Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 28.3.2024, 14:32
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
In vechime, FRANȚA A FOST ROMÂNOFONĂ !


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Zamolxe
Invatacel
Invatacel

Zamolxe is offline

Joined: 16 Oct 2007
Member: #313
Posts: 58
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
In vechime, FRANȚA A FOST ROMÂNOFONĂ !
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 11.9.2010, 16:06 View PostDownload Post

In vechime,
FRANȚA A FOST ROMÂNOFONĂ !


GABRIEL GHEORGHE

Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Sapiens nihil affirmat quod non probat (dicton latin)
- înțeleptul nu afirmă nimic fără să probeze.

Inevitabili* falorum lexhumana providentia mutări non polest (dicton latin)
- Divinitatea nu poate să înlăture neindurata lege umană a faptelor.

Am văzut numeroase teorii prăbușite in fața faptelor, însă niciodată
n-am văzut un fapt prăbușit în fața unei teorii,
Francesco Severi

Libera enim vel contra receptas persuasiones rationem sequent! sententia est,
- Cine se sprijină pe rațiune este liber să se ridice chiar împotriva unor idei acceptate.
Quintilian, De Institutione Oratoria, Liber II, VIII, §6

Franța și Europa vor trebui să creeze o nouă civilizație, sau să piară. Însă o civilizație nu se face bătând din palme. Ea se face prin confruntarea ideilor, prin sângele spiritului, prin durere și curaj.
Albert Camus, Ecrits politiques, Gallimard, 1950.


Avertisment

Prin Franța românofonă înțelegem că, din cele mai vechi timpuri, locuitorii  care s-au succedat pe teritoriul care azi se numește Franța, sau pe zone importante din acesta,   comunicau   între   ei   folosind   cuvintele   limbii   române populare, ȚĂRĂNEȘTI, în fraze compuse după tipicul limbii române, folosind gramatica limbii române actuale și dintotdeauna.

Prezenta lucrare reprezintă rodul unei cercetări științifice, desfășurată, cu rigoare, de-a lungul multor ani și, sperăm, argumentele, faptele pe care le invocăm nu pot fi contestate.

Lucrarea nu are nici o legătură cu afirmațiile din Surse franceze privind o pretinsă francofonie a Românilor, afirmații lipsite de orice fundament științific. Studiul nostru era încheiat cu mult înainte ca formula franceză să fie pusă în circulație, dar din lipsă de mijloace materiale nu a ajuns să fie publicat decât cu foarte mare întârziere.

Cu timpul, limba vorbită pe teritoriul Franței actuale, care în vechime se numea rumân, roman, rumanesca, romanescă etc., s-a modificat, prin alterări succesive.

1.4       Odată cu apariția învățământului de tip școlar, a textelor scrise, se formează în Franța o elită intelectuală, insuficient informată, ai cărei mentori erau preoții, pentru care latina se bucura de o autoritate deosebită, în primul rând ca limbă a religiei pe care o slujeau. Din ignoranță, din lene intelectuală, din dispreț pentru
limba populară, pe care o supseseră odată cu laptele la sânul mamei, pe principiul găina vecinului e mai grasă, au preluat masiv cuvinte latinești cu care au înlocuit cuvintele străvechi ale limbii populare, naturale, strămoșești.

“Dumnezeu, care nu poate face altfel decât biserica catolică, vorbește aproximativ latinește în francezㅔ (74.1, p. 526).

Se ajunge la un conglomerat hibrid, diform, o caricatură lingvistică asupra căreia se exercită părerile tuturor: poeți, grămătici, filosofi, sacerdoți, funcționari ai statului etc.

în toată această vânzoleală lingvistică, limbii populare i se cântă, încet, dar sigur, prohodul. Astfel, limba populară de pe teritoriul Franței a decedat cu forme în regulă, fiind înlocuită, prin școală și mass-media, cu “limba regelui” (1), o latino-franceză, operă de cabinet, de bibliotecă, de salon, de mănăstire, o creație artifi
cială, cea mai recentă alcătuire printre limbile europene.

în lunga perioadă de maslu lingvistic, de tranziție, s-au scris mii de texte în limba amestecată care azi este numit㠓franceză veche”, care nu era o limbă în adevăratul înțeles al cuvîntului, cel de azi, “mais un ensemble des dialectes de la France du Nord, n’étant pas non plus un état de langue” (13, p. IX).

Limba textelor scrise în această francez㠓veche” este ininteligibilă pentru vorbitorul de limbă franceză de azi. Ca urmare, textele din așa-zisa franceză veche sînt traduse în franceză! A se vedea repertoriul editurii H. Champion “Les classiques de l’histoire de France au moyen age”.

Semnalăm, ca o curiozitate, că aceste texte sînt mai curând înțelese de un român cunoscător al francezei. De exemplu, în cercetarea pe care am întreprins-o în textele de franceză veche noi ne-am descurcat cu puține dificultăți, reușind de multe ori să parcurgem pagini întregi, să Ie înțelegem, fără a simți nevoia să apelăm la traducerea în franceza contemporană, evident, când o aveam.

Deși “franceza” populară, de fapt limba romanescă, vorbită pe teritoriul  Franței, a dispărut, mai ales datorită capriciilor “intelectualității”, a culturnicilor francezi (Ies savantasses, 86, p. 401), o parte din cuvintele acesteia s-au conservat în proverbe și expresii populare, au pătruns în texte scrise în “franceza veche” unde
reprezintă repere ale unei realități dispărută de multă vreme.

Deci, pentru a scoate la lumină această realitate, neștiută și nebănuită, noi am recurs la arheologie lingvistică cu ajutorul căreia am identificat sute de fapte de limbă, care reprezintă tot atâtea dovezi în sprijinul tezei pe care o susținem, nouă în toate resorturile, din care ne propunem să prezentăm, pentru moment, un rezumat.

Reținem atenția cititorului că, în lungul nostru excurs documentar, nu am întâlnit nici o mențiune, nici măcar o aluzie la aspectul cultural pe care-1 prezentăm aici.

Marea majoritate a datelor de care ne folosim provin din sursele franceze   menționate: proverbe și expresii proverbiale, cântece populare, texte de franceză veche etc. Rolul nostru este unul modest: acela de a pune laolaltă, într-o ordine logică, faptele descoperite prin “săpături” în adâncimea unui mileniu de “limbă
francez㔠înregistrată, a le comenta succint și a trage concluzii.

Toată lucrarea a fost întocmită, prin efort personal, al autorului, fără nici un concurs al bibliotecilor și instituțiilor de limbă franceză. Aparent cel puțin, Franța vrea să rămână străină de adevărurile care o privesc direct, care privesc istoria ei, istoria limbii ei, preferând legănarea în jocul comod al părerilor exprimate de mult
timp, deși este limpede că este vorba de iluzii, de o Fata morgana retroproiectată, bună doar pentru a da un somn dulce istoricilor și lingviștilor care și-au construit un sistem de gândire din elemente afective.

Victor Brochard, parcă, definește eroarea ca fruct al încălcării pasiunii asupra rațiunii. Elementele atitudinale colorează afectiv judecățile noastre și amenință cu desfigurarea obiectelor cercetate.

1.14 Unii istorici ai limbii franceze, cei lucizi, ne referim în principal la F. Brunot, la A. Meillet etc. au constatat latinizarea forțată a limbii “franceze” populare și au ilustrat-o cu numeroase fapte de limbă. Mai mult, și-au dat seama de sărăcia lexicală a limbii franceze contemporane, dar, după cât se pare, n-au observat, sau nu s-au revoltat de lipsa ei de plasticitate, de absența aproape completă a sinonimiei, de lipsa de elasticitate a formulelor ei prefabricate, parcă scoase din “planetele” unui flașnetar național de către un papagal tocmit în acest scop.

Cu toate acestea, nici istoricii citați n-au mers mai departe, să caute explicații, să afle de ce lucrurile stau așa, fiind, se pare, prea respectuoși față de dogmele “științifice”.

1.15  De la Descartes, nimeni nu se mai îndoiește în Franța. Toți știu “adevămil” (=dogma). Nimeni nu mai e curios să afle temeiurile “adevărului” în care crede și pe care-1 slujește, să încerce cu spiritul său critic veracitatea dogmelor “științifice”. Toți științificii fac politică, sînt măcinați de incertitudinile ei, vor să aibă liniște măcar din partea zonei științifice, profesionale, a spiritului lor. Pentru că orice cercetare, orice supunere a dogmelor la acțiunea spiritului critic, poate duce la clătinarea credinței în dogmă, însoțită de deplasarea conștiinței teoretice a insului către zona supărătoare a incertitudinii. Pentru liniștea sa, fiecare ins are nevoie de niște certitudini personale, care se constituie într-o mecanică exis tențială, comodă, dar gratuită, lipsită de sens, de perspectivă.

In acest context, dogma “științific㔠este cea mai la îndemână, este o oază de “siguranță”. Nu spulberați, ci cultivați dogmele, chiar dacă viața științifică tinde să devină religie, pare să fie lozinca cea mai răspândită azi.

Faptele de limbă cu care vom ilustra și argumenta teza au formă identică sau foarte apropiată și același înțeles atât în română cât și în franceză, cum se va constata.

Nu ne-a fost la îndemână decât un număr restrâns de colecții de proverbe și de texte scrise în așa-zisa franceză veche (probabil sub 10% din totalul celor cunoscute), cele menționate în bibliografie. Aceasta ne permite să sperăm că dacă am fi dispus de un număr mai mare de texte medievale în “franceza veche” am fi identificat un număr mai mare de cuvinte ale limbii române ȚĂRĂNEȘTI. Și așa, peste 400 cuvinte, jumătate din lexicul oricărei limbi țărănești, reprezintă faptic un argument peste care nu se poate trece.

1.18 Termenii identificați cu această ocazie în texte, manuscrise din sec. IX-XV etc., constituie atestări ale cuvintelor românești respective, piese și ale unui dicționar al limbii române “vechi” (?), a cărui alcătuire, științifică, își așteaptă autorul. Gluma cu acest titlu, apărută în 1974, sub semnătura G. Mihăilă, nu ar putea fi luată în seamă nici dacă s-ar fi mărturisit în prefață c㠓dicționarul” a fost alcătuit sub semnul ignoranței totale privitor la limba română, pentru aflarea-n treabă, din moment ce nu conține decât un cuantum redus din cuvintele limbii române atestate la începuturile mileniului nostru, dar și mai înainte.

Aspecte metodologice

Ne propunem să reconstituim realitatea lingvistică din trecut de pe teritoriul Franței, pornind de la arheme, elemente cu conținut semantic, reprezentative pentru limba din trecutul îndepărtat al unui teritoriu, păstrate în producțiile sale orale, inalterabile, fixate în scris ulterior din circulația orală, sau care au pătruns din graiul popular în texte scrise.

Este constatat că producțiile populare, proverbe, zicători, ghicitori, cântece populare etc., sînt mai conservatoare decât lexicul uzual, cuvinte ieșite din uzul curent al limbii continuând să ființeze în unele producții populare. Explicația acestei realități rezidă în faptul că, de exemplu, proverbele leagă între ele, pentru o durată nedeterminată de timp, uneori datorită întâmplării, două sau mai multe cuvinte, din care unul este cerut fie de context, fie de nevoia de rimă (sau asonantă). Odată legate, acestea intră împreună în conștiința vorbitorilor limbii respective, în proverbul (expresia) în cauză.

în cazul în care unul din cuvintele asociate într-un proverb sau într-o expresie proverbială este eliminat din lexicul curent, legătura stabilită in formularea popu  lară îi asigură lungă vreme, uneori sute de ani, continuitatea prezenței în limbă printr-o circulație indirectă. Pentru că, există probe, proverbele și expresiile proverbiale nu se modifică, în majoritatea cazurilor, chiar în mii de ani.
Aceasta se petrece datorită faptului că proverbele și expresiile proverbiale, în genere producțiile populare, conțin elementele lexicale în sisteme asociate, pe care vorbitorii tineri, cei care învață limba, le primesc de-a gata, formulate, treptat, prin transmisie spontană, la contactul dintre generații.

Nimănui nu-i trece prin cap să schimbe forma unei expresii proverbiale, s-o adapteze, când este cazul, la realitatea lexicală a generației sale, realitate pe care cei mai mulți nici n-o observă, deoarece astfel de formule-tip apar spontan în limbaj, în contextul în care sîntem obișnuiți să le folosim, în mod mecanic, nesupuse nici unei analize de conținut lexical.

Dacă, prin absurd, un vorbitor ar observa neconcordanța dintre realitatea lexicală a timpului său și conținutul lexical al unui proverb și ar încerca să adapteze proverbul la realitatea lingvistică ar provoca uimire și împotrivire din partea interlocutorilor săi.

Să dăm un exemplu în acest context.

2.6  In cercetarea noastră paremiologică comparativă (12), observînd că expresia proverbial㠓Nici în clin, nici în mânec” se folosește greșit, fără nici o logică, cu…”nici în. mânecă”, am citat corect proverbul la p. 343, în explicația* dată proverbului 358. Deși am vegheat cu atenție să nu se modifice forma corectă pe care am folosit-o, reușind să convingem pe exigenții redactori și puzderia de
referenți științifici, când credeam că am reușit, cineva din corectura tipografiei, de obicei foarte sumară și superficială, a observat aceast㠓eroare” și a “corectat-o”, în schimbul de noapte!

Când am constatat intervenția nefericită a inoportunului corector, cartea era tipărită in 30.000 exemplare și a trebuit să ne resemnăm, cu o Erată adăugată volumului. Dar câți cititori se uită la erată…, sau câți din cei cu care am discutat și cărora le-am explicat de ce “mânec”, iar nu “mânecă”, folosesc corect expresia, gândindu-se la discuția noastră? Este practic inutil să lupți împotriva automatismelor limbajului.

2.7  In ce privește conservatorismul proverbelor, al producțiilor populare orale, să observăm câteva din sutele de proverbe cuprinse în studiul Elisabethei Schulze-Busacker (3):

a.         740 Femme scet ung art avant Ie deable (Eneas, către 1160 e.n.)
care figurează în aceeași formă, cu mici corecții de ortografie, în 1972, după peste 800 ani:

Femme sait un art avant le diable (11, p. 187)

b.  335 Ce qui est fait n’est pas a fere (Claris, către 1268)

se folosește în aceeași formă, cu o sumară corecție de ortografie, în prezent, după  700 ani:

Ce qui est fait n’est pas a faire.

Numeroase proverbe circulă și azi în forma menționată în antichitate. De exemplu, Cunoaște-te pe tine însuți și Ce-i prea mult nu e bun pe care le găsim ca atare la Platon (427-347 î.e.n.), în dialogul Protagoras (Les belles lettres, Paris, 1935, §342-343), puse în gura lui Socrate (470 sau 469-399 î.e.n.), cu precizarea că nu-i aparțin lui, că în vremea lui “toată lumea le repetă”. Deci, după o circulație de peste 2400 ani nu și-au modificat nici conținutul și nici forma.

La Cicero (106-43 î.e.n.), De senectute, III, 7, se află proverbul:

Pares cum paribus facillime congregantur,

care circulă și azi fără deosebiri notabile de formă. în română: Cine se aseamănă se adună, în franceză: Qui se ressemble s’assemble etc. (v. 12, p. 147). Nu numai că sub această formă proverbul este atestat cu peste 2000 ani în urmă, dar, introducându-1 în textul său, Cicero îl însoțește de precizarea: autem vetere proverbio (sau după un vechi proverb) ceea ce ne arată că și acum două milenii era vechi, că apariția sa se pierde, ca și limba, în nedeslușitul timpului. 2.10 în franceza veche, cuvîntul mult era folosit cu o frecvență foarte mare, atât cu sensul de mult cât și cu acela de:

a.         foarte-Danube, un flum mult grant (2, p.  – Dunărea un fluviu foarte mare;

b.         numeros – Mult virent genz, mult virent nés (2, p. 26) – Văzură numeroși oameni, numeroase nave;

c.         prea – Que mult avons poi de gent a ce que nos volons faire (53.1,

§ 130) – Căci avem prea puțini oameni pentru ceea ce vrem să facem;

d.         tare – Mult est fols ki el en espeire (ap. 3, p. 290) – Tare-i nebun cel care speră aceasta.

Este probabil cuvîntul cel mai folosit în textele medievale franceze. Noi l-am găsit de opt ori într-un paragraf de zece rânduri (v. 53.2, § 291), de trei ori pe rând (Dimos ere (!) appelez, mult bel et mult fort et mult riche) – v. 53.2, §279. Cu toate acestea, azi, mult este complet eliminat din limbă, nemaifigurând nici în dicționare ca vorbă de sine stătătoare. Prezența sa în câteva compuse cărturărești este rezultatul unor împrumuturi târzii a compușilor respectivi din latină.

Nu se știe precis când a fost înlăturat mult, probabil în sec. XVI, la intervenția diverșilor demiurgi ai limbii franceze, poate ca un “mauvais usage”.

Cu toată dispariția sa din limbă, mult a continuat să fie folosit în diverse proverbe și expresii:

a.         Amour peut moult, argent peut tout (9.1. p. XXVI; 9.2. p. 171; 28, p. 19; 26, p. 202; 10, p. 37 etc.).

b.         Arbre molt ramé fait a peine bon fruit (9.2. p. 386)

c.         L’homme qui moult boit tard paye ce qu’il doi(b)t (9.1. p. 170).

d.         Tel dit du mal d’autrui Qui moult est pire que lui (75, p. 56).

2.11 In româna curentă, un cuvînt Iama, de sine stătător, nu este cunoscut. Cu toate acestea cuvîntul figurează într-o expresie proverbială foarte frecventă, folosită în toate păturile populației, inclusiv de către acelea care, până după al doilea război mondial, conțineau un număr apreciabil de analfabeți:

A da Iama-n vite (găini, dușmani) etc., cu sensul de a răspândi moartea-n…”

Iama este domnul și judecătorul morților, iar ca substantivcomun = moartea (46), în religia vedică (a se vedea și Vedele și Manava-Dharma-Sastra). După datele de care dispunem, religia și cultura vedică au reprezentat cea mai veche manifestare culturală în Spațiul Carpato-danubian. Deși cultura vedică a dispărut ca realitate nominală cu foarte mult timp în urmă, trăirile oamenilor vedici, foarte apropiate de cele ale creștinilor, au continuat să fie practicate de populația românească, ca obiceiuri transmise de-a lungul mileniilor din tată-n fiu. Este un început de probă că românii, care nu cunosc creștinarea formală, ad ministrativă, în istoria lor, sînt creștini dinainte de creștinismul formal.

Numai astfel se explică persistența mai multor relicte, cu origine similară cu a celei de care vorbim, conservate, cu siguranță, pe parcursul a peste două milenii. Cuvintele sau expresiile în cauză n-au putut fi identificate în alte limbi europene, nici în elină, nici în latină, dar figurează în cultura indică, derivată din cultura carpatică în jurul mileniului II î.e.n.

2.12     în limba italiană actuală un cuvînt reo,a = rău nu există, dar îl găsim în proverbe populare:

a.         Buona guardia schiva ria ventura (14, p. 177) – Paza bună trece (evită) primejdia rea.

b.         Buono studio rompe rea fortuna (14, p. 178) – învățătura bună înlătură soarta rea.

Relicte ca cele de mai sus, prezentate cu scop ilustrativ, grăitoare pentru limba vorbită cu mult timp în urmă, se găsesc în toate limbile, constatare care ne-a condus la ideea unei cercetări în acest sens. Ele constituie o modalitate de verificare, că metodologia pe care am aplicat-o este logică și corectă.

Cercetarea noastră n-a fost, la început, deloc pretențioasă: căutam etimologiile unor cuvinte populare românești, întâlnite în proverbe populare și expresii pro verbiale atât românești cât și străine, cele din dicționare părându-ni-se fanteziste, oricum foarte departe de realitate.

Aceasta se-ntâmpla cu circa 13 ani în urmă, pe când lucram la studiul comparativ între proverbele lumii romanice (12).

Pe această cale, am parcurs, ulterior, numeroase producții populare ale unor popoare europene, iar constatările pe care le făceam ne ațâțau curiozitatea și ne îndemnau să ne implicăm tot mai adânc în studiul limbii textelor medievale, opere ale unor oameni, de regulă, din popor, cu școală puțină, ceea ce lăsa să se întrezărească șansa utilizării în scrisul lor a unor cuvinte țărănești, martori ai limbii vechi a Europei.

2.15     în această cercetare am adunat numeroase cuvinte-martor ale limbii străvechi, unice, a Europei și, surprinzător, toate fac parte din lexicul popular, ȚĂRĂNESC,  al limbii române. Alte elemente lingvistice, istorice etc.venind și ele în sprijin ne-au  permis  conturarea  unei  ipoteze de  travaliu  pe care,  formulată și argumentată măcar parțial, am trimis-o spre analiză unor ilustre personalități ale
romanisticii universale. Opiniile acestora asupra ipotezei pe care le-am supus-o le vom publica în numărul următor al revistei.

2.16     între timp cercetarea a avansat, iar faptele de limbă care confirmă ipoteza formulată s-au strâns într-o cantitate atât de mare încât am socotit că ne permit să folosim titlul pe care l-am dat acestei lucrări.

Asupra reușitei cercetării pe care am realizat-o urmează să se pronunțe oamenii de știință interesați după parcurgerea și analizarea temeiurilor lucrării.

3 Temeiurile lucrării

Mai jos vom prezenta elementele care susțin și argumentează lucrarea.

In scopul evitării supraîncărcării acesteia, pentru faptele de limbă care apar în surse cu o frecvență mare sau foarte mare vom oferi unul-două, maximum trei exemple ilustrative și vom mai trimite la un număr de surse.

Iată faptele de limbă cu care susținem lucrarea:

1          Aci, aici, ici

Adverbe din lexicul fundamental al limbii române, neidentificate în elină, în latină și nici în altă limbă europeană.

Sensul principal: în acest(e) loc(uri), apropiat de vorbitor (29)

A rămas în uzul curent al francezei numai forma ici, pronunțată în 2 silabe (în română o silabă)

Exemple:

Ni aci, ni en Espagne (24, p. 73) = Nici aci, nici în Spania.

Quoant y-ha d’aci au sourelh deu ceu? (25, p. 103) – Cât este de aci până la soarele din cer?

D’aici en-la (34.1, p. 55) – De aici încolo.

Cuvîntul apare, în toate variantele menționate, de sute de ori în literatura populară franceză și în texte medievale, imposibil și irelevant sâ fie menționate și numerotate în totalitate. Nu figurează niciodată sub forma ecce hic (lat.) pe care o presupun ca etimon dicționarele franceze (30, 31, 59,60 etc.).

Pentru alte exemple vezi: (25, p. 10,72,88), (34, p. 22 etc), (36, v. 401,558,1956,1996,2007 etc.), (49, passim), (51, p.178,219,226), (54, p. 179A4 etc.) și multe altele.

2 Adăsta

Verb din lexicul limbii române populare, necunoscut limbilor elină și latină.

Sensuri: a da târcoale, a aștepta (ceva care trebuie să se întâmple), a pândi, a adulmeca.

Echivalente în franceza actuală: rôder, etre dans l’attente, attendre, flairer, queter.

Exemple:

2.1 Lessez gésir les morz tut issi cun il sunt,/ Que n’i adeist ne beste ne lion,/ Ne n’i adeist esquier ne garçun; Je vus defend que n’i adeist nuls hom (36, v. 2435-2438) – Lăsați morții așa cum sînt,/Să nu adaste nici fiară, nici leu,/Nici să adaste cavaler, nici soldat/ Interzic să adaste vreun om.

3          Ades

Adverb din lexicul fundamental al limbii române, neidentificat în elină, în latină, sau în altă limbă europeană.

Sens principal: de multe ori, des (29).

Echivalent francez actual: souvent.

Exemple:

Ades vaut miex amis en voie/ Que ne font deniers en coroie (Roman de la Rose, sec. XIII, t. II, v. 4962, ap. 9.2, p. 171) – Ades valorează mai mult (să ai) prieteni în drum/ Decât bani la curea (chimir).

Adés brait la pire roe dou char (8/23) – Ades cea mai proastă roată a carului face cel mai mare zgomot.

Cuvântul figurează de sute de ori atât în proverbe și în alte producții populare cât și în texte medievale franceze începând cu sec. XI, dar nu figurează niciodată în sintagma imposibilă practic “lat. Ipsum renforcé par ad et de” (13, p. 10), indicată ca etimon.

Pentru alte exemple vezi: (3, p. 53, 294, 30S), (S/24. 25, 511). (9.1, p. 135). (13, p. 10), (21, p. 36, 51). (37. 20/15, 27,19,2 etc.). (53.2, §226, 2S0, 40S, 439). (54, p. 7/26,195/30) etc.

4          Ajun

Substantiv din lexicul curent al limbii române, neidentificat în elină sau în latină și nici în altă limbă europeană.

Sens principal: zi (perioadă) care precede o sărbătoare, de regulă Crăciunul.

Echivalent francez actual: veille.

A fost identificat ca strigăt al copiilor de la țară în dimineața zilei dinaintea Crăciunului: Ahum! Ahum! Ahunialhe!/ Poumes y esqujlhotz!/ Bouharoc! Coc, coc!/ Poumes y esquilhotz  (25, p. 73) – anunțând ajunul Crăciunului și cerând poame, castane și nuci.

Pe teritoriul Franței se mai găsesc, greu, numai rudimente din străvechea cultură populară a Europei, stîrpita de religia creștină, creștinismului de tip apusean lipsindu-i, se pare, fantezia și ironia.

Iată cum descrie V. Lespy (25, p. 73, 74) această vînătoare de vrăjitoare în secolul trecut (!): “On prétend que cet usage provient d’une ancienne superstition qui vit encore dans beaucoup de localités du Béarn. et qui consiste a croire que des sorcieres chercheraient a pénétrer dans des maisons, la nuit et le matin de Noël, pour enlever les tout petits enfants ou leur jeter des sorts. On est persuadé qu’elles s’éloignent aux cris de: Hiu! Hau! Ahum! Ahum! (?) etc.” En 1873 on a cru devoir interdire cet usage. Voici en quels termes et avec quelle expression des malheurs sentiments, un journal de la localité a déploré la suppression de l’ancienne pratique: Pauvre l’icahoii. tu me fais deuil! Il ne faudra donc plus voir jeter, en riant, par les fenetres, les pommes, les châtaignes et les noix, que tenaient mille jolies et charmantes mains! Cette fete en l’honneur de l’enfant qui vient de naître va donc etre perdue! Il ne sera donc plus permis au petit ange, avec ses petites mains innocentes, tenues par les parents, content et réjouis, de jeter les sous a ses freres nés plus malheureux que lui!… Il ne faudra plus enseigner au berceau la charité!”

5 Al

Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, necunoscut elinei sau latinei.

Exemple:

Al – articol masculin folosit pentru a  lou (!), 34.1, p. 63;

Li consels as barons et as contes fu tels, et celui al duc de Venise… (53.1, 1S4) -  Sfatul baronilor și conților fu asemănător, iar cel al ducelui de Veneția…

6 Alandala

Cuvînt din lexicul popular al limbii române, necunoscut elinei și latinei. Sens: în dezordine, fără nici o noimă, pe dos de cum ar trebui să fie (29). Echivalent francez actual: sans dessus-dessous, pele-mele, en désordre.

Exemplu:

6.1  Quant lous cas entron dens la gleiso?/ Quant la porto es alandado (51, p. 227, ghicitoarea 133) – Când intră câinele în biserică? Când ușa este alandala

7          Alean

Substantiv din lexicul popular al limbii române, necunoscut elinei și latinei. Sensuri: durere, suferință sufletească, jale, melancolie, tristețe, dor. Echivalente franceze actuale: chagrin, tristesse, souffrance, douleur, mélancolie.

Exemplu:

7.1 L’olifan sunet a dulor e a peine/ Karles l’oit…/ Ço dist li reis: “Cel cqrn ad lunge aleine” (36, v. 1787 – 1789) – Cornul suna a durere și abia/ Carol îl aude…/ Zise regele: “Cel corn (sună) a lungă jale”.

Alte exemple: (23, p. 11), (54, passim), (68, p. 126), (77, p. 102) etc.

Notă: Dicționarele românești (29, 33 etc.) deduc, fără nici un temei, pe rom.: “alean” din maghiarul “ellen” = dușman, atestat la 1595.

In Cântarea lui Roland cuvîntul apare atestat în sec. XI, iar prezenja sa în mai multe texte medievale dovedește că era de uz curent cu sute de ani înainte ca maghiarul “ellen” să fie atestat, abstracție făcând de faptul c㠓ellen” nu poate fi în nici un caz, și ca sens, etimon pentru “alean”.

8          Ales

Adjectiv, substantiv, participiu trecut al verbului a alege (corespondentul lat. allegere) din lexicul fundamental al limbii române, neidentificat (participiul trecut… ) în elină și în latină.

Sensul principal: deosebit dintr-un grup, selectat.

Echivalente franceze actuale: choisi, remarquable, d’élite; ca subst.: elu.

Exemple:

Nus prodom ne puet vivre assés,/ Ne malvais trop tost estre alés (Partonopeus de Blois, înainte de 1188, v. 5463-64, ap. 7, p. 164) – Nici un om de ispravă nu poate trăi destul/ Nici un nenorocit prea curând să fie ales.

… son chapel en son chief au roi en est alés (Herman de Valenciennes, sec. XII, ap. 54,89/14) – Coroana sa pe capul său de rege este deosebită.

9          Amândoi

Cuvînt din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei, latinei sau  altei limbi europene, deși se fac presupuneri, forțate, neconfirmate, că ar fi putut exista în latină un astfel de cuvînt.

Sens: și unul și altul, ambii (29).

Echivalentul francez actual: les deux, tous (les) deux, l’un et l’autre.

Exemple:

En mi le camp amdui s’entr’encuntrerent (36, v. 3567) – La jumătatea câmpului  amândoi se-ntâlniră.

Qu’andoi cheirent en l’erbor (54,218/23) – că amândoi căzură în iarbă.

AJte exemple: (36, v. 1381 – amdui, v. 2011, 2879 – ansdous, v. 2906 – amsdous), (54, passim ansdous, andui, amedui, amsdous, ansdous etc.).

Apar și combinații, confuze, agramate între ambii și amândoi, redate în scris de fiecare dată astfel: ambedui (36, v. 259,1094,2763), ambsdous și ambesdous (36, v. 1711,2015,2552), ambedos (37, 54/8) etc.

10        Apoi, cu variantele populare păi și poi

Adverb din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut limbilor elină și

latină.

Sens principal: după aceea, pe urmă (29).

Echivalente franceze actuale: ensuite, apres, puis etc.

Exemple (cu afereze lui a)

10.1 Pois est munted, entret en sun veiage (36, v. 660) – Apoi, se urcă (încalecă) și intră pe cărarea sa.

10.2 Mez poiz qu’a Rou fu otrié (2, v. 139) – Mai apoi fu atribuită lui Rou.

Alte exemple: (2, v. 143,235,393,1018,1405), (13, p. 499), (36, v. 656 etc.), (37,14/31 etc.), (54, 40#9) etc.

11        Ars

Adjectiv, participiul trecut al verbului a arde, din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei și latinei.

Sens principal: distrus, mistuit de foc (29) etc.

Echivalent francez actual: brulé.

Exemple:

11.1 Aucune fois on sent baiser la main qu’on voudrait qui fust arse (Roman de la Rose, sec. XIII, ap. 9.1, p. 174) – De multe ori se dorește să se sărute mâna-care s-ar voi să fie arsă (proverb francez).

11.2 Pris la robe et la preie, e tot ars e waste (2, v. 1565) – Ridicate îmbrăcămintea și prada, și tot ars și devastat. 11.3 Ses citez arses e ses humes vencuz (36, v. 238) – Cetățile sale arse și oamenii săi învinși.

Alte exemple: (53.1, §204, 53.2, §220, 247 etc.), (54, p. 319/5), (77, p. 109) etc.

12 Asalt

Substantiv din lexicul românei populare (compus al lui salt), necunoscut limbilor elină și latină.

Sens: atac decisiv pentru cucerirea unui loc întărit… (29).

Echivalent francez actual: assaut

Exemple:

12.1 Encui rendruns a paiens cest asalt (36, v. 2142) – încă să mai dăm păgânilor acest asalt.

12.2 Nes’pot par assalt prendre (2, v. 1363) – Nici se poate lua prin asalt.

Alte exemple: (36, v. 729, 2551), (53.2 §237), (54, p. 118/6).

13 Așa, cu variantele așia, așea, așe

Adverb și adjectiv din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei și

latinei.

Sensuri: 1) în felul acesta, astfel; 2) în același fel; 3) întocmai; 4) atât de;

Echivalente franceze actuale: ainsi, tellement etc.

Exem ple:

13.1 Ley a ran d’as ( = e assourdi – cf. brebis) tche tye le korrné de lovra e le sabo de tsin (63.4, p. 324) – II n’y a rien d’aussi cher que les cornes de lievre et les sabots de chien (Nu-i nimic așa de scump precum coarnele de iepure și saboții de câine).

13.2 Ço respunt Guenes: Issi seit cum vos plaist! (36, v. 606) – Răspunde Guenes: Așa să fie cum vă place!

13.3 Domna, aissi m’auretz leyal (37, 21/59) – Doamnă, așa mă veți avea leal.

Alte exemple: (36, v. 2435), (37, 14/40, 43, 46, 47; 20/48; 21/58; 53/31, 39), (54, 39/38) ele. Și în acest caz, ca în multe altele, etimologii, observând cu pioșenie dogma provenienței limbilor zise romanice din latină, ajung la afirmații greu de înțeles și acceptat: pentru așa, ainsi etc., lat. eccumsic (29), lat. pop. accu(m)sic (59), care, existând numai în imaginație, nu apar niciodată în realitate.

14            Atins

Adjectiv și participiu trecut (al verbului a atinge), din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei și latinei. Sens (figurat): jignit, insultat, ofensat. Echivalente franceze actuale: touché, offensé.

Exemplu :

14.1… ja per mentir eu no serai atens (37,12/56) – Niciodată, prin minciună eu nu voi fi atins.

15        Atunci

Adverb din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut, sub această formă, elinei și latinei.

Sens: în acel moment (timp).

Echivalent francez actual: alors.

Cuvîntul figurează de sute de ori în textele medievale franceze cu dentala t înlocuită cu altă dentală (d), schimbare frecventă reciproc.

Exemple :

15.1 Li aignelez  adunc respunt (Marie de France, sec. XIII, ap. 54,163/29) – Mielușelul atunci răspunde.

15.2 Adounc = alors (34.1, p. 33)

15.3 Adoncs cuidiei que fos mortz pretz e dos (37, 54/6) – Atunci crezui că muriseră meritul și dărnicia.

Alte exemple: (36, v. 304, 493, 594, 597, 820.1181, 2064, 2206 etc.), (37, 9/19 etc.), (53.1, §17, 177,187; 53.2,’ §317), (54,5/14,27; 9/12,18,32; 10/20; col. 526), (62, p. 435,437,438,440, 445, 462, 464, 465, 468), (78) etc.

16 A auzi

Verb din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut limbii eline. în latină există verbul, tot de conjugarea IV-a, audio, ire, dar folosirea verbului în franceză, medievală este identică sau similară formelor verbului românesc, nu celui latin, ca și în alte numeroase cazuri.

Sensuri: a percepe sunete, zgomote cu ajutorul auzului, a asculta, a înțelege, a afla

o veste etc.

Echivalente franceze actuale: ouir, entendre, écouter etc.

Exemple:

16.1 Quant ieu l’auzi descornotar, (37,6/29) – Când (i) eu o auzii descurajată.

16.2 Lo fel Herodos cum Io vid… de lui longtemps mult a audit (54,10/12,14) – Crudul Irod cum îl văzu… de el de mult timp multe a auzit.

16.3 Per lui medeps audit l ‘avem (54, 9/31) – Pe el însuși l-am auzit.

Toate sintagmele de mai sus în care apare verbul a auzi sînt specifice limbii române, cu totul străine limbii latine.

Alte exemple: (34,1, p. 149,156), (37,20/49,22/30, 74/14 etc.), (54,10/44).

17 Avere

Substantiv din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut limbilor elină și latină.

Sens: cuantum de bunuri și bani în posesia unei persoane sau a unui grup.

Echivalente franceze actuale: richesse, fortune etc.

Exem ple:

17.1 De doner s’ont escars e demandent aver (2, Notice sur la vie et les écrits de Robert Wace, p. 10) – La dat

sînt zgârciți și cer avere.

Aver = bien, argent, possession (34.1, p. 161).

Ne por tut l’aveir ki seit en cest pais (36, v. 458) – Nici pentru toată averea din această țară.

Alte exemple: (2, v. 321,323,331,362,1315 etc.), (23), (36, v. 127,643,651,655,3894 etc.), (54, 22/5, 9,10 etc.) etc.

18 Ba

Adverb din lexicul popular al limbii române, necunoscut elinei și latinei.

Sensuri: Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau negativ-interogativă a interlocutorului; Negație hotărîtă (Nu!) etc.

Echivalente franceze actuale: Non, (pas) du tout, point, nullement; mais, au contraire, meme que etc.

Exem pie:

18.1 Ba! que ferons nous en Constantinoble? (R. de Clari, sec. XII, ap. 13, p. 57) – Ba! ce vom face noi la

Constantinopol?

18.2 Ba, me connissiés vos? (Aucasin et Nicolete, sec. XIII, ap. 54, 290/34) – Ba, mă cunoașteți Dvs.?

18.3 Ba! fist mesires Pierres, Troies fu a nos anchiseurs (R. de Clari, ap. 13, p. 30) – Ba, făcu M. Pierre, Troia fu a

strămoșilor noștri (!)

19 Bau, Babau, Baubau

Interjecție (Bau) care vrea să imite urletul lupului, nume (Babau, Baubau) ale unei ființe cu care se sperie

copiii mici. Nu au fost identificate în elină și latină.

19.1 Babau = etre imaginaire, fantome dont on fait peur aux enfants (34.1, p. 168). Lipsa de texte de literatură populară și basme pentru copii ne-a împiedicat să găsim și alte surse pentru această similitudine, dar și alte identități și asemănări din jocurile și practicile copiilor.

20 Ban

Cuvînt românesc străvechi, una din relictele lingvistice a căror prezenjă în limbă încă din preistorie poate fi probată fără dificultăți majore. Atestările cuvîntului în limbile europene și în cele indopersane permite o datare aproximativă ante quem de circa 4500 ani, data la care se estimează începutul roirilor populațiilor arice din Spațiul Carpato-danubian (81, p. 68). Noi am creionat o monografie a acestei familii de cuvinte care, din cauza volumului, nu poate fi cuprinsă aici, urmând să fie publicată ulterior, în română, cuvîntul are două accepțiuni principale, legate între ele printr-o dependență logică; formând o familie de cuvinte, ceea ce, în Europa, numai în română se întâmplă:

20.1 Bani

Sens principal: stăpân, dregător important, locțiitor de domn, suveran, regent etc. Consoarta banului, Băneasă, format cu un străvechi sufix european, nu se întîlnește decât în română.

Echivalente franceze actuale (în profida susținerilor lingviștilor francezi care nu observă prezența termenului în franceza istorică): gouverneur, vice-roi, regent etc. Deși lingviștii francezi nu văd pentru derivatele găsite de ei o vechime dincolo de sec. XII, cuvîntul este străvechi, în franceză existînd, cu certitudine, în trecut, și sensul principal din română, acela de stăpân, dregător etc. cum vom dovedi în cele ce urmează.

20.1.1 Trebuie să se știe că:

ban 1 -> pan -> han

Pentru că propriile noastre argumente privitoare la această schimbare de inițială ar cere un spațiu mai consistent, ne vom folosi de mărturia lui St. Grégoire de Tours (cea 538-cea 594) cuprinse în Historia Francorum, ORTHOGRAPHICA, p. 912-928. St. Grégoire constată c㠓antecesorii săi schimbau frecvent

b pro p     b pro v      o pro u

p pro b     v pro b      u pro o ”

Nu sînt în context și deci nu interesează aici explicațiile pentru han.

Pan în polonă (domn, stăpân) este recent, provenit din rom. ban, deci nu ne vom ocupa de el.

Insă în elină, prin extrapolare de sens, pan a ajuns să însemne și mare, celebru, puternic etc., oricum atribute ale lui ban 1.

La Xenophan (cca 430 – cca 354 î.e.n.) găsim O  s = Marele Pericle, iar la Athenaios (sec. III),  s   – Alexandru cel Mare. A se vedea Dicționarul Grec – français (Alexandre, Bailly, Chassang).

Pentru anterioritatea civilizației Spațiului Românesc față de cel Grecesc și pro veniența celei din urmă din cea dinainte a se vedea lucrările lui Paul Kretschmer, Pierre Léveque, Marija Gimbutas etc., care vor fi întărite decisiv de prezența unui contingent numeros de cuvinte românești populare în lexicul grecesc antic.

In genere, se știe, “în Grecia găsim prea puține așezări paleolitice și de foarte mica însemnătate” (84.1, p. 16), față de un paleolitic foarte dezvoltat în Spațiul românesc. Civilizația neolitică, în Grecia, este un aport exogen, de proveniență carpatică. Descoperirile actuale și datările C14 confirmă această realitate. Să cităm una din lucrările contemporane, a cercetătoarei americane Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Veche Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare, și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate patriarhale, de luptători, din epocile bronzului și fierului.

………………………………

Uluitoarele descoperiri făcute în România și în alte țări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înțelegerea importanței începuturilor culturii vechii Europe, o cultură a unei societăți de agricultori.

A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizație europeană pre cede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizația războinică și violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob…” (85, p. 49), subi. ns.

A se vedea în continuare textul Marijei Gimbutas, profesoară la Universitatea Californiei din Los Angeles, dar și articolul nostru următor: Lingvistica, istoria… defilee de erori, §3.11.4,3.11.5 ș.a.         /

Privitor la prioritățile civilizației carpatice ar fi încă multe de spus, de citat numeroase alte surse, unele aparținând unor cercetători francezi, dar spațiul nu ne îngăduie să continuăm.

20.1.2 Cum spuneam, lingviștii francezi, nu menționează decât sensuri derivate ale lui ban 1, lăsând să se înțeleagă că sensul principal din română n-ar fi existat în franceză, ceea ce este fals.

a. Unul din cele mai creditate dicționare etimologice scrie: “terme de féodalité XIIes.; d’ou se sont développés les sens modernes” (59).

In ce privește originea cuvîntului aceeași sursă afirmă: “Du francique (supposé, Notre note) *ban, cf. (în lista abrevierilor acest cf. nu apare, astfel încât nu se poate ști dacă vrea să însemne “conform” sau “confer”, Notre note) anc. haut all. ban , all. moderne Bann , etc. angl. (altă abreviere care lipsește din lista abrevierilor, Notre note) ban” (59).

Acest mod de a înțelege etimologia nu duce nicidecum la adevărata origine a cuvîntului. A înșira forme ale aceluiași cuvînt în diferite limbi poate fi util pentru aflarea răspândirii geografice a cuvîntului, pentru geografie lingvistică, dar nu mărturisește nimic pivitor la originea cuvîntului.

b. Alt dicționar etimologic francez (60) repetă cam același lucru și adaugă un al doilea sens: “geogr. (“terme géographique ou spécial a une région”), gouverneur (de Croatie, etc.) (1697, d’Herbelot), mot croate”

c Un al treilea (61) scrie: “Ban, mot d’origine germanique. Un ban, c’est proprement une proclamation (francique bannjan, proclamer)”. Toate cele trei dicționare se referă la sensul derivat, copiindu-se unul pe celălalt sau reproducând toți o sursă mai veche, probabil Littré, dar nici unul neexprimând vreun adevăr referitor la originea cuvîntului. Același sens, în fapt derivat, se regăsește și în germană, în engleză, ca rezultat al unei contaminări regionale, pe care am mai întâlnit-o și cu altă ocazie (v. 12, p. 6, lit. e, §2).

Erori de genul celor semnalate mai sus (punctele a, b, c) nu sînt proprii lingviștilor francezi.

d. într-un dicționar “etimologic” englez (79) găsim scris: “ban governor of military district in Hungary, etc. XVII. – Pers. ban lord, master; brought to Europe by the Avars”, (ban = guvernator al unui district militar în Ungaria etc., sec. XVII. – Persanul ban = domn, stăpân, adus în Europa de către avari).

Ce surprinde la acești “etimologi” este siguranța cu care afirmă fapte și lucruri pe care nu le-au studiat, despre care nu au nici o dovadă. Cum ar putea Ban 1 să fie “mot croate” (60) dacă a fost “adus în Europa de către avari” (79) care dispar înainte de apariția croaților? Cum ar putea fi relevant ban ca “guvernator al unui district militar în Ungaria, etc. XVII”, câtă vreme cuvîntul ar fi fost adus de avari, prezenți în Europa cu sute de ani înaintea ungurilor?

Ce importanță are menționarea cuvîntului în Ungaria în sec. XVII (79), câtă vreme este menționat la Români la 1240: “Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează o cronică după fragmente de cronici mongole și sub anul 1240 (în timpul ultimei năvăliri tătare) scrie că <lui Orda, după ce a trecut țara Aluta, îi ieși înainte Bazarăm – ban (Basarab – ban) cu o armată, dar e bătut>” (ap. 88, p. 57).

Iosif Ladislau Pici, fost profesor la Universitatea din Praga, în Uber die Abstammung dar Rumănen, Leipzig, 1880, scrie c㠓în anul 1000, cînd (regele Ungariei) Ștefan (cel Sfint) a primit de la Papa Silvestru coroana regală,… nu avea în posesiune decât o mică parte din regatul de mai tîrziu al Ungariei; principatul Panoniei de odinioară și țara despre meazăzi de lacul Balaton; ținutul Banatului Timișean, Transilvania întreagă și, după Chronica Hungarorum, Slovacia întreagă, nu aparțineau regelui nou, ba și când, mai târziu, ținutul Banatului Timișean și Transilvania au fost cucerite (?) de S. Ștefan, n-au intrat în nemijlocita posesiune a regelui” (ap. 88, p. 667).

Dregătoria de ban este menționată și la 1116 și 1146 (89, p. 236), 1233 (90, p. 81) și de zeci de ori în Țările Române (v. 91, p. 74) înainte de secolul XVII.

Este admisibil, într-o lucrare cu pretenții științifice, să se citeze fapte istorice la o dată, la întâmplare, când faptul respectiv se întîlnește de numeroase ori cu sute de ani înainte de data citată?

Dar și mai grav este că deși autorul știe și menționează că dregătoria de ban figurează în persană, nu are răbdarea, necesară omului de știință, pentru a afla că, în urma unor studii documentate, profesori fără reproș de la Universitatea din Cambridge (81, p. 65-76) arată că indo-iranienii provin din leagănul primar al arienilor (The Aryens) situat în Spațiul Carpatic, de unde au roit, în jur de 2500 î.e.n., evident cu limba comună vorbit㠓acasă”. A se vedea și lucrările ulterioare pe această temă (92,38 și altele). Dacă ar fi studiat puțină istorie, de la Universitatea din vecinătate, autorii s-ar fi scutit de ingrata sarcină de-a “aduce bufnițe la Atena” de a-i pune, fără nici o dovadă, pe niște avari, care nu știm cine vor fi fost, să aducă în Europa un cuvînt originar din Europa și unde se găsește din belșug, menționat în diverse perioade istorice, de foarte numeroase ori.

Ca să înlăturăm cu totul chiar și vreo bănuială că ban ar fi putut fi adus de niște discutabili avari din Asia în Europa, să mai arătăm că:

Panonia, provincia cunoscută din vechime, nu înseamnă altceva decât provincia pan(ilor) = ban(ilor) = gr.kir = domnus (v. și 93.1, p. 158).

Pentru prezența din antichitate a dacilor, vlahilor etc. în Panonia a se vedea articolul următor, §3.43.12-3.43.15. Or, toți banii și toate banaturile timpurii apar în provinciile românești și în cele limitrofe. Este un alt argument că ban exista în această zonă cu mult înainte ca “avarii” să fie menționați (Ce fel de popor e acela care dispare în urma unei bătălii?).

f.          In Cronica pictată de la Viena (94, p. 17), în capitolul X Atyla rex uxoratur (Căsătoria lui Atila) se menționeaz㠓circa pontem bani” = lîngă podul Banului.

g.         în plus, în România, în toate zonele țării, se găsesc numeroase nume de localități derivate de la rădăcina Ban: , foarte multe toponime locale, de felul: Biserica Banului, Dealul Banului, Drumul Banului, Hârboca Banului, Izvorul Banului, Movila Banului, Odaia Banului, Piatra Banului, Pîclele Banului, Podul Banului (în Jud. Buzău, nu cel din Cronica pictată), Pîrîul Banului, Poiana Banului, Sărata Banului, Sfoara și Sforile Banului, Stupina Banului, Valea Banului, Vâlcica Banului, Băneasa Hagiului, Băneasa Sfântului Gheorghe etc. (A se vedea dicționarele toponimice și ref. 98,99, p. 206).

Cum se va vedea unele din toponimele franceze cu ban sînt, normal, de același tip cu cele românești.

h. De asemenea, în română ne întâmpină un număr foarte mare de an-troponime derivate din ban, pentru care cele 55 care figurează in penibila improvizare a lui Iorgu Iordan, intitulată impropriu “Dicționar al numelor de familie românești”, nu reprezintă decât o câtime, în cercetarea riguroasă, întocmită cu competență, a Margaretei El. Dovganiuc (102) apar  pînă acum 182 antroponime derivate din Ban

i. Arhaismul familiei de cuvinte ban este probat, în limba română, și de numărul mare de proverbe și expresii populare, cântece și jocuri populare, superstiții etc. cu ban. Numai ban (= monedă) apare ca element paremiologic de peste 45 ori.

In română ban are funcții mitologice (a se vedea ref. 95, p. 79-80, 96, p. 52-53 etc.) “Știma Banului”, în mitologia populară știmele fiind ființe imaginare care protejează apele, pădurile, comorile etc. elemente care aparțin de drept banului.

în spațiul românesc banul exercită nu numai autoritatea politică și militară, ci și una socială, privitor la asigurarea unor schimburi de mărfuri. Printre relictele din timpurile străvechi ale autorității banilor a rămas, în uz și astăzi, banița, măsura banului.

20.1.3 Ne-a suprins că lingviștii francezi nu observă pentru ban decât sensurile: proclamație, ordin de convocare sub arme, de adunare a populației, de interzicere a unor fapte și acțiuni, stindard, drapel, insemne etc., toate reprezentând forme de manifestare a autorității centrale, regionale, locale etc. A cui autoritate? A seniorului se va răspunde. Se putea tot așa de bine răspunde: a regelui, a stăpânului locului, a guvernatorului etc.

Atunci de ce nu se numesc: proclamație, ordin, stindard etc., ci ban?

Pentru că toate aceste manifestări ale autorității își luau numele de la purtătorul autorității, de la cel care o exercita și care se numea ban.

Această dregătorie a existat și în Franța și în Anglia, și în Germania etc. Cum și când a fost înlăturată această denumire pentru purtătorul autorității este dificil de spus. Foarte probabil în evul mediu, când “Ies savantasses” (= culturnicii francezi) încep să maimuțărească latina clasică, când ban, părând vulgar, ca tot ce era autentic, străvechi și popular, a fost înlăturat de către curentul latinist (ante rior celui românesc) căci prin moda curentelor latiniste, care au făcut ravagii în limbă, au trecut toate țările zise civilizate din Europa.

Și așa, în Franța în locul lui ban s-au impus: rex, gis, senior, is, gouverneur; suzerain etc., toate preluate din sau adaptate după latină.

20.1.4 Să punem în lumină câteva atestări pentru ban, în Franța.

Mențiuni directe ale lui ban 1

Toponime de genul celor din română (v. §20.1.2, lit. g).

Montauban (1144) = muntele banului (101, p. 23,101)

Franța, “la fille ainée de l’église” a impus “creștinirea” în primul rând a toponimelor, în bună parte astăzi tipizate (!). Este plină Franța de comune care se cheamă Saint-Marlin și Saint-Jean, dar și de destui alți sfinți.

In toată această schimbare de nomenclatură numele străvechi, tradiționale au fost practic pierdute, iar istoria Franței, din străveche, a devenit străvezie, recentă, parcă apărută după cotropirea ei de către latini.

Sugerăm că Bansat (101, p. 161, 160) ar putea fi străvechi, însemnând satul banului, iar Banyuls (101, p. 31, 69, 133) ar putea însemna apele banului.

b. Titlu de noblețe

“Employez comme titre d’honneur les noms d’émir, hadjeb, marzban (mare ban?)… et autre semblables, et ne vous servez pas de titre de sire… (sec. XII) – 64, p. 360.

In Romanele mesei rotunde (Les romans de la table ronde, rédigés par Jacques Boulanger, Paris, 1971) având la bază elemente de mitologie celtică, romane cavalerești din veacurile XII și XIII etc., “în marca Galiei și a Micii Britanii” unul din regi se cheamă Ban, iar finul regelui Ban se numește Banin. O cetate poartă numele Banoic (p. 98, ed. română) etc.

Four a Ban (cuptorul banului) și moulin a Ban (moara banului) – 30.1, p. 289.

Ni se pare clar că e vorba de Ban ca entitate, reprezentând o autoritate centrală sau regională. în genere, neștiind ce-i cu acest cuvînt lingviștii francezi l-au tradus unde s-a putut prin: ordin, teritoriu, amendă etc. Or, în aceste cazuri ar fi greu să se susțină că muntele, cuptorul, moara ar putea aparține unui ordin, unei proclamații, unui teritoriu, unei amenzi și nu unei persoane fizice, posesoare a unui titlu de noblețe, învestită cu o autoritate.

4)         In La Conquete de Constantinople (53) ban, transcris deformat, în  seamnă locțiitor de împărat, astfel:

§385 “Et fu receüz Henris, li Frere l’empereor Baudoins, en la seigneurie, corne baus de l’empire, en leu de son frere” (Și fu primit Henri, fratele împăratului Baudouins, la domnie, ca ban al imperiului, în locul fratelui său).

§395 “Henris li bals de l’empire…” (Henri ban al imperiului…)

§397 “…s’en parti Henri li bals de l’empire et l’ost des François” (plecă de aici Henri banul imperiului și oastea francezilor”).

Cu titlul de ban apare Henri și în §398 (bal), 402 (bails), 411 (bal și balz, iar în note bait, bals, baus), 426 (Henri qui ere bals de l’empire – Henri care era banul imperiului), 435 (baus de două ori), 441 (bals și baus, pe două rânduri vecine!)

In §441 se menționează și încoronarea lui Henri ca împărat “diemenche apres la feste madame Sainte Marie en aost” (duminică după sărbătoarea doamnei Sfinta Maria, în august).

Nu s-a observat că după această încoronare Henri nu mai este niciodată numit ban (tradus ca regent), adică unul din sensurile lui ban.

Neștiind ce înseamnă aceste cuvinte, lingviștii francezi le-au lăsat deo parte. Littre (30.1, p. 279) citează o singură formă din acestea, balz, dar se leapădă repede: “dans Raynouard”.

Totuși, mai sus, menționează bail = contract, tutelă, dar și “XVe s Bail, garde, mainbourg, gouverneur, légitime administrateur et régentant…” (régenter = gouverner a son gré = N.n.), dar nu-1 pune în legătură cu Ban.  Bail reprezintă (v. 53.2, §402) una din formele corupte a lui Ban 1.

Pe ban 1 l-am găsit indirect în numeroși termeni care-i implică existența:

Banard și Bandier = Garde de ban, messier, garde champs (evident al banului).

Banchange = Droit que les marchands payoient pour le banc sur lequel ils étaloient.

Bandon = A discretion

Abandon = A son bandon, a sa disposition, a sa discretion

La dispoziția, la discreția cui? Evident a banului, purtătorul autorității. Este imposibil de înțeles altfel.

Iată de ce surprinde că v. Wartburg s-a apucat să întocmească un dicționar “etimologic” al limbii franceze fără să fi înțeles mare lucru din spiritul limbii franceze.

Să mai dăm un exemplu (59):

“Abandon, XIIe  Issu de l’ancienne locution (mettre, laisser, etc.) a bandon “au pouvoir de”. E limpede: în puterea Banului.

Atunci de ce la art. Ban (v. §20.1.2, lit. a) nu se observă și sensul “gouverneur”?

In referința 87, cel puțin 25% din cei 65 compuși ai lui ban trădează sensul “gouverneur”.

Vom mai da un exemplu (87):

“Ban -vin = le droit qu’a un seigneur (lisez: ban) d’arreter pour un temps la vente du vin de ses vassaux pour vendre le sien”.

Sperăm că argumentele aduse sînt îndestulătoare pentru a convinge de existența sensului “guvernator, regent” etc al lui Ban 1 în franceză.

20.2 Ban 2

Sens principal: monedă de valoare mică, termen generic pentru orice monedă etc.

Echivalent francez: centime, argent.

Sensul direct al lui Ban 2 nu se găsește decât în română, cu etimologie necunoscută (29,33 etc).

Termeni derivați din Ban 2 se găsesc într-un foarte mare număr de limbi, cei mai apropiați fiind cei din limbile indiene:

hindi:      Baniya     = money lender, cel care împrumută bani (82, p. 40)

sanscrită: Panayatra = circulația banilor (48t p. 261)

Pana       = piece de cuivre utilisée comme monnaie (= 20 masa) (47, p. 399).

Există numeroase alte sensuri din sfera finanțelor: a schimba bani, a cumpăra, a negocia etc.

In limbile apusene, cu sensul principal din română, cuvîntul nu există.

N-am putea spune când și în ce împrejurări a dispărut Ban 2 din latină și din limbile apusene.

In română cuvîntul are o bogată familie de cuvinte (cea 17 termeni), printre care:

bănar = lucrător la monetăria statului; bănie = monetărie; băncuță = monedă de valoare mică; banet = cantitate mare de bani etc.

Interesant de observat că terminologia de bază a mecanismului financiar internațional este dată nu de lat. nummus sau pecunia, ci de românescul ban 2:

Bancă = loc unde se păstrează banii; casă care face comerț cu bani;

Bancher = cel care are o bancă

Bancnotă = bilet de bancă

Banco (a face) = (la unele jocuri) a susține miza jocului

Bancrută = faliment

Bancrutar = falit

etc.

Acești termeni proveniți din română, constituie un început de dovadă privind contribuția limbii române ȚĂRĂNEȘTI la construcția limbilor europene.

Continuare în numărul următor (Revista GETICA Nr. 3-4)


sursa
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.



Back to top See my Info
Zamolxe
Invatacel
Invatacel

Zamolxe is offline

Joined: 16 Oct 2007
Member: #313
Posts: 58
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Bibliografie
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 11.9.2010, 16:06 View PostDownload Post

BIBLIOGRAFIE

Gaston TUAILLON, Un text juridique du XIIIe siecle en language dauphinois. în: La Burtifele, Nr. 1, 1982.       .

Robert WACE, Le Roman de Rou et des ducs de Normandie (sec. XII), Rouen, Edouard Frere Editeur, MDCCCXXVII, vol. 1543 p., vol. II439 p.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, Proverbes et expressions proverbiales dans la litératture narative du moyen âge français. Recueil et analyse, Paris, Librairie Honoré Champion Editeur, 1985,356 p.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, “Philomena”, une revision de l’attribution de l’oeuvre, în “Roma  nia”, nr. 4/1986.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, Des “Disticha Catonis”, en Espagne, Italie et France, Actes du Colloque International EUROPHRAS 88, Phraséologie Contrastive, Klingenthal – Strasbourg, 12-16 mai 1988.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, La moralité des fabliaux. Considérations stylistiques, Acts du IVe  Colloque de la Société Internationale Renardienne, Evreux, 7-11 septembre, 1981.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, Proverbe ou Sentence: essai de définition.în La Locution, Colloque International, Université Me Gill, Montréal, 15-16 Octobre 1984, publicat în “Le moyen français”, nr. 14-15.

Joseph MORAWSKI, Proverbes français antérieurs au XVe siecle, Paris, Librairie ancienne Edouard Champion, 1925, 148 p.

Le Roux de LINCY, Le livre des proverbes français, Paris, Paulin Editeur, 1842

Vol. I, CXX + 259 p.

Vol. II, 422 p.

Henri de VIBRAYE, Trésor des proverbes français anciens et modernes, Paris, Emile Hazan Editeur, 1934, 435 p.

Maurice MALOUX, Dictionnaire des proverbes, sentences et maximes, Paris, Librairie Larousse, 1972, 628 p.

Gabriel GHEORGHE, Proverbele românești și proverbele lumii romanice, București, Editura Albatros, 1986,424 p.

A.J. CREIMAS, Dictionnaire de l’ancien français, jusqu’au milieu-du XlV’siecle, Paris, Librairie Larousse, 1968,676 p.

Francesco D’AMBRA, Proverbi italiani, Firenze, Adriano Salani, 1886, 455 p.

Manuscris Rowlinson C 641 (Oxford), sec. XIII, conjinînd 363 proverbe franceze în proză, 21 p. (Grundriss der Romanischen Literaturen des Mittelalters 3044).

L’afaitement Catun, translaté par Elye de WINCESTRE, ms. anglo-normand din sec. XII, p. 106-107 și 110-145,1076 v. Traducere în general precisă a proverbelor din Disticha Catonis (Grundriss 2932,2944, 2940).

Fragments d’une paraphrase provençale, sec. XII, des célebres distiques du Pseudo-Caton, ou Dionysius Cato ou de Ca’to philosophus. Edijia P. Mayer, p. 99-110 (Grundriss 2996).

Jahuda BONSENYOR, Llibre de paraules e dits de savis e filosofs, edijia G. Llabrés y Quintana, Palma de Mallorca, MDCCCLXXXIX, p. 81-90 (Grundriss 2972).

Proverbes au Conte de Bretaigne, recueil atribué a Pierre dit Mauclerc, sec. XIII. Edijia J. Martin Erlangen 1892, p. 1-37 (Grundris 3064).

Li  proverbes au vilain, ms. compus între 1174-1191, edijia A. Tobler, Leipzig, 1895, p. V – XXXIII și 1-188 (Grundriss 3068).

Die altprovenzalische Version der Disticha Catonis (sec. XII), edijia Dr. R. Tobler, Berlin, 1897, 104 p. (Grundriss 2996).

I proverbi di ser Garzo, miscelaneu toscan din sec. XV, în Studi Petrareheschi, 1984, p. 1-37.

Chronique des Ducs de Normandie (sec. XII) par BENOIT, publiée par Carin Fahlin, tome III, Glossaire, Uppsala, Almqvist & Wiksells Boktryckeri AB, 1967,169 p.

J. HATOULET, Proverbes béarnais, Paris, Librairie A. Frank, 1862,141 p.

V. LESPY, Proverbes du pays de Béarn, Montpellier, 1876,113 p.

Lorédan LARCHEY, Nos vieux proverbes, Paris, 1886,304 p.

Le Dr. PERRON, Proverbes de la Franche Comté, Paris, H. Champion Librairie, 1876,152 p.

Jean NICOT, Thresor de la langue francoise, tant ancien que moderne, Paris, 1621.

Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Academiei, 1975, 1049 p.

30          E. LITTRÉ, Dictionnaire de la langue française, Paris, Librairie Hachette et C’e, 1873,4 vol., 2628 p.:

Vol. I, A-C.

Vol. II, D -H.

Vol. III, I – P.

Vol. IV, Q – Z.

Vol. V, Supplément, 1879,375 p.

30.5.1 Vol. V, Dictionnaire étymologique des mots d’origine orientale (arabe, hébreu, persan, turc, malais), VII + 84 p.

31        ♦ * * Petit Larousse, Paris, Librairie Larousse, 1965,1826 p.

Henri BAUCHE, Le language populaire, Paris, Payot, 1928, 256 p.

Academia Română, Dicționarul limbii române, 9775 p. (în curs de elaborare, 21 volume apărute <1913-1990>).

Gabriel AZAIS, Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France, Montpellier, Société pour l’étude des langues romanes,-1877, 3 vol. Conjine cuvinte din departamentele: Bas-Languedoc, Provence, Gascogne, Béarn, Quercy, Rouergue, Limousin, Dauphiné etc.

Vol. I, A-D, 687 p.

Vol. II, E – O, 695 p.

Vol. III, P – Z, 785 p. + Additions et Corrections, 112 p.

35        Mitu GROSU, Occitan et roumain, Ressemblances, Jerusalem, 1987, 260 p.

36        . * . La Chanson de Roland, edijie bilingvă, București, Ed. Univers, 1974,333 p.

* * *Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor și a minnesăngerilor, în versiunea originală și în traducerea lui Teodor BOȘCA, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980,279 p.

Gabriel GHEORGHE, Elemente arhaice în spiritualitatea populară românească, în “Revista de etnografie și folclor”, tomul 33, nr. 1,1988, p. 47-61.

Boissier de SAUVAGES, Dictionnaire Languedocien (provençal) – français, Nîmes, 1785,2 vol.

Michel VOVELLE, Proverbes et dictons provençaux, Paris, Rivages, 1985,84 p.

Paul GUICHONNET, Proverbes et dictons de Savoie, Paris, Rivages, 1986,129 p.

Alain LABRUNIE, Proverbes et dictons d’Auvergne, Paris, Rivages, 1985,100 p.

Yves Le BERRE, Jean Le DU, Proverbes et dictons de Basse Bretagne, Paris, Rivages, 1985,67 p.

Marie-Rose SIMON1-AUREMBOU, Les cartes linguistiques: documents pour l’histoire de la langue,
în Les atlas linguistiques de la France, CNRS, hors serie, n° 37, Juillet 1980 du Courrier du CNRS.

Pierre FERRAN, Vocabulaire des filles de joie, f. oraș, Robert Morel Editeur, 1970,140 p.

Margaret and James STUTLEY, A Dictionnary of Hinduism. lu Mythology, Folklore and Development 1500 B.C. – A.D. 1500, London and Henley, Routledge & Kegan Paul, 1977,372 p.

N. STCHOUPAK, L. Nitti, L. Renou, Dictionnaire sanskrit-français, Paris, Librairie d’Amérique et d’Orient, 1987,898 p.

Klaus MYLIUS, Wôrterbuch Sanskrit-Deutsch, Leipzig, VEB Verlag Enzyklopădie, 583 p.

Nicolas BÉRONIE, Dictionnaire du patois du Bas-limousin (Correze), et plus particulierement des environs de Tulle, Tulle, l’Imprimerie J.M. Drappeau, f.a., 372 p.

James WOODROW HASSEL, Jr.. Middle french proverbes, sentences, and proverbial phrases, To  ronto, Pontifical Institute of Medieval Studies, 1982,275 p.

Jean François BLADE, Proverbes et dictons populaires recueillis dans l’Armagnac et l’Agenais. Texte gascon et traduction française, Paris, Champion Librairie, 1879,236 p.

Pierre CHAUNU, Civilizația Europei în epoca luminilor (Traducere din limba franceză), București, Ed. Meridiane, 1986.

Vol. 1,470 p.

Vol. II, 532 p.

53        VILLEHARDOUIN, La conquete de Constantinople. Editée et traduite per Edmond Faral, Paris, Société d’édition “Les belles lettres”.

Tome Ier (1199 -1203), 1938,233 p.

Tome II (1203 -1207), 1939,372 p.

Karl BARTSCH, Chrestomatie de l’ancien français (VIII – XV siecles), éd. II, Leipzig, F.C.W. Vogel, 1875,736 col.

Paul MAYER, Recueil d’anciens textes bas-latins, provençaux et français, Paris, Librairie Frank F. Vieweg,1874,192p.

Paul AEBISCHER, Chrestomatie franco-provençale. Recueil de textes franco-provençaux antérieurs a 1630, Berne, A. Franke, 1950,150 p.

Tavio COSIO et al., MARTRINA, La leggenda provenzale nel fumetto d’arte, Ed. Coumboscuro Centre Prouvençal, 1988,116 p.

Clément SIMON, Proverbes française sur le Limosin et proverbes limosins, Montpellier, Imprimerie Centrale du Midi, 1882,39 p.

Oscar BLOCH,  W. von WARTBURG, Dictionnaire étymologique de la langue française, éd. IV, Paris, P.U.F., 1964,682 p.

Albert DAUZAT, Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, Librairie Larousse, 1938, 800 p.

L. CLÉDAT, Dictionnaire étymologiquerde la langue française, éd. IX, Paris, Librairie Hachette, 1924,  686 p.

62        BRIDEL – FAVRAT, Glossaire du patois de la Suisse romande. Geneve, Edition Slatkine, 1984, 548 p.

63        Louis GAUCHAT et al. (fondateurs), Glossaire de patois de la Suisse romande, Neuchatel & Paris, Editions Victor Attinger,

63.1   Tome I, A -arranger, 1924 -1930, 640 p. Vol. II, 420 p.

Fascicule XI arras – assiette, 1934

Fascicule XII, assiette – aval, 1934

Tome IV Fascicule 42 Contre – battre – Cornouille, 1964, p. 281 – 336.

64        Ferdinand BRUNOT, Histoire de la langue française des origines a 1900, Paris, Librairie Armand Colin.
64.1     Tome I, De l’époque latine a la Renaissance, 1924, 546 p.

65        Augustin THIERRY, Lettres sur l’histoire de France, Paris, Librairie Firmin-Didot, 1883,410 p.

Charles RICHET, Initiation a l’histoire de France et de la civilisation française, Paris, Librairie Hachette, 1924,189 p.

GAUTHIER et DESCHAMPS, Leçons completes d’histoire, Paris, Librairie Hachette, f.a., 353 p.

Petit de JULLEVILLE, Histoire de la littérature française des origines a nos jours, Paris, Masson et C’e, f.a. 597 p.

André LEFEVRE, Les races et les langues, Paris, Felix Alean, 1893, 303 p.

Max MULLER, La science du language, Paris, A. Durand et Pedone Lauriel, 1867, 530 p.

MONTAIGNE, Essais (extraits), I L’home, Paris, Larousse (Col. Classique Larousse), 1936,104 p.

Francois SUARD et Claude BURIDANT (eds.), Richesse du proverbe, Université de Lille III, 1984

Vol. 1,163 p.

Vol. II, 275 p.

73        Ferdinand de SAUSSURE, Cours de linguistique générale, éd. III, Paris, Payot, 1931, 331 p.

74        F. RABELAIS, Les cinq livres de…, Paris, Ernest Flammarion, Editeur,  f.a.,  reeditare a textului ediției 1542 (vol. I), 1552 (vol. II).

Vol. 1,1542, Lyon, 396 p.

Vol.11,1552, Paris, 400 p.

Ch. (le P.) CAHIER, Quelque six mille proverbes et aphorismes usuels empruntés a notre âge et aux siecles derniers, Paris, Julien Lanier et Cie., Editeur, 1856, 582 p.

J.B.B. ROQUEFORT, Glossaire de la langue romane, rédigé d’apres les manuscrits de la Bibliotheque Impériale… contenant l’étymologie et la signification des mots usités dans le XI, XII, XIII, XIV et XVIe  siecle…, Paris, B. Warée, MDCCCVIII

Vol. I, XXXII + 771 p.

Vol. H, 780 p.

77        Benoit de SAINTE-MAURE, Roman de Troie, publié d’apres tous les manuscrits connus par Leopold Constans, Paris, Librairie Firmin-Didot, 1909, Vol. V.

*   * Dictionnaire des locutions obscures et des mots vieillis qui se recontrent dans les oeuvres de Jehan Calvin, Paris, Ch. Meymeis et Co., 1855,42 p.

C.T. ONIONS et al. (Edited by) The Oxford dictionary of English etymology, Oxford, At the Clarendon Press, 1966,1026 p.

Colectiv, Dicționar german-român, ediția II, București, Editura Academiei R.S.R., 1989,1184 p.

EJ. RAPSON (edited by), The Cambridge History of India, At the University Press, Cambridge, 1922, vol. I, 799 p.

* * * Basic Hindi Vocabulary, Ministry of Education, Government of India, 1958,70 p.

Emmanuel Le ROY LADURIE, Montaillou, sat occitan, de la 1294 până la 1324, București, Ed. Meridiane, 1992

83.1   Vol. I, 452 p.

84  Pierre LÉVEQUE, Aventura greacă, București, Ed. Meridiane, 1987

Vol. 1,476 p.

Vol. II, 453 p

Marija GIMBUTAS, Civilizație și cultură, Ed. Meridiane, 1989,296 p.

J. VENDRYES, Le langage, Paris, La Renaissance du livre, 1921,447 p.

Du CANGE et al., Glossarium mediae et infimae latinitatis…, Glossaire français, tome IX, Niort, L. Favre, 1887, 400 + XXXXVI p.

Minai EMINESCU, Opere, Vol. X, București, Ed. Academiei R.S.R., 1989, 736 p.

Lorand BENKO (edited by), A magyar nyelv tôrténeti – etimolôgiai szotara, Budapest, Akadémiai Kiado,1967, Vol. 1,1142 p.

Andrei OȚETEA (editor), Istoria lumii în date, București, E.E.R, 1969, 615 p.

Lucian  PREDESCU, Enciclopedia Cugetarea, București, Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, 959 p.

Nicolae MIULESCU, Da. Ksa, God’s country, Milano, Editrice Nagard, 1976, 93 p.

93        Ion BUDAI-DELEANU, De originibus populorum Transylvaniae, București, Ed. Enciclopedică, 1991

Voi. 1,336 p.

Voi. 11,560 p.

94        . * * Chronicon pictum vindobonense,   ediția română, București, “Bucovina”, I.E. Torouțiu, 1937, 251 p.

GETICUS, La Dacie Hyperboréenne, Puiseaux, Ed. Pardes, 1987,134 p.

Martin OPITZ, Zlatna, Cumpăna dorului (traducere din germană), București, Ed. Albatros, 1981, 126 p.

J.J. EHRLER, Banatul de la origini până acum (1774), Timișoara, Ed. Facla, 1982

Coriolan SUCIU, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, București, Ed. Academiei R.S.R., 1968,2 vol.

Iorgu IORDAN, Toponimie românească, București, Ed. Academiei R.S.R., 1963,581 p.

Francesco GRISELINI, Incercare de istorie politică și naturală a Banatului, Timișoara, Ed. Facla, 1984, 336 p.

Albert DAUZAT, Les Noms de lieux, Paris, Librairie Delagrave, 1939,264 p.

Margareta Eleonora DOVGANIUC, Dicționar de nume de familie românești (manuscris, în curs de definitivare)
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.



Back to top See my Info
Zamolxe
Invatacel
Invatacel

Zamolxe is offline

Joined: 16 Oct 2007
Member: #313
Posts: 58
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Gabriel Gheorghe
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 11.9.2010, 17:45 View PostDownload Post

Gabriel Gheorghe
- mini blibliografie -


Ing. GABRIEL GHEORGHE

Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.
Gabriel Gheorghe s-a născut în București la 23 august 1929.

A absolvit în 1954 Institutul de Petrol și Gaze, lucrînd ca inginer, proiectant și cercetător științific între 1954-1957 (inginer la întreprinderea de distribuție a gazelor, București) și 1964-1989 (inginer proiectant principal și inginer proiectant șef, iar, între 1974 – 1989, proiectant tehnolog principal II – echivalent cu cercetător) în Institutul de cercetări și proiectări pentru Petrol și Gaze, ICPPG.

între 1957-1964 a fost închis, fiind implicat întâmplător într-un proces politic înscenat; achitat în 1970.

între 1957 – 1978, a publicat 6 cărți cu conținut tehnic.

I s-au recunoscut  contribuțiile științifice prin 2 Premii naționale (pentru lucrări deosebit de valoroase în proiectare) în 1968 și 1969, acordate de Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare.

A publicat peste 80  mari articole tehnice și extratehnice în țară și în străinătate: Franța, Italia, R.F.G. și Belgia.

Din pasiune, după 1973, întreprinde cercetări proprii multilaterale ample în istorie, lingvistică, etnologie, paremiologie, chiar literatură și arhitectură (ex.Critica stilului arhitectural  modern, Belgia) ș.a.,  realizând interesante contribuții sub forma altor 5 cărți. Pentru una dintre ele – Proverbele românești și proverbele lumii romanice. Studiu comparativ, 1986 – a primit PREMIUL ACADEMIEI ROMÂNE în 1990, “S. Fl. Marian”. Studiul a 346 proverbe românești, comparate cu cele similare din alte limbi romanice, respinge părerile nefondate potrivit cărora paremiologia românească cuprinde multe proverbe împrumutate de la alte popoare.

Editează și prefațează alte 6 cărți.

în anul 2001 publică o ediție critică și completă a Geticii lui Iordanes (sec. VI).

însă tema de bază a preocupărilor sale este evidențierea contribuției istoriei românilor la istoria Europei, considerând că ele se suprapun pînă către epoca a doua a fierului (sec. VII î.e.n.). Membru în colegiul de redacție al “Revistei de etnografie și folclor”, fondează în 1990 Societatea cultural-științifică GETICA și editura Gândirea (1990 – 1994), cu ajutorul cărora redactează și publică 4 numere în 2 tomuri din revista “GETICA”, în 1992 – 1994, în care-și expune o parte din studiile, argumentele sale pentru fundamentarea ipotezei că Spațiul Carpatic este vatra Civilizației euro-indiene.

O expunere completă a ipotezei și argumentelor sale este pregătită în tomul III al acestei reviste a cărei apariție întârzie din lipsă de fonduri.

La simpozionul Civilizație și geopolitică în Bazinul Carpatic, București, 11-12 oct. 1999, are prilejul, pentru prima dată, să-și supună teoria sa unei confruntări publice de cel mai înalt nivel științific, în comunicarea Spațiul Carpatic – începutul civilizației europene ? Nu au existat contraargumente. Participanții au rămas blocați în fața alternativei de a detrona teoria latinității limbii și poporului român și susținerile unor consacrate nume din istorie.Redactat: Dan Stănescu2002

LUCRĂRI  DE  AUTOR:

(1) – Manualul inginerului petrolist, capitolul XX: “Obținere, transport, depozitare,  distribuție gaze și proiectare utilaje, Ed.Tehnică., 1958.

(2) – Instalații sanitare în clădiri, E.T. 1958,  coautor

(3) – Instalații interioare de gaze combustibile. Proiectare, executare, exploatare, E.T. 1959.

(4) – Distribuția și utilizarea gazelor naturale. Proiectare și execuție, E.T. 1972

(5) – Exploatarea relelor și instalațiilor de gaze, E.T., 1975

(6) – Măsurarea debitelor  la fluide,E.T., 1978.

(7) – îndrumător pentru exploatarea rețelelor de distribuție și a instalațiilor de utilizare a gazelor, 1974.

(8) – Arta culinară. Mică enciclopedie practică, 1982, coautor;

(9) – Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă, Ed. știința pentru toți,1982;

(10) – Proverbele românești și proverbele lumii romanice. Studiu comparativ, 1986

(11) -   Duh și reverie, 1997

(12) – A. Dumitriu – Retrospective, 1991, ediție și prefață de G. Gheorghe

(13) – Gheorghe Eminescu – Amintiri, 1995, ediție critică de G. Gheorghe

(14) – Iordanes – Getica, ediție îngrijită și comentarii de G. Gheorghe, 2001, Fundația Gândirea, 151 p.

(15) – Studii de cultură și civilizație românească, Fundația Gândirea, 2001, 135 p.

(16) – Revista “GETICA”, 1992 – 1994. Iată titlurile cîtorva articole:

– Franța a fost românofonă

– Lingvistica, istoria …, defilee de erori

– Sarea, criteriu pentru regândirea  Istoriei

– Româna străveche – indo-europeana comună
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Posted image may have been reduced in size. Click image to view fullscreen.



Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> Spiritualitatea Universală, Spiritualitatea Dacică
   -> Istoria si Spiritualitatea Dacică, Tradiția, arta, cultura, spiritualitatea dacică
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 1 of 1  [ 3 Posts ]
 


Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !