Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 12.8.2020, 18:08
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Dincolo de prag - Dicteu Divin prin Jakob Lorber


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Scena 7 - Un papa
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 01:18 View PostDownload Post

Scena 7
Un papă
(11 august 1847)

De această dată vom începe exemplul nostru direct în lumea de dincolo. Avem de-a face acum cu un personaj care a jucat un rol major în lumea fizică, ajungând să creadă că această lume nu există decât de dragul său și că putea face orice dorea. El și-a arogat întreaga putere a lui Dumnezeu, într-o măsură mai mare decât au făcut-o alții, de aceeași teapă ca el.

La fel ca toți oamenii, a fost nevoit să "muște și el țărână" la un moment dat, iar marea lui putere sau rolul de slujitor al lui Dumnezeu nu i-au mai fost de nici un folos.

Îl regăsim în lumea spirituală, având o figură descărnată, pământie, aproape neagră, îndreptându-se lent către miazănoapte și privind pretutindeni în jurul său.

Alături de el se află un omuleț, care seamănă cu o maimuță. Acesta își face de lucru în jurul omului nostru, ca și cum ar avea treburi foarte importante cu el. Haideți să ne mai apropiem cu câțiva pași, ca să auzim monologul ciudat al acestui om, care își ignoră deopotrivă tovarășul și pe noi.

Suntem deja foarte aproape de el. Iată ce spune: "Totul este doar minciună, o amăgire, iar cei amăgiți sunt cei mai fericiți. Vai celui care îi amăgește însă, dacă o face în mod conștient! Dacă nu o face însă în mod conștient, și nu-și dă seama că minte și că înșeală, atunci el poate fi felicitat pe bună dreptate. Căci în acest caz, un măgar îl conduce pe altul, și amândoi se mulțumesc cu nutrețul de proastă calitate pe care-l primesc. Dar eu, eu ce sunt?

Am fost șeful suprem, și toată lumea trebuia să creadă și să facă ceea ce spuneam eu. Cât despre mine, eu făceam numai ceea ce doream, căci eu țineam frâiele puterii în mâinile mele, la fel ca cei care iau fără să ceară, convinși că merită să primească. Eram atoateștiutor; știam foarte bine ca totul nu este decât o minciună și o amăgire, dar asta nu m-a împiedicat să le impun supușilor mei minciunile mele, amenințându-i cu pedepse teribile pe cei care refuzau să se supună, convins fiind că tot ceea ce emiteam eu, în scris sau verbal, trebuia să fie acceptat ca un adevăr suprem.

Atât timp cât m-am aflat pe pământ am crezut că moartea fizică este sfârșitul existenței. Aceasta a fost convingerea mea secretă, dar fermă, și toată înțelepciunea lumii nu mi-ar fi putut-o schimba. Până și această credință s-a dovedit o minciună, căci continui să trăiesc, deși am murit trupește.

Le-am predicat milioanelor de suflete despre iad, purgatoriu și cer, le-am acordat indulgențe și i-am canonizat pe mulți dintre cei decedați; le-am spus oamenilor să țină post, să se roage, să se confeseze și să se împărtășească. Și iată-mă acum singur, neștiind ce să fac!

Dacă ar fi existat o Judecată de Apoi, aș fi fost cu siguranță judecat. Dacă ar fi existat un cer, aș fi avut tot dreptul să intru în el, de-a dreapta Tatălui, căci am fost slujitorul lui Hristos pe pământ, prin voința lui Dumnezeu! Și cu siguranță, ceea ce am făcut a fost rezultatul aceleiași voințe divine, căci potrivit Scripturii nici un fir de păr nu poate fi clintit de pe capul omului și nici o rândunică nu poate zbura de pe acoperișul unei case fără ca această voință supremă să știe și să fie de acord.

Am confesat și am împărtășit potrivit acestor datini străvechi, și aș fi putut să mă iert oricând de păcate pe mine însumi, căci am avut puterea de a anula confesiunile, inclusiv păcatele, pentru oricine și pentru totdeauna, lucru pe care nu l-aș fi făcut niciodată din motive politice. Dacă ar fi existat un iad, aș fi avut toate motivele să mă aflu și acolo, căci în ochii lui Dumnezeu orice ființă umană este un ucigaș înnăscut! Sau cel puțin ar fi trebuit să mă aflu în purgatoriu, despre care se spune că este destinul oricărui suflet decedat, cel puțin timp de trei zile! Dar iată că nu mă aflu nici într-unul, nici în altul, așa că toate poveștile astea despre cer, iad, purgatoriu, Iisus, Maria și Dumnezeu nu sunt altceva decât o amăgire și o minciună!

Omul trăiește numai potrivit forțelor naturii, iar viața lui interioară este datorată exclusiv propriilor sale forțe interioare naturale, care probabil că se combină astfel încât ajung să devină o ființă eternă și indestructibilă. Rezultă că îmi revine misiunea să studiez acum aceste forțe, iar apoi, pe măsură ce mă voi familiariza cu ele, să-mi găsesc propriul cer.

Constat totuși că ceva sau cineva mă trage de toga mea pontificală! Ce ar putea fi, vreun spirit invizibil, sau un simplu vânticel? Într-adevăr, mi se pare ciudat în acest deșert infinit, în care oriunde te-ai îndrepta, nu găsești niciodată pe altcineva. Poți să strigi, să plângi, să înjuri, să blestemi sau să te rogi oricui ai dori, nimic nu se întâmplă, iar tu rămâi la fel de singur ca și înainte! Cred că au trecut câțiva ani de când am murit pe pământ, în acel mod atât de dureros și de dezagreabil, și sunt la fel de singur ca atunci, plimbându-mă prin același desert lipsit de formă! E drept, am ceva libertate de mișcare, dar ceea ce se va petrece cu mine în viitor, dacă voi trăi de-a pururi sau dacă voi fi totuși anihilat, mai devreme sau mai târziu, asta rămâne încă o ghicitoare imposibil de rezolvat.

De aceea, mai bine să continui cu investigarea forțelor naturale care sălășluiesc în mine, căci mai bună lor cunoaștere îmi va dezvălui cu siguranță ceea ce se va întâmpla cu mine!"

Ați auzit cum gândește, el, cel care a fost întâiul slujitor al lui Dumnezeu pe pământ? O, cu siguranță va continua să raționeze multă vreme în același fel, singur singurel, inspirat de tovarășul său invizibil. Căci destinul acestor oameni, care au deținut pe pământ funcții supreme, izolându-se de toți și de toate, este întotdeauna același: acela de a fi singuri, pentru foarte multă vreme.

De altfel, această izolare se dovedește o grație foarte înaltă pentru ei, căci numai astfel se pot întoarce ei pe calea cea dreaptă. Acest proces durează însă foarte mult timp. Ei trebuie să treacă mai întâi prin toate etapele nopții și golului din interiorul lor, prin agitație și durere, adică prin acele caracteristici specifice iadului.

Abia după ce un asemenea zelot își încheie călătoria singuratică, ce poate dura sute, mii sau chiar zeci de mii de ani, i se permite compania unor spirite drepte. Dacă nu le urmează nici de data aceasta, este lăsat din nou singur, dar de această dată va fi confruntat cu toate faptele sale criminale, inclusiv cu cele ale predecesorilor săi, fiind silit să suporte toate durerile pe care el sau predecesorii săi le-au provocat miilor de persecutați ai sorții. Dacă nici acest tratament nu îl va vindeca, va fi lăsat așa cum este; nu va avea drept tovarăși decât foamea și setea, doi slujitori care reușesc - mai devreme sau mai târziu - să aducă pe oricine pe calea cea bună. Acest exemplu v-a permis să aflați multe lucruri importante legate de viață de apoi și despre "apele" în care sunt nevoiți să se scalde acest gen de conducători vremelnici, până când ating din nou țărmul umilinței, al iubirii și al adevărului.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Scena 8 - Un ministru
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 01:32 View PostDownload Post

Scena 8
Un ministru
(12 august 1847)

Întrucât până și marii potentați ai acestei lumi trebuie să moară odată și odată, căci nu au reușit să creeze încă o companie de asigurări împotriva acestei întâmplări dezagreabile care este moartea, cu toată politichia și diplomația lor, ministrul nostru a fost nevoit și el - în cele din urmă - să ia decizia de a schimba cele temporale cu cele eterne. Pentru acest gen de oameni, moartea este cel mai neplăcut eveniment posibil, căci îngerul morții nu este prea delicat cu ei. Dacă acesta își găsește măsura plină, el îi răpește pe oameni fără prea multe finețuri.

Ministrul nostru, om respectat de întreaga lume datorită intelectului său lumesc, a fost ținut la pat în anii din urmă de o febră dublată de gută, care îl chinuia câte două săptămâni în fiecare lună, și care se agrava cu atât mai mult cu cât lua mai multe medicamente. În ultimii ani de viață a devenit extrem de mânios și a început să-i amenințe pe medici că îi va arunca în închisoare dacă nu îi vor restabili de urgență starea de sănătate.

Nu a mai apucat însă să își ducă la bun sfârșit amenințarea, căci în cea de-a 16-a zi a ultimei crize a intrat într-o comă din care nu s-a mai trezit în lumea fizică, cu excepția unei singure ore, chiar înainte de moarte, în această ultimă oră a făcut un nou testament, în care a dispus ce trebuia făcut cu averea sa considerabilă, ignorându-i și de această dată pe cei săraci, pe care îi considera - la fel ca toți cei de teapa lui - niște simpli cerșetori, căci ce ar fi însemnat câteva mii de guldeni dacă ar fi fost repartizați la câteva milioane de oameni?

El a lăsat Bisericii ceva bani, pro forma, dar nu ca urmare a credinței sale, căci acest gen de oameni rareori știu ce înseamnă credința. Tot ce știu ei să facă este politica pură. De altfel, tocmai acesta a și fost motivul pentru care a lăsat banii respectivi Bisericii.

După ce și-a terminat testamentul, el s-a lăsat din nou în pat și a murit pe loc, fără să apuce să se confeseze sau să fie împărtășit, lucruri care oricum nu-l interesau deloc, întrucât și-a încheiat socotelile cu această lume, o vom părăsi la rândul nostru, trecând în "lumea de dincolo", pentru a afla cum se comporta acolo "marele" aristocrat.

Iată-l, înfășurat în roba sa oficială în fața a patru spirite angelice deghizate, din care el nu îl poate vedea decât pe ultimul. Locul ales este chiar cabinetul său de ministru, în care și-a dorit până în ultima zi să rezolve treburi importante de stat.

Acum îi vede pe toți cei patru îngeri aflați în cabinetul lui secret, și de-abia își poate reține mânia împotriva celor patru "ticăloși", după cum gândește despre ei. Ministrul se repede la cordonul clopoțelului și trage, dar nu se aude nici un sunet.

"Trădare! Înaltă trădare! strigă el cât îl țin bojocii. Cum ați intrat, mizerabililor, în acest cabinet care nu este accesibil decât mie și în care se pun la cale mai secrete și mai sacre operațiuni referitoare la întreaga lume? Nu știți că această înaltă trădare este pedepsită cu moartea? Care dintre voi mi-ați stricat clopoțelul, care în acest moment decisiv, nu scoate un sunet? Mărturisiți, tâlharilor, care dintre voi a stricat clopoțelul?"

Primul înger îi răspunde: "Ascultă cu răbdare și cu mai mare atenție cele ce îți voi spune! Cunosc cât se poate de bine regula care face ca nici un om de pe pământ, cu excepția regelui, să nu poată pătrunde în acest cabinet. Dacă te-ai fi aflat încă pe pământ, nu ai fi avut cum să ne vezi aici. Corpul tău a murit însă, iar acum te afli în lumea spiritelor, în care nu există decât un singur Domn, în timp ce celelalte spirite sunt frați, mai buni sau mai răi, în funcție de felul în care au acționat pe pământ, făcând fapte bune sau rele. Domnul ne-a acordat nouă dreptul și datoria plină de iubire de a-i vizita pe cei decedați, oferindu-le serviciile noastre, în măsura în care aceștia ne acceptă, așa cum ai făcut tu.

De aceea, Domnul ne-a însărcinat cu misiunea de a-ți revela faptul că în această lume eternă, toate onorurile lumești, inclusiv toată politică ce îți este atât de dragă, au încetat să mai existe, iar acest cabinet, roba ta și aceste documente de stat aparent atât de importante nu reprezintă decât o iluzie, născându-se din propria ta fantezie, care continuă să se agațe în mod excesiv de lumea fizică. Ele vor dispărea însa de îndată ce ne vei urma. Dacă ne vei urma, vei cunoaște calea ușoară care duce către adevărata și eterna împărăție a vieții, acolo unde fericirea este infinită. Dacă vei refuza să ne urmezi, vei constata că este foarte greu să atingi de unul singur împărăția lui Dumnezeu. Vezi tu, cu permisiunea lui Dumnezeu, ai fost pe pământ un mare om și ți s-a acordat foarte multă putere. Din păcate, în tine s-a trezit setea de putere, care te-a făcut să încalci de multe ori ordinea divină. Aceeași sete de putere te-a făcut să uiți de cele mai multe ori de iubirea față de aproape, astfel încât ai devenit complet nepotrivit pentru împărăția lui Dumnezeu.

Din fericire pentru tine, Domnul știe ce povară grea ai avut de dua și este plin de compasiune în ceea ce te privește. De aceea, El ne-a trimis pe noi, pentru ca tu să poți fi mântuit și înălțat, astfel încât să nu te mai scufunzi sub povara marilor tale afaceri de stat. Nu este vorba despre o judecată, căci în împărăția libertății de spirit nu poate fi vorba nici de judecată nici de vreun judecător, ci doar de liberul arbitru înnăscut pe care îl are orice ființă umană! Nu trebuie să te gândești nici la vreun iad, căci iadul nu exista decât în interiorul omului, dacă acesta îl creează singur, prin proprii le sale fapte rele. La fel, nu trebuie să crezi că cerul este răsplata faptelor bune. Fie că de acum înainte, voința ta să nu mai urmeze decât Cuvântul Domnului Iisus Hristos, și fie ca tu să nu-L mai cauți decât pe El, prin Cuvântul Său! Atunci când îl vei găsi, vei beneficia de toate cerurile și vei dispune de o altfel de putere, născută din iubire, decât aceea pe care ai folosit-o în lumea fizică puterea intelectului tău și a poziției tale înalte. Acum știi tot ce era de știut! De aceea, fă ceea ce te îndeamnă liberul tău arbitru, în numele Domnului! Amin".

Ministrul răspunde: "Într-adevăr, discursul tău este de înțelepciune, și am intuiția că tot ce ai spus este adevărat. De asemenea, îmi este absolut clar că am murit trupește, dar nu înțeleg deloc de ce acel evreu, Iisus, ar trebui să fie unicul Domn și Dumnezeu! Atunci ce mai este cu "Tatăl" și cu "Sfântul Duh"? Din câte îmi dau seama, spusele tale nu prea se potrivesc cu învățătura lui Iisus, cel care le-a vorbit tuturor despre Sfânta Treime! De aceea, nu te supăra nu te voi urma atât de rapid pe cât ai dori, dacă nu cumva mă vei convinge de contrariul!" Îngerul: "Frate, aceste lucruri nu se petrec imediat. Mai întâi de toate, va trebui să renunți la roba ta de demnitar și să îmbraci haina umilinței și a negării de sine. Abia atunci te vei convinge de ceea ce ți se pare acum de neconceput".

Ministrul: "Bine, atunci du-mă și arată-mi calea dreaptă. Curață toate elementele lumești din sufletul meu, și vom vedea atunci dacă ceea ce spuneai se va dovedi adevărat". Ceilalți trei îngeri fac un pas înainte și îi scot omului roba sa bogată, îmbrăcându-l în schimb cu niște zdrențe murdare, de culoare cenușie. Cel de-al doilea înger îi vorbește:

"Acum ai îmbrăcat haina umilinței. Dar ea singură nu este de ajuns, căci trebuie să te și comporți ca atare. De aceea, urmează-ne!"

Omul îi urmează pe îngeri. Cei cinci ajung la o fermă, iar îngerul îi vorbește din nou: "Iată, aici se află un țăran care are un mare număr de porci. Tu vei fi slujitorul lui și te vei mulțumi cu ceea ce îți va oferi el. Chiar dacă ți se va părea că este dur și nedrept cu tine, vei suporta totul cu răbdare și cu speranța că Domnul își va revărsa asupra ta grația și compasiunea Lui.

Dacă te va lovi, nu-i răspunde cu aceeași monedă, ci întoarce-te cu spatele pentru a primi lovitura, la fel ca un sclav, așa cum ai văzut că fac soldații care se supun subordonării militare și acceptă fără să crâcnească orice pedeapsă - oricât de nedreaptă li s-ar părea - venită din partea superiorilor lor. Dacă vei suporta acest destin cu multă răbdare, vei avea curând parte de o soartă mai bună".

La care, omul nostru nu mai rezistă: "Mersi frumos pentru aceasta ghidare! Dați-mi înapoi hainele, impostorilor! Prefer să îmi găsesc singur calea! Ce tâlhari! Vor să facă din mine - un aristocrat cu atâția strămoși, un paznic la porci! O, dacă m-aș mai afla în lumea fizică, cum v-aș mai face să plătiți pentru această insultă! Și peste toate, acești vagabonzi mai au pretenția că sunt mesagerii lui Dumnezeu! Stați puțin, și veți plăti cu siguranță pentru toate acestea!"

Îngerii îi înapoiază hainele de demnitar și îi spun: "Fie după cum dorești. Iată-ți vesmântul pământesc! Dacă nu dorești să pășești pe calea vieții, nu ai decât să pășești pe propria ta cale. Misiunea noastră s-a încheiat!"

Vedeți așadar în ce "ape" se scaldă omul nostru ... Va continua să înoate în ele până când se va întoarce la Tatăl, la fel ca și Fiul Risipitor ...

De aceea, feriți-vă de setea de putere, căci consecințele acesteia sunt întotdeauna cele descrise mai sus. Să trecem acum la un alt exemplu!
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Scena 9 - Episcopul Martin
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 01:56 View PostDownload Post

Scena 9
Episcopul Martin

(13 august 1847)

Un episcop, foarte atent întotdeauna cu demnitatea sa, dar și cu dogmele în care credea, s-a îmbolnăvit pentru ultima oară.

Încă de pe vremea când era doar un asistent de preot, el obișnuia să descrie în culorile cele mai vii fericirile din regatul îngerilor, dar și chinurile din purgatoriu și din iad. Deși a ajuns la o vârsta înaintată, de aproape 80 de ani, se pare că nu prea dorea să ajungă în cerul pe care l-a lăudat toată viața sa! Bag seama că ar fi dorit mai degrabă să mai trăiască încă o mie de ani pe acest pământ, predicând în continuare despre desfătările care îi așteaptă pe credincioși în ceruri ...

De aceea, episcopul nostru bolnav a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a-și restaura starea de sănătate pierdută. A chemat cei mai buni medici, a dispus celebrarea unor mise în toate bisericile din dioceza sa, le-a cerut tuturor oițelor din turma sa să se roage pentru viața lui. A dispus ridicarea chiar în camera în care bolea a unui altar în fața căruia trebuiau să se țină nu mai puțin de trei slujbe dimineața, pentru restaurarea sănătății sale, în timp ce seara, trei călugări dintre cei mai pioși trebuiau să se roage încontinuu pentru gazda lor.

El însuși continua să se roage: "O, Doamne, ai milă de mine! Sfânta Marie, mama preacurată, ajută-mă! Revarsă-ți grația asupra demnității mele de prinț-episcop, pentru gloria Fiului tău! O, nu-l pedepsi pe cel mai credincios dintre slujitorii tăi, tu, ajutătoarea celor în nevoie, unicul sprijin al celor bolnavi!" Dar nimic din toate acestea nu i-au mai ajutat. Omul nostru a intrat într-o comă din care nu s-a mai trezit niciodată în această lume.

Cunoașteți probabil ceremonialul "extrem de important" care se ține pentru un episcop decedat, așa că nu ne vom mai pierde timpul cu descrierea lui. Vom trece așadar direct în lumea spiritelor, pentru a vedea cum se comporta acolo episcopul nostru. Iată-l, continua să zacă în patul său de boală. Câtă vreme inima sa continuă să fie caldă, îngerul nu îi desprinde sufletul de corp. Această căldură este chiar spiritul vital, care trebuie complet absorbit de suflet înainte să poată fi eliberat de corp.

În sfârșit, sufletul omului a absorbit complet spiritul nervilor, iar îngerul îl poate desprinde de corpul fizic, prin următoarele cuvinte: "Epheta - ridică-te, suflete, și lasă praful să se întoarcă în lumea viermilor și a degradării, pentru a se descompune. Amin!"

Și iată, episcopul nostru se ridică, îmbrăcat în continuare în hainele sale luxoase, de prinț al bisericii. Deschide ochii și privește în jur cu uimire, dar nu vede pe nimeni, nici măcar pe îngerul aflat lângă el. Împrejurimile sunt vizibile, dar lumina nu este prea puternică. Solul pare acoperit cu un fel de mușchi și licheni uscați.

Complet uluit de această situație neobișnuită în care se găsește, omul nostru își spune: "Ce e asta? Unde mă aflu? Mai trăiesc, sau am murit? Știu că am fost foarte bolnav, și nu este exclus să fi decedat! Da, pentru numele lui Dumnezeu, asta trebuie să se fi petrecut! O, Sfânta Marie, Sfinte Iosif, Sfânta Ana, marii mei susținători dintotdeauna, veniți și ajutați-mă să intru în împărăția lui Dumnezeu!"

Așteaptă o vreme, privind cu atenție în jur ca să vadă din ce direcție vor veni cei trei sfinți, dar aceștia nu se grăbesc prea tare! Episcopul îi cheamă din nou, cu o voce mai puternică, apoi îi așteaptă, dar nimeni nu își face apariția. El îi striga iarăși, cu o voce încă și mai puternică, dar în zadar.

Acum, omul nostru începe să se simtă cu adevărat speriat. El își dă seama de situația disperată în care se afla și strigă: "O, pentru numele lui Dumnezeu, Doamne, ajută-mă! (Aceasta este fraza lui obișnuită). Ce înseamnă toate acestea? Am strigăt de trei ori și nu am primit nici un răspuns!

Oare sunt blestemat? Imposibil, căci nu văd nici un fel de foc și nici un diavol! O, o, o (tremurând): este îngrozitor! Mă simt atât de singur! O, Doamne, ce mă fac dacă îmi apare vreun diavol tocmai acum, când nu sunt aparat de crucifixul consacrat? Ca să nu mai vorbim de faptul că se spune că diavolilor le plac cu deosebire episcopii! O, în ce situație disperată mă aflu! Cred că scrâșnetul dinților se revarsă deja asupra mea!

Mai bine să renunț de pe acum la roba mea de episcop, astfel încât diavolii să nu mă recunoască. Dar poate că acest gest le va da o putere mai mare asupra mea! O, ce cumplit este să mori!

Cel puțin dacă aș fi murit de tot, nu mi-ar mai fi fost atât de frică, dar această viață de după moarte este cu adevărat teribilă! Mă întreb ce s-ar putea întâmpla dacă aș pleca de aici?

Nu, nu, mai bine rămân. Cine știe ce se mai petrece dacă plec pe întunericul ăsta? De aceea, voi rămâne aici până la Judecata de Apoi, în numele lui Dumnezeu și a binecuvântatei Fecioare Maria!"

Evenimentele care au urmat și ghidarea acestui om, altminteri destul de pios, vor fi descrise în continuare.

Scena descrisă mai sus reprezintă capitolul cu care începe lucrarea "Episcopul Martin" ("Apusuri preschimbate în răsărituri"), care descrie pe larg trecerea în lumea de apoi a unui episcop și evoluția lui până la atingerea desăvârșirii celeste.

Ce s-a mai petrecut însă cu episcopul nostru după aceste prime experiențe ce au urmat morții sale? El a început să se plictisească din ce în ce mai tare, părându-i-se că a trecut o întreaga eternitate până când și-a găsit, bucuros, un tovarăș. Acesta era chiar Petru, îngerul lui călăuzitor, pe care el l-a confundat cu un coleg. Petru l-a instruit pe Martin, i-a dat o serie de sfaturi în acord cu Evanghelia și l-a încurajat să facă diferite servicii, special alese pentru a-l ajuta să își depășească anumite slăbiciuni pe care le-a manifestat în ultima sa viață. Apoi ghidul l-a părăsit, pentru a nu-l influența în luarea unor decizii importante.

Treptat, Martin a început să creadă că a fost părăsit de ghidul său, devenind din ce în ce mai furios pe acesta, în loc să o apuce cu toată umilința pe "calea în numele Domnului" pe care i-a indicat-o ghidul său, el s-a întors către regiunea "înserării", iar apoi chiar către cea a "miezului nopții", avansând într-o direcție în care devenea din ce în ce mai întuneric. Datorită stării sale sufletești, el s-a afundat într-o regiune mlăștinoasă, din care nu a mai știut cum să scape, în cele din urmă, disperat, a ajuns pe malul unei mari, nemaiputând nici să avanseze, nici să se întoarcă înapoi, din cauza beznei, în această situație lipsită de orice speranță, lui i s-a arătat însuși Domnul, sub forma unui pescar, ajutându-l să urce în barca mântuirii sale. Urmează un dialog care revelează starea în care se află sufletul lui Martin, dar care îl conduce pe acesta către cunoașterea de sine, pocăință și întoarcerea către adevăr. Iată în continuare un citat din acest dialog (capitolele 13-17):

(Domnul, sub forma cârmaciului, îi răspunde lui Martin, care tocmai s-a plâns cu amărăciune de nedreptatea sorții sale): "Oricât de neplăcut ar fi să stai singur o perioadă atât de lungă de timp, te asigur că aceasta solitudine prelungită este cât se poate de benefică. Ea îi asigură individului suficient de mult timp pentru a reflecta asupra propriei sale nebunii, pentru a o înțelege și pentru a renunța la ea. (...) De aceea, oricât de dezagreabilă ți s-a părut, starea ta de singurătate a fost cât se poate de benefică pentru caracterul tău. Căci Domnul tuturor ființelor a vegheat asupra ta și a dovedit o mare răbdare cu tine.

Știu foarte bine ca în lumea fizică ai fost un episcop romano-catolic, și deși în sinea ta nu-ți pasă deloc de ele, ți-ai respectat îndatoririle păgâne și idolatre cu o strictețe demnă de o cauză mai bună. La ce folos însă, când știi foarte bine ca Domnul nu privește decât în sufletul omului? În plus, ai fost arogant și tiranic, ca să nu mai vorbim de atașamentul tău față de trupul feminin, în pofida jurământului de castitate pe care ți l-ai asumat. Crezi că Dumnezeu privește cu blândețe la asemenea acțiuni?

(...)

Ți-ai spus vreodată în inima ta: "Lăsați-i pe cei mici să vină la mine?" O, nu! Pentru tine nu contau decât cei mari, personajele cu funcții importante! Ai primit vreodată în casa ta, în numele Domnului, vreun copil abandonat, l-ai îmbrăcat și l-ai hrănit? Câți oameni goi ai îmbrăcat? Câți oameni flămânzi ai hrănit? Câți prizonieri ai eliberat? ... Eu nu-mi amintesc de nici unul! Îmi amintesc în schimb foarte bine de mii de oameni pe care i-ai întemnițat din punct de vedere spiritual, și mulți sărmăni pe care i-ai rănit în inimă prin blestemele și amenințările tale cu focul iadului! În schimb, celor bogați și puternici le acordai dispensă după dispensă, evident, contra unor sume de bani! Numai în câteva cazuri cu totul excepționale ai acordat asemenea dispense gratuit, de altfel tot celor foarte puternici, pentru a le face impresie! Chiar ai putut crede vreodată că Dumnezeu va privi cu blândețe la asemenea fapte și că după moartea ta fizică vei fi primit pe loc în cer?

Nu îți spun toate acestea pentru a te judeca, ci numai pentru a te convinge că Domnul nu ți-a făcut nici o nedreptate atunci când te-a părăsit (de altfel, numai aparent) în acest loc. Mai mult decât atât, numai compasiunea lui a împiedicat aruncarea ta direct în iad, imediat după moartea ta, așa cum o meritai din plin.

Gândește-te la toate acestea și nu mai abuza de timpul ghizilor tăi. Încearcă să realizezi, cu toată smerenia, că nu meriți în nici un fel grația lui Dumnezeu. Dacă până și cei mai credincioși dintre slujitorii Lui se consideră răi și neputincioși, cu atât mai mult ar trebui să faci și tu același lucru, cu cât nu ai făcut niciodată ceva în acord cu voința divină!"

Episcopul: "Este foarte adevărat ceea ce spui, dar ce aș mai putea face acum? Îmi pare cât se poate de rău pentru toate greșelile mele, dar nu mai am cum să le îndrept, iar vinovăția și păcatul meu vor rămâne de-a pururi semințele și rădăcinile morții. Cum aș mai putea găsi compasiune în fața lui Dumnezeu, eu, care nu sunt decât un păcătos?

Îmi dau foarte bine seama că nu merit altceva decât să fiu aruncat în iad, dar nu mai pot face nimic altceva, decât cel mult dacă Domnul îmi va acorda șansa unei noi vieți pe pământ, astfel încât să-mi pot îndrepta cât mai multe greșeli. Sau, de vreme ce îmi este atât de frică de iad, poate că Domnul va accepta să mă lase să trăiesc în vreun colțișor uitat din eternitate, ca simplu fermier, câștigându-mi existența prin munca mâinilor mele. Nu mă aștept să câștig vreun nivel superior de fericire, căci sunt perfect conștient de faptul că nu merit să fiu admis nici chiar în sfera cea mai de jos a cerului.

Așa văd acum lucrurile. Dacă aș mai trăi în lumea fizică, aș fi probabil un caz fără speranță, căci acolo tendința generală este către a face rău, iar a încerca să faci bine este ca și cum ai înota împotriva curentului.

Nu vreau să spun cu asta ca Atotputernicul ar trebui să-mi mai reducă din pedeapsă, dar mă întreb dacă nu cumva faptul că lumea este așa cum este și că nu ai cum s-o îndrepți nici dacă ai vrea - nu va cântări într-o oarecare măsură în judecata Sa?

Dragul meu salvator, nu te supăra pe mine pentru ceea ce am spus, căci așa am privit întotdeauna lucrurile până acum. Judecând după cuvintele tale, pari să dispui de o înțelepciune de-a dreptul divină, așa că probabil îmi vei putea explica ce trebuie să fac ca să mă salvez cel puțin de chinurile iadului.

Te asigur că mi-am iertat din toată inima fostul ghid, așa cum mi-ai cerut, în fond, singurul motiv pentru care m-am supărat pe el a fost legat de faptul că nu puteam să înțeleg ce intenții are cu mine. Dacă s-ar întoarce acum, l-aș îmbrățișa - de dragul tău - la fel cum își îmbrățișează fiul tatăl de multă vreme pierdut".

Domnul, sub forma cârmaciului: "Ascultă cu atenție ceea ce îți voi spune!

Eu știu foarte bine cum este lumea, și dacă nu ar fi fost dintotdeauna așa, Domnul nu ar fi fost crucificat. De aceea, în ceea ce privește lumea, cuvintele Domnului, citate în Evanghelie, trebuie respectate odată pentru totdeauna:

În aceste vremuri (adică în epoca acestei lumi), împărăția lui Dumnezeu are nevoie de forță; de aceea, numai cei care aplică forța o vor obține, în ceea ce te privește, sărmanul meu prieten, tu nu ai aplicat niciodată această forță morală, la care se referă împărăția cerurilor. De aceea, nu acuza prea tare lumea exterioară, căci Eu știu foarte bine că ai fost mult mai preocupat de lume decât de spirit. Din acest punct de vedere, ai fost unul din principalii opozanți ai mișcării de iluminare, un dușman al protestanților, pe care i-ai persecutat cu multă ură, pentru așa-zisa lor erezie. (...)

Sper că înțelegi acum că în această lume nu contează nimic altceva decât adevărul pur, combinat cu iubirea eternă, și că orice alte scuze decât mea quam maxima culpa (sunt absolut vinovat) sunt superflue. Trebuie să recunoști că în afară de Dumnezeu, nimeni nu cunoaște lumea din întreaga eternitate, până în cele mai mici detalii ale sale. De aceea, este absurd ca tu să-i explici Domnului cum este lumea, numai ca să îți aperi atitudinea, ca să nu mai vorbim de faptul că tu însuți ai fost unul dintre cei care au contribuit din plin la deteriorarea acestei lumi, așa cum este ea.

În ceea ce privește considerația pe care o meriți tu, un prizonier al acelei lumi exterioare, te asigur că ea îți va fi acordată ca atare. Ceea ce îți datorează lumea în fața lui Dumnezeu nu va conta însă prea mult. În ceea ce privește însă datoria ta față de Dumnezeu, aceasta nu este deloc minoră, și ea nu îți va fi iertată decât dacă te vei căi și vei mărturisi că tu - un om care a fost întotdeauna rău - nu poți face nimic ca să schimbi situația, ci numai Domnul te poate ierta și mântui.

Teama ta de iad este perfect justificată, căci conștiința îți spune că acesta este locul pe care îl meriți, iar în sinea ta ești convins că Dumnezeu te va arunca în iad ca pe o piatră într-un lac. Ceea ce nu realizezi este ca tu te temi de un iad imaginar, bucurându-te în schimb de iadul real în care te afli deja.

Ascultă: toate gândurile pe care le-ai exprimat până acum nu sunt altceva decât iadul. Căci oriunde există o scânteie de egoism, de arogantă și de condamnare a semenilor tăi, acolo este iadul. Oriunde dorința carnală nu a fost transcensă în mod voluntar, acolo este iadul. Și întrucât toate acestea fac parte din natura ta, se poate spune că tu te afli în iad, într-o foarte mare măsură, înțelegi acum cât de stupidă este teama ta?

Domnul, care este plin de compasiune fată de toate ființele, dorește să te scape de acest iad, în nici un caz să te condamne să te scufunzi și mai adânc în el, după cum spune maxima ta romană. Nu trebuie să crezi nici o clipă ca Domnul le spune celor care doresc să se ducă în iad: "Bine, dacă insistați să ajungeți acolo, așa să fie!" Acest mod de a gândi este un sacrilegiu! Deși tu însuti nu dorești să renunți la iad, nu cred că L-ai auzit vreodată pe Domnul condamnându-te pentru acest lucru.

Gândește-te la cuvintele Mele și schimbă-ți atitudinea în mod corespunzător, iar Eu voi pilota această barcă astfel încât să te scot din iadul în care te complaci, ducându-te în regatul vieții. Așa să fie!"

Episcopul: "O, dragul meu prieten, trebuie să recunosc - spre regretul meu - că ai dreptate în toate privințele, înțeleg acum că nu am nici o scuză și că sunt singurul responsabil pentru tot ce s-a întâmplat. Aș dori să aflu însă unde mă duci și care va fi destinul meu pentru eternitate".

Cârmaciul: "Întreabă-ți inima, iubirea din ea! Ce spune ea? Ce își dorește ea? Atunci când iubirea ta îți va oferi un răspuns clar la întrebările care te preocupă, vei putea spune că destinul tău s-a stabilit ferm înlăuntrul tău. Căci fiecare este judecat numai în funcție de iubirea sau de dorințele sale".

Episcopul Martin: "O, prietene, dacă ar fi să fiu judecat după iubirea mea, numai Dumnezeu știe unde aș ajunge! Căci mintea mea este precum o femeie frivolă, preocupată doar de modă, care are de ales între o sută de modele de rochii, dar se dovedește incapabilă să se hotărască pentru vreuna. Un sentiment intim mă atrage către Dumnezeu, Creatorul meu. Dar marile și gravele mele păcate se opun și fac ca această dorință să fie doar un vis imposibil de împlinit.

Îmi amintesc apoi de toate acele oițe din această lume (adică de tinerele femei care au constituit primul test al lui Martin în lumea de dincolo), și mă gândesc atunci că nu ar fi deloc neplăcut să trăiesc o eternitate alături de o asemenea turma. O voce interioară îmi atrage însa atenția ca acest lucru nu mă va apropia cu nimic de Dumnezeu, ci dimpotrivă, mă va îndepărta de El. Și astfel, această idee dispare și ea în marea cea fără de fund.

Mă gândesc din nou că ar putea să mi se permită să trăiesc ca un simplu fermier într-un colțișor din această lume eternă a spiritelor, și poate că vreodată mi se va îngădui marea favoare de a-L vedea pe Iisus, măcar pentru un singur moment. Dar conștiința îmi reamintește din nou că nu sunt vrednic de o onoare atât de mare, așa că mă prăbușesc iarăși în propria mea nimicnicie, la picioarele Lui, ale Celui Preasfânt!

Un singur lucru mi se pare mai ușor de realizat, și mă mir că mi-a trecut abia acum prin mintea mea năroadă, și anume să rămân împreună cu tine în întreaga eternitate, oriunde te-ai duce. Deși în lumea fizică nu puteam să-i suport sub nici o formă pe cei care îmi spuneau adevărul verde în față, pe tine am ajuns să te iubesc foarte tare, chit că mi-ai spus atâtea adevăruri dureroase, ca un fel de judecător înțelept, dar blând. Da, voi urma acest gând, acum și de-a pururi!"

Cârmaciul: "Foarte bine, dacă aceasta este direcția în care te direcționează iubirea ta, lucru care mai rămâne încă de demonstrat, ea poate fi realizată pe loc. Nu suntem prea departe de țărm, iar coliba în care locuiesc se află destul de aproape. De-acum ai aflat cu ce mă ocup: sunt un cârmaci în adevăratul sens al cuvântului. Dacă dorești, poți să participi la afacerea mea, lucrând alături de mine micul meu lot de pământ, în timpul nostru liber, pentru a ne asigura existența. Iar "dacă vei privi în spatele tău, vei vedea pe cineva care ne va fi alături, plin de credință".

Pentru prima oară de când a început călătoria, episcopul Martin își întoarce capul și îl recunoaște imediat pe îngerul Petru. Se repede să îl îmbrățișeze și îi cere iertare pentru faptul că l-a insultat. Petru îi răspunde cu aceeași iubire și laudă alegerea pe care a făcut-o inima lui. Între timp, barca a ajuns la țărm, iar cei trei o leagă de un țăruș și intră în colibă.

Până acum întunericul a fost destul de mare. Când cei trei intră în colibă, el pare să se diminueze, iar lumina crește în intensitate, la fel ca în cazul răsăritului de soare. Evident, acest fenomen nu este vizibil decât pentru ochii episcopului, căci pentru Domnul și pentru îngerul Petru ziua este eternă și perfect strălucitoare.

Motivul pentru care zorii zilei răsar inclusiv pentru episcop este legat de iubirea care a început să se nască în inima lui, ca urmare a faptului că a renunțat, prin grația Mea, dar din proprie voință, la o mare parte din murdăria sa lumească, proces care era în plină desfășurare. (Restul poveștii poate fi citit în cartea "Apusuri preschimbate în răsărituri. Episcopul Martin - Ascensiunea unui suflet în lumea de dincolo", scrisă de Jakob Lorber.)
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Scena 10 - Un om sarman
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 02:08 View PostDownload Post

Scena 10
Un om sărman
(16 octombrie 1848)

Iată o altă scenă scurtă din regatul spiritelor, care prezintă moartea sau tranziția reală de la această viață de probă, pe pământ, către viața eternă și adevărată a spiritului, în cazul unui biet muncitor, care face parte din categoria "gloatelor", a "maselor" sau a "nenorociților" în viziunea notabilităților acestui pământ.

Urmați-Mă așadar în cămăruța lui mică, care seamănă mai degrabă cu o cutie de chibrituri decât cu o cameră demnă de locuința unei ființe umane. În interior, camera abia dacă are doi metri pătrați. Ușa de la intrare este aproape dărâmată, iar deasupra ei se află o ferestruică îngustă, pe unde abia dacă pătrunde o lumină slabă, prin care se vede zidul grajdului unui vecin bogat, și care nu luminează camera decât atât cât să le permită celor șapte locuitori ai ei să se recunoască unul pe celălalt. Camera nu are nici sobă, nici calorifer, ci doar câteva cărămizi într-un colț, pe care, dacă au norocul să obțină ceva alimente ca urmare a muncii lor grele, locuitorii acestei camere gătesc o masă frugală.

Nota bene: pentru această locuință "superbă", familia muncitorului trebuie să plătească proprietarului o chirie lunară de un florin și 30 de coroane, care li se pare suficient de mică pentru a se simți de-a dreptul fericiți. Cel puțin, proprietarul nu-i silește să plătească chiar în prima zi a lunii, ci le permite de multe ori o amânare de cel mult două săptămâni. Mai mult, proprietarul a fost "atât de bun" încât să le permită să ia câteva kilograme de paie pentru tatăl familiei, bolnav și în vârstă de 70 de ani, ba chiar îi așteaptă nu mai puțin de zece zile cu plata celor câțiva gologani! Cu siguranță, un proprietar atât de "bun" și de "răbdător" va avea tot dreptul să îmi ceară Mie, atunci când va veni timpul, grația și compasiunea!

Dar să revenim, în colțul cel mai întunecat al camerei, bietul nostru muncitor zace pe un strat nou de paie, pe care a dat 20 de gologani. Cu câțiva ani în urmă, în timp ce lucra în construcții, el a căzut de pe o schelă prost montată și și-a rupt două coaste și un braț. A fost dus la spitalul pentru săraci, unde medicii l-au terorizat timp de o jumătate de an, după care, deși nu era în întregime refăcut, i-au dat drumul cu un certificat de vindecare.

De atunci era din ce în ce mai bolnav și mai slăbit, așa că nu mai putea face munci grele. De aceea, trebuia să-si întrețină familia alcătuită din soția bolnăvicioasă și cele cinci fete, dintre care cea mai mare avea 14 ani, făcând tot felul de comisioane, sau din donațiile pe care le cerșeau câteodată soția sau fetele sale de la vreun suflet mai caritabil. Bătrânețea, slăbiciunea, frigul și alimentația proastă, la care s-a adăugat infectarea rănilor din jurul coastelor, l-au forțat să zacă pe acest mizerabil "pat" de boală, unde primește vizita noastră.

Mai slab decât o mumie egipteană din timpul faraonilor, plin de dureri la nivelul oaselor și de vânătăi lin cauza stratului prea subțire de paie pe care zace, la care se adaugă golul imens din stomac, el îi spune cu vocea frântă soției sale: "Nu ți-a mai rămas nimic? Nici un colț de pâine? Nici un pic de supă caldă? Nici un cartof copt? O, Doamne, Doamne! Sunt sfâșiat de foame! Nu mai pot face nici o mișcare din cauza durerilor și a foamei! O, Doamne, Doamne, eliberează-mă de această tortură!"

Soția, la fel de slăbită ca și el, îi răspunde: "O, bietul, dragul meu soț! Cele trei fete mai mari ale noastre au plecat la cerșit chiar de la 6.00 dimineața, în speranța că vor obține ceva de la oamenii buni, cu inima plină de compasiune; iată, s-a făcut ora 3.00 după-amiază și nici una dintre ele nu s-a întors încă! Mă gândesc cu groază la ce li s-ar fi putut întâmpla! O, Iisuse și Măria! Oare au alunecat în apa râului, sau au sfârșit în mâinile poliției? Tremur toată! Oricum, fie ca Iisus să te întărească. Cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi aduna toate puterile și mă voi duce drept la poliție, ca să aflu dacă știu ceva de copiii mei!"

Bolnavul: "Da, da, mamă, du-te, du-te! Și eu sunt foarte îngrijorat! Dar ai grijă să nu stai prea mult și încearcă să aduci ceva de mâncare, căci altminteri voi muri de foame! Îți aduc aminte că sunt două zile încheiate de când nu am pus nimic în gură. Sper ca sărmanele noastre fete să nu fi leșinat de foame pe drum... O, Doamne, Doamne, toate nenorocirile cad numai asupra mea!"

Soția muncitorului pleacă, dar nu face decât câțiva pași și vede un polițist care le ține de ceafă pe cele trei fetițe ale sale. Cutremurată de groază, sărmana mamă își ridică mâinile către cer și strigă: "Doamne, Iisuse! Acestea sunt fetele mele!"

Văzând-o, fetele încep să plângă și îi spun: "Mamă, mamă! Acest om rău ne-a prins la marginea străzii, unde cerșeam câțiva bănuți pentru sărmanul nostru tată, care este atât de bolnav. Apoi ne-a închis într-o cameră întunecoasă, întrucât ne-a văzut cerșind de mai multe ori, ne-a adus un alt bărbat, încă și mai abominabil, deși părea un gentleman. L-am implorat în genunchi să ne lase în pace, dar el i-a pus pe polițiști să ne bată cu cureaua, până când am început să sângerăm. Apoi ne-a întrebat cu asprime care este adresa noastră. După ce ne-a smuls vorbele din gură, i-a poruncit polițistului (care a contribuit din plin la bătaia pe care am încasat-o) să ne ducă acasă. O, mamă, mamă, ce experiență groaznică!"

Incapabilă să mai scoată vreun cuvânt, sărmana mamă s-a limitat să ofteze și Mi s-a adresat: "O, Doamne, care ești însăși justiția divină! De vreme ce ești viu, cum poți privi la asemenea orori fără să lași pedeapsa Ta să-i strivească pe acești nemernici? O, Doamne, Dumnezeul meu, cum poți permite acestor nenorociri să ne copleșească?" După care înghite în sec. Polițistul îi interzice însă să se certe cu el în mijlocul străzii, ca să nu atragă atenția trecătorilor, și îi poruncește să intre în casă.

Mama își cere iertare pentru fetele sale, după care spune, cu noduri în gât: "O, Doamne, cum aș putea să nu plâng? Soțul meu în vârstă de 70 de ani zace bolnav pe câteva paie murdare, înfometat, căci nu a mâncat nimic de două zile. Această toamnă târzie este foarte ploioasă, este deja foarte frig, iar noi nu avem nici măcar un singur lemn de foc pentru a ne încălzi locuința umedă și friguroasă. Eu însămi sunt slăbită și bolnavă. Aceste trei fete erau singura noastră speranță, iar dumneavoastră le-ați bătut până la sânge! O, Doamne! Cum aș putea privi în tăcere? Cum mi-ați putea interzice să plâng? Oare nu sunteți o ființă umană, un creștin?"

Polițistul încearcă să o împingă în spate, dar un om curajos apare de după un colț și strigă la polițist: "Oprește-te prietene! Nici un pas mai departe! Iată 30 de florini pentru tine, sărmană mamă, folosește-i ca să te îngrijești cât poți mai bine. Cât despre tine, ticălosule, dispari chiar acum, dacă nu dorești să trag câteva gloanțe în tigva ta de tigru însetat de sânge!"

Auzind amenințarea, polițistul încearcă să-i aresteze pe străin, dar acesta scoate pe loc un pistol încărcat din buzunar și îl ațintește asupra sa. Văzând că omul nu glumește, torționarul nu mai are altceva de făcut decât să dispară în cel mai scurt timp, ca să nu fie împușcat.

După plecarea polițistului, omul își vede la rândul lui de drum, fără să-și piardă cu nimic calmul. Mama și cele trei fete îi trimit sărutări de recunoștință. Apoi, sprijinită de cele trei fete rănite, dar care și-au uitat durerea de fericire că au cunoscut un om atât de bun și de curajos, femeia se repede la cel mai apropiat han, de unde cumpără pâine, vin și carne. Chelnerului nu-i vine să-și creadă ochilor atunci când primește o bancnotă de 10 florini de la acești sărăntoci, dar își spune că banii sunt bani, indiferent dacă au fost furați sau munciți cinstit, așa că îi schimbă și le aduce produsele cerute.

Grăbindu-se apoi acasă, femeia își găsește soțul plângând de durere și de foame. Ea îi dă imediat niște pâine și niște vin, iar fata mai mare dă imediat fuga la cel mai apropiat depozit pentru a cumpăra câteva lemne de foc, niște chibrituri și câteva lumânări.

Spre oroarea ei, la întoarcere ea găsește doi polițiști la ușa casei sale. Cei doi s-au grăbit să-l prindă pe omul caritabil, și cum nu l-au mai găsit, și-au propus să intre peste femeie pentru a afla informații despre el. Dacă nu era dispusă să vorbească, femeia urma să fie arestată.

Cu această intenție lăudabilă, ordonată chiar de șeful poliției, cei doi au intrat în camera întunecoasă, însoțiți de sărmana fată. Cerând să se facă lumină, ei au amenințat-o pe biata femeie să le spună tot ce știe despre acel bărbat, dacă nu dorește să îi însoțească la secția de poliție. Auzind așa ceva, femeia a leșinat de frică. Îngrozită, fata cea mare face lumină, așa cum i s-a poruncit. Văzându-l pe podea pe bărbatul bolnav, aproape gol, acoperit doar cu câteva zdrențe, cei doi polițiști se sperie inițial, dar apoi își fac curaj și încep să-i pună întrebări femeii îngrozite despre persoana care a ajutat-o. Femeia tremură din toate încheieturile și este incapabilă să scoată vreun cuvânt. Convinși că se preface, cei doi polițiști o trag cu asprime de jos, încercând să o ia cu ei la poliție. Omul bolnav și cele cinci fete le imploră grația și compasiunea, dar cei doi își fac - cu plăcere, am spune - îngrozitoarea datorie.

Chiar în clipa când încearcă să o scoată pe ușă, în fața lor apare din nou omul curajos, de data aceasta însoțit însă de trei asistenți vânjoși. După ce o eliberează pe femeie, care este aproape moartă de frică, cei patru îi iau la bătaie pe polițiști, până când aceștia o iau la fugă, împleticindu-se. Amenințându-i pe ei și secția lor de poliție, cei patru strigă în urma lor: "În numele lui Dumnezeu! Fiare sălbatice! Dacă veți mai îndrăzni vreodată să intrați în acest loc sacru, în care locuiesc îngerii lui Dumnezeu, vă puteți aștepta la o răzbunare cumplită din partea noastră! Noi nu suntem oameni și ființe din această lume, ci ghizii spirituali ai acestor îngeri, aflați aici numai pentru a fi încercați trupește!"

Apoi, cele patru ajutoare dispar. Cuprinși de spaimă, polițiștii pleacă și ei, hotărâți să nu se mai întoarcă vreodată.

Femeia își revine în simțiri, și mulțumindu-Mi pentru ajutorul acordat, începe să se ocupe de bărbatul ei. Îi încălzește supa, pe care acesta o soarbe cu mare poftă, plin de recunoștință față de Mine și față de cei dragi.

Ceva mai întărit, el se adresează soției și copiilor săi: "Draga mea soție și voi, dragele mele fiice, ați suferit foarte mult din cauza mea. Dar ați putut vedea cu ochii voștri că mâna Celui Atotputernic veghează asupra noastră și i-a alungat pe dușmanii noștri ca pe niște spirite rele. De aceea, de acum înainte aveți încredere în Domnul, căci El vă va fi aproape ori de câte ori vă veți afla în nevoie! Iertați-i pe cei care au greșit față de noi toți, și mai ales față de voi. Ei nu reprezintă decât uneltele mecanice ale unui sistem polițienesc tiranic și orb, și acționează fără să investigheze și să știe ce fac. Lăsați-L pe Domnul să-i judece!

Purtați-vă crucea cu răbdare și nu căutați să obțineți fericirea pe care o oferă această lume. Tot ceea ce este măreț în această lume apare ca o oroare în fața lui Dumnezeu! Mai presus de orice, temeți-vă de succesul lumesc, căci el înseamnă o mare capcană pentru spirit.

Vedeți voi, la ce mi-ar fi folosit mie dacă aș fi fost unul dintre cei mai bogați oameni de pe acest pământ? Acum, la sfârșitul carierei mele pământești, nu m-ar aștepta nimic altceva decât moartea eternă. Din fericire, situația mea este alta: moartea nu mai are putere asupra mea, căci eu am fost deja eliberat prin suferințele mele fizice, iar poarta împărăției lui Dumnezeu este larg deschisă în fața mea.

Corpul meu, acest instrument uzat de care sufletul are nevoie pentru a-și purta crucea divină, zace acum rece și aproape mort pe patul cel tare din paie. Dar sufletul și spiritul meu, eul care a locuit în acest corp mort timp de 70 de ani, este acum liber, trăiește viața eternă și nu a cunoscut moartea fizică. Căci într-un moment minunat, de care abia dacă am fost conștient, am fost eliberat de greaua mea povară. Puneți mâna pe trupul meu și convingeți-vă că el este deja mort".

Soția și fetele pun mâna pe corpul bărbatului și descoperă că într-adevăr, acesta este deja rigid și rece.

"Și totuși, după cum vedeți, eu sunt încă viu, și vă vorbesc cu toată luciditatea! Explicația este una singură: eu am crezut întotdeauna în Domnul nostru, Iisus Hristos, cel care a fost crucificat, și am acționat de când mă știu în acord cu învățăturile Sale. El a susținut în Templu că cei care îi vor accepta Cuvântul și vor acționa în conformitate cu el nu vor cunoaște și nu vor simți moartea, iar eu sunt dovada vie a acestui adevăr etern, căci eu mi-am părăsit corpul fără să fi simțit când și cum s-a produs acest lucru.

Nu v-am lăsat nici un fel de avere. Singura voastră moștenire de la mine este sărăcia mea pământească! Nu fiți însă supărate, ci bucurați-vă, căci dacă bogații acestui pământ ar ști ce imensă sărăcie înseamnă pentru spirit bogăția terestră, ei s-ar feri de ea ca de ciumă! În marea lor orbire, ei o consideră însă un mare câștig, care nu le aduce altceva decât moartea eternă. De aceea, lăsați-i să meargă pe calea pierzaniei, iar dacă doriți să fiți la fel de fericite la sfârșitul călătoriei terestre cum sunt eu acum, feriți-vă de fericirea lumească și nu o urmăriți niciodată.

Credeți-mă, căci vă vorbesc acum din lumea de dincolo: cu cât crucea pe care o duce omul este mai mare și mai grea, cu atât mai rapidă și mai ușoară este tranziția lui din această lume către cea a spiritului. Toți cei care îl urmează pe Hristos trebuie să meargă pe calea trupului. Ei trebuie să fie crucificați întru Hristos și trebuie să moară întru El, căci numai așa pot cunoaște trezirea și învierea întru eternitate! Prin sărăcie și prin celelalte încercări ale vieții, trupul este crucificat și moare întru Hristos. De aceea, toți cei care trăiesc așa cum am trăit noi vor fi treziți la sfârșitul vieții, bucurându-se de învierea la viața eternă încă de pe patul de moarte, în timp ce bogații vor muri, iar bogăția lor terestră le va fi luată pentru totdeauna! Căci numai cei săraci, care respectă voința Domnului, mor de sute de ori în timpul vieții, cucerind în cele din urmă moartea însăși, astfel încât nu mai pot muri, ci doar învia întru Hristos. Nu la fel stau însă lucrurile cu cei care au trăit numai pentru satisfacerea poftelor lor. Aceștia mor odată cu trupul lor, și uneori este imposibil chiar și în lumea de dincolo să mai fie treziți.

Păstrați această cunoaștere în inima voastră și bucurați-vă, chiar dacă lumea vă va disprețui, vă va batjocori și vă va persecuta din cauza răutății inimii sale. Căci Domnul veghează asupra celui rău și îi cunoaște toate planurile! Adevăr vă spun: atunci când voi veți învia, el va pieri. De aceea, căutați mai presus de orice împărăția lui Dumnezeu, și tot restul vi se va da cu surplus.

De aceea, nu-i invidiați niciodată pe bogații acestei lumi, ci mai degrabă întristați-vă pentru ei, căci sărăcia lor spirituală este mare. Fiți însă cu atât mai fericite pentru cei care, la fel ca voi, sunt supuși marilor încercări și trebuie să-și ducă crucea. Căci ei mor zilnic întru Hristos, până când cuceresc moartea și câștigă învierea la viața eternă, întru Hristos.

Fie ca aceste ultime cuvinte ale mele să fie moștenirea voastră în această lume. Deși atât de prețioasă, nu vi se vor cere taxe pentru ea! Cât despre corpul meu, scoateți-l cât mai repede afară din cameră, căci este complet mort. Nu acceptați nici un fel de ceremonie funerară, căci toate ceremoniile de acest fel sunt o oroare în fața lui Dumnezeu. Nu plătiți nici o slujbă de înmormântare, căci Dumnezeu respinge rugăciunile plătite, în schimb, fie ca tot ce faceți voi să fie o rugăciune vie în fata Domnului, Cel care mi-a arătat o grație atât de mare. Iubiți-L, cinstiți-L și lăudați-L pe El, acum și de-a pururi. Amin!"

După aceste cuvinte, el a devenit tăcut (în lumea fizică), fiind complet mort din punct de vedere fizic.

Aflat deja în cealaltă lume, el vede trei spirite cu o înfățișare foarte prietenoasă, îmbrăcate în vesminte lungi, de culoare albă, care îl întâmpină cu căldură și îi strâng mâna, la fel ca unui frate întru eternitate. Fericit la culme, uitând cu desăvârșire de suferințele sale pământești, el le întinde brațele încă pe când plutea deasupra corpului fizic, în poziție culcat, și le spune: "O, dragi prieteni ai Domnului Iisus Hristos, deși încă necunoscuți pentru mine, timp de șapte decenii, cât am trăit pe pământ, nu am cunoscut prea multe bucurii; am cunoscut însă foarte multe zile triste, iar ultima dintre ele a fost cu siguranță cea mai rea între toate, căci bietul meu corp păcătos era literalmente sfâșiat de durere. Fie însă ca toate acestea să fie doar un sacrificiu adus la picioarele Domnului, și fie ca iubirea mea pentru El să nu secătuiască niciodată! Deși am suferit mult, nu mi-au lipsit consolările, care mi-au întărit inima și m-au învățat să trec peste cumplitele dureri fizice, în numele Domnului. Și iată, acum am trecut peste toate acestea, prin marea grație a Domnului nostru Iisus Hristos, așa că aștept acum, cu răbdarea care m-a ajutat de atâtea ori să trec peste suferințele mele pământești, să aflu care este voința preasfântă a Domnului în ceea ce mă privește. Fie ca întreaga mea iubire, slăvire și adorație să se îndrepte numai către El, și fie ca voința Lui preasfântă să se împlinească, acum și de-a pururi!"

Unul din cei trei oameni în alb îi răspunde: "Dragă prietene, ce ai zice dacă Domnul - din cauza marii Lui sfințenii și a păcatelor tale - te-ar trimite direct în purgatoriu, conform credinței tale, ca să te purifici acolo printr-o mare suferință? Ai mai lăuda oare și acolo numele Domnului, cu toate marile dureri la care te-ar supune focul? L-ai mai putea oare iubi pe El?"

Sărmanul: "O, dragul meu prieten! Sfințenia perfectă a Domnului impune cu siguranță o purificare la fel de perfectă a sufletului care aspiră să-L cunoască și să-L zărească pe El! Dar marea Lui înțelepciune și bunătate știe la fel de bine câtă durere poate suporta un suflet sărman, și nu cred că va aștepta prea mult de la el! Totuși, dacă justiția Lui solicită acest lucru de la mine, ca urmare a marii Lui sfințenii, facă-se voia Lui preasfântă! Eu văd chiar și în această acțiune iubirea Lui, care solicită această purificare a sufletului numai pentru ca acesta să devină demn să-l vadă pe Dumnezeu.

Domnul a fost dintotdeauna iubirea cea mai pură, și deci bunătatea perfectă, și tot ce face El este bine. De aceea, facă-se voia lui preasfântă, căci dacă eu m-aș ruga Lui pentru iertare și compasiune, cu siguranță acestea nu vor fi la fel de bune pentru mine cât ar fi decizia Lui inițială, luată din marea Lui înțelepciune și iubire. De aceea, spun acum, pentru totdeauna, în întreaga eternitate: Lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Domn și Dumnezeu care guvernează alături de Tatăl și de Sfântul Duh, din eternitate în eternitate! Lăudat fie numele Lui preasfânt! Facă-se voia Lui, acum și de-a pururi!"

Omul în alb: "Ceea ce ai spus este adevărat. Dar aduți aminte că ai murit fără să te fi confesat și fără să fi primit împărtășania. Nu crezi că în fața tribunalului lui Hristos vei fi acuzat de un păcat mortal și vei fi condamnat la dizgrație, conform doctrinei bisericii tale, astfel încât vei fi nevoit să ajungi în iad, pentru totdeauna? Oare l-ai mai lăuda și atunci pe Domnul?"

Sărmanul: "Prieteni, ceea ce mi-a stat în puteri am făcut. Nu este vina mea că nu m-am putut confesa la sfârșit. De altfel, acum trei săptămâni m-am confesat oricum, iar părintele confesor m-a asigurat că nu va mai fi nevoie de o confesiune multă vreme de acum înainte. O, prieteni, dacă mai există vreun păcat mortal care apasă asupra mea, dar pe care eu nu-l cunosc, atunci mă rog Domnului să privească cu compasiune către mine, sărmanul păcătos! Cu siguranță, ar fi un lucru oribil să ajung în iad după ce am dus o viață terestră atât de plină de suferințe! O, Doamne, facă-se voia Ta, dar ai milă de bietul meu suflet plin de păcate!"

Omul în alb vorbește din nou: "Dar, dragă prietene, dacă ai comis vreun păcat mortal, este posibil ca această rugăciune să nu mai fie valabilă. Știi foarte bine că, potrivit doctrinei bisericii tale, după moarte Dumnezeu nu își mai arată mila și compasiunea, din cauza justiției Sale perfecte, severe și imuabile. De altfel, atunci când te aflai în lumea fizică nu ai crezut în intervenția sfinților, nu prea te-ai împărtășit, ba chiar erai convins că azima nu contează deloc în fața lui Dumnezeu, făcându-te astfel vinovat în fața bisericii de erezie și de un mare păcat. Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru tine, dar crezi tu că intervenția noastră va avea vreun rost? De ce nu ai cinstit litaniile si recviemurile bisericii - așa cum ai mărturisit chiar tu în ultima ta confesiune - când le-ai spus rudelor tale că rugăciunile plătite sunt o oroare în fața lui Dumnezeu și că nu ar trebui să-ți plătească nici o slujbă de înmormântare? Dacă așa stau lucrurile, cum crezi că am putea interveni noi pentru tine în fața lui Dumnezeu? Ce crezi despre toate acestea? Crezi că te vor ajuta sau nu în fața lui Dumnezeu?"

Fără nici un fel de emoție, cel sărman răspunde: "Prietene, oricine ai fi, nu-mi pasă, căci nu poți fi decât una din ființele create de Dumnezeu. Același lucru sunt și eu - slăvit fie numele Domnului! - așa că pot vorbi cu tine la fel de liber cum vorbești tu cu mine.

În lumea fizică am fost foarte sărac, dar știam să citesc, să scriu și eram destul de bun la aritmetică. Mi-am petrecut multe duminici citind Sfânta Scriptură, și cu cât citeam mai mult, cu atât mai clar îmi devenea faptul că Biserica Romano-Catolică acționează exact invers față de învățăturile lui Hristos și ale apostolilor Săi, redate clar în cele patru Evanghelii și în scrisorile apostolilor. Am găsit chiar în prima scrisoare a apostolului Pavel următoarea frază: "Dar dacă cineva, dacă noi înșine sau un înger din cer, va propovădui o evanghelie diferită de cea pe care v-am predicat-o noi, el va fi alungat și va purta anatema".

Această frază mi-a zdruncinat întregul suflet, ca și cum o mie de trăsnete ar fi trecut prin el, așa că m-am întrebat: ,Dacă aceste cuvinte ale apostolului sunt adevărate, cum rămâne cu doctrina romano-catolică, care nu numai că nu predică Cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar le interzice oamenilor să-l citească, predicându-le în schimb o altă doctrină, care seamănă cu păgânismul cel mai întunecat? Pe cine să mai cred?'

Atunci, o voce interioară mi-a vorbit cu claritate: ,Crede numai în Cuvântul lui Dumnezeu!' Și asta este ceea ce am făcut.

Pe zi ce trecea îmi devenea din ce în ce mai clar că am avut dreptate. Căci am înțeles în inima mea și m-am convins în spiritul meu că ceea ce credeam era adevărat, și anume că învățătura lui Hristos este unicul Cuvânt al lui Dumnezeu, singurul în care poate fi găsită mântuirea și viața eternă.

Dumnezeu este imuabil. El a fost și va rămâne întotdeauna Spiritul etern, pur și perfect, al iubirii desăvârșite. Cum ar fi putut fonda El biserica romano-catolică, ce nu predică altceva decât ura și persecuția, pierzania, moartea și iadul? ,Nu, niciodată! a spus o voce din interiorul meu, cel care își judecă și își condamnă frații va fi el însuși judecat și condamnat! De aceea, nu judeca și nu condamna pe nimeni, și nu vei fi judecat la rândul tău!' Acestea sunt cuvintele pe care le-am auzit, și am acționat în consecință. Evident, mi-am dat seama că preoții romano-catolici L-au tratat întru spirit pe Domnul de o mie de ori mai rău decât au făcut-o cei care L-au crucificat fizic. Totuși, nu i-am judecat, ci mi-am repetat de mii de ori în inima mea: ,Doamne, iartă-i, căci sunt orbi și nu știu ce fac!'

Am văzut și am înțeles astfel din ce în ce mai mult iubirea Domnului. Simultan, iubirea mea pentru El a crescut de mii de ori, astfel încât toate suferințele mele fizice nu au putut-o diminua cu nimic, ci dimpotrivă, au amplificat-o din ce în ce mai mult! De aceea, îți pot spune în toată libertatea și cu toată fermitatea: Hristos este iubirea și viața mea, și chiar dacă judecata voastră mă va arunca în iad, nici acolo nu voi pierde această iubire pentru El!

Știu că în fața lui Dumnezeu nu sunt decât un păcătos nevrednic, care nu merită să-și ridice ochii către sălașul Lui, al Celui preasfânt! Dar spuneți-mi, ce ființă umană sau ce înger din creația Lui infinită ar putea spune vreodată, așa cum a făcut-o Domnul: ,Care dintre voi Mă poate acuza pe Mine de vreun păcat?' Adevăr vă spun: sunt mult mai fericit să pot spune: ,Doamne, eu sunt cel mai nevrednic dintre copiii Tăi!', decât: ,Doamne, eu sunt cel mai vrednic de grația Ta!' Tot ce putem spune noi, chiar dacă am îndeplinit toate poruncile Sale, este: ,Doamne, noi suntem slujitorii Tăi cei mai nevrednici și nu merităm deloc grația Ta. O, Doamne, o, Tată, tocmai de aceea, prin bunătatea Ta infinită față de noi, cei nevrednici, ai milă de noi!'

Acesta este singurul nostru drept. Orice altă afirmație din partea noastră, a tuturor, ar fi după părerea mea un păcat mortal, deopotrivă temporal și în eternitate! Sper că ați înțeles acum de ce am avut atât de puțină considerație față de litaniile și de rugăciunile plătite, în schimb, am crezut întotdeauna în intervenția făcută întru adevăr și iubirea inimii pentru un frate, și de aceea v-am rugat să interveniți pentru mine. Pe de altă parte, puteți face așa cum doriți. Dar mai presus de toate, facă-se voia preasfântă a Domnului!"

Omul în alb vorbește din nou, bucurându-se în sinea sa de acest nou frate al său, atât de glorios: "Dragă frate, vedem cu toții curajul, sinceritatea și aspirația ta către Domnul, care sunt într-adevăr precum o stâncă. Dar întreabă-ți inima dacă ai îndrăzni să vorbești la fel și în fața Domnului".

Sărmanul: "Numai imensa mea iubire pentru El mi-a dezlegat limba, așa că nu are nimic de-a face cu curajul. De altfel, nu îți trebuie prea mult curaj să îi mărturisești lui Dumnezeu că nu te consideri un slujitor vrednic, fiind întru totul dependent de grația și de compasiunea Lui. Nu mi-a fost niciodată cu adevărat frică de Hristos, căci L-am iubit prea mult ca să mă tem de El. Mai bine spuneți-mi dacă voi mai rămâne mult timp aici. Doresc să știu sigur încotro voi fi dus!"

Omul în alb: "Ai puțină răbdare, căci mai trebuie să așteptăm pe cineva. Atunci când va sosi el, cu sentința Domnului, ți se va da drumul și vei fi nevoit să faci ceea ce îți poruncește voința lui Dumnezeu. Iată-l, se apropie deja de noi din direcția dimineții; în curând va fi aici. Nu ți-e teamă de el, știind că vine în numele Domnului?"

Sărmanul: "O, nu! De vreme ce îl iubesc pe Domnul mai presus de orice, cum m-aș putea teme de acela pe care mi-l trimite El?"

Omul în alb: "Știi, dragă frate, că până și cel mai virtuos dintre drepți păcătuiește de șapte ori pe zi, fără să știe că păcătuiește? Dacă ar fi să numărăm toate zilele pe care le-ai trăit, începând cu anii în care ai devenit responsabil, și dacă le vom înmulți cu șapte, va rezulta un număr considerabil de păcate, mai ales dacă ținem seama de faptul că - așa cum spunea Ignațiu de Loyola (1*) - patru păcate mici echivalează cu unul mare! Ce te faci dacă mesagerul va veni cu un asemenea rezultat?"

Sărmanul: "Vă repet, dragii mei prieteni: aș fi cel mai fericit dacă voi fi considerat un mare păcătos! Căci păcatul nu mă înalță, ci mă smerește, așa cum este corect să fie. Pe pământ am simțit de multe ori acest lucru, atunci când, pentru o scurtă perioadă de timp, nu eram conștient de păcatele mele, în special după confesiune. Când mă aflam într-o asemenea stare mă simțeam mândru de așa-zisa mea integritate morală, iar dacă mă întâlneam cu vreun om rău, mă grăbeam să îmi spun în sinea mea:

,Slavă cerului că nu sunt la fel ca acest om, care nu îl respectă pe Dumnezeu, și nici pe semenii săi!'

În schimb, atunci când cădeam din nou în păcat, gândeam cu totul altfel văzând un alt păcătos: ,Iată, omul acesta, pe care îl considerai a fi rău, este poate cu mult mai pur decât tine în fața lui Dumnezeu. De aceea, Doamne, ai milă de mine, biet păcătos, căci acum nu mă mai simt demn nici măcar să îmi ridic ochii către cer!' Cu siguranță, dragii mei prieteni, acest fel de a gândi este mult mai sănătos decât atunci când gândești: ,Doamne, eu sunt pur, căci am respectat toate poruncile Tale încă din copilărie, așa că aștept acum răsplata promisă de Tine!'

Prieteni, eu știu foarte bine că sunt un păcătos în fața lui Dumnezeu. De aceea, prefer să mă smeresc și nu aștept nici un fel de răsplată pentru meritele mele, ci numai prin grația și compasiunea Celui Preaînalt.

Sincer, eu nu îmi dau seama ce fel de merite ar putea avea în fața lui Dumnezeu cel Atotputernic ființele create de El, Cel care a creat totul, fără a avea nevoie de ajutorul nostru. Cine L-a ajutat pe Dumnezeu în crearea cerului și a pământului, cine altcineva decât El poate acorda mântuirea? Ce ființă creată îi face un serviciu lui Dumnezeu, unica Ființă Preasfântă, prin simplul fapt că îi respectă poruncile, date de altfel numai în beneficiul său? Chiar și fără noi, Dumnezeu ar fi la fel de perfect cum este acum, căci noi am fost creați numai pentru a primi grația, iubirea și compasiunea Lui, și nu pentru a-i face servicii de care nu are nevoie.

Așa am gândit până acum și la fel voi gândi întotdeauna, în măsura în care voi fi binecuvântat cu existența eternă! De aceea, nu văd nici un motiv să mă tem de mesagerul lui Dumnezeu, căci nu am nici un motiv să mă tem de Domnul Însuși. Evident, cunosc și eu frica de Dumnezeu, dar nu la fel ca un criminal, ci mai degrabă ca un îndrăgostit care se consideră prea păcătos și prea nevrednic de a-L iubi pe Domnul cu inima sa impură și cu puterea sa vitală. Ce spuneți, prieteni, am dreptate sau nu?"

Omul în alb îi răspunde: "Ne este cât se poate de limpede că nu ne vei lăsa niciodată să te convertim. De aceea, nu te vom mai tulbura cu întrebările noastre și vom lăsa totul pe seama noului venit. Iată, a și ajuns!"

Noul mesager se îndreaptă către omul sărman cu o atitudine cât se poate de prietenoasă, îi ia cu blândețe mâna și îi spune: "Dragă frate, ridică-te deasupra rămășițelor tale pământești și învie la viața eternă, în numele Domnului și Dumnezeului tău, pe care L-ai iubit întotdeauna în inima ta sub forma lui Iisus Hristos!"

Omul sărman se ridică pe loc, într-o stare de libertate desăvârșită, și plin de putere și de forță, se adresează mesagerului, a cărui înfățișare este cât se poate de simplă și de nepretențioasă: "Trimis slăvit al lui Dumnezeu cel Atotputernic! Atunci când m-ai prins de mână, întreaga mea ființă a fost străbătută de un sentiment indescriptibil de preafericire. Consider acest lucru cel mai sigur semn că ai fost trimis într-adevăr la mine de către Cel Preaînalt. De aceea, doresc să te întreb, nu din cauza acestor trei frați ai mei, care au încercat să-mi insufle un sentiment de teamă față de tine, ci dintr-o pornire intimă, doresc să te întreb cu smerenie ce a hotărât pentru mine tribunalul atât de sever al lui Dumnezeu. Sunt perfect conștient de faptul că nu am nici un merit, și că nu voi avea vreodată. Știind însă că sunt un mare păcătos în ochii lui Dumnezeu, aș dori să știu dacă pot aspira către grația și compasiunea Lui."

Mesagerul: "Dragă frate, cum poți să-mi pui o asemenea întrebare? Inima ta este plină de iubire pentru Domnul, ceea ce înseamnă că Domnul Iisus Hristos, singurul Dumnezeu al tuturor eternităților, trăiește deja în tine! Cum ar mai putea solicita acela care îl găzduiește pe Dumnezeu în inima sa, grația și compasiunea Acestuia? Adevăr îți spun: tu ai atins deja starea de preafericire și nu vei cunoaște judecata! Haide, vino cu mine în fața lui Dumnezeu, în fața Tatălui tău preaiubitor, ca să primești de la El ceea ce li s-a pregătit de mult timp celor care, la fel ca tine, îl iubesc pe El cu adevărat și mai presus de orice!"

Sărmanul: "O, mesager slăvit al lui Dumnezeu! Iartă-mă, dar nu te pot urma acolo, căci voi fi de-a pururi nedemn de o asemenea grație! Mai bine du-mă undeva unde locuiesc cei lipsiți de merite, ființe inferioare cărora li s-a acordat marea grație a preafericirii, care nu pot spera decât să surprindă de departe o privire a Domnului Iisus, o dată la o sută de ani, și te asigur că voi fi la fel de fericit ca și cel mai pur și mai perfect dintre îngeri! De altfel, nu cred că aș putea suporta dacă Domnul Iisus s-ar apropia prea tare de mine, căci iubirea mea pentru el ar deveni atât de puternică încât m-ar spulbera în mii de fărâme! De aceea, fă ceea ce te-am rugat, cu toată smerenia inimii mele".

Mesagerul: "Dragul meu frate, îmi este imposibil să îți satisfac dorința. Vezi tu, Domnul însuși dorește să vii la El! Dacă eu pot suporta apropierea de El, la fel vei putea și tu. Așadar, vino cu mine și nu mai fi atât de sfios! Te asigur că ne vom simți amândoi foarte bine în prezența Domnului!"

Sărmanul: "Ei bine, fie, în numele lui Dumnezeu, dacă așa stau lucrurile, atunci îmi voi lua inima în dinți! Dar spune-mi, de ce ne privesc acești trei frați ai noștri cu atâta cutremurare, pătrunși parcă de o fericire fără egal? Oare L-au văzut ei deja pe Domnul, pe undeva?"

Mesagerul: "Este posibil. Dar mai presus de toate, ei se bucură în sinea lor pentru tine, la fel cum se bucură pentru toți cei care ajung aici la fel ca tine, adică cu inimile pline de iubire. Privește într-acolo, către dimineață, unde se înalță un munte nu prea înalt, dar iluminat de un soare splendid. Acolo duce cărarea noastră, pe care o vom parcurge cât se poate de repede. Odată aflat pe vârful acelui munte, vei putea percepe noul și sfântul oraș Ierusalim, orașul etern al lui Dumnezeu, al cărui locuitor în eternitate vei fi și tu!"

Sărmanul: "O, frate, cât de infinit de glorioasă, de pură și de divină este lumina acelei dimineți, câtă splendoare există în forma norilor! Ce superbe sunt pajiștile și copăceii pe lângă care trecem! O, lume celestă, cât de mare este frumusețea ta! Pe lângă ea, frumusețea pământului pălește. Dar văd adevărate mulțimi de suflete care se îndreaptă către noi și aud imnuri celeste de o mare frumusețe! O, câtă armonie! Cine ar putea descrie armonia acestor sunete? Și cât de puternic strălucesc cei care ne ies în întâmpinare. Oare cum voi arăta eu printre ei în aceste veșminte, care par încă foarte pământești? O, Doamne, Doamne, abia dacă mai pot suporta! Iată-i, s-au apropiat foarte tare, iar acum... Dar ce fac? Văd că au căzut în genunchi, cu fețele la pământ și cu inimile pline de smerenie! Oare se apropie Domnul însuși de această mulțime, dintr-o altă direcție? O, spune-mi ce înseamnă toate acestea?"

Mesagerul: "Este posibil. Vom vedea imediat despre ce este vorba. Ai puțină răbdare. Mai avem doar câțiva pași de făcut și vom ajunge în vârful colinei, unde vom vedea ce se întâmplă". Sărmanul: "O, slăvite prieten, încep să am un sentiment ciudat! Imaginează-ți ce trebuie să simtă cineva ca mine, care îl vede pentru prima oară pe Domnul cerului și al pământului, pe Domnul vieții și al morții! O, prietene, tremur tot, deopotrivă de teamă și de aspirație, și mă cutremur la gândul lucrurilor care vor urma. Într-adevăr, mai avem câțiva pași și vom ajunge în vârf. O, oare ce voi vedea acolo?

O, prietene, oare tu nu te temi de Dumnezeu, de vreme ce L-ai mai întâlnit? Oare te-ai obișnuit atât de mult cu El încât nu mai acorzi importanța cuvenită acestui eveniment? Și totuși, constat că toate aceste mulțimi, la fel ca și cei trei frați care ne-au urmat, sunt mișcați până la lacrimi. Doar tu pari indiferent și ai pe chip o expresie ca și cum toate acestea nu ar fi foarte relevante. O, spune-mi cum trebuie să înțeleg această atitudine? Trebuie oare să mă comport la fel ca tine, lucru care de altfel mi-ar fi absolut imposibil?"

Mesagerul: "Dragul meu frate, vei înțelege imediat de ce nu mi-e teamă deloc de Dumnezeu, și de ce nu mă comport la fel ca cei trei tovarăși de drum ai noștri. Cel mai bine ar fi să te comporți exact la fel ca mine, și îți vei da seama în curând că teama ta este complet nelalocul ei. Căci eu îți spun: Domnul nu cere o asemenea atitudine din partea nimănui. Pe de altă parte, atunci când copiii Săi se comportă cu iubire și smerenie, nu se poate spune că acționează greșit.

Am înțeles însă că mai devreme nu arătai nici un fel de teamă în fața celor trei care te-au întâmpinat, lucru care mi-a plăcut foarte mult - deși ei au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să-ți inoculeze un sentiment de frică. Cum se face că ai devenit acum atât de temător?"

Sărmanul: "Ei bine, pe atunci nu cunoșteam toată această măreție fără seamăn și toată această glorie a lui Dumnezeu și a cerului Său, în timp ce acum am înaintea ochilor ceea ce mai devreme nici nu aș fi îndrăznit să visez. Lucrurile mi se par complet diferite acum. Oare cum trebuie să arate Dumnezeu, dacă toate aceste mulțimi de oameni îi arată un respect atât de mare, cunoscând sfințenia infinită a Celui Unic, a lui Dumnezeu Atotputernicul? Oare vor putea suporta ochii mei, încă atât de orbi și de rigizi, măreția feței lui Dumnezeu?"

Mesagerul: "Bine, bine, dragul meu frate, lucrurile se vor lămuri imediat. Dacă nu ai orbit până acum, nu cred că vei păți așa ceva nici în continuare. Calmează-te. Uite, aproape că am ajuns în vârf, și deja se vede la orizont orașul sfânt în care vei locui de-a pururi de acum înainte, împreună cu Mine, sub soarele lui Dumnezeu, a cărui lumină iluminează toate cerurile și inimile tuturor ființelor umane și ale îngerilor. Haide să ne grăbim, și vom ajunge imediat!"

Omul cel sărman face ochii mari și rămâne practic mut de uimire. Nu înțelege însă de ce mulțimile se ridică cu o emoție atât de mare, unindu-se cu cei trei și cântând împreună cel mai glorios Psalm întru slava lui Dumnezeu.

După ce privește o vreme sublima regiune celestă, în tăcere și cuprins de o fericire fără seamăn, el întreabă: "O, dragul meu prieten și frate! Spune-mi, unde îl văd pe Dumnezeu toți cei care ne urmează, căci văd că își cântă imnul ca și cum El ar fi în mijlocul nostru. M-am uitat în stânga și în dreapta, înainte și înapoi, dar nu am reușit să văd pe nimeni care să semene cu Dumnezeu. Oare sunt ochii mei incapabili să perceapă imensa splendoare a feței lui Dumnezeu? Dacă așa stau lucrurile, probabil că nu îl voi vedea niciodată. De fapt, chiar aș prefera acest lucru, căci sunt convins că nu voi putea suporta atâta sfințenie. Sunt deja suficient de fericit să văd toate aceste splendori, împreună cu tine, și să știu că Dumnezeu mă privește. Evident, aș dori să-L văd măcar o singură dată pe El, pe care îl iubesc atât de mult, mai ales în persoana Domnului Iisus Hristos.

O, dacă L-aș putea vedea măcar o singură dată pe mult iubitul meu Domn Iisus, aș fi cu siguranță cel mai fericit om din ceruri!"

Mesagerul: "Liniștește-ți mintea și îl vei vedea pe Domnul Iisus mai curând decât îți imaginezi. De fapt, îl vezi chiar acum, dar nu îl recunoști! De aceea, îți spun: liniștește-ți mintea!"

Omul sărman privește din nou în toate direcțiile, sperând să îl vadă pe Iisus, dar tot nu vede pe nimeni, întorcându-se din nou către mesager, el îi spune: "Ce ciudat! Spuneai că îl văd deja, dar nu îl recunosc. M-am uitat cu atenție la toți cei care ne urmează, dar nu am recunoscut pe nimeni care ar putea fi El, căci toată lumea este plină de smerenie și de respect, și toți îl laudă la unison pe Iisus, Domnul eternității. Cei trei oameni în alb fac același lucru, astfel încât mi-e greu să cred că Domnul Iisus Iehova se află printre ei într-o formă vizibilă. Și totuși, spuneai că îl văd deja! O, te implor, spune-mi, unde anume trebuie să mă uit ca să-L văd?"

Mesagerul: "Privește orașul lui Dumnezeu, căci ne apropiem de el, și acolo toate lucrurile îți vor deveni clare. Ne apropiem deja de zidurile exterioare, și în curând vom intra chiar în orașul cel sfânt. Abia acolo se vor deschide complet ochii tăi, la fel ca în cazul celor doi discipoli care se îndreptau către Emaus. De aceea, îți repet, liniștește-ți mintea, căci aceasta este singura cale pentru ca omul să nu sufere în timpul mântuirii sale, singura manieră în care el poate descoperi viața și libertatea eternă. Apropo, cum îți place orașul în care tocmai intrăm?"

Sărmanul: "O, prietene, ce cuvinte aș putea folosi ca să descriu infinita splendoare și maiestuozitate a acestui oraș! Ce palate incredibile, și toate par complet locuite! O, Doamne, ce măreție! Frumusețea de aici este indescriptibilă; nici o minte umană nu ar putea-o descrie vreodată! Dar dacă tot am ajuns în oraș, aș dori să întreb: unde este Emaus acum, și unde este Domnul Iisus, care continuă să se ascundă de ochii mei?"

Mesagerul: "Privește marea casă în fața căreia ne aflăm; la ferestrele ei strălucitoare și în galeriile ei exterioare se află nenumărați frați și surori care ne salută. Acesta este eternul Emaus! Aici vei locui și tu de acum înainte! Și dacă tot ne aflăm în fața lui Emaus, pe care îl vezi foarte bine, întoarce-te și privește-Mă, și îl vei recunoaște pe Acela după care inima ta tânjește de atâta timp!"

Omul sărman îl privește cu atenție pe mesager, care nu este altcineva decât Eu însumi, și Mă recunoaște instantaneu în el. El cade imediat în genunchi și spune: "O, Doamne, Dumnezeul meu! Deci chiar Tu erai mesagerul?

O, Iubire Eternă și infinită! Cum ai putut să te cobori atât de mult încât să îți reverși grația asupra mea, sărmanul păcătos?"

După aceste cuvinte, el rămâne tăcut, într-o stare de extaz beatific, fiind condus către locuința sa din marea casă.

Vă puteți imagina cu ușurință fericirea acestui om și activitatea lui viitoare în numele iubirii. De aceea, vom încheia această scenă și vom trece la următoarea. Amin!
________________________________________________________________________________________________________________________________________
Note:
1 Fondatorul Ordinului Iezuiților
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Scena 11 - Robert Blum
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 02:22 View PostDownload Post

Scena 11
Robert Blum
(27 noiembrie 1848)

Ultimul capitol din seria intitulată "Scene de pe patul de moarte" se referă la trecerea în lumea de dincolo a unui mare om politic contemporan, Robert Blum. Tranziția lui este descrisă pe larg în cele două mari volume: "De la Iad la Rai". Blum a fost executat la Viena de plutonul de execuție, în anul 1848, din ordinul prințului Windischgraetz, sub pretextul că a desfășurat activități revoluționare. Se vorbește aici despre trezirea lui spirituală în lumea de dincolo și despre felul în care Domnul însuși s-a apropiat în această lume a fanteziei spirituale de acest om plin de iubire, cu scopul de a-l elibera de greșelile sale lumești și de a-l transforma - prin purificare - într-un veritabil purificator de suflete, care a integrat deja în activitatea sa sfera pământului.

Narațiunea care urmează prezintă o sumă de impresii și sugestii, scene contemporane, caracterizări, viziuni profunde asupra vieții sufletului, oferindu-ne o imagine de ansamblu asupra lumii de dincolo, analizată în special din unghiul sufletului care se trezește în singurătate, lărgindu-și apoi orizontul spiritual, până când ajunge să includă întreaga umanitate și întreaga creație.


Mergi direct la:
Volumul 1
Volumul 2
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Anexă
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 02:26 View PostDownload Post

Anexă
Marea reuniune din lumea de dincolo
(31 mai 1852)

Dacă nu sunt suficient de fermi în credința lor, mulți oameni - care altminteri au capul și inima la locul potrivit - ajung să se întrebe dacă există o altă viață după această scurtă viața terestră, cum va arăta ea și dacă ei se vor recunoaște pe sine ca fiind exact cei care au fost în această lume fizică. Ei se întreabă de asemenea dacă își vor păstra conștiința terestră și dacă își vor mai aminti de viața pe acest pământ, sau dacă nu cumva conștiința și amintirile lor vor fi asemănătoare viselor din lumea fizică, în care omul se recunoaște pe sine din punct de vedere subiectiv, dar în condiții complet diferite de cele în care trăiește pe pământ. Nu își dau seama dacă toate aspectele vieții pământești obiective, cu excepția câtorva impresii profund imprimate în subconștientul lor - cum ar fi rudele foarte apropiate și pe care le-au văzut foarte des, locurile pe care le-au vizitat frecvent, etc. - Nu vor dispărea cumva complet din amintirea lor. Ei nu știu la ce să se aștepte în lumea de dincolo: la condiții care seamănă cu visele profetice, sau la un fel de reuniune între prieteni, care se recunosc unii pe ceilalți?

Eu, Domnul, vă răspund: da! Toate acestea sunt adevărate, dar depind de felul în care a trăit omul pe pământ, în această viață de probă, dacă el a respectat sau nu ordinea Mea, revelată întregii umanități.

Cel care experimentează încă pe pământ renașterea plenară a spiritului său, pe care oricine o poate atinge cu ușurință, va trăi chiar aici, în lumea materială, ca o ființă complet renăscută, putând avea acces la lumea spirituală, care devine pentru el la fel de vizibilă cum este cea fizică. De aceea, renunțarea la învelișul său fizic, care este oricum incapabil de amintiri și memorie, nu are cum să-i schimbe felul de a gândi, voința, memoria și conștiința sa subiectivă și obiectivă.

De vreme ce viața sa a fost sublimată deja în lumea spirituală, care nu este altceva decât cea mai înaltă și mai pură conștiință de sine, fiind de-a pururi superioară oricărei materii, Eu afirm: ar trebui să le fie absolut limpede celor care sunt capabili să gândească lucid că viața spirituală pură în lumea de dincolo va aduce cu sine o luciditate și o conștiință de sine infinit mai mare, deopotrivă subiectivă și obiectivă, a evenimentelor, condițiilor și aranjamentelor vieții, în acord cu superioritatea absolută a spiritului asupra materiei, care, așa cum am mai afirmat, nu este altceva decât o expresie fixă a unor gânduri și idei provenite din lumea spirituală. Aveți mii de dovezi în acest sens provenite din viața somnambulilor, clarvăzătorilor și profeților voștri. Altfel spus, viața spirituală pură este sinonimă cu lumina, viața, energia și conștiința de sine.

Pe de altă parte, întrucât nu numai una, ci toate ființele umane care trăiesc în conformitate cu ordinea Mea trec în aceeași viață perfectă, chestiunea referitoare la reuniunea supremă este superfluă, căci dacă oamenii au capacitatea de a se recunoaște și de a se întâlni în această viață imperfectă (pe pământ), lucru pe care nimeni nu îl poate contesta sau nega, cu atât mai mult vor avea ei această capacitate în lumea spirituală pură, care este perfectă și în care natura lor reprezintă expresia eternă a principiului suprem al întregii vieți, incluzând în sine toate evenimentele și condițiile posibile! În lumea fizică, sufletul recunoaște prin intermediul simțurilor sale corporale, dar și al conștiinței spiritului, pe cei de care îl leagă relații de rudenie, se poate împrieteni cu alte suflete și poate stabili legături intime cu acestea, fiind astfel capabil să le recunoască în orice condiții forma și caracterul. Dacă sufletul și spiritul pot face acest lucru din interiorul închisorii trupești, cu atât mai mult vor fi ele capabile de așa ceva în condiții de libertate deplină, lucru perfect observabil în cazul somnambulilor, care recunosc de multe ori - deși au ochii închiși - esența celor din jurul lor, și chiar oameni aflați la mare distanță asupra cărora li se pun întrebări! Și totuși, sufletul unui asemenea somnambul - oricât de perfect ar fi el - nu este nici pe departe la fel de liber cum este sufletul unei ființe care s-a despărțit de corpul său fizic, chiar dacă acesta este mai imperfect decât în cazul primului.

După eliberarea de corpul fizic, sufletele imperfecte devin din ce în ce mai întunecate, dar acest lucru se datorează numai propriei lor voințe, nicidecum unei legi divine. Evident, aceste suflete nu mai au acces la lumea fizică, lucru esențial, căci dacă ar putea vedea în această lume, ele ar putea face foarte mult rău, îndeosebi acelor persoane pe care le-au considerat dintotdeauna dușmanii lor. Aceste suflete (și spiritele corespondente) nu mai percep după moartea corpului fizic decât ceea ce le apare în propria lor fantezie, trăind într-un fel de lume inferioară a viselor. Ele rămân de multe ori sute de ani în această lume născută din fantezia lor, fără să știe nimic de sufletele care continuă să vină din planul fizic, chiar dacă acestea sunt fostele lor rude, care le recunosc de îndată. Ele nu percep decât fantezia lor de lungă durată, astfel încât nu pot fi instruite de îngeri decât prin intermediul corespondențelor, pe care aceștia din urmă știu să le introducă în lumea fantastică a acestor suflete oarbe.

Dacă acceptă instrucțiunile, și implicit rafinarea stării lor de conștiință, lumea fanteziei lor începe să se dizolve gradat și ele se apropie din ce în ce mai mult de lumina adevărată, putând vedea realitatea din jur, inclusiv rudele și prietenii de altădată, pe care ajung să îi recunoască, fiind foarte fericite alături de ei.

Dacă nu se produce însă nici un fel de elevare a nivelului lor de conștiință, ele rămân în aceeași lume a viselor perioade foarte lungi de timp, condiția lor înrăutățindu-se treptat. Nu se mai pune atunci problema unei reuniuni fericite în lumea de apoi cu cei dragi. Așa cum o ființă umană aflată în lumea fizică nu își mai poate aminti în timpul unui vis toate detaliile vieții sale, percepând numai acele aspecte pe care imaginația să o face să creadă că sunt reale, la fel, un suflet întunecat ajuns în lumea de dincolo nu mai reușește să-și amintească nimic și pe nimeni aflat în afara sferei visului său. El rămâne astfel într-o stare pasivă, din care nu va reuși să iasă decât după o perioadă foarte lungă de timp (așa cum înțelegeți voi timpul).

Dacă nu a renăscut măcar pe jumătate, sufletul ajuns în lumea de dincolo intră în starea de care am vorbit mai sus și nu mai poate face nimic singur, la fel ca un embrion în pântecul matern, ale cărui mișcări depind de starea exterioară a mamei. Comparația se oprește însă aici, căci fiind o creatură în formare, embrionul din pântecul matern se află într-o stare complet pasivă, în timp ce sufletul ajuns în lumea de dincolo este tot timpul activ, suferind în permanență, fiind incapabil să devină inactiv, pentru simplul motiv că refuză să facă acest lucru, neștiind că în acest fel ar putea scăpa de suferință.

Să explicăm mai în detaliu acest proces: dacă atunci când se află în această lume fizică, ființa umană nu face nimic pentru a-și trezi și pentru a-și dezvolta acea esență ascunsă în inima sufletului său, dacă își folosește toate facultățile numai în beneficiul intelectului exterior, cu scopul de a obține diferite comori lumești, oferindu-și astfel tot felul de senzații plăcute, trăind în confort și în lux, atunci când acest suflet ajunge în lumea de dincolo, poarta către lumina divină îi este închisă și inaccesibilă. Pe de altă parte, dacă omul moare față de lumina rațiunii, alcătuită numai dintr-o combinație de materiale pământești, vizibile pentru suflet în milioanele de fațete ale celulelor creierului și în funcție de care acesta se simte silit să acționeze, făcându-și diferite calcule, la fel ca și calculele stupide ale astrologilor, acest suflet ajunge în lumea spiritelor într-o stare de întuneric deplin, fără să fie conștient de altceva decât de manifestarea vieții sale pe pământ și fără să-și amintească de altceva decât de circumstanțele în care a trăit în viața sa fizică, în măsura în care acestea sunt întipărite în celulele nervoase ale creierului sufletului (care corespunde creierului fizic), pe anumite categorii corespondente, pe care sufletul le simte și de care devine conștient, dar pe care nu le poate vedea totuși cu claritate, din cauza întunericului spiritual în care trăiește.

Este ușor de înțeles că o asemenea stare devine curând insuportabilă pentru un suflet atașat de senzațiile plăcute ale vieții. Acesta este cuprins rapid de o mare teamă și anxietate, apoi devine din ce în ce mai mânios, emanând din ce în ce mai multă căldură.

Acest lucru poate fi cu ușurință observat inclusiv în lumea fizică. Oriunde există o activitate extrem de intensă în lumea materială, care este supusă judecății - cum ar fi un vânt puternic, o furtună, ridicarea unor valuri mari ale oceanului, o fricțiune puternică între două obiecte de același fel sau diferite, o presiune foarte mare pe care o exercită reciproc două obiecte dure, etc. - Acolo se dezvoltă căldura, un fel de luminozitate sau de incandescență, care poate fi observată cu deosebire noaptea. Acest fenomen este numit de oamenii de știință electricitate, termen adecvat, dar care nu acoperă întreaga gamă a fenomenelor de acest tip. În realitate, el se referă la trezirea spiritelor naturii întemnițate mai mult sau mai puțin ferm în interiorul materiei respective. Cu cât acestea sunt mai profund întemnițate în materie, cu atât mai ușor pot fi ele tulburate din somnul lor. Dacă întemnițarea lor este mai ușoară, cum ar fi cazul aerului, al apei, al lutului sau al altor obiecte lichide ori moi, mișcarea trebuie să fie mult mai viguroasă pentru ca spiritele naturii să poată fi trezite, devenind apoi vizibile sub forma strălucirii și a căldurii.

Orice observator atent poate deduce cu ușurință din miile de manifestări ale naturii că trezirea spiritelor elementale este sinonimă cu fenomenul vibrațiilor. Ori de câte ori un om sau un animal este foarte supărat în natura sa, el începe să tremure, lucru care denotă trezirea spiritelor naturii întemnițate în trupul său. O coardă muzicală începe să vibreze atunci când este ciupită sau lovită tocmai din cauza trezirii spiritelor naturii întemnițate în ea. Lumina unui fulger nu este altceva decât un act de eliberare a spiritelor naturii întemnițate în materie, care se manifestă printr-o vibrație mai intensă, generată de însăși mișcarea de eliberare a spiritelor naturii. Există mii și mii de asemenea manifestări în care poate fi observat acest proces.

Am afirmat mai sus ca atunci când își pierde lumina lumească și toate plăcerile care derivă din ea, sufletul trece mai întâi printr-o stare de teamă și de anxietate, devenind apoi din ce în ce mai mânios, proces care generează un fel de incandescență în interiorul lui. Această strălucire se dezvolta în natura sufletului exact la fel ca și în lumea naturală.

Prima manifestare a elementelor spirituale ale sufletului (prezente în orice suflet) este teama. Atunci când aceste elemente trec într-o stare vibratorie mai intensă, spațiul care le este alocat devine în curând insuficient, întrucât forma exterioară care permite unirea nenumăratelor elemente cu viața ființei devine prea strâmtă (și trebuie să menționăm aici că, potrivit legii, ea nu trebuie și nu poate fi lărgită imediat), consecința naturală este o presiune din ce în ce mai mare, exercitată în toate direcțiile, care generează la nivelul vieții individuale senzația de teamă.

Dacă această vibrație crește în intensitate și durează o perioadă mai lungă, ea se transformă într-un fel de fermentație, numită mânie. La fel ca în natură, unde orice proces de fermentație în creștere conduce la o inflamare deplină, și în cazul sufletului intensificarea procesului de fermentație conduce la o asemenea inflamare, numită furie oarbă. Această stare de furie generează acea incandescență, care, dacă continuă, se poate transforma într-o adevărată explozie de mânie, sinonimă cu iadul.

Așadar, dacă sufletul celui decedat începe să se aprindă, el începe să recunoască (datorită luminii nou apărute) amprentele spirituale prezente în creierul său și își dă seama că în natura sa există foarte mult rău și foarte puțin bine. În această stare de confuzie, el ajunge să facă de multe ori din țânțar armăsar, și invers. Această contemplare dă naștere unor forme vagi și transparente, de multe ori chiar diforme, cum ar fi în lumea voastră castelele de nisip ale unui îndrăgostit, care par să se materializeze subit (în imaginația lui), dar numai pentru a dispărea apoi din nou, odată cu o noua stare de tulburare.

În timp ce sufletul este incapabil să își asigure o realitate fermă, fiind din ce în ce mai tulburat și mai mânios în fața imaginilor vagi și în continuă mișcare, mai degrabă un fel de caricaturi decât imagini de-sine-stătătoare, astfel încât până și natura lui intimă începe să fie afectată, aceasta din urmă dă naștere unei activități de o natură cu totul diferită.

Ca urmare a acestei activități (a spiritului primordial, născut direct din Dumnezeu), activitatea haotică a sufletului este calmată, astfel încât acesta cade într-o stare de somn. În această stare de odihnă el fuzionează mai bine cu spiritul său primordial, născut din Mine, intrând într-un fel de stare de vis, în care se simte destul de confortabil. Filosofii din Antichitate numeau această stare somnul sufletului. Spiritul primordial, care acum este activ, în pofida dorinței sufletului, generează tot mai multe imagini care conțin desfătările pe care le caută sufletul tiranic și egoist, dar de îndată ce acesta se repede avid să le apuce (convins fiind că ele reprezintă realitatea), acestea dispar. Pe de altă parte, el îi prezintă sufletului și anumite imagini care îl pot ajuta să evolueze, dovedindu-se benefice pentru el. Dacă sufletul reușește să prindă aceste imagini și să le integreze în calități reale ale sale, ele devin permanente, astfel încât din starea de vis începe să se dezvolte o lume reală (pentru sufletul respectiv).

Cu cât sufletul se identifică mai mult cu imaginile oferite de spiritul său primordial, cu atât mai mult fuzionează el cu acestea, identificându-se din ce în ce mai tare cu spiritul său primordial, și implicit cu lumina și cu adevărul ce derivă din acesta. În acest fel, el devine din ce în ce mai conștient de sine, și în curând începe să își recunoască prietenii și rudele, care îl ghidează apoi către Mine. În funcție de gradul său de perfecțiune și de identificare cu spiritul său primordial, el primește din ce în ce mai multă lumină și înțelepciune, precum și capacitatea de a vedea în lumile naturale, devenind activ într-o maniera benefică. Nu cred că mai trebuie să insist asupra faptului că, în acest caz, reuniunea generală este consecință naturală a evoluției sale spirituale.

Ce se întâmplă însă cu acele suflete a căror minte egoistă, veșnic aflată în căutarea plăcerilor, nu se poate detașa de imaginile și manifestările iluzorii care le apar în viața lor de vis din lumea de dincolo, în pofida imaginilor benefice prezentate de spiritul primordial? Vă întreb: ce credeți că se poate întâmpla cu un asemenea suflet, care devine din ce în ce mai furios, întrucât nu poate avea acces la obiectele desfătării sale? Se poate vorbi oare într-un asemenea caz de vreo reuniune? Nici vorbă!

Spiritul acestui suflet devine în acest caz propriul său judecător implacabil, în cele din urmă, el îi permite sufletului accesul la obiectele dorințelor sale, dar desfătarea sa conduce la o amplificare și mai mare a dorințelor, care devin din ce în ce mai arzătoare și mai imposibil de satisfăcut, generându-i sufletului o durere din ce în ce mai mare, care îl scufundă într-un întuneric din ce în ce mai deplin.

Spiritul îi permite apoi acestui suflet întunecat, aflat într-o stare de furie maximă, care mocnește în interiorul lui, dându-i o lumină malefică, să devină conștient de cei aflați în aceeași stare ca și el, adică să întâlnească în mod efectiv suflete asemănătoare lui. Rezultă un alt fel de reuniune, prin care se adună laolaltă mai multe suflete care vorbesc numai de mânia lor. În viața lor de vis, pe care o confundă cu realitatea, aceste suflete se susțin reciproc, arzând de furie, și jură să se răzbune și să moară mai degrabă decât să accepte vreodată ordinea divină, chiar și în cea mai mică măsură.

Ele se sprijină astfel reciproc, devenind din ce în ce mai furioase și găsind tot mai multe motive pentru a-și amplifica furia din imaginația lor. Nemaiputând să suporte, ele sparg zidurile propriilor lor fortificații și se năpustesc în hoarde în căutarea dușmanilor lor imaginari, pe care - evident - nu reușesc să-i găsească vreodată. De multe ori se întâlnesc însă cu alte hoarde similare, cu care se grăbesc să se unească, căci se află în căutarea aceluiași dușman, pe care nu îl vor găsi niciodată.

Atunci când se adună laolaltă mai multe mii de asemenea suflete mizerabile, care în lumea spiritelor sunt văzute la fel cum se văd în lumea fizică scânteile provenite de la o casă care a luat foc, din cauza luminozității lor, ele își aleg drept conducător pe cel mai furios dintre ele, pe care îl consideră ca fiind cel mai curajos și mai înțelept. Acesta le conduce apoi către o zonă ce corespunde de regulă imaginației lor, care ia forma unui ținut nisipos și cenușiu, sau a unei imense câmpii acoperite cu mușchi uscat. Deși rătăcesc multă vreme prin acest ținut, suferind de foame și de sete, ele nu se întâlnesc de regulă decât cel mult cu alte hoarde similare, conduse de alți conducători arzând de furie. Se poate întâmpla atunci fie să se atace reciproc, în marea lor sete de răzbunare, distrugându-se unii pe alții, fie să se unească sub conducerea a doi conducători, în situația din urmă apare inevitabil o fricțiune între cei doi, căci fiecare dorește să fie primul, ceea ce conduce mai devreme sau mai târziu la un război între cele două hoarde.

După asemenea războaie, în care aceste suflete nefericite se distrug reciproc - desigur, tot în imaginația lor -, ele se liniștesc din nou, stare în care spiritul le poate arăta, ca într-un vis lucid, cât de stupid și de orb este comportamentul lor, indicându-le un drum mai bun, care constă în deschiderea inimii lor.

Din când în când, unele din aceste suflete urmează nouă cale și se convertesc. Dar în cele mai multe cazuri ele cad din nou în starea lor obișnuită de furie, adică în starea lor sufletească complet despiritualizată, care devine mult mai cumplită decât la început. Această stare reprezintă esența iadului, și este foarte greu să mai scapi din ea. Cei care nu urmează cărarea îngustă a inimii din proprie inițiativă nu vor reuși să scape și vor rămâne miliarde de ani în acest iad.

Am ilustrat astfel cum se poate dezvolta viața sufletului în lumea de dincolo, în două direcții diametral opuse: fie în sus, fie în jos. Nu am dorit să acoperim prin aceste exemple toate manifestările care există în lumea spiritelor, ci doar principalele două tendințe. Între cele două extreme există un mare număr de manifestări, de care nu vom discuta aici, căci am vorbit pe larg despre ele în lucrările Soarele spiritual, Pământul și Luna și Scene din lumea spiritelor, precum și în alte lucrări în care am prezentat o serie de revelații asupra naturii. Ceea ce trebuie să rețineți este ca toate manifestările descrise în aceste lucrări au la bază același principiu, cel descris mai sus, iar calea care conduce în sus sau în jos este în esență aceeași.

Adevărata reuniune nu se poate produce așadar decât în regatul divin, adică în cer, care umple spațiul întregii infinități, fiind omniprezent, dar care poate fi atins de către orice ființă umană în inima sa.

Întrucât există mulți oameni care, din cauza inclinațiilor lor materialiste, nu știu nimic despre ordinea spirituală a lucrurilor, și pentru care expresia "spirite ale naturii" nu înseamnă nimic, ne propunem să aducem câteva explicații suplimentare.

Întreaga creație materială, la fel ca și cea pur spirituală, nu este altceva decât o idee ferm susținută, creată de voința atotputernică a Divinității, care se naște direct din inimă sau din viața Divinității înseși, fiind astfel absolut spirituală. Dacă așa-zisa creație materială nu ar mai fi ferm susținută (fixată), lucru cu ușurință posibil lui Dumnezeu, ea s-ar reintegra imediat în inima lui Dumnezeu, nemaifiind decât o mare idee vizibilă exclusiv în ochii Divinității, iar independenta miriadelor de ființe care există în ea ar lua imediat sfârșit! Dar Dumnezeu dorește întotdeauna realizarea ideilor și gândurilor Sale, cu un grad absolut de independență. Așa se explică de ce Dumnezeu a ales această cale unică, asigurând fixarea imuabilă a tuturor gândurilor și ideilor Sale divine.

Nenumăratele Sale gânduri și idei trebuie să devină din ce în ce mai libere, ca un fel de particule spirituale minuscule, care sunt atrase și fixate pentru multă vreme de alte idei majore ale lui Dumnezeu, plutind ca niște globi vizibili (sau ca niște lumi vizibile) în spațiul infinit al gândurilor și ideilor. Aceste particule omogene se unesc din ce în ce mai mult unele cu altele, trecând pe nivele succesive de evoluție, până când ajung la stadiul de om.

Toate particulele care plutesc din ce în ce mai eliberate de ideea principală (globul lumii), precum și cele care nu sunt eliberate, fiind încă fixate de ideile majore, până la nivelul de evoluție al omului, sunt numite "spirite ale naturii". Aceste spirite, sau forțe ale naturii - după cum le numesc savanții voștri - sunt prezente și acționează la nivelul aerului, al apei și al solului. Ele se atașează pe aceste nivele cu spiritele mai puțin libere, atrăgându-le către libertate, și fuzionează cu ele. Când principiile active se "îmbracă" cu spiritele mai puțin libere, ele dau naștere unor forme ale vieții: mai întâi plantele, apoi formele animale primare și cele mai complexe. Procesul continuă până la nivelul omului, moment în care ele devin suficient de mature pentru a-și câștiga pe deplin independenta. Spiritele mai libere reprezintă sufletul omului, în timp ce spiritele mai puțin libere, dar atașate de primele, alcătuiesc partea grosieră a omului, adică trupul acestuia. Odată ajunse pe acest nivel, ele sunt preluate direct de Ființa primordială a lui Dumnezeu, fiind învățate și educate - aparent din exterior - în vederea evoluției către nivelul suprem de conștiință, cel pur spiritual și etern.

Cele care se supun acestei educații și accepta în mod voluntar ordinea divină, singura în care este posibilă viața pe deplin independentă și libertatea supremă, ating marea fuziune cu Cel din care s-au născut cândva. Ele înțeleg acum cum a fost posibil să treacă din non-existență în actuala stare de existență liberă și independentă (prin puterea și înțelepciunea divină).

Având acum aceeași natură cu Cauza lor primordială, ele pot crea în mod spontan universuri întregi, având la baza înțelepciunea lor inerentă, egală acum cu înțelepciunea divină, devenind astfel creatori ai propriilor lor ceruri, dar în conformitate cu ordinea Mea. În acest fel, ele își pot materializa plenar ideile și gândurile.

Și astfel se ajunge la marea reuniune, eternă și reală, cu tot ceea ce există în spiritul divin, în abundența sa eternă. Aceasta este singura reuniune perfectă!

Cei care au ochi de văzut și urechi de auzit vor înțelege foarte multe aspecte din cele descrise mai sus, folosindu-le în avantajul lor etern, pentru recunoașterea plenară a vieții spirituale.

Cei care au citit aceste rânduri doar cu o simplă curiozitate intelectuală vor înțelege doar atât cât le permite intelectul lumesc, iar răsplata lor va fi pe măsură. Căci grația Mea nu poate și nu trebuie să depășească hotarele ordinii Mele imuabile, apărută odată cu creația. Iar această ordine este în sine grația Mea eternă.

Cel care încalcă hotarele acestei ordini va fi supus judecății în lumea de dincolo, pe o perioadă extrem de lungă. Căci fiecare suflet trebuie să-și joace propriul rol, dacă dorește să devină ceea ce a fost destinat să fie. Cel care nu dorește să afle cine este cu adevărat (1)* va rămâne supus judecății eterne, până când va începe să se transforme, dar bătălia nu va fi deloc ușoară pentru sufletul său!

De aceea, feriți-vă de aspirația egoistă către posesiunile lumești, către bogății, lux și statut social, și fiți milostivi cu frații voștri mai sărmăni decât voi. În acest fel, bătălia cu întunericul va fi una ușoară pentru voi! Amin.

V-a vorbit despre toate acestea Domnul întregii vieți. Amin. Amin. Amin.
________________________________________________________________________________________________________________________________________
Note:
1 (* - Vezi mai pe larg "Cine este Dumnezeu, cine este Lucifer, ce este omul?", n.r.)
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Un mesaj din lumea de dincolo
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 03:40 View PostDownload Post

Un mesaj din lumea de dincolo
(18 februarie 1861)

Acest mesaj provine de la un spirit care l-a cunoscut pe Lorber în timpul vieții sale pământești și căruia i s-a permis să comunice cu Jakob Lorber, pentru a-i relata tranziția sa din lumea fizică în cea spirituală, precum și primul său contact cu sfera pământului spiritual, care înconjoară pământul natural. Prima comunicare s-a făcut la data de 18 februarie 1861:

B.: "Te salut, dragă prietene! În starea de singurătate oarecum neplăcută în care am ajuns aici m-am gândit de multe ori la tine și la ceilalți prieteni ai noștri, și mi-am adus aminte de multe ori de orele în care obișnuiam să discutăm despre diferite chestiuni spirituale. Voința atotputernică a Domnului m-a chemat însă din lumea voastră, și am ajuns aici în anumite condiții oarecum neplăcute, datorate exclusiv propriilor mele greșeli. Am dorit să îmi corectez toate greșelile comise în viața mea pământească și am încercat din răsputeri acest lucru, dar în zadar. Așa se explică de ce nu am avut timp să apar în fața ta, deși eram pe deplin conștient că aș fi putut să o fac, dacă aș fi dorit cu adevărat acest lucru. Acum sunt însă ceva mai liber, grație Domnului, și am început să înțeleg în sfârșit că toate eforturile mele, realizate cu mijloace lumești (singurele pe care le cunoșteam), sunt comparabile cu eforturile făcute într-un vis, fiind inconsistențe. Vezi tu, pentru mine, moartea trupului nu a însemnat nimic mai mult decât adormirea unui lucrător obosit de munca sa. M-am trezit imediat, ca și cum aș fi fost într-un vis lucid, într-o regiune plăcută, unde m-am întâlnit cu mai mulți prieteni vechi și buni, cei mai mulți din Trieste, care m-au întâmpinat cu multă căldură și au vorbit cu mine, dar numai despre chestiuni lipsite de importanță. Nu-mi dădeam seama că era vorba doar de un vis (de multe ori, în timpul vieții mele pe pământ, aveam asemenea vise premonitorii, care prevesteau ce avea să se întâmple). Atenția mea a fost atrasă în special de unul din prietenii mei din Trieste. Mi-am dat seama imediat ca el a murit în aceeași zi cu soția mea, de holeră. Discutasem de multe ori chestiuni spirituale cu el, la un pahar de vin obținut pe minunata sa proprietate de la țară, așa că l-am întrebat cum a ajuns acolo. I-am spus: "Prietene, îmi amintesc foarte bine că ai murit în aceeași zi ca și soția mea, D., de holeră, și că am urmărit cu ochii în lacrimi înmormântarea ta. Și iată, acum ești viu, la fel ca și mine... Sper că nu este vorba doar de un vis?"

Bunul meu prieten mi-a adresat o privire foarte serioasă, dar amabilă, și mi-a răspuns: "Dragul meu, haide să ne bucurăm din toată inima că am părăsit acea lume fizică, cu toate obiceiurile sale rele. Tu însuți ai părăsit pentru totdeauna acea viață mizerabilă, iar învelișul tău muritor va fi îngropat mâine, lucru pentru care nu pot să plâng". Auzind aceste cuvinte, m-am speriat puțin, și am spus: "Pentru numele lui Dumnezeu, oare e adevărat ce spui? Dar ce se va întâmpla cu copiii mei, cu averea mea, nu am lăsat totul în ordine...". Prietenul mi-a spus: "Nu te mai preocupa de aceste chestiuni efemere; cei pe care i-ai lăsat în urmă (doar pentru scurt timp, te asigur) vor avea grijă de toate acestea".

Am fost imediat de acord cu spusele sale, și m-am trezit - ca prin magie - în conacul său de pe malul mării, privind încântat panorama. Am spus: "Prietene, presupun că aceasta este natura pură, iar noi suntem spirite...". El mi-a răspuns: "Dragul meu, atunci când mai locuiam încă în trupul nostru nedemn, tot sufletul nostru viu era cel care percepea natura reală, nu corpul cel mort. Dacă așa au stat lucrurile pe vremea când corpul cel greu și dens ne întuneca percepțiile, ce l-ar mai putea împiedica acum să perceapă natura pură, în această stare de deplină libertate?"

Am fost imediat de acord cu el și am început să înțeleg că mi-am părăsit corpul fizic, fără să-mi dau seama însă în ce fel. Din păcate, am început să fiu obsedat de dorința de a-mi regăsi soția și de a-mi pune din nou la punct librăria pe care am avut-o pe pământ, iar acest atașament mi-a provocat multă durere și multă suferință. Slavă cerului, acum toate acestea au rămas în urma mea, și am început să mă ocup exclusiv de lucrurile elevate. Te voi mai vizita de multe ori și îți voi povesti o parte din aventurile și din experiențele prin care am trecut, în speranța că le vor fi de folos celor credincioși care mai trăiesc încă pe pământ. Deocamdată, îmi iau rămas bun de la tine, în numele Domnului".


(25 februarie 1861)

B.: "Bună dimineața, dragă prietene! Vă adresez salutul meu sincer, ție și celorlalți prieteni ai noștri! Nu are nici un rost să te întreb ce mai fac ei, căci în lumea mea noi știm foarte bine ce mai fac cei care au rămas pe bătrânul pământ, întrucât putem percepe cu ușurință acest lucru în sfera vitală exterioară (Aura. N. Tr.) a persoanei în cauză, dacă dorim, îmi face mare plăcere să constat că foarte mulți dintre voi progresează către un pământ spiritual, și deci mai bun, prin grația Domnului. Atunci când Domnul iubește pe cineva, El îl vizitează deseori, dându-i o mică cruce de dus. Prin intermediul acestei cruci, Domnul fuzionează cu sufletul celui în cauză, care, fără aceasta proptea, ar rămâne un suflet nefericit. Așa se explică de ce majoritatea sufletelor trebuie să se întrupeze într-un trup decrepit și să accepte suferință, căci în caz contrar ei nu ar putea recunoaște ajutorul divin și etern al Spiritului lui Dumnezeu! Tot din același motiv, aceste mici cruci date direct din mâna Domnului sunt extrem de benefice pentru adevărata și eterna bunăstare a sufletului, care este silit astfel să renunțe la dorințele sale trupești și să își întoarcă fața, prin credință, către spirit. Atunci când un suflet își începe ascensiunea spirituală, Domnul îi oferă diferite cruci mici de dus, până când ajunge să fuzioneze complet cu spiritul Său. După ce sufletul a fost eliberat și nu mai există nici un pericol ca el să se întoarcă la trup, micile cruci dispar și ființa umană intră în starea de beatitudine chiar în timp ce se află pe pământ.

Personal, nu mi-am dat seama de acest lucru pe vremea când eram întrupat pe pământ, dar realizez acum acest adevăr, în această viață complet eliberată de durere și absolut autentică. Așa se explică de ce, oscilând întotdeauna între sprijinul trecător și fragil al sufletului vital și cel etern, permanent, autentic și infinit de puternic al spiritului, am fost nevoit să suport anumite suferințe. Așa a stabilit Domnul, în iubirea Sa, și abia acum îmi dau seama de marile beneficii de care am avut parte ca urmare a acestor încercări, care mi s-au părut la vremea respectivă destul de amare. Căci unde aș fi fost acum fără ele?

O, dragă prietene, am acum posibilitatea să observ și să înțeleg suferința și marea tulburare prin care trec anumite suflete în lumea fizică, așa că nu-i pot mulțumi îndeajuns Domnului pentru faptul că mi-a trimis diferiți îngeri păzitori care m-au împiedicat, uneori în forță, să devin o persoană orientată numai către lumea exterioară. De aceea, orice s-ar întâmpla, suportă totul cu răbdare și recunoștință, plin de iubire față de Domnul, căci nu vei găsi adevărata Californie a vieții decât aici, și pentru totdeauna. Toți lucrătorii Domnului în marea vie a vieții nu își pot găsi decât aici adevărata răsplată, pentru eternitate!

Noi știm chiar din gura Domnului că cei care cred sincer în El pe pământ sunt crucificați, la fel cum a fost El, pentru a învia apoi împreună cu El la viața eternă.

Dragul meu prieten, știu foarte bine ca tu cunoști aceste lucruri, dar am dorit să le menționez pentru simplul motiv că atunci când vorbești din experiență, cuvintele tale au cu siguranță mai multă greutate chiar decât cuvintele unui profet, care continuă să locuiască în trupul său, deși este un clarvăzător.

Probabil că dorești să afli de la mine care sunt condițiile vieții în lumea spiritelor, și sunt fericit să îți comunic ceea ce am aflat în starea mea prezentă. Vezi tu, eu mă aflu încă pe acest pământ, mai exact în regiunea din jurul orașului Trieste. Am fost de mai multe ori aici, la Graz (Orașul în care locuia Lorber. N. Tr.), și pot vedea pământul mult mai bine decât o ființă umană care continuă să fie întemnițată în trup. Îi văd pe cei care trăiesc aici și pot intra în contact cu ei. Cuvintele mele apar în mintea lor sub forma unor gânduri subite, iar gândurile care le trezesc în ei constituie răspunsul pe care îl aștept. Pământul la care mă refer eu nu este însă învelișul material pe care îl cunoașteți voi, ci un pământ spiritual, esența fără de care pământul vostru nu ar putea exista. Căci tot ceea ce este material are o sursă spirituală, care este supusă judecății și întemnițării.

Lucrul care mi s-a părut cel mai ciudat este că, "pământul spiritual" s-a născut din spiritul său primordial (născut direct din Dumnezeu), atotputernic și creator, ca un copac complet matur care se naște din spiritul sămânței. Te gândești probabil: dacă așa stau lucrurile, înseamnă că în regatul spiritual există tot atâtea pământuri spirituale câte spirite. Lucrurile nu stau însă așa; în mod miraculos, fiecare spirit își aduce propriul, său pământ spiritual atunci când ajunge în lumea de dincolo. Pe măsură ce evoluează, el fuzionează cu pământul spiritual al tuturor spiritelor, astfel încât în ultimă instanță nu există decât un singur pământ spiritual, care este absolut identic cu cel material, dar mult mai sublim decât poate percepe ochiul fizic, care nu are acces la marile minuni din interiorul structurii atomului. Din acest motiv, pământul spiritual prezintă pentru noi un aspect cu totul diferit de cel material, pe care îl cunoașteți voi.

Cât despre libertatea noastră de mișcare, aceasta este complet diferită de a voastră, căci noi trăim în afara timpul material și a dimensiunilor sale. Dar despre acest subiect îți voi spune mai multe data viitoare. Deocamdată, îmi iau rămas bun de la tine, în numele Domnului".


(4 martie 1861)

B.: "Bună dimineața, și salutări în numele Domnului! Pe pământ vine iarăși primăvara, iar aceasta va fi o primăvară bună. Putem observa acest lucru din activitatea spiritelor naturii, care încep să se agite, generând forme și culori minunate. Este uimitor cât de mare este diversitatea formelor pe care le pot concepe acestea, ca prin farmec, în aerul eterului nostru, organizându-se și devenind brusc active. Ele se amestecă între ele și dau naștere unor forme noi, miraculoase. Noi putem vedea deopotrivă noua formă și conexiunile minunate care alcătuiesc structura ei, care depășesc de departe orice poate fi văzut pe pământ, chiar și prin cele mai perfecte microscoape ale voastre. Căci ochii fizici nu pot vedea decât formele bine definite, cu ordine de mărime de cel puțin zece ori mai mari decât primele structuri obținute prin combinarea acestor forme și ființe. Altfel spus, voi nu puteți vedea decât învelișul exterior, nu și esența spirituală care se manifestă corespondent în lumea voastră materială. Nu vă puteți imagina însă cât de imens este numărul acestor forme preliminarii ciudate, care preced - în lumea spirituală - apariția acestor formațiuni.

Această activitate a anumitor spirite ale naturii înainte de cristalizarea lor este unul din cele mai fantastice lucruri pe care le putem observa noi în lumea spirituală, evident, numai dacă dorim acest lucru. În lumea noastră, lucrurile nu se petrec foarte diferit de cele de pe pământul material: dacă sufletul care ajunge aici nu aduce cu sine o aspirație către planurile superioare, el continuă să aibă aceleași înclinații pe care le avea pe pământ. De pildă, oamenii foarte atașați de bani și de avere rămân chiar și aici agenți de bursă și speculatori, negustori, fermieri, etc., fiecare în propriul său mod particular, exact așa cum spune proverbul: mulți chemați, puțini aleși.

În ceea ce mă privește, îmi amintesc că la scurt timp după sosirea mea aici am început să devin din nou preocupat de aspectele lumești. Noroc cu bunii mei prieteni, care au multă experiență în această lume și care m-au ajutat să renunț la aceste idei și să mă consacru adevăratului scop al venirii mele aici, astfel încât acum mă aflu pe un nivel superior de cunoaștere și am o viziune mai pură. O, în această lume este chiar mai dificil să scapi de atașamentul față de materie decât în lumea fizică, iar ateismul este de o mie de ori mai puternic aici decât în lumea voastră. Din câte am observat, cel care este prins în el nu are aproape nici o șansă să scape. Ori de câte ori am încercat să discut cu asemenea oameni despre chestiunile transcedentale, mi s-a răspuns pe loc: "Oare trebuie și în această lume să cădem în capcana preoților și a conducătorilor de toate felurile? Mai bine să ne bucurăm că ne aflăm în sfârșit într-o lume în care fiecare dintre noi suntem stăpânii propriului nostru spațiu!" Recent, l-am întrebat pe unul dintre ei dacă nu i-a trecut prin cap gândul că Iisus din Nazaret ar putea fi totuși Domnul și Creatorul întregii lumi vizibile și invizibile. A devenit însă foarte violent, înjurând și spunând niște lucruri despre Domnul care m-au redus la tăcere și pe care nu aș îndrăzni să le repet aici. Nimic nu se mai poate face cu asemenea spirite. De aceea, cel mai bun lucru este să te ții cât mai departe de ele.

L-am văzut de câteva ori pe Domnul, dar numai de la o oarecare distanță, și am simțit o mare dorință să vorbesc cu El. Nu am avut însă această ocazie până acum. Prietenul meu mi-a spus că va reveni curând printre noi; poate că voi avea atunci această șansă!"


Există "eterna pedeapsă" și "eternă damnare"?

În lucrarea intitulată De la Iad la Rai (Aventurile lui Robert Blam în lumea de dincolo), vol. 2, cap. 226/227, un spirit avansat îl roagă pe Domnul să-i reveleze adevărata semnificație a unor concepte precum "eterna pedeapsă" și "eternă damnare", care se regăsesc în toate bisericile și comunitățile creștine. El însuși era de părere că o pedeapsă eternă ar fi logică numai în măsura în care ar exista și o răsplată eternă. Iată ce i-a răspuns Domnul:

"Prin tot ce am creat, Eu nu puteam avea decât un singur scop în minte. De vreme ce Eu însumi sunt Viața Eternă, Eu nu aș fi putut crea niciodată ființe predestinate unei morți eterne. De aceea, orice s-ar întâmpla, așa-zisa pedeapsă nu poate avea alt scop decât destinația finală și supremă a vieții, eliberarea spirituală, și în nici un caz o destinație diametral opusă. De aceea, este absurd să vorbim de o Damnare eternă! (...)

Este adevărat, în Scripturi se menționează conceptul de, moarte eternă, cu referire la o judecată foarte fermă, eternă, care se naște din ordinea Mea imuabilă. Acesta este așa-numitul, foc al mâniei Mele, sau mai degrabă, focul voinței Mele atotputernice, care nu poate rămâne altfel - în mod natural - decât imuabilă, căci altminteri întreaga creație ar fi anihilată pe loc. Cel care se lasă antrenat de lumea materială și de cărările ei (care nu pot exista altfel decât supuse judecății, căci în caz contrar nu ar putea exista o, lume exterioară), trebuie considerat în mod evident o ființă, pierdută sau, moartă, atât timp cât refuză să se despartă de materia supusă judecății. De aceea, trebuie să existe o judecată eternă, un foc etern și o așa-zisă moarte eternă. Asta nu înseamnă însă că un spirit supus judecății trebuie să rămână întemnițat pe întreaga durată a judecății sale, la fel cum pe pământ, oamenii nu pot fi condamnați la închisoare pe întreaga durată de viața a închisorii.

Oare chiar este atât de greu de înțeles că închisoarea și întemnițarea sunt două lucruri complet diferite? Închisoarea este și va rămâne de-a pururi, iar focul voinței Mele nu se poate stinge niciodată, dar prizonierii nu trebuie să rămână în închisoare decât pe durata pedepsei, sau până când se schimbă în bine!

Apropo, în Sfânta Scriptură nu există nici măcar o singură silabă care să amintească de o condamnare eternă a vreunui spirit, ci doar de o condamnare eternă a contra-ordinii care se opune ordinii Mele eterne. Aceasta din urmă este esențială, căci nimic nu ar putea exista fără ea. De aceea, opusul ei, să-i spunem contra-ordinea, este condamnată pentru totdeauna. Cât despre cel care se complace în ea, acesta nu este condamnat decât pe durata acestui fapt. Se poate vorbi deci de un iad etern, dar nici un spirit nu poate fi condamnat pentru totdeauna la acest iad, din cauza unui viciu al său, ci numai până când este dispus să renunțe la acest viciu.

Evident, Eu le-am spus fariseilor: "Veți fi condamnați", dar nu le-am spus niciodată: "Veți fi condamnați pentru totdeauna!" Înțelegi acum cât de periculoasă este interpretarea eronată a Scripturilor? Mai există ceva ce nu ai înțeles?"

Spiritul: "Doamne, am înțeles perfect ce mi-ai explicat. Există totuși un aspect în Scripturi pe care continui să nu-l înțeleg prea bine. Este vorba de prăpastia de care se vorbește în parabola referitoare la sărmanul Lazăr și la omul bogat...".

Domnul: "Violenți non fit injuria; cel care vrea acest lucru, nu este supus injustiției! - În ceea ce privește prăpastia, aceasta se referă la imposibilitatea de a clădi o punte între ordinea Mea, care înseamnă libertatea deplină de ceruri, și contra-ordinea diametral opusă, care este sinonimă cu iadul, deci la incompatibilitatea dintre ordine și dezordine, și nicidecum la o poartă închisă pentru totdeauna în fața celui aflat încă în iad. Amin".
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiator
Initiator

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 642
Country Flag: Romania
Style: subSilver (77)
Medals: None
Groups:
Topic icon
O întrebare referitoare la viitorul îndepărtat
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 15.6.2019, 03:44 View PostDownload Post

O întrebare referitoare la viitorul îndepărtat
(12 ianuarie 1642)


Ceea ce se va întâmpla în viitor cu cei condamnați, după "ce toate lucrurile vor fi repuse în ordine", nimănui nu-i este permis să știe. Nici chiar îngerii sau cele mai înalte spirite ale luminii nu cunosc acest lucru. Numai Divinitatea Tatălui Etern poate prevedea, în sfințenia Ei, soarta ființelor create, de-a lungul tuturor eternităților. La fel, vor afla la momentul potrivit cei iluminați în interiorul acestei materii atât de misterioase, de către voința preasfântă a lui Dumnezeu.


______________________________SFÂRȘIT______________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 2 of 2  [ 18 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !