EPISCOPUL MARTIN - Evaluarea unui suflet din lumea cealalta (Jakob Lorber)

[Hoper]

Capitolul 10
Episcopul Martin în rătăcire. Indicaţii ale Domnului referitor la stări spirituale şi însemnătatea lor

Acela dintre voi, care se pricepe la busola spiritului, va băga de seamă acuşi că omul nostru în loc să se îndrepte acum către amiază el a ales calea dreaptă direct spre seară. El merge acum foarte curajos şi încet înainte; dar nu descoperă nimic în afară de un pământ de câmpie pe care creşte puţin muşchi şi o iluminare slabă în nuanţă de gri a firmamentului aparent, care devine tot mai întunecată cu cât megi mai departe şi mai adânc înspre seară.

Această întunecare, care devine vizibil mai puternică, îl supăra puţin; dar ea nu-l poate convinge să nu-şi mai continue mersul şi aici am avea şi motivul acestei stări: Recunoaşterea şi credinţa lui sunt aproape neânsemnate. Ceea ce este încă prezent, este convingerea greşită împotriva cuvântului pur din evanghelie, aşa deci anticrestinism total şi o ură împotriva sectelor cu intenţia ascunsă sub o mască grotescă.

De acolo vine şi mersul episcopului către seară devenind tot mai întunecoasă; de aceea şi pământul slab acoperit cu muşchi, care arată uscăcimea şi nimicnicia cea mai subţire a cuvântului Meu din inima acestui om. De acolo vine şi întunecarea crescândă, fiindcă cuvântului lui Dumnezeu (în faţa căruia se apleacă numai pentru aparenţă episcopii în haine roşii şi aurii) i s-a dat prea puţină importanţă sau chiar deloc; acest fapt l-a făcut pe el să nu se formeze în el niciodată acea căldură de viaţă, din care ar fi putut reieşi atunci pentru suflet lumina minunată a veşnicei dimineţi.

Asemenea oameni trebuie să ajungă în lumea spiritelor în cea mai mare părăsire aparentă şi în cea mai adâncă noapte; abia atunci este posibil, să-i întorci. Cât de greu este aici pe pământ să-l aduci pe un asemenea episcop pe drumul apostolic adevărat, tot aşa şi chiar mult mai greu este acolo, fiindcă el fiind duh, bineînţeles că nu e accesibil din afară, dar în el nu se găseşte nimic altceva decât conceptii spre pierzare, argumentaţii greşite şi de fapt setea de domnie.

Din pricina milostivirii Mele sunt bineînţeles multe lucruri posibile, care ar fi imposibile în mersul obişnuit al lucrurilor! De aceea vreţi să vedeţi tocmai la acest om, unde poate el ajunge cu ceea ce se află în el şi ce poate la sfârşit, când să spunem aşa, toate frânghiile se rup, să facă milostivirea Mea, fără a interveni în libertatea spiritului. O asemenea milostivire i se împarte şi acestui om, fiindcă el s-a rugat odată, ca Eu să-l cuprind o dată cu mâna Mea! Dar mai repede nu poate să-l cuprindă singura putere a milostivirii Mele, decât atunci când el îndepărtează de la sine tot balastul propriu care conţine tot felul de idei greşite şi răutăţi ascunse, ceea ce se arată prin starea de întunecime deasă, care îl înconjoară. Dar acum să îndreptăm ochii noştri iarăşi spre călătorul nostru! - Cu pas încet şi calculat el păşeşte iarăşi înainte, examinând pământul la fiecare pas, dacă acesta este destul de stabil pentru a ţine. Fiindcă pământul devine pe ici pe colo mlăştinos şi nămâlos, ce este un semn corespunzător, ca toate recunoaşterile lui greşit argumentate se vor vărsa acuşi într-o mare de secrete nepătrunsă. De aceea vă loviţi deja acum de diferite mici mlaştini de secrete în tot mai deasa întunecare - o stare care se arată deja la mulţi oameni pe pământ prin faptul că, atunci când începe a vorbi cu ei un înţelept despre viaţa spiritelor şi a sufletelor după moarte, ei caută să mute discuţia prin însemnătatea următoarelor cuvinte: aşa ceva i-ar face zăpăciţi, prost dispuşi şi posomorâţi şi omul ar deveni în primul rând nebun dacă s-ar gândi mult la asemenea lucruri.

Această frică nu e nimic altceva decât păşirea sufletului pe un asemenea pământ, care este deja mlăştinos şi unde nimeni nu mai are curajul să măsoare nemărginitele adâncuri ale unor asemenea mlaştini cu grila lui de recunoaştere destul de scurtă din cauza fricii, să nu se scufunde astfel în locuri fără fund.

Priviţi, pământul care îl poartă pe omul nostru, începe să dezvolte neâncetat lacuri mici întinse, între care se şerpuiesc numai unele cărări mici, înguste şi aparente. Aceasta corespunde nebuniilor spuse a unui asemenea cuvântator de Dumnezeu fără recunoaştere, dar care în inimă este cel mai pur ateist.

Deci pe un asemenea pământ merge omul nostru drumul, pe care se duc multe milioane! Tot mai înguste devin aceste cărări între lacurile care devin tot mai mult fără fund, el fiind cu o nepătrundere disperată pentru recunoaşterea sa. El se clatină deja tare, ca cineva, care merge pe un drum îngust , sub care curge un râu năvalnic. Dar totuşi el nu se opreşte, ci păşeşte mai departe clătinându-se mânat de o formă greşită de dorinţă de cunoaştere, pentru a găsi un oarecare capăt a lumii spirituale; în parte şi pentru a căuta în secret oile frumoase cu mieii, fiindcă ele încă nu dispar din mintea lui!

Cu siguranţă i s-a luat totul, ce l-ar putea aminti de acestea: cartea, câmpia, piatra (de impuls) împreună cu oile şi mieii, care pe lume i-au pricinuit lui o dată multe momente fermecătoare şi chiar încântătoare. Mai ales din această cauză l-a confruntat îngerul lui Petru cu ele, pentru a aduce la iveală slăbiciunea din el şi pentru a-l săraci astfel şi mai mult.

Acum şi noi vedem, ce face omul nostru, până ce el va ajunge la marea nemărginită, unde se va zice aşa: „Până aici şi nici un pic mai departe ajunge orbirea, prostia şi prea marea ta nebunie!”

Să-l lăsăm de aceea să meargă până la capătul extrem a prostiei lui, de care el nu mai e prea departe. Acolo vrem să-l ascultăm atunci căindu-se şi ce fel de nebunii va arunca el în marea nopţii sale sufleteşti!

Însă fiecare dintre voi să cerceteze părerile sale tainice şi prosteşti, ca el să nu ajungă mai devreme sau mai târziu pe calea asta foarte tristă a acestui călător!

[Hoper]

Capitolul 11
Situaţia critică a drumeţului nostru; continuarea discuţiei cu sine şi supărarea sa gravă

Uitaţi-vă acum: omul nostru a ajuns deja la mare; nici o limbă de tărâm nu împarte apa aceea fără margini a mării, ce reiese de fapt din nemărginita neântelegere a acestui om şi se arată în forma cuvenită. Şi descrie starea acelui om, în care nu ajunge aproape la nici o imaginare şi nu înţelege de fel aproape ca şi unul complet nebun, la care toate înţelegerile sale curg haotic într-o mare de nebunii.

Bosumflat şi nedocil stă el acum la ultimul capăt, care este: la ultima înţelegere, adică la sine! Pe el însuşi se mai recunoaşte; restul a devenit totul o mare întunecată, în care nu se află nimic în afară de monştri întunecaţi şi deformaţi care înoată orbi şi muţi în jurul omului nostru, aşa de parcă ar vrea să-l devoreze. Mare este întunericul şi umed şi rece este acel loc; omul nostru obsearvă numai din valuri o lumină slabă şi din zgomotul făcut de apă el vede, că se află la capătul unei mări imense. Ascultaţi-l acum pe el, ce lucruri ciudate spune, pentru ca să observaţi cum nu este numai acest om, ci cum l-i se întâmplă la o mare majoritate de oameni, care cu tot capul, în imaginaţia lor prostească, nu au posedat nimic sau deloc în inimile lor! Ascultaţi acum, el începe să vorbească:

(Spune episcopul Martin:) „Da, da, da, - acum este potrivit! O tu viaţă blestemată şi groaznică! Cel puţin zece milioane de ani pământeşti a trebuit să rătăcesc eu suflet sărac, prin această noapte întunecată, în loc să ajung la capătul dorit a unei mări, care fără nici un pic de efort pentru veşnicie m-ar devora!

Aceasta ar fi pentru mine” Odihniţi-vă în pace şi lumina veşnică să vă lumineze! Pe pământ cu siguranţă mi-au cântat des acest imn. Sigur mă odihnesc pentru lume acum pe veci şi cenuşa mea va fi luminată de un oarecare soare sau de aerul închis al unei cripte; dar eu, eul, eul meu real - ce s-a întâmplat cu mine?

Eu sunt tot acelaşi, care am fost; dar unde, unde sunt eu, unde am ajuns eu? Aici stau ca pe o limbă de pământ nesigură, dacă se poate numi acesta pământ şi în jurul meu este întunecat şi o nemărginită mare!
O oameni, care aveţi pe pământ încă milostivirea cea mare, să posedati viaţa corpului - bineînţeles, dacă mai există pământul -, cât de nemărginit de fericiţi şi enorm de bogaţi faţă de mine voi toţi şi cei care cerşiţi în zdremţe pentru un ban! Din păcate vă aşteaptă aici un început ca şi al meu său poate unul mai rău!

De aceea salvaţi-vă acolo, care se poate salva: ori prin sprijinul tare a legii lui Dumnezeu, sau să devină cu corpul şi cu sufletul pisălog, ce este de preferat; tot restul nu este bun de nimic! Dacă aş fi făcut aceasta sau aceea, aş fi acum mai fericit; aşa stau pe veci ca un bou şi un măgar în acelaşi timp - nu în faţa unui munte, ci în faţa unei mari, care se întinde veşnic, care probabil mă va devora pentru veşnicie, dar imposibil să mă omoare, pentru că trebuie să fiu nemuritor!

Dacă ar putea ceva din această lume prostească a spiritelor să-mi dea moartea, atunci ar fi fără să dau greş foamea îngrozitoare, care mă chinuie deja de milioane de ani pământeşti! Dacă nu aş fi un suflet aerisit, atunci m-aş fi aruncat unui vârcolac să mă devoreze până la degetul mic de la picior; dar şi aşa aceasta nu este nimic şi iar nimic!

Dar dacă mă va devora această mare, cu siguranţă o va face, cum îmi va merge în nemărginita lume a peştilor? Câţi rechini mă vor mânca şi câţi monştri mă vor încerca cu dinţii lor şi mă vor mânca şi îmi vor pricinui cele mai mari chinuri, dar nu vor fi în stare să mă omoare pentru totdeauna? ! - O, cea mai frumoasă privire pentru viitorul veşnic!

Poate că acele oi şi mieluşori au fost un fel de sirene(ispite) şi m-au atras aici, pentru a mă rupe şi a mă mânca? Bineînţeles că nu mai este adevărat, că le-am văzut acum câteva milioane de ani pământeşti; dar totuşi nu ar fi ceva de neconceput în această lume prostească a spiritelor, unde trăieşti miile de ani, fără sa vezi altceva decât pe sine, să observi, fără să faci ceva, în afară ca din când în când să ai câţiva mii de ani discuţii fără valoare şi neroditoare cu sine, aşa că cel mai nebun om cu corp de pe pământ!

Un singur lucru nu înţeleg, că nu am o frică mai mare în situaţia în care mă aflu? În fond sunt mai degrabă nervos decât fricos; dar cum nu am pe nimeni, la care să-mi descarc nervii justificaţi, aşa trebuie să-l mestec ca un oţet care a stat mult timp.

Totuşi mi se pare, că dacă Dumnezeu, dacă este cineva, ar veni la mine, atunci oţetul meu de nervi ar fii din nou iar proaspăt. Aş putea întra-devăr sa pun mâna pe un astfel Dumnezeu, dacă este, ca lumea anterioară a împodobit-o cu nenumărate minunăţii, dar această veşnică ca şi un tiran de tată vitreg cu copiii vitregi care îi urăşte şi care fără vina lor au obţinut viaţă şi din păcate au ajuns copiii săi vitregi!

O cât de minunat ar fi, să-ţi descarci furia la un asemenea Dumnezeu, dacă ar fi unul! Dar din păcate nu există Dumnezeu şi niciodată nu a existat vreunul! Căci dacă ar fi un fel de fiinţă dumnezeiască mai înaltă, atunci ar fi necesar să fie mai inteligentă decât noi, creaţiile sale; dar aşa nu este de descoperit nici cea mai mică urmă de inteligenţă!

Căci aceasta trebuie să înţeleagă şi un orb, că orice lucru şi întâmplare trebuie să aibă rostul ei; şi eu sunt un lucru şi o întâmplare! Eu trăiesc, eu gândesc, eu simt, eu miros, eu gust, eu văd, eu aud, eu am mâini pentru lucru şi picioare ca să merg, o gură, cu limbă şi dinţi şi - cel mai gol stomac; şi acest Dumnezeu să-mi spună: pentru ce? Pentru ce milioane de ani să posedezi aceasta, de care tot nu ai nevoie de ele niciodată?

Deci afară cu un astfel de Dumnezeu neânţelept! Să vină să stea cu mine de vorbă - dacă este unul - şi să înveţe de la mine înţelepciune! Dar eu aş putea să-l provoc de nenumărate ori, El tot nu ar apărea! De ce? Pentru că nu este!”

[Hoper]

Capitolul 12
Episcopul Martin la un punct mort - primirea lui de către vaporul dorit intens. Discursul de mulţumire a lui Martin către omul de pe vapor, care este însuşi Domnul

După o pauză lungă, în care el a aşteptat totuşi puţin înspăimântat Dumnezeirea pe care a înjurat-o şi a provocat-o chiar, începe el iarăşi discuţia următoare cu sine, o discuţie puţin confuză:

(Episcopul Martin): „Nimic, nimic şi iarăşi nimic! Eu pot să provoc pe cine vreau eu; să defaimez pe cine vreau eu; să înjur dur pe oricine aş vrea eu; aici nu este nimeni, aici nu mă aude nimeni, eu sunt ca o vietate singură şi conştientă de sine în întregul infinit!

Dar eu totuşi nu pot să fiu singur! Numărul mare de o mie ori o mie de milioane de oameni de pe pământ, care au fost născuţi aşa că mine, care au trăit şi au murit iarăşi unde oare s-au dus aceştia? Oare au încetat ei de tot să mai fie, sau au avut ei ca mine acelaşi destin de măgar, aflându-se în toate acele puncte nenumărate a întregului infinit, fiind la o depărtare nespus de mare unul faţă de altul? Asta mi se pare, că e cea mai probabilă supoziţie! Fiindcă conducătorul meu de mai înainte şi după aceea oile frumoase împreună cu mieii au fost doar o dovadă sigură, pentru faptul că în această lume nemărginită probabil mai există încă oameni! Dar unde, unde, unde? Asta e o altă întrebare!

De aici încolo peste marea asta nemărginită mai sunt probabil numai foarte puţine vietăţi - dar cu mare probabilitate nemărginit de departe în spatele meu! Dacă aş putea numai să merg înapoi, atunci aş dori să fac şi această încercare şi i-aş căuta! Dar din păcate sunt înconjurat aici aşa de tare de apă, că o întoarcere pare să fie aproape nerealizabilă.

Ah, dacă ar fi aici un vapor mic dar sigur, în care să pot intra aşa liber şi pe care să-l pot conduce, oriunde aş vrea eu: ce binecuvântare ar fi într-adevăr asta pentru mine, eu cu adevărat tare sărac om de-a lui sata - - oho, nu cu cuvântul; acest nume să nu-l am niciodată pe buzele mele! Chiar dacă există sata -, nu “diavol” tot atât de puţin ca însuşi dumnezeirea; dar noţiunea însăşi este aşa de urâtă, că ce-i drept nu se poate pronunţa uşor fără o cutremurare oarecum tainică!

Însă ce văd acolo pe nivelul apei, nu departe de aici? Este oare un monstru - sau cumva un vapor? Uite, tu ochi al meu posomorât, acel lucru vine tot mai aproape! În numele lui Dumnezeu, este într-adevăr un vapor, un vapor destul de agreabil cu pânză şi cârmă! Nu, dacă ar veni el aici, atunci ar trebui totuşi să încep a crede în Dumnezeu; fiindcă aşa ceva ar fi o dovadă prea bătătoare la ochi împotriva a toate, ce am spus până acum! Intr-adevăr, el vine încontinuu tot mai aproape! Poate că el are chiar pe cineva la bord? Eu voi striga după ajutor: poate că mă aude cineva? !

(tare:) He încoace! He încoace! Ajutor! Aici se află un episcop nefericit deja de un timp nemărginit de lung, care a jucat cândva pe pământ rolul unui foarte mare domn, dar care acum s-a scufundat în lumea cealaltă în cea mai mare sărăcie şi care nu se mai ştie ajuta şi sfătui pe sine! O Doamne, o tu Dumnezeul meu mare şi atotputernic, dacă eşti tu unul de felul acesta, ajuta-mă, ajuta-mă!”

Acum priviţi, vaporul se apropie cu îndemânare de mal, unde se află omul nostru! La bord puteţi vedea şi un marinar iscusit, care Eu însuşi sunt şi în spatele omului nostru pe îngerul lui Petru, care acum, deoarece vaporul se loveşte de mal, păşeşte uşor în vapor împreună cu episcopul nostru.

Episcopul însă Mă zăreşte numai pe Mine, Eu fiind pentru el marinarul, pe îngerul lui Petru el încă nu-l vede, fiindcă acesta călătoreşte tot timpul în spatele lui. El merge acum, cu o expresie a feţei foarte prietenoasă, direct spre Mine şi spune:

„Ce fel de Dumnezeu său un alt duh bun a făcut aceasta, ca tu cu vaporaşul tău pe această mare nemărginit de imensă te-ai rătăcit sau chiar ai cârmuit cu bună ştiinţă exact în această împrejurime, unde eu aştept eliberarea de un timp neimaginabil de lung? Eşti tu aşadar chiar un cârmaci în astă lume spirituală sau cineva asemenea unui salvator? Oameni de teapa ta trebuie să fie aici incredibil de rari, fiindcă eu n-am găsit aici de un timp îndelungat nici cea mai vagă urma a unui om!

O tu prieten cel mai drag şi binecuvântat! Tu îmi pari a fi de un caracter mult mai bun, decât unul care mi s-a impus cu un timp îndelungat în urmă ca, conducător în această lume, pentru a mă aduce pe drumul drept! Dar acesta îmi era un conducător de neântrecut! Dumnezeu domnul să-i ierte lui; fiindcă el m-a condus numai un timp scurt şi atunci numai spre lucruri rele!

O dată a trebuit să mă dezbrac de îmbrăcămintea mea de episcop, care am adus-o cu mine din lume numai Dumnezeu ştie cum şi în loc de ea să îmbrac aceste haine ţărăneşti care sunt acum pe mine, acestea trebuie să fie probabil făcute din cel mai bun material, că altfel ele n-ar fi ţinut, chiar la un comportament grijuliu cu ele, milioane de ani pământeşti!

Dar cu această surpriză aş fi fost încă satisfăcut, bineînţeles cu speranţa spre un destin mai bun. Singur, oare ce a făcut acel laş, care s-a vrut conducător? El singur m-a făcut cioban al oilor şi mieilor lui, îndrumându-mă cu nişte idei morale!

Eu am preluat slujba cu plăcere - chiar dacă pe un pământ luteran -, m-am dus afară cu o carte groasă cu nume în ea la turma lui şi am vrut să fac, precum el mi-a arătat; însă priveşte, din turma de oi şi miei s-au făcut numai fete frumoase! N-a mai fost nici urma de oi şi miei!

Eu ar fi trebuit să citesc cu voce tare numele lor din carte, dar în toată împrejurimea nu s-au mai aflat asemenea animale, pe care le-am văzut mai înainte limpede din casa îndrumătorului luteran!

Însă au venit la mine în mare număr, fără să se fi lăsat strigate din carte, aceste fete dintre cele mai frumoase şi glumeau în jurul meu şi m-au şi sărutat chiar. Şi una dintre ele, cea mai frumoasă m-a cuprins cu cele două mâini ale ei şi m-a strâns la pieptul ei gingaş cu o graţie atât de fermecătoare, că am intrat într-un asemenea amalgam de sentimente, cum probabil n-am mai simţit niciodată ceva asemănător pe pământ.

Intreaga întâmplare n-a fost bineînţeles rea, mai ales pentru un novice ca mine în lumea asta; că am ştiut eu oare de dinainte, că voi primi în îngrijire asemenea fete în loc de oi şi miei?

Dar acolo a şi venit deja, că adus de fulger, îndrumătorul meu de treabă, m-a luat de mână şi mi-a ţinut o predică, care nu l-ar fi făcut de râs pe Martin Luther. El mi-a dat, sub unele ameninţări, instrucţiuni noi, dar şi mai prosteşti şi aiuristice, pe care ar fi trebuit să le urmez cu foarte mare sârguinţă şi sa duc la sfârşit toate oile cu miei pe un anume munte!

Eu singur, tocmai nefiind foarte mulţumit cu o asemenea sarcină stranie, nu l-am mai văzut nici pe îndrumător şi nici turma, am aşteptat Dumnezeu ştie câte milioane de ani, - singur şi degeaba; am vrut în sfârşit să-i pun înapoi cartea în casa îndrumătorului meu curat. Numai că cartea, probabil fiind un fel de automat spiritual, s-a făcut nevăzută, ca şi întreaga împrejurime; şi atunci m-am dus şi eu în sfârşit. Am venit încoace şi n-am mai putut merge mai departe, am înjurat o vreme, tot ce mi-a venit pe buze şi într-un sfârşit m-am dezamăgit complet, fiindcă un timp atât de îndelungat nu s-a arătat din nici o parte nici cel mai mic semn al vreunei salvări.

În sfârşit ai venit încoace, tu cu adevărat înger salvator dumnezeiesc şi m-ai luat în vehicolul tău sigur! Primeşte de aceea cea mai mare a mea mulţumire posibilă! Dacă aş fi avut ceva, ce ţi-aş fi putut da, cât de dulce ar fi fost inimii mele ţie veşnic datoare de mulţumire! Dar tu poţi vedea, că eu sunt aici mai sărac decât toate stările, pe care le-ar putea omul numi sărace şi nu posed nimic în afară de mine. De aceea mulţumeşte-te cu mulţumirea mea pentru marea ta prietenie şi cu mine însumi, dacă mă poţi folosi la o oarecare slujbă!

O Doamne, o Doamne, cât de liniştit şi cât de sigur şi cât de repede se deplasează vehicolul tău peste valurile spumegânde ale acestei mări nemărginite şi ce sentiment agreabil! O tu prieten drag şi dumnezeiesc, acum ar trebui să fie de faţă conducătorul meu redus la minte de altă dată! Atunci s-ar merita totuşi efortul, să te prezint lui şi să-i arat, ce sentiment ar tebui să aibe un adevărat conducător şi salvator, dacă el doreşte să fie un conducător! Eu însumi am fost pe lume un conducător, dar - depre aceasta, mai bine tac! - O îţi mulţumesc ţie! Mii de mulţumiri! Cât de minunat merge vaporaşul!”

[Hoper]

Capitolul 13
Cuvintele dumnezeieşti ale marinarului despre singurătatea binecuvântată. O oglindă de spovedanie pentru încurajarea recunoaşterii de sine

După aceea vorbesc Eu, fiind marinarul prietenos: „Trebuie să fie destul de neplăcut, să te afli încontinuu singur; dar o asemenea singurătate îndelungată are totuşi şi părţile ei pozitive! Fiindcă atunci se câştigă timp, pentru a reflecta asupra unor obiceiuri prosteşti, pentru a le urî şi a nu le mai face şi a le lepăda de tot de la sine. Şi uite, asta are mai mare preţ decât cea mai numeroasă şi luminoasă societate, în care apar tot timpul mai multe lucruri rele şi prostii decât lucruri înţelepte şi bune!

Însă mai urâtă este situaţia, dacă singurătatea este ameninţată de un pericol de moarte, chiar dacă adesea numai pare a fi aşa; totuşi o asemenea singurătate e încă de o mie de ori mai bună, decât cea mai fermecătoare şi frumoasă comunitate! Fiindcă într-o asemenea singurătate te ameninţă doar un declin aparent, pentru care ar mai fi o salvare, dacă el s-ar întâmpla într-adevăr. Dar în comunitatea încântătoare şi frumoasă menţionată îl ameninţă pe om nu rar mii de primejdii adevărate, fiecare fiind întru totul în stare să strice de tot sufletul şi duhul şi să-l aducă în iad, din care aproape nu mai este cale de ieşire! De aceea era starea ta de acum, totuşi o stare neagreabilă pentru simţul tău, dar în nici un caz una nefericită pentru fiinţa ta.

Fiindcă uite, Domnul tuturor fiinţelor s-a îngrijit totuşi de tine, te-a săturat pe măsură şi a avut cu tine o răbdare mare! Fiindcă tu ai fost în lume un episcop romano - catolic, ceea ce Eu ştiu desigur şi ţi-ai făcut slujba păgână ce-i drept după cea mai riguroasă literă a legii, chiar dacă în interiorul tău tu nu dădeai acesteia prea multă valoare; dar aşa ceva doar nu poate să aibă după judecata ta nici o valoare în faţa lui Dumnezeu, care priveşte doar la inima şi la faptele ei! În afară de aceasta ai fost tu foarte mândru şi iubitor de domnie şi ai iubit trupul femeilor peste măsură în ciuda jurământului tău depus să nu doreşti femei tot timpul vieţii tale! Eşti tu oare de părere, că acestea ar putea fi fapte plăcute lui Dumnezeu?

Tu te-ai ostenit mult şi cu mănăstirile şi ai vizitat cu precădere pe acelea cu femei, în care erau destul de multe maici frumoase. Tu ai avut atunci o mare plăcere, că ele se aplecau în faţa ta ca la un Dumnezeu şi îţi cuprindeau picioarele şi tu le-ai pus atunci la o sumedenie de încercări morale, dintre care unele nu sunt cu nimic mai bune decât o curvie completă!Crezi tu oare, că aşa o hărnicie morală era dreaptă de la tine pentru Dumnezeu Domnul?

Ce ai făcut tu împotriva legii lui Iisus, care i-a spus apostolilor săi, fără saci, deci fără bani, fără îmbrăcăminte, fără încălţăminte - în afară când este iarnă - şi niciodată două rânduri de îmbrăcăminte să pozezi sau să îmbraci, sau bogăţii enorme! Ce fel de mâncare aleasă a fost pe masa ta, ce caleaşcă strălucitoare, ce fel de bogate insigne episcopale au decorat dependenţa ta de putere!

Cât de des pe tribuna de vorbire ai jurat strâmb şi te-ai blestemat singur când a trebuit sa fi un adevărat mesager al cuvântului lui Dumnezeu, aşa să nu fie nici una nici alta adevărată, ce nu ai crezut tu însăşi în toată viaţa ta!

Cât de des te-ai pătat singur - şi ai fost pe scaunul de spovedanie, atâta timp cât ai fost acolo şi ai fost nemilos în faţa celor mici şi pe cei mari i-ai lăsat aşa de repede să păşască, aşa cum un purece săre uşor printr-o poartă de cetate! Crezi tu oare, că Domnului i-ar place aceasta, căci Lui îi este o groaza Babilonul roman în cel mai bun fel al sau?

Ai spus tu vreodată în inima ta: “lăsaţi pe cei mici să vină la mine” ? - Ia te uită, numai cei mari au avut valoare în faţa ochiilor tăi!

Sau ai luat la tine vreodată un copil sărac în numele meu şi l-ai îmbrăcat, i-ai dat să mânânce şi să bea? Câţi care au fost dezbrăcaţi i-ai îmbrăcat, câţi flămânzi ai săturat, câtor prinzonieri le-ai redat libertatea? - Ia te uită, eu nu cunosc pe nimeni; dar cu bună ştiinţă ai făcut prinzioneri mii şi mii în spiritul lor şi nu cu raritate prin blestemare ai lovit şi ai făcut răni adânce sărăciei, în timp ce celor mari şi bogaţi le spuneai libertate peste libertate - bineînţeles pentru bani, numai câteodată la marii domni ai lumii cu un fel de prietenie împunătoare era de gratis! Crezi tu întra-devar, că asemenea lucruri îi pot fi pe plac lui Dumnezeu şi tu de aceea imediat după moartea corpului tău ar fi trebuit imediat să fi acceptat în ceruri?

Eu, omul tău salvator, nu-ţi spun aceasta, pentru a te judeca, ci numai pentru aţi arăta, că Domnul nu ţi-a greşit cu nimic, dacă aparent te-a abandonat; şi El ţi-a fost foarte milostiv, pentru că nu a lăsat ca imediat după moartea ta să cobori în iad cum ai fi meritat în faţa lui Dumnezeu!

Gîndeşte-te la aceasta şi nu te mai răzbuna pe conducătorul tău, ci gândeşte-te umil, că din partea lui Dumnezeu nu valorezi nici cea mai mică milă, aşa o poţi regăsi iar! Căci cei mai smeriţi oameni s-au descris ca fiind răi şi de nimica buni, cu atât mai mult tu, care nu a făcut nimic spre voia lui Dumnezeu!”

[Hoper]

Capitolul 14
Părerea de rău cu adevărat a episcopului Martin şi buna voiinţă spre întoarcere şi căinţă

Spune episcopul Martin: „O tu, înaltrespectatul şi demn de toate mulţumirile salvator! Eu nu pot să spun altceva la spusele tale decât: aceasta este vina mea, vina mea cea mare! Căci este adevărat cuvânt cu cuvânt. Dar ce se poate face?

Eu simt acum bineînţeles cea mai adâncă căinţă de cele întâmplate; dar cu toată căinţa mea nu se poate da înapoi cele întâmplate şi aşa rămâne şi păcatul şi vina de neclintit, acela este sămânţa şi rădăcina morţii. Cum însă se poate găsi în păcat milostivirea lui Dumnezeu? - Vezi tu, mie mi se pare aceasta un lucru cu totul imposibil.

De aceea cred eu, cum înţeleg acum cu totul, sunt în această înfăţişare copt pentru iad: lucrul aceasta nu se poate schimba în nici un fel, în afară dacă atotputernicul Dumnezeu cu sentimentele Sale m-ar pune mai încă odată pe pământ, pentru a putea îndrepta cât mai mult din greşelile mele. Sau - că am faţă de iad o frică groaznică - dacă ar binevoi Domnul să mă pună pentru veşnicie ca o fiinţă neânsemnată într-un colţ, unde ca un ţăran modest pe un pământ slab sa-mi cultiv necesităţile cu mâinile. La aceasta renunţi şi la vreun fel de înălţare mai mare, în care eu mă simt pentru cel mai neânsemnat grad al cerului fără valoare.

Aceasta este aşa sentimentul meu; căci eu nu o pot numi părerea mea, pentru că o simt, că aceasta este menirea mea interioară a vieţii. Nu se mai poate face nimic pe pământul încuiat; căci mersul curentului este întru-totul rău, aşa că devine imposibil, să fi bun şi să fi un înotător contra curentului.

Guvernele fac ce vor şi de religie este nevoie numai atunci când este folosit ca opiu pentru poporul rău, pentru a putea ţine mai bine în frâu populaţia şi să fie pregătită pentru orice lucru! Să încerce singur Papa, să-i dea religiei, doar o altă denumire spirituală, aşa va începe imediat un marş împotriva lui din toate părţile cu arme. Din aceasta însă reiese clar, cât de greu este acum, mai ales să fi episcop şi să mergi drumul drept al lui Dumnezeu , unde este urmărit pe drumurile sale de observatori.

Toate acestea nu stau la dispoziţia oamenilior şi nici a unui episcop; dar cât de mult se îngreuneaza situaţia, da, în mii de cazuri este imposibilă - ce îi este Domnului cu siguranţă cunoscut.
Ar fi bineînţeles corect şi ieftin şi în acest timp aproape necesar, să fi din cauza cuvintelor lui Dumnezeu un martir; dar pe cine ar ajuta aceasta? Să rosteşti numai un cuvânt, ce se întâmplă cu sfânta religie şi ce folos se trage din ea şi deja stai în gaura care are misiunea tăcerii pe vecie, sau se descotorocesc în secret de tine.

Intrebare: cui ar fi de folos, dacă vrea să înoate contra curentului, ca să spună tuturor adevărul curat şi să se sacrifice pentru săraca omenire orbită?

Dar dacă reiese din experienţă, că nu se poate face absolut nimic într-o lume, care stă din cap până în picioare în supărare groasă şi nu-i se poate ajuta, devine la sfârşit aproape de iertat, dacă se strigă de la sine: “lumea vrea să fie înşelată, - de aceea să fie înşelată!”

Eu cred şi faptul: că Domnul caută să fericească pe fiecare om; dar dacă omul preferă iadul în loc de cer, atunci nu poate Atotputernicul, la sfârşit să-l oprească, ca să nu călătorească în jos în veşnica smoală - care la acel moment va spune şi cel atotştiutor nimic mai mult decât” dacă vrei să fi înşelat - atunci aşa să fie!”

Cu aceasta nu vreau să mă înfrumuseţez în faţa ochilor tăi şi să mai scap puţin din vină, ci vreau să-ţi spun numai, că pe pământ eşti un păcătos forţat decât unul liber şi de aceasta sper că va ţine cont şi Domnul.

Eu nu spun, să-mi pună o vină mai mică decât este în realitate, ci să ţină cont de faptul, că lumea este într-adevăr lume, cu care nici la cea mai mare bunăvoinţă nu se poate face nimic; şi pentru faptul că la sfârşit trebuie să-ţi pierzi bunăvoinţa, ca s-o ajuţi, că vei cădea deacord, că nu se poate s-o ajuţi.

Cel mai iubit salvator, nu fi supărat; căci eu vorbesc, cum am înţeles mai bine şi cum am văzut. Cu siguranţă vei înţelege mai bine şi mă vei învăţa despre aceasta; căci eu am înţeles din cuvintele tale, că eşti plin de înţelepciune dumnezeiască şi îmi vei da un răspuns corect, ce trebuie să fac, ca să scap cel puţin de iad.

La aceasta îţi mai dau şi asigurarea, că după dorinţa ta îl iert cu toată inima pe conducătorul meu! Eu am fost numai de aceea supărat pe el, că până acum nu am înţeles ce plan a avut de fapt cu mine! Bineînţeles a luminat doar puţin, ce ar avea de gând cu mine; dar această părăsire lungă a persoanei mele de el, m-a făcut la sfârşit să devin totuşi supărat pe el! Dar acum totul s-a terminat şi dacă ar veni acum încoace, i-aş cădea după gât numai de dragul tău şi l-aş săruta ca un fiu care nu şi-a văzut de mult tatăl!”

[Hoper]

Capitolul 15
Predica de căinţă a marinarului dumnezeiesc adresată episcopul Martin

Acum vorbesc Eu iar ca marinar: „Ascultă-mă acum cu atenţie şi ţine bine minte, ce îţi voi spune acum!

Vezi tu, ştiu, cum este creată lumea, pentru că ştiu aceasta, cum a fost creată în diferitele timpuri. Căci dacă nu ar fi lumea rea sau cel puţin numai câteodată mai bună decât altă dată, aşa nu l-ar fi crucificat pe Domnul minunăţiilor! Ce a făcut deja voinţa lor de curaj mare şi rea la lemnul verde, cu cât mai puţin va avea grijă de cel uscat! De aceea este valabil pentru totdeauna faptul, ce scrie în Evanghelie din gura Domnului:

În aceste zile - în zilele pământeşti - are nevoie împărăţia cerurilor de preluare; numai aceea o vor poseda, care o vor lua-o cu forţa! Dar aşa o forţă morală, prietene, nu ai pricinuit impărăţiei cereşti. De aceea nu ai voie să acuzi prea tare lumea, ca după ştiinţa mea înaltă şi clară ai ţinut mai mult cu lumea decât cu oricare spirit! În acest punct ai fost duşmanul principal al adevărului, un duşman al protestanţilor şi i-ai urmărit ca nişte păcătoşi, cu multă ură şi mânie

La tine nu a fost vorba niciodată: dacă vrea să fie înşelată lumea, ci fără pardon sau milă: lumea trebuie să fie înşelată - şi aceasta fără excepţie! Dar eu îţi spun, că lumea nu este de obicei mai rea decât în sfera în care te-ai învârtit tu şi alţii ca tine! Voi aţi fost în toate timpurile cei mai mari duşmani ai luminii şi au existat timpuri, unde pe fiecare care a fost puţin mai luminat în gândire şi în vedere l-aţi aruncat imediat în foc!

Nu regii lumii caută să răspândească întunericul la poporul său, ci voi aţi fost, care i-aţi pus pe regi în blestem, dacă ar îndrăzni, să gândească puţin mai luminat, decât ar fi fost binevenită de regimul vostru de teroare care era întunecat şi tiranic! Dacă sunt câţiva regi care sunt întunecaţi, atunci sunt cu siguranţă lucrul vostru; dar voi nu aţi fost niciodată un lucru a regiilor, ci ca şi acum şi în toate vremurile aţi fost propria voastră capodoperă!

Că a mers mai greu în unele ţări, care nu au nici un habar de lumină de la A la Z, să introducă lumina curată a lui Dumnezeu , aceasta ştiu; dar cine este de vină la aceasta? Vezi, nimeni altcineva decât voi!

Cine v-a spus vreodată să faceţi temple de idolatrie şi cele mai păgâne altare? Cine v-a ordonat să predicaţi slujba în latină? Cine a inventat slujbele de iertare a păcatelor contra bani, cine a afurisit scriptura lui Dumnezeu şi a introdus în locul ei legendele cele mai absurde şi mincinoase a aşa numiţilor sfinţi, cine a introdus cultul moaştelor , cine milioanele de icoane în toate felurile şi lucrurile cioplite? - Uite, nimeni altcineva, nici un împărat şi nici un domnitor, ci voi! Voi singuri aţi fost în toate timpurile lucrătorii întunericului celui mai profund, pentru a prinde în plasa voastră pe fiecare, mic şi mare, pentru sceptrul vostru!

Domnitorii sunt adesea plini de credinţă evlavioasă şi ascultare faţă de învăţătura voastră; însă spune-mi, ce fel de credinţă ai avut tu, care cunoşteai totuşi scripturile? Şi oare pe cine ai ascultat? Oare cât te-ai rugat, fără sa fi plătit pentru asta?

Spune, poţi tu să aştepţi de la Dumnezeu vreo luare în considerare după toate acestea, fiindcă nu lumea te-a făcut pe tine cu mult mai rău, ci numai tu ai făcut lumea din districtul tău cu foarte mult mai rea, decât ea a fost înainte?

Eu însă îţi spun: Ceea ce priveşte martiriatul, pe care tu l-ai menţionat, tu te-ai fi răstignit pe cruce de o mie de ori mai des din dragoste dornică de a domina, adică dragoste pentru întuneric, decât numai o dată pentru lumina dumnezeiască curată! Aşa că nu trebuia atunci nici să te temi de domnitori, dacă ai fi propovăduit lumina şi încă mai puţin de supraveghetorii lor. Fiindcă Eu ştiu prea bine, cum tu te-ai împotrivit domnitorilor, dacă ei se răzvrăteau împotriva pretenţilor tale fără sens, pretenţii care dispreţuiau şi condamnau toate valorile omeneşti şi frăţeşti!

Uite, aşa că îmi sunt cunoscute doar puţine exemple, în care domnitorii au băgat la închisoare preoţi cu adevărat iluminaţi, care se supuneau învăţăturii lui Dumnezeu, sau poate chiar i-ar fi expediat în lumea spiritelor - ceea ce tu acuzi dur. Dar îmi este cu adevărat cunoscut un număr nespus de mare de exemple, în care voi aţi făcut asta acelora, care au îndrăznit să trăiască după cuvântul curat al lui Dumnezeu!

Cine este aici înţelept ca un şarpe şi nevinovat ca un porumbel, acela merge deci pe calea domnului: Eşti tu însă de părere că bătrânul Dumnezeul s-a făcut mai slab, decât a fost El pe vremea apostolilor şi astfel El să nu mai poată ajuta acelora, care sunt ameninţaăi de lume?

O uite, Eu aş putea menţiona pe lângă Luther încă un număr mare de fraţi, care au îndrăznit totuşi în cea mai întunecoasă perioadă să mărturisească în faţa lumii cuvântul curat a lui Dumnezeu. Şi uite, domnitorii lumii n-au tăiat capul nimănui dintre aceştia; desigur i-a fost numai aceluia rău, care a ajuns cu sufletul mai curat în mâinile voastre!

E de sperat că tu vei admite, că aici, unde nimic altceva nu contează decât adevărul curat, împreunat cu dragostea veşnica, nu poţi atinge aici nici un scop cu toate scuzele tale - în afară de asta, este însă acceptată singură Mea quam maxima culpa (Vina mea foarte mare)! Acesta este singurul lucru potrivit, toate celelalte nu au nici o valoare în faţa Domnului! Fiindcă asta vei admite tu desigur, că Dumnezeu cunoaşte din veşnicie mai bine lumea în cel mai mic amănunt al ei, decât tu o vei cunoaşte vreodată. De aceea ar fi cea mai mare prostie, dacă tu ai chema pe Dumnezeu Domnul spre scuza ta, aşa cum este ea; cu toate că tu ai spus, că tu nu spui asta pentru scuza ta, ci numai că Domnul să te ia în considerare - fără să te gândeşti nici cel mai puţin la faptul, că tu însuşi ai fost un principal făcător de rele în lume!

Aşa de mult cât tu meriti să fi luat în considerare ca fiind un prizonier al lumii, nu se va lua de loc de la tine meritul acesta; dar în toate lucrurile cu care tu o acuzi acum, nu ţi se va socoti ca dreptate! Ceea ce lumea îţi este datoare în faţa lui Dumnezeu, asta va fi rezolvată cu o socoteală mică. Dar vinovăţia ta nu ţi-i se va ierta aşa uşor, în afară de faptul dacă tu o mărturiseşti cu căinţă şi dacă mărturiseşti şi că este adevărat, că tu - care ai fost tot timpul rău şi încă eşti - nu poţi să-ţi îndrepţi şi să-ţi ierţi singur greşeala, ci numai singur Domnul poate.

Tu ai într-adevăr o frică mare faţă de iad, fiindcă tu te consideri în conştiinţa ta vrednic de el şi eşti de părere că Dumnezeu te va aruncă acolo ca pe o piatră în adânc. Însă tu nu iei în considerare, că tu te înspaimântezi numai de iadul tău de tine închipuit, dar la iadul adevărat ai mare plăcere şi nu vrei sa ieşi afară de acolo sub nici o formă!

Uite, tot, ce ai gândit până acum, a fost mai mult sau mai puţin iad în adevăratul sens al cuvântului! Fiindcă acolo unde se arată numai puţin interes de sine, înfumurare şi acuzarea altora, acolo este iad; unde n-a fost încă osândit de bună voie dorirea cărnii, acolo încă mai este iad! Dar la tine se găsesc încă toate acestea; astfel eşti tu încă foarte tare în iad! - Uite, cât de încrezută este acum frica ta!

Domnul însă, care se milostiveşte de toate fiinţele, vrea să te salveze de acolo - şi nu vrea să te osândească mai adânc în el, nu ca ideea ta de bază romano- catolică! De aceea nu spune despre Dumnezeul tău, că El ar spune aceluia care vrea să meargă la iad: “Fiindcă tu vrei să mergi în iad, aşa să fie!”

Uite, aceasta este o afirmaţie de a ta foarte neleguită! Tu eşti tocmai unul, care de mult timp nu vrea să se lepede de iad; însă când ai simţit din partea Domnului o asemenea judecată asupra ta?

Gîndeşte-te bine la aceste cuvinte ale Mele şi urmează-le, aşa că Eu vreau să conduc acest vaporaş astfel, ca el să te ducă din iadul tău în împărăţia vieţii. Aşa să fie!”

[Hoper]

Capitolul 16
Recunoaşterea propriei vine de către episcopul Martin - Decizia lui Martin de a rămâne la conducătorul vaporului, la salvatorul său - Ingerul lui Petru că al treilea în uniune

Vorbeşte acum omul nostru: „O dragă prieten, din păcate eu trebuie să mărturisesc deschis, că astfel stau lucrurile în privinţa mea, cum tu mi-ai spus fără sa-mi ascunzi păcatele. Şi eu admit, că eu nu pot să aduc împotriva acestor spuse nici cea mai mică scuză; fiindcă totul este adevărat! Dar numai un singur lucru vreau să aflu de la tine, unde mă vei duce acum şi care va fi destinul meu pentru veşnicie?”

Vorbeşte marinarul: „Intreabă-ţi inima, dragostea ta! Ce spune ea? Care îi este dorul? Dacă ţi-a răspuns aceasta din viaţa ta foarte clar, atunci ţi-ai decis deja destinul tău în tine însuţi: fiindcă fiecare va fi judecat de propria sa iubire!”

Spune episcopul : „O dragă prieten, dacă aş fi judecat de propria mea iubire, atunci aş ajunge Dumnezeu ştie unde! Fiindcă în mine se petrec încă astfel de lucruri ca în cugetul unei femei iubitoare de moda, care are acolo într-un magazin pământesc de vândut haine la modă sute de stofe de modă în faţa sa şi care le priveşte cu atenţie de sus în jos şi nu ştie la sfârşit, pe care să o cumpere!

Luându-mă după sentimentul meu cel mai interior, aş vrea să fiu la Dumnezeu, creatorul meu. Dar îmi stau în drum păcatele mele multe şi mari şi eu privesc atunci realizarea unei asemenea dorinţe de a mea, ca fiind irealizabilă!

După aceea mă gândesc iarăşi la acele oi şi miei bizare din lumea asta; cu o asemenea oaie n-ar fi chiar neplăcut să trăiesc împreună cu ea pe veci! Dar atunci îmi spune iarăşi un gând din interior: “aşa ceva veşnic nu te va aduce aproape de Dumnezeu, ci te va îndepărta tot mai mult de El!” , - şi aşa se scufundă şi acest gând drag al meu în locurile fără fund ale acestei mari!

Iarăşi îmi vine gândul, să trăiesc undeva într-un colţ al acestei lumi spirituale veşnice ca un ţăran simplu şi să posed doar o singură dată milostivirea, să-l văd pe Iisus, chiar dacă numai pentru puţine momente! Dar la acest punct mă avertizeaza iarăşi conştiinţa mea nestăpânită şi îmi spune: “pentru un asemenea lucru tu veşnic nu eşti demn!” , - şi eu mă scufund iarăşi înapoi în nimicnicia mea plină de păcate şi mă aplec în faţa lui, celui Atotsfânt!

Numai un singur gând mi se pare cel mai uşor şi posibil de realizat şi eu trebuie să mărturisesc, că asta este ideea mea pe care o îndrăgesc cel mai mult: şi anume, să fiu la tine şi să petrec cu tine întreagă veşnicie, oriunde te-ai afla tu! Deşi pe lume i-am putut suferi cel mai puţin pe aceea, care îndrăzneau să-mi spună adevărul în faţă, dar totuşi te îndrăgesc înainte de toate tocmai pe tine pentru faptul că mi-ai spus adevărul direct în faţă ca un judecător atotştiutor, dar şi ca unul dintre cei mai blânzi. La această idee îndrăgită de mine voi şi rămâne pentru veşnicie!”

Vorbesc Eu: „Bine, dacă asta e îndrăgirea ta principală, de care trebuie însă să te convingi tu mai adâncit, atunci ea se poate îndeplini imediat! Uite, noi nu mai suntem acum departe de mal şi tot la aşa mică depărtare de coliba mea în care locuiesc. Ocupaţia mea o cunoşti acum deja, că Eu sunt un cârmaci în sensul cel mai strict al cuvântului? ! Tu vei fi acum părtaş cu mine la această ocupaţie; răsplată pentru eforturile noastre ne va aduce mica noastră ţarină, pe care o vom lucra după posibilităţile noastre în timpul în care suntem liberi de ocupaţia noastră. Şi uită-te în jurul tău, lângă tine vei găsi pe încă cineva, care ne va ajuta cu sârguinţă!”

Episcopul se uită în spatele său pentru prima oară în timpul acestei călătorii pe mare şi îl recunoaşte imediat pe îngerul lui Petru; el îl îmbrăţişează şi îi cere scuze pentru ocara cu care l-a defăimat.

Ingerul îi arată episcopului aceaşi dragoste şi îl slăveşte pentru ca inima lui a făcut această alegere din cel mai adânc interior al inimii sale.

Vaporaşul se loveşte atunci de mal, unde el este fixat cu o sfoară de un bât şi noi toţi trei mergem în colibă.

[Hoper]

Capitolul 17
În coliba cârmaciului - Micul dejun binecuvântat şi spusele de mulţumire ale lui Martin. Noua ocupatie a lui Martin cu pescarii

Până acum a fost însă mai întuneric decât luminos. În colibă în schimb a început să se rărească întunericul tot mai mult şi un revărsat al zorilor binefăcător îndepărtase tot mai mult noaptea de dinainte - bineînţeles în faţa ochilor episcopului, fiindcă în faţa ochilor Mei (a Domnului) şi a acelora a îngerului lui Petru a fost încontinuu ziua cea mai luminoasă, veşnică, netrecătoare şi neschimbătoare!
Fiindcă acum a început să se lumineze şi în faţa ochilor episcopului, s-a întâmplat din acel motiv, ca în interiorul său a început să apară dragostea, după ce episcopul prin milostivirea Mea a alungat din el de bună voie şi încă mai alungă o cantitate mare de murdarie pământească.

„Dar ce se întâmplă acum în colibă?”, veţi întreba voi. - Aveţi numai puţină răbdare, imediat va fi arătată de Mine ordinea de zi pe care episcopul trebuie sa o urmeze de acum încolo, după ce înainte de aceasta el se va fi întărit puţin cu pânea Mea dătătoare de viaţă. Fiindcă voi puteţi vedea uşor, că omului trebuie să-i fie cu siguranţă foame foarte tare, fiindcă el în întreaga lui viaţă de pe pământ, precum şi în perioada foarte scurtă a şapte zile normale (chiar dacă aparent un timp nespus de lung) n-a stat încă niciodată la această masă cu adevărat hrănitoare şi n-a gustat niciodată pâinea vieţii. De aceea trebuie să-l lăsăm totuşi cum obişnuiţi voi să spuneţi, să se alimenteze puţin, adică să-şi potolească prima foame a sa puternică.

Uitaţi-vă, cum el mănâncă o bucată de pâine una după alta şi cum el, făcând asta, este mişcat în interiorul său până la lacrimi şi vorbeşte acum:

(Episcopul Martin): „O tu prietenul meu cel mai bun şi Domnului căruia îi slujesc acum pentru veşnicie, cât de nespus de bine este la tine! Acceptă mai înainte mulţumirea mea cea mai călduroasă şi arată-i aceasta, în inima ta şi domnului Dumnezeu. Fiindcă limba mea veşnic nu este vrednică, să-i spună Domnului o rugăciune de mulţumire, eu fiind totuşi un păcătos prea mare şi grosolan în faţa lui!

Aşa, aşa; ah ce bună a fost asta! O cât timp s-a scurs în care am simţit foamea, setea şi o noapte fără întrerupere! O mulţumesc! Multumescu-ţi ţie, cea mai mare mulţumire lui Dumnezeu, Domnul, fiindcă El a permis ca tu să mă salvezi şi să mă şi saturi, aşa încât sa-mi fie bine acum, de parcă sunt acum proaspat născut! - Şi uite, uite, se şi iluminează ca într-o dimineaţă de primavară, astfel soarele se apropie de răsărit! O cât de minunat aici acum!

O dragă prieten şi tu, bătrânul şi primul meu conducător, fiindcă acum sunt săturat vreau să vă arat limpede dragostea mea către voi prin hărnicia mâinilor mele - chiar dacă într-un mod foarte simplu faţa de binefacerea nespus de mare pe care mi-aţi arătat-o mie!”

Acum vorbesc Eu: „Vino numai cu noi afară din colibă şi vom avea curând mult de lucru! Uite, noi suntem acum iarăşi afară pe malul mării! Acolo sunt mrejele de pescuit: du-te acolo împreună cu fratele tău şi adu-le aici în corabie; fiindcă marea îi astăzi liniştită şi noi vom face recoltă bogată!”

Cei doi aduc repede un năvod, îl pun în corabie, după care spune episcopul plin de bucurie: „Ah, aceasta este desigur o muncă înveselitoare! Aşa îmi place marea; însă când m-am aflat la malul ei cel mai slab aşteptându-mi scufundarea, atunci ea arăta altfel şi foarte înfricoşătoare!

Dar există şi peşti aici în lumea spiritelor? - Cu adevărat, pe pământ nici n-am visat că este aici aşa ceva!”

Vorbesc Eu: „Şi încă ce peşti! Te vei simţi foarte straniu la lucrul acesta, mai ales că sarcina noastră este de a pescui toţi peştii din marea asta. Dar nu trebuie sa ţi se împuţineze curajul din cauza asta, totul va merge cum trebuie. Însă, aşa cum am spus, este nevoie de răbdare, curaj şi statornicie bărbătească!

Se vor ivi destul de multe pericole şi nu rar te vei crede pierdut. Dar atunci priveşte la mine şi fă ceea ce Eu fac, aşa va trece tot cu bine şi spre marele nostru avantaj! - Fiindcă orice lucru făcut bine necesită osteneală, răbdare şi muncă osârduitoare! - Dezlegaţi acum corabia de bâtă, ca noi să ne avântăm imediat în ape adânci!”

Cei doi dezleagă corabia şi un vânt dinspre miazăzi o duce repede ca săgeata în largul mării.

În timpul călătoriei vorbeşte episcopul iarăşi: „O mii şi mii! Dar prieteni, aici trebuie să fie apa deja înfricoşător de adâncă, fiindcă ea arată aproape neagră ca cărbunele din cauza adâncimii! Dacă aici ar naufragia corabia, cum ne-ar merge atunci? !”

[Hoper]

Capitolul 18
La vânatoarea de peşti

Vorbesc Eu: „Prietene, numai să nu-ţi fie frică, fiindcă noi suntem cu cuget bun pe apă şi astfel poate să fie cât o vrea de adânc, că nu trebuie să ne temem de nimic! Atenţie acum, năvodul trebuie aruncat în afară! Acolo, unde apă se mişcă tare, este un peşte imens! Numai cu îndemânare, ca el să nu ne scape!”

Cei doi aruncă mreaja afară şi de-abia ce ea s-a extins, intră deja un monstru vizibil de peşte în ea. Şi fiindcă nu poate rupe mreaja tare, el duce cu sine corabia iute ca săgeata pe suprafaţa apei şi nu face nici o pauză, ci tot mai nervos trage corabia după sine.

Episcopul, fiind plin de spaimă, strigă: „O pentru Dumnezeu, ce facem acum? Acum evident că suntem pierduţi! Monstrul umple toată plasa de abia cu jumătatea de cap a lui! Corpul se întinde Dumnezeu ştie cât de departe în apă; el e cu siguranţă de trei ori mai mare decât corabia noastră! Chiar dacă l-am putea imobiliza, unde vrem să mergem atunci cu el? ! - Oh, oh, tot mai nervos şi repede înnoată cu vehicolul nostru la. . . O Doamne ajută-ne!

Atunci vorbeşte Petru: „Nu fi copilăros! Lasă peştele să înnoate, unde el doreşte şi cât doreşte! Atâta timp cât capul său se află în mreajă, nu se duce la fund, aceasta ştiu eu ca un pescar bătrân. Şi când el se va fi săturat de innotat, va deveni astfel mai liniştit şi noi vom avea o treabă uşoară cu el, să-l stăpânim şi să-l ducem la mal! Căci uită-te acolo - peştele înnoată direct spre un mal; acolo îi va fi atunci mult mai greu cu fuga lui de noi!

Ai uitat tu oare, ce a spus învăţătorul nostru iubit? - Priveşte, El este liniştit, de aceea să fim şi noi aşa! Dar când El va spune:” Acum după Mine, mâinile la lucru!” , de-abia atunci trebuie să ne mişcăm, cum porunceşte El. Fiindcă mai mare maistru ca El nu este în arta pescuitului! Acum însă la treabă: Atenţie, momentul începerii lucrului nostru va veni imediat!”

Acum vorbesc Eu: „Petru, ia tu cârligul mare şi împungel cu putere în spatele fălcii! Şi tu, prietene Martin, sari acum sprinten la mal, cuprinde acum partea din faţă a corabiei şi trage-o la mal! Leag-o repede de bâta care se află acolo, sari atunci iarăşi în corabie, ia al doilea cârlig şi fă ceea ce a făcut Petru! Fiindcă uite, monstrul a intrat în stare de obosire numai bună pentru noi şi noi îl vom stapâni acum uşor! Aşadar fiţi îndemânatici!”

Episcopul Martin face repede, ceea ce i-a fost poruncit. Corabia este legată şi Martin al nostru e repede iarăşi în corabie. El cuprinde cârligul şi îl împunge ochit şi tare în spatele celeilalte falci şi astfel este monstrul bine înţepenit.
Şi atunci porunceşte Domnul: „Mergeţi afară la mal, aduceţi funia cea mare, de care este legat un cârlig de aruncat ascuţit; acolo aproape de colibă el stă deja pregătit! Intre timp Eu voi aduce peştele cu cele două răngi de cârlig mai aproape de mal, unde voi trebuie foarte repede să aruncaţi cârligul în capul animalului. Şi tu, prietene Martin, nu trebuie să te sperii, fiindcă peştele va face o smucitură puternică, care bineînţeles ţi se va părea foarte înfricoşătoare. Dar ai numai curaj şi statornicie - atunci totul va merge! Aşadar acum daţi-mi cele doua răngi în mâna şi voi grăbiţi-vă la treabă!”

Totul se întâmplă la timp. Dar atunci când peştelui îi intră în corp cârligul greu şi ascutit, el începe să se smucească şi să se zbată îngrozitor (Pentru episcopul Martin). El aruncă astfel valuri imense spre mal, aşa că uneori noul nostru pescar Martin este acoperit de tot de apă, ceea ce îl jenează cu atât mai mult, fiindcă uneori, în timp ce el ţine funia strâns, botul peştelui cu o mie de dinţi vine foarte aproape de el şi încearcă să-l înhaţe în acelaşi timp. Lui îi este frică mare, dar acum mai mult din pricina Mea decât pentru el, văzând că peştele cu coada sa imensă a ridicat deja de câteva ori corabia de tot peste suprafaţa apei şi a dat cu ea iarăşi în jos.

Petru vorbeşte însă cu el: „Ţine-te bine frate! Strânge-ţi toate puterile, altfel ne trage monstrul înfricoşător în adâncurile mării, unde tocmai nu ne va merge cel mai bine!”

Spune episcopul Martin: „O frate, dacă aş fi numai în spatele tău! Bestia încearcă încontinuu să mă înhate şi peste toate, maistrul nostru o împinge încă cu totul sub nasul meu, în timp ce acest animal înfricoşător a deschis gura chiar în faţa capului meu şi şi-a arătat botul îngrozitor ca la trei stânjeni lăţime şi l-a închis iarăşi atât de impunător, aruncându-mi astfel cel puţin o sută de găleţi de apă în faţă!

Ah, asta e o muncă dezamăgitor de grea şi foarte primejdioasă! Muncă aceasta ar fi prea rea chiar pentru sclavi la galere! - Ah ah, m- m- m - brrr, brrr, - oh - oh, - iarăşi o încărcătură plină cu apă în faţă! Eu mă voi îneca cu toate astea, dacă bestia îmi va mai vărsa de câteva ori apă în faţă! Eh - eh, botul se deschide iarăşi! Nu, eu nu mai suport aşa ceva! Apa este înspăimântător de rece, că îmi e acum deja aşa de frig, de parcă m-aş afla întins pe gheaţă gol puşcă! Acum va încerca iarăşi să mă înhaţe!”

Spune Petru: „Ia de aici lancea şi taie-i gâtu, aşa ea nu va mai putea să te prindă cu gura!”

Spune episcopul Martin: „Dămi-o numai! - Este foarte de folos! - Oho, tu animal imens, acum va avea înhăţarea ta desigur un sfârşit? Acesta a fost într-adevăr un gând bun din partea ta; numai că trebuia să îl spui cu câteva duzine de înhăţări mai devreme, atunci n-aş fi fost udat atât de jalnic! Dar şi aşa e bine.”

Acum vorbesc Eu din corabie: „Bine-i aşa; fixaţi acum şi funia cu cârligul de o bâtă şi veniţi atunci repede iarăşi în corabie! Acesta este cu siguranţă peştele nostru, el nu ne va mai scapa nicicând! Însă noi vrem să facem imediat corabia noastră iarăşi navigabilă şi sa pătrundem în largul mării, poate vom face în scurt timp încă o captură mai respectabilă?”

Cei doi fac repede ceea ce le-a fost poruncit. Episcopul Martin nu este prea de acord - fiindcă lui îi ajunge deja peripeţia asta; dar neţinând cont, el face totuşi foarte repede ceea ce Eu i-am poruncit.
Acum amândoi sunt iarăşi în corabie, care pleacă acum iarăşi iute ca săgeata de acolo.

Eu însă fac pe drum remarca către episcopul Martin: „Prietene, tu trebuie să te acomodezi aici, să nu fi niciodată supărat. Fiindcă cine se apucă de lucru puţin moroacănos, aceluia îi reuşeşte rar lucrarea! De aceea ai răbdare, curaj şi perseverenţă; bucuria vine de-abia după munca făcută!

Da, dragul meu prieten, aici în lumea spiritelor nu stau lucrurile precum ai spus tu adesea pe pământ: Odihnească-se în pace! , ci: munciţi, că încă mai e ziuă! Este destul cât te odihneşti noaptea, în care nimeni nu poate lucra! Când a fost pentru tine noapte, ai fost şi tu fără lucru; dar fiindcă şi pentru tine s-a făcut ziuă, trebuie sa munceşti şi tu - deoarece împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a lucrului şi nu o împărăţie a puturoşilor şi a leneşilor! De aceea fi numai cu mult curaj!

Uitaţi-vă acolo spre miazănoapte, unde se află încă un amurg puternic pe ape! Acolo spumegă tare marea, dar nu este vânt nici aici şi nici acolo; în consecinţă nu poate să fie altul motivul unei asemenea mişcări agitate a valurilor decât un oarecare peşte foarte mare! De aceea sa mânăm repede în acea direcţie şi să punem toate mâinile noastre la treabă; acest peşte să răsplătească mai ales eforturile noastre!”

Spune episcopul Martin: „O prietene, acesta ne va face de petrecanie probabil chiar cu ajutorul a Doamne miluieşte-ne. Dar de ce oare este nevoie aici în împărăţia spiritelor de peşti atât de mulţi, năzdrăvani şi mari? Se ţine deci şi aici post, în care nu este voie să mănânci decât carne de peşte? Sau carnea şi grăsimea unor asemenea peşti se trimite şi se comercializează şi aici?”

Vorbesc Eu: „Acuma să ia fiecare repede o sabie în mâna; fiindcă aceasta este o hidră cu zece capete! Monstrul ne-a văzut şi vine acum direct spre noi. Tu, Petru, ştii cum se prind asemenea peşti; Tu, episcope Martin, fă însă ceea ce va face fratele! Când această hidră cu zece capete îşi va apleca capetele ei de şarpe peste bord, atunci faceţi repede, până ce toate cele zece capete vor fi despărţite de trupul său lung de şarpe; ce rămâne voi face Eu atunci! Animalul este aici, deci acum loviţi cu sabia!”

Uitaţi-vă, Petru loveşte unu după altul capul groaznicului balaur care are zece capete ce încep de la corpul negru cu un fel de solzi care seamănă ca un scut şi care ia inspirat Episcopului Martin groaza. Dar episcopul Martin nu ştia exact, unde trebuie să lovească, pentru a nimeri un cap, căci de frică aproape că nu mai vede nimic şi ochii îi sunt mai tot timpul închişi decât deschişi.

Acum însă a separat Petru şi al zecelea cap de al zecelea gât! Cascade de sânge curg acum din balaur. Marea este colorată până în depărtari de sânge şi pentru ochii episcopului Martin era acest balaur de 111 noduri de lung şi tot atât de lat.

Acum vorbesc Eu pentru a doua oară: „Petru pune sabia la locul său înapoi şi dă-mi cârligul ca să-l înfig în burta acestui balaur şi să-l scot iar afară! Tu, Martin, preia navigaţia şi du-tu la şapte grade spre răsărit şi aşa vom ajunge cu această bogată captură imediat la mal!”

Totul se întâmpla după cea mai mare ordine şi vasul care traga după sine prada, se grăbeşte iar la capătul binecunoscut a tărâmului

Că vasul este deja foarte aproape de tărâm, se uită episcopul Martin îngrijorat, după peştele cel mare care l-au prins mai devreme. Dar el nu se mira puţin, când nu vede nici unde peştele cel mare şi vorbeşte îndată:

„Dar, dar, dar, - ce este aceasta? ! Acum am primit-o - acest de-al doilea balaur aproape că ne-a răpit toate forţele, până când l-am prins şi l-am cărat până aici; în timp ce ne-am silit de milioane, prima noastră captură s-a dus! Mie mi s-a părut, că l-am legat puţin cam destrâns! Ei, ei, aceasta este fatală! Cât ne-am silit pentru această bestie şi acum nu avem nimic pentru tot efortul şi silinţa noastră! Dragi prieteni, această pradă trebuie s-o legăm puţin mai tare, dacă nu, se va duce şi aceasta de râpă, aşa dacă vom mai ieşi să prindem!”

Vorbeşte Petru: „Nu-ţi face griji de nimic - primul peşte este deja îngrijit! Căci aici sunt mai mulţi muncitori, care ştiu ce trebuie să facă, dacă le lăsăm o captură lângă tărâm! Acum însă, că ne aflăm deja la mal, sari repede afară şi leagă repede nava. Eu şi domnul maestru însă, vom trage captura la mal!”

Episcopul Martin, puţin mirat, face imediat ce a spus Petru; noi însă facem în faţa ochilor săi, ce a spus Petru

A doua pradă este acum şi ea legată şi Eu vorbesc: „Că această capturaăa fost aşa de bogată, cu aceasta am terminat lucrul nostru principal; de aceea haideţi sa scoatem cu aceste bări peştii mai mici şi să le aruncăm din apă la mal! Căci cei doi balauri mari i-am învins deja şi sigur nu mai există aşa ceva în aceste ape de aici; de aceea să mergem fără nici o grijă la lucrul mai uşor! Haideţi să mergem iar pe vas şi sa încercăm cum merge prinsul de peşti mai mici!”

Aşa se întâmplă, ce am poruncit Eu. Amândoi scufundă bările în apă şi Eu conduc vasul. Lucrul se mişcă bine: fiecare scufundare umple butoaiele cu tot felel de peşti, care cei doi le azvârlesc pe mal; peştii însă, care ating tărâmul, se duc imediat. -

[Hoper]

Capitolul 19
Cugetăriile episcopului Martin de lucrul în zadar - indiciile replicii bune ale lui Petru de episcopul roman care este gol şi nespiritual

Această risipire a peştilor, cu cât mai mult durează cu atât mai mult începe să-l jeneze pe episcopul Martin, aşa că deja începe să devină furios şi începe să mormaie cu sine: „Aceasta este traznet de proastă şi de nebună lucrare! Aproape că sunt terminat de atâta scoatere de peşte şi de aruncarea spre mal şi aceasta pentru nimic şi iar nimic! Căci şi aşa nu rămâne nici unul: fiecare se topeşte ca untul în soare! Devine aceasta aproape ciudat de prostesc? Nu, aceasta este un lucru extraordinar de trăznit, de prostesc!

Eu mai trebuie să mă uit mai încă odată mai atent, de unde vin aşa de repede peştii! - Hm, hm, hm, nu pot observa nimic! - Iarăşi o aruncare a colegului meu şi nimic nu rămâne în împărăţia nemuritoare! Frumoasă nemurire - aceasta! Pe pământ cel puţin nu rămâne prea multe din ce a fost; dar de nimic nu este vorba că şi aici, căci aici nu rămâne nimic din ce a fost!

Eu deja m-am bucurat pe o ştiucă, mreană sau orice fel de peşte. Dar la devorarea ascuţită a acestei lumi spirituale, care pentru peşti se potriveşte, aşa ne vom vedea cu enorm de puţin! Bineînteles încă nu-mi este foame; dar un apetit simţitor mă atrage totuşi şi gândul la o ştiucă cald prăjită îmi lasă gura apă!

Aici este mai bine cu un milion de ori, decât poziţia pe care am avut-o înainte; dar aerisitul lucru cu peştii nu va fi rea pentru veşnicie! Este ciudat, cât de mult se crapă de zorii; dar de un soare, care trebuie să răsară, nu se observă nimic!

Ciudată lume, ciudată existenţă! Se poate lua şi se poate studia cum se doreşte, aşa este şi aşa prost se rămâne! Aceştia, singurii mei prieteni sunt foarte înţelepţi în cuvintele care le rostesc, dar sunt cu totul proşti în ceea ce fac! Să ne uităm la prinsul acesta inutil de peşte! Ce lucru uşor şi frumos este prinderea peştilor şi totuşi se comportă cei doi de parcă de aceasta depinde bunăstarea lumii! Dar ce vreau eu să fac? La ceva mai bun nu pot să mă aştept şi aşa trebuie să fie bine în numele lui Dumnezeu! De aceea numai cu umor să pescuiesc afară aceşti peşti de aer; poate că se va zări după aceasta iar ceva!”

Petru îl întreabă pe episcopul Martin: „Ce mormăi acolo? Eşti deja obosit?”

Spune episcopul Martin: „Obosit, nu sunt chiar, prietene. Dar trebuie să-ţi mărturisesc deschis, că acest lucru mi se pare totuşi puţin comic, cu toate că sunt convins, că tu şi maestrul nostru sunteţi nişte bărbaţi foarte înţelepţi!

Uite, uite, - lucrăm deja de un timp îndelungat doar pentru aer, sau mai bine pentru nimic! Peştele mare s-a dus de râpă şi al doilea cel cu zece capete? Eu nu mai văd nimic din el! Aceşti peşti mici sunt mai repede devoraţi de aer, înainte de a atinge deja pământul! Intrebare: pentru ce să fie bun tot acest lucru gol?

Eu vă recunosc ca fiind nişte bărbaţi înţelepţi şi sigur va avea această muncă şi un rost. Dar lăsaţi-mă şi pe mine să aflu puţin de ce facem evident acest lucru gol, pentru ce este aceasta bine sau pentru ce va fi bine!”

Petru vorbeşte: „Uite, uite, dragă prietene şi frate! Când ai fost pe pământ episcop;, spune: câte lucruri goale ai făcut? Dacă ar fi avut voie cineva să te întrebe, pentru ce sunt bune în realitate şi dacă ar fi de folos - de exemplu la botezul de clopote, la inaugurarea orgei, la aşa zisele haine preoteşti?

Ce înseamnă şi ce putere ar avea, manta, rochia de cor şi îmbrăcămintea preotului, îmbrăcămintea de slujbă, cămaşa de predică şi mii de astfel de lucruri? Ce putere se ascunde în spatele îmbrăcăminţii de călugăr? De ce este o poză a Mariei mai miraculoasă decât alta? De ce este Florian pentru foc şi Johann Nepomuk pentru apă, căci amândoi au fost aruncaţi în apă: unul în Austria în Linz lângă Dunăre şi celălalt în Böhmen la Prag în Morava?

De ce nu se găseşte printre cei paisprazece ajutători de urgenţă şi Iisus? Şi de ce se cere de la oameni în slujba sfântă să fie miloşi, căci după aceea merg şi aşa la sfinţi şi îşi cer iar iertare? De ce se adresează întâi lui Dumnezeu şi după aceea sfinţilor? Vor ei oare să-l mişte pe Dumnezeu, sa asculte sfinţii? Dacă pot de la început să-l mişte pe Dumnezeu, pentru ce se mai adresează sfinţilor?

De ce la aşa zisa coroană de trandafiri a lui Maria este chemată de zece ori şi Dumnezeu doar la rugăciunea Domnului? De ce se găsesc din belşug în biserică crucifixe mari, mici, din lemn şi din metal şi de ce atâtea Maria în toate formele posibile?

Ce diferenţă este între o poziţie festivă şi între o slujbă tăcută pentru duh? De ce Hristos, Petru sau Paul a înfiinţat aceste aşa numite jefte din victime însângerate în bani? Cum trebuie să fie inima lui Dumnezeu, să aibă o plăcere înaltă, să-şi vadă fiul zilnic măcelarit de zece ori?

Uite, uite, tu, dragul meu prieten, nenumărate legi fără nici un rost ai făcut în lume, fără a crede în ele cel puţin! Şi tot nu ti-a intrat în minte la pescuitul acesta gol, să întrebi cel puţin: “pentru ce un lucru fără sens?” Ţi-a fost deja plătită, vei spune tu! Bine, nici aici nu trebuie să lucri pe degeaba! Ce vrei atunci mai mult?

Eu îţi spun ţie, că acest lucru nu este nici pe departe fără sens, cum a fost lucrul tău lumesc! Pentru viitor nu mai mormăi pentru tine, ci vorbeşte deschis, ce te apasă, aşa se va termina în curând pescuitul acesta fără rost! Dar dacă te mai prefaci mult ca fiind un secretos roman, atunci vom mai avea mult de pescuit; şi captura se spulberă aşa că şi învăţăturile noastre în inima ta! - Intelege aceasta! Acum ia iar plasa în mâna şi lucră neclintit mai departe!”