Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 29.3.2024, 16:38
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Predicile Domnului Iisus Hristos - Dicteu divin prin Gottfried Mayerhofer


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6  Next
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 39 - Vindecarea celor zece leproși
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.10.2010, 03:10 View PostDownload Post

Capitolul 39
Vindecarea celor zece leproși

Sfântul Luca XVII" 5-19: „Și apostolii au zis Domnului: “Mărește-ne credința”. Și Domnul a zis: “Dacă ați avea credința cât un grăunte de muștar, ați zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare!” și v-ar asculta. Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paște oile, îi va zice când vine de la câmp: „Vino îndată și stai la masă?” Nu-i va zice mai degrab㠄Gătește-mi să mănânc, încinge-te și slujește-mi până voi mânca și voi bea eu; după aceea, vei mânca și vei bea tu”? Va rămâne el îndatorat față de robul acela, pentru că robul a făcut ce i s-a poruncit? Tot așa și voi, când veți face tot ce vi s-a poruncit, să ziceți: „Suntem niște robi netrebnici, am făcut ce eram datori să facem”. Pe când mergea spre Ierusalim, Iisus a trecut prin mijlocul Samariei și Galileii. Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproși, care au stat departe. Ei și-au ridicat glasul, zicând: Iisuse, învățătorule, fie-ți milă de noi!” Văzându-i, Iisus le-a zis: “Duceți-vă și arătați-vă preoților!” Și pe când se duceau, au fost curățați. Unul dintre ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors slăvind cu glas tare pe Dumnezeu. S-a aruncat cu fața la pământ, la picioarele lui Iisus, și i-a mulțumit; și era samaritean. Și răspunzând, Iisus a zis: “Oare n-au fost curățați toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi — a zis: “Scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit”.
(19 aprilie 1872)

Aceste versete povestesc un episod în care am vindecat zece leproși, prin simpla Mea voință, întăriți de credința lor în Cuvântul Meu, ei s-au dus să se prezinte preoților, iar lepra lor a dispărut de îndată ce au intrat în templu. Fiind leproși, în mod obișnuit le era interzis să intre în templu. Chiar și oamenii obișnuiți se fereau din calea lor, căci se știa că lepra era foarte contagioasă.

Acest act a demonstrat ce poate realiza credința de nezdruncinat dacă sufletul omului este ferm susținut de ea. Acesta a fost principiul pe care am dorit să îl exemplific discipolilor Mei, cărora le-am și spus, în versetul 6: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice dudului acestuia: “Dezrădăcinează-te și aruncă-te în mare!”, și v-ar asculta”.

Pentru a le demonstra din punct de vedere spiritual semnificația acestor cuvinte, am efectuat la scurt timp vindecarea celor zece leproși. Am însoțit astfel imediat teoria de un exemplu practic, astfel încât discipolii Mei să observe minunile pe care le poate face puterea credinței, care le lipsea chiar lor în atât de multe ocazii.

Dacă tot am ales acest exemplu pentru predica din această duminică, vă propun să examinăm mai îndeaproape semnificația cuvântului „credință", pentru a înțelege cu adevărat cum trebuie practicată aceasta. Căci și acesta este unul din cuvintele pe care le folosiți adeseori din vârful buzelor, dar pe care inima voastră îl cunoaște prea puțin.

Fără această explicație nu ați putea înțelege nici măcar parabola dudului pe care le-am spus-o mai devreme discipolilor Mei, ca să nu mai vorbim de ce s-a întâmplat ulterior cu cei zece leproși. Numai după ce veți înțelege semnificația profundă a cuvântului „credință" vom putea trece la necesitatea aplicării ei în epoca modernă și în cea viitoare, amintindu-ne și de samariteanul care s-a întors la Mine (singurul dintre cei zece).

Orice lucru are o consecință naturală. Dacă cineva dorește să își clădească o casă, el nu începe cu acoperișul, ci cu temelia acesteia. Numai după ce pune bazele fundației casei poate trece el la construirea acoperișului, fără să se teamă că acesta se va prăbuși. Acest principiu se aplică inclusiv în ceea ce privește viața spirituală. De aceea vă și dau atâtea explicații, pentru ca ochii și urechile voastre spirituale să se deschidă și să nu pățiți la fel ca aceia care sunt atât de absorbiți în ceea ce fac încât nu mai văd cele o mie de minuni pe care creația Mea le reflectă pe retina ochilor lor, căci mintea lor este prea preocupată pentru a mai vedea și altceva decât obiectul interesului lor imediat.

Am explicat în predica anterioară semnificația iubirii de sine și a iubirii față de aproape, în predica de astăzi vom învăța adevărata semnificație a cuvântului „credință", un concept foarte frecvent folosit greșit și al cărui înțeles superior nu este înțeles nici măcar de un om dintr-o mie.

Nici chiar propriii Mei discipoli nu înțelegeau prea bine semnificația adevăratei „credințe". De aceea, am fost nevoit să le-o explic prin prezența Mea vizibilă, prin cuvintele Mele, și nu de puține ori, să le-o exemplific prin miracolele Mele. Dar ei tot nu au înțeles ce înseamn㠄credința". Voi ce ziceți: ați înțeles ce înseamn㠄credința"? Doar primiți zilnic atât de multă pâine spirituală de la Mine... Vă spun Eu: o înțelegeți la fel de puțin cum o înțelegeau discipolii Mei acum 2000 de ani. În fiecare clipă îmi dovediți cât de mică este credința voastră, deși sunteți convinși că, deși iubirea voastră este încă slabă, credința voastră este cât se poate de puternică! Vom vedea...

Ce înseamnă așadar „credința"?

Ei bine, cei mai mulți dintre voi aveți deja răspunsul gata pregătit: - Credința, înseamnă - a fi convins" că un lucru sau altul este așa cum am spus Eu". „Credința are la bază autoritatea celui care mi-a spus lucrul în care cred". „Cred în acest lucru pentru că cel care mi l-a spus este convins el însuși de adevărul spuselor sale".

Cam așa sună răspunsurile pe care sunteți pregătiți voi să Mi le dați, deși ele indică inevitabil o credință atât de mică încât cel mai mic vânticel o va spulbera pe loc.

Nu o asemenea credință am avut în vedere Eu atunci când am vorbit despre ea. Credința „care mută munții din loc" despre care le-am vorbit discipolilor Mei este complet diferită de ceea ce înțelegeți voi prin expresia: „Credința ne va mântui". Personal, Mă îndoiesc foarte serios că cineva îndoctrinat de preoți cu o credință atât de palidă a putut atinge vreodată preafericirile promise de Mine celor care cred cu adevărat. Pentru aceasta este nevoie de o cu totul altfel de credință, așa cum o înțeleg Eu, nu preoții voștri.

Credința despre care le-am vorbit discipolilor Mei și pe care am exemplificat-o prin vindecarea celor zece leproși reprezintă în lumea spiritelor o putere mult mai mare decât v-ați putea imagina voi vreodată. Ea presupune convingerea fermă că un lucru se va întâmpla în mod irevocabil, așa cum s-au și petrecut lucrurile în cazul celor zece leproși. Această credință reprezintă o participare la puterea Mea, pe care sunt întotdeauna fericit să le-o împrumut acelor copii ai Mei care merită acest titlu și care nu o vor folosi niciodată greșit sau abuziv, fiind pe deplin conștienți de măreția acestui dar primit de la Creatorul atotputernic, pe care numai un copil plin de iubire îl poate primi de la părintele său.

Aceasta a fost credința care i-a mânat pe cei zece leproși, care s-au îndreptat liniștiți către preoții lor, ferm convinși că spusele Mele, Cuvântul Divin, se vor împlini, căci au fost rostite de Mine și susținute de voința Mea.

Care dintre voi aveți o asemenea credință? Puneți-vă cu sinceritate această întrebare și veți constata același lucru pe care l-au constatat cândva discipolii Mei: „Nu putem înțelege o asemenea credință. O convingere atât de fermă și o credință de nezdruncinat în promisiunile Tale ne lipsesc complet. Pur și simplu nu suntem capabili de așa ceva".

La care Eu vă voi răspunde: „Știu că sunteți incapabili de o asemenea credință și că va mai trece o vreme până când o veți dobândi. Căci dacă ați fi zei încarnați în trupuri de oameni, înzestrați cu puterea lui Dumnezeu, ați simți întreaga beatitudine și adevărul profund al afirmației: - Credința vă va mântui"! Cât de vaste ar fi atunci posibilitățile voastre... Cât de mult bine ați putea face și cât de superiori ați deveni față de agitația inferioară a lumii în care trăiți. Nici nu vă puteți imagina acest lucru la ora actuală... Cuvântul Meu s-ar împlini atunci, căci o asemenea credință atrage după sine o fericire nesfârșită. Dacă ați fi înzestrați cu o asemenea putere, ați simți fuziunea treptată a sinelui vostru cu propriul Meu Sine. Primii oameni pe care i-am creat au cunoscut într-o oarecare măsură această putere, dar au pierdut-o din cauza propriilor lor greșeli.

Ei bine, această credință fermă le lipsea discipolilor Mei acum 2000 de ani, și la fel vă lipsește și vouă. De aceea, doresc să vă atrag atenția prin această predică asupra importanței sale și asupra modalității prin care poate fi ea dobândită: iubirea față de Mine. Deși nu este deloc ușor de atins, căci presupune un autocontrol desăvârșit și o mare puritate morală, o veți putea cunoaște totuși parțial, în momente de mare exaltare interioară, mai ales dacă veți înțelege exact ce înseamnă acest instrument măreț al puterii și iubirii Mele divine.

Voi nu ați înțeles încă expresia: „Vreau!", la baza căreia trebuie să stea credința că ceea ce doriți urmează să se și întâmple. Această putere a voinței este forța care poate muta munții din loc, poate determina forțele naturii să își reveleze legile ascunse, făcând posibile multe lucruri considerate astăzi imposibile.

Pentru ca acest lucru să devină însă posibil, este necesar mai întâi ca ceea ce vă doriți să corespundă marelui scop spiritual, iar apoi să se facă numai prin Mine și prin puterea Mea, căci fără Mine voi sunteți neputincioși, și numai împreună cu Mine puteți deveni atotputernici.

Magnetismul personal nu este altceva decât puterea voinței sau a credinței. Plasarea mâinilor pe trupul bolnav cu această credință fermă în Mine poate vindeca în scurt timp afecțiuni care, în mod normal, ar avea nevoie de perioade mult mai lungi pentru a dispărea.

Nimic nu poate rezista în fața acestei credințe. Nu trebuie să credeți însă că ea ar încălca legile naturii. Dimpotrivă, aceste puteri, care până la ora actuală refuză să asculte de voința omului, l-ar sluji atunci în mod firesc, ca pe o ființă spirituală, ca pe un descendent al Meu, continuând să își bată însă joc de restul materialiștilor, de raționamentele și de căutările lor.

Atunci când această credință își face sălaș în inima omului se produce cel de-al doilea fenomen menționat de Evanghelie: recunoștința în fața darului primit de sus.

În cel de-al 15-lea verset al Evangheliei se precizează că din cei zece leproși vindecați, numai unul s-a întors la Mine și Mi-a mulțumit.

Pentru ca evreii participanți la acel eveniment să conștientizeze și mai plenar ce înseamnă lipsa de recunoștință pentru binecuvântarea primită, acel om s-a dovedit a fi un samaritean. Evreii disprețuiau profund acest trib, căruia îi atribuiau toate relele posibile, și nici o calitate pozitivă.

În Evanghelia precedentă le-am oferit fariseilor o pildă legată de tot de un samaritean, pentru a le demonstra astfel că nici un om nu trebuie disprețuit a priori, numai pentru că aparține unei națiuni sau alteia, în cazul de față, un om din același trib a fost special ales pentru a-i face de rușine pe evreii atât de orgolioși, care se considerau mult mai buni decât oricine altcineva, dovedindu-le că nici un om, fie el vameș sau chiar samaritean, nu era atât de rău încât să nu poată practica iubirea față de aproapele său, și că ei înșiși nu erau cu nimic mai buni decât castele pe care le disprețuiau - lucru la fel de valabil și astăzi, când foarte mulți oameni se uită cu dispreț la semenii lor, pe motive rasiale, de castă, de religie, etc.

Faptul că nu s-a întors decât un singur bolnav din zece, iar acesta era ultimul om de la care te-ai fi așteptat la un asemenea gest, demonstrează că acesta a fost singurul dintre cei vindecați în care credința de care am vorbit până acum prinsese deja rădăcini. Copleșit de grația lui Dumnezeu, el nu a putut face altceva decât să îl slăvească pe Cel prin care această grație a coborât asupra lui.

La fel se petrec lucrurile cu toți oamenii. Nu toți cei înzestrați cu o putere fermă a voinței se vor putea bucura pe deplin de rezultatele acesteia, ci numai cei care Mi se vor închina pentru darurile primite, mărturisind deschis, așa cum precizează Biblia în versetul 10 din această Evanghelie: „După ce veți face tot ce vi s-a poruncit, spuneți: “Noi suntem slujitorii Tăi nevrednici; nu ne-am făcut decât datoria!”

Am urmărit prin acest act de vindecare să le demonstrez celor prezenți că dincolo de o credință fermă, de nezdruncinat, este necesară și o altă calitate, chiar mai mare: recunoștința pentru binecuvântarea primită. O favoare primită fără recunoștință pentru cel care ți-a dăruit-o reduce mult valoarea acesteia, anihilând-o uneori complet. Când grația nu îl ajută pe cel care o primește să se smerească, ci dimpotrivă, îl face să devină și mai orgolios, ea nu mai poate fi considerată o grație, în primul caz, ea este o expresie a iubirii; în cel de-al doilea, devine o expresie a urii. În primul caz, avem de-a face cu o recunoaștere deschisă a neputinței personale a celui care o primește, în timp ce în cel de-al doilea caz, omul nu face decât să regrete faptul că circumstanțele l-au făcut să datoreze ceva altcuiva. Prima grație este de natură celestă, în timp ce a doua este de natură demoniacă.

Am dorit să vă reamintesc prin această predică, la 2000 de ani de la petrecerea evenimentului respectiv, că puterea credinței - oricât de mare ar fi - nu valorează nimic dacă înainte și după primirea grației Mele nu vă mărturisiți neputința în fața Mea și recunoștința pentru puterea colosală cu care v-am înzestrat pe voi, sărmane creaturi minuscule din creația Mea.

Numai cel care, conștient de originea sa divină, continuă să privească în sus, plasând cu mare smerenie toate grațiile primite de la Mine pe altarul iubirii, merită să fie întărit în puterea voinței sale prin însăși puterea Mea. Aceasta este credința justă, care îi dăruiește celui în cauză o fericire pe care numai copiii mici o simt, atunci când recunosc puterea nemărginită a tatălui lor, simțindu-se protejați și vrednici de ea.

Faceți tot ce vă stă în puteri pentru a deveni vrednici de puterea Mea! Dublați credința voastră cu recunoștința față de Mine și nu va fi dorință care să nu vă fie îndeplinită.

Considerați această Evanghelie un ghid care să vă ajute să vă orientați în marele labirint al vieții. Construiți-vă o temelie puternică pentru casa voastră spirituală, iar acoperișul va fi construit de la sine, de însăși lumea Mea spirituală, care vă va ajuta, în funcție de măsura credinței voastre, să vă înălțați pe nivele superioare de conștiință, devenind apoi învățătorii altor ființe, cărora le veți putea preda lecțiile primite în această scurtă perioadă de încercări petrecută pe pământ, dar mai presus de toate, iubirea infinită a Tatălui, care le dăruiește copiilor Lui puterea Sa nemărginită, direct proporțional cu credința lor. Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 40 - Avertismentul Domnului împotriva modului lumesc de a gândi
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 7.10.2010, 03:24 View PostDownload Post

Capitolul 40
Avertismentul Domnului împotriva modului lumesc de a gândi

Sfântul Matei VI" 24-34: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ține la unul și va disprețul pe celălalt. Nu puteți sluji simultan lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea vă spun: Nu vă îngrijorați de viața voastră, ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare; și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele? Și cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge un cot la înălțimea lui? Și de ce vă îngrijorați de îmbrăcăminte? Uitați-vă cu atenție cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu țes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din aceștia. Și dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, oare nu vă va îmbrăca El cu atât mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci nu vă îngrijorați, zicând: “Ce vom mânca?”, sau “Ce vom bea?”, sau “Cu ce ne vom îmbrăca?” fiindcă pe toate acestea, păgânii le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți nevoie de toate aceste lucruri. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijorați deci pentru ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngriji pentru ea însăși. Ajunge zilei necazul ei”.
(20 aprilie 1872)

Prin aceste versete, Mi-am propus să le prezint discipolilor Mei regulile de comportament pe care trebuie să le aplice în viața de zi cu zi. Scopul lor era să trezească și să amplifice în ei credința care să îi susțină inclusiv pe viitor, când Eu nu voi mai fi printre ei.

De altfel, întregul capitol 6 conține dispozițiile pe care le-am lăsat moștenire discipolilor Mei, pentru ca ei să le transpună în practică în decursul vieții lor de misionari. Au fost ultimele sfaturi părintești primite de la Mine, cu scopul de a-i învăța să înțeleagă cuvintele Mele în sensul lor spiritual, nu literal, confuzie pe care o făceau adeseori, înainte de a-i învăța și de a-i ghida pe alții pe drumul către adevărata cunoaștere, era necesar să înțeleagă ei înșiși mesajul Meu, cât mai clar cu putință. De aceea, capitolul de față conține detalii referitoare la pomeni, rugăciune și practica spirituală a ritualurilor religioase, astfel încât sufletul omului să beneficieze de pe urma acestora. De asemenea, este descrisă valoarea reală a aspectelor temporal-materiale și a celor etern-spirituale, precum și maniera în care pot fi depășite dificultățile vieții prin racordarea la voința Mea. Acest ultim aspect era absolut esențial, căci după apropiata Mea moarte, discipolii Mei trebuiau să aleagă între lumea spirituală și cea materială, sau, după cum spune textul, între Dumnezeu și Mamona.

Discipolii Mei au lăsat tot ce îi lega de lumea materială și M-au urmat, sacrificându-și posesiunile și legăturile lumești, de dragul valorilor spirituale. De aceea, de vreme ce le prezisesem atât de des moartea Mea, era firesc ca ei să se întrebe: „Ce vom face noi atunci? În prezența Lui nu am avut nici un fel de griji, dar după ce nu va mai fi printre noi, ce vom face?"

Agitația lor mentală creștea, așa că am fost silit să răspund la aceste întrebări, liniștindu-i, astfel încât grijile legate de hrană și îmbrăcăminte să nu îi tulbure prea tare, diminuând astfel entuziasmul pentru misiunea lor spirituală.

Acesta a fost motivul pentru care le-am adresat aceste cuvinte părintești și aluzia Mea la crinii de pe câmp, care le sugera că - în iubirea Lui - Tatăl ceresc nu uită nimic din ceea ce a creat, și cu atât mai mult nu va uita de cei pe care i-a ales pentru o sarcină atât de măreață.

În condițiile în care trăiau discipolii Mei, cuvintele Mele au avut o semnificație de-a dreptul literală, dar în ceea ce vă privește pe voi și generațiile viitoare, ele trebuie interpretate la modul spiritual. Căci voi trăiți în condiții diferite și nu mai este necesar la ora actuală să lăsați totul și să Mă urmați pe calea spirituală.

Atunci când le-am spus discipolilor Mei că nu poți sluji la doi stăpâni, intenția Mea a fost să le explic că este imposibil să îmbrățișezi două aspecte diferite cu aceeași intensitate a iubirii. „A-L sluji fie pe Dumnezeu, fie pe Mamona, înseamnă a-ți propune ca țel suprem în viață fie plăcerile lumii materiale, fie aspirația către desăvârșirea spirituală, căci „a sluji” înseamnă a te devota din tot sufletul celui pe care îl iubești cel mai mult pe lume.

Din această perspectivă, sfatul Meu este la fel de valabil și în cazul vostru, precum și în cel al generațiilor viitoare. Cel care trăiește exclusiv de dragul lumii exterioare și al plăcerilor sale, neurmărind altceva decât satisfacerea acestora și folosirea tuturor mijloacelor permise și nepermise pentru atingerea prosperității materiale (care, deși temporară, i se pare scopul suprem în viață) - nu poate avea decât o concepție foarte limitată despre Dumnezeu și despre valorile spirituale, pe care le va subordona celor materiale, de vreme ce scopul său suprem nu este unul spiritual, ci doar atingerea fericirii pământești. Așa trebuie înțelese cuvintele: „Nu îi poți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona în același timp".

Asta nu înseamnă însă că nu vă puteți folosi de Mamona sau de bogăția lumească pentru atingerea scopurilor spirituale, fără a vă atașa în mod deosebit de ea, ci dându-i exact valoarea (limitată) pe care o are. În astfel de cazuri, ea poate fi folosită cu succes în beneficiul vostru, dar și al semenilor voștri, îndeosebi dacă Eu am fost cel care v-a dăruit bogăția respectivă. Au existat dintotdeauna oameni bogați și cu poziții sociale înalte care Mi-au rămas tot timpul credincioși, privind lumea exterioară cu aceiași ochi ca și Mine. Bogăția pe care le-am încredințat-o nu a fost decât un instrument necesar atingerii unui anumit scop, și nu un ideal în sine, către care să-și orienteze toate energiile.

După cum vedeți, este extrem de important să înțelegeți corect cuvintele: „Nici un om nu ar trebui să slujească la doi stăpâni".

În ceea ce privește celelalte cuvinte de alinare pe care le-am adresat atunci discipolilor Mei, acestea trebuie înțelese în semnificația lor spirituală, nu literală, căci în condițiile actuale de viață este de datoria fiecăruia să își asigure singur necesitățile fizice. Totuși, această datorie nu trebuie dusă la extrem, împiedicându-vă să aspirați către idealul spiritual sau să vă ajutați semenii!

Ceea ce am spus atunci, c㠄păsările cerului nu seamănă, nu seceră și nu strâng nimic în grânare; și totuși, Tatăl ceresc le hrănește”, este cât se poate de adevărat. Chiar și animalele sunt conduse însă de instinctele lor, care le fac să își caute hrana dacă le este foame sau un izvor dacă le este sete. Ele sunt silite astfel să aibă grijă de ele, iar pentru o scurtă perioadă de timp chiar de familiile lor.

În cazul omului lucrurile stau altfel. El este o ființă complet liberă, nefiind guvernat de vocea naturii sau de instincte, ci doar de spiritul său, care îl direcționează cu ajutorul intelectului să își îmbunătățească condițiile de trai astfel încât să poată lucra asupra sinelui său spiritual fără a fi obstrucționat de grijile materiale. De aceea, el trebuie să-și asigure nevoile sale și ale familiei, care are nevoie de el o perioadă mult mai lungă de timp decât în cazul animalelor.

Totuși, principalul său scop în viață trebuie să rămână acela de a intra în împărăția lui Dumnezeu și de a-și împlini astfel destinul spiritual, care, după încheierea acestei scurte perioade de încercări, continuă de-a pururi în lumea de apoi. De aceea, el are datoria să gestioneze corect darurile cu care a fost înzestrat - talentele și bogăția lumească pe care le-a primit la naștere, fără a-și pierde însă veșmântul spiritual necesar vieții sale viitoare.

Cuvintele: „Nu vă îngrijorați deci pentru ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngriji pentru ea însăși. Ajunge zilei necazul ei” au fost adresate discipolilor Mei într-un sens diferit de interpretarea pe carele-o dați de regulă voi. La fel ca și versetele precedente, ele se referă la faptul că omul nu ar trebui să își facă prea multe griji, nici să pună bețe în roate destinului cu care s-a născut, și cu atât mai puțin să interfereze cu voința divină care îl tutelează; căci sfera lui de acțiune se încheie aici.

Voi, oamenii, ar trebui să vă limitați grijile și eforturile numai la acelea care corespund învățăturii Mele, Cuvântului Meu și promisiunii Mele de succes spiritual. Numai atunci veți acționa corect. Chiar și așa, meritul cel mai important al faptelor voastre îmi va reveni Mie. În calitatea voastră de ființe finite, viziunea voastră este prin forța lucrurilor extrem de limitată, în timp ce viziunea Mea, a Creatorului și Domnului atotputernic, este infinită. Dacă veți medita la această diferență, veți înțelege de ce nu vă pot răspunde întotdeauna la rugăciuni, căci Eu știu ce este mai bine pentru voi, iar voi nu.

Vă puteți da cu ușurință seama din interpretarea acestor versete cât de ușor pot fi înțelese ele greșit, date fiind condițiile diferite din acele vremuri față de cele de astăzi. La acea vreme, scopul lor era să pregătească viitoarea misiune și poziția socială a adepților Mei. La ora actuală ele nu și-au pierdut actualitatea, căci din gura Mea nu poate ieși altceva decât adevărul, dar principala lor semnificație a trecut în planul spiritual. Cuvintele de alinare pe care le-am adresat primilor Mei discipoli nu pot avea aceeași semnificație cu cea pe care trebuie să o recunoască discipolii Mei actuali, poate ultimii. Tot ce am spus atunci rămâne adevărat, dar înțelegerea lor depinde de nivelul spiritual al fiecărui individ în parte. Dacă adevărul cuvintelor Mele este raportat întotdeauna la Mine, dar și la circumstanțele actuale, el nu poate aduce decât rezultatele dorite de Mine la acea vreme, actualizate de interpretarea pe care v-am oferit-o acum.

De aceea, faceți toate eforturile pentru a dobândi înțelegerea spirituală, pentru ca lumina care strălucește acum deasupra voastră cu atâta putere să vă ilumineze și să vă încălzească sufletele la capacitatea ei maximă, unindu-le cu Spiritul Meu. Va veni atunci un moment în care învelișul creației materiale va înceta să mai existe pentru voi, făcând loc viziunii spirituale și permițându-vă să recunoașteți în toate elementul spiritual, iar în centrul lor pe Mine, Domnul lumii spirituale, dar și Părintele vostru preaplin de iubire.

În această stare veți cunoaște pacea și armonia supremă, eliminând pentru totdeauna orice grijă și orice anxietate. Există o răsplată pentru orice experiență amară, dar și pentru orice merit. Veți descoperi în această stare că pietrele de temelie ale lumii materiale se transformă în primele pietre de temelie ale lumii spirituale, pe care se sprijină imensul edificiu al lumii spiritelor. Obiectele materiale își primesc aici locul spiritual pe care îl merită, iar ființelor spirituale li se arată calea către o purificare încă și mai profundă, astfel încât să se poată dezvolta mai departe, trecând de pe un nivel evolutiv pe altul, dintr-o lume în alta, de pe un soare pe altul, cunoscând stări din ce în ce mai beatifice, până la destinația finală, în care Tatăl devine unicul păstor al turmei unice, înconjurat de copiii Săi, a căror mântuire a început în planul fizic și s-a încheiat în lumea spirituală cea mai înaltă.

Aceasta este destinația către care vă îndreptați și scopul tuturor mesajelor Mele către voi! După cum vedeți, Eu unul fac tot ce îmi stă în puteri, dar numai de voi depinde felul în care îmi înțelegeți cuvintele. Nu trebuie să uitați nici o clipă că Eu sunt Spirit pur, iar semnificația cuvintelor Mele nu este una obișnuită.

Faceți toate eforturile pentru a le înțelege, iar realizarea supremă vă va demonstra că aceasta a fost singura manieră în care Tatăl și-ar fi putut ghida copiii către scopul final! Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitoul 41 - Învierea fiului văduvei din Nain
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 02:20 View PostDownload Post

Capitoul 41
Învierea fiului văduvei din Nain

Sfântul Luca VII" 11-l7: „În ziua următoare, Iisus s-a dus într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui și popor mult. Când s-a apropiat de poarta cetății, iată, duceau la groapă pe un mort, fiu al mamei lui, care era văduvă; și cu ea erau o mulțime de oameni din cetate. Domnul, când a văzut-o, a fost cuprins de milă față de ea și i-a zis: “Nu plânge!” Apoi s-a apropiat și s-a atins de sicriu. Cei care-l duceau s-au oprit. El a zis: “Tinere” scoală-te, îți spun. Și mortul s-a ridicat și a început să vorbească. Și Iisus l-a dat înapoi mamei lui. Toți au fost cuprinși de frică și slăveau pe Dumnezeu, zicând: “Un mare proroc s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul său”. Și vestea aceasta despre El s-a răspândit în toată Iudeea, și prin toate împrejurimile”.
(22 aprilie 1872)

În acest capitol, avem din nou de-a face cu unul din acele miracole menite să întărească credința oamenilor că Eu nu eram un om obișnuit, un simplu profet, ci ceva mai măreț, dorindu-și astfel din ce în ce mai mult să îmi urmeze căile și să se lase ghidați de Mine.

Nu am fost singurul care ridica din morți. Esenienii făceau și ei acest lucru, dar maniera lor era diferită, lucru pe care l-am explicat în Marea Evanghelie a lui Ioan. Pentru a-Mi atinge scopul propus, miracolele Mele trebuiau realizate altfel, căci numai prin asemenea dovezi extrem de convingătoare îi puteam readuce pe calea cea dreaptă pe acești oameni atât de încăpățânați și de atașați de doctrina și ceremoniile mozaice.

Maniera în care am realizat învierea din morți a fiului văduvei din Nain a fost ceva nou pentru ei, așa că au rămas uimiți de puterea Mea asupra vieții și a morții, pe care nu o mai văzuseră la nici o altă ființă umană.

Acestea erau metodele prin care îmi educam discipolii, dar și pe mulți alții, inclusiv păgâni, să răspândească învățătura Mea referitoare la credință și iubire. Autenticitatea cuvintelor Mele și importanța misiunii pe care o aveam, motivul pentru care am venit pe acest pământ, obiectul și scopul vieții Mele ca om întrupat - toate acestea le-am demonstrat de regulă prin parabolele, explicațiile și miracolele Mele. Puțini oameni M-au înțeles cu adevărat atunci, dar sămânța a fost plantată în inimile lor. Treptat, ea a încolțit și a început să dea roade, deși lăstarii astfel răsăriți erau încă dispersați. M-am adaptat întotdeauna circum-stanțelor în care trăiam, ținând discursuri de mare impact sau făcând miracole în funcție de situație, proclamându-L astfel pe Fiul Omului și afirmând cine era Acesta.

În predica de față vom explica însă și alte semnificații ale învierii fiului văduvei din Nain, de natură spirituală. Este important să înțelegeți că orice cuvânt și orice acțiune a Mea din cei trei ani de apostolat pe pământ au avut semnificații care rămân valabile și astăzi, și așa vor rămâne în vecii vecilor.

Evanghelia de față descrie o înmormântare obișnuită, în care o mamă înlăcrimată urmează sicriul fiului ei preaiubit. Evenimentul este cât se poate de obișnuit și poate fi experimentat de orice om în fiecare zi, în familia sa sau în cele ale prietenilor și cunoștințelor sale. La fiecare asemenea înmormântare veți întâlni un cadavru rigid și diferiți oameni plângând în jurul lui.

Pentru a descoperi semnificația spirituală a acestui tip de evenimente, este important să înțelegeți (din aceeași perspectivă spirituală) ce anume se întâmplă înainte de înmormântare.

Orice moarte reprezintă o tranziție de la o extremă la alta, de la viață la moarte, o transformare a corpului solid în elemente, o separare a esenței spirituale de învelișul său material, sau, ca să ne exprimăm mai academic, începutul vieții spirituale și sfârșitul celei materiale.

În creația Mea există două tipuri de morți: una materială, aparentă, și alta spirituală, reală. De aceea, o înmormântare poate fi privită fie ca o îngropare a esenței spirituale a unei persoane, fie ca o abandonare a tuturor atașamentelor lumești. În cazul de față avem de-a face cu o mamă care își jelește fiul și urmează sicriul acestuia. Cuprins de milă față de mamă, am oprit sicriul și l-am înviat pe fiul văduvei, pentru ca acesta să-și poată ajuta și pe viitor mama.

Interpretarea spirituală a acestui act este următoarea: foarte mulți părinți își plâng copiii care au luat-o pe o cale greșită. Ei se întristează văzând că aceștia nu țin seama de eforturile lor de a-i educa, aruncându-se în brațele lumii exterioare și ale plăcerilor ei, la fel ca un cadavru material care nu mai conține nici o urmă din esența sa spirituală. Practic, ei se îndreaptă cu pași repezi către moartea spirituală.

Acestor părinți care jelesc și care nu-și dau seama decât prea târziu că ei sunt singurii responsabili pentru moartea spirituală timpurie a copiilor lor Mă adresez Eu. Le ridic din morți copiii, trezindu-i din păcat și din viciu și orientându-i din nou către viața spirituală. Mă folosesc în acest scop de consecințele amare ale propriului lor mod de viață. Ei învie astfel cu ajutorul suferinței și bolii, prin ruinarea sănătății fizice și a circumstanțelor în care s-au obișnuit să trăiască; le redau viața spirituală pentru a putea trăi din nou, redescoperind ceea ce au pierdut, și alin astfel conștiința încărcată a părinților lor, chiar dacă mă folosesc în acest scop de mijloace foarte dure.

Asemenea procesiuni funerare se petrec zilnic, implicând nu doar viața materială, ci și pe cea spirituală. În epoca modernă, moartea spirituală a ajuns să prevaleze pe planeta voastră, în detrimentul vieții. Practic, întreaga umanitate este îngropată în dorințele sale materiale, ca și cum ar zăcea nemișcată într-un sicriu al plăcerilor lumești. Puținii oameni care mai dispun de viață spirituală sunt cei care jelesc pe marginea sicriului, rugându-se să-i ajut și să le alin durerea, căci le pare rău pentru cei morți, pentru semenii lor, pe care nu-i pot ajuta însă.

Această procesiune funerară la scară mare (dar și la nivel local), precum și lamentările celor încă vii, Mă determină să Mă apropii de sicriu și să-i trezesc pe cei aparent morți (care își dorm somnul spiritual), pentru a-i împiedica să se rătăcească de tot. Trezesc astfel indivizii, dar și întregi națiuni, prin tot felul de evenimente și calamități, făcându-le să experimenteze consecințele modului lor greșit de viață și disprețul desăvârșit pentru valorile spirituale.

Această imensă procesiune funerară se îndreaptă lent către groapă (locul în care se produce descompunerea completă a învelișului material)! Sufletele unui număr din ce în ce mai mare de oameni, dar și sufletele colective ale națiunilor, încep să se descompună, iar procesul general de purificare și separare a apelor devine tot mai intens, la fel ca în cazul oricărui corp abandonat de sufletul său. Supus legilor naturii, acesta trebuie să se descompună, pentru a servi altor forme de viață ca element al dezvoltării lor ulterioare.

Am pășit așadar în mijlocul acestui proces general de descompunere a umanității, care, metaforic vorbind, zace lipsită de viață în sicriul plăcerilor sale lumești, încercând să o trezesc din nou la viață prin intermediul mesagerilor și scribilor Mei. Le strig din nou oamenilor, la fel ca acum 2000 de ani: „Tinere, ridică-te, îți spun!”

Din cauza scurtei durate a vieții sale de încercare, umanitatea modernă poate fi comparată cu un tânăr aflat la începutul perioadei sale de maturitate, căci mai are mult până la împlinirea misiunii sale spirituale. Ea trebuie să avanseze mai întâi la stadiul de adult, apoi la cel de bătrânețe, maturizându-se și renunțând treptat la vechile haine ale opiniilor lumești, pentru a-și pune în loc veșmântul spiritual care nu se descompune niciodată, servindu-i inclusiv dincolo de această scurtă viață terestră, în viața eternă de dincolo. Acestei umanități, aflată în pragul descompunerii, îi strig astăzi: „Trezește-te, căci nu ai fost creată pentru a merge pe calea lungă și spinoasă a materiei, ci pe calea scurtă a spiritului! Ridică-te din morți și ascultă chemarea Mea, înainte ca dezintegrarea completă a tuturor legăturilor sociale să te învețe că mai există și o altă lume decât cea în care te complaci la ora actuală, alcătuită doar din speculații, decepții și despotism!"

La fel ca odinioară, sunt cuprins astăzi de milă față de actuala stare de descompunere care domnește pe pământ. Sunt plin de compasiune față de cei care își jelesc frații, dar și pentru cei morți, care, fără Cuvântul Meu, vor cădea pentru totdeauna victimă procesului spiritual al descompunerii, fiind nevoiți să o apuce din nou, în mod voluntar, pe calea cea lungă și dureroasă a cunoașterii lăuntrice. Tabloul actual, în care oamenii par niște cadavre, Mă umple de compasiune, căci, atunci când i-am creat, Eu am implantat în ei o scânteie din Sinele Meu divin. Mai târziu, când am pășit pe pământul vostru, nu numai că am trezit din nou la viață această scânteie, dar v-am ales pe voi, oamenii, între miriade de alte ființe, pentru a Mă recunoaște nu doar ca Spirit suprem, ci și ca Părinte preaplin de iubire, plătind un preț greu pentru ca nu numai voi, ci și celelalte lumi din creația Mea să poată avansa către perfecțiune, către fericirea și adevărul suprem. Numai atunci când veți deveni copii ai iubirii Mele veți înțelege ce înseamnă să fii privilegiat de Creatorul și Domnul întregului univers.

De aceea, procesiunea funerară în care vă complăceți Mă umple de compasiune, motiv pentru care vă strig de ani de zile (prin cuvintele și darurile pe care le revărs continuu asupra voastră). „Treziți-vă din somnul vostru lumesc! Treziți-vă la viața spirituală și eternă, căci numai astfel veți fi mântuiți!" Nivelul spiritual suprem este începutul, dar și sfârșitul rasei umane. Nu este necesar să vă dezintegrați, pentru a deveni apoi parte integrantă din alte forme de viață. Deveniți conștienți de originea voastră și treceți de etapele copilăriei, tinereții și maturității, pentru ca, ajunși la bătrânețe cu conștiința curată, mulțumiți de faptele bune pe care le-ați făcut, să puteți trece cu fruntea sus în lumea care nu se descompune niciodată, în care totul este lumină, iubire, spirit, în care totul respiră căldură și viață, în care nimeni nu jelește și toată lumea este fericită. Veți putea conduce acolo celelalte spirite către scopul suprem, către împărăția infinită a spiritului, iar Eu vă voi ghida la rândul Meu către sursa supremă și luminoasă a vieții. Numai atunci Mă veți înțelege pe deplin, ca Părinte al vostru.

Scopul tuturor cuvintelor Mele este acela de a vă ridica mai presus de planul material, ridicându-vă din sicriul vostru lumesc, la fel cum am procedat cândva, cu scopul de a pregăti umanitatea acelor vremuri prin miracolele, cuvintele și parabolele Mele, prevenind astfel descompunerea ei spirituală.

În acele timpuri, cei care jeleau erau profeții, discipolii Mei și ceilalți credincioși. Astăzi, cei care sunt plini de jale sunteți voi, cei cărora v-am dat Cuvântul Meu, Cuvântul mântuirii și al vieții eterne, pentru a putea contribui și voi la marea operă a mântuirii colective.

Contribuiți la această lucrare! Începeți cu propriile voastre familii. Vegheați și nu lăsați pe nimeni să se descompună și să moară din punct de vedere spiritual. Semănați sămânța vieții, iar vântul Meu spiritual o va purta în inimile pregătite să o primească (prin suferințe și calamități de tot felul), la fel ca vântul de toamnă care poartă semințele materiale pe câmpuri, astfel încât, în final, să ne bucurăm cu toții de marele festin al învierii. Din trupul lipsit de viață al umanității nu va mai rămâne atunci decât sicriul - lumea exterioară. Dacă va dori să le fie de folos oamenilor, aceasta va fi nevoită să se spiritualizeze ea însăși, sub influența vibrației lor elevate. Umanitatea va trăi din nou într-un paradis terestru, la fel ca pe timpuri, când a fost creată de Mine, domnind asupra animalelor și elementelor naturii. Acest proces este posibil, dar nu va putea fi realizat decât de către cei vii, nu de „tânărul mort" fiu al văduvei din Nain. Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 42 - Adevărata respectare a Sabatului
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 02:28 View PostDownload Post

Capitolul 42
Adevărata respectare a Sabatului

Sfântul Luca XIV" l -6: „Într-o zi de sabat, când Iisus a intrat în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor, ca să mănânce pâine, ei îl pândeau. Și iată, înaintea Lui era un om bolnav de ascită1. Și, răspunzând, Iisus a zis învățătorilor Legii și fariseilor: “Oare este îngăduit a vindeca în ziua sabatului, sau nu?” Dar ei tăceau. Atunci, Iisus a luat pe omul acela, l-a vindecat și i-a dat drumul. Pe urmă le-a zis: “Cine dintre voi, dacă îi cade copilul sau boul în puț, nu-l va scoate îndată afară în ziua sabatului?” Și n-au putut să-i răspundă nimic la aceste lucruri”.(1 Hidropizie.)
(23 aprilie 1872)

Începutul acestui capitol descrie vindecarea unui bolnav de ascită, care s-a petrecut în casa unei căpetenii a fariseilor, în plină zi de Sabat. Conform tradițiilor extrem de rigide ale evreilor, nici o activitate nu este permisă în ziua de Sabat, cu excepția ritualurilor și ceremoniilor religioase.

Motivul alegerii acestei zile pentru vindecarea bolnavului nu a fost unul minor. Deși șeful fariseilor era un adept al învățăturii Mele, el nu înțelegea semnificația dogmelor religioase decât în sensul lor literal, îi plăcea să Mă asculte, dar numai atât timp cât nu încălcăm vreuna din aceste dogme, ofensându-i astfel demnitatea de fariseu. De aceea, am avut grijă ca un bolnav de hidropizie să intre în camera în care ne aflam și l-am vindecat.

Evanghelia povestește cum demnitarii evrei s-au simțit ofensați de gestul Meu în ziua de Sabat, motiv pentru care Mi-am propus să le exemplific cât de greșit înțelegeau propriile lor legi și cât de incorect le predau ei oamenilor. De aceea, le-am spus: „Cine dintre voi, dacă îi cade copilul sau boul în puț, nu-l va scoate îndată afară în ziua Sabatului? Dacă faci însă o faptă bună pentru altcineva, voi priviți acest lucru ca pe un păcat!”

Am dorit să le demonstrez astfel că faptele bune nu desacralizează în nici un caz o sărbătoare sfântă (în cazul de față Sabatul), ci dimpotrivă, o sfințesc și mai tare, într-o măsură mai mare decât o fac nenumăratele ritualuri și ceremonii inutile, îndeplinite formal.

Evreii erau vestiți pentru abuzurile pe care le făceau. Deși au primit legile divine de la Moise și de la profeți, ei nu știau cum să le interpreteze corect, din perspectiva spirituală. Fariseii și scribii îi încurajau să se agațe de semnificația literală a legilor, pentru a nu fi nevoiți să le respecte ei înșiși prea sever.

Nu întâmplător M-am născut în mijlocul acestui popor, care beneficia de multă vreme de o religie care se potrivea cel mai bine cu învățătura Mea. Nu trebuia să abolesc vechile legi ale evreilor, ci doar să le interpretez în sensul lor spiritual, salvând astfel demnitatea umană, aflată pe punctul de a se pierde complet în mijlocul ceremoniilor superflue ale templului și al plăcerilor egoiste ale oamenilor.

De-a lungul celor trei ani ai apostolatului Meu am urmărit acest scop, căutând oportunități sau permițând petrecerea anumitor evenimente care să Mă ajute să le dovedesc evreilor cât de falsă era înțelegerea lor și cât de absurde prejudecățile. Respectarea Sabatului făcea parte din aceste concepte care trebuiau lămurite, căci la originea religiei Mele divine am stat întotdeauna Eu, iar legile Mele trebuie bine explicate pentru a fi înțelese corect. Pentru a elimina prejudecățile evreilor, am ales ca loc pentru una din vindecările Mele casa unui șef al fariseilor, urmărind în mod conștient să provoc discuțiile de rigoare. Fariseii doreau întotdeauna să fie primii, fiind convinși că ei înțelegeau totul mai bine decât semenii lor; de aceea, erau primii care trebuiau purificați de conceptele lor greșit înțelese, pentru a transmite apoi și celorlalți adevărul, în acest scop, am realizat această vindecare în fața unuia dintre ei, dându-i un răspuns care l-a redus la tăcere, așa cum descriu versetele 5 și 6.

Liderii templului aveau o viziune diferită asupra faptelor caritabile, motiv pentru care eram nevoit să le explic frecvent, prin exemple și parabole, textele biblice referitoare la iubirea de aproape; căci ei erau convinși că faptele bune nu erau datorate decât templului și propriei lor persoane. Ceea ce făceai pentru altcineva nu conta în fața lor.

Respectarea unei zile săptămânale de odihnă era greșit înțeleasă în acele vremuri, la fel cum este și astăzi. Scopul acestei odihne nu poate fi decât unul singur: consacrarea zilei respective educației spirituale. De aceea, îmi propun ca, după ce am discutat despre vindecarea din ziua Sabatului, să vorbesc puțin despre această zi, dovedindu-vă astfel că nici voi nu înțelegeți maniera în care trebuie celebrată această sărbătoare în sensul dorit de Moise și de Mine.

La fel ca acum 2000 de ani, și astăzi există în lume oameni care dau ordine și oameni care îi ascultă pe primii. Liderii umanității se servesc de supușii lor în propriul lor interes egoist, neacordându-le decât foarte puțin timp pentru odihnă, și mai ales pentru deconectarea de la cele lumești, pentru a putea asculta sau medita la aspectele superioare ale existenței, cum ar fi motivul pentru care s-au născut în această lume, ce înseamnă statutul de om și care este destinația spirituală a acestuia (dată fiind calitatea lor de ființe înzestrate cu un spirit divin). Acesta a fost motivul pentru care Moise a instituit legea Sabatului - o lege care nu le convenea deloc celor puternici. Pentru a ilustra mai clar această lege, el a afirmat chiar (în mod metaforic) că Dumnezeu însuși s-a odihnit după primele șase zile de creație, în cea de-a șaptea zi.

Această lege, absolut necesară pentru respectarea demnității morale a omului, a fost adoptată treptat si de către celelalte națiuni, fiind practic unanim acceptată astăzi. Deși săptămâna are la ora actuală o altă aranjare a zilelor decât în acele vremuri, oamenii își rezervă o zi pe săptămână pentru odihnă fizică, contemplare și reflexie asupra misiunii lor spirituale.

În timp ce evreii au exagerat, acceptând prea literal legile lor, națiunile creștine au căzut în extrema opusă. Evreii împing până acolo strictețea respectării acestei legi încât nu mai fac absolut nimic în această zi; în schimb, creștinii se mulțumesc cu câteva ore petrecute la biserică, din când în când. În restul zilei, pierd timpul cu tot felul de distracții, iau mese îmbelșugate și se lasă pradă lăcomiei. De regulă, cele mai multe păcate se săvârșesc duminica și în zilele de sărbătoare, nu în zilele lucrătoare ale săptămânii, când oamenii nu mai au timp să se gândească la prostii, căci sunt prea ocupați cu munca lor.

Practic, preoții creștini se folosesc de aceleași mijloace ca și strămoșii lor, fariseii, slujindu-se de legile divine exclusiv în scopul lor personal, pentru prestigiu și putere. Fariseii puneau templul mai presus de orice; la fel procedează și preoții creștini cu biserica lor. Fariseii impuneau respectarea Sabatului timp de 24 de ore, inclusiv în afara templului; preoții creștini au limitat însă acest timp la numai 2-3 ore petrecute la biserică. Majoritatea oamenilor consideră că și-au făcut datoria față de Mine dacă au mers la slujba de duminică, visând cu ochii deschiși la problemele lor, adresându-Mi rugăciuni fără rost sau ațipind discret și păstrând astfel tăcerea cuvenită atunci când vorbește preotul. Văzând că biserica sa este plină, ambiția preotului se simte flatată, fără să mai țină seama că sufletele acestora sunt agitate de cu totul alte gânduri decât cele care ar trebui să-i anime, conform învățăturii Mele.

Abuzurile continuă astfel să se răspândească, și a apărut deja tendința de a nu mai respecta deloc această zi de odihnă, căci conștiința celor care ar trebui să asculte legea divină poate fi ușor cumpărată cu bani, iar credința lor (atât de mică, vai!) poate fi cu ușurință orientată către alte distracții, mai atrăgătoare pentru mintea lor nedezvoltată.

Declinul umanității se răspândește astfel pas cu pas. Liderii sunt convinși că interesele lor sunt mai bine respectate de clasa muncitoare dacă o cumpără cu bani. Singurele interese care stau la baza ambelor categorii sunt cele egoiste. Greșesc însă! Liderii vor vedea în curând ce înseamnă să îi privezi pe cei săraci de puținele elemente spirituale de care dispuneau (pe care, oricum, nu le respectă nici ei!), cumpărându-i cu bani și mărindu-le astfel predilecția către viciu. Ei privesc cu dispreț tot ce Mă privește pe Mine și învățătura Mea, iar exemplul lor este urmat cu servilism de către subordonații lor. Oamenii se afundă din ce în ce mai mult în materialism, iar acest proces va continua până când voi aranja astfel lucrurile încât să culeagă roadele egoismului lor, care îi vor lua prin surprindere.

Duminicile și sărbătorile religioase ar trebui să fie zilele în care cei puternici să le recunoască subordonaților lor meritele, iar aceștia din urmă ar trebui să consacre aceste zile contemplării spirituale. Afacerile pământești ar trebui să înceteze complet în aceste momente.

În zilele de sărbătoare, natura se adresează tuturor inimilor, în limbajul ei plin de candoare: „Nu-L uitați din cauza muncii voastre pe Cel care a creat toate aceste minuni pe pământ, pentru a vă reaminti astfel că nu sunteți destinați unei vieți exclusiv terestre, iar munca voastră nu trebuie să fie exclusiv de natură materială, ci și spirituală. Recunoașteți-L pe Acela care vă ghidează pe voi, copii sărmani, cu atâta iubire și răbdare, care v-a dăruit acest mediu plin de splendori și care așteaptă de la voi, măcar o dată pe săptămână, să uitați de toate și să vă gândiți la El!"

Potrivit Genezei lui Moise, Eu însumi, în calitatea Mea de Creator, am instituit a șaptea zi din săptămână ca zi de odihnă, în planul corespondențelor, această zi corespunde implantării scânteii spirituale în materia moartă, după ce am fost ocupat timp de șase zile cu creația ei. De aceea, această zi în care am ridicat materia la rang de ființă spirituală trebuie considerată o zi de sărbătoare și celebrată ca atare. La nivel terestru, această lege trebuie respectată inclusiv de oameni, după ce au lucrat timp de șase zile.

În cea de-a șaptea zi, ei au datoria să își contemple opera pentru a percepe în ea ideea spirituală care i-a ghidat și i-a ajutat să o creeze. Mai mult decât atât, această zi trebuie să devină o zi de sărbătoare în sensul spiritual al cuvântului, în care omul trebuie să recunoască faptul că munca sa din timpul săptămânii, la fel ca și propria sa existență, nu au o bază materială, ci una spirituală (în principiu, el ar trebui să își aducă aminte de acest lucru în fiecare zi, dar în cea de-a șaptea cu deosebire), în ziua în care nu mai are nici o îndatorire, nici o activitate materială care să-i distragă atenția, el are datoria să se gândească la creația Mea, la învățătura, iubirea și sacrificiul Meu pentru el, luat ca individ, și pentru umanitate în ansamblul ei.

De aceea, această zi ar trebui să devină pentru el o zi a consacrării, în care, eliberat de planul material, să se apropie de idealul spiritual, de țelul divin, pe care este predestinat să-l atingă, la fel ca întreaga creație.

Toți oamenii au datoria să celebreze duminica, să-și amintească în această zi de iubirea Mea și de tot ce am făcut pentru ei. În acest fel, ei vor păstra inclusiv în restul săptămânii un sentiment religios, care le va consacra implicit și munca pe care o fac în planul material. Altfel spus, ei își vor pune amprenta divinității lor pe tot ce fac și pe tot ce realizează.

Așa trebuie înțeleasă ziua de duminică (de odihnă). Nu uitați nici o clipă că am experimentat personal o asemenea zi și că va veni o vreme a odihnei supreme, când, eliberați de învelișul material, veți ajunge în lumea eternă de dincolo, ca suflete spiritualizate, ducând cu ele - sub forma unei amintiri - convingerea că ați imprimat în tot ce ați făcut pe pământ amprenta divinității voastre.

Respectați această zi de odihnă, dar în sensul cel mai spiritual al cuvântului. Observați întotdeauna strălucirea luminii divine dincolo de cerneala neagră a literelor. Numai în acest fel veți cunoaște adevărata fericire. Spiritualizați totul, mediul în care trăiți, pe voi înșivă, acțiunile și cuvintele voastre.

De altfel, fiecare zi în care ați făcut un progres spiritual ar trebui să fie pentru voi o zi de sărbătoare, căci a fost o zi însorită, iar lumina soarelui spiritual v-a dăruit căldură și viață. Fiecare zi a săptămânii poate deveni o zi de sărbătoare dacă vă folosiți de ea pentru a progresa din ce în ce mai mult, dovedindu-vă astfel demni de Creatorul vostru și neuitând nici o clipă scopul spiritual pentru care v-ați născut. Veți atinge astfel destinația finală, marea sărbătoare care nu încetează niciodată, ziua sfântă a fericirii eterne, care nu este urmată niciodată de noapte, fiind o zi continuă a consacrării și a păcii, pregătită de Tatăl preaplin de iubire pentru copiii Săi încă din timpuri imemoriale. Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 43 - Porunca cea mai mare
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 02:40 View PostDownload Post

Capitolul 43
Porunca cea mai mare

Sfântul Matei XXII" 34-40: „Dar fariseii, auzind că Iisus a închis gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Și unul din ei, un învățător al Legii, L-a întrebat ca să-L ispitească, spunând: Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Și Iisus i-a răspuns: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată gândirea ta”. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua, asemenea ei: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” De aceste două porunci depind toată Legea și Prorocii”.
(24 aprilie 1872)

Ați aflat deja foarte multe lucruri despre cele două porunci ale iubirii: IUBEȘTE-L PE DUMNEZEU MAI PRESUS DE ORICE și IUBEȘTE-ȚI APROAPELE LA FEL DE MULT CA PE TINE ÎNSUȚI" așa că nu ar mai fi cazul să insistăm asupra lor. Vom face totuși acest lucru într-o predică întreagă, analizând testul la care M-au supus fariseii și scribii, în speranța că vor găsi un capăt de acuzare împotriva Mea, căci prezența și învățăturile Mele îi scoteau din minți. Vă voi explica mai întâi în detaliu situația în care Mă aflam atunci, inclusiv corespondențele spirituale cu epoca prezentă, astfel încât să înțelegeți cât mai exact corelațiile care trebuie făcute între cuvintele și acțiunile Mele de atunci cu ceea ce se întâmplă în prezent pe planeta voastră.

În vremea când am pășit pe pământ, preoțimea era la fel de ambițioasă și de lacomă cum a fost întotdeauna, și cum a rămas până astăzi. Oricine dorea să îi limiteze sau să îi distrugă puterea era considerat un dușman al bisericii, deși în realitate era doar un dușman al preoților. Pe scurt, aceștia făceau tot ce le stătea în puteri pentru a-i întărâta pe oameni împotriva lui, devenind cu atât mai înverșunați cu cât acuzațiile împotriva lor nu le amenințau doar prestigiul, cât mai ales punga. De aceea, ori de câte ori apărea un învățător ca Mine, căruia nu i se puteau opune pe față, din cauza adevărului cuvintelor sale, preoții se pretau la cele mai odioase mașinații pentru a-l acuza de ceva, îndeosebi de revoltă împotriva instituțiilor statutului. Au reușit acest lucru inclusiv în cazul Meu, căci timpul Meu pe pământ se apropia de sfârșit. Până la arestarea Mea finală, am reușit să scap de mai multe ori din mâinile lor, fie fugind, fie dând răspunsuri potrivite la întrebările lor insidioase.

În capitolul de față veți găsi diferite întrebări și tentative de a Mă da pe mâna autorităților, pentru ca preoții să își poată atinge scopul fără a părea responsabili de arestarea Mea, căci se temeau de oamenii care Mă urmau. De aceea, Mi-au pus întrebări de genul celei legate de banii pentru tribut, sau altele similare, întrebarea citată mai sus: „Care este porunca cea mai mare din Lege?" avea același scop, de a-Mi întinde o capcană, căci cel care Mi-a pus-o aștepta de la Mine un răspuns care să poată fi interpretat ca o încălcare a legilor strămoșești, dând astfel guvernatorului apă la moară pentru a Mă aresta. Știind exact ce gândeau, am avut însă grijă să le dau răspunsuri potrivite, care să nu le permită să Mă acuze pe nedrept. Răspunsurile Mele corespundeau exact Legii, dar interpretările pe care le ofeream difereau de interpretările lor, la fel ca și maniera în care trebuiau aplicate ele.

Cele două porunci supreme ale iubirii erau incluse în legile mozaice, dar interpretările și explicațiile preoților erau atât de limitate încât nu puteai extrage aproape nici un beneficiu spiritual din ele. Maniera în care le aplicau ei nu le permitea să se apropie de Mine și de semenii lor, nici de restul creației, lucru la fel de valabil și astăzi. Foarte puțini oameni înțeleg inclusiv la ora actuală miezul spiritual al celor două porunci. În acele vremuri, oamenii se agățau exclusiv de litera textelor religioase; la fel procedează marea majoritate și astăzi, agățându-se cu încăpățânare de sensul literal al Bibliei și zbătându-se la fel ca un iepure prins în capcană, dornic să se elibereze, dar lipsindu-i puterea să scape.

Deși am nominalizat aceste două porunci ca fiind cele mai importante dintre toate, fariseul care Mi-a pus întrebarea nu a înțeles mare lucru din răspunsul Meu, la fel ca și în cazul întrebării care a urmat: „Ce crezi despre Hristos?" Am ales ca răspuns la această întrebare un citat dintr-un psalm al lui David, încercând să le demonstrez astfel că totul Mi se supune Mie, Domnului Creației, devenind un punct de sprijin pentru piciorul Meu, ceea ce înseamnă că orice element din creație poate deveni edificiul pe care să-Mi înalț învățătura.

Puțini oameni au înțeles atunci ce înseamn㠄să-L iubești pe Dumnezeu mai presus de orice", și la fel de puțini înțeleg astăzi acest lucru. Cei mai mulți dintre ei nu înțeleg corect nici porunca: „Iubește-l pe aproapele tău la fel de mult ca pe tine însuți", care derivă din prima și o completează.

Este simplu să spui c㠄trebuie să-l iubești pe Dumnezeu mai presus de orice", dar această poruncă nu este deloc ușor de înțeles, și este încă și mai greu de aplicat în practică. Ne putem pune, pe bună dreptate, întrebarea: „De ce trebuie să-L iubească oamenii pe Dumnezeu mai presus de orice?" Înainte să vorbim despre iubire și despre măsura ei, trebuie să răspundem mai întâi la această întrebare.

Un om înzestrat cu o rațiune rece va răspunde astfel la întrebarea: „De ce trebuie să-L iubească oamenii pe Dumnezeu mai presus de orice?": „Dacă stau să mă gândesc, nu văd nici un motiv pentru care L-aș iubi în vreun fel pe Dumnezeu. Pe de o parte, nu pot iubi pe cineva invizibil; pe de altă parte, nu-i datorez nici un fel de recunoștință lui Dumnezeu pentru faptul că m-a creat, căci nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să fiu creat sau nu.

Dumnezeu și-a satisfăcut propria plăcere, dar pe mine nu m-a întrebat dacă sunt mulțumit cu starea în care m-a creat și cu condițiile pe care mi le-a oferit, dacă mă simt fericit cu poziția mea în rândul celorlalte ființe".

Cum s-ar spune, omul nu are nici o obligație de a-și iubi Creatorul. Nu ar avea o asemenea datorie nici măcar dacă ar fi fost plasat în circumstanțele cele mai fericite cu putință; cu atât mai puțin în condițiile actuale, în care este nevoit să îndure tot felul de suferințe și greutăți, cu care se luptă întreaga viață. De ce să-L iubească oamenii pe Dumnezeu pentru așa ceva, și înc㠄mai presus de orice"? Ar însemna să le ceri prea mult! Există oameni care ar prefera să îi spună Creatorului lor: „Dacă nu m-ai fi creat ca ființă umană, ai fi putut fi îndreptățit să îmi soliciți iubirea, dar în actualele condiții ar fi culmea să îl iubesc pe Acela care - din anumite puncte de vedere - m-a plasat într-o poziție inferioară chiar și animalelor, dar m-a înzestrat cu capacitatea de a fi conștient de trista mea stare și de a o deplânge!"

Iată, copiii Mei, aceasta este poziția nejustificată a raționaliștilor care trăiesc în lumea rece a intelectului, pe care o pot vedea cu ochii, atinge cu mâinile și simți cu celelalte simțuri ale lor. Acest mod de a gândi stă de cele mai multe ori la baza acțiunilor lor, lucru care s-a întâmplat încă de la crearea primilor oameni. La ora actuală, savanții voștri materialiști au ajuns să predice această învățătură la scenă deschisă, fiind de cele mai multe ori aplaudați de cei care îi ascultă.

Dacă am ales din nou, pentru această predică, porunca: „Iubește-L pe Dumnezeu mai presus de orice!", am făcut-o pentru a le arăta acestor oameni cât de greșită este viziunea lor despre Mine și despre lumea în care trăiesc, și cât de falsă este concluzia pe care o trag pornind de la această viziune. Din fericire, mai sunt printre ei unii care, deși sunt admiratori fanatici ai materiei trecătoare, intuiesc în inimile lor că dincolo de aceasta mai există ceva, un principiu mai profund și mai bun, care îi atrage către viața spirituală.

Dacă v-am dat o poruncă, există cu siguranță un motiv temeinic pentru care aceasta trebuie respectată. Cu atât mai mult în cazul poruncii pe care am desemnat-o ca fiind cea mai nobilă între toate, întrucât susține întreaga creație, mânând-o către perfecțiune.

Orice lege am analiza, este ușor să ne dăm seama de ce a fost dată ea într-o anumită formă și dacă la baza ei au stat iubirea și dorința de a le fi de folos celor din jur, sau servește exclusiv intereselor legiuitorului.

Dacă Eu, Creatorul, am desemnat iubirea (în primul rând față de Dumnezeu, și în al doilea rând față de cei care vă sunt aproape) ca principiu care stă la baza tuturor celorlalte legi ale creației, este evident că toate celelalte instrucțiuni ale Mele se vor supune acestei legi și că oamenii trebuie să înțeleagă - orice s-ar întâmpla - că iubirea este rădăcina și esența tuturor lucrurilor.

Dar ce înseamn㠄iubirea"? Pentru a ne face o părere justă asupra ei, trebuie mai întâi să clarificăm acest concept.

Iubirea nu este altceva decât atașamentul față de un obiect animat sau neanimat. Acest atașament permite prezervarea respectivului obiect, care depinde întru totul de ea. În cazul ființelor vii, iubirea reprezintă o formă de atașament sau o atracție față de acele ființe cu care cel care o emite poate trăi într-o stare de armonie emoțională. În cazul oamenilor, cel care dăruiește iubire primește în schimb aceeași iubire. El dorește să rămână cu persoana iubită într-o stare de fuziune mentală și emoțională, care se amplifică până când între cei doi se creează o uniune spirituală. Iubirea nu își dorește altceva decât să-l vadă pe celălalt cât mai fericit cu putință. Ea ne face să îi dăruim tot ce avem, fără a-i cere nimic în schimb, căci marea noastră satisfacție derivă din faptul că l-am făcut fericit.

Numai cel care înțelege în acest fel iubirea lui Dumnezeu, a Domnului și Creatorului său, poate realiza ce înseamnă legea iubirii, care îi cere să-L iubească din toată inima și cu toată intensitatea pe Dumnezeu, cel care i-a dăruit totul cu scopul de a face din el cea mai fericită ființă din univers, pentru eternitate.

Dar cum își demonstrează Dumnezeu această iubire, în numele căreia S-a sacrificat El însuși pentru umanitate, pentru a stimula propria iubire a acesteia pentru Creatorul tuturor lucrurilor, situat mai presus de lumea vizibilă și de cea invizibilă?

Nu există decât două modalități prin care omul poate simți această iubire infinită a Creatorului său pentru el: pe de o parte, raportarea la lumea invizibilă (spirituală) din interiorul lui, iar pe de altă parte, raportarea la lumea vizibilă (materială) din afara sa. Deși au expresii diferite, cele două lumi au fost create cu același scop: acela de a-L recunoaște pe Creatorul tuturor lucrurilor în calitatea Sa de Domn și de Părinte universal.

Să vedem în ce constă prima modalitate.

În vremurile de demult, când cunoașterea despre natură a omului era încă foarte limitată, cercetătorii au descoperit multe din resorturile ascunse ale naturii, care făceau trimitere deopotrivă la infinitul mare și la infinitul mic. Marii legiuitori din acele timpuri, precum Moise sau ceilalți profeți biblici, nu erau preocupați atât de mult de natura exterioară, cât de omul interior. Ei au atras atenția celor din jurul lor asupra vieții lor lăuntrice, stabilind anumite legi morale, pe care oamenii ar trebui să le urmeze din propria lor voință.

În acele vremuri, porunca iubirii față de Dumnezeu le-a fost prezentată oamenilor ca o lege, nu ca o poruncă a iubirii. Așa se explică de ce fariseul care Mi-a pus întrebarea referitoare la porunca supremă a rămas interzis auzind răspunsul Meu, căci el nu considera această lege ca fiind deosebit de importantă, așteptând mai degrabă un răspuns referitor la o lege civilă, în forma descrisă de Mine, iubirea îi era complet necunoscută acelui om, la fel ca și majorității celorlalți ascultători ai Mei. Deși epoca modernă a avansat mult în cunoaștere, milioane de oameni continuă să trăiască și astăzi fără să cunoască iubirea - așa cum o înțeleg Eu, adică într-o formă diferită de iubirea de sine.

Pentru a le revela oamenilor această lege supremă a creației Mele, am coborât Eu însumi pe planeta voastră întunecată, demonstrându-vă prin cuvintele și faptele Mele ce înseamnă iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproape. Am urmărit astfel să îi îndepărtez pe oameni de tendințele lor materialiste, transformându-i din nou în ființe spirituale, așa cum au și fost creați la origini. Picioarele lor ar trebui să fie bine ancorate pe pământ, în lumea materială, dar capul (spiritul) lor ar trebui să se înalțe către cer, către acea regiune care nu are nimic de-a face cu materia grea.

Acum 2000 de ani, le-am explicat contemporanilor Mei ce înseamnă iubirea de Dumnezeu, dar și iubirea față de aproapele lor, folosindu-Mă în acest scop de nenumărate exemple, parabole și miracole. Le-am explicat astfel că cea de-a doua poruncă a iubirii, cea față de aproapele lor, nu poate fi pusă în practică decât dacă prima poruncă, cea a iubirii de Dumnezeu, a fost pe deplin înțeleasă în semnificația ei spirituală, la fel cum iubirea de Dumnezeu nu poate fi autentică și pură decât dacă se exprimă ca iubire frățească pentru semenii tăi și pentru lumea înconjurătoare.

A doua modalitate prin care poate fi recunoscută iubirea lui Dumnezeu este natura, care le vorbește oamenilor la fiecare pas. Ea a fost rezervată unei epoci ulterioare, deși chiar și în acele timpuri de demult clasa preoților cunoștea mai multe secrete ale naturii decât oamenii de astăzi. Această voce a naturii, prin care Mi-am propus să le ofer oamenilor nenumărate dovezi ale iubirii Mele omniprezente, a rămas neobservată multă vreme. Chiar și astăzi, puțini oameni aud această voce în căutările lor. Din păcate, majoritatea celor care se ocupă cu studiul științelor naturii nu au reușit să descopere decât materia și legile pe care i le-am impus Eu, în loc să asculte vocea blândă a iubirii care șoptește în vibrația fiecărui atom (căci trebuie să precizez că în interiorul fiecărui atom respiră o scânteie din propriul Meu Sine, care își așteaptă cu răbdare evoluția ulterioară, în acord cu legile iubirii).

Descoperirea telescopului le-a revelat oamenilor imensitatea spațiului care există deasupra capetelor lor. Inventarea microscopului i-a făcut să se minuneze de infinitul mic care se ascunde în interiorul lucrurilor. Cele două instrumente le-au permis să intuiască, chiar dacă nu și să înțeleagă, ce înseamnă infinitatea și Cel care se ascunde în spatele ei.

Atât astronomia cât și științele naturii i-au fost dăruite omului pentru a-și ține în frâu mândria, pentru a-i diminua orgoliul, ridicându-l totuși deasupra întregului spațiu, în calitate de spirit, căci au permis minții finite să intuiască și să-și imagineze infinitul.

Ambele științe au rolul de a conduce către iubirea de Dumnezeu, demonstrând iubirea Acestuia față de demnitatea umană, manifestată inclusiv prin iubirea omului față de aproapele său, care conduce apoi din nou la Cel care a aranjat astfel lucrurile încât fiecare scânteie de iubire să se poată întoarce la sursa din care s-a născut, adică la Mine.

Iubirea față de Dumnezeu trebuie să apară spontan în inimile oamenilor, manifestându-se prin iubirea lor față de semeni și de restul naturii, care va accelera astfel circuitul scânteii primordiale. Cele două legi din care s-a născut întreaga creație și către care tind toate lucrurile se dovedesc într-adevăr a fi legile supreme ale manifestării. De aceea, ele sunt cele mai nobile legi, căci au la bază iubirea, înclinația de a te apropia către cei la fel ca tine, neputând da naștere decât la armonie, pace, beatitudine și desfătare.

Chiar dacă - de-a lungul vieții - este nevoit să se confrunte cu multe greutăți și suferințe amare, omul cu înclinații spirituale nu privește acest lucru ca pe un rezultat al circumstanțelor materiale sau sociale în care trăiește, ci ca pe o modalitate de educație în vederea unei vieți superioare. Lumea spirituală nu poate fi înțeleasă în toată semnificația ei până când tentațiile lumii materiale nu sunt mai întâi cucerite. Pentru un fiu al lui Dumnezeu, suferințele și eforturile nu reprezintă altceva decât un impuls pentru a progresa, nicidecum un motiv de disperare. În mijlocul acestor lupte el se simte sublim și, conștient că este copilul spiritual al Tatălui etern și preaplin de iubire, se simte suficient de puternic pentru a învinge aceste greutăți, așa cum am făcut la vremea Mea Eu însumi, stabilind astfel un exemplu suprem pentru eternitate.

Aflat în această stare de conștiință, omul înțelege de ce trebuie să-L iubească pe Dumnezeu mai presus de orice, adică de ce trebuie să-i dăruiască Acestuia iubirea sa într-o proporție mai mare decât oricui altcuiva. El știe că iubirea lui Dumnezeu este supremă și că ea îi va îndeplini toate celelalte dorințe, în egală măsură, el înțelege de ce trebuie să-și iubească aproapele la fel de mult ca pe sine însuși, conștient de faptul că acesta este și el o ființă spirituală, născută din mâna lui Dumnezeu, la fel ca el însuși, motiv pentru care trebuie să îl respecte la fel de mult cum dorește să fie respectat el însuși - ca imagine a lui Dumnezeu.

Așa trebuie iubit Dumnezeu și așa trebuie manifestată această iubire, prin iubirea voastră față de semeni și de restul naturii, demonstrând astfel că sunteți descendenții adevărați ai Celui care a creat această lume miraculoasă. Veți înțelege atunci că nici o lume nu poate fi creată decât din iubire, care reprezintă însăși natura ei, impulsul care stă la baza existenței și a dorinței sale de a se perfecționa.

Aceasta este esența învățăturii Mele despre iubire, care vă este exemplificată de-a lungul vieții de mii de ori, de când sunteți în leagăn si până ajungeți în mormânt, reverberându-se apoi în viața de dincolo: fără iubire nu poate exista un Părinte, și nici copii. Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 44 - Vindecarea omului paralizat
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 02:51 View PostDownload Post

Capitolul 44
Vindecarea omului paralizat

Sfântul Matei IX" 1-8: „Iisus s-a urcat într-o corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și iată, i-au adus un om paralizat, care zăcea într-un pat. Și Iisus, văzându-le credința, a zi celui paralizat: „Îndrăznește, fiule. Păcatele îți sunt iertate!” Și iată, unii dintre cărturari au zis în ei înșiși: “Omul acesta hulește!” Și Iisus, care le cunoștea gândurile, a zis: “Pentru ce aveți gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai ușor? A zice: „Iertate îți sunt păcatele”, sau a zice: „Scoală-te și umblă”? Dar, ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, i-am zis celui paralizat: „Scoală-te, ridică-ți patul și du-te acasă”, și el s-a sculat și s-a dus acasă. Când au văzut mulțimile lucrul acesta, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o putere atât de mare”.
(25 aprilie 1872)

Această Evanghelie descrie alte miracole pe care le-am făcut și felul în care am răspuns la obiecțiile fariseilor, care continuau să îmi critice învățătura și acțiunile.

Chiar înainte de a-l vindeca pe cel paralizat, primul miracol pe care l-am făcut a fost iertarea păcatelor acestuia, lucru care i-a tulburat nespus pe farisei. I-am iertat bolnavului păcatele din cauza credinței sale și a rudelor sale, dar și din compasiune, căci acesta trebuia să suporte consecințele propriilor sale greșeli (așa cum se întâmplă în cazul tuturor bolnavilor, care păcătuiesc grav împotriva propriei lor naturi).

Fariseii și marii preoți credeau că ei erau singurii îndreptățiți să ierte păcatele. Așa se explică de ce erau atât de supărați. De aceea, intenția Mea a fost să le demonstrez nu numai că pot ierta la rândul Meu păcatele, și asta în mod real, dar că puteam chiar să vindec consecințele păcatelor, lucru pe care ei nu îl puteau face.

Motivul pentru care Mă urau și Mă invidiau atât de tare era acela că prin acțiuni de genul celei de față le câștigam simpatia și credința oamenilor, îndepărtându-i treptat de preoții lor.

La acea vreme era absolut necesar să îmi demonstrez în permanență cuvintele prin asemenea fapte miraculoase, căci marea majoritate a oamenilor nu aveau un nivel de educație religioasă suficient de elevat pentru a trece pe calea cea dreaptă numai ca urmare a unor argumente spirituale. Acest capitol din Evanghelie arată felul în care am încercat să rectific ideile greșite ale ascultătorilor Mei, demonstrând apoi prin fapte autenticitatea învățăturii Mele. În acele vremuri, prejudecățile preoților evrei erau foarte mari; de aceea, trebuia mai întâi să elimin aceste prejudecăți, pentru a putea să-Mi răspândesc apoi învățătura. Căci în fața Mea, toți oamenii sunt egali.

Scânteia divină din sufletul lor îi îndreptățește pe toți, în egală măsură, să devină copiii Mei.

Pentru a-Mi demonstra puterea, am fost nevoit să le arăt că ideile lor spirituale erau false, dovedind acest lucru inclusiv prin faptele Mele, în special prin eliminarea bolilor fizice prin puterea Cuvântului Meu. Am acționat în mod deliberat, împreună cu discipolii Mei, în mod contrar preceptelor ceremoniilor lor religioase, pentru a atrage astfel atenția oamenilor asupra faptului că simpla respectare a legilor templului în litera lor nu avea mare lucru de-a face cu adevărata religie, așa cum au înțeles-o Moise și ceilalți profeți care le-au dat acele legi.

În acest fel, Mi-am propus să reduc toate acele ceremonii greșit înțelese la adevărata lor valoare (nu prea mare), făcând astfel loc învățăturii Mele spirituale, extrem de pură. Așa se explică de ce le-am spus celor care Mă ascultau: „Cei sănătoși nu au nevoie de un medic, ci numai cei bolnavi!”, sau „Eu nu am venit să-i chem pe cei vrednici, ci să le cer păcătoșilor să se pocăiască!” La obiecția care Mi-a fost adusă cu privire la post am răspuns: „Cum pot să jelească copiii miresei atât timp cât mirele se află în mijlocul lor? Dar va veni o vreme când mirele nu va mai fi printre ei, și când vor trebui să postească!”, sau „Nimeni nu își pune o haină nouă peste una veche!”, sau „Nimeni nu pune vinul cel nou în sticle vechi!”, și așa mai departe.

Vă puteți da seama din toate aceste exemple cât de mult M-am luptat împotriva vechilor prejudecăți, folosindu-Mă de cuvinte și de parabole, astfel încât învățătura Mea să fie recunoscută ca o învățătură spirituală, iar oamenii să înțeleagă că ea nu poate fi înlocuită prin ceremonii și prin simplul mers la templu, căci: „Cel care Mă slăvește, trebuie să Mă slăvească întru spirit și adevăr!”

Le-am reamintit inclusiv discipolilor Mei acest lucru, arătând către numeroșii copii rătăciți și spunându-le: „Recolta este foarte bogată, dar culegătorii sunt puțini. De aceea, rugați-vă Domnului recoltei să vă trimită mai mulți lucrători pentru a-i culege recolta”.

Iată, copiii Mei! Înainte de a-l vindeca de paralizie pe omul bolnav, i-am spus: „Păcatele îți sunt iertate!" Boala sa fusese provocată de păcatele împotriva propriului său organism. I-am iertat aceste păcate, căci nu-și dădea seama că a contractat această boală din cauza desfrâului și plăcerilor simțurilor pe care le-a vânat în permanență. De aceea, nici nu i-am spus: „Du-te și nu mai păcătui!", căci era prea departe de înțelegerea justă și nu ar fi înțeles de ce trebuie să se pocăiască pentru aceste păcate.

Vindecarea subită, prin simplul Meu Cuvânt, a avut drept scop să-l facă să mediteze asupra acestor aspecte, pentru a-și da singur seama că plăcerile pe care le-a urmărit atâta vreme și care i-au adus mai târziu atâta suferință nu reprezentau în nici un caz destinul său spiritual, că în interiorul lui exista ceva mai profund și mai măreț, un principiu care îl atrăgea către regiuni mai înalte, în care domnesc alte valori decât simpla satisfacere elementară a simțurilor.

Prin cuvintele Mele Mi-am propus să-l înalț pe acel om sărman și să umilesc orgoliul fariseilor, făcându-i să înțeleagă cât de mică este puterea lor, de vreme ce cuvintele lor nu sunt susținute de fapte, așa cum erau ale Mele. Cuvintele dispar, dar consecințele faptelor rămân. Răspunsurile pe care le-am dat în mai multe ocazii aveau drept scop să îi arate intelectului arogant limitările sale, astfel încât să se smerească singur în fața puterii sublime a spiritului.

Ca de obicei, toate cuvintele și faptele Mele din acele vremuri continuă să fie relevante până astăzi, și așa vor rămâne de-a pururi. Oriunde ați privi în jur, nu veți vedea decât paralitici, orbi, schilozi și surdomuți, întunericul prevalează pretutindeni pe planeta voastră, în cel mai bun caz fiind înlocuit doar de o atmosferă clarobscură.

Sunt mulți cei schilodiți sau paralizați din punct de vedere spiritual, datorită direcției greșite în care a luat-o sufletele lor; ei se atașează de lucrurile trecătoare, ignorând cu desăvârșire aspectele spirituale ale vieții. Rezultatul acestei paralizii spirituale este confuzia pe care o fac între spirit și materie. Acesta este păcatul pe care trebuie să-l iert zilnic, pentru ca umanitatea să nu piară de tot.

Chiar și în epoca modernă se petrec tot felul de miracole, dar oamenii nu le mai acceptă ca atare. Ei încearcă să explice cu ajutorul intelectului toate fenomenele naturii și toate evenimentele politice, atribuindu-le cauze obișnuite, fără să observe cât de mult îi ajut să iasă din labirintul ipotezelor și al evenimentelor dezastruoase, în care au intrat singuri, din cauza încăpățânării lor.

Am afirmat cândva că Eu am venit la cei bolnavi, nu la cei sănătoși; acest lucru continuă să fie valabil și astăzi. Eu îi caut și vin la cei suferinzi, paralizați sau schilozi, la orbi și surdomuți, la toți cei cu sufletele bolnave, și încerc să-i vindec instruindu-i chiar la școala păcatelor lor, de pe băncile căreia trebuie să iasă maturizați și întăriți. Pe mulți îi vindec direct, datorită credinței lor ferme, creând pentru ei circumstanțe care să le permită să mediteze asupra vieții pe care o duc și să-și corecteze greșelile pe care le fac.

Chiar și vouă trebuie să vă iert adeseori păcatele, deși voi ați înțeles deja în multe privințe mesajul Meu și planurile Mele în ceea ce privește umanitatea. Nici chiar voi nu sunteți conștienți de cauzele care stau la baza dificultăților care vă amărăște viața. De aceea, nu pot să vă spun încă, așa cum am făcut-o acum 2000 de ani în cazul femeii adultere: „Du-te, și nu mai păcătui!”, căci cei mai mulți dintre voi nu ați înțeles că sunteți doar niște slujitori leneși, chiar dacă intențiile voastre sunt bune și devoțiunea voastră este mare.

La fel ca în trecut, mulți oameni din epoca modernă oftează sub povara realizării slăbiciunilor lor. Ei ar trebui să vină la Mine, la fel ca bolnavul de care vorbește Evanghelia, cu credința fermă că Eu îi voi vindeca, în scurt timp, ei ar auzi astfel vocea care le strigă în inimă: „Păcatele sau greșelile tale ți-au fost iertate! Ia-ți patul și du-te acasă!", ceea ce înseamnă: „Nu te mai baza pe cei din jur sau pe îmbunătățirea miraculoasă a circumstanțelor în care te afli; alungă slăbiciunile în patul cărora te-ai complăcut până acum! Pune-ți pe umeri concepțiile greșite, poartă-le în spinare și fă primii pași către perfecțiune. Ai zăcut până acum pe patul greșelilor, la fel ca un om bolnav; acestea nu trebuie să-ți mai blocheze însă calea spre progres, căci povara ta a devenit astăzi mai ușoară, iar cât de curând vei scăpa complet de ea. Mai întâi de toate, trebuie să inversezi însă tendința. Te-ai sprijinit multă vreme pe aceste concepții greșite, dar a sosit timpul să te ridici și să le iei pe umeri, conștient de adevărata lor semnificație și fără să le resimți povara".

Ar trebui să începeți voi înșivă, cei pe care i-am ales și i-am preferat multor altora, să vă auto-vindecați. Acesta este motivul pentru care vă trimit diferite circumstanțe menite să vă testeze și să vă disciplineze voința, căci a sosit din nou timpul să îi caut în lume pe bolnavi și să-i ajut să se vindece, pentru a le servi astfel drept exemplu celorlalți.

Nici chiar Eu nu pot pune un veșmânt nou peste haina veche a păcatului și nu pot să introduc vinul cel nou în sticlele vechi, căci acestea nu ar rezista: haina s-ar destrăma și sticlele s-ar sparge. Mai întâi de toate, trebuie să renunțați voi înșivă la haina cea veche și la sticlele prăfuite. Noul Adam nu-l poate înlocui pe cel vechi decât după dispariția acestuia. Păcatele reprezintă cauza tuturor necazurilor voastre; de aceea, ele trebuie mai întâi iertate, adică eliminate. Abia apoi veți putea păși vindecați. Pe de altă parte, fiecare cuvânt, fiecare faptă, fiecare eveniment trebuie să joace un anumit rol în mărirea numărului de lucrători pentru recolta ce se apropie.

Am afirmat cândva c㠄mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”. Lumea este încă plină de schilozi, orbi și paralitici, care trebuie mai întâi să se vindece. Pentru asta, am nevoie de lucrători buni în via Mea, capabili să facă tot felul de munci. În acest scop, trebuie să fi trecut ei înșiși prin școala grea la care doresc să predea astăzi, dăruindu-le altora cunoașterea pe care ei au primit-o deja.

De aceea, trebuie să treacă ei înșiși printr-un întreg lanț al suferințelor, încercărilor și dificultăților, care îi va face să renunțe la vechile lor obiceiuri, schimbându-le cu veșmântul adevărului divin. Abia atunci se vor putea ridica din pat, urmând chemarea Mea: „Ridicați-vă, luați-vă patul și mergeți acasă!”

Cu toții ați fost bolnavi de paralizie, într-o măsură mai mare sau mai mică, dar Eu v-am ajutat să vă vindecați. Când procesul va fi încheiat, veți putea deveni culegători ai recoltei Mele, care urmează să se producă în curând, la o scară mult mai mare decât vă așteptați acum.

De aceea, faceți tot ce vă stă în puteri pentru a vă îndeplini datoria, fiecare în propriul său domeniu de activitate, căci pentru asta v-am dăruit atâtea remedii și asta aștept Eu de la voi! Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 45 - Parabola nunții fiului de împărat
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 02:59 View PostDownload Post

Capitolul 45
Parabola nunții fiului de împărat

Sfântul Matei XXII" 1-14: „Si Iisus, răspunzând, le-a vorbit iarăși în pilde. Și a zis: Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei invitați la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăși alți robi și le-a zis: „Spuneți celor invitați: iată, am pregătit ospățul meu; juncile și vitele mele cele îngrășate au fost tăiate; toate sunt gata. Veniți la nuntă!” Dar ei, fără să le pese, au plecat: unul la holda lui și altul la negustoria lui. Ceilalți au pus mâna pe robi, și-au bătut joc de ei și i-au omorât. Când a auzit, împăratul s-a mâniat: a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. Atunci, a zis robilor săi: „Nunta este gata, dar cei invitați n-au fost vrednici. Duceți-vă, deci, la răspântiile drumurilor și invitați la nuntă pe toți aceia pe care îi veți găsi!” Și robii aceia au ieșit la răspântii, au strâns pe toți cei pe care i-au găsit, și buni, și răi, și sala ospățului de nuntă s-a umplut de oaspeți. Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și iată acolo un om care nu era îmbrăcat cu o haină de nuntă. „Prietene, i-a zis el, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuțit. Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: „Legați-i mâinile și picioarele și aruncați-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși!”
(26 aprilie 1872)

Prin această parabolă a nunții fiului de împărat am dorit să le atrag atenția fariseilor asupra consecințelor mașinațiunilor lor; căci ei credeau că nimeni nu-și dă seama care sunt intențiile lor. Scopul Meu era să îi ajut să se îndrepte, căci ei înțelegeau avertismentele de dincolo de parabole, în timp ce majoritatea oamenilor simpli nu erau capabili de acest lucru. Pe scurt, nu doream să le stric imaginea înaintea oamenilor de rând, atât timp cât mai erau capabili să se transforme în bine. Loviturile Mele mergeau de fiecare dată drept la țintă, așa că mânia lor a continuat să crească, până când le-a fost dat să îmi împlinească destinul, așa cum era predestinat să fie, conform tuturor profețiilor, și cum le spusesem Eu însumi discipolilor Mei că va fi sfârșitul Meu.

În această parabolă am comparat împărăția lui Dumnezeu sau a Tatălui ceresc cu un rege care și-a trimis invitațiile la nunta fiului său prietenilor și cunoștințelor sale, dar nu a primit decât refuzuri din toate părțile. Mânios, regele i-a ucis pe aceștia și le-a ars proprietățile.

Când și-a trimis a doua oară slujitorii, el le-a spus să îi cheme pe toți cei pe care îi vor găsi la răspântiile drumurilor și prin piețe, iar aceștia i-au adus pe toți, buni și răi deopotrivă, la masa stăpânului lor. Printre acești oaspeți se afla și unul care nu era îmbrăcat de nuntă. Neputând găsi nici o scuză pentru comportamentul său, acesta a fost aruncat în întunericul de afară, ca răsplată pentru indolența sa. Parabola se încheie cu aceste cuvinte, foarte semnificative: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși!”

Pentru a înțelege mai bine semnificația spirituală a acestei parabole și modul în care poate fi aplicată ea în timpurile moderne, trebuie să începem prin a examina toate circumstanțele menționate în ea. Nu trebuie să uitați nici o clipă că orice cuvânt pe care l-am rostit în acele timpuri ascundea o semnificație spirituală infinit mai profundă decât bănuiau ascultătorii Mei de atunci, la fel ca și cititorii de astăzi și cei din generațiile viitoare. Să începem așadar cu forma acestei parabole, ca să vă faceți o idee cât de profundă este semnificația ei spirituală dacă este examinată cu ochii iluminați ai sufletului.

Am comparat împărăția lui Dumnezeu cu un rege care dorea să-i facă nuntă fiului său. Din perspectiva supremă, această nuntă se referă la viitoarea fuziune care urmează să se producă între planul material și lumea spiritelor, care va avea drept urmare disoluția materiei și eliberarea spiritelor închise în ea, pentru a se putea uni cu lumina care le este proprie.

Prima imagine, cea a nunții, simbolizează unificarea a două principii într-o singură ființă spirituală, chiar dacă este încă separată de două corpuri. Nunta reprezintă acel moment sublim în care principiile polar opuse se întâlnesc și realizează o stare care nu ar fi posibilă la nivel individual.

La această unificare (celebrată pe pământ sub forma ceremoniilor nupțiale) au fost invitați o serie de oaspeți, considerați vrednici să participe la ea. Parabola afirmă însă că aceștia au refuzat.

Această nuntă este simbolul întregii perioade care s-a scurs între crearea omului și marele potop, împodobit în veșminte de nuntă, pământul i-a invitat pe toți oamenii la marea unificare spirituală. Dorința lui a fost să invite la nuntă numai oamenii, ființele spirituale care încununează creația materială. Aceștia au preferat să se închine însă în continuare lumii fizice și plăcerilor sale, ignorând chemarea spirituală. De aceea, ei au refuzat invitația la marele festin nupțial, adică provocarea de a evolua în sus, luând-o în direcția opusă. În consecință, s-a produs marele potop, absolut necesar pentru ca marea unificare a materiei cu lumea spirituală să se mai poată produce. Potopul a distrus rasa umană existentă la ora aceea pe pământ, adică pe acei oameni pe care i-am creat, înzestrându-i cu o mare superioritate și educându-i personal, prin toate mijloacele posibile.

După catastrofă, puținii descendenți care au rămas în viață și-au continuat evoluția. Ei au fost din nou invitați, mai târziu, la marele festin al fuziunii. Speriați de judecata la care a fost supusă anterior rasa umană și mânați de un impuls interior, acești oameni și-au propus să își unifice ființa spirituală cu regiunile superioare ale lumii spiritelor.

Din păcate, acest impuls interior nu a fost suficient de puternic, fiind interpretat în diferite feluri de fiecare în parte. De aceea, la marele festin au fost invitați deopotrivă cei buni și cei răi, după cum afirmă parabola.

Printre invitați se număra și un om care nu purta veșmânt de nuntă, motiv pentru care a fost izgonit în întunericul de afară. Semnificația acestui simbol este următoarea: toți cei care au simțit impulsul interior de a crește spiritual sperau să își vadă dorințele și idealurile împlinite. Altfel spus, ei se așteptau la un final fericit, fiind împodobiți - metaforic vorbind - cu veșminte de nuntă. Cei mai buni dintre ei au început să își afișeze deschis iubirea și dorința de a deveni mai buni și mai puri. Inclusiv cei mai puțini buni dintre ei, ba chiar și cei mai răi, s-au împodobit cu ce aveau mai bun prin casă, în speranța să pară mai buni decât erau în realitate.

Un singur om, după cum afirmă parabola, nu și-a dat nici cea mai mică osteneală în această direcție. El s-a prezentat exact așa cum era, dornic să ia parte la această fuziune, dar așa cum vroia el, nu cum i s-a cerut. Acest om care M-a sfidat pe față nu a fost altul decât Lucifer sau Satan, spiritul expulzat cu multă vreme în urmă de Mine și care a ajuns să reprezinte principiul răului personificat, adică polul opus al Sinelui Meu. De aceea, acest spirit care întruchipa răutatea absolută a fost aruncat în întunericul de afară, acolo unde nu există decât plânsul și scrâșnirea dinților. Altfel spus, el trebuie să aștepte în întunericul propriului său suflet până când va decide să devină mai bun; abia atunci se va putea întoarce la nuntă. (Vezi: Cine-este-Dumnezeu-cine-este-Lucifer-ce-este-omul-Explicate-de-insusi-Dumnezeu-prin-Bertha-Dudde)

Simbolul satanic este reprezentat pe pământ de toți acei oameni care știu perfect ce este bine și nobil, dar preferă în mod deliberat să facă rău. Cât despre ceilalți meseni invitați la nuntă, cei „buni" și „răi" deopotrivă, aceștia se referă la oamenii care păcătuiesc pentru că sunt prea slabi, dar care nu și-au pierdut nici o clipă dorința de a deveni mai buni. Spiritele cu adevărat rele și incorigibile sunt cele care cunosc foarte bine deosebirea dintre bine și rău, dar refuză să aplice binele, căci îl urăsc. Ori de câte ori le stă în puteri, ei îi influențează inclusiv pe cei din jur să devină la fel ca ei. Acest ideal este de natură pur demoniacă, întrucât impulsul iubirii, implantat de Mine în toate sufletele, s-a transformat în cazul lor în ură.

Fariseii și-au dat seama că metafora omului care s-a prezentat la nuntă fără vesminte potrivite se referea la ei, așa că s-au mâniat foarte tare. Ei au înțeles că din cauza atitudinii lor, vor fi excluși de la viitoarele desfătări din lumea spiritelor, până când vor decide singuri să o apuce pe calea cea bună, apropiindu-se din nou de Mine. Nu întâmplător, această parabolă se încheie cu cuvintele: „Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși!”, care înseamnă că porțile care conduc la marea împărăție a lui Dumnezeu le sunt deschise tuturor spiritelor din creația Mea, dar puține vor fi cele care vor reuși să pătrundă în sfera păcii eterne, a liniștii supreme și a beatitudinii. Acest lucru nu este posibil decât în cazul acelor spirite care au eliminat din inimile lor tot ce este lumesc și senzorial. Numai aceste spirite pot fi alese să participe la împărăția Mea. Ochii lor spirituali nu vor putea suporta strălucirea orbitoare a luminii Mele celeste decât atunci când o rază similară va începe să strălucească în interiorul lor, reflectându-se apoi în marele cer spiritual.

Aceasta este interpretarea spirituală corectă a parabolei, care nu s-a schimbat cu nimic până astăzi.

Încă din acele vremuri, Eu Mi-am trimis slujitorii să-i invite pe toți oamenii la marele festin din casa Mea, dar puțini au acceptat invitația. Secolele au continuat apoi să treacă, pierzându-se în abisul istoriei, iar Eu nu am încetat să-i invit pe oameni la marea fuziune. O parte din invitați au apărut, așteptându-se să primească însă de la Mine ceea ce le ceream Eu însumi lor. De aceea, ei și-au întors spatele împărăției spirituale, preferând drumul cel lung celui mai scurt, dar mai greu.

Chiar și astăzi continui să îmi trimit mesagerii în lume, pentru a explica voința Mea și a le transmite oamenilor care este adevăratul scop al existenței lor pe pământ. Ei le spun acestora că, indiferent cât de mare este rezistența pe care o opun, mai devreme sau mai târziu vor fi siliți să facă ceea ce aștept Eu de la ei. Mulți dintre ei își astupă urechile în fața vocii iubirii și păcii; aceștia vor fi pierduți multă vreme. Sunt nevoit să privesc cu tristețe cum majoritatea oamenilor îmi întorc spatele, urmând cu bună știință calea cea rea, deși știu ce ar trebui să facă.

Prima oară când Mi-a fost refuzată invitația, am fost nevoit să trec umanitatea rătăcită printr-un potop, pentru a o mântui. Cât de curând voi fi silit să trimit o catastrofă similară pe pământ, căci am datoria să-i salvez pe cei buni și să reorientez umanitatea pe calea cea bună. De data aceasta însă, potopul nu va mai fi provocat de apa materială, ci de apa spirituală a adevărului Meu. Data trecută, au existat oameni care au încercat să se salveze de potopul material. La fel și acum, când lumina Mea va inunda pământul, spiritele mai bune se vor trezi și o vor răspândi mai departe, silindu-i pe cei ignoranți să se ascundă de strălucirea ei insuportabilă în întunericul exterior al propriilor lor slăbiciuni.

Ceea ce le-am spus cândva fariseilor sub forma unei metafore se va împlini de această dată într-o manieră spirituală. Vor exista și acum oameni care se vor mânia din cauza acestei lumini extrem de puternice, căci ea va scoate la iveală ceea ce au ascuns multă vreme în întuneric. Oricât de mare ar fi rezistența opusă de Satan, lumina trebuie să prevaleze însă pe pământ, căci împărăția Mea este o împărăție a luminii! Destinul spiritelor pe care le-am creat, printre care se numără și oamenii, este fie de a se scufunda în întunericul etern al sufletelor lor, echivalent cu materia cea mai densă, pentru un lung proces de purificare, fie de a o apuca pe calea cea scurtă a cunoașterii, cu prețul unor mari sacrificii și încercări. Acesta este destinul tuturor ființelor create de Mine, inclusiv al oamenilor.

Cu toții sunt invitați la marele festin, dar vai celor care se vor prezenta în împărăția luminii fără un veșmânt de nuntă! Ei vor păți ceea ce a pățit oaspetele din parabola noastră: vor fi izgoniți în întunericul de afară, până când zorii zilei vor începe să răsară inclusiv în inimile lor. La fel ca acum 2000 de ani, când prin prezența Mea vizibilă Mi-am propus să iluminez prin cuvintele Mele chiar și cele mai întunecate colțuri ale inimii umane, la a doua Mea venire pe pământ, care este foarte apropiată, Mă aștept să găsesc în inimile voastre această lumină, sau cel puțin o receptivitate cât de mică față de ea, pentru a putea celebra împreună marele festin al unificării. Eu, Regele și Tatăl vostru, voi pregăti atunci festinul de nuntă pentru fiul Meu, adică pentru spiritele Mele, și ne vom bucura împreună de marea fuziune, într-o singură inimă și într-o singură minte, căci acesta este scopul pentru care v-am pregătit, dându-vă Eu însumi exemplul suprem de iubire și de umilință. Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 46 - Vindecarea fiului slujbașului împărătesc
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 11:15 View PostDownload Post

Capitolul 46
Vindecarea fiului slujbașului împărătesc

Sfântul Ioan IV" 47-53: „Și în Capernaum era un slujbaș împărătesc, al cărui fiu era bolnav. Acesta, când a aflat că Iisus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El și L-a rugat să se coboare și să vindece pe fiul lui, care era pe moarte. Iisus i-a zis deci: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți”. Slujbașul împărătesc i-a zis: “Doamne, coboară-Te până nu moare copilul meu!” “Du-te, i-a zis Iisus, fiul tău trăiește”. Și omul acela a crezut cuvântul pe care i-l spusese Iisus și a pornit la drum. Și pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui și i-au adus vestea, spunând: “Fiul tău trăiește”. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Și ei i-au zis: “ieri” în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile”. Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Iisus: “Fiul tău trăiește”. Și a crezut el și toată casa lui”.
(27 aprilie 1872)

Acest capitol povestește cum am readus la viață un copil aflat pe patul de moarte prin puterea Cuvântului Meu. El dovedește din nou puterea Cuvântului însoțit de o voință fermă, care poate realiza lucruri miraculoase, ce par imposibile pentru omul de rând.

Nobilul de care vorbim și-a dat seama de acest lucru atunci când, întors acasă, a fost întâmpinat de servitori, care i-au adus vestea cea bună, spunându-i că micuțul s-a vindecat exact în momentul în care Eu am rostit Cuvântul de vindecare.

Scopul pe care l-am urmărit prin acest gest a fost triplu: mai întâi, am dorit să le arăt discipolilor și ascultătorilor Mei că până și un străin putea avea o credință fermă. În plus, el era un demnitar de rang înalt și un păgân, ceea ce nu l-a împiedicat să beneficieze de roadele credinței sale. Al treilea scop a fost acela de a le da astfel o lecție celor de față, pentru a trezi și mai mult în ei adevărata credință, care era încă foarte slabă.

Le spusesem deja evreilor în mai multe ocazii că tot ce aveau le va fi luat și dat păgânilor, căci ei - primii aleși - erau prea încăpățânați pentru a Mă accepta pe Mine și misiunea Mea. De aceea, această grație urma să le fie luată și dată păgânilor, în inimile cărora învățătura Mea avea să găsească un sol mai bun.

Prin actul descris mai sus am dorit să le demonstrez că spre învățătura Mea se vor îndrepta nu numai oamenii simpli, din clasele cele mai de jos, ci și cei de rang înalt, cu educație, care nu se rușinau să alerge către Mine și să-Mi ceară ajutorul atunci când aveau nevoie de el.

În cazul de față, romanul respectiv nu a fost atras către Mine dintr-o credință foarte mare, ci mai degrabă din iubirea pe care i-o purta fiului său. Credința s-a născut în el abia după vindecarea miraculoasă. Așa se explică de ce i-am spus la început: „Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți!" Eu știam deja că după ce va vedea cu ochii săi miracolul revenirii la viață a copilului său (aproape mort), acest om va crede.

Dar cel mai important a fost cel de-al treilea scop pe care Mi l-am propus: acela de a le arăta discipolilor și ascultătorilor Mei, prin puterea exemplului, că principala premisă necesară pentru ca miracolele Mele să se împlinească era credința celui care apela la Mine (credință care lor le lipsea adeseori). Acest eveniment a avut menirea să le demonstreze că cel care crede cu o credință fermă în Cuvântul Meu nu va fi dezamăgit niciodată.

Auzind cuvintele Mele: „Fiul tău va trăi!", nobilul s-a îndreptat către casă (avea de parcurs o distanță considerabilă) cu convingerea fermă că ele se vor împlini. Acest lucru am dorit să-l demonstrez înainte de toate discipolilor Mei - consecințele credinței ferme.

În acest fel, am urmărit ca nu doar nobilul să beneficieze de consecințele acestui miracol, ci și cei din jurul Meu, cărora am avut grijă să le explic cele trei rațiuni și scopul din spatele lor.

La început, au fost sceptici. Chiar și nobilul în cauză era sceptic, deși avea încredere în Mine. El i-a întrebat pe servitorii care i-au adus vestea vindecării la ce oră s-a produs aceasta, și abia după ce a aflat că era vorba chiar de momentul în care am rostit Eu cuvintele miraculoase a început să creadă cu o convingere oarbă în divinitatea și în misiunea Mea, împreună cu întreaga sa casă.

Acest exemplu, unul din nenumăratele care au contribuit la răspândirea învățăturii Mele pe pământ, demonstrează că succesul rugăciunii nu poate fi atins decât prin credința fermă a celui care se roagă. Acest principiu este cât se poate de actual. Orice ați face, nu veți putea obține rezultate satisfăcătoare decât dacă veți avea încredere în Mine și în promisiunile Mele, la fel cum vindecarea corpului fizic nu se datorează numai priceperii medicului, ci și credinței bolnavului în el și în eficacitatea remediilor lui. Această credință se dovedește adeseori principalul factor care provoacă vindecarea. La fel se petrec lucrurile și în privința rugăciunilor pe care Mi le adresați, indiferent dacă obiectul lor este idealul spiritual sau diferite realizări pământești, încrederea și credința este principalul factor care duce la succes și realizare. Ori de câte ori întâlnesc o asemenea credință, îmi este imposibil să refuz cererea unui copil al Meu. Și cum s-ar putea manifesta altfel iubirea unui tată dacă nu în îndeplinirea cererilor fiului său? Cu siguranță, nu printr-un refuz!

V-am vorbit mai degrabă despre „încredere" și despre „credință". Aceste două concepte reprezintă și obiectul predicii de astăzi, în care le vom privi însă dintr-o perspectivă oarecum diferită. De data aceasta, vom examina consecințele încrederii în Mine și a credinței ferme în cuvintele și în promisiunile Mele.

Nobilul de care vorbește Evanghelia a avut această credință fermă în cuvintele Mele și s-a îndreptat către casă convins că ele se vor împlini și că își va găsi copilul vindecat.

Vă puteți măcar imagina o credință atât de puternică încât acest părinte să nu insiste să merg împreună cu el în casa lui, limitându-se să creadă în cuvintele Mele de alinare, deși în joc era însăși viața fiului său?

Ați experimentat voi vreodată o asemenea credință, deși revărs în permanență asupra voastră atâta grație, dovedindu-vă astfel încontinuu că sunt alături de voi? – Haideți, recunoașteți cu sinceritate că sunteți încă departe de credința nobilului de care vorbește Biblia!

Voi vă pierdeți cu firea la cea mai mică încercare mai grea, alergați imediat la scribul Meu și îi cereți un mesaj direct de la Mine, căci sunteți surzi în fața vocii Mele, care ar dori să vă liniștească direct în inimile voastre. Și vă mai pretindeți aleșii Mei! Prin acest exemplu Mi-am propus să vă readuc la justa măsură a valorii voastre personale, ca să vă dați seama ce vă lipsește încă și cât de departe sunteți de renașterea spirituală.

Dacă voi, cei privilegiați, vă manifestați în acest fel, la ce Mă pot aștepta din partea celor care nu primesc direct cuvintele grației Mele, lăsându-se duși într-o parte și în alta de valurile vieții, incapabili să se trezească, în pofida avertismentelor Mele?

În acest mesaj doresc să vă arăt care este limita firească a cererilor pe care Mi le adresați, astfel încât să nu-Mi cereți sfatul și ajutorul la cele mai mici încercări ale vieții.

Majoritatea cererilor voastre nu demonstrează altceva decât lipsa voastră de credință, dar și lipsa de înțelegere a cuvintelor Mele. Dacă Mi-ați înțelege plenar măreția și slava, ați găsi cu ușurință răspunsul la majoritatea întrebărilor voastre stupide în Evangheliile pe care vi le-am lăsat deja și nu M-ați mai deranja cu fiecare ocazie. V-am explicat în aceste Evanghelii toate secretele referitoare la natura Mea, a inimilor voastre, a celei de-a doua Mea veniri pe pământ și a revenirii Mele în inimile celor care Mă iubesc cu adevărat.

Departe de a înțelege cine este cu adevărat Domnul și Creatorul acestei lumi, voi îmi puneți întrebări dintre cele mai stupide, la care nu pot răspunde în calitatea Mea de Domn, dar o fac totuși în calitatea Mea de Părinte plin de iubire și de compasiune. Ar trebui totuși să reflectați cu mai multă maturitate la mesajele pe care Mi le trimiteți și la răspunsurile pe care vi le dau prin scribul Meu. Nu este suficient să le citiți și să le legați cu grijă între niște coperți; mai presus de orice, ele ar trebui integrate în viețile voastre. Numai în acest fel veți putea învăța și înțelege mai bine creația Mea materială, adevărata valoare a lucrurilor pământești, misiunea pe care o aveți în această întrupare și poziția pe care o ocupați în univers. De la cel mai mic atom și de la ultimul fir de praf care plutește în aer și până la cea mai mare stea din univers, soarele central al acestuia, care își trimite razele sale la miliarde de mile distanță, ar trebui să-L recunoașteți pretutindeni pe Tatăl - singurul care este capabil, dincolo de măreția Lui, să se manifeste până și în cele mai infime lucruri.

Această contemplare v-ar demonstra că spusele Lui sunt la fel de adevărate și de expresive ca și limbajul creației Sale, dar și măreția infinită a iubirii Sale. Promisiunile Lui trebuie crezute în totalitate, căci nu aparțin unei ființe limitate, ci Ființei Supreme infinite, care a făcut cândva dovada smereniei și sacrificiului suprem de sine, atunci când s-a întrupat pe pământul vostru în calitate de om.

Învățați de la nobilul din Evanghelie ce înseamnă credința în Cuvântul Meu! Deși durerea lui în fața pierderii iminente a copilului său era imensă, el a crezut în cuvintele Mele, punându-le mai presus de durerea sa. A avut o încredere desăvârșită în Mine și așteptările sale nu i-au fost dezamăgite.

M-am folosit de această parabolă din Evanghelia lui Ioan pentru a stabili un standard. El nu este valabil pentru întreaga umanitate, ci numai pentru aleșii Mei: așa trebuie înțelese și crezute cuvintele Mele. Numai printr-o asemenea credință totală pot spera ei să trezească inclusiv în semenii lor o credință similară. Altminteri, nu vor fi cu nimic diferiți de preoții voștri actuali, care vă predică lucruri pe care nu le cred ei înșiși în inimile lor. În acest fel, împărăția Mea nu va putea fi stabilită niciodată pe pământ.

Dacă doriți ca oamenii să vă urmeze, primii care trebuie să dați exemplu sunteți voi, cei aleși (inclusiv cei din generațiile viitoare), la fel cum au făcut cândva discipolii Mei.

Urmați exemplul nobilului din această parabolă! Deveniți puternici în credința voastră, și vă veți găsi astfel liniștea și pacea, pe care le veți putea răspândi apoi asupra celorlalți. Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 47 - Parabola slujitorului necredincios
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 11:23 View PostDownload Post

Capitolul 47
Parabola slujitorului necredincios

Sfântul Matei XVIII" 23-35: „De aceea, împărăția cerurilor se asemănă cu un împărat care a vrut să facă socoteala cu robii săi. A început să facă socoteala și i-au adus pe unul care îi datora zece mii de talanți. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul a poruncit să-l vândă pe el, pe soția lui, pe copiii lui și tot ce avea și să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat și i-a zis: “Doamne, fii răbdător față de mine și îți voi plăti tot”. Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria. Dar robul acela, ieșind afară, a întâlnit pe unul dintre cei care erau robi împreună cu el, care-i era dator o sută de dinari. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: “Plătește-mi ce ești dator!” Deci cel care era rob împreună cu el s-a aruncat la pământ, rugându-l și zicându-i: “Fii răbdător față de mine și îți voi plăti!” Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în închisoare până când va plăti datoria. Când au văzut cei care erau robi împreună cu el cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și s-au dus și au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci, stăpânul lui l-a chemat la el și i-a spus: “Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă față de cel care este rob împreună cu tine, cum am avut eu milă cu tine?” Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora. Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său”.
(28 aprilie 1872)

Am afirmat în mai multe ocazii că le-am explicat în detaliu discipolilor Mei și celorlalți oameni care Mă ascultau în ce constau cele două porunci ale iubirii, dar și cele zece porunci ale lui Moise. Aveam însă de-a face cu oameni care așteptau instrucțiuni cât mai amănunțite, pentru a ști cum să se comporte în diferite situații, așa că am fost nevoit să Mă folosesc de toate ocaziile pentru a le explica și mai clar poruncile divine, ilustrându-le prin tot felul de parabole, astfel încât să știe cum să le aplice în viața de zi cu zi.

În întreg acest capitol, de la început și până la sfârșit, veți găsi numai reguli de comportament, multe dintre ele explicate foarte clar, alteori sugerate prin metafore și parabole, prin care am încercat să Mă asigur că discipolii Mei, ca și toți cei care îmi vor urma învățătura în vremurile viitoare, vor înțelege dincolo de orice îndoială cum trebuie să se comporte în diferite situații de viață, astfel încât să poată transmite apoi corect acest mesaj semenilor lor.

La început, discipolii Mei erau la fel ca niște copilași - incapabili să înțeleagă conceptele superioare referitoare la natura și la împărăția Mea. Abia mai târziu, după ce am revărsat asupra lor Duhul Sfânt, aveau să înțeleagă ei pe deplin cuvintele Mele. De aceea, nu trebuie să vă mire dacă descoperiți în Evanghelie că îmi puneau tot felul de întrebări naive și inocente. Cum era posibil ca tocmai discipolii Mei, aflați tot timpul sub influența prezenței, faptelor și cuvintelor Mele, să îmi pună întrebări de genul: „Cine este mai presus în împărăția cerurilor?" Dacă propriii Mei discipoli îmi puteau pune asemenea întrebări, vă puteți imagina cu ușurință ce înțelegeau ceilalți, care știau mult mai puține decât ei. În acest context, parabola de mai sus și cele care urmează devin ușor de înțeles.

Am comparat atunci simplitatea unui copil cu starea angelică de conștiință, specifică ființelor cele mai apropiate de Mine. Așa cum îngerii Mei nu trebuie insultați de nimeni, căci au o puritate absolută, nici oamenii cu inimi curate, dar cu minți simple, la fel ca cele ale copiilor, nu ar trebui insultați vreodată, căci ei sunt absolut nevinovați, și de altfel, îi privesc cu mare încredere pe toți cei care se apropie de ei. De aceea, nu există păcat mai mare decât să răspunzi acestei simplități cu ironie, bătaie de joc, dispreț, ridiculizare și ură. La același lucru se referă și versetele următoare, în care se arată într-o formă alegorică faptul că dacă sufletul unei persoane este guvernat chiar și de o singură pasiune, este mai bine ca el să facă tot ce îi stă în puteri pentru a scăpa de ea, decât să piară cu totul din cauza ei.

Toate aceste exemple și parabole sunt prezentate în limbajul alegoric specific acelor vremuri, folosit și astăzi pe scară largă în Orient.

După ce le-am explicat cu claritate discipolilor Mei că este de preferat să renunți la o singură parte a sinelui tău decât să îți pierzi întregul suflet, le-am arătat în versetele următoare cât de mare este bucuria Mea, în calitate de Creator, atunci când nimic din ceea ce am creat nu se pierde, ci totul se întoarce la Mine, într-o stare purificată și spiritualizată. La acest lucru se referă parabolele referitoare la păstor și la oaia pierdută.

Le-am explicat discipolilor Mei că sufletele rătăcite pot fi salvate, ajutându-i pe păcătoși să devină mai buni, fără a le răni iubirea de sine. I-am sfătuit cum trebuie să procedeze cu cei mai încăpățânați dintre ei, dar și cu cei mai maleabili. I-am asigurat că dacă doi oameni se pun la unison și îmi cer binecuvântarea, Eu le-o voi da cu siguranță. Am adăugat că dacă doi oameni se vor uni în numele Meu, Eu voi fi împreună cu ei, sub forma spiritului păcii și unității. Le-am explicat că trebuie să își ierte frații care greșesc nu doar o singură dată, ci de nenumărate ori, căci numai astfel se vor putea schimba aceștia în bine. Le-am mai spus că dacă își vor ierta frații de păcate, în spiritul toleranței, și Eu le voi ierta păcatele lor, uitându-le pentru totdeauna.

Le-am spus cu acest prilej parabola slujitorului necredincios (evocată mai sus). Mesajul pe care îl conține aceasta este similar celui din rugăciunea pe care le-am lăsat-o: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, la fel cum și noi iertăm greșelile celor care greșesc față de noi!” - pentru a nu-și pierde niciodată răbdarea cu păcătoșii foarte încăpățânați, condamnându-i în loc să-i ierte și blestemându-i în loc să-i binecuvânteze.

Am ales exemplul extrem al slujitorului necredincios din această parabolă pentru a-i împiedica să găsească tot felul de pretexte prin care să-și justifice duritatea față de semenii lor, fie și numai prin cuvânt, din cauza unui zel exagerat, a judecății greșite sau a intoleranței față de greșelile omenești. Le-am cerut să se raporteze tot timpul la răbdarea Mea infinită, spunându-le că soarele Meu răsare deopotrivă asupra celor buni și asupra celor răi, căci Eu sunt esența iubirii, iar iubirea nu dorește niciodată pedepsirea păcătosului, ci îndreptarea lui.

În acest capitol din Evanghelie veți găsi ilustrarea perfectă a vieții umane așa cum ar trebui să fie ea: ghidat de iubire, omul ar trebui să privească spre Mine cu încrederea inocentă a unui copil, să acționeze întotdeauna cu corectitudine, fără planuri ascunse și fără rezerve mentale, cu unicul scop de a-Mi face Mie plăcere, Tatălui său din ceruri, devenind astfel demn de a fi numit „copilul Meu". Orice om ar trebui să-și trezească iubirea și să cultive o inimă la fel de curată ca cea a unui copil; dacă un asemenea om se apropie de tine cu simplitate și încredere, răsplătirea bunelor sale intenții prin fapte rele sau cuvinte de batjocură se consideră un mare păcat. Capitolul insistă asupra felului în care trebuie înțeleasă iubirea față de aproape, cum trebuie să le atrageți cu blândețe atenția fraților voștri care greșesc, fără să recurgeți la măsuri severe decât în cazuri extreme, iertând, uitând și transformând astfel răul în bine.

Capitolul de față prezintă întreaga misiune spirituală a omului pe pământ, felul în care trebuie să se auto-educe el pentru a deveni copilul Meu, dar și maniera în care trebuie să-și influențeze semenii, ghidându-i către Mine, pentru a deveni astfel în lumea de dincolo ceea ce am intenționat Eu să fie atunci când am creat primul om: imaginea Mea vie. Așa trebuie citite și înțelese Evangheliile Mele. Numai în acest fel va coborî grația Mea asupra voastră, iluminându-vă, astfel încât să nu mai vedeți în aceste parabole numai scoarța groasă a copacului vieții, ci însuși miezul adevărului divin care se ascunde în spatele ei. Pentru a putea ajunge la acest adevăr și pentru a recunoaște ceea ce este ascuns ochiului profan, este nevoie de o viziune spirituală și de o capacitate de înțelegere extrem de profundă.

Biblia reprezintă o sursă de alinare și lumină în orice circumstanță a vieții, iar cititorul iluminat își va da seama că timp de aproape 2000 de ani această carte a ascuns în paginile ei cele mai mari comori ale lumii, căci Eu M-am asigurat încă din acele timpuri că nimic din spusele Mele nu se va pierde, pentru a servi astfel tuturor generațiilor viitoare, până la sfârșitul timpurilor.

Nu peste mult timp va veni o vreme când oamenilor li se va cere socoteală cu o mai mare severitate; ei vor fi întrebați dacă au înțeles care este misiunea lor pe acest pământ și de ce am venit Eu însumi pe planeta voastră. „Coaja" cuvintelor din Evangheliile Mele trebuie înlăturată, iar oamenii trebuie să înceapă să înțeleagă fluxul strălucitor de lumină care se ascunde în spatele acestei coji întunecate, pentru a-și îndrepta greșelile măcar în al doisprezecelea ceas și a-și împlini astfel misiunea pe pământ. Acesta este motivul numeroaselor explicații și al interpretărilor detaliate din aceste predici de duminică, pentru ca nimeni să nu poată pretinde în final că nu a știut sau nu a înțeles mesajul Meu.

Eu sunt un Dumnezeu al luminii, iubirii și înțelepciunii. De aceea, atunci când Mă voi întoarce pe pământ, întunericul nu va mai putea rezista alături de Mine. Faceți lumină în inimile voastre, învățați să iubiți și aplicați această iubire, cu înțelepciune, asupra semenilor voștri.

Unicul scop al cuvintelor Mele, al tuturor acestor avertismente și eforturi de a vă face să înțelegeți, este acela de a vă transforma în copii ai Mei, pentru ca această lume să redevină ce a fost cândva (pe vremea când am creat primul om): un paradis terestru, în care să nu mai existe ură, mânie și bătaie de joc, ci numai iubire, pace și liniște între toate ființele; și în care omul, opera supremă a creației Mele pe pământ, să întrunească în el toate atributele Mele divine.

Acesta este scopul final și toată lumea are datoria să aspire către el! Urmăriți să vă împliniți misiunea - a voastră și a întregii umanități - transformându-vă cât mai mult în bine! Faceți tot ce vă stă în puteri pentru a-i orienta și pe semenii voștri către acest scop, pentru ca spusele Mele să nu se risipească în zadar și pentru a deveni demni să fiți numiți „copiii Mei", descoperindu-L în lumea de dincolo pe Tatăl care face atâtea eforturi pline de iubire să își salveze oile rătăcite, acum și de-a pururi! Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Ganapati
Avansat
Avansat

Ganapati is offline

Joined: 24 Feb 2009
Member: #453
Posts: 266
Country Flag: Romania
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups: None
Topic icon
Capitolul 48 - Atitudinea Domnului față de autorități
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 8.10.2010, 11:29 View PostDownload Post

Capitolul 48
Atitudinea Domnului față de autorități

Sfântul Matei XXII" 15-22: „Atunci, fariseii s-au dus și s-au sfătuit cum să-L prindă prin cuvintele Lui. Au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodienii, zicând: Învățătorule, știm că ești un om al adevărului și că înveți calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să Te temi de nimeni, pentru că nu cauți la fața oamenilor. Spune-ne deci ce gândești: se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” Dar Iisus, cunoscându-le răutatea, a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi moneda pentru bir”. Și ei i-au adus un dinar. El i-a întrebat: “Chipul acesta și inscripția de pe el, ale cui sunt?” “Ale Cezarului”, i-au răspuns ei. Atunci, El le-a zis: “Dați deci Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Și când L-au auzit, ei au fost uimiți. L-au lăsat și au plecat”.
(29 aprilie 1872)

Acest capitol conține o serie de parabole pe care le-am spus fariseilor și scribilor pentru a răspunde astfel în fața obiecțiilor lor.

Versetele de mai sus se referă la una din acele capcane pe care fariseii obișnuiau să Mi le întindă, în speranța că Mă vor putea da pe mâna autorităților dacă vor auzi de la Mine un răspuns greșit.

Romanii nu erau însă preocupați decât de supremația lor asupra pământului evreilor, fiind în schimb cât se poate de indiferenți față de religia ebraică și reformatorii acesteia, fie ei profeți sau predicatori, așa cum a fost predecesorul Meu Ioan, sau chiar Mesia, cel care se presupunea că eram Eu, atât timp cât inovațiile acestora nu se refereau decât la domeniul religios și nu interferau în nici un fel cu domeniul politic. De aceea, fariseii căutau tot timpul întrebări la care răspunsul nu putea evita zona politicii.

Și de această dată, ei și-au trimis ucenicii la Mine, împreună cu câțiva slujitori ai lui Irod, și Mi-au pus această întrebare ambiguă: „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”

Scopul lor era să Mă determine să dau un răspuns în care să afirm supremația templului în fața birului datorat împăratului, care nu era decât o povară nedreaptă impusă cu forța poporului evreu. Un asemenea răspuns le-ar fi permis Să mă acuze de faptul că îi conduceam pe oameni către revoltă prin interpretările Mele greșite, iar speranța lor era că vor putea astfel să Mă dea pe mâna autorităților. Pentru a scăpa ei înșiși basma curată și în caz că aș fi negat răspunsul dat, au trimis la Mine și câțiva dintre slujitorii lui Irod, pentru ca aceștia să confirme ulterior declarația pe care sperau să o audă de la Mine.

Trebuie să recunosc că această întrebare era cât se poate de insidioasă. Fariseii porneau de la premisa că fiind un evreu nativ, crescut într-o țară cucerită cu forța de romani, care nu erau stăpânii de drept ai acesteia, Eu îi disprețuiam și Mă opuneam deschis stăpânirii lor. Eu nu privesc însă decât în inimile oamenilor; de aceea, Mi-am dat imediat seama care sunt intențiile lor reale și le-am dat un răspuns scurt, dar edificator, care nu le-a permis să Mă interogheze în continuare pe această temă. Răspunsul Meu: „Dați-i Cezarului ce est al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” conținea în sine o întreagă explicație, pe care numai Eu aș fi putut-o găsi, deși nu era deloc pe placul lor. De vreme ce am început prin a le arăta mai întâi imaginea împăratului și a inscripției de pe moneda romană, era evident ce doream să spun: „Această imagine arată ai cui supuși sunteți; dacă nu vi se pare suficient de clară, puteți citi inscripția de pe partea opusă a monedei și ea vă va lămuri pe deplin. Că această monedă micuță faceți voi comerț, satisfăcându-vă astfel nevoile lumești, împărăția spirituală se află însă deasupra tuturor monedelor - fie ele din aur sau din alte metale; originea ei este diferită, și la fel scopul ei!" Am făcut astfel o distincție strictă intre tributul datorat unei puteri lumești și cel datorat lumii spirituale.

Răspunsul Meu dorea să le spună: „Prin taxele plătite împăratului voi vă cumpărați pacea, ordinea și securitatea lumească; prin ofrandele spirituale obțineți pacea unei conștiințe curate, ordinea interioară și securitatea acțiunilor voastre, în sensul că știți ce faceți și de ce acționați în acest fel. Căile sunt diferite, dar scopul este același, deși pe una din căi el este atins în plan material, iar pe cealaltă în planul spiritual. Ambele planuri trebuie să existe, căci altminteri oamenii nu ar putea coexista în această lume materială, dar mai presus de toate, nu ar putea înțelege care dintre cele două comori este mai importantă: cea lumească sau cea spirituală".

Ceea ce le-am spus atunci fariseilor a rămas valabil și pentru generațiile următoare, și așa va rămâne pentru totdeauna, atât timp cât oamenii vor trăi împreună în orașe și sate și cât vor continua să creadă într-o Ființă Supremă. Așa cum pe pământ sunt necesari lideri lumești care să conducă această lume, la fel de necesar este și Dumnezeu, pentru a ține laolaltă întregul univers. Și unii, și celălalt, sunt necesari pentru a susține ordinea și pentru a da legi. Oricum s-ar numi conducătorii lumești, puterea executivă este înmânată întotdeauna unei singure persoane. La fel, puterea spirituală nu poate fi susținută decât de către o singură divinitate supremă, și nu de mai mulți zei.

Evident, pe pământ au existat dintotdeauna suverani care și-au folosit abuziv puterea, în timp ce alții nu au acceptat că deasupra lor poate exista o putere mai mare, la fel cum au existat dintotdeauna indivizi și națiuni care nu s-au mulțumit cu un singur Dumnezeu, ci și-au creat o multitudine de zei și zeițe care să le permită să-și urmeze fără restricții pasiunile lumești. De fiecare dată însă, acțiunile lor au fost sancționate prin decrete divine severe. De asemenea, au existat dintotdeauna și încă mai există oameni care nu acceptă nici un conducător, nici chiar pe Dumnezeu, mai presus de propriul lor sine.

Oricare ar fi atitudinea oamenilor, cu toții trebuie să plătească un anumit tribut. Dacă doresc să fie respectați în viața lor pământească, ei trebuie să îi plătească suveranului terestru o parte din câștigurile lor. Dacă doresc să își împlinească misiunea spirituală, ei trebuie să îi plătească suveranului ceresc, lui Dumnezeu, o ofrandă care constă în sacrificarea pasiunilor lor lumești.

În ambele cazuri, lipsa plății este pedepsită - într-un fel lumesc sau spiritual. De aceea, am avut perfectă dreptate atunci când le-am spus fariseilor: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”, ceea ce înseamnă: „împliniți-vă ambele obligații, deopotrivă cele sociale și cele spirituale. Manifestați respectul cuvenit în fața semenilor și conducătorilor voștri lumești, dar nu uitați nici o clipă ce îi datorați Celui care a creat pentru voi această lume, înzestrându-vă cu talente pentru care vă va cere într-o bună zi un tribut. Nu amestecați între ele aceste două feluri de obligații încercând să le plătiți pe amândouă cu aceeași monedă, căci acest lucru nu este posibil. Nu veți putea scăpa niciodată pe deplin nici de planul material, nici de cel spiritual".

Lecția pe care trebuie să o învățați din aceste cuvinte adresate de Mine fariseilor este următoarea: „Nu refuzați să plătiți tributul datorat lumii, dar faceți acest lucru fără a uita vreo clipă de esența voastră spirituală; la fel, nu încercați să trăiți exclusiv în planul spiritual, atât timp cât vă mai aflați încă pe acest pământ, întrupați într-un corp fizic. Este extrem de important să înțelegeți valoarea căii de mijloc și a respingerii extremelor, deopotrivă în această viață pământească și în cea superioară, spirituală. Mijloacele extreme nu folosesc nimănui; ele nu fac decât rău, deopotrivă celui care le aplică și celor din jurul acestuia”.

De aceea, meditați asupra răspunsului dat de Mine fariseilor, a cărui semnificație profundă vă va clarifica atât ce aveți de făcut în această viață cât și ce veți avea de făcut în viața viitoare, pentru a nu cultiva astfel concepții greșite, care să atragă după sine efecte dezastruoase. Așa cum v-am explicat deja de nenumărate ori, dacă nu ar fi controlată de înțelepciune, iubirea ar deveni o forță distrugătoare, atât pentru sine cât și pentru cel pe care îl iubești, în mod similar, orice virtute, chiar și cele mai înalte dintre ele, pot deveni distrugătoare dacă depășesc limitele bunului simț, tinzând către imposibil.

Nu uitați niciodată atât timp cât trăiți pe acest pământ să dați lumii tributul pe care îl așteaptă de la voi.

Dați lumii ce este al lumii, dar nu permiteți dorințelor voastre lumești să pătrundă în zona spirituală. Spiritualizați, atât cât vă stă în puteri, activitățile voastre, dar nu permiteți calităților voastre spirituale să se degradeze, căci ele trebuie să dureze mult mai mult decât această scurtă viață de încercare. Dați-i lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Considerați posesiunile voastre lumești ca pe un dar primit din ceruri, dar nu uitați că adevăratele comori sunt cele care durează de-a pururi, nu cele efemere. Deși lumea și Dumnezeu par două lucruri complet diferite, cu obiective diferite, ele pot fi nu doar reconciliate, dar chiar combinate, în măsura în care veți înțelege că lumea a fost creată de Dumnezeu cu scopul de a amplifica și de a întări calitățile spirituale ale ființelor create de El, astfel încât tot ce este grosier și material să se poată întoarce cândva la sursă.

Lumea trebuie să-și primească tributul ei, căci ea reprezintă cel mai bun ghid către împărăția spirituală. Lumina nu poate fi apreciată decât de către acela care a cunoscut întunericul; la fel, eternitatea nu poate fi apreciată pe deplin decât de către cel care a cunoscut lumea valorilor perisabile. Tributul plătit lumii vă va ajuta să vă luptați cu tentațiile sale, dar și să înțelegeți mai bine adevărata valoare a comorilor sale, care nu capătă semnificație decât dacă sunt folosite pentru cultivarea iubirii. Pe de altă parte, tributul datorat împăratului îi permite supusului acestuia să își vadă liniștit de treburi, asigurându-și astfel liniștea și bunăstarea sa și a familiei sale. Liderul lumesc ar trebui să vegheze asupra bunăstării colective, iar cetățeanul plătitor de taxe asupra propriei sale bunăstări.

Viața temporală nu este altceva decât fundamentul unei case superioare, construită pe solul dificil al realității materiale, dar care se înalță până în atmosfera rarefiată a lumii spirituale. Pentru a atinge această viață superioară, tributul lumesc trebuie plătit din greu, pentru a genera astfel cât mai multe fructe spirituale. Numai în acest fel puteți combina datoria față de conducătorul lumesc cu datoria față de Dumnezeu. Această viziune corespunde scopului spiritual pentru care v-am creat și pentru care v-am trimis în această lume înzestrați cu atât de multe calități - deopotrivă bune și rele. Țineți-le sub control pe cele din urmă, care nu au alt rol decât acela de a contribui la întărirea celor dintâi, astfel încât să începeți să semănați cu imaginea Mea spirituală.

Învățați lecția pe care v-am dat-o în această Evanghelie! Ea are o semnificație profundă, din care adeptul atent poate învăța cum trebuie să se comporte întreaga sa viață. El nu va mai urma calea extremelor și nu le va mai cere semenilor săi mai mult decât pot oferi aceștia, ci va urma calea de mijloc și își va plăti tributul datorat acestei lumi, ajutându-și astfel inclusiv semenii să și-l plătească, își va îndeplini astfel misiunea și va atinge scopul pentru care l-am creat. Materia este agentul care înlănțuie spiritul, dar mai devreme sau mai târziu cele două principii vor trebui să fuzioneze.

Urmând calea de mijloc, urmăriți să contribuiți fiecare dintre voi la spiritualizarea lumii materiale, justificând astfel revenirea Mea pe pământ. Atunci se va vedea ce anume i-ați dăruit împăratului lumesc și ce i-ați oferit lui Dumnezeu, dar mai ales care dintre cele două tributuri a prevalat. Fuziunea cu Mine și cu lumea spiritelor nu se va putea produce decât atunci când veți deveni capabili să înțelegeți chiar și cele mai puțin importante cuvinte ale Mele în semnificația lor cea mai profundă. Pentru aceasta, Eu Mă folosesc de toate mijloacele care îmi stau la dispoziție pentru a vă arăta ce anume îmi aparține Mie și ce aparține acestei lumi. Printr-o înțelegere justă, veți putea combina cele două tributuri și veți împlini astfel scopul pentru care v-am creat. Amin.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
मैं गणेश, सुप्रीम शिव का बेटा हूँ!
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Gottfried Mayerhofer - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 5 of 6  [ 56 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6  Next
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You cannot download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !