De la iad la rai (Robert Blum) - volumul 2 - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

[Fire]

Capitolul 160
Părintele Ciprian se simte ofensat de furtuna sentimentelor Helenei. O mustrare severă la adresa infatuării preoţilor.

1. După ce asistă o lungă perioadă la manifestarea de iubire a Helenei la pieptul Meu, părintele Ciprian se apropie de noi şi spune: „Mi se pare că această femeie vrea să pună cu totul stăpânire pe Tine! Nouă, celorlalţi, nu ne mai rămâne nimic? Această soţie a lui Robert este în mod clar îndrăgostită de Tine, Doamne, şi asta până peste cap. Sunt convins însă că şi alte suflete feminine din grupul nostru Te iubesc la fel de mult ca şi ea, chiar dacă nu fac atâta caz de sentimentele lor. Ştiu că Tu eşti Domnul, aşa că nu mi-aş permite niciodată să îţi dau sfaturi, dar povestea asta mi se pare ciudată, căci această femeie aproape că te-a înghiţit complet cu sărutările ei! Nu am văzut în viaţa mea o obrăznicie atât de mare! Mă tem chiar să nu ia foc de atâta iubire!”

2. Eu: „Nu cred că te-ar deranja prea tare! Constat chiar că inima ta mai cultivă încă sentimente de mânie. Ai grijă însă, căci cel care se simte ofensat de Mine nu va avea parte de o soartă prea fericită! Te avertizez: cine nu Mă va iubi la fel de mult ca Helena, aici de faţă, va avea un loc penibil în împărăţia Mea!

3. Dacă M-ai iubi la fel de mult ca acest suflet feminin, iubirea sa nu ţi s-ar părea atât de exagerată. Ea ţi se pare un ghimpe în ochi numai datorită sărăciei iubirii tale faţă de Mine. În ceea ce Mă priveşte, îţi spun: iubirea ei, atât de sufocantă, nu Mă deranjează absolut deloc, în schimb, observaţiile tale nesărate au cam început să Mă plictisească!

4. Dacă maica Maria şi alte spirite feminine pline de slavă nu îşi manifestă iubirea lăuntrică aşa cum o face Helena, acest lucru se datorează exclusiv faptului că se află de mult timp în Paradis, ca fiinţe celeste, dar te asigur că iubirea lor interioară este la fel de intensă ca şi cea pe care Helena o manifestă în exterior! Acum ştii destule! De aceea, du-te înapoi în grupul din care ai plecat, lăsând-o pe Helena să îşi exprime liberă iubirea arzătoare pe care o simte pentru Mine de atâta timp!”

5. Franciscanul mai întârzie puţin şi îmi spune: „Doamne, sunt nevoit să plec chiar dacă şi inima mea simte aceeaşi iubire arzătoare faţă de Tine?”

6. Eu: „În această lume, singura măsură care decide apropierea unui spirit de Mine este iubirea sinceră! Dacă dispui de această iubire, complet dezinteresată şi necondiţionată, atunci eşti deja intim legat de Mine şi nimic nu ne-ar putea apropia mai mult. Cu cât în inima ta există însă mai multe scântei de iubire egoistă de sine, cu atât mai departe vei fi nevoit să stai faţă de Mine.

7. Ascultă, episcopii catolici ţin chiar acum diferite conclavuri pe întregul pământ, în care îşi pun la cale afacerile, cum ar fi cele financiare, legate de pământuri şi de concesiuni, urmărind să înlănţuie şi mai puternic natura umană. Singurele scopuri pe care le urmăresc sunt interesele lor egoiste. De aceea, ei se îndepărtează din ce în ce mai tare de Mine, iar întrunirile şi conclavurile lor nu vor da roade. Îţi atrag aşadar din nou atenţia: cei care se pun pe ei înşişi în faţa Mea vor fi întotdeauna ultimii în împărăţia Mea, dacă vor avea acces în ea!

8. Cine pretinde că Mă iubeşte, dar nutreşte sentimente de gelozie atunci când îmi arăt iubirea faţă de ceilalţi nu îmi este prieten şi nu se dovedeşte demn de iubirea Mea! - Cine spune: «Numai prin cutare metodă de căinţă îţi poţi asigura iubirea lui Dumnezeu şi un loc în Paradis» este un mincinos şi va ajunge direct în iad, la fel ca toţi cei de teapa lui! Căci Eu sunt Domnul şi iubesc pe oricine vreau Eu, îmi revărs graţia asupra cui vreau Eu şi confer beatitudinea oricui doresc Eu! Pe Mine nu Mă interesează statutul social şi falşii profeţi pe care plezneşte osânza, dar care încearcă în permanenţă să menţină umanitatea slabă în lanţurile sclaviei. Vai celor care îndrăznesc să se folosească de iubirea Mea faţă de umanitate, ca şi cum ar avea vreun drept să facă acest lucru! Te asigur că drepturile lor vor fi în scurt timp anihilate cu toată severitatea!

9. Ascultă, prietene Ciprian, aşa cum episcopii catolici îşi ţin chiar acum conciliile lor cu scopul de a-şi amplifica puterea pe care o au din vechime şi de a-şi spori averile şi privilegiile, fără să le pese nici un pic de prosperitatea popoarelor pe care le păstoresc, - la fel şi tu ai în tine ceva din acest spirit catolic, care te face să o invidiezi şi să tulburi iubirea scumpei Mele fiice faţă de Mine. Deocamdată nu intenţionez să-ţi interzic pe faţă să rămâi alături de Mine, întrucât ai trecut de anumite teste ale iubirii purificate faţă de Mine. De aceea, dacă poţi să rămâi, rămâi! Dar dacă invidia şi mânia nu-ţi permit acest lucru, atunci mai bine pleacă!”

10. Auzind aceste cuvinte, faţa franciscanului se lungeşte de un cot, iar el îşi spune în sinea lui: „Nu mi-aş fi imaginat niciodată că poate fi atât de sever! Doamne Dumnezeule, ce se va alege de mine dacă mă va arunca afară din această împărăţie? Ca de obicei, are perfectă dreptate: sunt preot, şi ca în cazul oricărui preot, nu există nici măcar un singur fir de păr bun care îmi creşte pe cap! Ce se va întâmpla însă dacă îmi va cere să plec? Din fericire, mi-a spus că pot să rămân dacă doresc cu adevărat acest lucru, dar mă întreb: pot eu oare să mă feresc de invidie şi de mânie? Este trist, dar trebuie să recunosc că nu pot! Această situaţie trebuie însă să se schimbe! - Domnul ne-a spus odată că trupurile şi sufletele oamenilor s-au născut din Satan, arhanghelul căzut şi supus judecăţii, mai precis dintr-una din părţile trupului acestui Prinţ al minciunii. Cu siguranţă, eu m-am născut din coarnele sale, căci în inima mea continuă să apară numai impulsuri rele! Mă tem că vor mai ieşi la iveală şi alte manifestări, direct din inima plină de răutate a lui Satan, care nu este capabilă de altceva decât de invidie, maliţie, dorinţă de dominare, aroganţă şi alte asemenea drăcovenii. O, Doamne, Te implor, alungă-l din mine pe Satan!”

11. Eu: „Bine, poţi să rămâi împreună cu Ludwig şi cu prietenul său! De asemenea, îţi recomand să asculţi şi sfaturile lui Thomas şi ale prietenului său Dismas, iar ei te vor ajuta să elimini din sufletul tău reziduurile rămase de la Satan”.

12. Ciprian face ce i-am spus, cu faţa strălucind de fericire. Între timp, Eu îl chem la Mine pe Robert.

[Fire]

Capitolul 161
Transformarea miraculoasă a criptelor sufletului. Robert primeşte un nume celest. Îngerul Sahariel – liderul grupului.

1. După ce Robert se întoarce în grabă la Mine, plin de iubire şi fericit datorită graţiei pe care i-am arătat-o Helenei sale, pietrele funerare dispar subit, fiind înlocuite de lumini puternice, asemănătoare unor sori. Aceste sfere luminoase încep să se înalţe, plutind prin atmosferă într-o succesiune sublimă, până când ajung să se fixeze pe tavan, unde alcătuiesc o galaxie alcătuită din stele extrem de strălucitoare.

2. După câteva minute de stupoare, în care toţi cei de faţă se minunează la culme de cele văzute, din cer coboară în jos un spirit strălucitor. El se aşează chiar în locul în care a fost situată mai înainte marea piramidă şi ţine în mâna dreaptă o robă albastră cu falduri, de culoarea cerului senin, ţesută cu stele care lucesc orbitor.

3. Toţi cei de faţă sunt atât de şocaţi de această apariţie sublimă încât aproape că nu mai îndrăznesc să respire. Chiar şi Robert stă în faţa Mea înlemnit, incapabil să mai spună ceva. Singură Helena, deşi este şi ea la fel de uimită de ceea ce se petrece, îndrăzneşte să Mă întrebe care este semnificaţia acestui fenomen.

4. Eu îi răspund: „Ascultă, fiica Mea, toate aceste fenomene s-au născut din trupul lui Robert! Îngerul care a apărut a transmutat fostele impulsuri negative, ţesând din ele o robă pe care i-a adus-o lui Robert şi pe care o putem considera un veşmânt celest. Având în vedere că ai contribuit tu însăţi decisiv la acest proces prin imensa putere a iubirii tale, care a ajutat la dizolvarea şi la purificarea trupului lui Robert, poţi să te duci la înger şi să-l conduci aici, pentru a-i înmâna roba soţului tău şi pentru a-l îmbrăca cu ea! Căci acesta este adevăratul veşmânt al vieţii eterne!”

5. Transfigurată de cuvintele mele, Helena să grăbeşte să ajungă la îngerul de lumină, pe care îl roagă să vină la Mine. Îngerul acceptă şi cei doi se întorc împreună. Ajuns în faţa Mea, îngerul se închină până la pământ, după care îi dă haina lui Robert cu un gest foarte prietenos. Robert aproape că leşină din cauza iubirii şi devoţiunii pe care le simte. În clipa în care îngerul îi dă roba, aceasta îl îmbracă instantaneu.

6. Când îl văd îmbrăcat cu acest veşmânt al nemuririi, îl întreb: „Ei, prietene şi frate Robert-Uraniel, cum îţi place acest veşmânt şi ce părere ai de această transformare?” - Robert-Uraniel: „Doamne, Tată preasfânt şi preaplin de iubire! Încă de pe vremea când trăiam pe pământ am sesizat că în viaţa omului sunt momente în care puritatea pe care o simte este atât de mare încât limba lui devine incapabilă să mai rostească vreun cuvânt, ba chiar şi mintea lui se linişteşte complet. Chiar dacă doreşte să spună ceva, el nu reuşeşte să găsească vreun cuvânt potrivit pentru a descrie ceea ce simte. Acest lucru este cu atât mai valabil aici, în împărăţia spiritelor, în care miracolele se ţin lanţ! De aceea, o, Doamne, iartă-mă dacă nu îmi găsesc cuvintele, căci această muţenie a mea derivă din marea iubire pe care ţi-o port şi din fericirea pe care o simt. Acest eveniment sublim s-a petrecut prea brusc şi încă nu mi-am revenit din şoc. Dacă îmi vei îngădui câteva momente de relaxare, cu siguranţă îmi voi reveni şi voi putea spune câteva cuvinte în legătură cu ceea ce s-a petrecut”.

7. Eu: „Foarte bine! În acest caz, du-te împreună cu acest înger, care îţi va prezenta acest muzeu într-o altă lumină. Când ai terminat, întoarce-te aici şi povesteşte-le celorlalţi ce ai văzut şi ce ai auzit. Ca să poţi face faţă acestui demers, va trebui să te deplasezi însă cu o viteză spirituală, aşa cum obişnuiesc îngerii. Ai auzit adeseori pe pământ expresia «cu viteza gândului». (Mă întorc apoi către înger): Sahariel, ţi-l prezint pe fratele tău Uraniel! Condu-l prin lumea miraculoasă a sufletului lui şi arată-i primul lui pământ, din care te-ai născut tu însuţi! Aşa să fie!”

8. Sahariel îi spune lui Robert-Uraniel: „Vino, frate! Contemplă, învaţă şi închină-te în faţa înţelepciunii Tatălui ceresc!” - Cei doi se ridică instantaneu şi dispar din faţa celor prezenţi (a grupului de spirite care au sosit împreună cu Robert în lumea spiritelor).

[Fire]

Capitolul 162
Helena conversează cu Domnul. Locuitorii iadului

1. Helena priveşte şi ea în jur, dar cum nu mai reuşeşte să-l vadă pe Robert, Mă întreabă în şoaptă unde o fi dispărut acesta, împreună cu îngerul.

2. La rândul Meu, o întreb cu mare blândeţe dacă se teme cumva că Robert-Uraniel a dispărut de tot. Îmi răspunde: „O, Tată preasfânt! Cum aş putea crede aşa ceva, când Mă aflu la pieptul Tău sfânt? Unde ar fi putut dispărea Robert fără ca Tu să îl poţi supraveghea? Mici un spirit care se află în bătaia ochilor Tăi nu s-ar putea pierde vreodată, fiind întotdeauna atras înapoi de iubirea faţă de Tine! Nu, mă gândeam la minunile pe care le contemplă Robert la ora actuală, la marile miracole create de înţelepciunea, atotputerea şi măreţia Ta, şi la toate lucrurile minunate pe care ni le va putea împărtăşi!”

3. Eu: „Aşa este. Între timp, ţi-aş putea povesti câteva miracole chiar mai mari decât cele la care va asista Robert. Mă întreb dacă le vei crede...”.

4. Helena: „O, Tată preaiubit, sunt convinsă că miracolele Tale sunt infinit mai mari decât cele pe care le pot face toţi îngerii din cerurile Tale! Mă tem însă că dacă îmi vei relata anumite aspecte din istoria Divinităţii Tale, vor mai trece trilioane de ani până când voi putea înţelege ce îmi spui, deşi trebuie să recunosc că aş fi cât se poate de interesată să aud aceste lucruri din gura Creatorului universal.

5. Cel mai mult m-ar interesa să aflu acele lucruri pe care le-ai discutat cu discipolii Tăi după înălţarea Ta la cer, sau despre cele la care se referea sfântul evanghelist Ioan atunci când spunea: «Mai sunt încă foarte multe lucruri care ar putea fi spuse, dar care nu au putut fi înregistrate în scris, căci în oricâte tratate ar fi descrise ele, nimeni nu le-ar putea înţelege!» Am rămas extrem de nesatisfăcută atunci când am citit aceste rânduri ale apostolului Ioan. Sunt convinsă că le-ai revelat aspecte extrem de memorabile discipolilor Tăi dragi!”

6. Eu: „Foarte bine, draga Mea Helena! Pe de altă parte, trebuie să recunosc că aceste lucruri erau într-adevăr atât de profunde încât nu le-ai putea înţelege nici chiar în această lume a spiritelor. Nu va trece însă mult şi le vei putea vedea cu ochii tăi, căci ele sunt înregistrate în marea Mea bibliotecă celestă. Când vei căpăta acces la această bibliotecă, vei putea citi o Evanghelie completă, care îţi va descrie tot ce s-a întâmplat în timpul prezenţei Mele pe pământ, în toate detaliile! Deocamdată, pune-Mi alte întrebări!”

7. Helena: „O, Tată scump, povesteşte-mi ceva despre căderea lui Lucifer! Acesta a fost unul din multele lucruri pe care nu le-am înţeles niciodată pe deplin pe vremea când am trăit pe pământ”. - Eu: „Iubita Mea, Mă tem că nici această poveste nu ar putea fi digerată prea uşor de inima ta, întrucât este prea tristă. Haide, alege altceva!”

8. Helena: „O, Tată preasfânt, ce poţi să-mi spui în acest caz despre iad, despre care clericii de pe pământ au mult mai multe de spus decât despre rai? Cine ajunge de fapt în iad? Există într-adevăr un astfel de loc, sau nu? Asemenea întrebări mi se par îndreptăţite, căci eu însămi am fost o creatură destul de rea în lumea exterioară, atât de rea cât poate ajunge o poamă stricată vieneză! Papa cu tot clerul lui m-ar fi condamnat de o mie de ori pentru păcatele mele, fără nici o milă! Şi totuşi, în pofida răutăţii mele, mă aflu acum alături de Tine, într-o stare de preafericire! La fel şi ceilalţi care se află acum în compania Ta sfântă, bucurându-se de viaţa eternă! Mulţi dintre papistaşii de pe pământ i-ar fi condamnat fără nici un fel de scrupul, spunând: «Nici vorbă! Aceşti oameni sunt prea răi chiar şi pentru iad!» Şi totuşi, şi ei se află aici, în sfânta sfintelor, lăudându-Ţi în inimile lor bunătatea infinită, înţelepciunea, autoritatea şi puterea! În aceste condiţii, mă întreb sincer cât de rele trebuie să fie sufletele care ajung într-adevăr în iad, dacă există într-adevăr un astfel de loc!”

9. Eu: „Scumpa Mea Helena, întrebarea ta nu este deloc lipsită de miez, iar răspunsul la ea va fi unul cât se poate de interesant. Decât să lungim însă prea mult vorba, mai bine îţi voi prezenta un suflet malefic, care nu mai are mult până când va ajunge în iad, ba chiar în iadul cel mai de jos. Văzând cum acţionează acest om, vei înţelege perfect ce fel de spirite ajung în iad. Căci trebuie să-ţi spun că există într-adevăr un iad, şi încă divizat în trei planuri, din care cel mai de jos este şi cel mai rău*. În acest fel, vei înţelege mult mai clar cine şi în ce condiţii ajunge în iad. Sufletul malefic despre care ţi-am vorbit va ajunge aici în cel mai scurt timp, dar nu trebuie să te temi!”

[Fire]

Capitolul 163
Îi trimit pe Petru şi te Pavel cu misiunea de a-l aduce la Mine pe beduinul-şef Cado.
Încercarea meritorie, dar inutilă, a lui Petru de a câştiga acest spirit teribil de partea Mea

1. Îi chem la Mine pe Petru şi pe Pavel, cărora le spun: „Duceţi-vă şi aduceţi-mi-1 pe Cado, care a ajuns în această lume acum 40 de zile terestre. Pe de o parte, aceasta este chiar dorinţa lui, iar pe de altă parte, doresc să le alung din minte acestor noi fraţi ai noştri chiar şi cea mai mică suspiciune că Eu aş putea fi un tiran fără milă, dincolo de toată iubirea Mea. Haideţi, grăbiţi-vă să-l aduceţi la Mine!”

2. Cei doi dispar subit şi reapar instantaneu, însoţiţi de Cado. Văzând chipurile noi care au apărut subit în faţa lui (singurii pe care îi vede sunt cei doi apostoli), acesta se dă un pas înapoi şi urlă: „Pe toţi diavolii, ce fel de animale cu feţe de oameni mai sunt şi acestea? O, cerşetori blestemaţi, o să mă aduceţi la sapă de lemn!”

3. Pavel îi spune: „Nu am venit să-ţi cerem de pomană, căci nu avem nevoie de aşa ceva, cu atât mai mult cu cât toate comorile pământului şi ale cerului se află deja la dispoziţie noastră. Avem, ce-i drept anumite probleme de rezolvat cu tine, dar acestea sunt mai degrabă în beneficiul tău decât nostru. De altfel, ţi-ar folosi mai mult chiar decât toate comorii pământului la un loc. Această misiune constă în a încerca sa te salvăm de la iad şi de la moartea eternă, dacă va fi posibil. Pe pământ ai fost un diavol perfect într-o formă umană, aşa că aparţii deja de drept infernului. În această lume a spiritelor, te afli doar la o mică aruncătură de băţ de iadul cel mai de jos; de fapt, te afli deja în interiorul acestuia, în acord cu vibraţia care te caracterizează. Dacă doreşti însă acest lucru, noi avem puterea de a te salva din acest iad. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să ne urmezi şi să faci tot ce te vom învăţa noi”.

4. Cado: „Ce!? Ce tot pălăvrăgiţi acolo? Vreţi să spuneţi că am murit, că nu mă mai aflu pe pământ, în posesia tuturor averilor mele, a aurului şi argintului meu? O, tâlharilor, ce fericiţi aţi fi să puneţi mâna pe câteva monede de aur din cuferele mele, fiind dispuşi în acest scop chiar să inventaţi un rai - chit că acesta nu există - şi un iad, de care, chipurile, urmează să mă salvaţi şi care nu reprezintă decât o invenţie a preoţilor ipocriţi! Haide, valea, dacă nu doriţi să-mi chem servitorii, alungându-vă ca pe nişte câini! Auzi-i pe aceşti borfaşi! Sunt în stare să te salveze de iad şi să te ducă drept în rai, numai să-ţi ia banii! Luaţi-vă tălpăşiţa până când nu vă scot eu raiul şi iadul pe nas!”

5. Pavel: „Prietene, astfel de vorbe goale nu ne pot tulbura în nici un fel, iar de speriat nu ne sperie nimeni. De aceea, îţi spunem: «Dacă nu ne vei urma în mod voluntar, vei avea de-a face cu puterea noastră!» Poţi fi convins că servitorii tăi nu-ţi mai pot fi de nici un folos în această lume. Apropo, ştim foarte bine cum ţi-ai adunat bogăţiile pe pământ: ai înfometat mii de oameni, care depindeau sută la sută de bunăvoinţa ta, în timp ce castelul tău era apărat de câini feroce, care îi atacau şi îi muşcau pe trecătorii inofensivi până când apăreau servitorii tăi, eliberându-i din colţii fiarelor în schimbul unor recompense frumuşele. Mulţi te-au dat în judecată, dar fără nici un succes, căci judecătorii erau cumpăraţi de tine. Ţi-am putea povesti multe despre furturile pe care le-ai comis, dar toate aceste orori inumane îţi vor trece prin faţa ochilor la momentul potrivit, şi vom vedea atunci în ce măsură te revoltă ele, trezind în sufletul tău o dorinţă sinceră de căinţă, sau nu. În caz afirmativ, vei fi salvat; în caz contrar, vei ajunge direct în iadul cel mai de jos. Iar acum, vino cu noi de bunăvoie, dacă nu doreşti să folosim forţa în acest scop!”

6. Cado urlă din toţi bojocii: „Câinilor! Doriţi să folosiţi forţa, silindu-mă să fac ceea ce eu nu vreau? Vedem noi imediat care pe care! Hei, slugilor, daţi fuga încoace!” - Scrâşnind groaznic din dinţi, el aşteaptă sosirea servitorilor săi, dar nimeni nu apare, şi nu se aude nici un lătrat de câini. Însuşi castelul său, pe care a continuat să îl vadă până acum, considerându-l în continuare proprietatea sa imaginară, la fel cum a fost pe pământ, începe să se dizolve treptat, la fel ca florile de gheaţă de pe un geam atunci când începe să bată un vânt cald.

7. Văzând ce se întâmplă, Cado exclamă: „Am fost trădat! Câini mizerabili, m-aţi înşelat! O, plecaţi de la mine, javrelor! Pe toţi diavolii, nu am de gând să vă urmez! Nu sunteţi decât doi magicieni care au aruncat asupra mea cu o vrajă! Dispăreţi din ochii mei, câini veniţi din infern!!”

8. După acest şuvoi de insulte, Cado se trezeşte în faţa Mea, a Helenei şi a celorlalţi oaspeţi, dar continuă să nu îi vadă decât pe Petru şi pe Pavel. Helena se sperie, căci spiritul infernal străluceşte de-a binelea din cauza mâniei sale, scoţând aburi pe gură. O întăresc discret, ca să poată observa întregul spectacol într-o stare de calm. - În continuare, îi fac un semn lui Petru să iniţieze procesul de conversie, lăsându-l pe Cado să perceapă pentru câteva momente diferite regiuni paradisiace.

9. Petru îi adresează cuvinte de o mare înţelepciune şi blândeţe, spunându-i: „Prietene Cado, fii rezonabil! Sunt convins că experienţa te-a învăţat până acum că orice proprietate terestră este iluzorie şi efemeră, bogatul împărtăşind în final aceeaşi soartă ca şi cel sărac. Orice trup trebuie să moară şi numai spiritul interior poate rămâne indestructibil! Ascultă-mă: tu ai murit din punct de vedere fizic, dar viaţa ta continuă, datorită sufletului tău, în interiorul căruia se află un spirit divin. De aceea, nu te mai crampona de ceea ce a murit pentru totdeauna. Mai bine mărturiseşte-ţi marea vinovăţie lumească, iar noi ne vom ruga pentru tine şi te vom primi în lumea noastră, a vieţii autentice şi eterne, în care nu-ţi va mai lipsi niciodată nimic. Priveşte acolo, către răsărit! Acele pământuri şi palate minunate sunt ale noastre, şi te-ai putea bucura şi tu de ele! Mai întâi trebuie să îţi mărturiseşti însă greşelile, pentru a le putea lua asupra noastră!”

10. Cado aruncă o privire fugară peisajelor minunate care îi apar în faţa ochilor, după care spune cu dispreţ: „Ştim cu toţii cum sunt prinşi şobolanii şi şoarecii în capcană. Proştii plătesc taxă dublă pentru a intra la teatru dacă un magician le arată nişte peisaje iluzorii. Eu nu mă număr însă printre aceşti proşti, aşa că nu mă voi grăbi să înghit cârligul! Tâlharilor, chiar credeţi că o să cad pe spate văzând scamatoriile voastre? Ştiu foarte bine cine sunteţi, şi cu atât mai mult cine sunt eu. Acum mă aflu în afara corpului fizic, aşa că sunt mult mai liber, şi pot face orice doresc. Nu voi accepta însă niciodată drept ghid un evreu bătut în cap! Înţelegi ce îţi spun, maimuţă fără minte? Ce o tot ţii cu datoriile mele terestre? Dacă eşti într-adevăr atât de înţelept şi de atotputernic cum te pretinzi, ar trebui să le cunoşti şi fără să ţi le mai spun eu! De aceea, nu ai decât să mi le ştergi automat, dacă chiar ai puterea de a face acest lucru! - La urma urmei, ce crime atât de mari am comis? Eu te-am întrebat de crimele comise de tine? Haide, şterge-o, dacă nu vrei să-ţi prezint adevăratul diavol care zace în mine! În fond, te-a chemat cineva? Cado, teroarea stepelor armene, în nici un caz nu a făcut-o! Cado este un domn atotputernic, şi întregul pământ se cutremură atunci când îi aude numele! Cât despre Iehova al tău, acesta nu este decât un cerşetor şi un nenorocit în tot ce a făcut! Crezi cumva că nu am auzit destule despre el şi despre marioneta lui, Iisus, cel crucificat, de care şi-au bătut joc evreii cum au vrut? O, Cado le ştie pe toate, inclusiv doctrina acestui Iisus, şi asta mai bine decât tine, care ar fi trebuit să devii stânca pe care şi-a clădit el biserica, pentru totdeauna. Până la urmă, stânca s-a dovedit doar o bucată de unt topit, din care nu a mai rămas nimic decât un nume gol şi câteva statui din lemn, icoane şi false relicve! Ştiu foarte bine cine eşti! Eşti Petru, iar tovarăşul tău este Pavel sau Saul (cred că al doilea nume este cel real), care este o idee mai inteligent decât tine. Spune-mi mai bine ce s-a ales de stăpânul tău în această lume a spiritelor! Tot ocupat a rămas cu judecarea viilor şi a morţilor? De fapt, este la fel de prost ca voi doi?”

11. Petru: „El este chiar Cel care ne-a trimis la tine, pentru a te salva de la damnarea eternă!” - Cado: „Şi de ce nu a venit personal? Te pomeneşti că a răcit tot judecându-i pe alţii! O fi prins vreo gripă, care l-a împiedicat să iasă din casă, trimiţându-vă în schimb pe voi, ca să mă încălziţi cu respiraţia voastră puternică! Dar Cado nu este un miel, la fel ca Mesia evreilor, pe care aceştia l-au onorat ţintuindu-l de cruce! O, proştilor! Chiar credeţi că mă voi lăsa dus de nas, ca un evreu flămând? În această privinţă, vă înşelaţi complet, dragii mei mieluşei! Cado este un leu, nu un miel al lui Dumnezeu! Înţelegeţi ce vă spun? - Transmiteţi-i stăpânului vostru respectele mele şi spuneţi-i că regret că atât timp cât a trăit pe pământ nu a fost un Cado, ci doar o banală oaie!”

12. Petru: „Prietene, această cale nu te va duce nicăieri. Ea conduce drept în iad, acolo unde te vei «bucura» de chinurile eterne pe care ţi le-a pregătit propriul tău suflet, căci eşti putred până la ultima fibră a fiinţei tale lăuntrice! Ca să înţelegi mai bine cine este Iisus cel crucificat, îţi voi spune eu, unul din cei mai devotaţi martori ai Săi, că El este însuşi Dumnezeu cel Unic, Domnul şi Stăpânul etern al creaţiei, sfânt mai presus de orice! El este singurul care te poate mântui, şi tot El te poate lăsa să cazi pentru eternitate. - Priveşte încă odată către răsărit, acolo unde se află Raiul deschis, care te aşteaptă, iar apoi priveşte către miazănoapte, unde te aşteaptă iadul feroce, cu fălcile larg deschise, gata să te înghită pentru totdeauna! Ce cale alegi? Nu Dumnezeu te va judeca, şi nici vreun înger sau noi doi. Tu vei fi singurul tău judecător!”

13. Cado: „Deci raiul se află în direcţia aceea, iar iadul - cu tot romantismul său - în direcţia opusă! Grozav! Şi cât costă tot acest spectacol regizat de voi?! Sunt mai convins ca oricând că nu sunteţi altceva decât doi magicieni experimentaţi! Spuneţi-mi, iadul de care vorbiţi este iadul vechilor evrei, al catolicilor, al grecilor, turcilor sau indienilor? - Că doar n-o fi persan!?”

14. Petru: „Cado, Cado! Eşti plin de sarcasme şi îţi baţi joc de compasiunea şi de bunătatea nesfârşită a Domnului! După cum poţi vedea, noi suntem prietenoşi, gata să îţi facem orice serviciu pe care îl permite ordinea lui Dumnezeu. Nu te-am ofensat în nici un fel cu vreun cuvânt greu. Nu am făcut decât să îţi arătăm în ce poziţie te afli în faţa justiţiei primordiale a lui Dumnezeu, dar tu te-ai aruncat asupra noastră cu ferocitatea unui tigru! De ce te comporţi astfel, prietene? De ce nu ne tratezi cu blândeţe, aşa cum procedăm noi, deşi dispunem de întreaga putere cu care ne-a înzestrat Dumnezeu? Dacă ai proceda astfel, ne-am putea înţelege mult mai bine. Crede-mă că te cunosc foarte bine şi ştiu cât de mare este disperarea ta interioară, născută din iubirea egoistă din inima ta! De unul singur, nu vei fi niciodată capabil să te ajuţi. Dacă îţi vei mărturisi însă greşelile în faţa noastră, deschizându-ţi astfel inima, ne vei permite practic să facem ordine în interiorul acesteia. În schimb, dacă vei prefera să îţi închizi pentru totdeauna inima în faţa noastră, excrementele malefice din ea se vor solidifica şi nu vei mai putea fi salvat de la moartea eternă! Cado, gândeşte-te la aceste cuvinte salutare, născute din iubire şi din prietenie!”

15. Cado: „Pe viitor scuteşte-mă de prietenia ta şi nu mă mai plictisi cu iubirea ta penibilă! Nu ai auzit până acum că cei născuţi din leagăn ca să conducă sunt obişnuiţi cu ordinele şi nu pot suporta obedienţa? Nu vei obţine niciodată ceva de la mine decât dacă vei accepta să mergi tu însuţi pe calea graţiei şi mărinimiei mele, nicidecum sfătuindu-mă ce şi cum să fac! Un rege autentic nu se lasă niciodată sfătuit, dacă doreşte să se impună în faţa supuşilor săi. Tot ce ştie el este să îşi exprime voinţa!”

[Fire]

Capitolul 164
Răutatea lui Cado i-a afectat întreaga fiinţă, ca un cancer. Domnul vorbeşte despre pedeapsa divină.

1. Petru ia din nou cuvântul: „Bine, dar nu ai fost nici un rege în timpul vieţii tale pământeşti! Ce-ţi veni cu cei născuţi din leagăn ca să conducă? La urma urmei, nu ai fost decât un biet căpitan beduin, ba chiar şi această funcţie nu ai deţinut-o decât în ultimul tău an de viaţă. Înainte ai fost un simplu oier şi un complice al celorlalţi tâlhari la drumul mare cu care te-ai înhăitat. Abia după ce te-ai însurat din interes cu fata căpitanului ai fost ridicat la acest rang de şef. Pe scurt, ai fost nevoit să asculţi de alţii în cea mai mare parte a vieţii pe care ai trăit-o pe pământ şi nu ai putut să-ţi conduci semenii (respectiv pe ceilalţi tâlhari de aceeaşi speţă cu tine) decât în anii din urmă. Din câte putem deduce, nu ai fost deloc «născut pentru a conduce», aşa cum pretinzi!”

2. Cado: „Nu contează! Ce doresc şi ce nu doresc eu e treaba mea, şi nici dacă aţi fi zei nu mi-aţi putea schimba atitudinea, decât dacă mi-aţi înlocui inima şi voinţa cu altele noi. Chiar credeţi că mă tem de iad? Vă înşelaţi foarte tare! Cel mai uşor lucru din lume este ca un măgar nătâng să te teamă de Dumnezeu cel atotputernic; dar să-i opui rezistenţă şi să îi pui la încercare înţelepciunea, făcând-o de ruşine, asta numai un spirit puternic poate face, care nu se teme nici de cel mai cumplit iad! De aceea, nu aveţi decât să mă aruncaţi în cazanul cu smoală şi vă voi da acelaşi răspuns, oricât de cumplite ar fi durerile prin care voi trece! - La urma urmei, ce-i datorez eu Creatorului meu? Nu mă simt obligat decât pentru acele lucruri pe care le-am cerut personal de la cineva, şi nu-mi amintesc să-i fi cerut Creatorului să mă creeze. În fond, a făcut după cum l-a tăiat capul! Dacă a fost capabil să dea naştere unei creaturi de teapa mea, acest lucru ar fi suficient pentru a-i face de ruşine mult lăudata înţelepciune supremă, ca să nu mai vorbesc de atotputerea lui. Ce ar trebui să fac acum, să mă schimb de dragul lui, pentru ca el să-şi menţină creaţia aşa cum doreşte? Pe scurt, nu veţi obţine nimic de la mine, oricum m-aţi lua! De aceea, mai bine luaţi-vă tălpăşiţa!”

3. În acest moment, Cado se înnegreşte complet, iar înfăţişarea lui devine extrem de urâtă, provocându-i Helenei un adevărat şoc. Ochi îi strălucesc în cap ca doi tăciuni aprinşi, şi este chiar pe punctul de a-i ataca pe cei doi discipoli ai Mei; dar Petru îi spune: „Îţi repet, în numele lui Iisus Hristos, controlează-te, dacă nu doreşti să ai parte de mânia lui Dumnezeu pentru că ai ridicat un deget asupra noastră!”

4. Cado tremură de furie, cu organele interne strălucind din cauza mâniei, deşi în exterior este complet gol. Imaginea pe care o oferă este hidoasă, deşi nu ne poate vedea pe nici unul dintre noi.

5. O întreb din nou pe Helena: „Spune-Mi, iubita Mea fiică, ce ai de spus în legătură cu acest suflet? Crezi că am făcut tot ce Mi-a stat în puteri pentru a-l salva? Văd că îţi spui «da» în inima ta nobilă, şi ai perfectă dreptate! Am aplicat toate metodele blânde pe care le cunoaşte iubirea, dar fără nici un rezultat! Aş putea spune că am dus o bună bucată de vreme acest spirit pe braţele Mele, căci i-am desemnat îngeri puternici pentru a-l da pe brazdă. Din păcate, voinţa lui, care este şi trebuie să rămână perfect liberă, a fost mai puternică decât cea a purtătorilor iubirii Mele. El nu a făcut altceva decât să-i scuipe în faţă cu dispreţ. Nu i-a lipsit niciodată cunoaşterea, căci cunoaşte fiecare silabă din Sfânta Scriptură, ba chiar a avut puterea (pe vremea când trăia pe pământ) de a comunica cu lumea spiritelor. Mă cunoaşte pe Mine şi Divinitatea Mea, dar acest lucru nu îl împiedică să Mă dispreţuiască. Orice tron care nu îi aparţine lui i se pare o oroare, la fel ca oricare lege pe care nu a dat-o el însuşi, căci nu îşi recunoaşte decât propria voinţă, privindu-i pe toţi ceilalţi ca pe nişte criminali. Spune-Mi, ce altceva ar mai putea face iubirea Mea pentru o astfel de creatură?”

6. Helena: „O, Tată preasfânt, preabun şi preaplin de iubire! Astfel de fiinţe nu merită graţia Ta, ci doar o pedeapsă bine-cuvenită, care să le facă să se târască singure către crucea umilinţei”.

7. Eu: „Toate bune, dacă o astfel de pedeapsă venită din partea Mea nu ar echivala cu o judecată! Oricum, chiar dacă priveşti astfel lucrurile, considerând că Eu sunt cel care judecă umanitatea din cauza marii ei răutăţi, pedeapsa Mea nu poate fi privită altfel decât ca o consecinţă naturală a răutăţii sale, la fel ca în cazul celui care se loveşte singur, experimentând o durere ascuţită ca rezultat al acţiunii sale. Orice pedeapsă trimisă de Mine trebuie privită în această lumină, căci numai astfel poate fi păstrată nealterată libertatea deplină a sufletelor şi a spiritelor.

8. La fel se petrec lucrurile şi în cazul de faţă: pedeapsa cuvenită acestui spirit de o răutate extremă nu poate fi alta decât cea pe care şi-o dă singur prin propria sa voinţă profund malefică, produs monstruos al iubirii sale de sine. Abia după ce va obosi de această durere autoindusă şi după ce furia i se va mai domoli ne vom putea apropia din nou de el, mergând însă pe căi ocolite. El se scufundă practic singur în iadul cel mai de jos, fără a fi însă condamnat de Mine personal, ci doar datorită propriei sale dorinţe, căci acest iad este creat de el însuşi, prin propria sa iubire egoistă de sine! Toate sufletele experimentează exact ceea ce generează iubirea lor şi nimeni nu are dreptul să le priveze de aceste experienţe!”

9. Helena: „Dar, Doamne, iubire pură şi perfectă, mai presus de orice! Dacă acest spirit se încăpăţânează să facă ceea ce doreşte iubirea lui egoistă de sine, preferând să sufere o eternitate cele mai atroce dureri decât să îşi plece voinţa obtuză în faţa voinţei Tale atât de blânde, ce se va alege de el? Oare nu i-ar fi mai benefică o judecată propriu-zisă? Cu timpul, poate că spiritul astfel pedepsit va avea mustrări de conştiinţă, aşa cum se întâmplă de multe ori în lumea exterioară, transformându-şi viciul anterior într-o virtute.

10. Să luăm un exemplu: să spunem că o prostituată este încarcerată într-o mănăstire, fiind silită să asculte de regulile stricte ale acesteia. Cu siguranţă, pentru o pasăre de noapte, aşa cum a fost până acum, aceasta ar fi o judecată severă. Mai devreme sau mai târziu, ea va reflecta însă asupra regulilor pe care este nevoită să le aplice, le va înţelege sensul şi va sfârşi prin a se adapta sistemului, fiind chiar fericită că a primit această pedeapsă. În timp, ea se transformă, devenind şi rămânând până la moarte o persoană corect educată! Mă gândesc că la fel s-ar putea derula lucrurile şi în cazul celor ca şi Cado”.

11. Eu: „Te asigur, draga Mea Helena, că am aplicat deja această metodă în cazul acestui spirit timp de mai mulţi ani. Din păcate, nu am obţinut nici cel mai mic rezultat. Practic, singura soluţie care ne-a mai rămas este aceea de a-l lăsa singur. Dacă îşi doreşte atât de mult iadul, trebuie să îl lăsăm să se bucure de el până nu mai poate. Dacă cineva îşi doreşte ceva cu adevărat rău, nu este nici o injustiţie în a-l lăsa să se bucure de obiectul dorinţei sale. Dacă el îşi doreşte să aibă parte de iad, aşa să fie! Eu nu voi trage niciodată de păr pe cineva în rai, împotriva voinţei sale. Dacă lucrurile se vor dovedi prea dure pentru el în iad, nu are decât să îşi croiască drum pentru a ieşi din el. În schimb, dacă se va distra de minune acolo, preferând întunericul etern luminii atotcuceritoare, nu are decât să se bucure de ceea ce îi face plăcere! Eşti de acord cu Mine?”

12. Helena: „Doamne, Tată preabun! Sunt de acord, fără nici o rezervă! Nu mai am nici cea mai mică simpatie pentru acest maimuţoi complet insensibil. Mă întreb însă ce se va întâmpla cu el în continuare?” - Eu: „Vei vedea în cel mai scurt timp. Le voi face imediat un semn celor doi apostoli, spunându-le să îl elibereze şi să îl lase să facă ce doreşte, dar numai în sfera vitală care îi este caracteristică. Vei vedea apoi ce se va întâmpla cu acest spirit”.

13. Le fac celor doi semnul respectiv, după care Petru îi spune lui Cado: „Dat fiind că ne-ai convins pe deplin de inutilitatea demersurilor noastre de a te atrage de partea raiului, te lăsăm liber, să faci după cum doreşti! Căci exact acest lucru îl doreşte şi Domnul nostru Iehova-Savaot! De acum înainte Dumnezeu nu îţi va mai trimite vreun mesager. Noi am fost ultimii!” - După care, cei doi devin invizibili pentru Cado, deşi el a rămas la fel de vizibil pentru toţi cei prezenţi, care îi pot auzi cuvintele, şi chiar gândurile.

[Fire]

Capitolul 165
Cado intră în sauna infernală. Puterea de neclintit a voinţei Domnului.

1. Trezindu-se singur, Cado îşi spune: „Slavă iadului că am scăpat de cei doi ticăloşi! Hei, dar văd o serie de cunoştinţe, inclusiv câţiva tovarăşi de arme, ba chiar şi pe căpitan! Se pare că va fi o reuniune pe cinste! (După ce toţi se recunosc unii pe ceilalţi): Arată cu toţii exact cum erau în lumea exterioară!”

2. Când mulţimea celorlalte spirite se apropie, fostul căpitan se repede la Cado, pe care îl apucă de gât, urlând la el: „Ah, javră mizerabilă! Ai ajuns în sfârşit în lumea noastră, aşa că va trebui să plăteşti pentru felul în care ai luat-o de soţie pe fiica mea de sorginte regească! Aşteaptă puţin, tâlharule, şi vei plăti pentru această umilinţă într-o saună infernală pe care nu o vei uita curând! Am suferit de multe dureri în această lume, am ars în flăcările iadului, dar nimic nu m-a durut atât de tare ca atunci când am aflat că un oier oarecare a luat-o de soţie pe distinsa mea fiică. O, câine, te asigur că vei fi pedepsit aşa cum nici un diavol din iad nu a visat încă!”

3. Ludwig Bathianyi li se adresează lui Dismas, părintelui Thomas şi generalului: „Hm, frumoasă primire! Căpitanul de rang regal pare un spirit puternic, căci văd că bietul Cado nu poate scăpa din ghearele sale. Iată, acum intervin şi ceilalţi tovarăşi ai lui, aruncându-se asupra sa! Doamne, priveliştea nu este deloc amuzantă! Văd că îl leagă cu nişte benzi arzătoare, ca nişte păianjeni care îşi ţes pânza în jurul muştelor pe care le prind. Cado a început să fumege şi strigă disperat după ajutor. O, Doamne, ce şoc! Priviţi cum îl împing şi cum îl rostogolesc de colo-colo, îndreptându-l către acel tron care pare alcătuit dintr-un metal incandescent. Mă întreb cum se vor sfârşi toate acestea! Să fie aceea sauna infernală pe care i-au promis-o? O, Doamne, te implor, iartă-mi păcatele mele! Priveliştea e prea mult pentru mine! Văd că îl aşează într-adevăr pe acel tron, din care au început să iasă flăcări. Mai mult, îl leagă cu noi lanţuri, la fel de încinse ca şi tronul. - O, ce ţipete sfâşietoare scoate acest tembel care până mai acum câteva momente nu îşi mai încăpea în piele de atâta aroganţă! Doamne, Te implor, întăreşte-mă şi lasă-mă să mă duc să-l ajut... Ceilalţi aduc acum nişte suliţe, la fel de incandescente, cu care îl înţeapă din toate direcţiile! Din rănile sale deschise curge un fel de lavă topită! Doamne, Te implor, dă-mi puterea de a-l elibera pe acest biet diavol, care suferă atât de intens!”

4. Eu: „Detaşează-te şi bucură-te că între ei şi noi mai există încă această punte de legătură, în caz contrar, chinurile lor ar fi infinit mai teribile! - Aşteaptă puţin! În scurt timp, lucrurile vor lua o turnură nouă, căci durerea excesivă îi va da lui Cado un control perfect asupra lanţurilor sale, astfel încât vei putea asista la actul al doilea al acestei drame”.

5. Bathianyi: „Doamne, acest prim act îmi este mai mult decât suficient, şi cred că acelaşi lucru este valabil şi în cazul celorlalţi aici de faţă. Nici Helena nu pare să mai suporte multă vreme acest spectacol dezgustător!” - Într-adevăr, Helena spune, complet zguduită: „Priveliştea depăşeşte orice imaginaţie!”

6. Eu: „Dragii Mei copilaşi, este important să asistaţi la acest spectacol, de dragul purificării voastre complete. Orice înger trebuie să ştie cum este alcătuit iadul şi ce se întâmplă în el*, respectiv să cunoască ce fructe generează iubirea egoistă de sine. Nu trebuie să credeţi că îngădui acest spectacol degradant dintr-un fel de mânie sau dintr-un spirit de răzbunare. Aceste sentimente sunt foarte departe de inima Mea părintească! Trebuie să înţelegeţi însă că orice sămânţă dă anumite roade şi orice faptă are anumite consecinţe, aşa cum orice cauză are un efect precis, datorită ordinii eterne născute din fiinţa Mea, fără de care nici măcar un atom nu ar fi putut fi creat, ca să nu mai vorbim de susţinerea actualei creaţii. Spiritul de faţă a încălcat într-o asemenea măsură această ordine divină încât s-a pregătit singur pentru aceste consecinţe. Dacă dorim să păstrăm această ordine divină, noi nu mai putem face nimic pentru el, până când această creatură nefericită nu va comite alte acţiuni, ţinând cont de consecinţele dureroase ale celor de dinainte, care vor atrage apoi alte consecinţe, mai bune sau mai rele, în funcţie de natura lor!

7. Cine seamănă seminţe bune va culege fructe bune, la fel ca seminţele pe care le-a semănat. În schimb, dacă cineva semăna seminţe de mere pădureţe în loc de seminţe de grâu, va culege mere pădureţe, nu grâu.

8. Unii ar putea spune: «Toate bune, Doamne, dar nu ar fi trebuit de la bun început să îţi creezi ordinea între asemenea polarităţi extreme!» - «Foarte bine, le răspund Eu, dar îi întreb la rândul Meu: Este intensitatea luminii solare o greşeală a ordinii Mele dacă un om bolnav cu capul priveşte soarele ore în şir, sfârşind prin a orbi complet? Este focul de vină că arde tot ce atinge, putând fi folosit inclusiv în scopuri distructive, nu doar pentru a găti şi pentru a încălzi? Este greutatea unui munte prea excesivă, viteza trăsnetului prea mare, răceala gheţii prea insuportabilă şi masa oceanului prea enormă? Cum ar putea exista această lume fără aceste elemente? Dacă focul nu ar fi înzestrat cu o căldură atât de intensă, ar mai putea topi el metalele dure? Invers, dacă metalele ar fi moi din start, la ce ar mai putea fi folosite ele? Dacă întregul pământ ar fi la fel de moale ca untul, ce creatură înzestrată cu greutate ar mai putea sta pe el? Dacă soarele nu ar dispune de lumina sa intensă, ar mai putea asigura el căldura absolut necesară şi lumina dătătoare de viaţă de care au nevoie planetele situate la milioane de kilometri depărtare?»

9. Cârcotaşii de dinainte ar putea spune însă: «Bine, am înţeles că aceste extreme trebuie să existe, dar chiar trebuia înzestrat omul cu o sensibilitate atât de extremă în faţa durerii?» - Şi de această dată, răspunsul este cât se poate de limpede: «Imaginaţi-vă o umanitate lipsită de sensibilitatea în faţa durerii, dar înzestrată cu o cunoaştere desăvârşită şi cu o voinţă liberă. Cine ar mai asculta în acest caz de legile universului? Cine nu simte durerea intensă nu poate simţi nici plăcerea. Pe de altă parte, dacă nu ar simţi decât senzaţii de plăcere, oamenii s-ar mutila singuri în cel mai scurt timp, tăindu-şi accidental membrele numai de dragul plăcerii pe care o caută!»

10. Dacă acest Cado, care acum urlă de durere, ar fi insensibil la această senzaţie, sufletul lui ar fi iremediabil pierdut. Aşa cum stau însă lucrurile, el va continua să ne sfideze o vreme, dar când durerea îl va copleşi, va fi dispus să accepte ordinea noastră, mergând pe calea cea bună.

11. Din aceste cuvinte ale Mele vă puteţi da seama că orice capacitate umană, la fel ca şi calităţile animalelor, sunt perfect calculate în interiorul ordinii Mele. Pentru a deveni perfect, aşa cum este capabil, omului nu trebuie să-i lipsească nimic. În acest caz, cred că sunteţi de acord cu Mine că dacă omul îşi doreşte ceva cu toată ardoarea, fiind dispus să plătească orice preţ pentru a obţine lucrul dorit, nimeni nu îi face vreo nedreptate lăsându-l să se bucure de el, inclusiv dacă ceea ce îşi doreşte este iadul cel mai desăvârşit! - Iar acum, fiţi atenţi la ceea ce va urma. Draga Mea Helena, descrie tu cu voce tare ceea ce vezi!”

12. Helena: „O, Doamne, totul devine încă şi mai şocant! Ce fericit eşti tu, Robert-Uraniel, că nu asişti la acest spectacol la fel ca noi, căci te-ai cutremura de oroare!” - Eu: „Nu te mai gândi la Robert, căci el asistă la această scenă dintr-o altă poziţie, care îi permite să vadă totul mult mai clar! În împărăţia spiritelor distanţa nu poate diminua în nici un fel claritatea percepţiei. În această lume, apropierea şi îndepărtarea sunt percepute numai în funcţie de inima omului. Cu cât două spirite se iubesc mai mult, cu atât mai apropiate sunt ele unul de celălalt, iar cu cât iubirea lor este mai mică, cu atât mai mare este distanţa care le separă, înţelegi? Haide, continuă să ne descrii cu curaj scena care se desfăşoară în faţă!”

13. Helena priveşte cu resemnare scena din faţa ei, înţelegând că aceasta se desfăşoară într-o armonie perfectă cu ordinea eternă a creaţiei agregate.

[Fire]

Capitolul 166
Cado se eliberează şi se răzbună. Căpitanul cedează. Planul infernal al lui Satan.

1. Franciscanul Ciprian, împreună cu baronul Bathianyi, se apropie mai mult de Mine, aţintindu-şi privirile asupra teribilei scene. După o vreme, franciscanul începe să vorbească neîntrebat, după cum îi e felul: „O, cumplit spectacol!” Chinuit de torturile la care este supus, Cado îşi rupe lanţurile, ca şi cum ar mătura o simplă pânză de păianjen. El îşi atacă torţionarii ca un tigru, sfârtecând tot ce îi iese în cale! Particulele rezultate din trupurile duşmanilor săi se tânguie şi cad pe pământul încins, zvârcolindu-se ca inelele unui şarpe tăiat! Cado face zob tronul incandescent, distruge suliţele, după care îşi atacă fostul căpitan, care trece într-o postură defensivă, strigând terorizat la Cado cel furibund:

2. „Nu mă atinge, javră jegoasă, dacă nu doreşti să afli până unde poate ajunge răzbunarea mea! Să nu crezi că sunt singur şi neputincios în faţa ta. Este suficient să mă atingi cu un singur deget şi te vei trezi înconjurat de milioane de spirite care mă slujesc, care te vor chinui atât de rău încât sauna de dinainte ţi se va părea un balsam răcoritor! Am remarcat totuşi că dispui de o oarecare putere; de aceea, dacă preferi o alianţă cu mine împotriva unui alt prinţ duşman, sunt dispus să îţi iert insultele pe care mi le-ai adus pe pământ. Vei deveni astfel consilierul meu cel mai intim şi te vei putea bucura de prestigiul meu în calitatea de ginere pe care o ai”.

3. Cado dă oarecum înapoi, dar continuă să strige furios: „Otreapă ce eşti! Dacă îmi faci acum această ofertă de pace, când ţi-ai dat seama cât de mare este puterea mea, mă întreb de ce nu mi-ai făcut-o şi ceva mai devreme, când te-am întâmpinat atât de amical? Ai fi avut atunci în mine un prieten devotat, cu ajutorul căruia ai fi putut zgudui întreaga creaţie din temelii. Acum m-ai transformat într-un duşman aşa cum nu îţi vei găsi altul în întregul iad. Ai crezut că mă poţi anihila, dar te-ai înşelat foarte tare. De îndată ce te-am învins, te-ai grăbit să îmi faci oferte de pace, dar Cado nu mai crede în cuvintele tale, aşa că îţi va înapoia împrumutul oferit cu o dobândă de o mie de ori mai mare!”

4. Cado se îndreaptă ameninţător către căpitan, dar acesta se trage speriat înapoi, strigându-i: „Maimuţoi orb! Nu ai fi avut niciodată această putere cu care te lauzi dacă nu ţi-aş fi transferat-o eu. În această lume, marile spirite nu pot fi purificate decât printr-o suferinţă atroce, transformându-se astfel în eroi iluştri. În acest fel, se poate spune că ţi-am făcut un serviciu prietenesc, chiar dacă ţi-am aplicat o terapie de soc, trezindu-ţi astfel o dorinţă imensă de răzbunare. Ţi-am făcut acest serviciu exclusiv în numele fostei noastre prietenii, pentru a-ţi permite să dobândeşti într-un timp foarte scurt o putere uriaşă, fără de care nici un spirit nu ar putea rezista în această împărăţie. Dacă nu mă crezi pe cuvânt, nu ai decât să încerci să faci ceva împotriva mea, şi te vei convinge că nu eşti nici pe departe cel mai puternic spirit din această lume!”

5. Cado devine încă şi mai indecis. După ce priveşte o vreme în jur, spune: „Of, cap-pătrat, dacă aşa stau lucrurile în această lume, de ce nu mi-ai spus de la bun început? Bine, te voi crede pe cuvânt, căci nu am uitat că îmi eşti socru. Ai grijă însă să nu mă mai amăgeşti din nou, căci te voi face să-ţi plăteşti scump greşeala! - Spune-mi mai bine care este numele acestui loc. Există pe aici castele şi caravane pe care le-am putea jefui? Bănuiesc că nu are vreun rost să ne ocupăm în această lume cu alte lucruri decât cu cele cu care suntem obişnuiţi din viaţa terestră”.

6. Ciprian continuă să povestească ce vede: „Frumos plan şi-au mai făcut aceşti doi diavoli. Numai în iadul cel mai de jos te poţi gândi la aşa ceva”. - Căpitanul se gândeşte o vreme, după care răspunde: „Prietene, pe pământ ne-am limitat să prindem muşte. De când am ajuns însă aici, ne-am transformat în nişte lei puternici şi ne-am schimbat planurile. Aşa cum ştii, bătrâna Divinitate şi-a exercitat tirania opresivă asupra întregii creaţii, pe care a înlănţuit-o apoi şi mai puternic prin întruparea sa. Noi, spiritele primordiale ale acestei împărăţii a puterii nelimitate am descoperit prin inteligenţa noastră care sunt punctele slabe ale acestei Divinităţi bătrâne. De aceea, intenţionăm ca într-un viitor apropiat să o detronăm, tratând-o la fel cum ai făcut tu ceva mai devreme cu torţionarii tăi, după care vom anihila fosta creaţie şi o vom înlocui cu o alta, complet liberă! Ce zici de acest plan?”

7. Cado ridică din umeri şi spune: „Planul ar fi demn de noi, dar mă îndoiesc că va avea vreodată succes, căci bătrâna şi teribila Divinitate este atotputernică şi vede tot ce se întâmplă cu o acurateţe impecabilă, chiar dacă noi considerăm că este oarbă. De aceea, nu cred că acest plan ar putea avea vreo finalitate fericită pentru noi”.

8. Căpitanul: „O, în această lume nu eşti decât un nou-venit, care nu cunoaşte prea multe şi este încă foarte limitat. Concepţia ta în legătură cu Divinitatea este încă foarte pământeană. Numai oamenii de pe pământ mai cred că Divinitatea este omniscientă şi omnipotentă. Tu încă îţi imaginezi o Fiinţă supremă nedivizată şi atotputernică, a cărei voinţă ar fi suficientă pentru a crea miriade de noi lumi. Într-adevăr, ea poate şi chiar face acest lucru, căci nimic nu îi produce o satisfacţie mai mare, dar noi ştim foarte bine unde o va conduce pe Divinitate această înclinaţie a sa. Ascultă, prietene, bătrâna Divinitate a ajuns în timp foarte slăbită, fiind astăzi mai neputincioasă ca un copil. Unicul scop care i-a mai rămas este să îşi menţină vechea creaţie cu orice preţ. Nu ai observat niciodată pe pământ că bătrâna Divinitate a pierdut de mult hăţurile din mâini? Pomii înfloresc, dar nu dau roade; pământul este din ce în ce mai populat cu oameni, dar aceştia nu mai reuşesc să îşi susţină existenţa, murind de foame ca muştele. La fel se petrec lucrurile în întreaga creaţie, fără ca cineva să bănuiască ce se întâmplă. Noi cunoaştem însă foarte bine slăbiciunea din ce în ce mai accentuată de care suferă Divinitatea şi ştim că nu mai are mult până când va da ortul popii, cu tot cu creaţia sa actuală. De aceea, ne-am propus să îi grăbim acest sfârşit”.

[Fire]

Capitolul 167
Confruntarea infernală a lui Cado. Odiosul plan de mântuire (a se citi: lovitură de stat) propus de căpitan. Se deschide gaura iadului.

1. Ciprian continuă să descrie ce se întâmplă. Cado scutură din nou din cap, după care spune: „Prietene, planurile tale sunt deşarte! Oricât de mare ar fi duşmănia mea faţă de bătrâna Divinitate, aceasta nu are la bază slăbiciunea ei, ci dimpotrivă, imensa ei putere. Stă în puterea liberului meu arbitru să rămân în această lume a tuturor chinurilor sau să mă întorc şi să mă bucur de toate bucuriile vieţii celeste. Şi totuşi, prefer de o mie de ori să rămân aici, tocmai pentru că sunt pe deplin conştient de imensa putere a Divinităţii. Dacă aceasta ar fi ceva mai slabă, m-aş alătura ei şi aş apăra-o împotriva tuturor duşmanilor ei. Dat fiind însă că este atotputernică şi imposibil de cucerit, prefer să o sfidez şi să rămân duşmanul ei cel mai aprig. Ştiu că această duşmănie este o prostie crasă şi că Divinitatea m-ar putea anihila chiar în acest moment dacă ar dori, dar atât timp cât voi dispune de un liber arbitru, nu voi face altceva decât să mă opun ei, numai pentru a-i demonstra că oricât de mare ar fi puterea şi înţelepciunea ei, pe mine nu mă poate controla nimeni împotriva voinţei mele libere. Ce satisfacţie mai mare poate avea un erou decât să înfrunte imensa măreţie a Divinităţii, deşi nu este decât un atom în creaţia acesteia, ştiind că nimeni nu i se poate împotrivi!? De aceea, voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a-i testa aşa-zisa slăbiciune, dar mai ales imensa putere. Cu cât voi descoperi că este mai puternică, cu atât mai neînduplecat voi deveni eu. Aceasta este intenţia mea, demnă de un adevărat erou! După părerea mea, planul tău de a detrona bătrâna Divinitate este absurd şi penibil, căci ea reprezintă din toate punctele de vedere o Fiinţă supremă! De aceea, renunţă la planul tău şi urmează-l pe al meu. Vei experimenta astfel fiorul suprem, dovedindu-ţi astfel singur că în pofida puterii tale egale cu zero, te poţi opune cu succes atotputerii divine”.

2. Căpitanul: „Maimuţoi prost! Chiar crezi că eşti capabil să faci ceva de unul singur? Te asigur că te afli sub povara judecăţii şi nu vei fi niciodată capabil de un act de voinţă personală. Te consideri capabil să te opui Divinităţii, dar nu faci decât ceea ce aşteaptă ea de la tine, nicidecum ceva cu adevărat personal! Atât timp cât o creatură este supusă poruncilor divine, ea nu poate fi considerată liberă, ci încătuşată de o putere superioară ei. Atâta vreme cât Divinitatea ne va limita acţiunile, silindu-ne să operăm în cadrul ordinii ei prestabilite, nu vom fi altceva decât nişte sclavi mizerabili. Noi nu vom putea vorbi niciodată de o libertate absolută până când nu ne vom scutura de jugul pe care ni-l impune Divinitatea. În schimb, dacă vom demonstra că ne putem opune ei, silind-o să suporte întreaga umilinţă aferentă, vom face astfel dovada slăbiciunii sale, deschizând astfel poarta pentru o schimbare de proporţii. De aceea, avem datoria să îi testăm punctele slabe, iar apoi să o atacăm şi să o anihilăm complet, prin puterea noastră superioară”.

3. Franciscanul îşi spune în sinea sa: „Ce ticălos! Ce idei îi pot trece prin minte! Înainte credeam că datorită chinurilor pe care sunt nevoite să le suporte, spiritele infernale ajung să se căiască pentru greşelile lor, chiar dacă nu mai au nici o speranţă de mântuire. Se pare că m-am înşelat şi de această dată. Aceste spirite îşi doresc cu adevărat aceste chinuri, numai pentru a te sfida pe Tine, Doamne. Singura lor plăcere reală este încăpăţânarea lor fără limite. În acest caz, dacă aş fi în locul Tău, Doamne, le-aş da satisfacţie cu vârf şi îndesat! O, ticăloşilor, vă asigur că această cupă a plăcerii voastre va fi umplută cu fiere, ca să vă ajungă pentru o întreagă eternitate!”

4. Eu: „Dragul Meu Ciprian, trebuie să priveşti acest spectacol cu toată detaşarea, în caz contrar, îţi vei umple inima chiar cu vibraţiile pe care le cultivă cele două spirite infernale din faţa ta. Ameninţările, dorinţa de răzbunare şi războiul nu sunt altceva decât nişte atribute ale iadului, aşa cum poţi vedea în cazul de faţă. Priveşte cum din peştera fumegândă aflată nu departe de cei doi încep să iasă un mare număr de dragoni, care îi înconjoară pe cei doi tâlhari, salutându-i cu căldură şi lăudându-le atitudinea infernală. Ei înşişi încep să capete o formă din ce în ce mai asemănătoare dragonilor, ceea ce înseamnă că de acum înainte aparţin pe deplin iadului, care s-a dezvoltat plenar în interiorul lor.

5. Îţi spun: aceste spirite nu vor avea parte de nici o milă. Fiecare blasfemie pe care o rostesc se va transforma într-o piatră grea, care va apăsa pe creştetele lor, făcându-i să înţeleagă cât de puternică este Divinitatea căreia i se opun şi cât de stupide sunt planurile lor împotriva Mea! - Dumnezeu este iubire pură, dar din aceasta se naşte înţelepciunea, ordinea şi atotputerea. De aceea, acesta este singurul scenariu posibil în cazul spiritelor de acest fel, pentru ca ele să poată continua să existe şi să nu piară de tot!

6. Pentru aceste spirite, adevăratele chinuri infernale abia urmează să înceapă. Poţi vedea deja spiritele demonilor torţionari care au fost respinse mai devreme de Cado şi care se adună din nou, dar de această dată nu într-o formă umană, ci de şerpi. Priveşte cu atenţie şi vei vedea circul de care vor avea parte. Helena, tu nu ar trebui să te uiţi mai departe, căci spectacolul va deveni puţin prea malefic pentru tine! Ceilalţi puteţi privi însă! Haide, Ciprian, continuă să ne descrii ceea ce vezi!”

[Fire]

Capitolul 168
Puterile întunericului. Răutatea infernală şi luciditatea celestă.

1. Franciscanul se apropie puţin de cei doi, pentru a vedea mai bine scena, dar Eu îi spun: „Ciprian, nu te apropia prea tare de locul ororilor, dacă nu doreşti să te încarci cu aceste impresii malefice. Haide, vino înapoi, căci poţi vedea foarte bine ce se întâmplă inclusiv din vechiul tău loc”.

2. Ciprian se întoarce, apoi spune: „O, Doamne, îţi mulţumesc din inimă pentru mustrarea Ta părintească, fără de care aş fi putut fi influenţat de vibraţia iadului, fapt care ar fi avut consecinţe incalculabile pentru mine. Scena este în plină desfăşurare, iar peisajul capătă o înfăţişare de-a dreptul sinistră! O, fulgere şi trăsnete! Este cumplit! În peretele stâncos al munţilor din spate se deschide o gaură neagră, din care iese un fum gros, ca de pucioasă! Aud de asemenea un vuiet teribil, ca al unei furtuni aflată la mare distanţă. O, totul tinde să devină un film de groază! Deasupra fumului negru care înconjoară întregul munte observ doi îngeri de lumină. Mă întreb ce o fi cu ei?”

3. Eu: „Priveşte mai bine şi îi vei recunoaşte!” - Ciprian se uită cu atenţie şi îi recunoaşte într-adevăr pe Sahariel şi pe Robert-Uraniel. Este pe punctul de a le rosti numele, dar îi interzic să facă acest lucru, ca să o cruţ pe Helena, a cărei inimă este încă prea fragilă pentru a suporta şocul de a-şi vedea soţul într-un asemenea loc periculos. - Ciprian înţelege semnul Meu şi păstrează tăcerea. În schimb, Helena, care continuă să stea cu faţa lipită de pieptul Meu, îl întreabă dacă i-a recunoscut pe cei doi îngeri. - Ciprian îi dă un răspuns evaziv: „I-am recunoscut, dar nu mai am timp să le spun numele. Ai răbdare, căci în scurt timp cei doi vor ajunge aici!” - Helena continuă să îşi ascundă faţa la pieptul Meu, ca să nu vadă scenele odioase care se petrec în iad. Un vuiet puternic anunţă intenţiile iadului de a le pregăti noilor veniţi o primire excesiv de dură.

4. Ciprian, care nu se simte deloc confortabil auzind vuietul ca de tunet, îmi spune: „Doamne, Tată preasfânt şi preabun! - Ce se va alege de aceşti doi nenorociţi? Chiar şi solul pe care ne aflăm noi începe să se cutremure! Ce să mai spun de acea gaură neagră şi ameninţătoare, din care ies flăcări şi fum! Trăsnetele lovesc muntele, din care se rostogolesc la vale stânci puternice. Scena devine insuportabilă, deşi grupul infernal pare să se simtă foarte bine la intrarea în teribila grotă, ca şi cum nu ar observa nimic din ceea ce se petrece. - Te implor, Doamne, spune-ne, unde vor conduce toate aceste preparative? Deocamdată, eu nu observ altceva decât că flăcările şi fumul care ies din grotă tind să devină din ce în ce mai groase, la fel ca şi norii ce înconjoară muntele, ale căror trăsnete se intensifică. Constat de asemenea că îngerii de deasupra nu par deloc tulburaţi, nebăgând nici ei de seamă toate aceste preparative teribile. Nici chiar tunetele furtunii nu par să ajungă la urechile lor”.

5. Eu: „Dragul Meu prieten, iadul nu este niciodată atât de periculos ca atunci când pare liniştit din exterior, dar spumegă în interiorul său, aşa cum se întâmplă acum. Atunci când iadul se limitează să îşi rumege în interior furia, raiul nu intervine în nici un fel, dar dacă - încurajat de această aparentă libertate - el îndrăzneşte să îşi proiecteze furia în exterior, raiul este nevoit să intervină, administrând antidotul corect, ale cărui efecte sunt cunoscute dinainte. - Te rog să remarci cum iadul îşi va reînnoi în scurt timp străvechea intenţie de a-Mi provoca Mie căderea, pe care acum şi-o ascunde sub aparenţa acestei linişti exterioare amăgitoare. Dacă vei privi peste umărul stâng, vei vedea pământul şi vei constata imediat cum iadul încearcă să se infiltreze din nou în sufletele oamenilor, îndeosebi ale conducătorilor acestora, încercând să arunce întreaga planetă într-un război general atot-distrugător. Chiar dacă va obţine anumite rezultate parţiale, vei vedea cum toate intrigile sale vor fi mai devreme sau mai târziu anihilate prin puterea noastră. - De aceea, continuă să priveşti această erupţie infernală şi consecinţele ei, şi vei înţelege că tot ce se petrece în această lume a spiritelor are un echivalent pe pământ. - Uite, forfota începe să se înteţească, tinzând să se transforme într-o revoltă. Flăcările care ies din grotă devin tot mai puternice, iar fumul tot mai negru! Grupul adunat în faţa peşterii devine din ce în ce mai numeros şi se pune în mişcare, îndreptându-se către noi. Spectacolul va începe în cel mai scurt timp!”

[Fire]

Capitolul 169
Furtuna infernală se dezlănţuie. Spiritele păcii de deasupra. Repercusiunile dramatice pe care sunt nevoite să le suporte spiritele întunericului.

1. Ciprian nu îşi mai poate dezlipi privirile de la ceea ce se întâmplă. În ceea ce Mă priveşte, le fac un semn servitorilor Mei, care ştiu ce au de făcut.

2. După o vreme, Ciprian spune timid: „Doamne, s-ar putea să fim nevoiţi să ne retragem, căci iadul pare să-şi fi eliberat toţi prizonierii ţinuţi captivi de mii de ani, cu scopul de a pune mâna pe Tine şi pe întregul rai. Aceştia şi-au reunit forţele şi nu par să îşi dorească altceva decât să ne arunce pe toţi în captivitatea din care tocmai au ieşit. Văd că mărşăluiesc cu îndârjire, apropiindu-se de noi! Şi ce forme au! Unele sunt de-a dreptul amuzante, dar altele sunt absolut îngrozitoare! Unii se umflă ca nişte baloane, pentru a se dezumfla apoi, revenind la forma lor de maimuţă! Constat de asemenea că sunt înzestraţi şi cu arme: suliţe, spade, lănci şi puşti de toate felurile! Se pare că îşi doresc un război adevărat, dar mă întreb împotriva cui? Doar nu a noastră? Mă întreb dacă ne pot vedea, căci constat că se îndreaptă direct către noi!”

3. Eu: „Desigur că se îndreaptă către noi. Unica dorinţă a iadului este să ne declare război de-a pururi! Nu ne pot vedea, dar bănuiesc că ne aflăm aici, căci percep un fel de lumină în direcţia noastră, respectiv în direcţia amiezii spirituale. În realitate, nu fac decât să se îndepărteze de noi, căci pentru aceste spirite, înainte înseamnă de fapt înapoi, şi invers. De aceea, îi vom lăsa să mărşăluiască cât vor, ştiind dinainte unde pot ajunge cu acest marş al lor.

4. Mai devreme sau mai târziu îşi vor da seama că nu ajung nicăieri, fapt care le va amplifica furia interioară, aşa că se vor sfâşia reciproc ca nişte fiare sălbatice. Fii te rog atent la ceea ce fac acum!”

5. Ciprian priveşte concentrat. Miklos şi baronul exclamă simultan: „Doamne, mare este răbdarea şi detaşarea Ta, dacă poţi privi acest spectacol într-o asemenea stare de abandonare de sine! Dacă ar fi după noi, i-am întâmpina cu mult mai multă fermitate. Ce nesimţire, nu doar să încerce să se lupte cu Tine, dar chiar să Te anihileze! Cu greu ne-am putea imagina ceva mai infernal! Însuşi gândul ni se pare demn de pedeapsa eternă!”

6. Eu: „Dragii Mei copilaşi! Urmăriţi să evitaţi orice stare de mânie, oricât de firavă vi s-ar părea! Reţineţi ce vă spun: mânia, în orice ipostază s-ar manifesta, derivă direct din iad şi nu are nimic de-a face cu natura pură a copiilor Mei celeşti, aşa cum sunteţi voi. Nu lăsaţi nici o manifestare să vă enerveze, indiferent cât de malefică vi s-ar părea, căci mânia fiinţelor celeste nu ar face decât să dea apă la moară mâniei iadului, amplificând-o şi trezind în ea nevoia de reciprocitate. În acest fel, ea nu poate decât să dea naştere la noi confruntări. - Mai bine gândiţi-vă la aceste spirite cu compasiune, căci numai în acest fel ar putea pătrunde vreodată o rază de lumină în acea grotă. Nu uitaţi că întregul iad este alcătuit exclusiv din fiinţe care se transformă în diavoli în parte datorită răutăţii lor, dar în parte şi datorită renumelui pe care îl capătă datorită acestei răutăţi, făcându-le să se îmbete de orgoliu şi să uite complet de îndatoririle lor spirituale. În realitate, ele sunt extrem de nefericite şi nu fac decât să-şi amplifice această stare la infinit. Singurii care le putem ajuta suntem noi, care dispunem de întreaga putere a cerului, dar pentru asta trebuie să facem tot ce ne stă în puteri.

7. Această luptă continuă împotriva noastră dă un oarecare sens vieţii lor monotone, apărându-le astfel de disoluţia finală. Ori de câte ori fac astfel de încercări respingătoare de a ne distruge, rezultatul final al zbaterii lor le reaminteşte că - de fapt - nu pot face nimic împotriva lui Dumnezeu, în timp, o parte din aceste spirite vor deveni astfel mai puţin prezumţioase, renunţând să mai ia parte pe viitor la astfel de demersuri. Putem vorbi deja în astfel de cazuri de un progres real în viaţa acestor oi rătăcite. În continuare, avem la dispoziţie destule mijloace prin care le putem ghida către o viaţă din ce în ce mai iluminată, fără a le afecta în nici un fel liberul arbitru, care reprezintă însăşi viaţa lor spirituală. Cred că vă daţi seama însă că aceşti copaci nu pot fi doborâţi cu o singură lovitură de secure”.

8. Miklos: „Foarte adevărat, Doamne! Acum suntem pe deplin lămuriţi şi, ca întotdeauna, tot ce spui Tu se dovedeşte plin de înţelepciune! Constat însă că deasupra imensului munte se adună mai multe spirite de lumină. Lângă cei doi îngeri aflaţi pe culmea cea mai înaltă a muntelui au apărut acum alţii, cu o înfăţişare extrem de fermă şi de eroică. O, dar priveşte deasupra, pe cer, unde s-au adunat hoarde imense de îngeri care plutesc într-o ordine desăvârşită, veghind cu atenţie asupra armatei infernale. Se pare că şi aceasta i-a observat, căci văd că îşi ridică feţele în sus, trimiţându-şi artileria către ei”.

9. Ciprian: „Ai perfectă dreptate, frate Miklos! Am văzut un fel de rachetă ridicându-se din rândurile hoardelor infernale, dar aceasta nu a ajuns nici măcar la o optime din înălţimea muntelui. Văd de asemenea mai mulţi demoni încercând să se caţere pe stâncile cenuşii, dar fără cine ştie ce succes! Se prăbuşesc de fiecare dată şi nu prea le mai vine apoi să încerce din nou, deşi cei de jos îşi bat joc de ei şi îi ameninţă. O, aventura tinde să capete proporţii dramatice: un întreg grup de diavoli s-a prăbuşit de pe o stâncă abruptă, fiind silit totuşi de tovarăşii săi să îşi reia ascensiunea. Demonii protestează, spunând că este imposibil, dar sunt ameninţaţi cu suliţe ascuţite. Ce privelişte sinistră!”

10. Eu: „Fiţi atenţi, căci petrecerea abia începe! Îi propun lui Miklos să continue comentarea scenei care se desfăşoară sub ochii noştri, căci spiritul lui este mai focalizat. Renunţă însă la exclamaţiile de uimire! Aşa să fie!”

11. Miklos: „Doamne şi Tată! Deşi sunt un biet păcătos, îţi mulţumesc că mi-ai permis să îi iau locul fratelui Ciprian, căci scena care se desfăşoară în faţa noastră l-ar da gata chiar şi pe cel mai obiectiv comentator. Mă tem însă că nici eu nu mă voi descurca mai bine decât el. Inutilitatea acestor demersuri ale iadului este absolut evidentă, producând efecte devastatoare nu doar asupra sărmanelor spirite infernale, ci chiar asupra observatorilor detaşaţi. De aceea, Te implor să mă întăreşti, căci altfel cred că voi ceda chiar de la următoarea propoziţie a descrierii mele. În acest fel, voi putea continua, în numele Tău sfânt, să îmi continui raportul.

12. Iată, o stâncă de mari dimensiuni se prăbuşeşte chiar acum asupra întregii hoarde care era împinsă în sus de cei de dedesubt, îngropând sub ea o mare parte dintre ei. Din spatele peretelui prăbuşit începe să curgă o lavă fierbinte, care spumegă şi şuieră, acoperind încă şi mai mulţi luptători ai infernului. O, îi văd acum pe Cado, care are faţa complet desfigurată, şi pe căpitanul său. Cei doi se sfătuiesc ce să facă în continuare, căci nici un demon nu mai pare înclinat să încerce inutil să îşi continue ascensiunea. Cei mai puternici dintre ei îi împing în faţă pe cei mai slabi, cu o mare energie, dar nimeni nu mai este dispus să asculte de altcineva, fiecare încercând să scape pe cont propriu de lavă. Ce de blesteme şi ce vaiete cumplite se aud! Acum, lava arzătoare începe să curgă inclusiv din alte crevase ale muntelui, căzând în jos mai ceva ca Niagara şi topind totul în cale, în timp ce gloata demonilor o ia la fugă, înjurând şi blestemând din toţi rărunchii.

13. Cado şi căpitanul său se îndreaptă şi ei rapid către noi, ocolind o colină de mari dimensiuni, aflată la stânga. Cado îşi critică superiorul pentru planul absurd şi imbecil de a încerca să învingă Divinitatea atotputernică. Îl întreabă ironic dacă sesizează pe undeva victoria cu ochii săi stupizi de crocodil! - Dacă este capabil să oprească fluviul de foc şi pucioasă care se revarsă asupra capetelor lor şi dacă este dispus să îi salveze pe cei îngropaţi de pietre. Căpitanul o ţine însă una şi bună, pretinzând că acestea sunt simple accidente şi că focul va fi stins în cel mai scut timp.

14. Auzind aceste aberaţii, Cado râde dispreţuitor şi îi spune: «Idiotule! Priveşte în sus, la acea erupţie de mari proporţii care riscă să înghită în curând întreaga colină pe care ne aflăm. Vei asista în cel mai scurt timp la dezlănţuirea plenară a mâniei lui Dumnezeu. Priveşte acum grota, în care se află probabil palatul tău regal: aceasta s-a umplut deja cu metal incandescent, la suprafaţa căruia înoată disperaţi o grămadă din vitejii tăi luptători! Nu au însă nici o şansă, aşa că vor sfârşi în curând în te miri ce crevasă a muntelui. Halal victorie! - Mă îndoiesc sincer că îţi va mai arde curând să încerci vreo cruciadă împotriva Divinităţii! Vai de mine, potopul de foc a ajuns deja la poalele dealului nostru! Dacă nu ne vom retrage chiar acum, mă tem că va trebui să ne înscriem şi noi la şcoala de înot divin!» - În faţa pericolului de moarte, căpitanul dă semne că se trezeşte la realitate, urlând din toţi bojocii: «Hei, haide să ne retragem în direcţia aceea, către asfinţit, către care cei mai viteji luptători ai noştri au pornit deja. Să grăbim pasul, altminteri suntem pierduţi!»

15. Cado: «Demnă atitudine, n-am ce zice, să ne luăm tălpăşiţa ca nişte laşi! O, ce idiot am fost! Am avut parte de acea şansă de la Dumnezeu, pe care mi-au prezentat-o cei doi mesageri atât de oneşti ai Divinităţii, şi i-am dat cu piciorul! Acum îmi dau seama unde m-a condus acest orgoliu nebunesc, dar nu mai are cine să mă salveze!» - Căpitanul ţipă la el: «Fugi sau vei pieri! Căci potopul care ne inundă este teribil şi îi va îngropa pentru totdeauna pe toţi cei pe care îi va prinde! Eu unul am plecat!» - După aceste cuvinte, căpitanul o ia la vale, alergând cât îl ţin puterile.

16. Cado rămâne însă pe loc, strigând în urma lui: «Fugi, Satană! Oricum nu ai vreo şansă să scapi de atotputernica Divinitate, aşa cum nu am nici eu! Ne merităm amândoi soarta, aşa că nu avem cum să scăpăm de ea, căci braţul lung al lui Dumnezeu şi mânia sa ajung până la capătul infinităţii!»„