Casa (Gospodaria) Domnului (Volumul 2) - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

[1%]

Capitolul 140
Iubirea - singura cale de adoraţie a Domnului. Pura este supusă unui test al iubirii. Cuvintele de aur ale Purei, legate de adevăratul Tată.

(20 august 1842)

1. Abia acum s-au deschis cu adevărat ochii celor prezenţi, care au înţeles că Dumnezeu poate fi în acelaşi timp infinit şi un Părinte vizibil în faţa lor.

2. Cu inima plină de recunoştinţă, Jared s-a pregătit să se arunce la picioarele Domnului, pentru a-i aduce un mare imn de slavă, dar Abedam l-a împiedicat, spunându-i:

3. „Jared, adevăr îţi spun: ceea ce doreşti să faci nu este deloc necesar între noi. Ştii foarte bine că în faţa Mea, rugăciunile trupeşti şi cele rostite de buze nu au nici o valoare, singura care contează fiind rugăciunea plină de iubire a inimii. De aceea, nu te manifesta în această manieră ofensatoare pentru Mine.

4. Singurul care Mă adoră întru spirit şi adevăr este cel care Mă iubeşte în inima sa mai presus de orice, iubindu-şi simultan - cu aceeaşi iubire - fraţii şi surorile mai mult decât pe sine însuşi. Acesta este chiar cazul tău. De aceea, ce rost are să te apuci acum să Mă adori prin gesturi şi prin cuvinte?

5. Nu ţi se pare acest lucru similar cu situaţia în care i-ai oferi cuiva un coş plin cu fructe gustoase, după care, pentru a face darul şi mai nepreţuit, ai adăuga şi frunza ofilită a unui copac?

6. Spune-Mi: ce rost are să adaugi această frunză ofilită? Adevăr îţi spun: cel care primeşte darul nu va fi mai bogat, ci va privi acest nou dar ca pe o prostie, refuzând să mănânce frunza, aşa cum procedează cu fructele, şi aruncând-o ca pe ceva inutil. De vreme ce nu are o valoare în sine, ce valoare ar putea avea frunza ca dar?

7. De aceea, fii convins că Eu nu aştept de la tine să adaugi la rugăciunile continue ale spiritului tău şi această frunză veştejită, limitându-Mă să îţi spun (ţie şi celorlalţi): nu renunţaţi niciodată la rugăciune, iar urechile Mele şi inima Mea vor rămâne întotdeauna deschise în faţa cererilor voastre! -

8. Iar acum, dragul Meu Jared, îngăduie-Mi să-ţi spun altceva.

9. Iată, aşa cum ai auzit deja, această fată aflată în braţele Mele este din punct de vedere fizic o orfană rămasă fără rude apropiate. Acum am primit-o însă în casa Mea, întrucât am adoptat-o ca fiică a Mea.

10. Ascultă, casa ta este şi casa Mea; de aceea, am să o adăpostesc chiar în această casă şi am să-i împodobesc inima astfel încât să devină imaginea perfectă a cel mai înalt şi mai pur dintre ceruri, acolo unde sălăşluiesc în permanenţă Eu, alături de îngerii Mei.

11. Iată, ţi-o dăruiesc acum ţie. Primeşte-o ca pe o fiică a inimii tale, şi aşa cum ţi-am promis, voi locui în casa ta, care va deveni de acum înainte a Mea. Amin”.

12. După aceste cuvinte, El a luat mâna Purei, căreia i-a spus: „Draga Mea fiică! Priveşte-l pe acest bărbat. El este un bărbat după inima Mea. Întreaga lui fiinţă este alcătuită exclusiv din iubirea Mea. Pe acest pământ, el este adevăratul tău tată, la fel cum Eu sunt unicul Tău Părinte ceresc. De aceea, ascultă-l, iar el va avea grijă de tine atât timp cât vei trăi pe acest pământ, la fel cum Eu voi avea grijă de tine în ceruri. Amin”.

13. După aceste cuvinte, Abedam i-a dăruit mâna Purei lui Jared, care plângea cu lacrimi de bucurie.

14. Jared a primit mâna copilei cu cea mai mare gingăşie posibilă, plin de recunoştinţă şi de iubire, spunându-i: „Vino, fiica mea dragă, dăruită mie de Tatăl preasfânt! Alături de mine vei găsi din nou tot ceea ce ai pierdut pe acest pământ!

15. Aşa cum ai auzit mai devreme, casa mea a devenit casa Tatălui preasfânt, care se află acum într-o formă vizibilă alături de noi.

16. Acolo unde se află casa Sa se află şi El - Capul de Familie plin de iubire, care are grijă de tot ceea ce a creat într-un mod atât de miraculos. De aceea, bucură-te şi vino alături de mine. Crede-mă - nimeni pe acest pământ nu a fost îngrijit vreodată aşa cum vei fi tu de acum înainte”.

17. Auzind toate acestea, Pura s-a întors către Abedam şi i-a spus cu vocea tânguită: „O, Tată preasfânt şi preaplin de iubire! Oare am păcătuit în faţa Ta, de vrei să scapi de mine?

18. O fi Jared un om după inima Ta, şi aşa cum spunea el însuşi, un părinte ideal - căci nimeni nu ar putea rosti asemenea cuvinte în prezenţa Ta fără ca acestea-să fie adevăra-te! - dar el nu este una cu Tine şi nu va fi niciodată. De aceea, nu doresc să Te părăsesc, căci inima mea îmi spune că numai Tu eşti unicul Părinte şi nu poate exista un altul în afara Ta, iar cel care îşi asumă această calitate în numele Tău, spunându-şi singur ,părinte', nu poate fi altfel decât un păcătos!

19. Nu, nu, nimic nu mă va mai despărţi vreodată de Tine, dragul meu Tată!”

20. Auzind aceste cuvinte, Jared s-a simţit foarte tulburat, neştiind ce să facă.

21. Dar Abedam i-a spus: „Iată, dragul Meu Jared, aşa ar trebui să arate orice iubire autentică. Abia acum pot să-ţi confirm pe deplin că această fiică a Mea, mai dragă decât oricine altcineva, va rămâne alături de tine şi de Mine în casa ta, care a devenit de acum înainte şi a Mea.

22. Acesta a fost testul ei, dar şi al vostru, al tuturor. De aceea, linişteşte-te, dragul Meu Jared, căci nimic nu se poate petrece în afara ordinii Mele prestabilite.

23. Cât despre cuvintele Purei referitoare la unicul Părinte, ele ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cei de faţă, pentru ca toată lumea să afle cine este singura Persoană care merită să fie numită astfel. Rămâi alături de Mine până mâine, iar apoi de-a pururi. Amin”.

[1%]

Capitolul 141
Pura şi Jared. Supunerea şi umilinţa. Domnul le spune să se odihnească peste noapte

(22 august 1842)

1. Abedam cel Mare s-a întors apoi către Pura, căreia i-a spus: „Ei bine, draga Mea fiică, ce spui de felul în care am aranjat lucrurile pentru tine?”

2. La care, Pura i-a răspuns cu bucurie în glas: „O, Tată preasfânt şi preaplin de iubire, cum aş putea să nu fiu fericită?

3. Îmi este permis să rămân alături de Tine, unicul şi cel mai bun dintre Părinţi! Cum aş putea să nu fiu mulţumită?

4. Sunt la fel de fericită şi la gândul că acest om minunat, Jared, rămâne alături de noi; căci el trebuie să fie cu adevărat un om de o mare bunătate de vreme ce Tu, Tată preasfânt, îl iubeşti atât de mult, spunând că este un om după inima Ta.

5. O, Jared, cât de fericit trebuie să fii tu, auzind chiar din gura sfântă a lui Dumnezeu cel atotputernic, Tatăl nostru preasfânt şi preaplin de iubire, că eşti un om perfect, după inima Lui!

6. O, mărturie vie, venită chiar din gura lui Dumnezeu şi revărsată asupra unui om sub forma vieţii eterne, beatifice, în toată plenitudinea!

7. O, da, dragul meu Jared, te iubesc şi eu din toată inima, de vreme ce Tatăl preasfânt te iubeşte atât de mult. Haide, vino la mine, aşează-te şi bucură-te alături de mine.

8. Cu siguranţă, nici o fiinţă creată nu a fost vreodată atât de fericită cum suntem noi acum, avându-L pe Tatăl preasfânt în mijlocul nostru şi adorându-L în voie.

9. Haide, vino, vino, om bun şi drag, după inima Tatălui preasfânt, căci şi eu te iubesc la fel de mult!”

10. Copleşit de fericire, Jared a rămas însă ca o stană de piatră. Până şi buzele sale erau pecetluite. De aceea, Pura s-a întors către Abedam şi i-a spus: „Priveşte, Tată preasfânt, Jared cel pios nu doreşte să dea curs invitaţiei mele.

11. Oare mai are încă momente de împietrire a inimii, când refuză să asculte o cerere atât de sinceră?”

12. Dar Abedam i-a răspuns: „O, nu, scumpa Mea fiică, în acest moment Jared este copleşit de fericire; de aceea nu se poate mişca. Haide, du-te chiar tu la el şi condu-l acolo
unde doreşti să vina

13. Dar Pura s-a cutremurat şi i-a spus Domnului: „O, Tată preasfânt şi preaplin de iubire, constat că doreşti din nou să îmi testezi inima.

14. Nu mi se pare deloc potrivit ca eu, o fată sărmană, să conduc un bărbat, mai ales când acesta este Jared, un om după inima Ta. Ar fi ca şi cum aş încerca să îmi impun voinţa în faţa lui.

15. Nu îmi doresc nimic mai puţin decât un asemenea lucru! Căci o femeie are datoria să îl accepte drept domn al ei pe cel pe care Tu l-ai numit să-i fie alături. De aceea, el mă va putea conduce oriunde va dori, dar eu nu voi face niciodată acest lucru.

16. Oare nu am dreptate? De altfel, sunt convinsă că dacă Tu i-ai da un mic impuls, ar veni imediat lângă mine”.

17. Atunci, Abedam s-a adresat Purei cu următoarele cuvinte: „Abia acum ai devenit o femeie adevărată, căci ai adăugat marii tale iubiri şi smerenia şi gingăşia pe care trebuie să le manifeste orice femeie. Haide, cheamă-l din nou pe Jared, şi te asigur că de data aceasta îţi va auzi cererea”.

18. Pura a făcut imediat acest lucru, adresându-i-se lui Jared: „Jared, nu vrei încă să vii alături de mine?

19. Iată, ţi-am pregătit un culcuş minunat. Haide, vino lângă mine, pentru a putea sta între tine şi Tatăl preasfânt, aşa cum mi-a promis El mai devreme. Te asigur din nou că te iubesc foarte mult. Poţi să fii convins de acest lucru”.

20. Abia acum a ascultat Jared rugămintea Purei. În aceeaşi stare de extaz, el s-a aşezat lângă ea, slăvindu-Mă în inima lui pentru această graţie sublimă.

21. Pe deplin fericită, Pura Mi-a mulţumit cu voce tare pentru împlinirea dorinţei sale.

22. Abedam s-a adresat atunci tuturor celor de faţă: „Copilaşii Mei, trupurile voastre au ostenit. De aceea, bucuraţi-vă de odihnă şi de somn; dar rămâneţi întotdeauna treji din
punct de vedere spiritual.

23. Cât despre tine, micuţa Mea fiică, odihneşte-te la rândul tău, dar veghează ca spiritul tău să rămână veşnic treaz.

24. În ceea ce Mă priveşte, Eu voi veghea asupra voastră şi vă voi trezi dimineaţă, la momentul oportun.

25. Binecuvântarea Mea să vă însoţească de-a pururi. Amin”.

[1%]

Capitolul 142
Masa de luni dimineaţa. Domnul îi învăţă pe cei 12 mesageri să scrie şi să citească, iar pe fraţii lui Lameh să prelucreze metalele.
Enoh este numit mare preot. Sfaturile Domnului. Binecuvântările Lui şi despărţirea de copiii înălţimilor sacre.

(24 august 1842)

1. La fel ca şi în zilele de Sabat şi de duminică, grupul de pe înălţimi a servit alături de Abedam masa de dimineaţă, binecuvântată de acesta şi pregătită de Seth.

2. După micul dejun, Abedam i-a chemat la El pe cei 12 mesageri, învăţându-i să graveze pe tăbliţe de piatră cuvinte alcătuite din litere, iar apoi să le citească. Le-a cerut apoi să îi înveţe la rândul lor pe ceilalţi fraţi ai lor, nu neapărat scrisul, dar cel puţin cititul.

3. În continuare, le-a spus să noteze pe tăbliţe toate cuvintele inspirate de spiritul divin, ori de câte ori acesta se va manifesta, căci ele reprezentau însuşi Cuvântul Lui divin, la fel ca şi cele rostite până atunci în prezenţa Sa. Aceste tăbliţe urmau să fie păstrate pentru generaţiile viitoare de către conducătorii triburilor principale.

4. Colecţia de scrieri trebuia intitulată „Cartea sfântă a războaielor lui Iehova”, deşi războaiele propriu-zise urmau să fie relatate abia în finalul ei.

5. După ce a terminat cu cei 12, Domnul l-a chemat la El pe Jared, cerându-i să vină cu El şi cu fata acasă la El. Le-a cerut de asemenea şi celorlalţi patriarhi să îl urmeze în casa Sa, care îi aparţinuse până atunci lui Jared.

6. Şi toţi cei de faţă L-au urmat.

7. Ajunşi acasă la Jared, Abedam s-a adresat Purei: „Iată, draga Mea fiică, ce bine este să te afli aici; căci aceasta este casa Mea, un cămin al iubirii cele mai pure, care sălăşluieşte în Jared, Enoh, Methuselah şi Lameh, care a primit-o drept soţie pe una din fiicele Mele chiar din mâna Mea. Aceeaşi iubire sălăşluieşte şi în fraţii lui Lameh, deveniţi soţi ai surorilor acesteia cu binecuvântarea Mea, datorită inimilor lor caste.

8. Vei rămâne şi tu aici, împreună cu ei, până când inima ta se va maturiza pe deplin, când te voi chema de pe acest pământ şi vei intra, în sfârşit, în împărăţia adevăratei vieţi eterne”.

9. După care s-a întors către Jared şi i-a spus: „Fii un părinte la fel de înţelept pentru această copilă precum ai fost pentru Enoh, Methuselah şi Lameh. Tot ce vei face cu această copilă în numele Meu va fi perfect. Ea nu trebuie să te cunoască însă intim ca bărbat până când nu îţi voi comunica personal acest lucru. Amin”.

10. După care i-a chemat la El pe fraţii lui Lameh şi i-a condus în atelierele lor, apărute miraculos prin voinţa Lui atotputernică. Aici, Abedam le-a arătat minereul pe care urmau să-l extragă din munţi, învăţându-i pe scurt cum trebuie să-l purifice prin foc, iar apoi să-l forjeze în tot felul de unelte utile. După care a binecuvântat munţii şi munca pe care urmau să o facă.

11. S-a întors apoi în casa lui Jared, unde i-a primit pe cei doi mesageri, Sethlahem şi Kisehel, care au revenit acasă după ce i-au însoţit pe Horadal şi poporul acestuia în ţinutul dintre dimineaţă şi miazănoapte predestinat lor. I-a chemat de asemenea la El pe fraţii acestora, înzestrându-i cu puterea iubirii Lui, după care i-a trimis în ţinuturile de jos, mai exact în oraşul lui Enoh.

12. În continuare, Abedam i-a chemat la El pe toţi patriarhii principali ai celor patru regiuni, cerându-le tuturor, în numele iubirii Lui părinteşti, mai întâi să preţuiască în inimile lor toate lecţiile atât de importante pe care le-au primit pe aceste înălţimi, iar apoi să predea această învăţătură şi copiilor lor.

13. L-a chemat apoi pe Enoh, pe care l-a numit mare preot al iubirii, graţiei şi compasiunii Sale. Le-a cerut tuturor să apeleze la Enoh ori de câte ori spiritul lor şi puterea de care dispuneau nu se vor dovedi suficiente pentru împlinirea sarcinilor primite.

14. În sfârşit, i-a avertizat pe toţi în ceea ce priveşte pericolele legate de locuitorii din ţinuturile de jos, şi îndeosebi de noi legături cu fiicele acestora. Abedam a menţionat totuşi că este vorba de simple sfaturi, nu de o poruncă explicită, lăsând în întregime comportamentul lor pe seama liberului lor arbitru.

15. Către seară, El i-a chemat pe toţi pe colina sacră, le-a insuflat în inimi legea iubirii, i-a binecuvântat pe toţi, după care le-a cerut să se întoarcă la casele lor. În plus, i-a cerut Puristei să-i fie credincioasă şi să respecte întotdeauna serviciul pe care i l-a cerut.

16. I-a chemat apoi la El pe principalii patriarhi şi pe Abedam cel Cunoscut, cărora le-a spus: „Copii şi fraţi ai iubirii Mele! Iubirea Mea va rămâne de-a pururi alături de voi. Aceasta este ultima binecuvântare a Tatălui, care se afla acum printre voi.

17. Abedam, vino cu Mine în locul în care M-ai întâlnit prima oară, cu o zi înainte de Sabat. Cât despre voi, ceilalţi, întoarceţi-vă la locuinţele voastre. Amin”.

18. Toţi cei de faţă au început să plângă, dar Abedam i-a părăsit brusc. Ajuns în locul în care l-a întâlnit prima oară pe Abedam cel Cunoscut, El a devenit invizibil inclusiv în faţa acestuia.

19. Abedam s-a întors la ceilalţi patriarhi, cărora le-a povestit felul în care Cel Preaînalt a dispărut din faţa privirilor sale.

20. Adam l-a invitat pe Abedam în casa lui, unde acesta a mai rămas trei zile, alături de Seth şi de Jared, după care s-a întors acasă la el, încă răscolit de evenimentele prin care trecuse.

[1%]

Capitolul 143
Despre ziua de joi, sau ziua dezbaterilor. Discursul lui Abedam cel Cunoscut despre povara datoriei de învăţător.

(25 august 1842)

1. În dimineaţa zilei de joi, patriarhii s-au adunat din nou pe înălţimile sacre, unde L-au slăvit pe Dumnezeu, Tatăl preasfânt, care le adusese atât de multe binecuvântări într-un interval de timp atât de scurt. Nici chiar Adam nu lipsea. Mai mult decât atât, el a fost unul dintre primii care au ajuns pe colină, alături de Abedam cel Cunoscut şi de Eva, dăruindu-şi binecuvântarea tuturor descendenţilor prezenţi.

2. Când rugăciunea colectivă şi imnul de slavă s-a încheiat, Adam şi-a întrebat copiii: „Ce credeţi? Astăzi este ziua dezbaterilor. Oare vor trece astăzi pe aici vreun raţionalist din regiunea de miazăzi, vreun melancolic din regiunea de seară sau vreun necredincios din regiunea de miazănoapte?

3. Deocamdată nu văd pe nimeni apropiindu-se.

4. Vă spun, dacă nu va veni nimeni în această zi, voi considera acest lucru unul din marile miracole produse prin graţia revărsată asupra noastră de prezenţa vizibilă a lui Iehova”.

5. Abedam cel Cunoscut i-a răspuns însă pe loc lui Adam: „Ascultă, venerabilul meu părinte, ziua nici nu a început bine. De aceea, nu te bucura prea tare.

6. De altfel, gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre nu trec neobservate, căci marele meu Tiz continuă să se afle în mijlocul nostru, chiar dacă într-o formă invizibilă.

7. Dacă te bucuri prea devreme pentru un avantaj lumesc, El se va grăbi să distrugă motivele acestei bucurii nepotrivite.

8. De aceea, părerea mea este să nu te bucuri prea devreme, căci nu este exclus ca El să îţi strice această bucurie trimiţându-ne un număr atât de mare de oameni dornici de dezbateri încât să nu poţi termina cu ei astăzi, şi ştii foarte bine că există unii cărora le place să despice firul în patru, veşnic dispuşi să găsească contraargumente la argumentele tale şi dornici să aibă ei ultimul cuvânt.

9. Am simţit pe propria mea piele - şi încă de câte ori! - ce înseamnă să te contrazici cu oameni care poartă un bolovan în loc de cap.

10. De aceea, sunt de părere să nu te bucuri prea devreme, ci mai degrabă să te rogi Lui, Domnului capabil să reconcilieze orice conflicte, să ţină departe de noi orice argumente deşarte, dăruindu-ne totodată lumina necesară pentru a pune capăt oricăror dispute şi dezbateri inutile.

11. Iată, dragi părinţi, aceasta este opinia mea, pe care de altfel nu doresc să o impun nimănui, şi cu atât mai puţin venerabililor patriarhi de pe înălţimile sacre.

12. De vreme ce tot am luat cuvântul, doresc însă să mai spun ceva: nimeni nu ar trebui să se laude cu sarcina de învăţător sau de profet pe care a primit-o de la Domnul, căci nici învăţătorii şi nici profeţii nu sunt iubiţi, ci cel mult respectaţi sau temuţi.

13. Şi mai doresc să adaug ceva: Abedam cel de faţă va declina cu mulţumiri orice asemenea onoare, dacă aceasta îl va lipsi de iubire. De aceea, eu prefer să fiu un învăţătoractiv al iubirii, nu să mă pierd în argumente deşarte în tot felul de dezbateri inutile! Dacă spiritul meu mi-ar spune că Domnul va proceda mâine cu întregul pământ aşa cum a procedat cu acel munte din regiunea de dimineaţă acum două zile, L-aş ruga să îmi îngăduie să nu le dau oamenilor această veste (în calitate de profet), pentru a nu stârni teama şi revolta lor, în locul iubirii către care aspir. - Cred că este şi acesta un act de înţelepciune.

14. Frate Enoh, îţi spun, sarcina pe care ai primit-o este una cu adevărat dificilă.

15. Dacă aş fi fost în locul tău, aş fi refuzat-o de trei ori, dacă nu chiar de şapte ori, înainte de a o accepta.

16. Crede-mă, dragul meu frate Enoh, această sarcină îţi va da multe bătăi de cap! Tu eşti alcătuit numai din iubire şi nu vei predica altceva decât iubirea, dar vei fi probabil cel care se va bucura de cea mai puţină iubire între noi, atât timp cât vei trăi.

17. Căci nu există nici o diferenţă între a fi un învăţător al iubirii şi unul al înţelepciunii, de vreme ce iubirea conţine în ea cea mai înaltă înţelepciune.

18. Te vei bucura cu siguranţă de un mare respect, dar foarte puţini fraţi de-ai noştri se vor grăbi să te îmbrăţişeze.

19. În ceea ce mă priveşte, îmbrăţişarea unui frate al meu întru Domnul înseamnă mai mult decât întregul respect al acestei lumi”.

20. După care Abedam a tăcut. Toată lumea a rămas uimită în faţa acestei înţelepciuni, iar Enoh s-a îndreptat către el şi i-a spus:

21. „Frate, ai perfectă dreptate. Simt cu putere înlăuntrul meu că tot ce ai spus este întru totul adevărat, dar ce aş putea face în această privinţă?”

22. Iar Abedam i-a răspuns: „Frate, crede-mă, El se află în mijlocul nostru şi te poate ajuta cu uşurinţă. Noi avem în fiinţa noastră un ochi deschis, cu care îl putem vedea, iar acesta este inima noastră.

23. De aceea, cel mai bine este să-i prezentăm Lui, în inima noastră, motivul care ne tulbură, iar El ne va oferi cea mai bună soluţie şi alinarea de care avem nevoie.

24. Aşa cred eu.

25. Tu crezi altceva?”

[1%]

Capitolul 144
Enoh explică motivele pentru care sarcina de învăţător sau de profet este atât de dificilă.

(26 august 1842)

1. După ce a meditat o vreme, Enoh i-a răspuns lui Abedam: „Frate, ai întru totul dreptate, dar eu cred că ceea ce contează în această lume nu este uşurinţa cu care execuţi o anumită sarcină, ci numai împlinirea voinţei Domnului şi smerenia inimilor noastre.

2. Deşi este cât se poate de adevărat că un învăţător sau un profet sunt mai degrabă respectaţi decât iubiţi, nu este mai puţin adevărat faptul că nici o altă categorie de oameni nu respectă într-o mai mare măsură cele două idealuri mai sus amintite, şi îndeosebi practicarea smereniei.

3. Nu poţi să nu recunoşti că iubirea reprezintă o formă superioară de respect (faţă de obiectul iubirii tale), iar aşazisul respect faţă de sarcina primită nu reprezintă decât o scânteie din această iubire.

4. Dacă omul iubeşte cu adevărat ceva, el va fi dispus să intre chiar în foc pentru obiectul iubirii sale. Dacă îşi respectă însă misiunea primită, el se poate refugia în aceasta ori de câte ori devine ameninţat de un pericol.

5. De aceea, părerea mea este următoarea: dacă Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire ar fi dorit să trăim fără nici un fel de probleme, ne-ar fi putut transforma cu uşurinţă - în atotputerea Lui - în nişte animale, şi astfel nimic nu ne-ar mai fi dat dureri de cap. Se pare însă că în iubirea şi înţelepciunea Lui perfectă, El are un plan mai înalt pentru noi - aşa cum ne-a explicat de altfel El însuşi - decât acela de a trăi fără bătăi de cap.

6. Aşa se face că ne-a învăţat care este Voinţa lui, dându-ne tuturor legea iubirii, dar şi legea mai puţin importantă a înţelepciunii, pentru cei mai mici dintre noi, care nu pot respecta încă întru totul legea iubirii.

7. De altfel, chiar dacă nu ne putem aştepta din partea fraţilor noştri la foarte multă iubire, acest lucru nu este tocmai în detrimentul nostru, căci în acest fel vom putea cu atât mai mult să-i iubim şi să-i respectăm noi pe ei, plini de smerenie, îndeplinind astfel voia Domnului.

8. Ce este mai bine: să faci pe cineva fericit, sau să aştepţi ca cineva să te facă pe tine fericit? Altfel spus, să dăruieşti sau să primeşti?

9. De aceea, eu cred că depinde numai de noi felul în care vom aborda această chestiune - fie cu o iubire pură faţă de fraţii noştri întru Domnul, fie supunându-i judecăţii noastre, aşa cum am fost obişnuiţi până nu demult. Trebuie să recunoşti totuşi că Tatăl preaplin de iubire nu ne-a lăsat un jug prea greu nouă, copilaşilor Lui!

10. Îţi propun deci să acceptăm cu inimile pline de recunoştinţa şi de smerenie sarcina pe care ne-a atribuit-o, pornind de la premisa că Iubirea şi înţelepciunea Lui supremă nu ne-a desemnat această sarcină pentru a ne duce la pierzanie, ci dimpotrivă, pentru a-i putea ajuta pe părinţii, fraţii şi copiii noştri către adevărata bunăstare. Slăvit fie pentru acest lucru de-a pururi numele Lui!

11. Iată, fraţilor, aceasta este opinia mea. Dacă tot este ziua dezbaterilor şi nu a apărut încă nici o persoană dornică de dispute, puteţi să contestaţi - dacă doriţi - această opinie a mea. Căci eu nu am pretenţia că sunt un mare preot infailibil, ci dimpotrivă, doresc să îmi compar părerile cu cele ale tuturor fraţilor mei, - exceptând, desigur, cazul în care Spiritul Divin vorbeşte prin mine, situaţie în care cuvintele noastre nu mai înseamnă nimic decât nişte vorbe goale. De aceea, dacă doriţi, puteţi să mă contraziceţi, căci acestea au fost propriile mele cuvinte”.

12. Auzind acest discurs al lui Enoh, Abedam a rămas fără cuvinte, în cele din urmă, el l-a îmbrăţişat pe Enoh şi i-a spus: „Da, da, dragă frate, ca întotdeauna, ai perfectă dreptate. Domnul nu te părăseşte niciodată, în timp ce eu nu sunt decât un ignorant fără minte. O, aş fi în stare să mă sfâşii în bucăţi, atât sunt de indignat în faţa propriei mele prostii!

13. Oare nu va răsări niciodată lumina şi în inima mea? - Măcar atât spune-mi, dragul meu frate!

14. Nu, nu, este uluitor cu cât calm am putut debita mai devreme toate acele prostii, - ca şi cum mi-aş fi dorit să te trag în jos, către nivelul meu redus, instruindu-te!

15. Vai mie, ce nerod pot să fiu! Să încerc să-i dau lecţii lui Enoh! Frate, iartă-l pe sărmanul nerod!

16. Singura mea scuză este că am vorbit din inimă, aşa cum am înţeles eu lucrurile!”

17. Dar Enoh i-a răspuns: „O, frate, linişteşte-te. Cuvintele tale nu au fost deloc lipsite de substanţă, iar ale mele nu au făcut decât să se fundamenteze pe această temelie. De aceea, ele vor rămâne până la sfârşitul timpurilor, la fel ca şi cuvintele mele. Important este să înţelegi că şi învăţătorii şi profeţii pot descoperi iubirea, cu condiţia să urmeze întru totul voinţa lui Dumnezeu. Eşti de acord cu mine?”

[1%]

Capitolul 145
Sosirea celor doi mesageri. Stânjeneala lui Adam şi a lui Abedam cel Cunoscut.

(27 august 1842)

1. Abedam i-a răspuns: „O, da, dragul meu frate Enoh, înţeleg în sfârşit!

2. Cred că ai dreptate inclusiv în ceea ce priveşte păstrarea discursului meu anterior până la sfârşitul timpului, ştiut fiind că toate gândurile noastre sunt păstrate de Dumnezeu, astfel încât chiar dacă ar fi de două ori mai lipsit de consistenţă, discursul meu ar fi păstrat oricum. Să îmi spui însă că merită să fie gravat pe tăbliţe din piatra, asta este totuşi prea mult pentru mine!

3. În această privinţă nu prea ştiu ce ai vrut să spui. De aceea, nu mi-ar strica nişte explicaţii suplimentare”.

4. Enoh i-a răspuns: „În numele Domnului, îţi spun: nu numai discursul tău anterior, ci toate cuvintele tale vor fi păstrate pe tăbliţe din piatră. - Acum ai înţeles?”

5. Abedam: „Da, acum totul îmi este foarte clar. De aceea, din acest moment nu voi mai scoate un cuvânt, pentru ca sărmanele tăbliţe să nu fie nevoite să suporte cuvintele neroade rostite de sărmana mea gură.

6. Dar iată, văd doi oameni grăbindu-se către noi dinspre regiunea de la apus. Îi voi îngădui limbii mele să se odihnească, dar îmi voi ţine urechile cât se poate de deschise.

7. Am cel puţin mărunta satisfacţie de a şti că am avut dreptate într-o privinţă, şi anume că nu trebuie să ne bucurăm prea devreme în ceea ce priveşte lipsa celor dornici de dezbateri. Cred că avem de-a face cu doi oameni foarte îndărătnici, de vreme ce se grăbesc atât de tare să ajungă aici.

8. Suficient însă cu comentariile, căci aproape că au ajuns”.

9. Cei doi s-au apropiat de patriarhi cu paşi repezi. Ajunşi pe vârful colinei, ei i-au salutat cu cea mai mare reverenţă posibilă.

10. Adam s-a îndreptat imediat către ei cu mina sa oficială obişnuită, întrebându-i, aşa cum făcea de obicei: „Ce motiv de dezbatere v-a adus aici?”

11. Unul din cei doi bărbaţi i-a răspuns: „Părinte Adam, de data aceasta nu vei putea primi un răspuns la această întrebare. Va trebui să ne pui o întrebare diferită, căci nu am venit aici pentru a dezbate ceva anume”.

12. Iată ce gândea Abedam în tot acest timp: „Se pare că m-am cam grăbit cu prezicerile mele. O, Doamne, iartă-mi prostia, care nu pare să scadă deloc”.

13. Adam însuşi a rămas uimit în faţa acestui răspuns, neştiind ce altă întrebare să le pună celor doi străini sau cum să acţioneze în situaţia dată. De aceea, el l-a întrebat pe Enoh ce ar trebui să facă.

14. Enoh i-a răspuns: „Nimic - doar aşteaptă! Dacă cei doi au avut un motiv anume pentru a veni la noi, mai devreme sau mai târziu ei se vor grăbi să ni-l reveleze. Dacă singura lor dorinţă a fost aceea de a ne vedea, cu siguranţă vor pleca în curând, după ce ne vor fi privit suficient de multă vreme.

15. De aceea, nu trebuie să ne facem probleme legate de gândurile altora, ci ar trebui să ne focalizăm întreaga atenţie asupra Celui Preaînalt, care păşea printre noi nu mai departe de ieri.

16. Aceasta este singura noastră menire; de restul va avea grijă Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire.

17. De aceea, linişteşte-te, părinte Adam, şi uită de comportamentul tău oficial anterior, lipsit de orice substanţă. Căci El ne-a dăruit o formă nouă, mai exact forma glorioasă a iubirii. Aceasta este forma pe care va trebui să o păstrăm de-a pururi de acum înainte. Amin”.

[1%]

[b]Capitolul 146
Discursul plin de înţelepciune al străinului referitor la scopul vizitei sale. Intuiţia lui Enoh.[/b

]

1. Auzind cuvintele lui Enoh, mintea lui Adam s-a liniştit. Într-adevăr, străinul care vorbise anterior a făcut un pas înainte către Enoh, spunându-i:

2. „Enoh, cuvintele tale m-au impresionat profund. Eşti un învăţător şi un profet adevărat, căci ceea ce predici tu este iubirea.

3. Iubirea este chiar motivul pentru care am venit aici alături de acest frate al meu.

4. Nu am dorit să avem, nici o dispută în faţa ta, căci asupra ta a coborât spiritul iubirii, ci am venit să testăm acest spirit, ca şi cum nu l-am cunoaşte, după care nu ţi-l vom lua, ci îl vom lăsa la tine în toată plenitudinea lui.

5. Iată, acesta este motivul pentru care am venit. - Soarele răsare şi apune, şi odată cu mişcările lui pe pământ se face zi sau se lasă noaptea. Dar pe soarele propriu-zis, care reprezintă o lume cu mult mai sublimă decât a noastră, nu există niciodată noapte ci doar lumină.

6. La fel par să se petreacă lucrurile şi cu omul. Dacă iubirea nu îi este testată continuu, el poate fi asemănat cu o planetă, pe care ziua alternează cu noaptea.

7. Dacă inima lui este însă testată, ea se transformă într-un soare, iar în sufletul lui nu se mai poate lăsa noaptea.

8. În mod similar, mirele îşi testează mireasa, iar mireasa îl testează la rândul ei pe mire. În acest fel, iubirea lor devine din ce în ce mai strălucitoare, iar ei se recunosc în lumina ei şi se iubesc din ce în ce mai mult.

9. Când lumina iubirii lor devine plenară, ei se recunosc reciproc în toată plenitudinea, găsindu-şi astfel plăcerea supremă.

10. De aceea, haide să ne testăm reciproc, pentru ca iubirea noastră să devină perfectă”.

11. Auzind asemenea cuvinte, Abedam l-a tras de mânecă pe Enoh, spunându-i în şoaptă: „Frate, cum aş putea deveni eu învăţător în ţara mea, dacă acolo există asemenea înţelepţi?

12. Scuză-mă, dar în faţa acestui om noi nu însemnăm nimic. Pur şi simplu nu pot să înţeleg de unde au putut primi aceste două persoane înţelepciunea lor!”

13. Dar Enoh i-a răspuns: „Abedam, linişteşte-te. Sunt convins că se va petrece ceva cu totul neobişnuit, căci simt că îi iubesc pe cei doi mai presus de orice! - înţelegi ce ţi-am spus?”

[1%]

Capitolul 147
Controversa legată de existenţa omului supus judecăţii, prin comparaţie cu omul perfect liber. Stânjeneala lui Enoh.

(30august 1842)

1. După acest schimb de replici între Abedam şi Enoh, vorbitorul necunoscut s-a întors din nou către Enoh, spunându-i:

2. „Ascultă, dragul meu Enoh, ştiu că ai fost numit principalul slujitor al Domnului. Eu şi fratele meu aici de faţă avem o anumită deosebire de păreri, nu în ceea ce priveşte inimile noastre, ci doar lumina înţelegerii. De aceea, ştiind că datorită iubirii tale supreme pentru Domnul ai fost numit principalul Său slujitor, fiind astfel înzestrat cu lumina cea mai înaltă, am venit la tine ca să ne ajuţi să lămurim această chestiune.

3. Iată în ce constă neînţelegerea noastră: eu afirm că inclusiv omul supus judecăţii este viu, deşi el trăieşte o viaţă supusă coerciţiei, în timp ce omul nesupus judecăţii trăieşte o viaţă perfect liberă, fără nici un fel de coerciţie exterioară.

4. Astfel, o viaţă supusă judecăţii este o viaţă trăită în păcat, în timp ce o viaţă liberă (nesupusă judecăţii) este una trăită în iubire. Altfel spus, nu există moarte, ci doar o diferenţă în calitatea vieţii trăite.

5. Aşa cred eu. Cât despre fratele meu, aici de faţă, iată ce afirmă acesta:

6. O viaţă supusă judecăţii nu poate fi numită viaţă, fiind întru totul sinonimă cu moartea! Căci o viaţă supusă judecăţii este precum o piatră aruncată în aer. Deşi aceasta zboară prin aer la fel ca o pasăre, forţa care o poartă nu este forţa vieţii, ci forţa celui care a aruncat-o, ea nefiind altceva decât un proiectil. Când această forţă îşi va pierde puterea, piatra va cădea imediat la pământ, în timp ce pasărea continuă să poată zbura în orice direcţie doreşte.

7. Chiar dacă piatra ar fi aruncată cu o forţă atât de mare încât ar continua să zboare la infinit prin spaţiul nesfârşit, tot s-ar pune întrebarea dacă ea devine astfel vie, sau rămâne la fel de moartă'.

8. Iată, dragul meu frate Enoh, aceasta este deosebirea de păreri pe care am dori să ne-o lămureşti, dar într-o manieră cât mai clară, astfel încât să înţelegem perfect în ce constă adevărul”.

9. Enoh a început să reflecteze cât se poate de serios, dar nu a reuşit să ajungă la un răspuns la întrebarea pusă de străin. Fiecare din cele două afirmaţii i se păreau la fel de corecte. Oricât de mult le-ar fi comparat între ele, el nu a putut descoperi una care să fie mai adevărată decât cealaltă.

10. De aceea, el şi-a focalizat inima asupra lui Iehova - aşa cum făcea întotdeauna în asemenea ocazii. Răspunsul a venit pe loc, spunându-i că ambele afirmaţii erau corecte.

11. De aceea, Enoh a rămas extrem de stânjenit, neştiind practic ce se răspundă.

12. Străinul nu părea deloc tulburat de această aşteptare, dar Abedam l-a tras din nou de mânecă pe Enoh, spunându-i în şoaptă: „Frate Enoh, cred că de acum înainte numele meu ar trebui să fie Abedam cel Nerod.

13. Gândeşte-te că am fost numit lider al poporului de la apus, adică exact al acelui popor din care provin aceşti doi străini!

14. Cu toată presupusa mea trezire spirituală, doar jumătate din această întrebare ar fi fost suficientă pentru a mă amuţi pentru întreaga eternitate.

15. O, Doamne, ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă cei doi mi-ar fi pus mie întrebarea de mai sus? Cu siguranţă, m-aş fi stins la fel ca o picătură de apă căzută în nisipul fierbinte, când soarele este la amiază.

16. Când te gândeşti că Domnul m-a numit tocmai pe mine ca lider al fraţilor din regiunea de la apus.

17. Frate, dacă asta nu înseamnă să dai de necaz, nu ştiu ce alte probleme aş mai putea avea de acum înainte!

18. Pe de altă parte, El ne-a spus de multe ori că totul depinde de iubire. Cu ajutorul acesteia, vom putea realiza foarte multe lucruri.

19. Frate, îl iubesc - şi L-am iubit întotdeauna - pe Dumnezeu mai presus de orice, la fel ca pe toţi oamenii de pe acest pământ, dar cu toată iubirea mea rămân la fel de ignorant ca întotdeauna!

20. Ce crezi? - Eu sunt de părere că Iehova ne-a trimis acum o nouă piatră de încercare, pentru a ne testa din nou credinţa. Dacă nu ar fi aşa, mi-ar fi imposibil să pun în balanţă prostia mea nemărginită cu sarcina uriaşă pe care am primit-o de la El. Care este părerea ta, dragul meu frate?”

21. Enoh a devenit însă şi mai tulburat, şi abia a reuşit să îngaime câteva cuvinte:

22. „Frate, crede-mă, în marea ta simplitate, tu eşti mai fericit decât voi fi vreodată eu, cu toată presupusa mea înţelepciune.

23. De aceea, răspunsul meu va fi o simplă proclamare a iubirii, refuzând să mai dau curs vreodată unor asemenea întrebări-capcană.

24. Căci fiecare din cele două afirmaţii sunt adevărate, dar există totuşi o mare diferenţă între ele, foarte greu de pus însă în cuvinte.

25. Ce înseamnă viaţa trăită sub puterea judecăţii, prin comparaţie cu moartea?

26. Va trebui să amânăm răspunsul la această întrebare. Până atunci, să ne ocupăm de cei doi; căci nu pot vorbi despre ceea ce nu înţeleg. - Sper că eşti de acord cu mine!”

[1%]

Capitolul 148
Insistenţa străinului. Răspunsul evaziv al lui Enoh. Contraargumentul străinului. Enoh se simte din nou stânjenit.

(31 august 1842)

1. După ce a aşteptat o vreme fără să primească nici un răspuns, străinul s-a întors din nou către Enoh şi l-a întrebat: „Enoh, mă consideri prea nevrednic de a primi un răspuns, de vreme ce nu spui nici da nici nu? Sau poate nu ai găsit nici un răspuns înlăuntrul tău?

2. Te provoc să-mi dai un răspuns, sau să mă trimiţi la altcineva. Dar insist să rezolv acest diferend pe care îl am cu fratele meu”.

3. De data aceasta, Enoh nu a mai ezitat şi i-a răspuns pe loc străinului: „Ascultă, dragul meu frate, problema ta este de o asemenea natură încât nu se pot spune prea multe lucruri în legătură cu ea. Căci afirmaţia ta este în esenţă la fel de adevărată ca şi cea a fratelui tău. Practic, voi spuneţi unul şi acelaşi lucru, numai cuvintele diferă. Cam aşa înţeleg eu lucrurile. Din păcate, ţie lucrurile îţi apar ca fiind extrem de diferite, aşa că nu te pot ajuta prea mult, întrucât personal nu găsesc nici o diferenţă între ele. Într-adevăr, viaţa supusă judecăţii nu poate fi numită altfel decât o viaţă amăgitoare, şi ce înseamnă o viaţă amăgitoare? Cu greu poate fi considerată ea o mişcare autentică.

4. Spre exemplu, dacă într-o noapte întunecată, norii trec pe deasupra lunii, aceasta pare să se mişte. Dar este oare această mişcare reală?

5. În nici un caz. Din această perspectivă, se poate spune că luna este moartă, căci nu ea se mişcă, ci norii.

6. La fel cum această mişcare aparentă nu reprezintă deloc o mişcare, nici viaţa supusă judecăţii sau coerciţiei nu poate fi considerată cu adevărat o viaţă, putând fi comparată pe bună dreptate cu moartea în raport cu adevărata viaţă.

7. Căci dacă un obiect lipsit de viaţă este purtat de altul care este viu, aşa cum corpul meu poartă pe el o haină, asta nu înseamnă că primul obiect este viu, fiind complet mort prin comparaţie cu viaţa propriu-zisă, deşi el dispune de o anumită putere înnăscută care îl face să nu piară în totalitate, lucru care îi permite să îmi slujească drept haină.

8. Acesta este unicul răspuns pe care pot să ţi-l dau la întrebarea ta.

9. Dacă doreşti să obţii un răspuns mai clar la această problemă, va trebui să întrebi pe altcineva sau să aştepţi până când voi primi mai multă lumină în această chestiune.

10. De altfel, nu pot să nu remarc că este mai bine să îl iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe fraţii tăi mai presus decât pe tine însuţi decât să te angajezi în asemenea dezbateri sterile.

11. Dacă vei proceda astfel, probleme de genul diferenţei între viaţa supusă judecăţii şi cea absolut liberă nu te vor mai preocupa atât de tare, căci numai iubirea te va face cu adevărat viu.

12. Iar cel cu adevărat viu se dovedeşte lipsit de înţelepciune dacă mai este încă preocupat de moarte.

13. De aceea, procedează aşa cum vei dori, dar nu lăsa această problemă să te tulbure”.

14. Străinul i-a răspuns lui Enoh: „Dragă Enoh, dintr-o anumită perspectivă nu se poate spune că nu ai dreptate. Nu sunt însă foarte lămurit ce ai vrut să spui atunci când ai afirmat că cel viu nu trebuie să se preocupe de moarte.

15. Ascultă, Dumnezeu este cu siguranţă absolut viu. Prin comparaţie cu El, se poate spune că toţi oamenii sunt cu desăvârşire morţi! Pe de altă parte, dacă Lui, în marea Lui iubire, compasiune şi graţie, nu i-ar păsa deloc de oamenii morţi, şi nici de moarte în general, ce s-ar întâmpla cu oamenii? Cum ar mai putea renaşte ei din punct de vedere spiritual?

16. În sfârşit, dacă noi suntem imagini după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar El este viu, în timp ce noi suntem morţi, nu ştiu cum trebuie să înţelegem acest lucru, ţinând cont de afirmaţia ta? Căci în acest caz nu viaţa, ci moartea are nevoie de un Mântuitor.

17. lată deci că lucrurile nu se opresc aici. Oferă-mi un răspuns la aceste întrebări şi voi fi satisfăcut”.

18. Enoh a rămas din nou la fel de blocat ca şi înainte, iar Abedam i-a şoptit:

19. „Este din ce în ce mai clar că ne aflăm din nou într-un punct mort. Tocmai mă pregăteam să mă bucur de lecţia înţeleaptă de mai înainte, când iată, lucrurile s-au încurcat din nou.

20. Ce obiecţie a putut să aducă... Ca un munte prin comparaţie cu un muşuroi.

21. Nici chiar un arhanghel nu ar putea contrazice această obiecţie.

22. Frate, ştii ceva? Cred că cel mai bine ar fi să renunţăm la misiunea pe care am primit-o din partea lui Dumnezeu, şi cu siguranţă ne vom simţi mai bine. Căci este de ajuns o nouă obiecţie de genul celei de mai sus pentru ca puţina viaţă de care dispunem să dispară complet. Da, da, cred că este cel mai bine aşa”.

[1%]

Capitolul 149
Misiunea divină înseamnă smerire în faţa lui Dumnezeu şi a lumii.
Discursul lui Enoh referitor la diferenţa care există între viaţa trăită întru Dumnezeu şi cea a omului obişnuit.
Strămut întreabă care este diferenţa între o fiinţa creată şi un copil al lui Dumnezeu.

(1 septembrie 1842)

1. Enoh i-a spus lui Abedam: „Dragă frate, pe măsură ce trece timpul, constat din ce în ce mai mult că nu ai greşit deloc atunci când i-ai spus dimineaţa părintelui Adam să nu se bucure prea devreme.

2. Cât despre renunţarea la misiunea primită, acest lucru nu poate fi făcut atât de uşor cum crezi. Dacă cei care ne-ar fi dat această sarcină ar fi fost părinţii noştri, am fi putut renunţa la ea fără prea multă zarvă.

3. Dar Cel care ne-a chemat personal la El a fost Cel Preaînalt; de aceea, renunţarea la menirea pe care ne-a atribuit-o El nu poate fi făcută atât de uşor. Atât timp cât vom fi de acord că Abedam cel Mare a fost însuşi Domnul Dumnezeu Savaot, va trebui să purtăm cu toată smerenia şi în toate circumstanţele povara pe care El a aşezat-o pe umerii noştri.

4. Cu siguranţă, El nu ne-a dat această sarcină pentru o glorie lumească, ci pentru a ne smeri în faţa Lui şi a lumii exterioare. Dacă nu am fi de acord că Abedam cel Mare a fost una cu Cel care ni s-a revelat a fi prin fapta şi cuvântul Său, aş fi primul care să renunţ la această sarcină.

5. Cred însă că acest lucru nu mai este cu putinţă, căci cine poate vorbi aşa cum a făcut-o El şi cine poate face faptele pe care le-a făcut El în faţa ochilor noştri? Cine poate descoperi o iubire atât de mare în vreun om pământean şi cine poate simţi o fericire ca aceea pe care o simţeam ori de câte ori ne aflam în preajma Lui?

6. Dacă nu ar fi decât aceste două motive şi tot am fi nevoiţi să acceptăm faptul că El a fost Cel care pretindea că este.

7. Dacă suntem de acord în această privinţă, nu putem decât să ne ducem la bun sfârşit sarcina pe care ne-a dat-o El, cu toată smerenia, recunoştinţa, răbdarea, blândeţea şi iubirea de care dispunem.

8. Oricum ar fi, putem fi siguri de un lucru: El nu ne-a dat această sarcină în scopul pierzaniei noastre.

9. De aceea, nu trebuie să crezi că acesta este motivul tulburării noastre actuale, ci mai degrabă faptul că aceasta este voinţa Lui, care este întotdeauna corectă. Cu siguranţă, în cele din urmă lucrurile se vor dovedi în avantajul nostru, şi nu invers, îţi propun aşadar să nu renunţăm la chemarea pe care ne-a adresat-o El. Amin”.

10. Abedam a acceptat din toată inima concluzia lui Enoh, căruia i-a spus: „Da, da, dragă frate, orice aş spune şi orice aş gândi eu, în cele din urmă va trebui să procedez exact aşa cum mi-ai indicat tu, căci în toată viaţa mea nu am auzit un discurs mai just şi mai inteligent.

11. Acum cred şi eu cu aceeaşi tărie că El nu ne va lăsa lipsiţi de înţelepciune, de vreme ce ne-a dat această sarcină.

12. Dar iată, străinii aşteaptă încă răspunsul tău. Eu zic să termini odată cu ei, spunând orice îţi trece prin minte, numai să plece, căci sunt prea agresivi pentru gustul meu.

13. Te rog, fă în aşa fel încât să scăpăm cât mai rapid de ei”.

14. Enoh s-a întors către străinul care i-a pus întrebarea şi i-a spus: „Ascultă, dragă frate, obiecţia ta este la fel de adevărată ca şi afirmaţiile de dinainte, astfel încât nu poate fi contestată raţional. Din păcate, ea nu se potriveşte în cazul de faţă, căci există o mare diferenţă între viaţa noastră şi cea trăită întru Dumnezeire.

15. Chiar şi în cele mai perfecte condiţii, viaţa noastră va rămâne întotdeauna o viaţă supusă restricţiei, în timp ce viaţa perfectă a lui Dumnezeu este o viaţă pururi liberă şi lipsită de orice restricţii. Pentru Dumnezeu nu există moarte, dar totul se supune voinţei Lui, - nu numai viaţa, ci şi judecata sau moartea, privite din unghiul nostru de vedere.

16. Înaintea lui Dumnezeu totul este viu; în prezenţa Lui nici o judecată nu poate exista, ci numai ordinea Lui eternă, care este una cu El însuşi, în toată libertatea Lui.

17. Cât despre fiinţele create, acestea există în El şi depind chiar de această ordine.

18. De aceea, noi, ca fiinţe create ale Sale, nu putem compara condiţiile în care trăim, supuse restricţiei, cu viaţa Lui, ridicându-ne astfel la acelaşi nivel cu El.

19. Creatorul poate avea grijă de toate nevoile fiinţelor create de El, dar noi nu putem face altceva decât să îi împlinim voia.

20. După cum ştii, soarele răsare şi apune în fiecare zi, dăruindu-ne astfel ziua şi noaptea. Putem noi schimba acest lucru? Prea puţin contează pentru noi dacă el face acest lucru din cauza unei restricţii sau prin voinţa lui liberă. Pentru noi, un singur lucru este cert: că el trece în fiecare zi pe acelaşi drum ceresc, conform ordinii divine.

21. Cam la fel se petrec lucrurile şi cu noi, oamenii. Deşi putem păşi liberi pe pământ, nici unul dintre noi nu se poate înălţa la cer, oricât de mult şi-ar dori acest lucru.

22. De aceea, sfatul meu este să laşi lucrurile aşa şi să nu mai intervii cu o nouă obiecţie. Gândeşte-te la ce ţi-am spus”.

23. Străinul i-a replicat astfel lui Enoh: „Dragă Enoh, ai vorbit bine, trebuie să recunosc acest lucru. Dar aş dori să aflu totuşi diferenţa care există între fiinţele create şi copiii lui Dumnezeu.

24. Dacă nu există nici o diferenţă, atunci ai dreptate. Dacă există totuşi o diferenţă, atunci va trebui fie să-ţi retragi cuvintele, fie să îţi schimbi opinia anterioară.

25. Haide, răspunde-mi, căci altminteri nu te voi lăsa în pace”

26. De data aceasta, Enoh s-a simţit încă şi mai încurcat. Abedam i-a şoptit din nou:

27. „O, răbdare, nu mă părăsi tocmai acum!

28. Dacă va mai interveni cu o obiecţie la fel ca cea de acum, mă tem că va avea de-a face cu mine. Voi avea eu grijă să-i răspund aşa cum trebuie, şi nu va uita curând cuvintele mele!

29. Frate Enoh, revino-ţi, iar dacă acest străin obraznic mai intervine cu vreo obiecţie, lasă-l în seama mea.

30. Am un argument care îl va lăsa cu siguranţă fără replică. Frate, sper că mă înţelegi!”