de mîncare, atunci dă-ne și noi îți vom da acei nouă bănuți roșii!“
        Spune Marcu: „Dacă așa stau lucrurile cu voi, atunci nu este nevoie de cei nouă bănuți roșii și voi o să aveți destul de mîncare și de băut.“
        La aceasta își cheamă Marcu imediat femeia și copiii săi și le spune ca să aducă acestor salvați imediat pîine, sare și vin; căci altceva era greu de procurat la această oră în miez de noapte. Dimineața vor fi îngrijiți mai bine. Imediat au fost aduse acestea și cei salvați mănîncă cu poftă și laudă pîinea și vinul peste toate măsurile.
        Unii spun: „Acest vin este un vin regesc egiptean.“ Alții cred că este din Persia. Un altul este de părere că acesta este un vin roman.
        Dar Marcu spune: „Nimic nu este adevărat, ci vinul a crescut aici.“ - La aceste cuvinte s-au mirat toți foarte tare; căci în toată țara evreiască era bine cunoscut faptul, că în Galilea se făcea cel mai prost vin.
        După savurarea vinului au început cei nou veniți să se bine-dispună și au început - cum se spune așa de frumos -, să cînte tot adevărul, fără ca ei să se jeneze de noi, cei care ne aflam în apropierea lor.
        Iuliu, care se afla lîngă masa lor, a întrebat un fariseu tînăr, mai mult în glumă decît cu seriozitate, dacă el - adică fariseul - nu avea ceva treabă în Ghenizaret.
        Spune cel care a fost întrebat: Stăpînule, orcine ai fi tu, un cezarian sau un ghenezaritean, îmi este tot una; dar această gaură întunecată de oraș este chiar și pentru diavol prea rea, dar să nu mai vorbim de un om cinstit, așa cum sunt eu! Acest cuib cu siguranță că nu mă va vedea pentru a doua oară în toată viața mea. Acolo se află un anumit comandant Iuliu. Acest lucru este îndeajuns; căci cu acest nume s-a spus totul, ce poate fi a lui Satana. Cine s-a apropiat din rîndul celor muritori de acesta, acela l-a cunoscut și pe Satana în persoană. Persoana sa nu am văzut-o vreodată; dar poruncile sale le-am gustat și acum sunt de părerea, că personalitatea se aseamănă perfect cu ordinele sale neomenești.
        Acel anumit Iuliu pare să fie un dușman declarat al locuitorilor din Ierusalim, căci, altfel, ar fi imposibil să se comporte atît de barbar și atît de satanic cu oameni de felul nostru!
        Este într-adevăr adevărat că prea multă încredere nu poți avea în cei din templu, dacă o dată știi trucurile, șiretenile și toate înșelătoriile lor; dar peste tot trebuie făcută o exepție și doar după aceea trebuie dată sentința, dacă mai înainte au fost privite toate motivele, pentru care un om face parte dintr-o instituție anume. Dacă omul a ales aceasta de la sine, deci, atunci se poate spune pe bună dreptate: VOLENTI NON FIT INIURIA. (Cine vrea să fie așa, aceluia nu i se întîmplă o nedreptate). Dar cît de mulți oameni există care sunt membri unei asemenea instituții și acest lucru s-a întîmplat fără voia lor.
        Dacă cineva este un judecător drept, care își are capul și inima la locul potrivit, atunci se analizează prima oară, dacă acel om acuzat a devenit membur unei astfel de instituții din propria voință, sau dacă a fost forțat să acționeze astfel! Dacă acest lucru s-a întîmplat din propria voință, atunci pedeapsa nu este ne la locul ei dintr-o parte sau alta. Dar dacă a fost forțat, așa cum am fost noi, cum se spune, cu fierul roșu, pentru a îndeplini anumite lucrări în favoarea acelei instituții, atunci ar trebui, totuși, ca un astfel de om să fie altfel tratat decît o cîrpă veche.
        De exemplu, un om tînăr, drept și puternic, este răpit de hoți și de ucigași și este adus în peștera acelor hoți. Acolo i se arată toate felurile chinuitoare de moarte, dacă acesta nu accepta să devină și el un hoț și un ucigaș. Dar cea mai mică încercare de scăpare este pedepsită cu moartea plină de chinuri.
        Dar se întîmplă, că acești oameni răi sunt prinși de brațul pedepsitor al deptății și sunt trași de acela la răspundere. Este acum drept, dacă acel om tînăr trebuie să împartă destinul celorlalți, care au făcut din el un hoț prin folosirea fierului roșu? Un astfel de nenorocit ar trebui ca să fie salvat din toate părțile, nu la sfîrșit fără milă să fie agățat de cruce și să i se sfarme picioarele, la fel ca acelor delicvenți. Judecata și blestemul este cît se poate de ușor pentru acela, care are sabia puterii în mînă; dar cum judecă, - este o cu totul altă întrebare!
        După sentimentele mele ar fi cu mult mai bine, dacă ar fi lăsați liberi zece delicvenți, a căror vinovăție nu se poate dovedi concret, decît dacă aceștia ar fi pedepsiți, așa cum am spus eu în exemplul meu; căci o astfel de sentință pare să fie cel mai mare păcat al Celui sfînt și drept al omenirii! Dacă se pedepsește deja faptul, că îl faci pe un om fericit să devină puțin mai nefericit, cu cît mai mult faptul, acolo unde fără nici o vină îl faci pe un om necăjit să devină și mai necăjit, în loc, ca un om, să încerci tot posibilul, să salvezi nenorocuri din acestea după posibilități!
        Și iată, prietene, cu nimic nu ne este nouă mai bine, celor tineri din templu. Și noi, ca fiind fii unor părinți bogați, am fost tîrîți cu forța în slujbele templului, fără ca noi să provenim de la naștere din neamul lui Levi; dar o astfel de naștere se poate cumpăra ori de cîte ori vrea cineva în schimbul banilor.
        Noi suntem leviți și cu cea mai bună voință din lume noi nu putem să scăpăm de poziția noastră. Da, noi putem să fugim și să intrăm în milităria romană; dar atunci am rupe toiagul nenorocirii asupra părinților și a fraților noștri și pe aceia nu i-ar mai salva nici un Dumnezeu de la savurarea apei blestemate. Dar cine a băut acea apă otrăvită, a murit tot timpul și acest lucru s-a întîmplat în cel mai dureros și chinuitor fel de pe pămînt.
        Ni se povestește că, în urmă cu treizeci de ani, o familie din Galileea nu a murit după savurarea acelei ape satanice. Se poate - dar noi nu am fost prezenți!
        Cine privește situația noastră dintr-un asemenea punct și pe lîngă aceasta ne tratează ca pe niște bestii umane, acela are prea puțin dreptul să se numească om! Aici nu pare chiar așa de greșită propoziția roman㠑FIAT IUSTITIA, PEREAT MUNDUS! (Să se facă dreptate, chiar dacă lumea se va prăbuși!)
        Eu și mai încă cîțiva din compania mea săracă am fost tratați fără a încălca vreo lege în Ghenizaret, de comandantul Iuliu într-un fel, cum mai rău nu se poate trata nici o fiară periculoasă și din această pricină se poate înțelege cu ușurință, de ce vom ocoli noi de acum încolo acea regiune, acolo unde domnește Iuliu, așa de parcă ar fi o zonă plină de ciumă.

237. Decizia fariseilor.

        Spune Iuliu între timp: „Hm, ciudat din partea acelui bărbat, care posedă altfel, totuși, în general, renumele meritat al unui bărbat de deplin sever drept și cu totul cinstit!? Dar poți tu să-mi spui, deci, așa într-un mod presupus cel puțin, ce motiv ar putea avea Iuliu, că s-a arătat față de voi atît de sever? Pentru că o treabă nedreaptă trebuie, deci, totuși, încă să se mai îndrepte iarăși cumva, altfel ar avea toate legăturile de societate pentru totdeauna un sfîrșit pe acest pămînt!“
        Spune tînărul fariseu: „Oh, motive poate el să fi avut mai multe; dar ele se reduc la sfîrșit toate la faptul că poți fi în fața lumii, prin constrîngere, foarte ușor un nelegiuit sau cel puțin un om suspect de o oarecare fărădelege, fără să fii aceasta de bună voie din sine! Spuneți chiar voi în legile voastre că, la o oarecare faptă rea și de aceea pedepsibilă, ar fi nevoie de o voință hotărît liberă rea, ceea ce trebuie dovedit; altfel ar trebui la sfîrșit să-l spînzuri și pe acela pe cruce care, printr-o întîmplare, a căzut de pe acoperiș și prin această cădere a lovit și a omorît un copil care se odihnea sub acoperiș!
        Noi fariseii și leviții tineri suntem acum tot timpul trimiși de templu dintr-o intenție sigur abia vreodată de respectat față de toată lumea cinstită; da, noi purtăm adesea, în secret, în afară în lume la oameni inofensivi intenții atît de mizerabile ale templului, că noi înșine trebuie să le disprețuim foarte evident în temelia cea mai adîncă a inimii noastre! Dar la ce folosesc toate acestea?
        Noi ne asemănăm în acest caz cu războinici care, obligați de conducătorul lor de oști, atacă o țară ca dușmani ai unui popor în sine cu totul pașnic și distrug totul, doar din pricina unui scop oarecare secret de tactică de război, despre care nu primește războinicul obișnuit nici o cunoștința probabil în decursul a întregii perioade a vieții sale; el trebuie să acționeze ca o mașinărie, care cel mult, dacă s-a făcut ea incapabilă pentru acționarea mai departe, este pusă într-o oarecare stare mută de odihnă.
        Eu sunt însă de părere, dacă templul cu intențiile sale nerușinate, secrete îi este unui roman o instituție desigur deja prea bine cunoscută, de către care sunt comise nelegiuiri peste nelegiuiri, făță de stat tot așa de bine ca față de toată omenirea, atunci ar trebui asemenea Iulii drepți să piardă răul imediat mai degrabă de la rădăcină și să nu se lege mereu de rămurele, care, pe Dumnezeu, nu pot fi devină, că au fost împinși spre existență de un trunchi atît de rău! - Aceasta este așa opinia mea și a noastră a tuturor, cum suntem aici. Fă tu acum din aceasta ce vrei tu; dar eu am dreptate în fața lui Dumnezeu și în fața tuturor oamenilor care gîndesc bine și drept!“
        Întreabă încă o dată Iuliu, spunînd: „Asta e totul bine și adevărat și vi s-a întîmplat în Ghenizaret evident o nedreptate, care vă va fi îndreptată. Dar nici nu vi s-ar fi întîmplat așa de dur, dacă n-ați fi pătruns în casa birtașului Ebahl de acolo, într-un mod chiar atît de dictatorial! Dar, să lăsăm acum asta; pentru că și pentru un asemenea comportament ați fi putut voi avea instrucțiunile cele mai strașnice din partea templului. Dar eu aș dori acum, deci, totuși, așa ca prieten al fiecărei treburi bune să aflu de la tine, în ce scop ați fost, deci, așa cu totul de fapt trimiși de către templu la Nazaret și Capernaum.“
        Spune cel întrebat: „Intrucît vei fi văzut tu acum, prin mărturisirea mea desigur foarte sinceră, că nu suntem în inimile noastre nici în cel mai neînsemnat mod, ca ceea ce suntem priviți, mai ales de către romani, atunci pot eu să-ți numesc doară și motivul secret mai îndeaproape ție, care pari să fii un prieten a tot ce este bine și adevărat. Vezi, este în Ierusalim și mai ales în templu foarte cunoscut, că hoinărește în Galilea un bărbat, care răspîndește o învățătură nouă, antievreiască, de fapt antitemplieră, înfăptuiește multe semne mari spre confirmarea învățăturii Lui, așa încît deja într-un mod bine cunoscut se declară chiar farisei bătrîni și altfel dogmatici ca adepți ai învățăturii Lui!
        Că un asemenea om nu este văzut cu ochi prietenoși, de către templu, din motive foarte înțelepte, poți tu să-ți închipui, într-adevăr. Numai că am fost doar luați spre acest scop sub jurămînt și atunci trimiși, pentru a afla (a descoperi), dacă și ce natură are treaba, deci, așa cu totul de fapt cu omul în cauză. Dacă l-am găsi, atunci să căutăm să-l cîștigăm ori pentru templu sau, în caz de împotrivire, să-l trimitem, așa (pe ascuns), din această lume în cealaltă. - Așadar, aceasta a fost așa cu totul înfățișat pe scurt intenția înaltă a templului, ai cărui purtători inofensivi și total nevinovați am fost noi.
        Se înțelege însă, de altfel, de la sine, că acel anumit om bun, sigur foarte sincer, n-ar fi avut niciodată nimic de ce să se teme din partea noastră; pentru că și dacă l-am fi găsit, nu i-ar fi fost atunci nici un păr îndoit din partea noastră.
        Cum am aflat din multe părți, ar fi el în serios un om deosebit, plin de adevăr, sinceritate, bunătate și bună-credință, - porprietăți pe care înțlegem încă mereu să le apreciem și să le respectăm mai presus de toate la orice om. Pe scurt, dacă l-a fi și întîlnit sau găsit pe undeva, atunci n-ar fi aflat templierii despre aceasta de la noi sigur nici o silabă infimă; pentru că la așa numita tăcere din gură ne pricepem. Nici pentru templu n-am fi căutat niciodată să-l cîștigăm; pentru că templul și nelegiuirile lui le cunoaștem ca nu ușor altcineva. Dacă am fi, însă, în inimile noastre de asemenea din adunătura templului propriu zis, atunci n-am vorbi aici așa de deschis cu tine, în ciuda vinului puțin savurat.
        Noi, însă, avem o intenție secretă, făcînd abstracție de toate ce vor avea de așteptat de aceea rudele noastre lumești din cauza noastră, să scăpăm acum de templu; pentru că în același nu mai este absolut de loc de răzbit. Noi am și venit de aceea mai ales pe timp de noapte peste apă în această regiune, pentru a ajunge de aici cumva la Tir sau Sidon și să ne prezentăm acolo la Cireniu și lui, care se spune că este unul dintre cei mai înțelepți oameni, să-i înfățișăm starea noastră jalnică. Este, însă, părerea a celei mai mari părți dintre noi, ca să ajungem mai înainte totuși la Ierusalim pe o cale cît se poate cea mai scurtă și liberă de neplăcere și să vedem acolo cum să primim niște bani de la rudele noastre, din pricina unei călătorii de afaceri dată ca fiind evlavioasă, în interesul templului bineînțeles, cu care bani am putea inteprinde atunci ușor o călătorie la Tir și Sidon, sau la sfîrșit chiar la Roma însăși, spre obținerea scopului nostru. În același timp, însă, trebuie să ne procurăm pentru acest scop și acte de călătorie în ordine, fără care ajungi în acest timp cu greu nedificil mai departe. Asemenea acte costă însă bani.
        Ar fi de aceea pe de-o parte într-adevăr bine și necesar, să ne procurăm de acasă bani îndeajunși; dar eu și o parte gîndim în acest sens iarăși altfel și spunem: Dacă scăpăm de templu, atunci vor primi de aceea de îndurat bătrînii noștri, asta înseamnă părinții și frații noștri, oricum toată neplăcerea posibilă, poate chiar apa blestemată. Ar fi de aceea prea strigător la cer de nedrept, dacă am vrea mai înainte să le furăm încă oarecum banii lor, prin care lucru ar fi ei atunci, la sfîrșit, de-abia în stare să se debareseze în cazul cel mai extrem de la faptul de a bea apa anumită, ceea ce se întîmplă des în templu, că celor împovărați (încărcați) le este pusă liberă alegerea între - firește - mulți bani și a apei blestemate și este acum și aproape continuu schimbată una cu alta cu bani ca ispășire.
        Deci, aici este greu de decis, ce să faci în acest caz. Eu pe partea mea sunt o dată pentru a nu merge acasă și aceasta din motivele deja cunoscute și din încă un motiv, pe care îl consider un motiv principal. Pentru că, dacă ne luăm atunci din Ierusalim mai înainte încă niște bani sub un pretext inventat templier evlavios și dacă povestea se află atunci, deci, totuși, cu siguranță, atunci ne și lovește pe noi toți de necurmat blestemul templului în măsura cea mai măreață și cu acesta blestemul bătrînilor noștri și norocul nostru în lume este ca și făcut, că Dumnezeu să aibă milă! Dacă mergem, însă, acum, în secret, atunci vor gîndi templul și bătrînii noștri, că am fi murit cumva pe undeva din nenoroc. Sub asemenea considerente ne vor deplînge atunci templul și bătrînii noștri și amîndoi se vor ruga atunci pentru noi și ne vor binecuvînta pentru întreaga, lunga veșnicie. - Ce părere ai tu, care pari să fii un prieten al dreptății și al adevărului, ce este cel mai bine și ce este aici pe deplin drept?“

238. Sfatul și trimiterea Domnului la dragostea practică către aproapele.

        Spune Iuliu: „Mie îmi place într-adevăr hotărîrea voastră; dar mijloacele spre aducerea acesteia adecvat la capăt la îndeplinire nu pot să-mi placă, pentru că nu le stă la bază nici un adevăr. Firește că aici este cazul, că nu puteți ajunge, de fapt, absolut de loc la ținta voastră propusă cu urmărirea adevărului deplin în mijloc tot așa ca în scopul de obținut. O cale de mijloc nu se lasă însă aici nici așa de ușor de găsită. Lăsați-mă să mă gîndesc aici puțin, poate că găsesc așa o cale, pe care apăreți, la sfîrșit, ca îndreptățiți în fața lui Dumnezeu și în fața lumii!
        Jurămîntul vostru depus la templu este în acest caz firește după părerea mea cel mai puternic obstacol. Cum este de ocolit acesta? Dacă nu l-aș respecta pe acesta din pricina Dumnezeului vostru, totuși pe deplin adevărat, atunci m-ar costa numai în cuvînt și voi ați fi în fața lui Dumnezeu și în fața a toată lumea liberi fără vină de la jugul templului vostru. Dar făgăduința voastră făcută fastuos templului mă oprește aici cu totul extrem de la acest lucru și trebuie să mă sfătuiesc asupra acestui fapt cu înțelepții cei mulți, care se odihnesc la masa mea; și noi vrem să vedem atunci, cum vom fi în stare să ieșim din aceste adevărate Scila și Caribdis* (În mitologia greacă: balaur al mării respectiv vîrtej periculos al mării).“
        Spune tînărul fariseu: „Fă aceasta și tu vei face într-adevăr o faptă bună în privința noastră! Spune-mi, însă, totuși, încă foarte îndurător mai întîi, cine sunt așa cu totul de fapt oaspeții de la masa ta, ca să le putem aduce respectul cuvenit! Bătrînul domn trebuie să fie ori un roman chiar foarte distins, sau cel puțin un grec foarte bogat!?“
        Spune Iuliu: „Să lăsăm asta astăzi; fiindcă pentru asemenea lămuriri se va lăsa găsit încă mîine un timp mai mult decît îndeajuns! Acum vreau, spre binele vostru, să mă ocup mai degrabă cu faptul principal.“ Cu aceasta a și fost bărbatul tînăr, deci, mulțumit și Iuliu Mi s-a adresat apoi Mie cu totul deschis în limba romană, de care eram desigur de asemenea cunoscător și a spus: „Doamne, ce va fi aici, într-adevăr, drept? Violență din partea mea ar desfința toate jurămintele și toate legile templului; dar atunci aș apărea eu ca un distrugător al făgăduinței împunătoare și vina încălcării făgăduinței ar cădea atunci asupra mea. Eu nu numai că nu consider firește - vorbit între noi - nimic toate făgăduințele, care sunt impuse pentru respectarea îndatoririlor rele și, din păcate, sunt numai prea des lepădate, ci le și disprețuiesc adînc, pentru că Dumnezeu este chemat la acestea ca martor și ajutor spre folosul falsității și răutății. Dar templul din Ierusalim este așa o treabă problematică!
        Pe de-o parte, este el, totuși, ca din străvechi timpuri, pentru toți evreii o casă sfînțită de rugăciune, de jertfire și de curățire și este sfințită într-un mod evlavios credincios în această privință de mai multe o mie de ori o mie pînă la această oră; pe de cealaltă parte, însă, sunt comise acum în aceasta numai într-un mod arhicunoscut toate grozăviile grozăviilor într-un mod cu totul fără conștiință, precum altfel pe pămîntul drag nu ușor încă altundeva. Numai începînd de aici, aș dori într-adevăr să rup și să distrug orice făgăduință imediat din temelie.
        Spune-mi Tu de aceea, ce este aici pe deplin drept în fața lui Dumnezeu și a oamenilor?! Pentru că cu adevărat, dacă acolo stau toate lucrurile astfel, cum mi-au făcut acești oameni cunoscut acum aceasta într-un mod cu totul naiv, atunci îmi pare foarte rău de acești tiner și eu aș dori să-i ajut.“
        Spun Eu: „S-a lămurit doară totuși mai înainte, cum să exerciți adevărata dragoste către aproapele. Dacă cer ei aceasta și și inima ta vrea asta, atunci ai doară deja întregul sfat laolaltă. Pe lîngă aceasta, n-ai depus tu însuți totuși niciodată un jurămînt pentru faptul că trebuie să cinstești făgăduințele rele ale templului. Iar dacă nu ești legat cumva față de templu prin nici un jurămînt, ce te-ar împiedica prin urmare să faci, ce ți pare că e bine și folositor?
        Ai exercitat, totuși, deja adeseori forța împotriva societăților omenești, care erau de asemenea legate prin jurămînt de obiceiurile și datinile lor vechi și un asemenea lucru a fost chiar cu totul bine din partea ta; pentru că se ascundeau numai prea des mari grozăvii secrete în asemenea obiceiuri și datini. Același lucru poți face și aici cu totul potrivit cu simțul tău al dreptății.
        Forța din partea romană anulează orice obligație de jurămînt, valabilă și în fața lui Dumnezeu, pe veci, asta înseamnă, dacă acela, care s-a aflat sub jurămînt, admite el însuși pe deplin liber, că în primul rînd jurămîntul său a fost unul obligat împotriva voinței lui și că, în al doilea rînd, jurămîntul avea un scop rău general valabil și care este bine de recunoscut și că jurămîntul este mai mult sancționat prin legi lumești decît oarecare dumnezeiești, în felul cum este el.
        Să eliberezi un om prins astfel înfățișat printr-un jurămînt rău dintr-o asemenea captivitate rea a lui satana, este chiar atunci o faptă mare-bună a dragostei adevărate către aproapele, dacă un om, în slăbiciunea recunoașterii sale, ar mai fi încă ținut prizonier în inima lui de credință de către jurămîntul său depus, - cu atît mai puțin aici, unde înțelegerea deplină a jurămîntului foarte rău din întreaga lume este foarte clar adoptată de acei anumiți bărbați tineri. Infăptuiește tu în consecință aici numai cu totul după cum crezi de cuviință și prietenul Meu Cireniu cu siguranță că nu-ți va refuza la aceasta ajutorul său superior!“
        Spune de îndată Cireniu: „Nu numai că nu refuz, ci, ca Iuliu al meu să mai poată încă respira oarecum pe viitor, voi exercita asupra acestor treizeci de oameni puterea legală și templul să ceară atunci de la mine socoteală!“
        De un asemenea cuvînt al Meu și al lui Cireniu a fost Iuliu bucuros peste toate măsurile și toți jubilau asupra unei asemenea măsuri bune.

239. Iuliu le face cunoscut fariseilor cel mai bun sfat al lui.  

        Apoi, s-a adresat Iuliu din nou fariseului său tînăr și spuse: „Deci, prietene, am găsit deja un mijloc potrivit, prin care voi împreună cu bătrînii voștri trebuie să apăreți ca pe deplin justificați în fața templului și a toate impunerile sale și bătrînii voștri pot să depună chiar o plîngere dreaptă împotriva templului la oficiul roman de administrație, după care templul va fi sigur pedepsit la despăgubirea către bătrînii voștri pentru pierderea voastră, pentru că, în consecința impunerii de către templu a nerespectării legilor romane în privința actelor de călătorie în ordine, despre care templul nu vrea să ia cu totul îndărătnic nici o notă încă pînă la ora asta, ați fost voi arestați de către noi romanii și ați fost băgați de îndată sub militărie în legiunea străină! Voi sunteți, prin urmare, acum deja puși în prizonierat spre binele vostru. Vă este aceasta plăcut?“
        Spun toți: „O domnule, cine ai și fi tu, acest sfat dumnezeiesc ți l-a putut da numai un Dumnezeu! Cu adevărat, astfel obținem scopul bun pentru noi și nu mai puțin pentru bătrînii noștri. O fericire, cît de dulce ești tu la gust și cu cît mai înțeleaptă este acum marea Romă decît Ierusalimul nostru foarte murdar! Birtașule bătrîn și tată al acestei case, du-te și adu-ne încă un vin pentru această noutate pentru noi peste măsură de fericită; pentru că acum trebuie totul să trăiască ce se găsește aici! Noi am fost chiar dintr-o dată ridicați din acest iad în toate cerurile. Evreii orbi încă mai așteaptă un Mesia făgăduit, care să-i elibereze de jugul roman. Și iată, noi, însă, L-am găsit tocmai acum la și în voi, voi dragi romani, pe Mesia cel veritabil și singur adevărat al tuturor oamenilor! Adevărul curat este adevăratul Mesia al tuturor oamenilor. Acesta este, însă, acum în mijlocul vostru și astfel sunteți voi, cu adevărul cel mai deplin și curat între voi și în voi, singurul Mesia adevărat al tuturor evreilor care gîndesc curat și cinstit, precum și al tuturor oamenilor, ale căror inimi sunt ținute prizoniere de tot felul de învățături vechi, de nimic și stricate din temelie și legi încă foarte rele, reieșind din acestea. Bătrînule birtaș, du-te, du-te și lasă-ne pus pe masă încă un vin pentru binele mîntuitorilor și mesianicilor noștri!“
        Marcu rînduiește de îndată să se aducă încă mai multă pîine și mai multe burdufuri pline de vin pe masa străinilor; și cuvîntătorul tînăr îl întreabă încă o dată pe Iuliu, cine ar fi toți care se află, deci, totuși, în companie și cine este de fapt el însuși.
        Spune Iuliu: „Eu ți-am spus aceasta chiar mai înainte, căruia Iuliu din Ghenizaret de tine atît de mult discreditat i-a pricinuit o oarecare nedreptate, firește împotriva voinței sale, aceluia să-i și îndrepte iarăși aceasta la timpul potrivit își va da sigur toată străduința posibilă. Și acel Iuliu de voi atît de temut sunt eu însumi și acolo, viza vi de mine, șede onorabilul guvernator superior al întregii Asii și a Egiptului - Cireniu la care vroiați să mergeți la Sidon. Și acum, spune-mi, cum ești mulțumit cu noi romanii duri, nemilostivi!“
        Atunci cînd tînărul fariseu aude un asemenea lucru, se sperie la început foarte tare împreună cu toți tovarășii săi; dar el se stăpînește acuși iarăși și spune: „Inaltule stăpîn, ești supărat pe noi din pricina cuvîntării mele anterioare, care nu putea să-ți fi apărut, totuși, evident foarte lingușitoare? Dar eu pot doară aici imposibil să fiu vinovat, cum și tu n-ai putut evident nimic pentru faptul că ai rînduit să fim transferați la Capernaum cu ochi și urechi smolite de lut. Dacă ne-ai fi cunoscut atunci ca acum, atunci nu ne-ai fi pricinuit un asemenea lucru. Tu ne-ai considerat însă farisei normali de cea mai rea adunătură și aceasta scuză acum cu desăvîrșire acționarea dură de atuncia față de noi. Iartă-ne însă numai acum pe noi și mai ales pe mine; pentru că tu știi deja, ce, cum și de ce!“
        Spune Iuliu: „Cu oameni deschiși vorbesc cu drag și niciodată nu mă va jigni vorbirea liberă din partea oamenilor, care spun din sine liber adevărul fără toată teama și frica și fără vreo oarecare intenție ascunsă; dar vai și de aceia, care gîndesc și simt altfel și vorbesc cu totul altfel! Nimic nu-i mai urîtă în fața mea decît minciuna și eu condamn chiar o minciună din nevoie; pentru că este în fața lui Dumnezeu și în fața tuturor oamenilor sinceri mai bine să mori - decît să te salvezi printr-un neadevăr! Dar, cum am spus, la voi îmi place limba voastră deschisă. și, deoarece îmi sunt împrejurările voastre așa destul de cunoscute din Ierusalim și Betleem, știu atunci de asemenea, că mi-ați înfățișat aici chestiunea voastră așa destul de fără reproșuri. Se află, ce-i drept, mai încă ceva ascuns în planul de fond la voi; aceasta este totuși o nimica toată și voi o veți și obține, dacă ne veți arăta nouă romanilor o ușă adevărată și mereu deschisă și devotament frățesc!“
        Spune tînărul cuvîntător: „Inaltule stăpîn, fii și tu cu totul deschis și spune-ne direct, ce este aceasta ce am mai avea încă într-un gînd ascuns, ce aparține de această chestiune a noastră! Pentru că firește, există într-adevăr încă așa unele lucruri în noi, ce nu le-am putut destăinui aici, deoarece, în primul rînd, timpul a fost prea scurt și, în al doilea rînd, nu poți să  vorbești cu totul direct, deci, totuși, despre așa unele lucruri într-o societate așa foarte respectabilă, mai ales dacă un domn foarte înalt ca guvernatorul superior a întregii Asii romane este prezent, a cărui înălțime și majestate nu îndrăznim nici măcar cu totul deschis să o privim, de cînd știm că el este acela. Pe lîngă aceasta, se află și o fetiță la masa voastră și un tinerel și aici este, deci, totuși, deviza: țineți puțin limba în frîu! Cînd vom fi însă singuri laolaltă, atunci nu vom mai ține desigur nimic în secret în fața ta, înaltule domn! Dar, deoarece tu ești deja o dată așa milostiv și îndurător cu noi săraci păcătoși, atunci spune-ne în taină, ce îți mai apare încă la noi ca senzație neplăcută și dacă și acela este cumva un oarecare roman înalt, cu care ai vorbit pentru pricina noastră mai înainte în romană!“
        Spune Iuliu: „Deci, ceea ce mi-ați reținut a spune din pricina decorului (din pricina buneicuviințe), nu mai este, oricum, de nici o importanță, nici pentru mine, nici pentru voi. Dar ar putea fi, într-adevăr, pentru voi de cea mai înaltă însemnătate cunoștința cu acel bărabat vouă surprinzător! Dar și pentru aceasta nu mai este astăzi absolut nici un timp; de aceea, mîine ceea ce urmează!“ - Cu aceasta s-au mulțumit salvații cu totul foarte respectuos și au luat iarăși pîine și vin și au lăsat să trăiască totul în toată buna voie a inimilor lor acum vesele.

240. Jarah dă mărturie despre Domnul.

        La sfîrșit a mai adus încă unul, care mai avusese ceva vin în burduf, un toast de sănătate cu băutura Nazarineanului înțelept cu următoarele cuvinte: „Dar și acela, pe care l-am căutat, dar n-am putut să-l găsim, din păcate, niciunde, să trăiască din partea noastră pe veci, dacă mai trăiește el încă undeva și este în siguranță bună. Noi nu vom fi veșnic nicodată dușmani ai vieții sale, care este o mîntuire oamenilor. - Oh, daca s-ar fi lăsat el numai găsit de noi, noi i-am fi explicat starea templul, dacă i-ar mai fi încă important acesta, într-o formă, că nu ar aspira desigur niciodată la el, asemenea nouă! Deoarece nu l-am putut însă găsi, așa să-i fie lui, doctorului bun al trupului și al sufletului din Nazaret, adusă această băutură de binecuvîntare!“
        La această ocazie i-au venit lui Iuliu lacrimi în ochi, așa cum cu totul emoționatului Cireniu. Și Jarahei i-au venit lacrimi în ochii ei și celor mai mulți dintre ucenicii Mei. Și Jarah îmi spuse foarte în taină: „O, Doamne, dacă aș avea voie să vorbesc acum, cîte lucruri aș putea și aș dori să le povestesc, totuși, despre Tine acestor treizeci de salvați!“
        Spun Eu: „Da, dacă nu Mă vădești, atunci poți într-adevăr să spui ceva de la tine; pentru că acești salvați te vor asculta cu atenția cea mai curioasă!“
 Spune Jarah plină de bucurie: „Oh, dacă așa, atunci voi ruga imediat societatea să-mi acorde atenție!“
        Spun Eu: „Așadar, atunci fă aceasta, dar trebuie să te ții tare, ca să nu-Mi începi să plîngi!“
        Spune Jarah: „O, Doamne, asta voi tinde, într-adevăr, să omit pe cît este posibil!“ - După o asemenea asigurare, s-a ridicat Jarah și spuse cu o voce foarte limpede și bine receptibilă: „Ascultați, dragii mei prieteni, care ați adus tocmai acum o urare de băutură de binecuvîntare pentru acel Mîntuitor din Nazaret de voi căutat dar, totuși, negăsit! Acest toast l-am împărtășit cu voi în inima mea din cea mai adîncă adîncime a vieții mele; pentru că am avut neestimabilul noroc să fi făcut cunoștință cu El și anume chiar în Ghenizaret. Eu sunt de aceea și în starea cea mai însuflețitoare să vă dau despre El o schiță, ce-i drept, scurtă, dar foarte exact adevărată, în ceea ce privește aici caracterul Său și aptitudinele Sale nemaiauzite, dacă doriți să auziți, de altfel, un asemenea lucru!“
        Spun toți tare: „Da, da, copil foarte minunat din Ghenizaret! Cuprinde-te însă mai degrabă puțin mai lung decît lesne puțin prea scurt, asta înseamnă, numai dacă nu-ți obosește aceasta cumva prea tare pieptul tău gingaș!?“
        Spune Jarah: „Oh, faceți-vă de altceva griji! Pieptul meu este tare și poate să suporte deja ceva. Vedeți și ascultați deci! Așa ca voi, am auzit și eu deja așa unele lucruri despre Mîntuitorul miraculos nou apărut din Nazaret. Regiunea noastră, însă, a fost mereu una dintre cele mai nesănătoase din întreaga Galilee; pentru că fiecare străin, care venea acolo și stătea acolo numai cîteva zile, se făcea cu siguranță așa de bolnav, că nu mai putea absolut de loc să călătorească mai departe. Au fost însă unii, care erau nevoiți să rămînă acolo adesea peste o durată de un an; celor băștinaș le făcea mai puțină neplăcere. Așa cu totul sănătoși tun existau, într-adevăr, numai foarte puțini; dar, totuși, erau, de asemenea, printre băștinași puțini, despre care s-ar fi putut spune, că ar fi bolnavi. Toți călătorii au ocolit de aceea foarte grijuliu această localitate și pe care nu-l împingea acolo treburi indispensabil de urgente, acela nu venea cu siguranță la Ghenizaret.
        Atunci cînd am primit mai întîi de știre despre acel anumit Mîntuitor din Nazaret, am început atunci să mă rog la Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov foarte intens, că să dorească El să rînduiască ca să vină Mîntuitorul și la foarte nesănătosul Ghenizaret. Și iată, eu am fost acuși ascultată, pentru că Mîntuitorul din Nazaret a venit acuși după aceea la noi la Ghenizaret. Și s-a văzut un Mîntuitor fără leacuri și se întrebau în secret: ‘Cum va vindeca, deci, acesta bolnavii cei mulți?’ Dar El ne-a convins numai prea acuși, că nu trebuie să spună nimic decît numai: ‘Eu voiesc, fii sau fiți sănătoși!’ și iată, într-o clipă s-au insănătoșit toți cu repeziciunea de fulger, de care boli diferite vindecabile sau într-un mod cunoscut nevindecabile erau ei și atinși, într-un asemenea fel, ca nu mai era însă nici o urmă de descoperit de faptul că ar fi fost vreodată bolnavi! șchiopi, orbi, surzi, ciungi, demonizați, artritici, leproși și încă mulți alții atinși de sute de feluri de alte boli, aceasta i-a fost Mîntuitorului tot una; Cuvîntul și voința Lui i-a vindecat pe toți. Iuliu, un roman, a fost martor pe lîngă sute la acest lucru.
        El n-a vindecat însă numai trupurile oamenilor, ci și sufletele și înțelegerea acestora, a măturat superstiția oarbă din inimile oamenilor neînțelepți și pierduți și i-a învățat pe cei neștiutori într-o formă atît de clară și ușor de înțeles, că toți se mirau de aceasta adesea mai mult, decît de vindecările Lui prin cuvînt.
         În sfîrșit, însă, S-a arătat El și ca un Domn și Invățător foarte desăvîrșit al naturii; pentru că pe El îl ascultă apa, aerul, focul și pămîntul și eu aș dori să susțin chiar și acest lucru ca foarte precis, că soarele, luna și toate stelele nu doresc să se arate neascultătoare față de cuvîntul Său; pentru că îngerii cerurilor se supun voinței Lui.
        Pe mine mă îndrăgea foarte mult, precum și eu pe El mai presus de toate, cu toate că în exterior nu este El tocmai un bărbat frumos; pentru că El este mai mult mic de statură și mîinile Sale sunt dure și cu batături de la muncă, dar capul Lui este plin de demnitate și ochiul Lui într-adevăr cel mai frumos, care mi-a venit vreodată la vedere. Și în jurul gurii are El un contur foarte prietenos, dar, pe lîngă aceasta și plin de demnitate de serios. Vocea gurii Sale, însă, se poate numi una într-adevăr bărbătească încîntătoare; pentru că ea suna cel puțin pentru urechea mea mai plăcută decît cîntarea cea mai frumoasă și cea mai curată.
        Aici aveți voi acum o schiță pe deplin fidelă adevărului, așa cît se poate de scurtă a Mîntuitorului foarte faimos din Nazaret, pentru care, cum am spus deja, pot mărturisi o sută dintre martorii cei mai verificați. - Cum vă place acum Mîntuitorul, pe care L-ați căutat, dar nu L-ați găsit?“
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Unique
Gazda
Gazda

Unique is offline

Joined: 13 Feb 2005
Member: #2
Posts: 359
Country Flag: Romania
Style: subSilver (75)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Capitolele 241-244 - Sfirsitul volumului 2
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.4.2007, 02:08 View PostDownload Post

241. Demascarea intențiilor templului.

        Spun fariseii, făcînd ochi mari la descrierea Jarahei: „Noutăți nu ne-ai povestit, ce-i drept, nimic deosebit; pentru că asemenea și încă mai multe ne-au venit despre el deja de știre, cînd am fost încă în Ierusalim; și pentru că zvonuri tot așa de ieșite din comun despre el, s-ar putea spune, sunt obișnuite prin întreg Israelul ca aproape pîinea zilnică, așa au fost deja mai mulți trimiși de către templu, de a găsi cumva acest om și de a-l aduce la templu, unde i-ar fi fost atunci făcute din partea templului mai întîi sigur cereri, să-și dedice cunoașterile și capacitățile sale minunate numai avantajelor templului. Și dacă ar respinge asemenea cereri, ce s-ar lăsa așteptat de la el cu cea mai deplină certitudine, deoarece ar fi el în același timp un bărbat foarte bun, plin de dragoste și foarte înțelept, deci, atunci ar trebui să iasă el în orice caz ca pierzător și ar fi scăpat cu greu vreodată de o temniță foarte adîncă și întărită; ar trebui să fie el, deci, numai în serios atotputernic. Pentru că templul a devenit acum așa de rău, că acum, în loc de oameni, ar putea merge cu totul bine, într-adevăr, satan în toată răutatea încă zece ani plini la școală, pentru a pătrunde pe deplin în toate mîrșăviile templului și să le exerseze practic.
        De aceea spunem noi, că mîntuitorul din Nazaret nu s-ar amesteca într-adevăr niciodată cu mîrșăviile multe ale templului; în caz contrar, ar deveni el însă în orice caz o victimă a templului.
        Au fost convertiți deja foarte mulți farisei, cei drept, prin puterea cuvintelor și a faptelor sale; dar ce le-au folosit toate acestea? Ei au avut la sfîrșit strîmtorarea lor adevărat draconică cu colegiul templului și, pentru a putea trăi și dăinui în colegiu iarăși cu o cîtva tihnă, au mai trebuit încă la aceasta să înceapă să mintă, că turna numai minciună. Pentru că vechiul colegiu al templului este și rămîne deja o dată curat al diavolului și nu se lasă început nimic cu același.
        Dacă preotul superior spune o dată: ‘Astăzi nu va străluci soarele pe pămînt întreaga zi!’, atunci nu are voie nici un templier inferior să-și permită numai pe departe o afirmație în aceeași zi luminoasă de soare, cam numai așa încet, la care ai da de înțeles, că soarele ar străluci totuși. Sfîrșitul ar fi în acest caz pentru un an întreg! Pe scurt, acolo nu are voie să creadă nimeni altfel decît: Soarele nu strălucește în acea zi absolut de loc, - și dacă ar trebui să scape de razele adesea prea calde ale soarelui în umbra cea mai densă! Dacă spune preotul superior: ‘Astăzi nu va curge în decursul a șapte ore nimic altceva decît sînge în pîrîul Chedron!’ - vai de acela, care la o asemenea afirmație n-ar vedea, cumva, totuși, nici un sînge curgînd! Dacă vine un bolnav la preotul superior și acesta spune: ‘Fiul meu, tu ești vindecat, mergi acum, jerfește-ți darul și întoarce-te atunci liniștit acasă!’; așadar, cel vindecat este însă apoi tot atît de bolnav și nenorocit, precum fusese mai înainte. Dacă spune el însă: ‘Prietene, eu mai sunt încă tot atît de bolnav ca înainte și nu pot de aceea să dau vreo jertfă!’, o, Dumnezeule, o, Dumnezeule, în acest caz i-ar merge atunci rău! Pe scurt, cuvîntul preotului superior trebuie să ajute și pentru ajutor trebuie plătit, chiar dacă nici nu este niciunde de descoperit o urmă de un ajutor adevărat. Și vai de acela, care ar dori să suspecteze cumva un asemenea ajutor nul numai în cel mai neînsemnat mod; deci, în pielea aceluia n-ar fi, într-adevăr, bine să te afli!
        Că la asemenea vindecări, în schimbul a unor jertfe extrem de grase, ar fi mîntuitorul tău foarte utilizabil pentru colegiul templului, vei înțelege tu, copil drag, acum într-adevăr, precum și faptul, de ce templul face mereu o vînătoare asupra bunului mîntuitor din Nazaret.
        De altfel, îți mulțumim, că ni l-ai descris mai îndeaproape. Poate că și nouă ni se va împărtăși cumva o dată norocul de a ne întîlni o dată pe undeva cu el. Atotputernicului Iehova toată lauda, că ne-a eliberat din ghearele templului! Dacă venim însă cumva o dată ca războinici la Ierusalim, atunci bucură-te, tu colegiu sfînt al templului! Noi vom înțelege deja așa frumos să-ți scoatem din cap sfințenia ta!
        Dacă tu, fetiță foarte dragă și minunată, mai știi să povestești încă ceva deosebit despre mîntuitorul tău foarte ciudat, atunci povestește! Noi vrem să te ascultăm cu cea mai mare atenție din lume pînă la răsăritul soarelui; pentru că bărbatul ne interesează într-un mod foarte extrem.“

