Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 22.10.2017, 21:02
All times are UTC + 2 Hours
Fi binevenit calatorule !
Dincolo de prag - Dicteu Divin prin Jakob Lorber


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Hoper
Initiat
Initiat

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 417
Country Flag: Romania
Style: Unique3 (224)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Dincolo de prag - Dicteu Divin prin Jakob Lorber
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 2.4.2010, 23:06 View PostDownload Post

Dincolo de prag
Scene de pe patul de moarte

         Jakob Lorber s-a nascut 22 iulie 1800 la Jahring, în Steiermark de jos, ca fiul unei familii de tarani germane. Din partea tatalui cât si a mamei curgea în venele sale sângele de taran german. - Jakob, cel mai mare dintre trei fiii, a avut voie sa studieze pedagogia, dar s-a întors dupa terminarea cu succes a studiului „prin care a devenit profesor“, spre o veche pasiune de a sa, care a fost muzica. El stapânea mai multe instrumente, dar cel mai bine vioara, iar în aceasta arta a primit lectii de la Paganini. Concertele cu succes i-au facut în curând un nume bun în orasul natal Graz si i-a adus prietenia celor mai buni locuitori, adica dirijorul Anselm Hüttenbrenner, a primarului din Graz Andreas Hüttenbrenner si a secretarului starii civile K. G. Ritter von Leinen (biograful sau).
         În primavara anului 1840 a primit Lorber oferta unui post promitator de dirijor în orasul mult vizitat si comercial Triest. Bucuria, de a avea în sfârsit o pozitie asigurata de viata si un venit garantat, a fost mare. Dar providenta a fost altfel. Barbatul, a carui gânduri se ocupau mai ales în acea vreme cu lumea invizibila si cu întrebarile despre Dumnezeu si eternitate, a fost pus la încercare si pentru a se decide printr-o metoda cât se poate de ciudata.
         Despre aceasta întâmplare mareata din viata sa, povesteste el mai târziu prietenilor sai: El, Lorber, în data de 15, martie1840, la ora sase dimineata, a terminat cu rugaciunea de dimineata si a fost pe punctul de a se ridica din pat, când în stânga înauntru în piept, în locul inimii a auzit cât se poate de clar o voce, care îi spunea: „Ridica-te, i-ati pana si scrie! „ - Lorber, a ascultat aceasta chemare imediat, a luat pana în mâna si a început sa scrie ceea ce auzea în interiorul sau cuvânt cu cuvânt pe hârtie. A fost începutul unei lucrari „Creatia lumii spiritelor si cea a simturilor si istoria omenirii” sau „Gospodaria lui Dumnezeu“ (Casa Domnului). - Si primele propozitii extraordinare ( un exemplu despre harul vocii interioare dumnezeiesti) suna astfel:
         „Cine vrea sa vorbeasca cu Mine, acela sa vina la Mine si Eu îi voi pune în inima un raspuns. - Dar doar cei curati, a caror inima este umila, vor auzi tonul vocii Mele! - Si cine Ma prefera înaintea lumii, cine Ma iubeste, ca o mireasa blânda care îsi iubeste mirele, cu acela vr eau Eu ca sa ma duc br at la brat. El Ma va vedea tot timpul ca un frate si asa cum L-am vazut Eu pe el deja de o eternitate, înca înainte de a fi el.“  
         Jakob a recunoscut profund miscat vocea care a cuprins viata si pe Acela, de la care venea ea. - El a recunoscut vocatia si lucrarea sa, a lasat deoparte slujba din orasul monden Triest si si-a dedicat din acea clipa toata viata scrisului, adica ceea ce îi dicta lui vocea aceea interioara. Necasatorit, sarac si fara pretentii, a trait aceasta vocatie pâna la sfârsit, iar existenta si-a mentinut-o cu ore de muzica si darurile de dragoste a barbatilor si a femeilor din cercul lui de prieteni si din putinul sau era tot timpul pregatit sa le dea altora care erau mai saraci decât el.
         Aproape 25 de ani pâna la moartea lui Lorber, la 24 august 1864, a vorbit acea voce, cu aceeasi seriozitate dragastoasa si intensitate, exact identice cu prezicerea lui Iisus în Evanghelia lui Ioan, cap. 14, 21 si 26, la acel „slujitor umil a lui Dumnezeu“. - Unui prieten i-a scris Lorber despre aceasta:
         „Referitor la vocea interioara, cum se aude aceasta, nu pot spune de mine numai faptul, ca, cuvintele vesnic clare si sfinte a Domnului le aud tot timpul în regiunea inimii ca un gând cât se poate de limpede, luminate si curate, ca niste cuvinte pronuntate. Nimeni, nici acela care este foarte aproape de mine, nu poate auzi vreun glas. Pentru mine însa suna acest glas milostiv mult mai limpede si mai tare decât orice sunet material.“
         Prin scrisul autentic celor auzite (meritul mare îl are mai ales Anselm Hüttenbrenner care s-a ocupat de strângerea si de publicarea lor) s-au format cu timpul sub pana lui Lorber importante Scripturi care cuprind 25 de volume. Aici sunt scrise acestea dupa formarea lor:  
         Gospodaria lui Dumnezeu (3vol. ); Saturn; Soarele natural; Soarele spiritual (2vol.); Copilaria lui Iisus; Schimbul de scrisori între Iisus si Abagarus; Epistola Laodiceana a apostolului Paul; Pamântul si luna; Episcopul Martin (conducerea în lumea de apoi); Robert Blum (De la iad la Rai); Scena de trei zile (Iisus la 12 ani în templu); Daruri ceresti (2vol. ); si în sfârsit încoronarea: Marea Evanghelie a lui Ioan (o profunda relatare, completarea povestirilor a celor trei ani de învatare a lui Iisus, 10 vol. ).
         Cel mai important la aparitia Jakob Lorber, care a avut darul privirii spirituale, sunt învataturile minunate care reies din lucrarile sale. - Este într-adevar o întelepciune dumnezeiasca atotcuprinzatoare, care se ocupa pe toate planurile vietii si a întrebarilor vizibile si invizibile si nenumaratele secrete ale gândirii omenesti luminate din punctul de vedere înalt si spiritual.
         Pentru a spune aceasta pe scurt: Lorber ofera în dezvoltarea si privirea desavârsita privirea spirituala a lumii si explicatiile pamântului, dupa care, la eliberarea credintei vizibile (materialism), stiinta si întregul sentiment de viata al lumii actuale pe toate planurile recunoasterii.

Bietigheim, Württemberg

Un avertisment catre cititor

         Pe vremea când scria „Scene de pe patul de moarte”, Lorber a primit un mesaj aditional, menit sa faciliteze întelegerea aspectelor prezentate si care poate servi drept introducere. Mesajul avea si scopul de a raspunde criticilor potrivit carora anumite scene si fraze ar fi incompatibile cu inspiratia divina a acestor dictari, fara sa tina seama ca în lumea de dincolo, înainte de a se uni cu spiritul sau, sufletul nu poate gândi, vorbi sau actiona altfel. Iata cum suna acest avertisment: ...”Anumite scene sunt prezentate, deopotriva pictural si verbal, exact asa cum se petrec ele în lumea spir itelor, pentru a dovedi astfel cititorului ca dupa ce îsi paraseste învelisul fizic, omul ramâne exact la fel cum era în lumea fizica, pastrându-si înfatisarea exterioara, felul de a vorbi, opiniile, comportamentul, înclinatiile si pasiunile. Acelasi lucru este valabil si în ceea ce priveste actiunile care deriva din aceste trasaturi de personalitate. Acestea vor ramâne neschimbate pâna când sufletul va cunoaste renasterea spirituala plenara. De aceea, aceasta stare de tranzitie este cunoscuta sub numele de „spiritualitate naturala (materiala)”, spre deosebire de cea care corespunde renasterii plenare a spiritului, care este numita „spiritualitate pura”. Cât despr e mediul în care ajunge sufletul, acesta este întotdeauna o reflectare a naturii sale interioare”...  
         Sper ca acest avertisment sa le fie de folos cititorilor acestor scene din lumea de dincolo, precum si ai marilor lucrari referitoare la lumea de apoi, care, din cauza volumului lor, apar ca lucrari separate.


Introducere

(27 iulie 1847)

         Fratele A doreste sa stie cum se petrece tranzitia de la viata materiala la cea spirituala, adica la asa-numita viata în lumea de dincolo, în special în ceea ce îi priveste pe mai marii acestei lumi. Aceasta tr anzitie poate fi descrisa cu usurinta si cât se poate de natural. Ascultati: ce diferenta exista daca în apa cade un om important sau unul sarman, lipsit de functii si de un statut social înalt? Cei doi se vor îneca exact la fel! În mod similar, daca le iau casele foc, împaratul si cersetorul vor arde exact la fel!
         Daca un cersetor si un împarat ar cadea în acelasi timp dintr-un turn înalt, amândoi se vor zdrobi în egala masura, pierzându-si viata. Ce diferenta mai poate exista între cadavrul unui om mare si cel al unui om neînsemnat, între mor mântul unui om frumos si cel al unui om urât, între corpul neînsufletit al unui om bogat si cel al unui om sarac, sau între cel al unui batrân si cel al unui tânar? Nici cea mai mica diferenta! Orice cadavru se descompune si ajunge hrana pentru viermi, iar în cele din urma una cu tarâna. La fel cum corpul îsi plateste tributul sau în lumea asa-numitelor forte naturale, sufletul trebuie sa îsi plateasca tributul în lumea spiritelor. Daca pe pamânt a fost sufletul unui împarat sau al unui cersetor, în regatul spiritelor acest lucru nu are nici cea mai mica importanta. Nimeni nu primeste aici un tratament special. Or goliul oamenilor nu este hranit în aceasta lume, iar cel mare nu mai poate fi orbit de asa-zisa sa maretie, la fel cum nici cel sarac nu mai poate fi înselat de credinta sa ca merita rasplata de a intra automat în împaratia lui Dumnezeu, din cauza greutatilor pe care a fost nevoit sa le îndure pe pamânt, sau datorita pioseniei sale. Asa cum am precizat de multe ori, în lumea de dincolo unicul lucru care conteaza este iubirea cea mai pura.
Toate celelalte sunt pr ecum pietrele aruncate în ocean: diamantele cele mai pretioase ajung tot pe fundul oceanului, scufundându-se în mâl, ca si pietrele cele mai comune, în sine, ele ramân ceea ce sunt si ceea ce erau pâna sa fie aruncate în ocean, dar soarta lor este identica, singura diferenta fiind aceea ca piatra obisnuita se va dizolva mai repede decât diamantul.
         Acelasi principiu se aplica în lumea de dincolo si în ceea ce priveste nobletea lumeasca, sau nemer nicia lumeasca. În mâlul de pe fundul oceanului etern ele vor continua sa dainuiasca multa vreme, aspirând sa redevina ceea ce au fost odata pe pamânt. Astfel, împaratul va tânji sa redevina un împarat, iar cersetorul nu va reusi sa îsi depaseasca statutul sau de om sarac. Cu toate acestea, în lumea marii Realitati amândoi vor împartasi aceeasi soarta, scufundându-se în mâlul oceanului eternitatii, cu singura diferenta ca omul sarac va intra mai devreme în procesul de fermentatie decât împaratul sau decât omul bogat, astfel încât natura sa va fi macinata mai curând de minusculele bule ale umilintei, care îl vor goli de esenta si îl vor împinge astfel catre suprafata, acolo unde poate întâlni lumina si viata eterna. Puteti evalua cu precizie tranzitia sufletelor în lumea de dincolo în functie de aceasta regula de baza. De aceea, sfatul Meu este sa cultivati cât mai mult iubirea, daca nu doriti sa împartasiti aceeasi soarta într-o buna zi. Amin, Amin, Amin!


Scena 1
Un om faimos

(28 iulie 1847)

         Ne aflam lânga patul de boala al unui om foarte celebru, cunoscut de întreaga lume, cu câteva ore înainte de trecerea sa în eternitate. Vom analiza comportamentul sau în aceasta lume si intrarea sa în lumea de dincolo, precum si felul în care cele doua lumi se întrepatrund si devin una, astfel încât sa întelegeti cât mai clar felul în care se aplica regula descrisa mai sus.
         Cât timp a trait în aceasta lume, faptele acestui om au fost de o asemenea natura si au creat atâtea rezonante încât ecoul lor a strabatut întregul pamânt ca un meteor, atragând ochii tuturor asupra lui, astfel încât oameni din toate colturile lumii au auzit de el, iar presa a scris atâtea pagini despre viata lui încât s -ar fi putut acoperi cu ele suprafata întregii Europe. Si iata, acest mare om, acest filantrop, acest pseudo-luptator plin de ardoare pentru interesele politice si religioase ale natiunii lui, zace acum pe patul de boala, plin de disperare si de teama, caci stie ca i se apropie ceasul si ca nu mai are nici o speranta de scapare.
         Fiind în sinea sa un ateu, el se afla într -o stare de confuzie dureroasa, într-un fel de amorteala mentala, în care se gândeste la disparitia ramasitelor sale pamântesti. Înfiorat, prin minte îi trece gândul ca s-ar putea trezi în mormânt, suportând durerile îngrozitoare ale intrarii în putrefactie, asa ca cere sa fie îmbalsamat, dar nu înainte ca inima si intestinele sale sa fie separate de trup si îngropate într -un loc suficient de frecventat de marele public, pentru ca nu cumva sa zaca în uitare. În aceasta stare de teroare, el îsi aminteste de amenintarile dureroase ale bisericii catolice, de aruncarea în iad, de care s-a amuzat public întreaga viata, pe când era convins ca va trai o suta de ani. La fel ca niste furii, aceste gânduri teribile revin mereu si îi chinuiesc inima, caci omul nostru stie perfect ca a comis mari pacate. De aceea, el nu primeste nici comuniunea, nici împartasania, iar zgomotul clopotelor bisericii sau a slujbei nu sunt prezente ca sa-i linisteasca inima. În fata ochilor îngroziti ai sufletului flacarile îngrozitoare ale iadului* încep deja sa arda.
         Vigoarea si siguranta lui de altadata dispar, la fel ca si filosof ia sa, de care era atât de mândru, iar sufletul lui ranit se scufunda deja în bezna mortii. Amenintat de temeri din toate directiile, sarmanul suflet cauta cu disperare o ultima scânteie în inima sa, cândva atât de plina de curaj (pe când se afla în lumea exterioara). Nu întâlneste însa decât un mare gol, si în loc de consolare, se trezeste în fata distrugerii eterne si a durerii îngrozitoare a iadului. Asa se vad lucrurile din perspectiva voastra lumeasca. Sa privim însa si din cealalta perspectiva, cea a lumii de apoi. Iata, la marginea patului bolnavului stau trei îngeri, cu fetele acoperite, si îl privesc.
         Îngerul A. îi spune lui B.: „Frate, cred ca s-a terminat cu el. Din acest maracine nu au cum sa mai apara struguri. Uite cum se chinuieste sufletul lui, fara sa gaseasca nici o cale de iesire, si cât de palid este sarmanul spirit din interiorul sau! De aceea, baga-ti mâna în intestinele sale deja rigide si scoate afara nefericitul suflet din noaptea în care se afla, în timp ce eu voi sufla asupra lui în numele Domnului si îl voi trezi fata de aceasta lume. Iar tu, frate C., condu-l apoi pe cararile Domnului pâna la destinatia la care trebuie sa ajunga, în conformitate cu gradul lui de libertate si de iubire. Asa sa fie!”
_______________________________
(* - Vezi „O revelatie Divina despre Iad„, n.r.)

         Îngerul B. îsi introduce mâna în intestinele omului si spune: „În numele Domnului, trezeste-te si fii liber, frate, atât cât îti permite iubirea pe care o ai. Asa sa fie!” În lumea voastra, trupul mort se întoarce în tarâna, dar în lumea cealalta sufletul orb se naste la viata!
         Acum, îngerul se îndreapta catre el si îi spune: „Frate, de ce esti orb?” Iar cel de-abia trezit îi raspunde: „Într-adevar, sunt orb. Daca îti sta în puteri, fa-ma sa vad din nou, ca sa înteleg ce s-a întâmplat cu mine, caci dintr -o data toate durerile m-au parasit!” Îngerul A. sufla peste ochii celui trezit, care îi deschide si priveste în jur cu uimire.
         Dintre cei trei, el nu îl vede decât pe C., pe care îl întreaba: „Cine esti tu? Si unde ma aflu?
         Ce s-a întâmplat cu mine?”
         Îngerul îi raspunde: „Eu sunt un mesager al lui Dumnezeu, al Domnului Iisus Hristos, si am misiunea sa te conduc pe cararile Domnului, daca doresti acest lucru. În lumea materiala, trupul tau a murit, si te-ai trezit acum în lumea spiritelor.
         Ti se deschid acum în fata doua cai: una conduce catre Domnul, catre cer, iar cealalta catre iad. Nu depinde decât de tine pe care doresti sa o apuci. În aceasta lume esti complet liber si poti face orice doresti. Daca te vei lasa ghidat de mine, îti va merge bine. Daca preferi însa sa fii propriul tau stapân, nimeni nu te va împiedica. Trebuie sa stii însa un lucru, ca aici nu exista decât un singur Dumnezeu, un singur Domn si un singur Judecator, care este Iisus, Cel pe care oamenii l-au crucificat pe pamânt! Accepta-L pe El, si vei cunoaste lumina si viata cea mai înalta. Tot restul nu sunt decât iluzii nascute din propria ta fantezie, în care traiesti înca, în timp ce asculti aceste cuvinte ale mele”.
         Cel nou trezit spune: „Aceasta este o doctrina noua, care se opune doctrinei Romei, fiind deci o erezie! Cât despre tine, care încerci sa ma convingi de asemenea prostii în acest loc îndepartat, îmi pari mai degraba un emisar al iadului, decât unul al cerului. De aceea, te invit sa ma lasi în pace si sa nu ma mai tentezi cu ereziile tale!”
         Îngerul C. îi raspunde: „Foarte bine, în numele Domnului Iisus, libertatea pe care o preferi ma elibereaza de grija pe care trebuia sa ti -o port. Îti doresc sa ajungi singur la lumina.
Asa sa fie!”
         Dupa care, îngerul C. dispare, iar cel nou tr ezit intra în sfer a natural-materiala care corespunde nivelului sau de constiinta, regasindu-se printre o sumedenie de cunostinte si uitând aproape complet ceea ce s-a întâmplat cu el. El continua sa traiasca în lume la fel ca mai înainte, sa procedeze exact la fel, fara sa se preocupe de cer sau de iad, si înca si mai putin de Mine, Domnul vostru, al tuturor. Aceste trei aspecte, singurele care conteaza, i se par în continuare ridicole, un fel de vis, si oricine i-ar reaminti de ele ar fi invitat sa plece de lânga el.
         Din acest prim exemplu v-ati putut da seama în ce fel de ape se scalda foarte multi dintre „marii vostri oameni”. Exemplele care vor urma vor elucida si mai bine chestiunea.


Scena 2
Savantul

(2 august 1847)

         Sa ne îndreptam acum atentia asupra patului de boala al unui savant, a carui viata atârna - dupa cum va exprimati voi - de un fir de par. Avem de-a face cu un alt om faimos. Vom vedea cum îsi petrece el ultimele ore de viata, cum se trezeste în lumea de dincolo si în ce directie îl orienteaza iubirea lui.  
         Cel pe care îl vom analiza de aceasta data a fost un mare filosof al acestei lumi si un astronom în optima forma, dupa cum va exprimati voi. În marele sau entuziasm de a studia stelele, acest om a atins vârsta de peste 70 de ani. Într-o noapte foarte geroasa de iarna, pe când privea cerul noptii, el a racit si a fost gasit aproape înghetat lânga telescopul sau. Dus în casa de prieteni, i s -au asigurat cele mai bune îngrijiri medicale, astfel încât dupa câteva ore si-a revenit suficient pentru a fi în stare sa-si comunice ultimele dorinte si testamentul, care sunau astfel:
         „În numele Divinitatii insondabile! Nestiind cât îmi va mai permite necrutatoarea Soarta sa ma agat de aceasta viata mizerabila, si nici ce anume o va înlocui, iata care sunt ultimele mele dorinte. Mai întâi de toate, doresc ca daca mor, voi, dragii mei prieteni, sa îmi prezervati corpul prin îmbalsamare si sa mi-l puneti într-un sicriu din cupru, care sa fie asezat în mausoleul în care ma asteapta celebrii mei colegi, decedati si ei. Cât despre maruntaie, care sunt primele care putrezesc, doresc ca acestea sa îmi fie pastrate în alcool, într -o urna speciala, care sa fie plasata într -un muzeu corespunzator, în acest fel, voi continua sa traiesc cel putin în memoria oamenilor, caci nu exista nici o alta sansa de a supravietui dupa moarte.
         În ceea ce priveste proprietatile mele, voi, dragii mei prieteni, stiti foarte bine ca în aceasta lume un savant nu aduna decât rareori mai mult decât cele necesare traiului de zi cu zi. Exact asa stau lucrurile si cu mine. Nu am avut niciodata bani, asa ca nu voi lasa nimanui avere. Imediat dupa deces, vindeti tot ce poate fi vândut si faceti ceea ce v-am rugat la început.
         Dupa ce voi fi murit, informati-i pe cei trei copii ai mei, în primul rând pe fiul meu cel mare, pe care l-am preferat întotdeauna, caci îmi calca pe urme. As dori ca el sa mosteneasca toate cartile mele si sa aranjeze cât de curând posibil aparitia scrierilor înca nepublicate.
         Acestea au fost ultimele mele dorinte referitoare la aceasta lume stelara, pe care de acum înainte nu o voi mai putea vedea si studia.
         O, cât de nefericit este omul! Plin de idei nobile, el spera într -o lume de apoi atâta vreme cât îsi pastreaza sanatatea, dar în fata mormântului gol aceasta credinta îi dispare la fel ca visele unui copil, locul ei fiind luat de realitatea trista, care arata ca moartea este punctul final al existentei noastre, iar dupa ea nu mai urmeaza decât anihilarea fara limite!
         O, dragii mei prieteni, ce gând teribil: sa treci de la „existenta” la „non-existenta”, când stii ca te afli în fata mormântului deschis! întreaga mea fiinta striga înspaimântata:
         „Mori! Totul dureaza doar câteva minute, dupa care dispari în noaptea neagra, în abisul fara fund al anihilarii!” O, prieteni, acest strigat de durere este îngrozitor pentru cel aflat pe marginea mormântului, care priveste cu un ochi la stelele stralucitoare pe care le-a îndragit atât de mult, si cu celalalt la noaptea hâda, eterna, a constiintei, în care nici o idee nu mai anima ramasitele în putrefactie, nici o amintire, nici o lumina!
         Dupa noi nu mai ramâne decât cenusa, care este spulberata de vânturi în toate directiile. O, prieteni, dati-mi ceva de baut, caci sunt teribil de însetat. Dati-mi o consolare, pentru a-mi alina teama ce ma înfioara! Dati-mi sa beau din cel mai bun vin, ca sa ma desfat pentru ultima oara, si beat fiind, sa trec mai usor teribilul prag al mortii!
         O, tu, moarte oribila, cea mai mare dintre nenorocirile cu care se confrunta maretul spirit al omului, care a creat atâtea lucruri sublime si care a facut atâtea descoperiri, spre marea lui onoare! Acum, acest spirit trebuie sa moara, iar rasplata sa este cea mai cumplita nefericire între toate: moartea, anihilarea eterna!
         O, Soarta. O, Divinitate care ai creat stelele eter ne, de ce nu ai putut crea si o fiinta umana nemuritoare? O, cât de mare trebuie sa fie nebunia ta, daca îti face placere sa creezi cea mai nobila dintre fiinte numai pentru a o distruge din nou, pentru totdeauna, lasând diformele creaturi, precum viermii si infuzoarele, sa se hraneasca din trupul ei!  
         Trebuie sa mor. De ce trebuie sa mor? Ce am facut eu, ce au facut milioanele de oameni ca sa merite moartea? Sunt convins ca pâna si într -un spital de nebuni s-ar putea realiza o creatie mai buna decât ceea ce a reusit în lumea muritoare aceasta Divi nitate chipurile înteleapta!”
         Prietenii si medicii din jurul savantului nostru au încercat sa-l calmeze, spunându-i ca trebuie sa se linisteasca, daca doreste sa se însanatoseasca, caci nu scrie nicaieri ca trebuie sa moara din cauza unei raceli, oricât de severe; în schimb, o tulburare emotionala atât de profunda l-ar putea costa într-adevar viata.
         Avertismentele nu au avut efecte prea mari asupra astronomului nostru, care s-a ambalat si mai tare: „Gata, lasati-ma în pace cu ajutorul vostru! Sa se termine odata cu aceasta viata mizerabila si blestemata! Daca omul nu poate trai de-a pururi, viata nu este altceva decât o deceptie rusinoasa, si singurul adevar nu poate fi decât moartea si inexistenta.
         Un om întelept nu se poate împaca cu o asemenea viata, care nu dureaza decât de pe azi pe mâine. De aceea, nu doresc sa mai traiesc! Aceasta viata rusinoasa ma dezgusta de o mie de ori mai mult chiar si decât cea mai cumplita moarte. De aceea, dati-mi otrava, dati-mi cea mai puternica otrava care exista, ca sa scap cât mai repede de aceasta viata îngrozitoare. Blestem aceasta viata nedemna si arunc anatema asupra fortei primordiale, sau Divinitatii, oricare ar fi ea, care nu a putut sau nu a stiut sa dea o viata eterna omului nobil, care sa se compare cel putin cu durata de viata a stelelor.
         Asadar, gata cu viata, gata cu aceasta deceptie divina! Daca Divinitatea nu îi poate oferi o viata mai buna omului, de ce ar trebui sa-i pese acestuia de ea, ca sa nu mai vorbim de viata mizerabila pe care i-a acordat-o!? Adio, dragi prieteni. Mor. Doresc sa mor, da, trebuie sa mor, caci în calitatea mea de spirit uman plin de noblete nu mai pot sa suport aceasta rusine!”
         Medicii l-au avertizat din nou pe om, spunându-i ca trebuie sa se calmeze, dar acesta nu a mai scos nici un cuvânt. Medicii au încercat sa-i dea medicamente, dar savantul le-a respins. Respiratia i-a devenit din ce în ce mai grea. Au încercat sa-i faca un masaj, ca sa-l scoata din aceasta letargie, dar în zadar. Paloar ea mortii i-a aparut pe fata, fiind înlocuita însa rapid cu o ultima forma de delir (asa cum va apare acesta voua, celor din lumea exterioara), în care a rostit urmatoarele cuvinte, cu o voce cavernoasa:
         „Unde sunteti voi, stele frumoase, pe care va iubesc atât de mult? De ce va ascundeti fata minunata de mine? Va este rusine de mine? O, nu va rusinati de mine, caci aceeasi soarta nemiloasa, care ma rapeste acum, va asteapta si pe voi. Va veni timpul când veti muri si voi, asa cum mor eu acum. Nu trebuie sa va înfuriati însa pe sarmanul Creator, asa cum am facut eu. Sunt convins ca El a avut cele mai bune intentii, dar i-au lipsit întelepciunea si puterea, caci numai astfel se poate explica slabiciunea creatiei Sale. Ar fi facut mai bine sa nu creeze nimic, caci nu a reusit altceva decât sa se faca de râs în fata noastra, creaturile Sale. O opera imperfecta nu poate fi realizata de un Maestru perfect! De aceea, nu merita sa îi reprosati nimic bietului Creator, care va avea probleme cu propria Sa existenta, dupa ce întreaga Sa
opera se va prabusi.
         O, sarmane Creator! Abia acum îmi dau seama ca - în esenta - esti o fiinta buna si ca te-ai fi bucurat sincer daca opera Ta ar fi fost un succes, dar altra posse nemo tenetu (nimeni nu îsi poate depasi propriile capacitati). Un ticalos încearca întotdeauna sa faca mai mult decât este în stare. Tu nu ai facut însa decât ceea ce ai putut, asa ca nu esti un ticalos!
         O, sarmane om Iisus, care ai dat lumii cea mai înteleapta învatatura morala, facând atâtea pseudo-miracole! Te-ai bizuit prea mult pe asa-zisul tau Dumnezeu-Tata, care te-a parasit, din cauza evidentei Sale slabiciuni, chiar în momentul în care ar fi trebuit sa te sprijine, distrugându-i prin omnipotenta Sa pe dusmanii tai! A fost prea târziu când ai exclamat, atârnând pe crucea infama: „Tata, Tata, de ce m-ai parasit!” Vezi tu, Dumnezeu a fost nevoit sa te paraseasca, întrucât si-a pierdut de multa vreme puterea, fiindu-i imposibil sa te sprijine, la fel cum nu ma sprijina acum pe mine. A facut si El ce a putut, si sunt convins ca i-ar fi placut sa faca mai mult, dar, asa cum spuneam: altra posse nemo tenetur...
         O, dar toate acestea sunt ridicole! Am murit, si totusi sunt viu. Cel mai amuzant mi se pare faptul ca traiesc sentimentul ca nici nu pot muri! Dar unde a disparut pamântul, si bunii mei prieteni? Nu mai vad nimic, decât pe mine însumi. Si totusi, sunt perfect constient, iar amintirile mele se întind dincolo chiar de perioada în care ma aflam în pântecul matern. Ce ciudat! Oare încearca Divinitatea sa-mi demonstreze ca poate face mai mult decât am suspectat-o eu? Sau poate ca trupul meu este înca viu, cu o clipa înainte de anihilare, iar viata mea seamana în aceasta clipa cu acea stralucire post-mortem finala a sorilor care au disparut cu miliarde de ani în urma si care nu mai traiesc decât prin lumina pe care au emanat-o si care continua sa colinde prin spatiu...
         Daca privim lucrurile dintr -o perspectiva matematica, o asemenea viata trebuie sa dureze de-a pururi, caci razele emanate de astri nu întâlnesc niciodata o frontiera finita, si deci nu au cum sa dispara complet. Cert este ca sunt perfect constient, de o mie de ori mai constient de aceasta viata rusinoasa a mea decât am fost vr eodata pe pamânt. Singura diferenta este ca nu mai vad si nu mai aud nimic altceva decât pe mine însumi. O, dar mai bine sa tac! Mi s-a parut ca am auzit un murmur usor, un fel de soapta! Mi se pare de asemenea ca m-a luat somnul, un somn lin si dulce. Si totusi, parca nu este somn, ci dimpotriva, trezirea dintr -o stare de somn!? Dar mai bine sa tac; aud voci îndepartate, voci pe care le cunosc, si înca foarte bine! Iata, vin, se apropie”...
         Dupa care astronomul nostru a ramas tacut, fara sa-si mai miste deloc buzele. Prietenii sai si medicii de la capul bolnavului au conchis ca sfârsitul îi este foarte aproape. De altfel, cel putin jumatate din discursul de mai sus nu a putut fi auzit de ei decât sub forma unui horcait si a unor vorbe incoerente, ca si cum ar fi halucinat.
         Medicii au facut toate eforturile ca sa-l resusciteze, dar în zadar. De aceea, l-au lasat sa zaca în ceea ce credeau ei ca este letargia de dinainte de moarte, lasând natura sa-si urmeze cursul. Într-adevar, natura si-a urmat cursul, iar omul a murit cu adevarat.
         Atunci când medicii considera ca s -a atins ultima linea rerum (scopul suprem al lucrurilor), ei pleaca. Vom parasi si noi planul respectiv, dar nu asa cum au facut-o medicii, ci în calitate de spirite, urmând sufletul celui decedat în lumea de dincolo si observând ce face acesta aici si încotro se îndreapta.
         Iata-l, este înca tacut, asa cum a murit, si în afara celor trei îngeri nu mai este nimeni prezent. Dar mai presus de cei trei mesageri se mai afla Cineva!
         Omul nostru începe din nou sa vorbeasca: „Hm, nu mai aud nimic. Cred ca am trait un fel de iluzie acustica. Acum constat ca este o liniste deplina. Oare mai exist înca, sau am murit? Nu, este imposibil sa fi murit, caci mai am înca senzatii, constiinta îmi este perfect lucida, gândesc, îmi amintesc de tot ce am facut, pâna la cele mai mici detalii, dar nu înteleg ce este cu aceasta noapte blestemata, cu aceasta bezna în care nu pot sa vad nimic! Cel mai bine ar fi sa ma apuc sa strig, poate ma aude cineva... Alo! E cineva aici, care sa ma ajute sa ies din acest întuneric? Daca e cineva pe aproape, va rog, ajutati -ma!”
         Mesagerul A. i se adreseaza lui B.: „Frate, scoate-l din mormânt!” Mesagerul B. se apleaca si îi spune astronomului: „Faca-se voia Domnului întregii vieti si al întregii existente, acum si de-a pururi: ridica-te din mormântul tau pamântesc, frate!”
         În acea clipa, astronomul s-a ridicat, dar corpul sau a ramas pe loc, ca un praf care se destrama! Savantul a început sa se roage: „Frate, daca tot m-ai scos din mormânt, alunga si acest întuneric care ma înconjoara!” La care îngerul C. i-a raspuns: „Înca de la începutul eternitatii, voia Domnului a fost ca toate creaturile Sale, dar mai ales copiii Sai, sa aiba lumina si sa paseasca pe drumul drept al luminii. De aceea, deschide-ti ochii tai nemuritori si priveste ceea ce doresti sa vezi. Asa sa fie!”
         Pentru prima oara de când a ajuns în lumea spirituala, astronomul deschide ochii si vede mediul în care se afla. Este fericit sa vada din nou oameni (asa îi considera el pe îngeri) si sa simta solul ferm sub picioare. El întreaba: „Dragi prieteni, unde ma aflu? Caci locul acesta mi se pare cât se poate de familiar, si totusi strain. Pe de alta parte, ma simt extrem de usor si incredibil de sanatos. Nu prea înteleg cum am ajuns aici si cum a fost posibil ca prin puterea cuvintelor voastre sa ma faceti din nou sa vad. Caci numai cu câteva clipe în urma eram complet orb”.
         Îngerul A. îi raspunde: „Ai murit fata de lumea trupului fizic si te afli acum - de-a pururi viu, în conformitate cu legile sufletului si spiritului - în lumea reala, cea în care îsi duc viata spiritele. Noi trei suntem îngeri ai Domnului, care ne-a trimis la tine ca sa te trezim si ca sa te ghidam pe calea cea dreapta catre Domnul, Dumnezeul tau si Dumnezeul nostru, Tatal tau preaplin de iubire, de rabdare si de compasiune, care este deopotriva si Tatal nostru, sfintit fie de-a pururi Numele Sau, adica cel pe care în ultimele clipe pe care le-ai trait pe pamânt L-ai numit o „Divinitate slaba”, caci erai orb, dar care te-a iertat, tocmai pentru ca erai orb si slab. Acum ca ai aflat adevarul, actioneaza în consecinta si vei cunoaste fericirea eterna, asa cum o traim si noi! ”
         Astronomul: „Fratilor, prieteni ai lui Dumnezeu, conduceti-ma oriunde doriti, si eu va voi urma! Dar daca credeti ca voi avea sansa incredibila de a-L vedea pe Dumnezeu, întariti-ma, caci nu ma simt în stare sa suport aceasta gratie preasfânta. Dar mai vad acolo pe cineva care ne priveste cu multa prietenie. Cine este aceasta Fiinta Glorioasa? Cu siguranta, un alt mesager al cerurilor?”
         Îngerul A. îi raspunde: „Da, probabil un mesager al tuturor cerurilor. Du-te la El, caci calea e scurta, iar El îti va dezvalui singur cine este”.
         Astronomul se îndreapta catre Strain, care îi iese în întâmpinare si îi spune: „Frate, stii cine sunt Eu?” Astronomul îi raspunde: „De unde as putea sa te cunosc, de vreme ce te vad pentru prima oara? Cine esti tu, dragul si gloriosul meu frate?”
         Cel Prietenos îi spune: „Priveste stigmatele mele. Vezi tu, Eu sunt sarmanul Domn Iisus, asa cum Ma descriai mai devreme, si îti ies acum în întâmpinare ca sa te ajut în slabiciunea ta cu slabiciunea Mea, caci daca te-as întâmpina cu puterea Mea, ti-ai pierde viata pe loc. Vezi tu, orice viata aflata la începutul ei este precum o planta firava, care nu poate trai fara aer; dar un vânt prea puternic ar ucide-o pe loc. De aceea, am devenit si Eu un vânticel slab, care îti iese în întâmpinare pentru a -ti da viata, nu un vânt puternic care te-ar putea distruge. Iubeste-Ma precum si Eu te-am iubit din eternitate, si vei primi astfel viata eterna si adevarata”.
         Astronomul: „O, mult iubitul meu Iisus! Deci Tu esti, Cel care le-a daruit locuitorilor de pe pamânt cea mai glorioasa învatatura si care a fost crucificat pentru acest lucru!? O, învata-ma si pe mine calea cea dreapta care duce catre Dumnezeu, caci eu nu Te voi crucifica! Pe de alta parte, daca este posibil, îngaduie-mi sa contemplu cu toata claritatea marea Ta creatie, lucru pe care mi l-am dorit toata viata”.
         Iisus: „Calea catre Dumnezeu nu va fi lunga daca accepti sa pasesti pe ea chiar acum. Daca doresti totusi sa calatoresti printr e stelele tale, calea va deveni foarte lunga. Alege asadar, ce preferi?”
         Astronomul: „Mult iubitul meu Iisus, vezi Tu, eu nu ma simt pregatit pentru Dumnezeu. De aceea, daca este posibil, îngaduie-mi sa ma maturizez printre stele”.
         Domnul: „Asa sa fie, în functie de iubirea ta! Alege-l pe unul din acesti trei îngeri, care te va conduce, iar la sfârsitul calatoriei printre stele îti va arata cine este cu adevarat mult iubitul tau Iisus, pe care L-ai cunoscut doar ca pe un om crucificat”.
         Dupa cum vedeti, si acest astronom îsi cauta „apa” sa, singura în care poate înota catre Mine, desi Eu am fost alaturi de el si el alaturi de Mine! De aceea, feriti-va de apa prea stiintifica a astronomilor si a geologilor, caci ea nu conduce catre Mine, ci catre iubirea de stiinta!
         Am dat acest exemplu numai pentru a va demonstra acest lucru! Amin!


Scena 3
Un om bogat

(3 august 1847)

         Ne aflam din nou la capatâiul unui bolnav, de data aceasta un om foarte bogat, dar care si-a acumulat cinstit averea, si-a crescut copiii, educându-i corect, si nu a ezitat toata viata sa le daruiasca saracilor, ce-i drept inclusiv prostituatelor sarace, dar tinere, care nu se feresc sa se daruiasca trupeste pentru un ducat, în schimb, a pretuit Sfânta Scriptura, citind-o de multe ori, ferm convins ca Iisus era în realitate Iehova. A înteles acest lucru citind cartile lui Swedenborg, pe care le-a lecturat integral, cu exceptia câtorva lucrari neînsemnate. Aceasta cunoastere din carti l-a facut de-a lungul vietii sa se enerveze ori de câte ori auzea pe cineva vorbind cu indiferenta sau cu dispret despre Iisus. Daca întâlnea asemenea
         „Anticristi”, cum le spunea el, acestia se puteau astepta la consecinte dintre cele mai neplacute din partea lui, inclusiv la atacuri fizice. Pe scurt, omul nostru era un model perfect de crestin pur.
         El s-a îmbolnavit la o vârsta destul de înaintata, dupa un mare banchet la care a mâncat prea mult, dar mai ales pentru ca dupa masa cea îmbelsugata, stropita cu vinuri abundente, care i-au aprins sângele, s-a dedat unor jocuri voluptoase cu o tânara prostituata. Ajuns acasa, el s -a simtit usor ametit, dar a fost convins ca era vorba doar de o usoar a stare de betie. Când a încercat însa sa se bage în pat, picioarele l-au lasat; omul a cazut si a suferit ceea ce voi ati numi o moarte fulgeratoare.
         Este inutil sa mentionam ca membrii familiei sale, alarmati, au încercat tot ce le-a stat în puteri pentru a-l resuscita, dar în zadar, caci cei ridicati de spiritele angelice nu se mai pot trezi în aceasta lume fizica.
         Asadar, nu putem vorbi prea mult despre agonia fizica a acestui om si vom trece direct la lumea spiritelor, pentru a vedea cum se va integra el în ea, ce va face si încotro o va apuca.
         Mai întâi de toate trebuie sa stiti ca cei care mor ca urmare a unui atac de cord nu sunt constienti de faptul ca au murit. Ei nu simt nici o schimbare, nici în casa lor, care ramâne exact asa cum o stiau pe pamânt, nici în ceea ce priveste starea lor de bunastare fizica, exceptând faptul ca se simt mult mai sanatosi decât pe vremea când traiau pe pamânt, în plus, nu vad îngerii, desi acestia sunt foarte aproape de ei, si în general nu vad nimic din lumea spirituala, cu toate ca sunt perfect integrati în ea. Pe scurt, ei continua sa se creada în lumea fizica. Continua sa manânce si sa bea, traiesc în locul în care au trait dintotdeauna, în casa lor si în cercul familiei lor, din care nu lipseste nici un membru.
         Exact aceasta este situatia omului nostru, aflat deja în lumea spiritelor. El se culca în pat cu o stare de buna dispozitie, în dormitorul pe care îl cunoaste foarte bine, absolut identic cu cel de pe pamânt. Se întinde confortabil în pat, asteptând sa adoarma! Ce îl uimeste la culme pe omul nostru este ca de aceasta data nu reuseste deloc sa adoarma, caci spiritele nu stiu ce este somnul, desi au si ele o stare corespondenta, numita odihna, care nu are însa nimic de-a face cu somnul pamântesc.  
         Sa vedem asadar ce gândeste si cum se comporta amicul nostru în aceasta stare, noua pentru el. El se întoarce catre Lini, sotia sa, si îi spune: „Hei, Lini, dormi?” Lini se ridica din pat si îi raspunde: „Ce doresti, draga Leopold, s- a întâmplat ceva?” Trebuie sa precizam ca rolurile sotiei, copiilor si celorlalti membri ai familiei sale sunt jucate de câtiva îngeri „sub acoperire”. Omul: „Nu, nu am nimic, slava cerului! Dar nu simt nici cea mai mica geana de somn. Daca esti buna, adu-mi niste somnifere, poate o sa-mi fie mai bine”.
         Lini se ridica si îi împlineste dorinta sotului ei. Dar cu toate somniferele, somnul refuza sa apara.
         Dupa o vreme, omul spune: „Lini, du-te si mai adu-mi câteva somnifere, caci tot nu pot sa adorm. În loc sa mi se faca somn, ma simt din ce în ce mai lucid”.
Lini: „Haide, lasa pastilele; sa nu-ti strici stomacul. Mai bine fa dragoste cu mine, poate dupa aceea o sa ti se faca somn, daca tot tii atât de mult sa adormi”.
         Uimit la culme, sotul îi raspunde: „Dar, draga Lini, stii foarte bine ca dupa ce ma întorc de la aceste festine îmi este destul de greu sa fac dragoste. Experienta te-a învatat ca natura refuza sa mai coopereze în asemenea cazuri. De aceea, mai bine da-mi pastilele acelea”.
         Sotia: „Ciudat, dragul meu sot! Am auzit bârfe care sustin ca dupa asemenea festine, bogatul si piosul Leopold se duce la o oarecare Cilii si face dragoste cu ea, astfel încât tinerii sa poata lua exemplu de la el. Dar daca mai târziu, credincioasa sa sotie, desi ceva mai vârstnica decât Cilii, îi aduce aminte ca este sotia lui, si daca - dintr-un motiv sau altul - Leopold nu îsi gaseste somnul, el gaseste întotdeauna o mie de argumente filosofice, teozofice si Dumnezeu mai stie de ce alta natura, pentru a se opune cererilor justificate, si atât de rare, ale sotiei sale legitime. Asculta, Leopold, prieten al adevarului, dupa cum te pretinzi, cum te simti în sinea ta atunci când îmi spui asemenea minciuni ipocrite si demne de tot dispretul, mie, care ti-am fost cea mai credincioasa dintre sotii? De câte ori nu mi-ai descris în culorile cele mai teribile cumplitul pacat al adulterului! Ce ai de spus în favoarea ta, daca îti voi aduce argumente dincolo de orice îndoiala care vor demonstra ca tu însuti esti un adulter?”
         Absolut consternat, sotul îi spune: „Lini, draga mea, de unde stii tu asemenea lucruri despre mine? Cu siguranta, nu puteam sa fac asa ceva decât la o betie crunta, si chiar daca am facut-o, mizez pe rabdarea ta crestina în fata slabiciunilor mele omenesti, cu speranta ca nu te vei folosi de ele pentru a dezonora caminul nostru! Fii rezonabila, scumpa mea sotie, si nu mai vorbi despre acest subiect. Eu continui sa te iubesc la fel de mult ca si odinioara. Fii buna cu mine, draga mea Lini, si îti promit ca nu voi mai face niciodata asa ceva!”
         Lini: „Bine, te cred. Atunci când cineva a trait toata viata asa, înselându-si sotia credincioasa cel putin o data la doua saptamâni, ba chiar îmbolnavindu-se din când în când din acest motiv, cred ca vine timpul când trebuie uitate asemenea actiuni, despre care Sfânta Scriptura spune: „Iubitorii de târfe si adulterii nu vor intra în împaratia lui Dumnezeu”! Dar mai bine spune-mi, dragul meu sot atotcunoscator în ale teozofiei, ce ai face daca Domnul te-ar chema brusc la El? Cât de fericit ai fi într-un asemenea caz? Sau poate ca ai primit o dispensa scrisa din partea Domnului în care Acesta îti spune ca poti sa iubesti pâna când vei ajunge sa te corectezi singur? Nu vreau sa spun nimic cu referire la acea Cilii, dar ce ai de spus în ceea ce priveste atasamentul tau, indiscutabil de natura amoroasa, fata de fiica noastra mai mare, pe care l- ai demonstrat fara putinta de tagada înainte de casatoria ei, pacatuind astfel cumplit înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor? Ce ar fi spus acestia daca ar fi stiut de rusinea ta? Si ce crezi ca va spune Dumnezeu?”
         Înca si mai uimit, sotul spune: „O, draga mea, începi sa ma chinuiesti cu adevarat!
         Evident, ai dreptate, si ar fi o prostie din partea mea sa neg ceea ce ai spus. Dar este foarte dureros, si realmente nu pot sa înteleg de ce deschizi acum aceste rani, tu, care nu ai spus niciodata nimic, încercând parca cu tot dinadinsul sa ma distrugi?
         Nu uita ca noi, oamenii, suntem foarte slabi din punct de vedere trupesc, desi avem libertatea de a alege, asa ca poti sa ma ierti pentru toate slabiciunile mele! Nu uita ca Domnul nu a condamnat adulterul, astfel încât un adulter care se caieste va gasi cu siguranta întelegere în fata Lui! De aceea, nu ma judeca nici tu, draga mea sotie, caci îmi marturisesc pacatul în fata ta si a fiicei noastre, si ma caiesc pentru el. Fie ca si Domnul Iisus sa ma ierte, asa cum ma vei ierta tu!”
         Aparenta sotie spune: „Bine, fie ca toate greselile tale sa-ti fie complet iertate pentru totdeauna. Dar ai grija ca de acum înainte sa nu mai abuzezi de asa-zisele tale slabiciuni, caci în acest caz nu vei beneficia prea mult de pe urma acestei iertari depline, pe care ti-o acord acum! De aceea, voi mai ramâne o vreme alaturi de tine, si voi vedea... de adormit însa, nu vei mai adormi. Asculta-Ma: nu te mai afli pe pamânt, ci ai ajuns în lumea spiritelor! Iar Eu, pe care M-ai confundat din greseala cu fosta ta sotie, care nu era nici ea prea demna în ochii Mei, nu sunt sotia ta. Priveste-Ma: Eu sunt Domnul si Dumnezeul tau! Daca doresti, poti ramâne asa cum esti, dar daca doresti sa progresezi, paraseste acest loc în care ai trait atâta
vreme si urmeaza-Ma!”
         Omul Ma recunoaste si cade la picioarele Mele, fara cuvinte.
         Dar Eu îi spun: „Ridica-te, caci iubirea ta este mai mare decât pacatele tale, si de aceea, totul îti este iertat! Daca doresti sa Ma urmezi, nu-ti poti lua însasi caminul, caci esti înca prea atasat de cele pamântesti. Dar iata, acolo te asteapta îngerii care te vor ghida pe calea cea dreapta. Iar când casa ta pamânteasca va fi curatata de dorinte si pofte de catre ghizii tai, vei gasi un camin nou, alaturi de Mine, pentru totdeauna! Amin!”
         Dupa cum vedeti, am avut de data aceasta de-a face cu o alta „apa”. Unele suflete ramân multa vreme în aceasta stare natur ala, în care a ajuns omul nostru. Motivul pentru care el a ramas doar o perioada foarte scurta a fost legat de faptele lui bune pe vremea când traia pe pamânt, care au fost foarte numeroase, dar si de remuscarea lui atunci când l-am criticat, care a fost spontana si sincera.


Scena 4
Un filfizon

(5 august 1847)

         Aceasta este ultima ora pe pamânt a unui filfizon, care în afara de fumat, jocuri de noroc, lacomie, bauturi, seducerea tuturor femeilor frumoase, precum si a faptului ca era un foarte bun dansator de valsuri, pe care le adora, la fel ca tot ce era frumos în aceasta lume fizica, - nu stia prea multe, chit ca si-a petrecut aproape tot timpul prin colegii si universitati.
         Filfizonul nostru s-a nascut într-o familie relativ bogata, care l-a rasfatat îngrozitor si i-a permis sa urmeze tot felul de cursuri.
         Pentru ca studiul dificil al latinei sa nu le oboseasca pr ea tare odorul, el a fost dat la un internat de lux, unde mâncarea era foarte buna si copilul putea creste. Într-adevar, el a crescut, dar nu în întelepciune si în cunoasterea de Dumnezeu, ci doar trupeste. Tot ca sa nu se oboseasca prea tare, i s-a permis sa repete fiecare an de studiu în caz ca nu-l putea termina, desi profesorii erau instruiti sa nu-l solicite prea tare, scop în car e au primit sume mari de bani de la parintii tânarului, care i-au angajat în plus si câte un meditator pentru fiecare materie.
         În acest fel, studentul nostru a reusit sa treaca cumva de clasele inferioare, dar fara sa învete practic nimic. Nu este de mirare ca, odata ajuns în clasele superioare, el nu a mai reusit sa îsi ia examenele. Si întrucât nu avea o aplicare prea mare pentru învatatura, s -a dedat cu pasiune artelor mai sus mentionate, adica fumatului, bautului, jocurilor de noroc, etc.
         Dupa ce a reusit sa treaca cu chiu cu vai prin universitate, el a încercat sa se angajeze la o firma de avocatura, dar aerul mucegait al dosarelor nu l-a încântat deloc. La urma urmei, primea de la mama sa atâtia bani, încât putea duce linistit o viata de gentleman fara a mai fi nevoit sa lucreze într -un birou. Simultan, nu s-a sfiit sa le faca curte multor fete, toate din lumea buna, promitându-le ca le va lua în casatorie, astfel încât multe fete gingase au sfârsit prin a ramâne însarcinate, fara ca el sa se tina de cuvânt însa.
         În afara acestor fete frumoase si de conditie buna, pe care le amagea cu promisiuni de casatorie, filfizonului nostru - care se declara mai nou „expert guvernamental” - îi placeau de asemenea un alt gen de femei, care i se daruiau cu usurinta pentru sume mici de bani, fara sa fie nevoit sa le promita marea cu sarea si fara riscul de a le lasa însarcinate.
         Si astfel, nu este de mirare ca a contractat un sifilis, care a ajuns în timp atât de generalizat încât nici chiar cei mai experimentati medici nu au mai reusit sa-l ajute.
         Consecinta acestui comportament dezechilibrat a fost uscarea generalizata a tuturor lichidelor sale vitale, boala pentru care Eu, Domnul „cel rau” (în viziunea lui si a altora ca el), am uitat sa creez o planta de leac atunci când am creat lumea. Si astfel, volens nolens, filfizonul nostru a fost nevoit sa se pregateasca pentru moarte. Evident, pentru un asemenea om de lume, mare amator de placeri, moartea parea un procedeu cam neplacut! Dar orice om trebuie sa parcurga calea trupului. Si astfel, filfizonul nostru, a carui fericire suprema a fost trupul si placerile lui, a fost fortat sa parcurga si el adevarata „cale a trupului”.
         Se afla acum într-un pat urât mirositor, în care se rasuceste disperat, sufocându-se si dorindu-si un pahar cu apa. Dar nu mai reuseste sa înghita nici un strop de apa, caci toate ligamentele gâtului sau sunt complet uscate. Respiratia îi este superficiala si dureroasa, caci plamânii lui sunt si ei uscati. Vocea îi este gâtuita, si nu mai poate sa rosteasca decât câteva cuvinte exprimate pe jumatate, cu pretul unor mari dureri, care suna la fel cum ar suna un fagot în mâinile unui copil. Desi încearca si acum, în ultima clipa, sa mai înjure o data, asa cum îi sade bine unui om de lume, sau sa mai rosteasca câteva fraze de efect, învatate din
Voltaire sau din Sir Walter Scott, uscarea generalizata a sistemului sau nu-i permite acest lucru, iar durerile insuportabile care îi afecteaza partile vitale nu-i mai permit sa se concentreze asupra vreunui gând. De aceea, el zace pe patul de moarte, privind disperat în jur si încercând din când în când sa rosteasca câteva cuvinte cu vocea sa ragusita, ca de fagot.
         Cam asa sfârsesc multi dintre libertinii acestei lumi! Dar nu mai avem mare lucru de observat în ceea ce îl priveste pe omul nostru în aceasta lume, asa ca ne vom muta din nou atentia în lumea de dincolo, pentru a observa sosirea lui acolo.
         Si în aceasta lume, omul nostru zace pe acelasi pat, dar la capatâiul lui se afla un înger care tine în mâna o torta aprinsa, distrugând cu flacara ei spirituala ultimele picaturi vitale ale filfizonului nostru!
         Motivul pentru care asemenea oameni sunt întâmpinati în lumea de dincolo de un singur înger este moartea completa a sufletului si a spiritului lor. De aceea, lânga el se afla acum numai îngerul mortii, care guverneaza carnea si spiritul nervilor (N. Tr. Expresie care apare frecvent în limbajul Domnului folosit în scrierile lui Lorber, cu referire la corpul vital (eteric) al omului.), si care are rolul de a-i chinui si de a-i arde carnea si spiritul nervilor, pentru a putea colecta astfel ramasitele aproape distruse ale sufletului sau, ca sa nu mai vorbim de cele ale spiritului sau, împiedicând astfel moartea eterna a acestora.
         Îngerul nu i se adreseaza deloc omului, ci se limiteaza sa-l arda cu torta sa spirituala de-a lungul întregului drum dinspre lumea naturala catre cea spirituala. Acest lucru este absolut necesar, caci fara acest ultim act de gratie, acesti oameni si-ar pierde întreaga fiinta.
         Aceasta actiune aminteste de fabula lui Prometeu, în care apare însa întrucâtva distorsionata. Oamenii mai spiritualizati din acea vreme au putut observa asemenea actiuni în lumea spiritelor, desi în acele timpuri ele erau mult mai rare decât astazi, când umanitatea traieste într-o lume mult mai supusa placerilor senzuale decât cei din Sodoma si Gomora. O parte din parabolele scrise în acele vremuri au supravietuit pâna astazi, desi distorsionate într-o oarecare masura de trecerea timpului.
         Avem de-a face asadar cu un fel de Prometeu, dar real. Iata, îngerul nostru si-a terminat acum treaba: carnea filfizonului nostru a fost arsa în repetate rânduri, iar din cenusa ei a aparut, o, vai, nu o pasare Phoenix renascuta si glorioasa, ci doar o biata maimuta, un fel de babuin batrân si decrepit! Diformul suflet este ametit, dar poate vedea putin.
         Forma animalica se datoreaza faptului ca în timpul vietii lor desfrânate, asemenea oameni îsi consuma aproape în totalitate particulele mai rafinate ale sufletului uman, prin abuzurile lor, pastrând doar particulele cele mai grosiere, de natura animala. Cel putin, în cazul de fata a ramas forma unei maimute, dar exista oameni care sunt redusi pâna la formele grotesti ale unor reptile*.
         În cazul acestui om, „apa vietii” nu poate fi decantata înca. El trebuie remodelat, lucru de care se ocupa anumite spirite, însarcinate în mod special cu asemenea suflete degenerate, si cine stie, poate ca ele vor reusi, dupa cel putin o suta de ani, sa-l ajute sa îsi recâstige o forma umana. Mai mult decât atât nu putem spune nimic.
(* - Vezi mai pe larg Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.5, n.r.)


Scena 5
O tânara cocheta

(6 august 1847)

         Urmeaza descrierea unei alte morti, de data aceasta a unei tinere excesiv de cocheta, care s-a dus la un bal si a dansat toata noaptea, în speranta ca va pune mâna pe un barbat bogat, dar care nu s-a ales decât cu moartea corpului ei fizic.
         O tânara de 19 ani, foarte atragatoare, a fost invitata sa ia parte la un mare bal de societate, invitatie pe car e a acceptat-o cu mare bucurie, cu permisiunea parintilor ei. Evident, fericitul prilej a fost din nou folosit pentru parcurgerea - a câta oara? - a magazinelor pline cu articole la moda, unde, printre miile de haine si podoabe, s -au gasit câteva care au gasit aprobarea frumoasei noastre. A urmat apoi o vizita la cel mai la moda croitor din oras, cu intentia declarata de a transforma rochia cumparata nu doar în functie de moda din Paris sau Londra, dar daca era posibil chiar dupa moda de la Madrid sau New York. Visul fetei era sa apara la marele eveniment monden ca o aparitie stralucitoare, atragând astfel privirile tuturor.
         Cunoscându-si clienta si celebrele ei capricii, croitorul a intrat literalmente în trepidatie, creând o adevarata capodopera, o rochie de bal cum nu s -a mai vazut, spre deplina satisfactie a clientei sale, mai exact: o rochie fara corset.
         În locul corsetului, el a creat o sumedenie de bande elastice, care trebuiau strânse în jurul corpului, astfel încât eroina noastra a ajuns sa aiba o talie mai subtire chiar decât propriul ei gât!
         Aceasta rochie, inventata de creatorii de moda din New York, a fost motivul care a determinat moartea ei prematura si brusca. Fiind regina frumusetii, ea a dansat toata noaptea cu un dandy tânar si bogat, care i se potrivea perfect, astf el încât, în cele din urma, un vas de sânge din plamânii ei prea comprimati a cedat si s -a spart. Din cauza enormei pierderi de sânge, fata a murit în câteva minute.  
         Când s-a prabusit la pamânt, pe ringul de dans, varsând sânge pe gur a ei frumoasa, spre oroarea celorlalte fete si doamne de la bal, la fel de strânse ca si ea în corsete, parintii, rudele si medicii au venit în mare graba, au dezbracat-o, au turnat apa rece ca gheata peste ea si i-au dat medicamente, dar - moarta fiind - f ata nu le-a mai putut înghiti.
         Toata lumea a început sa plânga si sa se lamenteze. Parintii si tânarul filfizon si-au smuls parul din cap de disperare. Unii au blestemat soarta nedreapta, altii au cainat-o pe nefericita. Multa lume, îndeosebi femeile, au parasit sala de bal cu convingerea ca îsi vor schimba viata de acum înainte, convingere care nu le-a tinut mai mult decât sperietura unor pasarele care sunt alungate de pe un acoperis cu o piatra, dar care nu întârzie sa se întoarca înapoi dupa un minut sau doua.
         În cazul de fata nu avem prea multe lucruri de povestit, nici macar în lumea spiritelor. Merita totusi sa descriem aceasta tranzitie, pentru a întelege mai bine cum se petrec lucrurile în cazul acestui gen de persoane.
         O regasim asadar pe eroina noastra în lumea de dincolo, zacând în continuare pe jos, pe podeaua plina de sânge. Lânga ea se afla un înger, care o priveste cu bratele încrucisate. Figura lui pare descur ajata. Asa îsi manifesta îngerii pazitori tristetea în fata cazurilor de nebunie umana dusa pâna la extrem, în care ei nu-i mai pot ajuta pe oameni cu atentia lor plina de iubire.
         Dar ce face îngerul nostru pazitor, care pare atât de trist? El se apropie de fata, care pare si aici, în lumea spiritelor, un cadavru mort, dupa care îi spune: „O, creatura stupida! Ce as putea sa trezesc acum în tine, de vreme ce totul este mort în interiorul tau, oriunde mi-as îndrepta privir ea!? O, Doamne, revarsa-ti gratia asupra ei! În cazul de fata, puterea cu care m-ai înzestrat nu este suficienta. De aceea, întinde mâna Ta atotputernica si fa cu aceasta fata nebuna ceea ce doreste vointa Ta!”
         Si iata, apare un alt înger, cu o înfatisare fioroasa! Focul lui cuprinde corpul fetei, care se transforma instantaneu în cenusa (în lumea natural/materiala acest proces nu poate fi observat, caci el se refera exclusiv la suflet, adica la corpul psihic). În sfârsit, din cenusa pare ca începe sa se miste ceva. Îngerul se roaga lânga cenusa. Ultimele sale cuvinte sunt: „Doamne, faca-se voia Ta!”
         Cel de-al doilea înger pleaca, dar primul ramâne. Cenusa pare din ce în ce mai agitata. Aceasta miscare nu înseamna altceva decât o fuziune a elementelor esentiale ale sufletului fetei, complet distrus si dezechilibrat, si se efectueaza prin puterea Mea. Vom vedea imediat ce a mai ramas din sufletul acestei fete!
         Iata, din cenusa se ridica un mic nor cenusiu! Acesta prinde forma, care nu poate fi comparata însa cu nimic din ceea ce cunoasteti voi pe pamânt. Capul seamana cu cel al unui liliac, corpul cu cel al unei lacuste uriase, mâinile cu labele unei gâste, iar picioarele cu cele ale unei berze! Ce ziceti de aceasta moda, care nu este altceva decât fructul actiunilor fetei pe pamânt? Cu greu va putea intra vreodata aceasta fata stupida, aproape o sinucigasa, în împaratia luminoasa a cerurilor.
         Vor trece probabil sute de ani pâna când ea îsi va putea asuma din nou o forma umana, iar procesul va fi unul cât se poate de dureros. Chiar si atunci, ea va fi în regatul spiritelor ceea ce sunt pe pamânt albinosii, adica va fi nevoita sa se ascunda de lumina. Nu mai avem nimic de vazut sau de învatat în acest caz, asa ca vom trece la un alt exemplu.
_________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiat
Initiat

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 417
Country Flag: Romania
Style: Unique3 (224)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Dincolo de prag - Dicteu Divin prin Jakob Lorber
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 2.4.2010, 23:12 View PostDownload Post

Scena 6
Un general

(10 aprilie 1847)


         Ne aflam acum într-o camera foarte luxoasa, de- a dreptul princiara. Totul straluceste în aur si argint, pietrele pretioase îti iau ochii, iar pe pereti sunt atârnate tablouri dintre cele mai valoroase (pe pamânt). Podeaua este acoperita cu covoare foarte rafinate, iar ferestrele mari, din sticla mata, sunt acoperite cu draperii din matasuri scumpe, al caror cost ar fi putut hrani o mie de saraci timp de o luna întreaga. Mese, scaune, noptiere, sofale si tot felul de alte piese de mobilier de mare valoare împodobesc camera, a carei atmosfera este încarcata cu parfumuri grele. Cei mai renumiti medici din oras se afla la patul (bogat împodobit si el) în care zace pacientul, un om foarte renumit al zilelor sale care îsi asteapta în zadar însanatosirea.
         Medicii tin consfatuire dupa consfatuire, iar medicatia pacientului este schimbata la fiecare ora. În camera alaturata, doi calugari se roaga încontinuu, inspirându-se din când în când din cartile latinesti în editii de lux, cu tiparul în negru si rosu. Oriunde exista în oras o casa de rugaciune sau o capela se tine o misa solemna pentru vindecarea marelui general.
         Nimic nu mai poate fi însa facut. Remediul necesar nu mai poate fi gasit nici în farmacii, nici în biserici, el fiind unul singur: „Vino si lasa-ne sa vedem ce fapte ai facut în cealalta lume!” Sa-l privim putin pe bolnav: cât de curajos pare! Dar curajul lui nu este decât o masca, întrucât în interior eroul nostru este cuprins de teama si de disperare, blestemându-si boala atât de dureroasa la fel cum un husar îsi înjura calul care refuza sa-l asculte. Situatia nu este lipsita de o nota de umor: în cealalta camera calugarii se roaga, evident, cu un zel care cu greu poate fi egalat, având o motivatie speciala, propter certum quoniam (dintr-un anumit motiv). Oricum, este întotdeauna ciudat atunci când cineva se roaga pentru altcineva care blestema îngrozitor.
         Durerile bolnavului se intensifica, devenind aproape insuportabile. Spre uluirea celor din jur, pacientul se ridica în capul oaselor si începe sa urle, plin de mânie: „O, viata blestemata! O, Creatorule, daca existi cu adevarat, nu mi-ai fi putut-o lua într -o maniera mai putin dureroasa? Asa mizerabila cum este, orice diavol poate face ceva pe ea, si chiar eu - daca as putea - as face! Ha, doctori nebuni, tagma de sarlatani, dati-mi mai bine un pistol încarcat si îmi voi scrie singur reteta pentru aceasta viata de câine, îmi voi administra remediul direct în creier si voi scapa instantaneu de toate durerile si de toate chinurile actuale!”
         Un asistent se apropie de patul bolnavului, caruia încearca sa-i ia pulsul si sa-l calmeze. Dar nobilul pacient se ridica din nou în capul oaselor si striga: „Îndrazneste numai sa vii lânga mine, tâlharule, ca sa am în sfârsit asupra cui sa-mi vars furia îndreptatita! Du-te naibii, cretinule! Ce, vrei sa ma chinuiesti iarasi cu opiul tau? Nu am în jur decât dobitoci: cum nu mai stiu ce sa faca, cum îmi administreaza opiu! Dupa care omul adoarme, asa ca cei de fata nu mai au a se teme de plângerile lui, care au durat - pe buna dreptate - ore în sir. Asa ca tâlharii îsi râd în barba si îsi fac calcule cu cât sa încarce nota de plata dupa moartea mea! Ha, ha, ha, dar eu v-am dejucat planurile murdare! Gata, plecati din ochii mei, sacalilor, sau
va voi alunga singur, cu ultimele puteri care mi-au mai ramas din aceasta viata mizerabila! Dar cine sunt cei doi ticalosi din camera alaturata, cei îmbracati în negru? Ce fac acolo?
         Aproape ca îmi vine sa cred ca se roaga pentru sufletul meu! Cine le -a ordonat sa faca asa ceva? Afara cu ei, sau ma voi ridica singur din pat si îi voi împusca la fel ca pe niste câini turbati!”
         În fata acestei explozii de mânie a comandantului suprem, calugarii dispar instantaneu. Medicii dau din umeri, în camera se lasa în sfârsit tacerea, iar pe fata distorsionata a bolnavului se instaleaza rigiditatea specifica mortii. Nemaiavând ce sa facem în lumea fizica, ne vom muta din nou în cea spirituala, pentru a vedea felul în care eroul nostru suporta tranzitia catre ea.
         La fel ca în cazurile precedente, sufletul se regaseste în lumea spirituala zacând în patul sau de boala, într-o camera absolut identica, înca mai sufera, tragând în mod dureros aer în piept si muscându-si limba de furie.
         Acolo se afla îngerul mortii, gata sa elibereze sufletul plin de mânie al eroului nostru de trupul sau aristocrat, excesiv de mândru si de arogant. Îngerul este înarmat cu o sabie de foc, semn al marii puteri cu care l-am înzestrat Eu, dar si al curajului si lipsei sale de teama în fata unor asemenea eroi pamântesti, si chiar a întregului iad. Ultimul fir de nisip în clepsidra eroului nostru s-a scurs, asa ca îngerul îl atinge cu sabia sa de foc si îi spune: „Ridica-te, suflet nedemn, iar tu, praf al orgoliului, scufunda-te în oceanul nimicniciei tale nesfârsite!”
         Si iata, corpul dispare, iar camera luxoasa nu mai este vizibila acum. Tot ce a ramas este un suflet decrepit, de culoare cenusie, stând direct pe nisip, care ameninta sa-l înghita, înca mânios, dar si speriat, el priveste în jur. Nu se vede înca asa cum îl vedem noi, ci continua sa creada ca este generalul decorat, plin de medalii si înarmat cu o sabie. „Unde ma aflu, întreaba el. Ce diavol m-a adus aici? Ori încotro mi-as îndrepta privirea, nu vad nimic. Uite, nici acolo, nici chiar sub mine nu se afla nimic!
         Oare visez, am ajuns somnambul, sau am murit cu adevarat? O, ce stare blestemata, aberanta! Cert este ca nu mai simt nici o durere, si în plus îmi amintesc de fiecare detaliu din viata mea. Am fost foarte bolnav. I-am înjurat pe ticalosii de doctori, i-am trimis la naiba pe cei doi ipocriti, si cred ca am spus si câteva lucruri neplacute despre Creator, evident, numai din cauza durerilor insuportabile, îmi amintesc foarte bine de toate aceste lucruri! Stiu ca am fost foarte mânios si ca eram gata sa distrug totul în calea mea. Dar acum, toate acestea au trecut. M-as simti chiar bine, daca as sti unde ma aflu si ce s-a petrecut cu mine?!
         Iata, parca vad o luminita în jurul meu, dar cu cât privesc mai departe, cu atât mai mare devine bezna, si nu vad nimic, dar absolut nimic! Ce situatie nefericita! Sper sa nu ma confrunt cu ea o întreaga eternitate!
         Ce ciudat, simt ca devin din ce în ce mai lucid, din ce în ce mai viu, dar simultan totul devine din ce în e mai gol în jurul meu. Probabil ca ma aflu într -un fel de letargie... Se spune ca cei care se afla în aceasta stare pot auzi si vedea tot ce se petrece în jurul lor, dar eu nu aud si nu vad nimic altceva decât pe mine, asa ca nu poate fi vorba de o stare de letargie. Nu este nici cald nici frig, nici absolut întuneric, dar nici lumina nu te orbeste! Ce mi se pare cel mai greu de înteles este faptul ca ma simt foarte bine dispus, desi sunt singur; parca as fi un clovn. Cu siguranta, nu as fi fost mai singur în mormânt decât sunt aici. Nu-mi lipseste decât un singur lucru, unul mititel, da, sa-i spunem pe nume, o femeie, si as uita complet de mine, de generalul care am fost, cu toti stramosii si cu tot arborele lui genealogic! Mda, as da orice pentru o femeie!
         Of, daca as putea sa-mi dau seama unde ma aflu! Daca starea asta mai dureaza mult, situatia va deveni le-a dreptul plictisitoare! Parca am auzit vorbindu-se odata de un fel de Dumnezeu! Daca exista, m-as întoarce sincer catre El. Ce-i drept, m-am comportat cam dur cu El mai devreme, dar sunt convins ca daca exista, nu mi-o va lua în nume de rau. Hei, Doamne, Dumnezeule! Daca existi, ajuta-ma sa ies din aceasta situatie nefericita! ”
         Pe loc, un înger i-a aparut în fata si i-a spus: „Prietene, vei ramâne în aceasta stare pâna când ultima picatura de orgoliu va seca în fiinta ta, pâna când vei plati pâna la ultima picatura sângele miilor de frati ai tai pe care l-ai varsat. Arunca-ti însemnele de general, iar solul va deveni mai ferm sub picioarele tale, lumina va deveni mai puternica, si îti vei putea gasi inclusiv tovarasi. Fereste-te însa de cei de seama ta, caci altfel ve i fi pierdut! Dar mai presus de toate, întoarce-te catre Domnul, iar calea ta va fi scurta si usoara. Amin!”  
         În etapa sa actuala, eroul nostru nu este însa deloc pregatit sa urmeze sfatul îngerului. De aceea, acesta îl paraseste, iar el va mai ramâne în aceasta stare de suspensie timp de câteva sute de ani.
         Puteti trage singuri concluziile despre „apa” în care se scalda, asa ca nu vom mai discuta despre el.


Scena 7
Un papa

(11 august 1847)

         De aceasta data vom începe exemplul nostru direct în lumea de dincolo. Avem de-a face acum cu un personaj care a jucat un rol major în lumea fizica, ajungând sa creada ca aceasta lume nu exista decât de dragul sau si ca putea face orice dorea. El si-a arogat întreaga putere a lui Dumnezeu, într-o masura mai mare decât au facut-o altii, de aceeasi teapa ca el.
         La fel ca toti oamenii, a fost nevoit sa „muste si el tarâna” la un moment dat, iar marea lui putere sau rolul de slujitor al lui Dumnezeu nu i-au mai fost de nici un folos.
         Îl regasim în lumea spirituala, având o figura descarnata, pamântie, aproape neagra, îndreptându-se lent catre miazanoapte si privind pretutindeni în jurul sau.
         Alaturi de el se afla un omulet, care seamana cu o maimuta. Acesta îsi face de lucru în jurul omului nostru, ca si cum ar avea treburi foarte importante cu el. Haideti sa ne mai apropiem cu câtiva pasi, ca sa auzim monologul ciudat al acestui om, care îsi ignora deopotriva tovarasul si pe noi.
         Suntem deja foarte aproape de el. Iata ce spune: „Totul este doar minciuna, o amagire, iar cei amagiti sunt cei mai fericiti. Vai celui care îi amageste însa, daca o face în mod constient! Daca nu o face însa în mod constient, si nu-si da seama ca minte si ca înseala, atunci el poate fi felicitat pe buna dr eptate. Caci în acest caz, un magar îl conduce pe altul, si amândoi se multumesc cu nutretul de proasta calitate pe car e-l primesc. Dar eu, eu ce sunt?
         Am fost seful suprem, si toata lumea trebuia sa creada si sa faca ceea ce spuneam eu. Cât despre mine, eu faceam numai ceea ce doream, caci eu tineam frâiele puterii în mâinile mele, la fel ca cei care iau fara sa ceara, convinsi ca merita sa primeasca. Eram atoatestiutor; stiam foarte bine ca totul nu este decât o minciuna si o amagire, dar asta nu m-a împiedicat sa le impun supusilor mei minciunile mele, amenintându-i cu pedepse teribile pe cei care refuzau sa se supuna, convins fiind ca tot ceea ce emiteam eu, în scris sau verbal, trebuia sa fie acceptat ca un adevar suprem.
         Atât timp cât m-am aflat pe pamânt am crezut ca moartea fizica este sfârsitul existentei. Aceasta a fost convingerea mea secreta, dar ferma, si toata întelepciunea lumii nu mi-ar fi putut-o schimba. Pâna si aceasta credinta s -a dovedit o minciuna, caci continui sa traiesc, desi am murit trupeste.
         Le-am predicat milioanelor de suflete despre iad, purgatoriu si cer, le-am acordat indulgente si i-am canonizat pe multi dintre cei decedati; le-am spus oamenilor sa tina post, sa se roage, sa se confeseze si sa se împartaseasca. Si iata-ma acum singur, nestiind ce sa fac!
         Daca ar fi existat o Judecata de Apoi, as fi fost cu siguranta judecat. Daca ar fi existat un cer, as fi avut tot dreptul sa intru în el, de-a dreapta Tatalui, caci am fost slujitorul lui Hristos pe pamânt, prin vointa lui Dumnezeu! Si cu siguranta, ceea ce am facut a fost rezultatul aceleiasi vointe divine, caci potrivit Scripturii nici un fir de par nu poate fi clintit de pe capul omului si nici o rândunica nu poate zbura de pe acoperisul unei case fara ca aceasta vointa suprema sa stie si sa fie de acord.  
         Am confesat si am împartasit potrivit acestor datini stravechi, si as fi putut sa ma iert oricând de pacate pe mine însumi, caci am avut puterea de a anula confesiunile, inclusiv pacatele, pentru oricine si pentru totdeauna, lucru pe care nu l-as fi facut niciodata din motive politice. Daca ar fi existat un iad, as fi avut toate motivele sa ma aflu si acolo, caci în ochii lui Dumnezeu orice fiinta umana este un ucigas înnascut! Sau cel putin ar fi trebuit sa ma aflu în purgatoriu, despre care se spune ca este destinul oricarui suflet decedat, cel putin timp de trei zile! Dar iata ca nu ma aflu nici într-unul, nici în altul, asa ca toate povestile astea despre cer, iad, pur gatoriu, Iisus, Maria si Dumnezeu nu sunt altceva decât o amagire si o minciuna!
         Omul traieste numai potrivit fortelor naturii, iar viata lui interioara este datorata exclusiv propriilor sale forte interioare naturale, care probabil ca se combina astfel încât ajung sa devina o fiinta eterna si indestructibila. Rezulta ca îmi revine misiunea sa studiez acum aceste forte, iar apoi, pe masura ce ma voi familiariza cu ele, sa-mi gasesc propriul cer.
         Constat totusi ca ceva sau cineva ma trage de toga mea pontificala! Ce ar putea fi, vreun spirit invizibil, sau un simplu vânticel? Într-adevar, mi se pare ciudat în acest desert infinit, în care oriunde te-ai îndrepta, nu gasesti niciodata pe altcineva. Poti sa strigi, sa plângi, sa înjuri, sa blestemi sau sa te rogi oricui ai dori, nimic nu se întâmpla, iar tu ramâi la fel de singur ca si înainte! Cred ca au trecut câtiva ani de când am murit pe pamânt, în acel mod atât de dureros si de dezagreabil, si sunt la fel de singur ca atunci, plimbându-ma prin acelasi desert lipsit de forma! E drept, am ceva libertate de miscare, dar ceea ce se va petrece cu mine în viitor, daca voi trai de-a pururi sau daca voi fi totusi anihilat, mai devreme sau mai târziu, asta ramâne înca o ghicitoare imposibil de rezolvat.
         De aceea, mai bine sa continui cu investigarea fortelor naturale care salasluiesc în mine, caci mai buna lor cunoastere îmi va dezvalui cu siguranta ceea ce se va întâmpla cu mine!”
         Ati auzit cum gândeste, el, cel care a fost întâiul slujitor al lui Dumnezeu pe pamânt? O, cu siguranta va continua sa rationeze multa vreme în acelasi fel, singur singurel, inspirat de tovarasul sau invizibil. Caci destinul acestor oameni, care au detinut pe pamânt functii supreme, izolându-se de toti si de toate, este întotdeauna acelasi: acela de a fi singur i, pentru foarte multa vreme.
         De altfel, aceasta izolare se dovedeste o gratie foarte înalta pentru ei, caci numai astfel se pot întoarce ei pe calea cea dreapta. Acest proces dureaza însa foarte mult timp. Ei trebuie sa treaca mai întâi prin toate etapele noptii si golului din interiorul lor, prin agitatie si durere, adica prin acele caracteristici specifice iadului.
         Abia dupa ce un asemenea zelot îsi încheie calatoria singuratica, ce poate dura sute, mii sau chiar zeci de mii de ani, i se permite compania unor spirite drepte. Daca nu le urmeaza nici de data aceasta, este lasat din nou singur, dar de aceasta data va fi confruntat cu toate faptele sale criminale, inclusiv cu cele ale predecesorilor sai, fiind silit sa suporte toate durerile pe care el sau predecesorii sai le-au provocat miilor de persecutati ai sortii. Daca nici acest tratament nu îl va vindeca, va fi lasat asa cum este; nu va avea drept tovarasi decât foamea si setea, doi slujitori care reusesc - mai devreme sau mai târziu - sa aduca pe oricine
pe calea cea buna. Acest exemplu v-a permis sa aflati multe lucruri importante legate de viata de apoi si despre „apele” în care sunt nevoiti sa se scalde acest gen de conducatori vremelnici, pâna când ating din nou tarmul umilintei, al iubirii si al adevarului.


Scena 8
Un ministru

(12 august 1847)

         Întrucât pâna si marii potentati ai acestei lumi trebuie sa moara odata si odata, caci nu au reusit sa creeze înca o companie de asigurari împotriva acestei întâmplari dezagreabile care este moartea, cu toata politichia si diplomatia lor, ministrul nostru a fost nevoit si el - în cele din urma - sa ia decizia de a schimba cele temporale cu cele eterne. Pentru acest gen de oameni, moartea este cel mai neplacut eveniment posibil, caci îngerul mortii nu este prea delicat cu ei. Daca acesta îsi gaseste masura plina, el îi rapeste pe oameni fara prea multe fineturi.
         Ministrul nostru, om respectat de întreaga lume datorita intelectului sau lumesc, a fost tinut la pat în anii din urma de o febra dublata de guta, care îl chinuia câte doua saptamâni în fiecare luna, si care se agrava cu atât mai mult cu cât lua mai multe medicamente. În ultimii ani de viata a devenit extrem de mânios si a început sa-i ameninte pe medici ca îi va arunca în închisoare daca nu îi vor restabili de urgenta starea de sanatate.
         Nu a mai apucat însa sa îsi duca la bun sfârsit amenintarea, caci în cea de-a 16-a zi a ultimei crize a intrat într-o coma din care nu s-a mai trezit în lumea fizica, cu exceptia unei singure ore, chiar înainte de moarte, în aceasta ultima ora a facut un nou testament, în care a dispus ce trebuia facut cu averea sa considerabila, ignorându-i si de aceasta data pe cei saraci, pe care îi considera - la fel ca toti cei de teapa lui - niste simpli cersetori, caci ce ar fi însemnat câteva mii de guldeni daca ar fi fost repartizati la câteva milioane de oameni?
         El a lasat Bisericii ceva bani, pro forma, dar nu ca urmare a credintei sale, caci acest gen de oameni rareori stiu ce înseamna credinta. Tot ce stiu ei sa faca este politica pura. De altfel, tocmai acesta a si fost motivul pentru care a lasat banii respectivi Bisericii.
         Dupa ce si-a terminat testamentul, el s-a lasat din nou în pat si a murit pe loc, fara sa apuce sa se confeseze sau sa fie împartasit, lucruri care oricum nu-l interesau deloc, întrucât si-a încheiat socotelile cu aceasta lume, o vom parasi la rândul nostru, trecând în „lumea de dincolo”, pentru a afla cum se comporta acolo „marele” aristocrat.
         Iata-l, înfasurat în roba sa oficiala în fata a patru spirite angelice deghizate, din care el nu îl poate vedea decât pe ultimul. Locul ales este chiar cabinetul sau de ministru, în care si-a dorit pâna în ultima zi sa rezolve treburi importante de stat.
         Acum îi vede pe toti cei patru îngeri af lati în cabinetul lui secret, si de-abia îsi poate retine mânia împotriva celor patru „ticalosi”, dupa cum gândeste despre ei. Ministrul se repede la cordonul clopotelului si trage, dar nu se aude nici un sunet.
         „Tradare! Înalta tradare! striga el cât îl tin bojocii, Cum ati intrat, mizerabililor, în acest cabinet care nu este accesibil decât mie si în care se pun la cale mai secrete si mai sacre operatiuni referitoare la întreaga lume? Nu stiti ca aceasta înalta tradare este pedepsita cu moartea? Care dintre voi mi-ati stricat clopotelul, care în acest moment decisiv, nu scoate un sunet? Marturisiti, tâlharilor, care dintre voi a stricat clopotelul?”
         Primul înger îi raspunde: „Asculta cu rabdare si cu mai mare atentie cele ce îti voi spune! Cunosc cât se poate de bine r egula care face ca nici un om de pe pamânt, cu exceptia regelui, sa nu poata patrunde în acest cabinet. Daca te-ai fi aflat înca pe pamânt, nu ai fi avut cum sa ne vezi aici. Corpul tau a murit însa, iar acum te afli în lumea spiritelor, în care nu exista decât un singur Domn, în timp ce celelalte spirite sunt frati, mai buni sau mai rai, în functie de felul în care au actionat pe pamânt, facând fapte bune sau rele. Domnul ne-a acordat noua dreptul si datoria plina de iubire de a-i vizita pe cei decedati, oferindu-le serviciile noastre, în masura în care acestia ne accepta, asa cum ai facut tu.
         De aceea, Domnul ne-a însarcinat cu misiunea de a-ti revela faptul ca în aceasta lume eterna, toate onorurile lumesti, inclusiv toata politica ce îti este atât de draga, au încetat sa mai existe, iar acest cabinet, roba ta si aceste documente de stat aparent atât de importante nu reprezinta decât o iluzie, nascându-se din propria ta fantezie, care continua sa se agate în mod excesiv de lumea fizica. Ele vor disparea însa de îndata ce ne vei urma. Daca ne vei urma, vei cunoaste calea usoara care duce catre adevarata si eterna împaratie a vietii, acolo unde fericirea este infinita. Daca vei refuza sa ne urmezi, vei constata ca este foarte greu sa atingi de unul singur împaratia lui Dumnezeu. Vezi tu, cu permisiunea lui Dumnezeu, ai fost pe pamânt un mare om si ti s-a acordat foarte multa putere. Din pacate, în tine s-a trezit setea de putere, care te-a facut sa încâlci de multe ori ordinea divina. Aceeasi sete de putere te-a facut sa uiti de cele mai multe ori de iubirea fata de aproape, astfel încât ai devenit complet nepotrivit pentru împaratia lui Dumnezeu.
         Din fericire pentru tine, Domnul stie ce povara grea ai avut de dus si este plin de compasiune în ceea ce te priveste. De aceea, El ne-a trimis pe noi, pentru ca tu sa poti fi mântuit si înaltat, astfel încât sa nu te mai scufunzi sub povara marilor tale afaceri de stat. Nu este vorba despre o judecata, caci în împaratia libertatii de spirit nu poate fi vorba nici de judecata nici de vreun judecator, ci doar de liberul arbitru înnascut pe care îl are orice fiinta umana! Nu trebuie sa te gândesti nici la vreun iad, caci iadul nu exista decât în interiorul omului, daca acesta îl creeaza singur, prin proprii le sale fapte rele. La fel, nu trebuie sa crezi ca cerul este rasplata faptelor bune. Fie ca de acum înainte, vointa ta sa nu mai urmeze decât Cuvântul Domnului Iisus Hristos, si fie ca tu sa nu-L mai cauti decât pe El, prin Cuvântul Sau! Atunci când îl vei gasi, vei beneficia de toate cerurile si vei dispune de o altfel de putere, nascuta din iubire, decât aceea pe care ai folosit-o în lumea fizica puterea intelectului tau si a pozitiei tale înalte, Acum stii tot ce era de stiut! De aceea, fa ceea ce te îndeamna liberul tau arbitru, în numele Domnului ! Amin”.
         Ministrul raspunde: „Într-adevar, discursul tau este de întelepciune, si am intuitia ca tot ce ai spus este adevarat. De asemenea, îmi este absolut clar ca am murit trupeste, dar nu înteleg deloc de ce acel evreu, Iisus, ar trebui sa fie unicul Domn si Dumnezeu! Atunci ce mai este cu „Tatal” si cu „Sfântul Duh”? Din câte îmi dau seama, spusele tale nu prea se potrivesc cu învatatura lui Iisus, cel care le-a vorbit tuturor despre Sfânta Treime! De aceea, nu te supara nu te voi urma atât de rapid pe cât ai dori, daca nu cumva ma vei convinge de contrariul!” Îngerul: „Frate, aceste lucruri nu se petrec imediat. Mai întâi de toate, va trebui sa renunti la roba ta de demnitar si sa îmbraci haina umilintei si a negarii de sine. Abia atunci te vei convinge de ceea ce ti se pare acum de neconceput”.
         Ministrul: „Bine, atunci du-ma si arata-mi calea dreapta. Curata toate elementele lumesti din sufletul meu, si vom vedea atunci daca ceea ce spuneai se va dovedi adevarat”. Ceilalti trei îngeri fac un pas înainte si îi scot omului roba sa bogata, îmbracându-l în schimb cu niste zdrente murdare, de culoare cenusie. Cel de-al doilea înger îi vorbeste:
         „Acum ai îmbracat haina umilintei. Dar ea singura nu este de ajuns, caci trebuie sa te si comporti ca atare. De aceea, urmeaza-ne!”
         Omul îi urmeaza pe îngeri. Cei cinci ajung la o ferma, iar îngerul îi vorbeste din nou: „Iata, aici se afla un taran care are un mare numar de porci. Tu vei fi slujitorul lui si te vei multumi cu ceea ce îti va oferi el. Chiar daca ti se va parea ca este dur si nedrept cu tine, vei suporta totul cu rabdare si cu speranta ca Domnul îsi va revarsa asupra ta gratia si compasiunea Lui.
         Daca te va lovi, nu-i raspunde cu aceeasi moneda, ci întoarce-te cu spatele pentru a primi lovitura, la fel ca un sclav, asa cum ai vazut ca fac soldatii care se supun subordonarii militare si accepta fara sa crâcneasca orice pedeapsa - oricât de nedreapta li s-ar parea - venita din partea superiorilor lor. Daca vei suporta acest destin cu multa rabdare, vei avea curând parte de o soarta mai buna”.
         La care, omul nostru nu mai rezista: „Mersi frumos pentru aceasta ghidare! Dati-mi înapoi hainele, impostorilor! Prefer sa îmi gasesc singur calea! Ce tâlhari! Vor sa faca din mine - un aristocrat cu atâtia stramosi, un paznic la porci! O, daca m-as mai afla în lumea fizica, cum v-as mai face sa platiti pentru aceasta insulta! Si peste toate, acesti vagabonzi mai au pretentia ca sunt mesagerii lui Dumnezeu! Stati putin, si veti plati cu siguranta pentru toate acestea!”
         Îngerii îi înapoiaza hainele de demnitar si îi spun: „Fie dupa cum doresti. Iata-ti vesmântul pamântesc! Daca nu doresti sa pasesti pe calea vietii, nu ai decât sa pasesti pe propria ta cale. Misiunea noastra s -a încheiat!”
         Vedeti asadar în ce „ape” se scalda omul nostru... Va continua sa înoate în ele pâna când se va întoarce la Tatal, la fel ca si Fiul Risipitor...
         De aceea, feriti-va de setea de putere, caci consecintele acesteia sunt întotdeauna cele descrise mai sus. Sa trecem acum la un alt exemplu!


Scena 9
Episcopul Martin

(13 august 1847)

         Un episcop, foarte atent întotdeauna cu demnitatea sa, dar si cu dogmele în care credea, s-a îmbolnavit pentru ultima oara.
         Înca de pe vremea când era doar un asistent de preot, el obisnuia sa descrie în culorile cele mai vii fericirile din regatul îngerilor, dar si chinurile din purgatoriu si din iad. Desi a ajuns la o vârsta înaintata, de aproape 80 de ani, se pare ca nu prea dorea sa ajunga în cerul pe care l-a laudat toata viata sa! Bag seama ca ar fi dorit mai degraba sa mai traiasca înca o mie de ani pe acest pamânt, predicând în continuare despre desfatarile care îi asteapta pe credinciosi în ceruri...
         De aceea, episcopul nostru bolnav a facut tot ce i-a stat în puteri pentru a-si restaura starea de sanatate pierduta. A chemat cei mai buni medici, a dispus celebrarea unor mise în toate bisericile din dioceza sa, le-a cerut tuturor oitelor din turma sa sa se roage pentru viata lui. A dispus ridicarea chiar în camera în care bolea a unui altar în fata caruia trebuiau sa se tina nu mai putin de trei slujbe dimineata, pentru restaurarea sanatatii sale, în timp ce seara, trei calugari dintre cei mai piosi trebuiau sa se roage încontinuu pentru gazda lor.
         El însusi continua sa se roage: „O, Doamne, ai mila de mine! Sfânta M arie, mama preacurata, ajuta-ma! Revarsa-ti gratia asupra demnitatii mele de print-episcop, pentru gloria Fiului tau! O, nu-l pedepsi pe cel mai credincios dintre slujitorii tai, tu, ajutatoarea celor în nevoie, unicul sprijin al celor bolnavi!” Dar nimic din toate acestea nu i-au mai ajutat. Omul nostru a intrat într-o coma din care nu s-a mai trezit niciodata în aceasta lume.
         Cunoasteti probabil ceremonialul „extrem de important” care se tine pentru un episcop decedat, asa ca nu ne vom mai pierde timpul cu descrierea lui. Vom trece asadar direct în lumea spiritelor, pentru a vedea cum se comporta acolo episcopul nostru. Iata-l, continua sa zaca în patul sau de boala. Câta vreme inima sa continua sa fie calda, îngerul nu îi desprinde sufletul de corp. Aceasta caldura este chiar spiritul vital, care trebuie complet absorbit de suflet înainte sa poata fi eliberat de corp.
         În sfârsit, sufletul omului a absorbit complet spiritul nervilor, iar îngerul îl poate desprinde de corpul fizic, prin urmatoarele cuvinte: „Epheta - ridica-te, suflete, si lasa praful sa se întoarca în lumea viermilor si a degradarii, pentru a se descompune. Amin!”
         Si iata, episcopul nostru se ridica, îmbracat în continuare în hainele sale luxoase, de print al bisericii. Deschide ochii si priveste în jur cu uimire, dar nu vede pe nimeni, nici macar pe îngerul aflat lânga el. Împrejurimile sunt vizibile, dar lumina nu este prea puternica. Solul pare acoperit cu un fel de muschi si licheni uscati.  
          Complet uluit de aceasta situatie neobisnuita în care se gaseste, omul nostru îsi spune: „Ce e asta? Unde ma aflu? Mai traiesc, sau am murit? Stiu ca am fost foarte bolnav, si nu este exclus sa fi decedat! Da, pentru numele lui Dumnezeu, asta trebuie sa se fi petrecut! O, Sfânta M arie, Sfinte Iosif, Sfânta Ana, marii mei sustinatori dintotdeauna, veniti si ajutati-ma sa intru în împaratia lui Dumnezeu!”
         Asteapta o vreme, privind cu atentie în jur ca sa vada din ce directie vor veni cei trei sfinti, dar acestia nu se grabesc prea tare! Episcopul îi cheama din nou, cu o voce mai puternica, apoi îi asteapta, dar nimeni nu îsi face aparitia. El îi striga iarasi, cu o voce înca si mai puternica, dar în zadar.
         Acum, omul nostru începe sa se simta cu adevarat speriat. El îsi da seama de situatia disperata în care se afla si striga: „O, pentru numele lui Dumnezeu, Doamne, ajuta-ma! (Aceasta este fraza lui obisnuita). Ce înseamna toate acestea? Am strigat de trei ori si nu am primit nici un raspuns!
         Oare sunt blestemat? Imposibil, caci nu vad nici un fel de foc si nici un diavol! O, o, o (tremurând): este îngrozitor! Ma simt atât de singur! O, Doamne, ce ma fac daca îmi apare vreun diavol tocmai acum, când nu sunt aparat de crucifixul consacrat? Ca sa nu mai vorbim de faptul ca se spune ca diavolilor le plac cu deosebire episcopii! O, în ce situatie disperata ma aflu! Cred ca scrâsnetul dintilor se revarsa deja asupra mea!
         Mai bine sa renunt de pe acum la roba mea de episcop, astfel încât diavolii sa nu ma recunoasca. Dar poate ca acest gest le va da o putere mai mare asupra mea! O, ce cumplit este sa mori!
         Cel putin daca as fi murit de tot, nu mi-ar mai fi fost atât de frica, dar aceasta viata de dupa moarte este cu adevarat teribila! Ma întreb ce s-ar putea întâmpla daca as pleca de aici?
         Nu, nu, mai bine ramân. Cine stie ce se mai petrece daca plec pe întunericul asta? De aceea, voi ramâne aici pâna la Judecata de Apoi, în numele lui Dumnezeu si a binecuvântatei Fecioare Maria!”
         Evenimentele care au urmat si ghidarea acestui om, altminteri destul de pios, vor fi descrise în continuare.
         Scena descrisa mai sus reprezinta capitolul cu care începe lucrarea „Episcopul Martin„ („Apusuri preschimbate în rasarituri”), care descrie pe larg trecerea în lumea de apoi a unui episcop si evolutia lui pâna la atingerea desavârsirii celeste.
         Ce s-a mai petrecut însa cu episcopul nostru dupa aceste prime experiente ce au urmat mortii sale? El a început sa se plictiseasca din ce în ce mai tare, parându-i-se ca a trecut o întreaga eternitate pâna când si-a gasit, bucuros, un tovaras. Acesta era chiar Petru, îngerul lui calauzitor, pe care el l-a confundat cu un coleg. Petru l-a instruit pe Martin, i-a dat o serie de sfaturi în acord cu Evanghelia si l-a încurajat sa faca diferite servicii, special alese pentru a-l ajuta sa îsi depaseasca anumite slabiciuni pe care le-a manifestat în ultima sa viata. Apoi ghidul l-a parasit, pentru a nu-l influenta în luarea unor decizii importante.
         Treptat, Martin a început sa creada ca a fost parasit de ghidul sau, devenind din ce în ce mai furios pe acesta, în loc sa o apuce cu toata umilinta pe „calea în numele Domnului” pe care i-a indicat-o ghidul sau, el s -a întors catre regiunea „înserarii”, iar apoi chiar catre cea a „miezului noptii”, avansând într-o directie în care devenea din ce în ce mai întuneric. Datorita starii sale sufletesti, el s-a afundat într-o regiune mlastinoasa, din care nu a mai stiut cum sa scape, în cele din urma, disperat, a ajuns pe malul unei mari, nemaiputând nici sa avanseze, nici sa se întoarca înapoi, din cauza beznei, în aceasta situatie lipsita de orice speranta, lui i s-a aratat însusi Domnul, sub forma unui pescar, ajutându-l sa urce în barca mântuirii sale. Urmeaza un dialog care reveleaza starea în care se afla sufletul lui Martin, dar care îl conduce pe acesta catre cunoasterea de sine, pocainta si întoarcerea catre adevar. Iata în continuare un citat din acest dialog (capitolele 13-17):
          (Domnul, sub forma cârmaciului, îi raspunde lui Martin, care tocmai s -a plâns cu amaraciune de nedreptatea sortii sale): „Oricât de neplacut ar fi sa stai singur o perioada atât de lunga de timp, te asigur ca aceasta solitudine prelungita este cât se poate de benefica. Ea îi asigura individului suficient de mult timp pentru a reflecta asupra propriei sale nebunii, pentru a o întelege si pentru a renunta la ea. (...) De aceea, oricât de dezagreabila ti s -a parut,starea ta de singuratate a fost cât se poate de benefica pentru caracterul tau. Caci Domnul tuturor fiintelor a vegheat asupra ta si a dovedit o mare rabdare cu tine.
         Stiu foarte bine ca în lumea fizica ai fost un episcop romano-catolic, si desi în sinea ta nu-ti pasa deloc de ele, ti-ai respectat îndatoririle pagâne si idolatre cu o strictete demna de o cauza mai buna. La ce folos însa, când stii foarte bine ca Domnul nu priveste decât în sufletul omului? În plus, ai fost arogant si tiranic, ca sa nu mai vorbim de atasamentul tau fata de trupul feminin, în pofida juramântului de castitate pe care ti l-ai asumat. Crezi ca Dumnezeu priveste cu blândete la asemenea actiuni?
(...)
         Ti-ai spus vreodata în inima ta: ,Lasati-i pe cei mici sa vina la mine?' O, nu! Pentru tine nu contau decât cei mari, personajele cu functii importante! Ai primit vreodata în casa ta, în numele Domnului, vreun copil abandonat, l-ai îmbracat si l-ai hranit? Câti oameni goi ai îmbracat? Câti oameni flamânzi ai hranit? Câti prizonieri ai eliberat?... Eu nu-mi amintesc de nici unul! Îmi amintesc în schimb foarte bine de mii de oameni pe care i-ai întemnitat din punct de vedere spiritual, si multi sarmani pe care i-ai ranit în inima prin blestemele si amenintarile tale cu focul iadului! În schimb, celor bogati si puternici le acordai dispensa dupa dispensa, evident, contra unor sume de bani! Numai în câteva cazuri cu totul exceptionale ai acordat asemenea dispense gratuit, de altfel tot celor foarte puternici, pentru a le face impresie! Chiar ai putut crede vreodata ca Dumnezeu va privi cu blândete la asemenea fapte si ca dupa moartea ta fizica vei fi primit pe loc în cer?
         Nu îti spun toate acestea pentru a te judeca, ci numai pentru a te convinge ca Domnul nu ti-a facut nici o nedreptate atunci când te-a parasit (de altfel, numai aparent) în acest loc. Mai mult decât atât, numai compasiunea lui a împiedicat aruncarea ta direct în iad, imediat dupa moartea ta, asa cum o meritai din plin.
         Gândeste-te la toate acestea si nu mai abuza de timpul ghizilor tai. Încearca sa realizezi, cu toata smerenia, ca nu meriti în nici un fel gratia lui Dumnezeu. Daca pâna si cei mai credinciosi dintre slujitorii Lui se considera rai si neputinciosi, cu atât mai mult ar trebui sa faci si tu acelasi lucru, cu cât nu ai facut niciodata ceva în acord cu vointa divina!”
         Episcopul: „Este foarte adevarat ceea ce spui, dar ce as mai putea face acum? Îmi pare cât se poate de rau pentru toate greselile mele, dar nu mai am cum sa le îndrept, iar vinovatia si pacatul meu vor ramâne de-a pururi semintele si radacinile mortii. Cum as mai putea gasi compasiune în fata lui Dumnezeu, eu, care nu sunt decât un pacatos?
         Îmi dau foarte bine seama ca nu merit altceva decât sa fiu aruncat în iad, dar nu mai pot face nimic altceva, decât cel mult daca Domnul îmi va acorda sansa unei noi vieti pe pamânt, astfel încât sa-mi pot îndrepta cât mai multe greseli. Sau, de vreme ce îmi este atât de frica de iad, poate ca Domnul va accepta sa ma lase sa traiesc în vreun coltisor uitat din eternitate, ca simplu fermier, câstigându-mi existenta prin munca mâinilor mele. Nu ma astept sa câstig vreun nivel superior de fericire, caci sunt perfect constient de faptul ca nu merit sa fiu admis nici chiar în sfera cea mai de jos a cerului.
         Asa vad acum lucrurile. Daca as mai trai în lumea fizica, as fi probabil un caz fara speranta, caci acolo tendinta generala este catre a face rau, iar a încerca sa faci bine este ca si cum ai înota împotriva curentului.
         Nu vreau sa spun cu asta ca Atotputernicul ar trebui sa-mi mai reduca din pedeapsa, dar ma întreb daca nu cumva faptul ca lumea este asa cum este si ca nu ai cum s-o îndrepti nici daca ai vrea - nu va cântari într -o oarecare masura în judecata Sa?
         Dragul meu salvator, nu te supara pe mine pentru ceea ce am spus, caci asa am privit întotdeauna lucrurile pâna acum. Judecând dupa cuvintele tale, pari sa dispui de o întelepciune de-a dreptul divina, asa ca probabil îmi vei putea explica ce trebuie sa fac ca sa ma salvez cel putin de chinurile iadului.
         Te asigur ca mi-am iertat din toata inima fostul ghid, asa cum mi-ai cerut, în fond, singurul motiv pentru care m-am suparat pe el a fost legat de faptul ca nu puteam sa înteleg ce intentii are cu mine. Daca s-ar întoarce acum, l-as îmbratisa - de dragul tau - la fel cum îsi îmbratiseaza fiul tatal de multa vreme pierdut”.
         Domnul, sub forma cârmaciului: „Asculta cu atentie ceea ce îti voi spune!
         Eu stiu foarte bine cum este lumea, si daca nu ar fi fost dintotdeauna asa, Domnul nu ar fi fost crucificat. De aceea, în ceea ce priveste lumea, cuvintele Domnului, citate în Evanghelie, trebuie respectate odata pentru totdeauna:
         În aceste vremuri (adica în epoca acestei lumi), împaratia lui Dumnezeu are nevoie de forta; de aceea, numai cei care aplica forta o vor obtine, în ceea ce te priveste, sarmanul meu prieten, tu nu ai aplicat niciodata aceasta forta mor ala, la care se refera împaratia cerurilor. De aceea, nu acuza prea tare lumea exterioara, caci Eu stiu foarte bine ca ai fost mult mai preocupat de lume decât de spirit. Din acest punct de vedere, ai fost unul din principalii opozanti ai miscarii de iluminare, un dusman al protestantilor, pe care i-ai persecutat cu multa ura, pentru asa-zisa lor er ezie. (...)
         Sper ca întelegi acum ca în aceasta lume nu conteaza nimic altceva decât adevarul pur, combinat cu iubirea eterna, si ca orice alte scuze decât mea quam maxima calpa (sunt absolut vinovat) sunt superflue. Trebuie sa recunosti ca în afara de Dumnezeu, nimeni nu cunoaste lumea din întreaga eternitate, pâna în cele mai mici detalii ale sale. De aceea, este absurd ca tu sa-i explici Domnului cum este lumea, numai ca sa îti aperi atitudinea, ca sa nu mai vorbim de faptul ca tu însuti ai fost unul dintre cei care au contribuit din plin la deteriorarea acestei lumi, asa cum este ea.
         În ceea ce priveste consideratia pe care o meriti tu, un prizonier al acelei lumi exterioare, te asigur ca ea îti va fi acordata ca atare. Ceea ce îti datoreaza lumea în fata lui Dumnezeu nu va conta însa prea mult. În ceea ce priveste însa datoria ta fata de Dumnezeu, aceasta nu este deloc minora, si ea nu îti va fi iertata decât daca te vei cai si vei marturisi ca tu - un om care a fost întotdeauna rau - nu poti face nimic ca sa schimbi situatia, ci numai Domnul te poate ierta si mântui.
         Teama ta de iad este perfect justificata, caci constiinta îti spune ca acesta este locul pe care îl meriti, iar în sinea ta esti convins ca Dumnezeu te va arunca în iad ca pe o piatra într-un lac. Ceea ce nu realizezi este ca tu te temi de un iad imaginar, bucurându-te în schimb de iadul real în care te afli deja.
         Asculta: toate gândurile pe care le-ai exprimat pâna acum nu sunt altceva decât iadul. Caci oriunde exista o scânteie de egoism, de aroganta si de condamnare a semenilor tai, acolo este iadul. Oriunde dorinta carnala nu a fost transcensa în mod voluntar, acolo este iadul. Si întrucât toate acestea fac parte din natura ta, se poate spune ca tu te afli în iad, într -o foarte mare masura, întelegi acum cât de stupida este teama ta?
         Domnul, care este plin de compasiune fata de toate fiintele, doreste sa te scape de acest iad, în nici un caz sa te condamne sa te scufunzi si mai adânc în el, dupa cum spune maxima ta romana. Nu trebuie sa crezi nici o clipa ca Domnul le spune celor care doresc sa se duca în iad: „Bine, daca insistati sa ajungeti acolo, asa sa fie!” Acest mod de a gândi este un sacrilegiu! Desi tu însuti nu doresti sa renunti la iad, nu cred ca L-ai auzit vreodata pe
         Domnul condamnându-te pentru acest lucru.
         Gândeste-te la cuvintele Mele si schimba-ti atitudinea în mod corespunzator, iar Eu voi pilota aceasta barca astfel încât sa te scot din iadul în car e te complaci, ducându-te în regatul vietii. Asa sa fie!”
         Episcopul: „O, dragul meu prieten, trebuie sa recunosc - spre regretul meu - ca ai dreptate în toate privintele, înteleg acum ca nu am nici o scuza si ca sunt singurul responsabil pentru tot ce s-a întâmplat. As dori sa aflu însa unde ma duci si care va fi destinul meu pentru eternitate”.
         Cârmaciul: „Întreaba-ti inima, iubirea din ea! Ce spune ea? Ce îsi doreste ea? Atunci când iubirea ta îti va oferi un raspuns clar la întrebarile care te preocupa, vei putea spune ca destinul tau s-a stabilit ferm înlauntrul tau. Caci fiecare este judecat numai în functie de iubirea sau de dorintele sale”.
         Episcopul Martin: „O, prietene, daca ar fi sa fiu judecat dupa iubirea mea, numai Dumnezeu stie unde as ajunge! Caci mintea mea este precum o femeie frivola, preocupata doar de moda, care are de ales între o suta de modele de rochii, dar se dovedeste incapabila sa se hotarasca pentru vreuna. Un sentiment intim ma atrage catr e Dumnezeu, Creatorul meu. Dar marile si gravele mele pacate se opun si f ac ca aceasta dorinta sa fie doar un vis imposibil de împlinit.
         Îmi amintesc apoi de toate acele oite din aceasta lume (adica de tinerele femei care au constituit primul test al lui Martin în lumea de dincolo), si ma gândesc atunci ca nu ar fi deloc neplacut sa traiesc o eternitate alaturi de o-asemenea turma. O voce interioara îmi atrage însa atentia ca acest lucru nu ma va apropia cu nimic de Dumnezeu, ci dimpotriva, ma va îndeparta de El. Si astfel, aceasta idee dispare si ea în marea cea fara de fund.
         Ma gândesc din nou ca ar putea sa mi se permita sa traiesc ca un simplu fermier într -un coltisor din aceasta lume eterna a spiritelor, si poate ca vreodata mi se va îngadui marea favoare de a-L vedea pe Iisus, macar pentru un singur moment. Dar constiinta îmi reaminteste din nou ca nu sunt vrednic de o onoare atât de mare, asa ca ma prabusesc iarasi în propria mea nimicnicie, la picioarele Lui, ale Celui Preasfânt!
         Un singur lucru mi se pare mai usor de realizat, si ma mir ca mi-a trecut abia acum prin mintea mea naroada, si anume sa ramân împreuna cu tine în întreaga eternitate, oriunde te-ai duce. Desi în lumea fizica nu puteam sa-i suport sub nici o forma pe cei care îmi spuneau adevarul verde în fata, pe tine am ajuns sa te iubesc foarte tare, chit ca mi-ai spus atâtea adevaruri dureroase, ca un fel de judecator întelept, dar blând. Da, voi urma acest gând, acum si de-a pururi!”
         Cârmaciul: „Foarte bine, daca aceasta este directia în care te directioneaza iubirea ta, lucru care mai ramâne înca de demonstrat, ea poate fi realizata pe loc. Nu suntem prea departe de tarm, iar coliba în care locuiesc se afla destul de aproape. De-acum ai aflat cu ce ma ocup: sunt un cârmaci în adevaratul sens al cuvântului. Daca dor esti, poti sa participi la afacerea mea, lucrând alaturi de mine micul meu lot de pamânt, în timpul nostru liber, pentru a ne asigura existenta. Iar „daca vei privi în spatele tau, vei vedea pe cineva care ne va fi alaturi, plin de credinta”.
         Pentru prima oara de când a început calatoria, episcopul Martin îsi întoarce capul si îl recunoaste imediat pe îngerul Petru. Se repede sa îl îmbratiseze si îi cere iertare pentru faptul ca l-a insultat. Petru îi raspunde cu aceeasi iubire si lauda alegerea pe care a facut -o inima lui. Între timp, barca a ajuns la tarm, iar cei trei o leaga de un tarus si intra în coliba.
         Pâna acum întunericul a fost destul de mare. Când cei trei intra în coliba, el pare sa se diminueze, iar lumina creste în intensitate, la fel ca în cazul rasaritului de soare. Evident, acest fenomen nu este vizibil decât pentru ochii episcopului, caci pentru Domnul si pentru îngerul Petru ziua este eterna si perfect stralucitoare.
         Motivul pentru care zorii zilei rasar inclusiv pentru episcop este legat de iubirea care a început sa se nasca în inima lui, ca urmare a faptului ca a renuntat, prin gratia Mea, dar din proprie vointa, la o mare parte din murdaria sa lumeasca, proces care era în plina desfasurare. (Restul povestii poate fi citit în cartea „Apusuri preschimbate în rasarituri. Episcopul Martin - Ascensiunea unui suflet în lumea de dincolo”, scrisa de Jakob Lorber.)
_________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Hoper
Initiat
Initiat

Hoper is offline

Joined: 31 May 2007
Member: #232
Posts: 417
Country Flag: Romania
Style: Unique3 (224)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Dincolo de prag - Dicteu Divin prin Jakob Lorber
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 2.4.2010, 23:18 View PostDownload Post

Scena 11
Robert Blum

(27 noiembrie 1848)

         Ultimul capitol din seria intitulata „Scene de pe patul de moarte” se refera la trecerea în lumea de dincolo a unui mare om politic contemporan, Robert Blum. Tranzitia lui este descrisa pe larg în cele doua mari volume: „De la Iad la Rai”. Blum a fost executat la Viena de plutonul de executie, în anul 1848, din ordinul printului Windischgraetz, sub pretextul ca a desfasurat activitati revolutionare. Se vorbeste aici despre trezirea lui spirituala în lumea de dincolo si despre felul în care Domnul însusi s -a apropiat în aceasta lume a fanteziei spirituale de acest om plin de iubire, cu scopul de a-1 elibera de greselile sale lumesti si de a-l transforma - prin purificare - într-un veritabil purificator de suflete, care a integrat deja în activitatea sa sfera pamântului.
         Naratiunea care urmeaza prezinta o suma de impr esii si sugestii, scene contemporane, caracterizari, viziuni profunde asupra vietii sufletului, oferindu-ne o imagine de ansamblu asupra lumii de dincolo, analizata în special din unghiul sufletului care se tr ezeste în singuratate, largindu-si apoi orizontul spiritual, pâna când ajunge sa includa întreaga umanitate si întreaga creatie.


Anexa
Marea reuniune din lumea de dincolo

(31 mai 1852)

         Daca nu sunt suficient de fermi în credinta lor, multi oameni - care altminteri au capul si inima la locul potrivit - ajung sa se întrebe daca exista o alta viata dupa aceasta scurta viata terestra, cum va arata ea si daca ei se vor recunoaste pe sine ca fiind exact cei care au fost în aceasta lume fizica. Ei se întreaba de asemenea daca îsi vor pastra constiinta terestra si daca îsi vor mai aminti de viata pe acest pamânt, sau daca nu cumva constiinta si amintirile lor vor fi asemanatoare viselor din lumea fizica, în care omul se recunoaste pe sine din punct de vedere subiectiv, dar în conditii complet diferite de cele în care traieste pe pamânt. Nu îsi dau seama daca toate aspectele vietii pamântesti obiective, cu exceptia câtorva impresii profund imprimate în subconstientul lor - cum ar fi rudele foarte apropiate si pe care le-au vazut foarte des, locurile pe care le-au vizitat frecvent, etc. - nu vor disparea cumva complet din amintirea lor. Ei nu stiu la ce sa se astepte în lumea de dincolo: la conditii care seamana cu visele profetice, sau la un fel de reuniune între prieteni, care se recunosc unii pe ceilalti?
         Eu, Domnul, va raspund: da! Toate acestea sunt adevarate, dar depind de f elul în care a trait omul pe pamânt, în aceasta viata de proba, daca el a r espectat sau nu ordinea Mea, revelata întregii umanitati.
         Cel care experimenteaza înca pe pamânt renasterea plenara a spiritului sau, pe care oricine o poate atinge cu usurinta, va trai chiar aici, în lumea materiala, ca o fiinta complet renascuta, putând avea acces la lumea spirituala, care devine pentru el la fel de vizibila cum este cea fizica. De aceea, renuntarea la învelisul sau fizic, care este oricum incapabil de amintiri si memorie, nu are cum sa -i schimbe felul de a gândi, vointa, memoria si constiinta sa subiectiva si obiectiva.
         De vreme ce viata sa a fost sublimata deja în lumea spirituala, care nu este altceva decât cea mai înalta si mai pura constiinta de sine, fiind de-a pururi superioara oricarei materii, Eu afirm: ar trebui sa le fie absolut limpede celor care sunt capabili sa gândeasca lucid ca viata spirituala pura în lumea de dincolo va aduce cu sine o luciditate si o constiinta de sine infinit mai mare, deopotriva subiectiva si obiectiva, a evenimentelor, conditiilor si aranjamentelor vietii, în acord cu superioritatea absoluta a spiritului asupra materiei, care, asa cum am mai afirmat, nu este altceva decât o expresie fixa a unor gânduri si idei provenite din lumea spirituala. Aveti mii de dovezi în acest sens provenite din viata somnambulilor, clarvazatorilor si profetilor vostri. Altfel spus, viata spirituala pura este sinonima cu lumina, viata, energia si constiinta de sine.
         Pe de alta parte, întrucât nu numai una, ci toate fiintele umane care traiesc în conformitate cu ordinea Mea trec în aceeasi viata perfecta, chestiunea referitoare la reuniunea suprema este superflua, caci daca oamenii au capacitatea de a se recunoaste si de a se întâlni în aceasta viata imperfecta (pe pamânt), lucru pe care nimeni nu îl poate contesta sau nega, cu atât mai mult vor avea ei aceasta capacitate în lumea spirituala pura, care este perfecta si în care natura lor reprezinta expresia eterna a principiului suprem al întregii vieti, incluzând în sine toate evenimentele si conditiile posibile! În lumea fizica, sufletul recunoaste prin intermediul simturilor sale corporale, dar si al constiintei spiritului, pe cei de care îl leaga relatii de rudenie, se poate împrieteni cu alte suflete si poate stabili legaturi intime cu acestea, fiind astfel capabil sa le recunoasca în orice conditii forma si caracterul. Daca sufletul si spiritul pot face acest lucru din interiorul închisorii trupesti, cu atât mai mult vor fi ele capabile de asa ceva în conditii de libertate deplina, lucru perfect observabil în cazul somnambulilor, care recunosc de multe ori - desi au ochii închisi - esenta celor din jurul lor, si chiar oameni aflati la mare distanta asupra carora li se pun întrebari! Si totusi, sufletul unui
asemenea somnambul - oricât de perfect ar fi el - nu este nici pe departe la fel de liber cum este sufletul unei fiinte care s-a despartit de corpul sau fizic, chiar daca acesta este mai imperfect decât în cazul primului.
         Dupa eliberarea de corpul fizic, sufletele imper fecte devin din ce în ce mai întunecate, dar acest lucru se datoreaza numai propriei lor vointe, nicidecum unei legi divine. Evident, aceste suflete nu mai au acces la lumea fizica, lucru esential, caci daca ar putea vedea în aceasta lume, ele ar putea face foarte mult rau, îndeosebi acelor persoane pe care le-au considerat dintotdeauna dusmanii lor. Aceste suflete (si spiritele corespondente) nu mai percep dupa moartea corpului fizic decât ceea ce le apare în propria lor fantezie, traind într-un fel de lume inferioara a viselor. Ele ramân de multe ori sute de ani în aceasta lume nascuta din fantezia lor, f ara sa stie nimic de sufletele care continua sa vina din planul fizic, chiar daca acestea sunt fostele lor rude, care le recunosc de îndata. Ele nu percep decât fantezia lor de lunga durata, astfel încât nu pot fi instruite de îngeri decât prin intermediul corespondentelor, pe care acestia din urma stiu sa le introduca în lumea fantastica a acestor suflete oarbe.
         Daca accepta instructiunile, si implicit rafinarea starii lor de constiinta, lumea fanteziei lor începe sa se dizolve gradat si ele se apropie din ce în ce mai mult de lumina adevarata, putând vedea realitatea din jur, inclusiv rudele si prietenii de altadata, pe care ajung sa îi recunoasca, fiind foarte fericite alaturi de ei.
         Daca nu se produce însa nici un fel de elevare a nivelului lor de constiinta, ele ramân în aceeasi lume a viselor perioade foarte lungi de timp, conditia lor înr autatindu-se treptat. Nu se mai pune atunci problema unei reuniuni fericite în lumea de apoi cu cei dragi. Asa cum o fiinta umana aflata în lumea fizica nu îsi mai poate aminti în timpul unui vis toate detaliile vietii sale, percepând numai acele aspecte pe car e imaginatia sa o face sa creada ca sunt reale, la fel, un suflet întunecat ajuns în lumea de dincolo nu mai reuseste sa -si aminteasca nimic si pe nimeni aflat în afara sferei visului sau. El ramâne astf el într -o stare pasiva, din care nu va reusi sa iasa decât dupa o perioada foarte lunga de timp (asa cum întelegeti voi timpul).
         Daca nu a renascut macar pe jumatate, sufletul ajuns în lumea de dincolo intra în starea de care am vorbit mai sus si nu mai poate face nimic singur, la fel ca un embrion în pântecul matern, ale carui miscari depind de starea exterioara a mamei. Comparatia se opreste însa aici, caci fiind o creatura în formare, embrionul din pântecul matern se afla într -o stare complet pasiva, în timp ce sufletul ajuns în lumea de dincolo este tot timpul activ, suferind în permanenta, fiind incapabil sa devina inactiv, pentru simplul motiv ca refuza sa faca acest lucru, nestiind ca în acest fel ar putea scapa de suferinta.
         Sa explicam mai în detaliu acest proces: daca atunci când se afla în aceasta lume fizica, fiinta umana nu face nimic pentru a-si trezi si pentru a-si dezvolta acea esenta ascunsa în inima sufletului sau, daca îsi foloseste toate facultatile numai în beneficiul intelectului exterior, cu scopul de a obtine diferite comori lumesti, oferindu-si astfel tot felul de senzatii placute, traind în confort si în lux, atunci când acest suflet ajunge în lumea de dincolo, poarta catre lumina divina îi este închisa si inaccesibila. Pe de alta parte, daca omul moare fata de lumina ratiunii, alcatuita numai dintr -o combinatie de materiale pamântesti, vizibile pentru suflet în milioanele de fatete ale celulelor creierului si în functie de care acesta se simte silit
sa actioneze, facându-si diferite calcule, la fel ca si calculele stupide ale astrologilor, acest suflet ajunge în lumea spiritelor într-o stare de întuneric deplin, fara sa fie constient de altceva decât de manifestarea vietii sale pe pamânt si fara sa-si aminteasca de altceva decât de circumstantele în care a trait în viata sa fizica, în masura în care acestea sunt întiparite în celulele nervoase ale creierului sufletului (care corespunde creierului fizic), pe anumite categorii corespondente, pe care sufletul le simte si de care devine constient, dar pe care nu le poate vedea totusi cu claritate, din cauza întunericului spiritual în care traieste.
         Este usor de înteles ca o asemenea stare devine curând insuportabila pentru un suflet atasat de senzatiile placute ale vietii. Acesta este cuprins rapid de o mare teama si anxietate, apoi devine din ce în ce mai mânios, emanând din ce în ce mai multa caldura.
         Acest lucru poate fi cu usurinta observat inclusiv în lumea fizica. Oriunde exista o activitate extrem de intensa în lumea materiala, care este supusa judecatii - cum ar fi un vânt puternic, o furtuna, ridicarea unor valuri mari ale oceanului, o frictiune puternica între doua obiecte de acelasi fel sau diferite, o presiune foarte mare pe care o exercita reciproc doua obiecte dure, etc. - acolo se dezvolta caldura, un fel de luminozitate sau de incandescenta, care poate fi observata cu deosebire noaptea. Acest fenomen este numit de oamenii de stiinta electricitate, termen adecvat, dar care nu acopera întreaga gama a fenomenelor de acest tip. În realitate, el se r efera la trezirea spiritelor naturii întemnitate mai mult sau mai putin ferm în
interiorul materiei respective. Cu cât acestea sunt mai profund întemnitate în materie, cu atât mai usor pot fi ele tulburate din somnul lor. Daca întemnitarea lor este mai usoara, cum ar fi cazul aerului, al apei, al lutului sau al altor obiecte lichide ori moi, miscarea trebuie sa fie mult mai viguroasa pentru ca spiritele naturii sa poata fi trezite, devenind apoi vizibile sub forma stralucirii si a caldurii.
         Orice observator atent poate deduce cu usurinta din miile de manifestari ale naturii ca trezirea spiritelor elementale este sinonima cu fenomenul vibratiilor. Ori de câte ori un om sau un animal este foarte suparat în natura sa, el începe sa tremure, lucru care denota trezirea spiritelor naturii întemnitate în trupul sau. O coarda muzicala începe sa vibreze atunci când este ciupita sau lovita tocmai din cauza trezirii spiritelor naturii întemnitate în ea. Lumina unui fulger nu este altceva decât un act de eliberare a spiritelor naturii întemnitate în materie, care se manif esta printr-o vibratie mai intensa, generata de însasi miscarea de eliberare a spiritelor naturii. Exista mii si mii de asemenea manifestari în care poate fi observat acest proces.
         Am afirmat mai sus ca atunci când îsi pierde lumina lumeasca si toate placerile care deriva din ea, sufletul trece mai întâi printr -o stare de teama si de anxietate, devenind apoi din ce în ce mai mânios, proces care genereaza un fel de incandescenta în interiorul lui. Aceasta stralucire se dezvolta în natura sufletului exact la fel ca si în lumea naturala.
         Prima manifestare a elementelor spirituale ale sufletului (prezente în orice suflet) este teama. Atunci când aceste elemente trec într-o stare vibratorie mai intensa, spatiul care le este alocat devine în curând insuficient, întrucât forma exterioara care permite unirea nenumaratelor elemente cu viata fiintei devine prea strâmta (si trebuie sa mentionam aici ca, potrivit legii, ea nu trebuie si nu poate fi largita imediat), consecinta naturala este o presiune din ce în ce mai mare, exercitata în toate directiile, care genereaza la nivelul vietii individuale senzatia de teama.
         Daca aceasta vibratie creste în intensitate si dureaza o perioada mai lunga, ea se transforma într-un fel de fermentatie, numita mânie. La fel ca în natura, unde orice proces de fermentatie în crestere conduce la o inflamare deplina, si în cazul sufletului intensificarea procesului de fermentatie conduce la o asemenea inflamare, numita furie oarba. Aceasta stare de furie gener eaza acea incandescenta, care, daca continua, se poate transforma într-o adevarata explozie de mânie, sinonima cu iadul.
         Asadar, daca sufletul celui decedat începe sa se aprinda, el începe sa recunoasca (datorita luminii nou aparute) amprentele spirituale prezente în creierul sau si îsi da seama ca în natura sa exista foarte mult rau si foarte putin bine. În aceasta stare de confuzie, el ajunge sa faca de multe ori din tântar armasar, si invers. Aceasta contemplare da nastere unor forme vagi si transparente, de multe ori chiar diforme, cum ar fi în lumea voastra castelele de nisip ale unui îndragostit, car e par sa se materializeze subit (în imaginatia lui), dar num ai pentru a disparea apoi din nou, odata cu o noua stare de tulburare.
         În timp ce sufletul este incapabil sa îsi asigure o realitate ferma, fiind din ce în ce mai tulburat si mai mânios în fata imaginilor vagi si în continua miscare, mai degraba un fel de caricaturi decât imagini de-sine-statatoare, astfel încât pâna si natura lui intima începe sa fie afectata, aceasta din urma da nastere unei activitati de o natura cu totul diferita.
         Ca urmare a acestei activitati (a spiritului primordial, nascut direct din Dumnezeu), activitatea haotica a sufletului este calmata, astfel încât acesta cade într -o stare de somn. În aceasta stare de odihna el fuzioneaza mai bine cu spiritul sau primordial, nascut din Mine, intrând într-un fel de stare de vis, în care se simte destul de confortabil. Filosofii din Antichitate numeau aceasta stare somnul sufletului. Spiritul primordial, care acum este activ, în pofida dorintei sufletului, genereaza tot mai multe imagini care contin desfatarile pe care le cauta sufletul tiranic si egoist, dar de îndata ce acesta se repede avid sa le apuce (convins fiind ca ele reprezinta realitatea), acestea dispar. Pe de alta parte, el îi prezinta sufletului si anumite imagini care îl pot ajuta sa evolueze, dovedindu-se benefice pentru el. Daca suf letul reuseste sa prinda aceste imagini si sa le integreze în calitati reale ale sale, ele devin permanente, astfel încât din starea de vis începe sa se dezvolte o lume reala (pentru sufletul respectiv).
         Cu cât sufletul se identifica mai mult cu imaginile oferite de spiritul sau primordial, cu atât mai mult fuzioneaza el cu acestea, identificându-se din ce în ce mai tare cu spiritul sau primordial, si implicit cu lumina si cu adevarul ce deriva din acesta. În acest fel, el devine din ce în ce mai constient de sine, si în curând începe sa îsi recunoasca prietenii si rudele, care îl ghideaza apoi catre Mine. În functie de gradul sau de perfectiune si de identificare cu spiritul sau primordial, el primeste din ce în ce mai multa lumina si întelepciune, precum si capacitatea de a vedea în lumile naturale, devenind activ într -o maniera benefica. Nu cred ca mai trebuie sa insist asupra faptului ca, în acest caz, reuniunea generala este consecinta naturala a evolutiei sale spirituale.
         Ce se întâmpla însa cu acele suflete a caror minte egoista, vesnic aflata în cautarea placerilor, nu se poate detasa de imaginile si manifestarile iluzorii care le apar în viata lor de vis din lumea de dincolo, în pofida imaginilor benefice prezentate de spiritul primordial? Va întreb: ce credeti ca se poate întâmpla cu un asemenea suflet, care devine din ce în ce mai furios, întrucât nu poate avea acces la obiectele desfatarii sale? Se poate vorbi oare într-un asemenea caz de vreo reuniune? Nici vorba!
         Spiritul acestui suflet devine în acest caz propriul sau judecator implacabil, în cele din urma, el îi permite sufletului accesul la obiectele dorintelor sale, dar desfatarea sa conduce la o amplificare si mai mare a dorintelor, care devin din ce în ce mai arzatoare si mai imposibil de satisfacut, gener ându-i sufletului o durere din ce în ce mai mare, care îl scufunda într-un întuneric din ce în ce mai deplin.
         Spiritul îi permite apoi acestui suflet întunecat, aflat într-o stare de furie maxima, care mocneste în interiorul lui, dându-i o lumina malefica, sa devina constient de cei aflati în aceeasi stare ca si el, adica sa întâlneasca în mod efectiv suflete asemanatoare lui. Rezulta un alt fel de reuniune, prin care se aduna laolalta mai multe suflete care vorbesc numai de mânia lor. În viata lor de vis, pe care o confunda cu realitatea, aceste suflete se sustin reciproc, arzând de furie, si jura sa se razbune si sa moara mai degraba decât sa accepte vreodata ordinea divina, chiar si în cea mai mica masura.
         Ele se sprijina astfel reciproc, devenind din ce în ce mai furioase si gasind tot mai multe motive pentru a-si amplifica furia din imaginatia lor. Nemaiputând sa suporte, ele sparg zidurile propriilor lor fortificatii si se napustesc în hoarde în cautarea dusmanilor lor imaginari, pe care - evident - nu reusesc sa-i gaseasca vreodata. De multe ori se întâlnesc însa cu alte hoarde similare, cu care se grabesc sa se uneasca, caci se afla în cautar ea aceluiasi dusman, pe care nu îl vor gasi niciodata.
         Atunci când se aduna laolalta mai multe mii de asemenea suflete mizerabile, care în lumea spiritelor sunt vazute la fel cum se vad în lumea fizica scânteile provenite de la o casa care a luat foc, din cauza luminozitatii lor, ele îsi aleg drept conducator pe cel mai furios dintre ele, pe care îl considera ca fiind cel mai curajos si mai întelept. Acesta le conduce apoi catre o zona ce corespunde de regula imaginatiei lor, care ia forma unui tinut nisipos si cenusiu, sau a unei imense câmpii acoperite cu muschi uscat. Desi ratacesc multa vreme prin acest tinut, suferind de foame si de sete, ele nu se întâlnesc de regula decât cel mult cu alte hoarde similare, conduse de alti conducatori arzând de furie. Se poate întâmpla atunci fie sa se atace reciproc, în marea lor sete de razbunare, distrugându-se unii pe altii, fie sa se uneasca sub conducer ea a doi conducatori, în situatia din urma apare inevitabil o frictiune între cei doi, caci fiecare doreste sa fie primul, ceea ce conduce mai devreme sau mai târziu la un razboi între cele doua hoarde.
         Dupa asemenea razboaie, în care aceste suflete nefericite se distrug reciproc - desigur, tot în imaginatia lor -, ele se linistesc din nou, stare în care spiritul le poate arata, ca într -un vis lucid, cât de stupid si de orb este comportamentul lor, indicându-le un drum mai bun, care consta în deschiderea inimii lor.
         Din când în când, unele din aceste suflete urmeaza noua cale si se convertesc. Dar în cele mai multe cazuri ele cad din nou în starea lor obisnuita de furie, adica în starea lor sufleteasca complet despiritualiza-ta, care devine mult mai cumplita decât la început. Aceasta stare reprezinta esenta iadului, si este foarte greu sa mai scapi din ea. Cei care nu urmeaza cararea îngusta a inimii din proprie initiativa nu vor reusi sa scape si vor ramâne miliarde de ani în acest iad.
         Am ilustrat astfel cum se poate dezvolta viata sufletului în lumea de dincolo, în doua directii diametral opuse: fie în sus, fie în jos. Nu am dorit sa acoperim prin aceste exemple toate manifestarile care exista în lumea spiritelor, ci doar principalele doua tendinte. Între cele doua extreme exista un mare numar de manifestari, de care nu vom discuta aici, caci am vorbit pe larg despre ele în lucrarile Soarele spiritual, Pamântul si luna si Scene din lumea spiritelor, precum si în alte lucrari în care am prezentat o serie de revelatii asupra naturii. Ceea ce trebuie sa retineti este ca toate manifestarile descrise în aceste lucrari au la
baza acelasi principiu, cel descris mai sus, iar calea care conduce în sus sau în jos este în esenta aceeasi.
         Adevarata reuniune nu se poate produce asadar decât în regatul divin, adica în cer, care umple spatiul întregii infinitati, fiind omniprezent, dar care poate fi atins de catre orice fiinta umana în inima sa.
         Întrucât exista multi oameni care, din cauza înclinatiilor lor materialiste, nu stiu nimic despre ordinea spirituala a lucrurilor, si pentru care expresia „spirite ale naturii” nu înseamna nimic, ne propunem sa aducem câteva explicatii suplimentare.
         Întreaga creatie materiala, la fel ca si cea pur spirituala, nu este altceva decât o idee ferm sustinuta, cr eata de vointa atotputernica a Divinitatii, care se naste direct din inima sau din viata Divinitatii însesi, fiind astfel absolut spirituala. Daca asa-zisa creatie materiala nu ar mai fi ferm sustinuta (fixata), lucru cu usurinta posibil lui Dumnezeu, ea s -ar reintegra imediat în inima lui Dumnezeu, nemaifiind decât o mare idee vizibila exclusiv în ochii Divinitatii, iar independenta miriadelor de fiinte care exista în ea ar lua imediat sfârsit! Dar Dumnezeu doreste întotdeauna realizarea ideilor si gândurilor Sale, cu un grad absolut de independenta. Asa se explica de ce Dumnezeu a ales aceasta cale unica, asigurând fixarea imuabila a tuturor gândurilor si ideilor Sale divine.  
         Nenumaratele Sale gânduri si idei trebuie sa devina din ce în ce mai libere, ca un fel de particule spirituale minuscule, care sunt atrase si fixate pentru multa vreme de alte idei majore ale lui Dumnezeu, plutind ca niste globi vizibili (sau ca niste lumi vizibile) în spatiul infinit al gândurilor si ideilor. Aceste particule omogene se unesc din ce în ce mai mult unele cu altele, trecând pe nivele succesive de evolutie, pâna când ajung la stadiul de om.
         Toate particulele care plutesc din ce în ce mai eliberate de ideea principala (globul lumii), precum si cele care nu sunt eliberate, fiind înca fixate de ideile majore, pâna la nivelul de evolutie al omului, sunt numite „spirite ale naturii”. Aceste spirite, sau forte ale naturii - dupa cum le numesc savantii vostri - sunt prezente si actioneaza la nivelul aerului, al apei si al solului. Ele se ataseaza pe aceste nivele cu spiritele mai putin libere, atragându-le catre libertate, si fuzioneaza cu ele. Când principiile active se „îmbraca” cu spiritele mai putin libere, ele dau nastere unor forme ale vietii: mai întâi plantele, apoi formele animale primare si cele mai complexe. Procesul continua pâna la nivelul omului, moment în car e ele devin suficient de mature pentru a-si câstiga pe deplin independenta. Spiritele mai libere reprezinta sufletul omului, în timp ce spiritele mai putin libere, dar atasate de primele, alcatuiesc partea grosiera a omului, adica trupul acestuia. Odata ajunse pe acest nivel, ele sunt preluate direct de Fiinta primordiala a lui Dumnezeu, fiind învatate si educate - aparent din exterior - în vederea evolutiei catre nivelul suprem de constiinta, cel pur spiritual si etern.
         Cele care se supun acestei educatii si accepta în mod voluntar ordinea divina, singura în care este posibila viata pe deplin independenta si libertatea suprema, ating marea fuziune cu Cel din care s-au nascut cândva. Ele înteleg acum cum a fost posibil sa treaca din non-existenta în actuala stare de existenta libera si independenta (prin puterea si întelepciunea divina).
         Având acum aceeasi natura cu Cauza lor primordiala, ele pot crea în mod spontan universuri întregi, având la baza întelepciunea lor inerenta, egala acum cu întelepciunea divina, devenind astfel cr eatori ai propriilor lor ceruri, dar în conformitate cu ordinea Mea. În acest fel, ele îsi pot materializa plenar ideile si gândurile.
         Si astfel se ajunge la marea reuniune, eterna si reala, cu tot ceea ce exista în spiritul divin, în abundenta sa eterna. Aceasta este singura reuniune perfecta!
         Cei care au ochi de vazut si urechi de auzit vor întelege foarte multe aspecte din cele descrise mai sus, folosindu-le în avantajul lor etern, pentru recunoasterea plenara a vietii spirituale.
         Cei care au citit aceste rânduri doar cu o simpla curiozitate intelectuala vor întelege doar atât cât le permite intelectul lumesc, iar rasplata lor va fi pe masura. Caci gratia Mea nu poate si nu trebuie sa depaseasca hotarele ordinii Mele imuabile, aparuta odata cu creatia. Iar aceasta ordine este în sine gratia Mea eterna.
         Cel care încalca hotarele acestei ordini va fi supus judecatii în lumea de dincolo, pe o perioada extrem de lunga. Caci fiecare suflet trebuie sa-si joace propriul rol, daca doreste sa devina ceea ce a fost destinat sa fie. Cel care nu doreste sa afle cine este cu adevarat* va ramâne supus judecatii eterne, pâna când va începe sa se transforme, dar batalia nu va fi deloc usoara pentru sufletul sau!
         De aceea, feriti-va de aspiratia egoista catre posesiunile lumesti, catre bogatii, lux si statut social, si fiti milostivi cu fratii vostri mai sarmani decât voi. În acest fel, batalia cu întunericul va fi una usoara pentru voi! Amin.
         V-a vorbit despre toate acestea Domnul întregii vieti. Amin. Amin. Amin.
(* - Vezi mai pe larg „Cine este Dumnezeu, cine este Lucifer, ce este omul?”, n.r.)


Un mesaj din lumea de dincolo

(18 februarie 1861)

         Acest mesaj provine de la un spirit care l-a cunoscut pe Lorber în timpul vietii sale pamântesti si caruia i s -a permis sa comunice cu Jakob Lorber, pentru a-i relata tranzitia sa din lumea fizica în cea spirituala, precum si primul sau contact cu sfera pamântului spiritual, care înconjoara pamântul natural. Prima comunicare s-a facut la data de 18 februarie 1861:
         B.: „Te salut, draga prietene! În starea de singuratate oarecum neplacuta în care am ajuns aici m-am gândit de multe ori la tine si la ceilalti prieteni ai nostri, si mi-am adus aminte de multe ori de orele în care obisnuiam sa discutam despr e diferite chestiuni spirituale. Vointa atotputernica a Domnului m-a chemat însa din lumea voastra, si am ajuns aici în anumite conditii oarecum neplacute, datorate exclusiv propriilor mele greseli. Am dorit sa îmi corectez toate greselile comise în viata mea pamânteasca si am încercat din rasputeri acest lucru, dar în zadar. Asa se explica de ce nu am avut timp sa apar în fata ta, desi eram pe deplin constient ca as fi putut sa o fac, daca as fi dorit cu adevarat acest lucru. Acum sunt însa ceva mai liber, gratie Domnului, si am început sa înteleg în sfârsit ca toate eforturile mele, realizate cu mijloace lumesti (singurele pe care le cunosteam), sunt comparabile cu eforturile facute într -un vis, fiind inconsistente. Vezi tu, pentru mine, moartea trupului nu a însemnat nimic mai mult decât adormirea unui lucrator obosit de munca sa. M-am trezit imediat, ca si cum as fi fost într-un vis lucid, într-o regiune placuta, unde m-am întâlnit cu mai multi prieteni vechi si buni, cei mai multi din Trieste, care m-au întâmpinat cu multa caldura si au vorbit cu mine, dar numai despre chestiuni lipsite de importanta. Nu-mi dadeam seama ca era vorba doar de un vis (de multe ori, în timpul vietii mele pe pa mânt, aveam asemenea vise premonitorii, care prevesteau ce avea sa se întâmple). Atentia mea a fost atrasa în special de unul din prietenii mei din Trieste. Mi-am dat seama imediat ca el a murit în aceeasi zi cu sotia mea, de holera. Discutasem de multe ori chestiuni spirituale cu el, la un pahar de vin obtinut pe minunata sa proprietate de la tara, asa ca l- am întrebat cum a ajuns acolo. I-am spus: ,Prietene, îmi amintesc foarte bine ca ai murit în aceeasi zi ca si sotia mea, D., de holera, si ca am urmarit cu ochii în lacrimi înmormântarea ta. Si iata, acum esti viu, la fel ca si mine... Sper ca nu este vorba doar de un vis?'
         Bunul meu prieten mi-a adresat o privire foarte serioasa, dar amabila, si mi-a raspuns: ,Dragul meu, haide sa ne bucuram din toata inima ca am parasit acea lume fizica, cu toate obiceiurile sale rele. Tu însuti ai parasit pentru totdeauna acea viata mizerabila, iar învelisul tau muritor va fi îngropat mâine, lucru pentru car e nu pot sa plâng'. Auzind aceste cuvinte, m-am speriat putin, si am spus: ,Pentru numele lui Dumnezeu, oare e adevarat ce spui? Dar ce se va întâmpla cu copiii mei, cu averea mea, nu am lasat totul în ordine...'. Prietenul mi-a spus: ,Nu te mai preocupa de aceste chestiuni efemere; cei pe care i-ai lasat în urma (doar pentru scurt timp, te asigur) vor avea grija de toate acestea'.
         Am fost imediat de acord cu spusele sale, si m-am trezit - ca prin magie - în conacul sau de pe malul marii, privind încântat panorama. Am spus: ,Prietene, presupun ca aceasta este natura pura, iar noi suntem spirite...'. El mi-a raspuns: ,Dragul meu, atunci când mai locuiam înca în trupul nostru nedemn, tot sufletul nostru viu era cel car e percepea natura reala, nu corpul cel mort. Daca asa au stat lucrurile pe vremea când corpul cel greu si dens ne întuneca perceptiile, ce l-ar mai putea împiedica acum sa perceapa natura pura, în aceasta stare de deplina libertate?'
         Am fost imediat de acord cu el si am început sa înteleg ca mi-am parasit corpul fizic, fara sa-mi dau seama însa în ce fel. Din pacate, am început sa fiu obsedat de dorinta de a-mi regasi sotia si de a-mi pune din nou la punct libraria pe care am avut -o pe pamânt, iar acest atasament mi-a provocat multa durere si multa suferinta. Slava cerului, acum toate acestea au ramas în urma mea, si am început sa ma ocup exclusiv de lucrurile elevate. Te voi mai vizita de multe ori si îti voi povesti o parte din aventurile si din experientele prin care am trecut, în speranta ca le vor fi de folos celor credinciosi care mai traiesc înca pe pamânt. Deocamdata, îmi iau ramas bun de la tine, în numele Domnului”.


(25 februarie 1861)


         B.: „Buna dimineata, draga prietene! Va adresez salutul meu sincer, tie si celorlalti prieteni ai nostri! Nu are nici un rost sa te întreb ce mai fac ei, caci în lumea mea noi stim foarte bine ce mai fac cei care au ramas pe batrânul pamânt, întrucât putem per cepe cu usurinta acest lucru în sfera vitala exterioara (Aura. N. Tr.) a persoanei în cauza, daca dorim, îmi face mare placere sa constat ca foarte multi dintre voi progreseaza catre un pamânt spiritual, si deci mai bun, prin gratia Domnului. Atunci când Domnul iubeste pe cineva, El îl viziteaza deseori, dându-i o mica cruce de dus. Prin intermediul acestei cruci, Domnul fuzioneaza cu sufletul celui în cauza, care, fara aceasta proptea, ar ramâne un suflet nefericit. Asa se explica de ce majoritatea sufletelor trebuie sa se întrupeze într-un trup decrepit si sa accepte suf erinta, caci în caz contrar ei nu ar putea recunoaste ajutorul divin s i etern al Spiritului lui Dumnezeu! Tot din acelasi motiv, aceste mici cruci date direct din mâna Domnului sunt extrem de benefice pentru adevarata si eterna bunastare a sufletului, care este silit astfel sa renunte la dorintele sale trupesti si sa îsi întoarca fata, prin credinta, catre spirit. Atunci când un suflet îsi începe ascensiunea spirituala, Domnul îi ofera diferite cruci
mici de dus, pâna când ajunge sa fuzioneze complet cu spiritul sau. Dupa ce sufletul a fost eliberat si nu mai exista nici un pericol ca el sa se întoarca la trup, micile cruci dispar si fiinta umana intra în starea de beatitudine chiar în timp ce se afla pe pamânt.
         Personal, nu mi-am dat seama de acest lucru pe vremea când eram întrupat pe pamânt, dar realizez acum acest adevar, în aceasta viata complet eliberata de durere si absolut autentica. Asa se explica de ce, oscilând întotdeauna între sprijinul trecator si fragil al sufletului vital si cel etern, permanent, autentic si infinit de puternic al spiritului, am fost nevoit sa suport anumite suferinte. Asa a stabilit Domnul, în iubirea Sa, si abia acum îmi dau seama de marile beneficii de care am avut parte ca urmare a acestor încercari, car e mi s-au parut la vremea respectiva destul de amare. Caci unde as fi fost acum fara ele?
         O, draga prietene, am acum posibilitatea sa observ si sa înteleg suferinta si marea tulburare prin care trec anumite suflete în lumea fizica, asa ca nu-i pot multumi îndeajuns Domnului pentru faptul ca mi-a trimis diferiti îngeri pazitori care m-au împiedicat, uneori în forta, sa devin o persoana orientata numai catre lumea exterioara. De aceea, orice s-ar întâmpla, suporta totul cu rabdare si recunostinta, plin de iubire fata de Domnul, caci nu vei gasi adevarata Californie a vietii decât aici, si pentru totdeauna. Toti lucratorii Domnului în marea vie a vietii nu îsi pot gasi decât aici adevarata rasplata, pentru eternitate!
         Noi stim chiar din gura Domnului ca cei care cred sincer în El pe pamânt sunt crucificati, la fel cum a fost El, pentru a învia apoi împreuna cu El la viata eterna.
         Dragul meu prieten, stiu foarte bine ca tu cunosti aceste lucruri, dar am dorit sa le mentionez pentru simplul motiv ca atunci când vorbesti din experienta, cuvintele tale au cu siguranta mai multa greutate chiar decât cuvintele unui profet, care continua sa locuiasca în trupul sau, desi este un clarvazator.
         Probabil ca doresti sa afli de la mine care sunt conditiile vietii în lumea spiritelor, si sunt fericit sa îti comunic ceea ce am aflat în starea mea prezenta. Vezi tu, eu ma aflu înca pe acest pamânt, mai exact în regiunea din jurul orasului Trieste. Am fost de mai multe ori aici, la Graz (Orasul în care locuia Lorber. N. Tr.), si pot vedea pamântul mult mai bine decât o fiinta umana care continua sa fie întemnitata în trup. Îi vad pe cei care traiesc aici si pot intra în contact cu ei. Cuvintele mele apar în mintea lor sub forma unor gânduri subite, iar gândurile care le trezesc în ei constituie raspunsul pe care îl astept. Pamântul la care ma refer eu nu este însa învelisul material pe care îl cunoasteti voi, ci un pamânt spiritual, esenta fara de care pamântul vostru nu ar putea exista. Caci tot ceea ce este material are o sursa spirituala, care este supusa judecatii si întemnitarii.
         Lucrul care mi s-a parut cel mai ciudat este ca ,pamântul spiritual' s-a nascut din spiritul sau primordial (nascut direct din Dumnezeu), atotputernic si creator, ca un copac complet matur care se naste din spiritul samântei. Te gândesti probabil: daca asa stau lucrurile, înseamna ca în regatul spiritual exista tot atâtea pamânturi spirituale câte spirite. Lucrurile nu stau însa asa; în mod miraculos, fiecare spirit îsi aduce propriul ,sau' pamânt spiritual atunci când ajunge în lumea de dincolo. Pe masura ce evolueaza, el fuzioneaza cu pamântul spiritual al tuturor spiritelor, astfel încât în ultima instanta nu exista decât un singur
pamânt spiritual, care este absolut identic cu cel material, dar mult mai sublim decât poate percepe ochiul fizic, care nu are acces la marile minuni din interiorul structurii atomului. Din acest motiv, ,pamântul spiritual' prezinta pentru noi un aspect cu totul diferit de cel material, pe care îl cunoasteti voi.
         Cât despre libertatea noastra de miscare, aceasta este complet diferita de a voastra, caci noi traim în afara timpul material si a dimensiunilor sale. Dar despre acest subiect îti voi spune mai multe data viitoare. Deocamdata, îmi iau ramas bun de la tine, în numele Domnului”.


(4 martie 1861)

         B.: „Buna dimineata, si salutari în numele Domnului! Pe pamânt vine iarasi primavara, iar aceasta va fi o primavara buna. Putem observa acest lucru din activitatea spiritelor naturii, care încep sa se agite, generând forme si culori minunate. Este uimitor cât de mare este diversitatea formelor pe care le pot concepe acestea, ca prin farmec, în aerul eterului nostru, organizându-se si devenind brusc active. Ele se amesteca între ele si dau nastere unor forme noi, miraculoase. Noi putem vedea deopotriva noua forma si conexiunile minunate care alcatuiesc structura ei, care depasesc de departe orice poate fi vazut pe pamânt, chiar si prin cele mai perfecte microscoape ale voastre. Caci ochii fizici nu pot vedea decât formele bine definite, cu ordine de marime de cel putin zece ori mai mari decât primele structuri obtinute prin combinarea acestor forme si fiinte. Altfel spus, voi nu puteti vedea decât învelisul exterior, nu si esenta spirituala care se manifesta corespondent în lumea voastra materiala. Nu va puteti imagina însa cât de imens este numarul acestor forme preliminarii ciudate, care preced - în lumea spirituala - aparitia acestor formatiuni.
         Aceasta activitate a anumitor spirite ale naturii înainte de cristalizarea lor este unul din cele mai fantastice lucruri pe care le putem observa noi în lumea spirituala, evident, numai daca dorim acest lucru. În lumea noastra, lucrurile nu se petrec foarte diferit de cele de pe pamântul material: daca sufletul care ajunge aici nu aduce cu sine o aspiratie catre planurile superioare, el continua sa aiba aceleasi înclinatii pe care le avea pe pamânt. De pilda, oamenii foarte atasati de bani si de avere ramân chiar si aici agenti de bursa si speculatori, negustori, fermieri, etc., fiecare în propriul sau mod particular, exact asa cum spune
proverbul: multi chemati, putini alesi.
         În ceea ce ma priveste, îmi amintesc ca la scurt timp dupa sosirea mea aici am început sa devin din nou preocupat de aspectele lumesti. Noroc cu bunii mei prieteni, care au multa experienta în aceasta lume si care m-au ajutat sa renunt la aceste idei si sa ma consacru adevaratului scop al venirii mele aici, astfel încât acum ma aflu pe un nivel superior de cunoastere si am o viziune mai pura. O, în aceasta lume este chiar mai dificil sa scapi de atasamentul fata de materie decât în lumea fizica, iar ateismul este de o mie de ori mai puternic aici decât în lumea voastra. Din câte am observat, cel care este prins în el nu are aproape nici o sansa sa scape. Ori de câte ori am încercat sa discut cu asemenea oameni despre chestiunile transcedentale, mi s-a raspuns pe loc: ,Oare trebuie si în aceasta lume sa cadem în capcana preotilor si a conducatorilor de toate felurile? Mai bine sa ne bucuram ca ne aflam în sfârsit într-o lume în care fiecare dintre noi suntem stapânii propriului nostru spatiu!' Recent, l-am întrebat pe unul dintre ei daca nu i-a trecut prin cap gândul ca Iisus din Nazaret ar putea fi totusi Domnul si Creatorul întregii lumi vizibile si invizibile. A devenit însa foarte violent, înjurând si spunând niste lucruri despre Domnul care m-au redus la tacere si pe care nu as îndrazni sa le repet aici. Nimic nu se mai poate face cu asemenea spirite. De aceea, cel mai bun lucru este sa te tii cât mai departe de ele.
         L-am vazut de câteva ori pe Domnul, dar numai de la o oarecare distanta, si am simtit o mare dorinta sa vorbesc cu El. Nu am avut însa aceasta ocazie pâna acum. Prietenul meu mi-a spus ca va reveni curând printre noi; poate ca voi avea atunci aceasta sansa!”


Exista „eterna pedeapsa” si „eterna damnare”?

         În lucrarea intitulata De la Iad la Rai (Aventurile lui Robert Blam în lumea de dincolo), vol. 2, cap. 226/227, un spirit avansat îl roaga pe Domnul sa-i reveleze adevarata semnificatie a unor concepte precum „eterna pedeapsa” si „eterna damnare”, care se regasesc în toate bisericile si comunitatile crestine. El însusi era de parere ca o pedeapsa eterna ar fi logica numai în masura în care ar exista si o rasplata eterna. Iata ce i-a raspuns Domnul:
         „Prin tot ce am creat, Eu nu puteam avea decât un singur scop în minte. De vreme ce Eu însumi sunt Viata Eterna, Eu nu as fi putut crea niciodata fiinte predestinate unei morti eterne. De aceea, orice s-ar întâmpla, asa-zisa pedeapsa nu poate avea alt scop decât destinatia finala si suprema a vietii, eliberarea spirituala, si în nici un caz o destinatie diametral opusa. De aceea, este absurd sa vorbim de o Damnare eterna'! (...)
         Este adevarat, în Scripturi se mentioneaza conceptul de ,moarte eterna', cu refer ire la o judecata foarte ferma, eterna, care se naste din ordinea Mea imuabila. Acesta este asa-numitul ,foc al mâniei Mele', sau mai degraba ,focul vointei Mele atotputernice', care nu poate ramâne altfel - în mod natural - decât imuabila, caci altminteri întreaga creatie ar fi anihilata pe loc. Cel care se lasa antrenat de lumea materiala si de cararile ei (care nu pot exista altfel decât supuse judecatii, caci în caz contrar nu ar putea exista o ,lume exterioara'), trebuie considerat în mod evident o fiinta , pierduta' sau ,moarta', atât timp cât refuza sa se desparta de materia supusa judecatii. De aceea, trebuie sa existe o judecata eterna, un foc etern si o asa-zisa moarte eterna. Asta nu înseamna însa ca un spirit supus judecatii trebuie sa ramâna întemnitat pe întreaga durata a judecatii sale, la fel cum pe pamânt, oamenii nu pot fi condamnati la închisoare pe întreaga durata de viata a închisorii.
         Oare chiar este atât de greu de înteles ca închisoarea si întemnitarea sunt doua lucruri complet diferite? Închisoarea este si va ramâne de-a pururi, iar focul vointei Mele nu se poate stinge niciodata, dar prizonierii nu trebuie sa ramâna în închisoare decât pe durata pedepsei, sau pâna când se schimba în bine!
         Apropo, în Sfânta Scriptura nu exista nici macar o singura silaba care sa aminteasca de o condamnare eterna a vreunui spirit, ci doar de o condamnare eterna a contra-ordinii care se opune ordinii Mele eterne. Aceasta din urma este esentiala, caci nimic nu ar putea exista fara ea. De aceea, opusul ei, sa-i spunem contra-ordinea, este condamnata pentru totdeauna. Cât despre cel care se complace în ea, acesta nu este condamnat decât pe durata acestui fapt. Se poate vorbi deci de un iad etern, dar nici un spirit nu poate fi condamnat pentru totdeauna la acest iad, din cauza unui viciu al sau, ci numai pâna când este dispus sa renunte la acest viciu.
         Evident, Eu le-am spus fariseilor: ,Veti fi condamnati', dar nu le-am spus niciodata: ,Veti fi condamnati pentru totdeauna!' Întelegi acum cât de periculoasa este interpretarea eronata a Scripturilor? Mai exista ceva ce nu ai înteles?”
         Spiritul: „Doamne, am înteles perfect ce mi-ai explicat. Exista totusi un aspect în Scripturi pe care continui sa nu-l înteleg prea bine. Este vorba de ,pr apastia' de care se vorbeste în parabola referitoare la sarmanul Lazar si la omul bogat...”.
         Domnul: „Volenti non fit injuria; cel care vrea acest lucru, nu este supus injustitiei! - În ceea ce priveste prapastia, aceasta se r efera la imposibilitatea de a cladi o punte între ordinea Mea, care înseamna libertatea deplina de ceruri, si contra-ordinea diametral opusa, care este sinonima cu iadul, deci la incompatibilitatea dintre ordine si dezordine, si nicidecum la o poarta închisa pentru totdeauna în fata celui aflat înca în iad. Amin”.


O întrebare referitoare la viitorul îndepartat

(12 ianuarie 1642)

         Ceea ce se va întâmpla în viitor cu cei condamnati, dupa „ce toate lucrurile vor fi repuse în ordine”, nimanui nu-i este permis sa stie. Nici chiar îngerii sau cele mai înalte spirite ale luminii nu cunosc acest lucru. Numai Divinitatea Tatalui Etern poate prevedea, în sfintenia Ei, soarta fiintelor create, de-a lungul tuturor eternitatilor. La fel, vor afla la momentul potrivit cei iluminati în interiorul acestei materii atât de misterioase, de catre vointa preasfânta a lui Dumnezeu.



______________________________SFARSIT______________________________
_________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 1 of 1  [ 3 Posts ]
 


Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !