Casa (Gospodaria) Domnului (Volumul 3) - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

[1%]

Capitolul 70
Lameh se simte stânjenit în faţa acestei întrebări care i se pare insolubilă. Mărturisirea nebuniei sale. Adevărata înţelepciune este umilinţa.

(4 iulie 1843)

1. Auzind aceste cuvinte, Lameh a rămas interzis, neştiind cum să procedeze. Oare trebuia să caute într-adevăr în sine răspunsul la această întrebare care nu putea fi lămurită în mod evident decât de Domnul Însuşi, sau trebuia să o considere o simplă umilinţă absolut necesară, dat fiind că în discuţia precedentă se aprinsese puţin cam tare în faţa Domnului?

2. Împărţit între cele două alternative, Lameh a ezitat multă vreme, rămânând mut, dar conştient că îi datorează un răspuns Domnului.

3. Dându-şi seama care este motivul real al tăcerii sale, Domnul i-a spus: „Ascultă, iubitul Meu fiu Lameh, cât timp mai ai de gând să Mă faci să aştept răspunsul tău?

4. Ceva mai devreme ai vorbit cu multă înţelepciune, iar discursul tău i-ar fi făcut cinste chiar şi celui mai înalt dintre heruvimi. Şi totuşi, atunci nu ţi-am cerut un răspuns, ci doar ţi-am acordat dreptul de a-Mi pune întrebări.

5. În schimb, acum, când ţi-am dat o ocazie perfectă de a-ţi da frâu liber înţelepciunii, văd că eşti mai tăcut decât un şoarece care se ascunde de pisică şi nu mai ai nici un chef să vorbeşti pentru a-ţi dovedi în continuare înţelepciunea.

6. Ce s-a întâmplat? Ţi s-a redus perspicacitatea sau te temi să-Mi împărtăşeşti răspunsul pe care l-ai descoperit, nefiind prea sigur de valabilitatea lui?

7. Haide, vorbeşte şi împărtăşeşte-ne exact ce simţi, dat fiind că este rândul tău să vorbeşti!”

8. Lameh s-a recules, încercând să facă faţă exigenţelor Domnului, după care a spus cu o voce foarte tulburată:

9. „O, Doamne, abia acum îmi dau perfect seama că atunci când mi-ai pus această întrebare teribilă, nu ai dorit cu adevărat să-Ţi răspund, ci doar mi-ai ridicat în cale un obstacol care să pună capăt nebuniei mele care mă împingea să îmi demonstrez înţelepciunea!

10. Nu îmi rămâne decât să îţi mulţumesc, o, Tată preasfânt şi preaplin de iubire, din profunzimile acestei inimi care Te iubeşte mai presus de orice, căci îmi dau seama din ce în ce mai clar că am dorit să ies în evidenţă în faţa Ta şi a lui Enoh, ca şi cum aş fi fost un înţelept adevărat, de la care ar fi avut de învăţat până şi Enoh!

11. Din fericire, sfânta Ta întrebare mi-a arătat până unde merge nebunia mea. De aceea, Te rog să mă ierţi. Te rog de asemenea, o, Tată preasfânt şi preaplin de iubire, să îţi reverşi graţia asupra mea şi să răspunzi Tu la întrebarea pe care mi-ai pus-o, în măsura în care voinţa Ta sfântă consideră că răspunsul la ea ne-ar putea fi util. În schimb, dacă potrivit judecăţii Tale pline de înţelepciune consideri că nu vom putea înţelege acest răspuns, întrucât este mult prea profund pentru puterea noastră de înţelegere, îţi voi mulţumi cu aceeaşi ardoare, chiar dacă nu ne vei răspunde”.

12. Domnul i-a răspuns astfel lui Lameh: „Ascultă, iubitul Meu fiu Lameh, mărturisirea propriei slăbiciuni îmi este mult mai mult pe plac prin comparaţie cu expunerea precedentă referitoare la omogenitatea raporturilor dintre viaţa Creatorului şi cea a creaturilor Sale, chiar dacă era cât se poate de corectă, dat fiind că Eu Însumi ţi-am inspirat-o, cu scopul de a-ţi modela inima şi de a-ţi demonstra în ce constă adevărata înţelepciune. Adevărata înţelepciune constă în umilinţă, singura virtute care îi permite fiinţei umane să îşi dea seama că nu poate face nimic prin propriile sale forţe, deşi poate face absolut orice dacă se foloseşte de puterea Mea.

13. Ca să te convingi de adevărul acestor spuse, voi plasa în inima ta răspunsul la această întrebare importantă, ca să înţelegi cu claritate cum poate să vorbească o fiinţă umană în faţa Mea şi a întregii lumi atunci când se lasă inspirată de Mine!

14. Aşa să fie. Poţi începe să vorbeşti! Amin”.

[1%]

Capitolul 71
Viziunea spirituală a lui Lameh referitoare la crearea gândurilor în interiorul fiinţei umane şi la raporturile acestora cu originea divină a omului.

(5 iulie 1843)

1. Lameh a început imediat să vorbească: „Dacă nu mă înşel, întrebarea suna astfel:

2. Cum şi în ce manieră poate scoate Creatorul gândurile Sale în afara Sa, astfel încât aceste particule ale vieţii eterne să devină fiinţe vii în întregime libere, conştiente de sine, aşa cum mă aflu eu în faţa Ta, o, Doamne, vorbindu-Ţi ca şi cum aş fi un al doilea Dumnezeu etern alături de Tine?

3. Aşa suna întrebarea, şi ea este cât se poate de justă, din câte îmi dau seama cu claritate acum. Cât despre dificilul răspuns spiritual pe care îl presupune ea, acesta nu s-a născut încă în lumina acestei lumi!

4. Percep totuşi în fiinţa mea nişte gânduri foarte elevate, care îşi fac drum către lumină ieşind din haos, la fel ca nişte stele izolate care îşi caută calea de ieşire din noaptea întunecată, strălucind apoi discret pe cer, printre norii care s-au destrămat, şi luminând astfel pământul.

5. O, gânduri, minunate creaţii ale spiritului meu! Ce uimitoare sunt formele voastre! Voi îmi luaţi cu asalt pieptul! Stelele se înghesuie unele în altele, formele lor fuzionează, iar spiritul meu se simte eliberat!

6. Acum, norii întunecaţi sunt alungaţi din pieptul meu. Oriunde mai există nori, aceştia se izbesc de puternicele efluvii de lumină, care îi dizolvă. Norii se transformă astfel ei înşişi în lumină, căpătând noi forme de o mare frumuseţe!

7. O, percep acum în inima mea o mare bogăţie de forme luminoase, de o frumuseţe indescriptibilă, care se înlănţuie şi se despart la fel ca un nor de licurici într-o zi frumoasă de vară, atunci când soarele este pe punctul de a apune sau atunci când răsare şi îşi trimite primele sale raze deasupra câmpurilor.

8. Aşa se manifestă în fiinţa mea acest răspuns extrem de important, dar oare cum pot să-l exprim în cuvinte?

9. O, dar ce descopăr chiar în această clipă, în slăbiciunea mea? Constat că aceste forme sublime îşi schimbă aspectul în funcţie de voinţa mea!

10. Iată: doresc ca ele să se transforme în fiinţe după chipul şi asemănarea mea, iar ele chiar capătă această înfăţişare! Îmi dau seama că aceste fiinţe sunt formate de gândurile mele, de la cel mai mic atom de lumină şi până la forma lor globală; voinţa mea are grijă ca ele să îşi păstreze forma care corespunde formei mele şi le asigură viaţa. Datorită acestei voinţe, ele trăiesc şi se mişcă libere, căci aşa doresc eu!

11. Dacă doresc, mă pot manifesta eu însumi în mijlocul lor, asumându-mi o formă identică cu a lor, care le vorbeşte rostind gândurile mele – şi totul se petrece într-o mare slavă.

12. Toate celelalte forme care reprezintă fiinţe umane se adună în jurul formei manifestate de mine, ascultă ce le spune aceasta şi îi vorbesc potrivit condiţionării pe care le-am insuflat-o prin voinţa mea.

13. Toate aceste forme îmi fac o plăcere enormă, aşa că doresc să rămână în viaţă, fără nici o excepţie. Bucuria pe care o simt în faţa acestor forme care se găsesc în inima mea ia forma unei iubiri atotputernice. Da, le iubesc!

14. Iată: din forma mea ţâşnesc acum nişte flăcări asemănătoare unor fulgere, care pătrund în inimile tuturor fiinţelor pe care le-am creat. Acestea se mişcă acum complet libere, se contemplă şi se recunosc reciproc, ba chiar încep să acţioneze într-o manieră care nu mai corespunde deloc voinţei mele.

15. O, Doamne, ce minuni se găsesc în interiorul fiinţei mele! Nu cred însă că am descoperit răspunsul pe care îl aştepţi de la mine!”

16. Domnul i-a spus lui Lameh: „Nu mai trebuie să cauţi acest răspuns, căci adevăr îţi spun: Mi l-ai dat deja!

17. Lucrurile se petrec exact aşa cum le-ai perceput în inima ta, cu singura diferenţă că atunci când se nasc din inima Mea, aceste fiinţe chiar capătă viaţă, în timp ce în cazul tău nu au fost decât nişte imagini efemere!

18. Dincolo de aceste imagini, ar fi inutil să mai continuăm discuţia pe această temă, căci nici o creatură nu va putea înţelege vreodată pe deplin forţa Creatorului ei şi nu şi-o va putea imagina altfel decât în această manieră contemplativă.

19. Constat însă că mai ai o întrebare în sinea ta. Nu te sfii şi împărtăşeşte-Mi-o! Amin”.

[1%]

Capitolul 72
Predispoziţia corpului de a simţi durerea. Durerea – o binefăcătoare şi o protectoare a vieţii. Cum poate trăi omul fără durere.

(6 iulie 1843)

1. Auzind această invitaţie a Domnului, care i-a permis să îi pună o nouă întrebare, deşi soarele avansa deja pe cer, Lameh s-a bucurat peste măsură şi nu a mai aşteptat să i se spună a doua oară.

2. „O, Doamne, Părinte preaplin de iubire şi Creator al tuturor îngerilor şi oamenilor! Iată nelămurirea mea: viaţa terestră are drept scop punerea la încercare a spiritului uman. Din acest punct de vedere, ea ar corespunde perfect obiectivului sublim pentru care a fost concepută, dacă nu ar fi atât de puternic asociată cu un aspect extrem de dezagreabil; mă refer acum la capacitatea noastră de a resimţi cele mai atroce suferinţe.

3. Întrebarea mea este: de ce trebuie să sufere corpul nostru aceste dureri îngrozitoare? De ce trebuie eu să simt o stare de durere atunci când mă lovesc de ceva, dacă mă tai, cad, mă înţep sau mă pişc? De ce este supus corpul nostru atât de frecvent unor suferinţe atât de mari? De ce este supus el arsurilor focului, care îl fac să sufere atât de îngrozitor, şi de ce trebuie să nască femeile în dureri atât de atroce?

4. Iată, Tată preasfânt şi preaplin de iubire, care este nelămurirea mea. Nu reuşesc cu nici un chip să pun în concordanţă durerea cu tot ce am aflat despre viaţă. De aceea, mi-aş dori ca Tu, Creatorul nostru, să îmi explici motivul pentru care durerea trebuie să existe în viaţa noastră!

5. Îţi pun această întrebare deoarece bănuiesc – şi am aproape certitudinea – că viaţa spiritului este incapabilă să simtă durerea. De ce nu îi seamănă din acest punct de vedere viaţa corpului? – Am dreptate sau nu?”

6. Domnul l-a privit cu compasiune pe Lameh şi i-a răspuns astfel: „Ascultă, iubitul Meu fiu Lameh, de data aceasta eşti foarte departe de adevăr!

7. Spune-Mi cu toată sinceritatea: îţi poţi imagina cu adevărat o viaţă care să nu fie receptivă la toate felurile de impresii? Dacă nu ai mai simţi nimic, te-ai mai considera viu?

8. Să presupunem că o fiinţă umană ar resimţi toate senzaţiile ca fiind plăcute, aşa cum resimte de pildă senzaţia orgasmică a actului procreaţiei. Nu crezi că dacă aşa ar sta lucrurile, ea s-ar autodistruge în cel mai scurt timp, rănindu-se, lovindu-se, arzându-se şi tăindu-se în permanenţă? Nu crezi că în mai puţin de un an, ea şi-ar pierde în aceste condiţii toate membrele?

9. Singura stare complet lipsită de senzaţii, fie ele bune sau rele, este moartea absolută.

10. De aceea, durerea ar trebui să fie considerată cea mai mare binefăcătoare a vieţii şi cea mai fidelă protectoare a sa, căci fără ea viaţa nu ar putea dura1.

11. De altfel, aşa cum ţi l-am dăruit Eu, corpul tău nu cunoştea durerea. Dacă doreşti să trăieşti fără durere întreaga ta viaţă, tot ce trebuie să faci este să respecţi cu stricteţe ordinea Mea atunci când mănânci, când dormi, când stai în picioare, când mergi sau când alergi. Dacă vei mânca şi vei bea cu moderaţie, nu vei avea probleme interne. Dacă nu vei fi sclavul dorinţelor tale trupeşti, membrele nu îţi vor face probleme.

12. Durerea este adevăratul atribut al vieţii, fără de care ai fi lipsit de simţuri. Ea reprezintă o senzaţie a iubirii şi permite percepţia acesteia. Dacă nu te vei integra în ordinea iubirii Mele, vei percepe această stare sub forma durerii. Invers, dacă te vei integra în această ordine, o vei percepe sub forma unei senzaţii dintre cele mai agreabile.

13. De aceea, nu-ţi mai dori vreodată să trăieşti fără durere, căci aceasta este gardianul cel mai fidel al vieţii, contribuind din plin la trezirea vieţii tale spirituale.

14. Cât despre ipoteza pe care ai emis-o în final, referitoare la incapacitatea spiritelor pure de a resimţi durerea şi suferinţa, voi chema acum unul dintre ele şi acesta îţi va arăta care este adevărul. Amin”.

________________________________________________________________________________________________________________________________________
Note:
1 Vezi şi „Secretele Vieţii”, n.r.

[1%]

Capitolul 73
Zuriel îi demonstrează lui Lameh că şi spiritele cele mai pure sunt capabile să resimtă durerea.

(7 iulie 1843)

1. De-abia a terminat de pronunţat Domnul aceste cuvinte că Zuriel se afla deja în faţa micului grup din interiorul templului. El s-a înclinat până la pământ în faţa Domnului şi i-a spus:

2. „O, Doamne, Dumnezeu atotputernic şi Părinte preaplin de iubire şi de sfinţenie, Creator sublim al tuturor spiritelor şi oamenilor născuţi din spiritele cele mai vechi ale cerurilor Tale primordiale, care există dintotdeauna, la fel cum Tu tronezi încă de la începuturile eternităţii deasupra tuturor cerurilor, în sanctuarul pururi inaccesibil nouă al luminii Tale absolute!

3. M-ai chemat, în graţia Ta infinită, mânat de compasiunea Ta nesfârşită de Părinte. Fie ca iubirea Ta plină de sfinţenie să îmi facă cunoscut ce act de obedienţă trebuie să îndeplinesc în faţa voinţei tale!”

4. Domnul i-a răspuns: „Zuriel, îţi cunosc prea bine fidelitatea! – Iată, lângă Mine se află Lameh, pe care îl cunoşti foarte bine. Pentru ca el să-ţi devină un frate adevărat, ajută-l să cunoască răspunsul spiritual la întrebarea sa, ca să afle dacă viaţa perfectă ce trăieşte la nivelul spiritual cel mai pur este capabilă să resimtă durerea sau nu! Acesta este motivul pentru care te-am chemat. Explică-i fratelui tău ce doreşte să afle, într-o manieră de care numai spiritele sunt capabile! Amin”.

5. De îndată ce Domnul şi-a încheiat discursul, Zuriel şi-a pus palma pe pieptul lui Lameh şi i-a spus:

6. „Frate, ieşi pentru o clipă din trupul tău supus putrezirii şi ascultă de înalta voinţă a Domnului. Renunţă astfel la convingerile tale limitate şi încăpăţânate!”

7. De-abia a rostit Zuriel aceste cuvinte că trupul lui Lameh a căzut la pământ, ca şi cum ar fi murit. Spiritul său a rămas însă în faţa lui Zuriel, strălucind într-o lumină albă de o rară splendoare.

8. Zuriel i-a luat atunci mâna de lumină şi i-a strâns-o între mâinile sale.

9. Deşi în acel moment Lameh era doar un spirit, el a scos un strigăt îngrozitor şi a urlat din răsputeri: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci acolo? Îmi striveşti mâna şi îmi provoci o durere atroce!”

10. Zuriel a lăsat imediat mâna lui Lameh şi i-a spus: „Frate, în această clipă te afli în corpul tău spiritual. Priveşte, învelişul tău carnal se află acolo jos, neputincios, pe treptele altarului. Cum se face că ai scos un strigăt de durere atât de puternic, în condiţiile în care ceva mai devreme susţineai sus şi tare că spiritele pure sunt incapabile să simtă suferinţa, în orice ipostază a ei?”

11. Lameh i-a răspuns: „O, frate, lecţia pe care mi-ai predat-o a fost elocventă, deşi nu lipsită de duritate! Desigur, experienţa directă a fost întotdeauna cea mai bună metodă de predare, dar cred că aş fi înţeles la fel de bine că spiritele sunt mai sensibile la durere decât oamenii chiar dacă mi-ai fi predat această lecţie într-o manieră mai blândă!

12. Sincer să fiu, sper să nu mai trăiesc vreodată în viaţă o experienţă de acest fel, căci mâna încă mă arde de durere, ca şi cum ar fi scufundată într-o baie de metal incandescent. O, Doamne, scuteşte-mă de această durere, dacă nu vrei să mă aduci la disperare!”

13. La un semn discret al Meu, Zuriel a suflat asupra mâinii lui Lameh, iar durerile sale au dispărut. Lameh s-a reintegrat apoi în corpul său fizic, recăpătându-şi conştiinţa obişnuită.

14. Domnul l-a întrebat atunci ce crede despre sensibilitatea spiritelor.

15. Lameh i-a răspuns: „O, Doamne, cred exact pe dos decât credeam ceva mai devreme!”

16. Domnul i-a spus: „Nu mai este necesar să faci alte comentarii! – Dat fiind că fac parte integrantă din viaţă, senzaţiile devin cu atât mai puternice în acea sferă în care viaţa este concentrată în toată plenitudinea ei primordială, respectiv în sfera spirituală! Din acest punct de vedere, expresia curent folosită: ‚Este un spirit insensibil’ este complet lipsită de sens.

17. Dacă tot se află aici, îţi propun însă să-l lăsăm pe Zuriel să ne descrie experienţele sale legate de senzaţii. Haide, Zuriel, vorbeşte! Amin”.

[1%]

Capitolul 74
Despre natura vieţii. Cauzele predispoziţiei pentru durere şi ale celei pentru fericire.

(10 iulie 1843)

1. Zuriel a început imediat să vorbească, adresându-i-se în principal lui Lameh: „Ascultă-mă, frate întru Domnul, Creatorul nostru atotputernic şi Părintele nostru prea-sfânt şi preaplin de iubire! Acum câteva clipe ţi-am demonstrat într-o manieră cât se poate de tangibilă – chit că nu te mai aflai în corpul tău trupesc – că spiritul este înzestrat cu o sensibilitate foarte vie în faţa impresiilor spirituale, care la prima vedere nu diferă cu nimic de cele naturale, deşi semnificaţia lor profundă este cu totul alta.

2. Tu nu ştii încă ce anume a provocat acea senzaţie dureroasă pe care ai experimentat-o când te aflai în afara corpului fizic. Pentru a înţelege mai clar despre ce a fost vorba, îţi voi explica în detaliu, conformându-mă astfel voinţei Domnului. Aşadar, ascultă-mă:

3. Atât timp cât trăieşti în lume, tu primeşti impresiile pe care ţi le transmite aceasta fie într-o manieră dureroasă, fie într-una plăcută. Dacă impresiile receptate de tine de la lumea exterioară sunt prea puternice prin comparaţie cu forţele care sălăşluiesc în tine, ele ţi se par dureroase. Dacă impresiile nu depăşesc în intensitate forţele care sălăşluiesc în tine, armonizându-se cu acestea, ele ţi se par agreabile.

4. Dacă aceste impresii sunt mai slabe decât forţele care sălăşluiesc în tine, permiţându-le acestora din urmă să le domine cu uşurinţă, le vei percepe cu indiferenţă, întrucât nu vei recurge prea mult la energia ta interioară, dat fiind că starea în care te afli nu necesită intervenţia acesteia.

5. După cum cred că ai înţeles, numai o reacţie armonioasă între forţele interioare ale fiinţei tale şi impresiile primite din exterior poate provoca o senzaţie agreabilă de bunăstare, care reprezintă însăşi natura stării de fericire.

6. Pe de altă parte, atunci când simţi o durere oarecare în corpul tău, nu acesta din urmă este cel care o simte, ci spiritul tău, singurul capabil să simtă senzaţiile, de orice fel ar fi acestea!

7. Percepţia durerii la nivelul corpului se datorează faptului că spiritul tău sălăşluieşte în toate părţile învelişului tău carnal, într-o corespondenţă perfectă cu funcţiile sale.

8. Dacă spiritul tău – adică adevăratul tău ‚eu’ - este deja iritat la nivelul corpului tău grosier şi material datorită impresiilor exterioare primite prin intermediul simţurilor acestuia, deşi este protejat şi apărat din toate părţile de acest înveliş, cu atât mai excitabil va fi el în starea sa spirituală pură, atunci când nu va mai avea la dispoziţie învelişul natural care l-a protejat până acum!

9. De ce se întâmplă acest lucru? – Deoarece în starea sa pură, spiritul intră într-o relaţie reciprocă cu forţele fundamentale, cărora le percepe puterea de la mare distanţă (atât în timp, cât şi în spaţiu). Dacă nu ar dispune de această percepţie, spiritul ar putea cădea foarte uşor victimă unei captivităţi fără drept de apel, fiind nevoit să suporte suferinţe infinit mai rele decât cea pe care ai experimentat-o tu ceva mai devreme, sub presiunea mâinilor mele!

10. Dacă spiritul este imperfect, respectiv dacă realizarea sa nu este încă plenară, înseamnă că el nu şi-a exersat suficient de mult simţurile percepţiei sale subtile, fiind orb şi surd în faţa vocii şi a formei adevărului. De aceea, pentru astfel de spirite nerealizate starea de puritate absolută nu este încă de dorit, dat fiind că ele sunt incapabile să evite toate impresiile care le asaltează de pretutindeni, copleşindu-le.

11. Evident, altfel stau lucrurile cu spiritele plenar dezvoltate, care sunt unite de-a pururi cu Cel aflat acum lângă tine!

12. Căci Domnul controlează perfect forţele spiritului, astfel încât acestea să poată face faţă tuturor noilor impresii şi impulsuri. De aceea, conform definiţiei pe care ţi-am dat-o ceva mai devreme, aceste spirite realizate nu pot experimenta decât o stare de bunăstare interioară absolută şi de fericire eternă, care exclude de bună seamă orice fel de durere.

13. Meditează asupra acestor cuvinte, căci ele te vor conduce până la misterul cel mai profund al vieţii, pe aripile iubirii eterne şi ale graţiei Domnului! –

14. O, Doamne, am îndeplinit astfel voia Ta, prin graţia Ta! Îngăduie-mi acum să plec în pace!”

15. Domnul i-a îngăduit lui Zuriel să plece şi l-a chemat la El pe Enoh, pentru ca acesta să continue discuţia şi să exprime şi alte adevăruri, la fel de profunde, legate de subiectul discutat.

[1%]

Capitolul 75
Discursul lui Enoh referitor la viaţa spiritului şi la lupta inevitabilă a acestuia cu forţele supuse dualităţii.

(11 iulie 1843)

1. Imediat ce a primit invitaţia Domnului, percepută nu doar de urechile sale, ci şi de inima sa, Enoh s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de Lameh şi a spus:

2. „Frate Lameh, cuvintele pe care ţi le-a adresat spiritul lui Zuriel, care s-a folosit de conceptele folosite de oameni, au o mare semnificaţie, şi cu greu aş putea găsi altele mai potrivite în sfera noastră terestră.

3. Totuşi, limbajul folosit de el a fost unul specific uman, special pentru ca tu să îl poţi înţelege. Tu nu îţi dai încă seama de aceste diferenţe subtile, întrucât eşti prea ataşat de limbajul uman şi cunoşti prea puţin realităţile spirituale.

4. De aceea, pentru a putea asculta de voinţa sublimă şi sfântă a Tatălui nostru multiubit, te voi scoate cu blândeţe din starea ta actuală, în care limbajul prevalează asupra realităţii spirituale, permiţându-ţi astfel să vezi şi să percepi tu însuţi cum este alcătuită viaţa spirituală. Ascultă-mă aşadar cu atenţie în inima ta.

5. Iată: atunci când doi curenţi de aer se confruntă unul cu celălalt cu o forţă egală, aerul de la mijloc rămâne într-un echilibru perfect, iar la suprafaţa pământului domneşte o stare de pace binefăcătoare. Atmosfera este senină şi pură, iar razele soarelui pot străluci fără obstacole asupra planetei noastre, încălzind-o cu lumina lor limpede.

6. Dacă însă unul din cei doi curenţi de aer devine pe neaşteptate mai puternic decât celălalt, care devine în mod evident mai slab decât el, curentul mai puternic se va năpusti cu violenţă asupra celui mai slab, împingându-şi şi distrugându-şi fără scrupule adversarul.

7. Atât timp cât curentul mai slab se străduieşte să facă faţă situaţiei, opunându-se curentului mai puternic, el va trebui să suporte presiunile acestuia, care continuă să îl împingă şi să îl hărţuiască până când îl învinge complet. În schimb, dacă el se abandonează pe loc, lupta încetează la rândul ei, ce-i drept, cu preţul dispariţiei complete a curentului mai slab, care este înghiţit de cel mai puternic.

8. Văd că îţi spui în sinea ta: ‚Bine, dar de ce permite Domnul acest lucru? Fiind atotputernic, Lui i-ar fi atât de uşor să împiedice de la bun început această luptă!’

9. Ai perfectă dreptate, căci pentru Dumnezeu orice este posibil. Pe de altă parte, dacă nu le-ar permite forţelor polarităţii să se confrunte reciproc, mai devreme sau mai târziu ele şi-ar pierde complet vigoarea şi ar rămâne la fel de inerte ca stâncile munţilor, care de altfel nici nu reprezintă altceva decât astfel de forţe supuse judecăţii şi încătuşate în cel mai înalt grad, fiind în consecinţă complet lipsite de viaţă, şi deci incapabile să resimtă vreo senzaţie.

10. Vezi tu, la fel se petrec lucrurile şi cu viaţa fiinţei umane! Spiritul uman este ca un curent de aer care suflă asupra materiei, dorind să o ia cu el. Materia (sau lumea exterioară) reprezintă şi ea un fel de curent de aer, curgând sub forma sângelui sau a altor sucuri mai subtile, care suflă asupra spiritului, dorind să îl ia cu ele.

11. Dacă spiritul este mai puternic decât materia, el o controlează şi o asimilează în întregime, dar dacă materia triumfă asupra spiritului, aceasta îl încătuşează în întregime. Fiind parte din Viaţa eternă, spiritul care îşi pierde astfel lumina interioară suferă cumplit sub greutatea zdrobitoare a materiei moarte, pe care este nevoit să o suporte în permanenţă, proces care defineşte moartea spirituală.

12. Dacă spiritul ar fi insensibil la o asemenea moarte, el ar fi iremediabil pierdut. Din fericire, suferinţa dureroasă şi mereu în creştere a acestei constrângeri îl obligă să se apere şi să se lupte cu materia. În acest fel, el îşi exersează forţa spirituală şi devine din ce în ce mai puternic.

13. În decursul timpului, spiritul ajunge astfel să prevaleze asupra materiei, pe care învaţă să o supună în întregime, eliberându-se de constrângerile ei şi bucurându-se de Viaţa eternă, spre deosebire de materie, care continuă să fie strivită de propria ei greutate, şi implicit să sufere, fapt care o constrânge în cele din urmă să se dezagrege din cauza acestei presiuni. Forţa spirituală încătuşată în ea redevine astfel liberă şi se reuneşte cu forţa universală, căreia întreaga materie trebuie să i se supună. În acest fel, chiar şi elementele învinse ajung în final să prevaleze, devenind victorioase în faţa vechiului lor adversar, vântul”.

7. Percepţia durerii la nivelul corpului se datorează faptului că spiritul tău sălăşluieşte în toate părţile învelişului tău carnal, într-o corespondenţă perfectă cu funcţiile sale.

8. Dacă spiritul tău – adică adevăratul tău ‚eu’ - este deja iritat la nivelul corpului tău grosier şi material datorită impresiilor exterioare primite prin intermediul simţurilor acestuia, deşi este protejat şi apărat din toate părţile de acest înveliş, cu atât mai excitabil va fi el în starea sa spirituală pură, atunci când nu va mai avea la dispoziţie învelişul natural care l-a protejat până acum!

9. De ce se întâmplă acest lucru? – Deoarece în starea sa pură, spiritul intră într-o relaţie reciprocă cu forţele fundamentale, cărora le percepe puterea de la mare distanţă (atât în timp, cât şi în spaţiu). Dacă nu ar dispune de această percepţie, spiritul ar putea cădea foarte uşor victimă unei captivităţi fără drept de apel, fiind nevoit să suporte suferinţe infinit mai rele decât cea pe care ai experimentat-o tu ceva mai devreme, sub presiunea mâinilor mele!

10. Dacă spiritul este imperfect, respectiv dacă realizarea sa nu este încă plenară, înseamnă că el nu şi-a exersat suficient de mult simţurile percepţiei sale subtile, fiind orb şi surd în faţa vocii şi a formei adevărului. De aceea, pentru astfel de spirite nerealizate starea de puritate absolută nu este încă de dorit, dat fiind că ele sunt incapabile să evite toate impresiile care le asaltează de pretutindeni, copleşindu-le.

11. Evident, altfel stau lucrurile cu spiritele plenar dezvoltate, care sunt unite de-a pururi cu Cel aflat acum lângă tine!

12. Căci Domnul controlează perfect forţele spiritului, astfel încât acestea să poată face faţă tuturor noilor impresii şi impulsuri. De aceea, conform definiţiei pe care ţi-am dat-o ceva mai devreme, aceste spirite realizate nu pot experimenta decât o stare de bunăstare interioară absolută şi de fericire eternă, care exclude de bună seamă orice fel de durere.

13. Meditează asupra acestor cuvinte, căci ele te vor conduce până la misterul cel mai profund al vieţii, pe aripile iubirii eterne şi ale graţiei Domnului! –

14. O, Doamne, am îndeplinit astfel voia Ta, prin graţia Ta! Îngăduie-mi acum să plec în pace!”

15. Domnul i-a îngăduit lui Zuriel să plece şi l-a chemat la El pe Enoh, pentru ca acesta să continue discuţia şi să exprime şi alte adevăruri, la fel de profunde, legate de subiectul discutat.[/align][/quote]

[1%]

Capitolul 76
Cele trei aspecte ce caracterizează condiţia vieţii sunt: domeniul natural, cel spiritual şi cel divin. Raporturile acestora cu fiinţa umană. Misterul suprem este insondabil.

(13 iulie 1843)

1. După aceste explicaţii, Enoh l-a întrebat pe Lameh: „Frate Lameh, până acum ai înţeles cuvintele mele?”

2. Lameh i-a răspuns: „Da, frate Enoh, slăvit fie Domnul, căruia îi consacru acum întreaga mea recunoştinţă şi iubire! Până acum, nu a existat nici un aspect al discursului tău pe care să nu-l fi înţeles perfect. Dacă mai ai însă ceva de spus referitor la predispoziţia către suferinţă a spiritului şi la veritabila natură a durerii, atunci te rog, iubitul meu frate, să continui să vorbeşti, căci limbajul tău este cât se poate de clar şi îmi alină sufletul ca un balsam!”

3. Această invitaţie venită din partea lui Lameh a fost pe placul Domnului, dar şi al lui Enoh, care a continuat astfel să vorbească, cu acceptul Domnului. El i-a adresat următoarele cuvinte lui Lameh:

4. „Iubitul meu frate! În orice stare s-ar afla, viaţa fiinţei umane prezintă trei aspecte: prima aparţine domeniului natural, a doua aparţine domeniului spiritual, iar a treia aparţine domeniului divin.

5. Primele două domenii pot fi sesizate de spiritul uman, în timp ce al treilea este absolut insondabil, întrucât este infinit, tocmai fiindcă este pur divin. Noi suntem fiinţe limitate, motiv pentru care ne este imposibil să contemplăm sau să intrăm în contact cu profunzimile şi cu înălţimea infinită a lui Dumnezeu.

6. Acesta este motivul pentru care, oricât de înţelept ar fi, un om nu poate răspunde decât la două din cele trei întrebări referitoare la propria sa natură şi la condiţiile în care trăieşte. El nu va putea răspunde niciodată la cea de-a treia întrebare, căci acest răspuns se află ascuns în profunzimea inexprimabilă şi pururi incomprehensibilă a lui Dumnezeu, pe care noi nu o vom putea descifra niciodată în întregime.

7. De aceea, chestiunea predispoziţiei către durere a spiritelor pure nu poate fi dezbătută de noi.

8. Pe de altă parte, sunt de părere că noi cunoaştem deja suficiente elemente legate de acest subiect. În ceea ce priveşte cel de-al treilea element, tot ce putem face este să îl lăsăm de-a pururi în seama voinţei Domnului.

9. Experienţa ne-a învăţat că spiritul – principiul fundamental al vieţii aflat în interiorul fiinţei umane – este singurul care poate şi trebuie să îşi cultive conştiinţa de sine, fiind implicit capabil să resimtă senzaţii vii, inclusiv senzaţia suferinţei.

10. Dacă am înţeles acest lucru, noi nu mai trebuie să ştim practic nimic în plus, putându-ne organiza perfect viaţa astfel încât să nu fim nevoiţi niciodată să dăm curs acestei predispoziţii atât de dezagreabile către durere.

11. În ceea ce priveşte însă cel de-al treilea aspect al acestei facultăţi vii a spiritului – respectiv de a resimţi durerea, sau senzaţia, sau forţa vieţii în starea sa primordială şi pură –, aşa cum am mai spus, cel mai bine este să ne lăsăm în întregime în seama voinţei Celui care ne binecuvântează acum cu prezenţa Lui sfântă, într-o formă vizibilă, care ne provoacă o fericire atât de profundă!

12. Altfel spus, sunt de părere că nu ar mai trebui să continuăm să discutăm inutil pe marginea acestui subiect, mulţumindu-i în schimb Domnului pentru tot ce ne-a permis, în graţia Lui infinită, să învăţăm până acum şi pentru tot ce ne va permite în continuare! – Slăvit fie de-a pururi numele Domnului! Amin”.

[1%]

Capitolul 77
Hirotonisirea regelui Lameh ca mare preot al templului de pe munte. Promisiunea reconfortantă a Domnului cu privire la prezenţa Lui constantă.

(14 iulie 1843)

1. După ce Enoh a tăcut, iar soarele a răsărit complet pe cer, Lameh s-a ridicat şi s-a îndreptat către Domnul. El a căzut la picioarele Acestuia şi a început să-L adore cu toată puterea iubirii sale, mulţumindu-i pentru imensa graţie pe care a revărsat-o asupra lui, pentru toate darurile pe care i le-a oferit şi pentru compasiunea Lui nelimitată. L-a implorat apoi, cu toată ardoarea, să nu mai dispară niciodată, făcându-se invizibil, şi să-i permită să îl vadă în permanenţă în inima lui.

2. Domnul s-a ridicat la rândul Lui şi i-a spus lui Lameh: „Ridică-te, iubitul Meu fiu Lameh! Eu nu Mă uit decât la inima ta, nu şi la genunchii tăi! Dacă inima ta este la locul ei, cu siguranţă că la fel este şi corpul tău. Iar la ora actuală, inima ta sălăşluieşte în ordinea cea mai perfectă, deci nu pot decât să trag concluzia că la fel este şi cazul corpului tău.

3. Îmi procuri o mare bucurie, motiv pentru care te hirotonisesc acum mare preot al acestui templu.

4. În această noapte ţi-am arătat diferitele grade ale adevăratei înţelepciuni lăuntrice, a cărei sursă sunt Eu Însumi. Din acest motiv, acest templu vizibil, construit de mâinile tale şi sub supravegherea ta, a devenit un templu al înţelepciunii, a cărui menire este să le reamintească de-a pururi oamenilor din această lume că Eu, Creatorul cerului şi al pământului, te-am instruit personal în acest loc şi M-am odihnit alături de tine pe treptele acestui altar, consacrându-le astfel ca trepte care îi vor permite de-a pururi fiinţei umane să Mă descopere pe Mine în profunzimea şi pacea spiritului său. Cei care vor reuşi acest lucru vor putea spune pe bună dreptate că Mi-au oferit în acest templu un sacrificiu just şi întru totul pe placul Meu, asemănător celui pe care tocmai Mi l-ai oferit tu, adineauri, prin iubirea ta arzătoare.

5. Dat fiind că toate acestea s-au petrecut sub ochii tăi şi ai celorlalţi oameni, care au vegheat în marea lor majoritate alături de noi, fără să ştie cine sunt şi de unde vin, îţi spun acum: atunci când primele raze ale soarelui vor începe să lumineze vârfurile munţilor, vei putea ieşi pe poarta templului, anunţându-le oamenilor fără nici un fel de tăgadă că Eu Mă aflu aici.

6. Spune-le apoi să se adune în jurul templului, dar nimeni să nu pună piciorul în interiorul lui!

7. Le voi prezenta Eu Însumi oamenilor, în exteriorul templului, o învăţătură extrem de importantă, dat fiind că M-au urmat până aici, cu inimile pline de iubire, dar şi însetate de cunoaştere, chit că încă nu Mă cunoşteau. Mă aştept să Mă urmeze cu o ardoare cu atât mai mare după ce Mă vor recunoaşte!

8. Iată: răsăritul este din ce în ce mai luminos. De aceea, ocupăte de această primă însărcinare pe care ţi-am dat-o, ca reprezentant al Meu în interiorul acestui templu.

9. M-ai rugat mai devreme să rămân de-a pururi alături de tine. Află acum că acolo unde se află servitorul cel mai fidel al Domnului, Acesta se află implicit alături de el. Iar acolo unde se află copiii Săi, Tatăl este întotdeauna prezent!

10. De acum înainte, Mă vei putea întâlni oricând doreşti pe aceste trepte din faţa altarului. Chiar dacă nu Mă vei putea vedea întotdeauna cu ochii tăi fizici, îmi vei putea auzi fără probleme vocea, care va exprima Cuvântul Meu viu!

11. Iată, aceasta este marea promisiune pe care ţi-o fac! – Iar acum, treci la treabă şi îndeplineşte sarcina pe care ţi-am dat-o! Amin”.

[1%]

Capitolul 78
Discursul lui Lameh adresat oamenilor din jurul templului. Apariţiile vizibile ale lui Dumnezeu.

(15 iulie 1843)

1. După ce a ascultat această promisiune, Lameh a trecut imediat la treabă. S-a îndreptat către poarta templului şi, ajuns în exteriorul acestuia, pe pragul clădirii, s-a adresat astfel poporului:

2. „Ascultaţi, voi, fraţii mei şi surorile mele! Odată în plus, din cerul în care străluceşte lumina lui Dumnezeu s-a revărsat asupra noastră o graţie şi o compasiune infinită!

3. Nu-L vom putea slăvi, preamări, adora şi iubi niciodată suficient de mult pe Domnul Dumnezeul nostru pentru măreţia acestei graţii şi a acestei compasiuni!

4. Fraţilor, vă mai aduceţi aminte de Înţeleptul care se găsea ieri în mijlocul nostru. L-aţi auzit vorbind şi aţi rămas surprinşi de înţelepciunea lui extrem de profundă. Nimeni nu ştia însă de unde vine. De aceea, mulţi dintre voi v-aţi pus întrebări în ceea ce îl priveşte, întrebări la care nimeni nu v-a putut însă răspunde.

5. Până acum nu v-am spus nimic nou, căci L-aţi auzit şi voi, la fel ca şi mine. Eu pot să vă spun însă cine este acest Înţelept!

6. Văd că vă întrebaţi cu nerăbdare în inimile voastre: ‚Oare de ce ne vorbeşte dintr-o dată despre acest om care ne-a uimit la culme cu înţelepciunea lui?’

7. Da, dragii mei fraţi şi dragele mele surori! Acest Om are o natură cu totul ieşită din comun şi absolut miraculoasă, motiv pentru care nu vă pot spune într-un singur cuvânt cine este El, fără a afecta spiritele voastre pline de curiozitate. De aceea, vă rog să mă ascultaţi cu răbdare, pentru a afla vestea cea mare!

8. Aţi fost de faţă atunci când templul din câmpie a fost inaugurat şi binecuvântat pentru a putea primi în el numele preasfânt al lui Iehova, ocazie cu care a fost şters marele meu sacrilegiu, prin care am pângărit acest nume sacru, cel mai mare între toate.

9. Doresc să vă întreb acum: vă mai aduceţi aminte de Cel care a coborât din înălţimi şi care a traversat oraşul nostru, alături de Enoh, ca un herald celest?

10. Văd că îmi răspundeţi fără nici o ezitare: ‚Acela a fost unul dintre cei mai înalţi mesageri coborâţi vreodată din sferele luminoase ale lui Dumnezeu’.

11. Şi cine a fost mai târziu Omul Sărac care a venit la noi seara, căruia servitorii mei i-au refuzat până şi dreptul de a intra în sala marelui festin, astfel încât am fost nevoit să ies eu însumi pentru a-l proteja de tirania slujitorilor mei şi a-L aduce la masă?

12. Văd că îmi răspundeţi: ‚Cei mai mulţi dintre noi credeau că este vorba de Însuşi Dumnezeu cel Atotputernic, în timp ce alţii nu puteau crede acest lucru, nefiind convinşi că acel om sărman putea fi Însuşi Creatorul nostru!’

13. Cam aşa gândesc inimile voastre, motiv pentru care este greu să vi se spună adevărul, căci nu sunteţi încă suficient de maturi pentru a înţelege cine este Dumnezeu şi cum poate veni El în mijlocul nostru, creaturile Sale şi copiii Săi!

14. Doresc să aflaţi acum că Dumnezeu a coborât printre noi luând înfăţişarea acestui Înţelept, cu scopul de a ne instrui pe cărările Sale înalte şi de a ne conduce astfel către El!

15. De aceea, pregătiţi-vă pentru această întâlnire, căci în scurt timp se va manifesta El Însuşi în Persoană în exteriorul acestui templu! Vă invit însă să nu puneţi piciorul pe pragul acestui templu, căci acesta este în clipa de faţă sfinţit, dat fiind că Însuşi Domnul Dumnezeul nostru se află acum în interiorul lui!

16. Fericiţi cei care îi vor auzi vocea şi îi vor urma poruncile! Amin”.

[1%]

Capitolul 79
Enoh şi cei doi Lameh sunt numiţi ghizi principali ai poporului.

(17 iulie 1843)

1. După acest apel adresat poporului, Lameh s-a întors în templu şi i-a spus Domnului, cu mult respect şi cu o mare iubire:

2. „Tată preasfânt şi preaplin de iubire, le-am împărtăşit fraţilor mei de afară voinţa Ta sfântă, atât cât mi-a stat în puteri, ştiut fiind că nu sunt decât un păcătos în faţa Ta.

3. O, Tată, acceptă, în imensa Ta graţie, misiunea pe care tocmai am îndeplinit-o într-o manieră imperfectă, ca şi cum ea ar reprezenta ceva în ochii Tăi; căci iubirea Ta pururi sublimă şi sfântă, precum şi înţelepciunea Ta vor şti să corecteze greşelile pe care le-am făcut în faţa Ta şi a sărmanilor mei fraţi, datorită cărora încă mă simt vinovat!”

4. Domnul l-a întrerupt însă pe Lameh şi i-a spus: „Ascultă, fiul Meu Lameh! Atunci când cineva îşi recunoaşte greşelile aşa cum ai făcut tu adineauri, te asigur că acestea i-au fost iertate încă cu mult timp în urmă, iar el străluceşte în faţa Mea la fel ca Luceafărul de dimineaţă, acest mesager luminos care anunţă apropiatul răsărit al soarelui! Acesta este statutul tău actual, pe care ţi-l vei păstra de-a pururi!

5. Adevăr îţi spun: le-ai vorbit aşa cum trebuie fraţilor tăi şi surorilor tale, într-un acord deplin cu voinţa Mea. De aceea, Mă voi arăta imediat în faţa lor şi le voi permite să Mă recunoască în calitatea Mea de Domn şi Creator al cerului şi al tuturor lumilor, dar şi de Părinte unic şi preaplin de iubire al tuturor copiilor Mei adevăraţi!

6. Cât despre voi, cei trei fii preaiubiţi ai Mei, Mă veţi putea însoţi pe pragul templului, depunând mărturie în privinţa prezenţei Mele divine, la fel cum Eu, Părintele vostru etern şi autentic, voi depune mărturie pentru voi, spunându-le oamenilor că v-am ales din rândul mulţimilor pentru a fi principalii ghizi ai oamenilor de pe înălţimile sacre şi de la şes.

7. Există doar trei triburi de care nu veţi avea obligaţia să vă ocupaţi: cel al lui Cain, cel al lui Meduhed şi cel al lui Sihin. Toate celelalte popoare vor depinde de acum înainte de voi, căci vi le încredinţez Eu Însumi, Domnul şi Părintele vostru autentic, pentru ca voi să le ghidaţi către calea ce duce inevitabil către Viaţa eternă, nepieritoare, liberă şi preafericită a iubirii Mele!

8. Cât despre celelalte trei triburi, nu vă faceţi griji în privinţa lor, căci Eu Însumi sunt cel care le-a ajutat să fugă. Am avut grijă cu această ocazie să le trimit şi lor ghizi înţelepţi şi drepţi, care să le ajute să ajungă până în pragul Sălaşului etern şi sfânt unde locuiesc de-a pururi Eu, în toată atotputerea şi forţa iubirii Mele!

9. O, voi, iubiţii Mei fii, Eu sunt cu adevărat Părintele vostru etern, preasfânt şi preaplin de iubire! Aşa cum Eu vă iubesc mai presus de orice, preferându-vă pe voi tuturor cerurilor, sorilor şi lumilor, la fel ar trebui să vă iubiţi şi voi fraţii şi surorile, căci toţi sunt copiii Mei, la fel ca şi voi!

10. Eu vă iubesc atât de mult încât aş fi dispus să îmi dau viaţa pentru voi, dacă acest lucru ar fi posibil sau necesar!

11. Aştept de la voi să Mă iubiţi cu aceeaşi iubire pe Mine, bunul vostru Părinte, dar să-i iubiţi în egală măsură şi pe ceilalţi copii ai Mei, aşa cum îi iubesc Eu Însumi!

12. Nu judecaţi niciodată pe nimeni, la fel cum nici Eu nu judec vreodată pe cineva, ci doresc să le dăruiesc tuturor aceeaşi viaţă eternă şi pururi liberă, alcătuită din iubire. Aceasta este voinţa Mea şi vă invit să nu o uitaţi niciodată!

13. Iar acum, urmaţi-Mă până pe pragul templului!”