242. Minunea pietrei a arhanghelului Rafael.
                                                       
        Spune Jarah: „Da, dragii mei prieteni, despre Vindecătorul din Nazaret aș putea eu să vă povestesc o mie de ani fără întrerupere cele mai rare lucruri, dacă ar fi posibil din privința timpului, să vă povestesc toate, ce am văzut și ce am trăit; dar El mi-a interzis aceasta din motive cît se poate de înțelepte și din această pricină eu nu am voie să povestesc tot ce știu, ci doar cîteva lucruri pentru care eu am primit permisiunea directă de la El.
        Dar mai înainte v-am spus eu printre altele, că pe El, Mîntuitorul din Nazaret, îl ascultă soarele, luna și toate stelele, așa cum îl ascultă acum și îngerii cerurilor. Și eu am observat, că la aceasta unii dintre voi au dat din cap zîmbind și au vrut să spună într-un anume fel: ‘Drag copil, cu acest lucru tu mergi mult prea departe în imaginația ta copilărească; căci îngerii curați ai cerurilor îl ascultă doar pe Dumnezeu și pe nimeni altcineva în tot spațiul nemărginit!’ Dar eu vă spun, că aici așa stau lucrurile cum eu vi le-am spus mai înainte.
        Eu v-aș fi arătat mai devreme dovada de necontestat, dacă voi nu ați fi zîmbit și nu ați fi dat din cap plini de dubii; dar acum vreau eu să vă alung dubiile și voi nu mă mai veți privi ca o îndrăgostită prostănacă, care, de abicei, la obiectul iubit al inimii ei, cum este obiceiul pe pămînt, face dintr-un țînțar un adevărat armăsar. Oh, acest lucru poate fi adevărat la majoritatea fetelor lumești; dar la mine nu poate fi nici vorbă de aceasta, - iar eu vă voi arăta de îndată dovada vie și solidă.
        Acolo, uitați-vă la acel tînăr, care se află al doilea de pe partea mea dreaptă și care vorbește acum cu fiul înaltului Cireniu care se află pe partea mea dreaptă chiar lîngă mine, - cine credeți voi că este acest tînăr?“
        Spune unul din cei care au fost întrebați: „Deci, el este un om din carne și oase - la fel ca și noi!“
        Spune Jarah zîmbind la rîndul ei și clătinînd din cap: „Departe, mult prea departe de adevăr, dargii mei prieteni! Vedeți, acesta este un pur arhanghel al lui Dumnezeu, pe care mi l-a dăruit acel Vindecător din Nazaret și pe care eu mi l-am ales din șirul nesfîrșit al îngerilor puri, spre  a mă ghida, învăța și a mă acompania! Dar, dacă voi acest lucru nu puteți să-l credeți pe cuvînt, atunci veniți aici și convingeți-vă cu propriile voastre simțuri; căci el vă va sluji pentru cîteva clipe!“
        Spune cel care a vorbit: „Da, de acest lucru trebuie ca eu să mă conving de îndată cu propriile mele mîini; căci, altfel, mi se vor părea cele spuse de micuța fată înțeleaptă, lucruri mult prea exagerate!“
        După aceste cuvinte rostite, se ridică fariseul cel tînăr și merge pînă la Jarah și vorbește: „Deci, cum mă vei convinge tu pe mine despre adevărul spuselor tale?“
        Spune Jarah: „Du-te la acel tînăr, pe nume Rafael, acela te va convinge în cel mai bun fel!“
        Fariseul cel tînăr s-a apropiat imediat de Rafael și Rafael se ridică de îndată, se uită cu tărie la fariseul cel tînăr în ochi și vorbește: „De ce nu crezi tu ceea ce ți-a spus ucenica mea despre mine? Aici, ia mîna mea și spune-mi ce simți tu la atingerea ei!“
        Fariseul îi prinde mîna și spune nu după mult timp cît se poate de mirat: „Hm, îi cît se poate de ciudat, eu nu simt de fapt nimic, în afară de mîna mea strîns închisă, în care nu ar avea loc nici măcar o muscă, dar o mînă! Pe scurt, eu pot se te cuprind și din aceast lucru eu deduc, că tu nu ești alcătuit ca și noi din carne și oase.“
        Vorbește Rafael: „Ridică o piatră, care se află la picioarele tale și dă-mi-o mie!“
        Băiatul ridică piatra, care cîntărea mai bine de treizeci de livre și spune la aceasta: „Ființă spirituală, dacă mîna mea trece prin mîna ta întru totul, atunci ar putea ca și această piatră grea să pice prin mîinile tale, ca și prin aerul invizibil; căci această piatră cîntărește cel puțin treizeci de livre și dacă această piatră pică pînă la urmă prin mîinile tale pe picioarele mele, atunci mi le rănește!“
        Spune Rafael: „Dacă se întîmplă acest lucru, atunci eu ți le voi vindeca într-o clipă. Și de aceea dă-mi acea piatră fără vreo grijă în mîinile mele!“
        La aceste vorbe îi dă fariseul cel tînăr piatra în mîinile lui Rafael.
        Cînd Rafael prinde acea piatră cu ușurință în mîinile sale și o ține, spre mirarea fariseului cel tînăr, fără vreun efort și o aruncă dintr-o mînă în cealaltă, de parcă ar fi doar o prună mică, spune fariseul cel tînăr: „Ascultă, tu drag spirit, sau ce ești, să se încurce cineva într-o bătălie cu tine, nu este un lucru bun; căci ori ce ar face persoana aceea, ea ar pierde cu siguranță! - Dar de unde ai tu această putere de neimaginat?“
        Spune Rafael: „Iată, acest lucru nu este nimic; în fața ochilor tăi eu voi sfărîma această piatră tare și singurul lucru ce va rămîne, va fi doar cel mai fin praf!“ - Așa strînge Rafael acea piatră și într-o clipă devine aceasta praf, așa că la masa lui Rafael se afla doar o grămadă de praf alb și cît se poate de fin.
        Cînd a văzut tînărul fariseu această manevră, s-a îndoit de mirare și chiar și colegii săi au venit în grabă, pentru a vedea acest miracol mai din apropiere.
        La aceasta a spus îngerul: „Pentru cineva, care posedă această putere, nu este chiar greu, să transforme această piatră în praf, dar mai greu îi este ca acest praf să-l schimbe în forma anterioară și tare. Căci fiecare om poate să zdrobească o astfel de piatră, dacă nu chiar cu  mîinile, așa ca mine, atunci însă cu ajutorul unor unelte. Dar presarea acelui praf îi va fi unui om foarte greu, ca acesta să se preschimbe din nou, - și mai ales în forna sa inițială. Dar pentru ca tu să te convingi, că mie îmi sunt toate posibile, fii atent și uită-te, dacă acest lucru îl vei putea face ca mine!“
        Așa a adunat Rafael praful de piatră la o grămadă pe masă și într-o clipă s-a aflat acea piatră în forma sa precedentă și cu aceeași greutate pe masă, în fața îngerului.
        La această manevră nu mai spun nimic tînărul fariseu și colegii săi și de abia sunt aceștia în stare să formeze un cuvînt corect în gura lor.
        Dar îngerul vorbește așa către el: „Uite, acest lucru încă nu este nimic! Fii atent, această piatră eu o voi zdrobi într-o clipă acum doar prin tăria voinței mele! - După aceste cuvinte vorbește îngerul către piatră: „Dizolvă-te în eterul corespunzător și devin-o la fel ca și cel mai fin eter!“ - La aceste cuvinte poruncite, a dispărut dintr-o dată acea piatră și nici un om nu a văzut pe undeva vreo urmă din acea piatră. - Așa l-a întrebat îngerul pe fariseul cel tînăr: „Deci, cum ți-a plăcut acest lucru, prietene? Ai putea să faci tu tot același lucru?“
        Spune fariseul cel tînăr: „Ascultă, tu spirit angelic sau ce ești tu, acest lucru este extraordinar! Acum cred eu într-adevăr că ești un înger al lui Dumnezeu. Doar că nu pot înțelege, cum poți tu să asculți de un om de pe acest pămînt, cu toate că ai astfel de puteri extraordinare! Căci acest lucru a spus și fata despre acel Mîntuitor din Nazaret și eu trebuie să cred acest lucru, dacă vreau sau dacă nu.
        Există într-adevăr un mijloc pe acest pămînt prin care se poate ajunge să poruncim asupra voastră? Cum a ajuns acel om în această postură? Noi știm din Scriptură unele exemple, unde îngerii au slujit oamenilor, dar doar la porunca atotputernicului Dumnezeu; ; dar așa și cum te afli tu acum printre oamenii muritori, nu se poate găsi în Scriptură un exemplu asemănător! Nu, nu prieteni, acest lucru nu este chiar atît de limpede! Tu cu ușurință poți fi un înger al lui Dumnezeu, dar tot cu atîta ușurință poți fi tu cu totul altceva, unde se spune: ‘Iehova fii cu noi!’ - Este noapte, da, aproape miezuil nopții și atunci se alătură cu hărnicie acei ‘Iehova fii cu noi!’. Tu pari mult prea frumos, blînd, bun și înțelept pentru un ‘Iehova fii cu noi’; dar pe acest amănunt nu se poate baza prea mult lumea!? Dar dacă ai cumva respectul să fii unul dintre acei ‘Iehova fii cu noi’, atunci noi nu dăm chiar așa multe pe cunoașterea acelui Vindecător din Nazaret; deoarece proba cu acea piatră m-a pus pe gînduri ciudate, - Iehova fii cu noi! Nu se spune pe degeaba că satana se poate transforma și într-o înfățișare luminoasă, atunci cînd el dorește aceasta! Și dacă tu ești un astfel de ‘Iehova fii cu noi’, atunci vrem noi ca să zburăm mai degrabă de aici decît să mergem; căci pentru noi și așa nu este totul în ordine aici!“
        La aceste cuvinte ale fariseului cel tînăr vor să fugă toți; dar Cireniu îi oprește și îi trimite din nou la locurile lor. Ei se pun iarăși pe locurile lor, dar stau pe acele bănci așa, de parcă ar fi pline de cuie.

243. Discursul de scuzare al fariseului cel tînăr.
                                             
        Iuliu însă vorbește spre fariseul cel tînăr care, de obicei, era foarte deschis: „Într-adevăr, la început am crezut că ești puțin mai înțelept și mai normal, decît cum pari să fi acum, - și tu crezi că acest înger mult prea pur este după posibilități un drac! Ah, acest lucru întrece toate măsurile! Nu poți tu observa din cuvintele și faptele noastre, ca fiind un om cît de cît înțelept, că noi nu suntem ai diavolului? După învățătura voastră mai vrea diavolul altceva decît răul fără margini? Și noi nu putem suporta și pedepsim tot timpul ceea ce este rău; cum putem noi să fim atunci ai diavolului? S-a arătat vreodată satana bun și milostiv față de cineva? Noi însă suntem în fața tuturor drepți, milostivi și, după posibilități și buni. Cum am putea noi prin urmare să suportăm un diavol printre noi? Oh, voi nevăzătorilor! Nu ați văzut voi pînă acum un om posedat de diavol? Eu am văzut din aceștia mai mulți, dar printre toți aceia, nu am văzut vreunul care să fi fost tratat bine de cel din corpul său! Dar, dacă în prostia voastră dură credeți că noi suntem niște draci, ce credeți prin urmare că sunt cei din templu și chiar și voi, unde templul - cum îi este cunoscut acum lumii mai bune - este alcătuit din minciuni și neadevăruri și este clădit din răutate și chiar voi sunteți slujitorii unui astfel de templu? Chiar voi recunoașteți, că templul ar fi cît se poate de bun pentru a fi o școală pentru satana! Și despre noi, care le dăruim tuturor bine peste bine din inimile noastre, vreți să credeți că noi suntem ai diavolului, pentru că vi-a arătat un duh din ceruri o parte mică din puterea sa de nedescris? Prin urmare, eu vreau să aflu acum de la voi, cum trebuie să arate acei oameni, care nu sunt ai diavolului!“
        Spune fariseul, care în clipa aceea părea mai cumpătat: „Deci, deci, prietenos și înalt Iuliu, nu trebuie să privești această poveste mică ca un păcat personal al nostru! Căci iată, cu ceea ce este hrănit un om, cu acel lucru își primește trupul hrana! Dacă hrana este bună, atunci și hrănirea este bună; dar dacă hrana este rea, atunci și hrănirea este prin urmare rea. Un om neglijent, care, la sfîrșit, mănînca cu porcii, acela nu se va comporta cu mult mai altfel decît acei porci! Și așa se întîmplă cu noi acum și spiritual. Ani întregi a fost hrănit stomacul sufletului nostru cu mîncare de porci și acele resturi care au mai rămas nu ies așa de repede, cum a-m crede, afară din stomacul sufletului!
        Noi avem părerile și cunoașterile noastre mai bune, care, bineînțeles, încă sunt amestecate cu mult gunoi, iar acest lucru trebuie să li se mulțumească romanilor și grecilor pe lîngă care noi ne-am mai învîrtit. Dar cînd ajungem iarăși la Ierusalim, adică mai exact în templu, atunci ajung paisprăzece zile, ca noi să ne prostim prin tot felul de fraze care sună cît se poate de mistice. Ce miracole, dacă la astfel de ocazii extraordinare s-au format deja de îndată nori negri în sufletele noastre peste cunoștința cea nouă și o pun în întuneric, că la această imagine ne putem compara cu un călător în miezul nopții căruia, printr-un fulger, i se dezvăluie drumul printre prăpastie; dar acest lucru prea puțin îl ajută pe acel călător, deoarece după o astfel de iluminare scurtă urmează un întuneric și mai profund!
        De aceea ai tu răbdare cu noi, cu timpul ne vom schimba! Dar cum am spus, deodată nu se poate și eu și noi toți suntem bucuroși, că am început să pricepem, de ce merg așa lucrurile și nu pot merge altfel; căci dintr-o piatră dură nu reiese după cîteva clipe de lucru a artistului o formă în detaliu a omului.
        Noi am auzit și am citit cîte ceva despre îngerii cerului. Cei trei străini, care l-au vizitat pe Avraam au fost îngeri; la Lot au fost îngeri; scara lui Iacob este cunoscută că a fost plină de îngeri; animalul de povară al lui Bileam, așa zisului profet, i-a vestit acestuia prezența unui înger; însoțitorul și ghidul lui Tobie cel tînăr a fost un înger; israeliții au văzut îngerii spînzurători ai lui Dumnezeu cum intrau din casă în casă la egipteni; la cei trei tineri din cuptor s-au văzut îngeri, - și în Scriptură se poate citi de mai multe ori, cum îngerii lui Dumnezeu au pășit pe acest pămînt, mergînd împreună cu oameni. De ce să nu fie posibil și aici?
        Dar aici prezența unui înger este atît de extraordinară, că, bineînțeles, nu se poate pricepe de îndată în adevărul deplin, așa cum noi credem ceea ce s-a întîmplat în străvechi timpuri. Să crezi este ușor, pentru că timpurile care au trecut își imaginează omul că au fost mai bune, decît timpul actual, care dintr-un anumit motiv pare mult prea nedemn pentru apariții dumnezeiești, fără a se gîndi la faptul, că în Sodoma și în Gomorra nu s-au întîmplat lucrurile chiar pe placul lui Dumnezeu, căci, altfel, El nu ar fi distrus acele locuri cu foc din ceruri.
        Pe scurt, tu trebuie să înțelegi, că acest lucru este unul extraordinar, care nu a mai fost trăit de vreo ființă a acestui pămînt, după cunoștințele noastre! Și pentru că noi ne-am pierdut puțin cu firea la această probă ciudată a îngerului, prin care ne-a adus mărturia cerească, se poate înțelege cu ușurință, dacă privim puțin stilul nostru de viață precedent. De aceea, înaltule Iuliu, nu privi această prostie a noastră, ca fiind un păcat în adevăratul sens al cuvîntului!“

244. Învățarea fariseiilor prin Iuliu.
         
        Spune Iuliu: „Deci, eu vi-am spus oricum, că din partea voastră a fost o prostie mare, care vouă vi-a rămas în suflet încă de la prima educare. Ceea ce încă nu a ieșit, va ieși cu vremea cu totul din voi. Deodată bineînțeles că nu merge; căci o prostie cu rădăcini dispare de multe ori cu mult mai greu dintr-un om, decît cum se vindecă o boală veche a corpului. Dar prin mijloacele drepte se pot vindeca ambele la timpul potrivit.
        Noi nu condamnăm prostia nimănui, fie dacă aceasta este înăscută sau nu, pentru că nici un prost nu poate face nimic împotriva educației sale. Dar dacă el are prin urmare ocazia, să trăiască experiențe extraordinare și să vorbească cu oameni, care sunt măreți în înțelepciunea cea dreaptă și care au cunoașterea necesară în toate lucrurile, care apar pe acest pămînt, atunci unul din acesta trebuie să-și părăsească prostia și să accepte ceea ce este bine și adevărat, din ce a văzut și să recunoască adevărul după spusele amabile ale unor bărbați buni. Dacă se împotrivește cu tărie, atunci este demn de bici; și dacă nici acest lucru nu va aduce roade, atunci trebuie scos un astfel de om din compania oamenilor mai buni și trebuie dus într-un loc al nebunilor, pentru că altfel oamenii s-ar supăra prea tare din pricina prostiei sale prea profunde - iar acest lucru nu ar fi bine.
        Dar la voi nu este cazul, pentru că inteligența voastră a fost trezită prin întîlnirea cu noi, romanii și cu grecii și noi suntem acum poporul cel mai bine format și cunoscător de pe acest pămînt, cu toate că noi, după reproșurile voastre, nu credem în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob. Dar dacă noi v-am pune întrebarea, dacă voi credeți cu tărie, așa cum ar fi de așteptat după ceremoniile și cuvintele voastre, atunci faptele voastre întoarse și rele, chiar dacă nu ar spune gura voastră, care tot timpul a fost una mincinoasă, ar rosti cu tărie adevărul și ar spune așa: ‘Noi nu credem nimic, ci ne prefacem în credință în fața poporului prost și ne lăsăm plătiți pentru astfel de minciuni, în care suntem niște adevărați maeștri!’ Dacă compar credința noastră în Dumnezeul vostru cu a voastră, atunci noi credem de o mie de ori mai mult în El!
        Da, noi recunoaștem, că Dumnezeul vostru este singurul și adevăratul Dumnezeu, din care dumnezeii noștri nu sunt nimic altceva decît frînturi din calitățile Sale, care fantezia omenească le-a schimbat în tot felul de personalități; dar voi nu-L recunoașteți nici pe Dumnezeul vostru și nici măcar însușirile Sale, pe care noi le exprimăm prin tot felul de imagini și le adorăm. Iar din această pricină voi mai trebuie să învățați cîte ceva, trebuie să testați și să înțelegeți în sfîrșit, cum și în ce stare se află toate lucrurile pe acest pămînt și ce adevăr se ascunde în spatele acestora.
        Dar dacă voi veți găsi adevărul, atunci recunoașteți-l și rămîneți în acesta și gîndiți-vă și acționțați după el, căci atunci veți fi în fapte copiii lui Dumnezeu, în vreme ce voi spuneți acum, cum spun toți evreii, (adică) că ei sunt copiii lui Dumnezeu și în inimă nici măcar nu cred că există un Dumnezeu!“



SFÂRȘITUL VOLUMULUI 2

( în Total sunt 10 Volume)
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dumnezeu este UNIC !
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 5 of 5  [ 50 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !