Sri Ramana Maharishi, pe numele sau original Venkataraman, s-a nascut putin dupa miezul noptii de 29 spre 30 decembrie 1879. A urmat liceul uniunii americane din Madurai, fiind destul de putin atras de aspectele spirituale. Avand o constitutie fizica robusta, era interesat de sport si de obicei castiga intrecerile de lupte si inot.
Evenimentul ce a marcat inceputul transformarii si al devenirii sale a avut loc la mijlocul lunii iulie 1896, cu aproximativ sase saptamani inainte de plecarea sa din Madurai. Intr-o zi, in timp ce se afla singur in camera de la etaj din casa unchiului sau, desi era pe deplin sanatos, el a inceput totusi sa resimta o teribila teama de moarte. In aceasta situatie, orientandu-si mintea catre interiorul fiintei sale, s-a supus unui proces atent de analiza, spunandu-si: Acum eu mor. Ce inseamna aceasta moarte? Cine este cel care moare? Este de fapt doar acest corp. In acele momente el a trait cu adevarat experienta mortii, intinzandu-se la pamant, ramanand nemiscat si oprindu-si respiratia. Dar in acelasi timp a continuat linistit sa gandeasca: "Bine, atunci corpul este mort. Va fi dus pe terenul le incinerare si acolo va fi transformat in cenusa. Dar sunt Eu mort? Sunt Eu corpul meu? Corpul este mort si inert, dar eu simt intreaga forta a personalitatii mele si chiar aud vocea Eu-lui meu interior. Asadar eu constientizez transcenderea timpului. Eu sunt deci insusi Spiritul nemuritor ce se adaposteste in acest corp tranzitoriu." Toate aceste trairi nu au reprezentat un exercitiu intelectual, ci chiar experienta vie a constientizarii Sinelui, a acelei realitati interioare eterne si neperisabile. Aceasta traire constienta a mortii, care a transformat un scolar intr-un intelept, poate fi privita sub aspect mitologic, metafizic si moral: tanarul Venkataraman, in timpul acceptarii calme a sfarsitului firesc al trupului, si-a descoperit adevarata natura interioara, cea a purei constiinte, depasind astfel odata pentru totdeauna teama de moarte. Aceasta experienta inalta a identitatii totale, constiente si detasate de ansamblul minte-trup a determinat o revarsare continua a iubirii si bucuriei universale, ce a dovedit timp de jumatate de secol posibilitatea de a trai fara ego, in deplina armonie cu universul.
Absorbtia in Sinele Divin a continuat neintrerupta din acel moment. Asa cum avea sa explice ulterior discipolilor sai, pe fundalul acestei resorbtii in Sine, alte ganduri pot sa apara precum diferitele note intr-un cantec, dar vibratia constiintei de Sine este continua, asemenea sunetului fundamental pe care celelalte note il insotesc si cu care se contopesc.
Acea viziune a mortii nu a durat mai mult de o jumatate de ora, generand insa nu numai o transformare radicala si permanenta in viata sa, dar oferind si raspunsul la intrebarea "Cine sunt eu?"
Dupa acest eveniment, Venkataraman s-a daruit din ce in ce mai mult contemplarii Sinelui Suprem, studiile sale fiind parcurse aproape mecanic. Dovedind mult mai multa blandete si smerenie in relatiile sale cu oamenii, el vizita acum adeseori templul cu o fervoare profunda.
In ziua de 29 august 1896, Venkataraman s-a hotarat sa plece de acasa la templul de la Arunachala. A luat cu el doar banii necesari unui bilet de tren, lasand familiei o avand urmatorul continut: "Trebuie sa pornesc in cautarea Tatalui meu pentru a-i implini porunca, nimeni nu trebuie sa fie mahnit din aceasta cauza si nici un ban nu trebuie sa fie cheltuit pentru a fi gasit."
Ajungand la Tiruvannamalai dimineata devreme, in ziua de l septembrie, a mers la templul lui Arunachaleshwara. Paharul fericirii era plin pana la margini. Febra ce-i devastase trupul mai multe zile 1-a parasit. Era sfarsitul calatoriei sale si revenirea Acasa.
Iesind afara din templu, tanarul s-a ras pe cap si si-a aruncat bagajele: putinii bani care-i mai ramasesera, pachetul cu dulciuri primite in dar pe drum si hainele, cu exceptia unui cordon. Apoi, s-a intors la templu, fiind udat pe drum de o ploaie puternica si, purificat astfel, s-a instalat in sala celor o mie de coloane unde a petrecut cateva saptamani de nemiscare si tacere.
Printre cei care au avut grija de el in acea perioada se numara Swami Seshadri, un ascet invatat, cu un inalt nivel spiritual. In perioada urmatoare Swami Brahmana, asa cum avea sa fie numit la inceput tanarul ascet, a gasit adapost intr-o mica incapere numita Patala Linga, situata sub sala templului. Furnicile, tantarii si alte insecte parazite i-au chinuit trupul pe parcursul saptamanilor petrecute acolo, dar tanarul, absorbit in constientizarea purei existente beatifice a Sinelui, a ramas neclintit.
Tarziu, tanarul Swami Brahmana a fost descoperit in acea incapere sordida, cu trupul acoperit de rani infectate, pline de pamant si puroi. A fost luat si dus la o piatra mandapa a unui mormant sfant din apropiere. De acum incolo isi va gasi adapost la diferite sanctuare si in padurile de la periferia orasului, expus privirii curioase a oamenilor, fiind adesea ingrijit de oameni inimosi - medici, credinciosi din oras, functionari ai templului si altii. In acele luni era absorbit intr-o continua contemplare a Sinelui Suprem, fiind practic rupt fata de lumea exterioara, astfel incat trebuia sa fie scuturat de umeri cu putere pentru a observa si accepta hrana si apa pe care unii credinciosi i le aduceau o data pe zi.
La inceputul anului 1897 a fost dus la Gurumurtam, un ashram cu imprejurimi linistite, departe de templu, unde a locuit timp de nouasprezece luni, in toata aceasta perioada el a continuat sa ramana absorbit in Sine, fiind ingrijit mai ales de un saddhu pe nume Uddanda Nayanar si de prietenul sau Anamalai Thambiran. I se aducea o singura masa pe zi, de obicei la pranz. Odata Thambiran a realizat un ritual de elogiere catre tanarul Swami, oferindu-i ca si consacrare flori, tamaie si camfor inainte de a-i servi masa zilnica. Dupa ce facut aceste preparative, a iesit pentru un timp, iar Maharishi s-a ridicat in picioare si a scris cu o bucata de carbune pe perete cateva cuvinte in tamila al caror inteles era ca masa a fost suficienta. Cateva zile mai tarziu, alti credinciosi au insistat sa stie numele lui si locul in care s-a nascut, asa ca el a scris in engleza: "Venkataraman, Tiruchuzhi". Acesta a fost primul indiciu asupra personalitatii acelui tanar care in ciuda aspectului sau salbatic se dovedea un cunoscator al limbii engleze.
Ingrijirea tanarului ascet a fost curand preluata de Palaniswami, un saddhu Malayali a carui practica consta in adorarea imaginii lui Vinayaka la un sanctuar indepartat si care acum venise la Gurumurtam pentru adorarea unui "Zeu in viata". Continuandu-si ritualul de adorare fata de Vinayaka, Palaniswami s-a dedicat si ingrijirii permanente a lui Swami Brahmana ajutandu-l timp de douazeci de ani.
La inceputul anului 1893, tanarul ascet, insotit de Palaniswami, a plecat de la Paralakunru stabilindu-se la pestera Virupaksha, denumita astfel dupa numele unui sfant care fusese ingropat acolo. A ramas in acel loc 17 ani. In timpul lunilor de vara, cand cursurile de apa din apropiere secau, se muta la o alta pestera, situata langa un mangotier. Palaniswami a continuat sa aduca hrana o data pe zi, pentru el si pentru maestru, pana cand acest lucru a devenit din ce in ce mai putin necesar datorita numarului tot mai mare de aspiranti si vizitatori ce aduceau ei insisi hrana.
In timpul sederii la Virupaksha, s-a realizat o intoarcere gradata a tanarului ascet, ce pastrase o tacere deplina fiind absorbit in contemplarea Sinelui, catre realitatea exterioara. El incepe deja sa-i adreseze cateva cuvinte lui Palaniswami la Gurumurtam. In final, acest lucru a devenit frecvent deoarece Palaniswami ii solicita adesea explicatii asupra continutului unor opere ca Adhyatma Ramayana, Yoga Vasistha, Kaivalya Navanitam si Viveka Chudamani. Tanarul Swami a invatat in acest scop cu ajutorul lui Palaniswami dialectul malayalam si curand a ajuns sa cunoasca foarte bine aceasta limba. Aceasta experienta s-a repetat atunci cand panditii apartinand diferitelor scoli i-au adus cartile favorite, scrise in propria lor limba, pentru a le lamuri si comenta unele aspecte legate de acestea. In acest fel el a ajuns sa invete limbile sanskrita si telugu.
In timpul celor 30 de luni dintre venirea sa la Tiruvannamalai si perioada in care a inceput sa raspunda in scris intrebarilor aspirantilor spirituali, tanarul ascet a petrecut o perioada spirituala intensa.
Raspunzand unor intrebari, el a explicat mai tarziu ca in timpul acelor luni petrecute in Tiruvannamalai fusese permanent cufundat intr-un ocean de inefabila fericire, uitand cu totul de trupul sau si de lumea inconjuratoare, reincepand apoi gradat sa-si refoloseasca simturile si mintea si sa invete din nou sa priveasca in exterior si sa comunice cu cei ce se apropiau de el. Intoarcerea lenta la activitatile obisnuite ale lumii exterioare si la conversatiile cu ceilalti oameni pot fi descrise ca o renastere intr-o fiinta noua, in intregime pura, eliberata de dorinte sau amintiri. El a devenit, s-ar putea spune, asemeni unui ecran pe care se puteau proiecta filme diferite sau ca o oglinda ce reflecta obiectele aflate in fata ei, fara a fi insa afectata de ceva.
Era necesar acum sa fie stabilite pe noi fundamente unele legaturi cu viata obisnuita si vorbirea, proces ce s-a desfasurat gradat si in timp indelungat. Curand dupa Marea Trezire, el a inceput sa viziteze templul din Madurai, iarasi si iarasi, contempland nemiscat imaginea lui Nataraja si a altor zei. Asa cum el insusi explica mai tarziu: "Sufletul renuntase sa mai fie una cu trupul si cauta un nou suport care sa-l sustina". In primii ani la Tirunavannamalai, el a recunoscut in cuvintele scripturilor o expresie a Realului pe care o experimentase deja si care ii era familiara. Totusi, numai dupa o a doua experienta pe care a avut-o de aceasta data in prezenta altora, in anul 1912, Maharishi s-a simtit pentru totdeauna si in mod ferm stabilit in lumea Esentei Pure, percepand lumea fenomenala ca pe un film proiectat pe ecranul Sinelui Suprem sau ca pe un vis coerent ce-i permitea totusi sa se amestece printre oameni si sa le vorbeasca, raspandind asupra lor compasiunea si gratia sa nesfarsita.
Marea faima de care se bucura ca fiinta eliberata, a adus in jurul lui un numar tot mai mare de aspiranti si cautatori ai intelepciunii, atat oameni simpli, neinstruiti, cat si oameni cu un inalt nivel de cunoastere. Departe de a-l considera o fiinta inaccesibila si distanta, vizitatorii gaseau intotdeauna mangaiere pentru durerile lor, chiar si numai in simpla sa prezenta, fara ca inteleptul sa rosteasca vreun cuvant. Reactia lui Maharishi fata de suferinta era in deplina concordanta cu remarca sa: "Un intelept plange cu cel care plange, rade cu cel care rade, se joaca cu cel ce se joaca si canta cu cel care canta, devenind cantecul insusi. Prezenta sa este precum o oglinda extrem de pura. Ea reflecta imaginea noastra, asa cum suntem. Noi suntem cei care ne jucam rolurile in aceasta viata. El este oglinda sau scena pe care se desfasoara spectacolul; cum ar putea fi ca reflectata? Nimic nu o poate atinge, ea fiind numai un suport."
Ascultarea tacerii il face pe aspirantul spiritual sa isi puna eterna intrebare «Cine sunt eu?». Pentru a gasi raspunsul este necesara discriminarea intre real si ireal si intelegerea faptului ca actiunile corpului sunt perfect determinate din clipa in care vine in existenta. Singura libertate pe care o are fiinta este de a nu se identifica cu corpul sau.
Kavyakantha Ganapati, marele poet sanskrit, a fost cel care l-a numit pe Swami Brahmana - Bhagavan Sri Maharishi.
Experienta acelei morti aparente de la varsta de saisprezece ani s-a repetat, la un nivel mult mai profund, saisprezece ani mai tarziu, in anul 1912. Mai tarziu Maharishi i-a povestit acest episod lui Nagamma: "intr-o zi, m-am dus la rezervorul de apa, in fata la Panchiamman Kovil, impreuna cu Vasu (Vasudeva Sastri) si cu altii ca sa facem o baie, iar la intoarcere am luat-o pe o scurtatura. Pe masura ce ne apropiam de stanca in forma de broasca testoasa, m-am simtit obosit si ametit. Brusc imaginea lumii exterioare a disparut, fiind parca acoperita de o cortina alba. insa disparitia uneia si aparitia celeilalte a fost gradata, in asa fel incat o parte din peisaj si o parte din acel val alb stralucitor, erau simultan prezente in fata mea. Curand dupa aceea insa, lumea exterioara a disparut complet si am fost nevoit sa ma opresc. Am reluat mersul atunci cand valul alb stralucitor s-a destramat. Apoi fenomenul s-a repetat, starea de slabiciune fizica crescand. A trebuit sa ma sprijin de o piatra. Cum el s-a repetat si a treia oara, m-am asezat. Totul in jurul meu era imbracat intr-o lumina alba, stralucitoare.
Aveam senzatia unui vartej. Circulatia sangelui si bataile inimii mi s-au oprit, iar corpul a inceput sa capete o culoare cadaverica, astfel ca Vasu a crezut ca intr-adevar am murit si a inceput sa planga si sa ma imbratiseze. Schimbarea culorii corpului meu, imbratisarea lui Vasu, tremurul trupului sau si prezenta celorlalti in jur - de toate aceste lucruri eram perfect constient. Eram de asemenea constient ca mainile si picioarele mi se raceau si ca inima incetase sa mai bata, dar nu simteam nici o teama. Curgerea gandurilor si constiinta de Sine erau mereu prezente si nu-mi faceam griji in privinta starii trupului meu. Stateam cu picioarele incrucisate in postura lotusului (padmasana), dar nu simteam prezenta pamantului sub mine. Circulatia sangelui se oprise dar postura se mentinea perfecta. Totul a durat aproximativ 15 minute. Deodata am simtit un flux de energie revarsandu-se in intreg corpul. Inima a inceput sa bata si sangele circula acum din nou. Culoarea vinetie a corpului mi-a disparut. Am inceput sa transpir prin toti porii. Am deschis ochii, m-am ridicat si le-am spus: «Haideti. Sa mergem.» Am ajuns la pestera Virupaksha fara nici un alt incident. Numai in aceasta situatie, inima si respiratia au incetat sa mai functioneze simultan. Starea aceasta nu a fost deliberata; nu a fost nici o dorinta de a-mi vedea corpul asa cum arata dupa moarte. Mai avusesem o asemenea experienta inainte. Dar de data aceasta a fost mai intensa, mai completa."
Maharishi nu a cerut niciodata privilegii sau recunoasterea autoritatii sale. Activitatile sale zilnice erau atat de obisnuite, atat de simple, incat un vizitator l-a intrebat odata pe un discipol al Maestrului: "Ce va face pe voi sa credeti ca Bhagavan al vostru este un suflet realizat? El mananca si doarme si face totul ca si noi toti". Mudeliar i-a explicat ca nu sunt semne exterioare prin care eliberat in viata sa poata fi remarcat si ca doar un intelept poate sa recunoasca un alt intelept.
Intr-adevar, au fost situatii cand strainii vazandu-1 pe Maharishi singur sau insotit, ocupat sau intentionand sa indeplineasca vreo munca, l-au confundat cu un tamplar sau cu bucatarul si l-au intrebat cu inocenta unde ar putea sa fie vazut Marele intelept.
In ashram-ul ce avea sa-i poarte numele, la Ramanashram, rutina zilnica a recitarii din Vede, a cantecelor devotionale, a meditatiilor tacute si a conversatiilor sustinute cu vizitatorii, era deseori indulcita de glumele lui Maharishi, pe care discipolii le primeau cu multa bucurie.
Paul Brunton descrie in cartile sale impactul pe care l-a avut asupra sa prezenta tacuta a lui Maharishi: "Nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Tulburarea mea de la inceput, consternarea de a fi in totala ignoranta, au disparut treptat pe masura ce o ciudata fascinatie ma cuprindea cu tot mai multa forta. Dar aceasta scena neobisnuita nu a durat decat o ora si am inceput sa simt o liniste profunda, o transformare ce se petrecea in mintea mea. Una cate una, intrebarile pe care le pregatisem cu meticulozitate spre a i le pune maestrului au disparut. Nu mai avea importanta acum daca problemele care m-au nelinistit s-au rezolvat sau nu, stiam numai ca un rau de liniste curgea peste mine, ca o adanca pace patrundea in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu si ca in sfarsit mintea mea torturata de ganduri incepuse sa se odihneasca."
Major Chadwich, care a venit la Tiruvannamalai in 1935 dupa ce 1-a citit pe Brunton, spunea despre prima sa intrevedere cu Maharishi urmatoarele: "Am simtit pacea extraordinara, gratia, emanate de prezenta sa. Nu era ca si cum atunci il vedeam pentru intaia oara. Aveam impresia ca il cunosc din totdeauna ... era asemeni unei oglinzi care reflecta propriile mele sentimente. Daca erai reticent si intimidat, el parea mai rezervat, dar daca raspundeai foarte natural imbratisarii atotcuprinzatoare a dragostei sale, atunci el te trata ca pe cineva asemeni lui."
In lumina invataturilor lui Maharishi asupra unitatii si atemporalitatii Fiintei, supravietuirea psihica sau moartea este, strict vorbind, lipsita de importanta. Dar foarte putini, chiar dintre adeptii sistemului Advaita, s-au dovedit a fi mai presus de limitarile atasamentului si dorintei. Discipolii care ar fi dorit ca el sa-si continue existenta in corpul fizic, au fost foarte afectati dupa declansarea ultimei sale boli in februarie 1949, generata de aparitia unui cancer la cotul stang ce a continuat sa se extinda in sus. El nu a dorit sa se trateze, dar a fost convins sa se supuna unei serii de operatii. Doctorii stiau ca durerea care persista de mai multe luni trebuia sa fie ingrozitoare; si ei, ca si multi altii, se intrebau cum poate cineva sa o suporte cu asemenea detasare. In ciuda acestei lungi si dureroase disolutii a corpului, Maharishi a reamintit pana in ultima clipa discipolilor sai ca daca trupul sau imparte cu ei destinul comun al mortii, constiintele lor trebuie sa imparta cu el fericirea inefabila a existentei transcendente. Acelora care s-au simtit descurajati la gandul despartirii, Maharshi le-a spus: "Nu plec. Unde as putea pleca? Eu sunt aici. Nasterea si moartea sunt atribute ale corpului fizic, in timp ce pentru adevaratul Eu sau Pura Constiinta beatifica a Sinelui, ce transcende timpul si spatiul, nu exista nici inceput si nici sfarsit, nici intalnire si nici despartire".
Sfarsitul a venit in 14 aprilie 1950. In acele momente a putut fi observata o stea cazatoare, nespus de luminoasa, venind dinspre sud si deplasandu-se lent catre nord, traversand cerul si disparand in spatele muntelui Arunachala. Aparitia acelui meteorit luminos a fost observata de multa lume de pe tot cuprinsul Indiei de Sud si a fost relatata pe larg in ziare. Unii discipoli din Madras si din alte parti, au banuit semnificatia fenomenului si au venit ia Tiruvannamalai.
Puterea prezentei sale a fost resimtita de asemenea chiar si de multi oameni care nu l-au vazut niciodata, ci doar i-au privit fotografia. Asa cum el adeseori a spus, adevaratul guru este prezent pretutindeni pentru ca el nu este altcineva decat Constiinta Eterna a Sinelui. Natura sa este insasi constiinta beatifica a existentei in sine regasita in inima oricarei fiinte. De aceea Maharishi intruchipeaza pe deplin insasi magia naturala a existentei, magia de a fi o simpla fiinta omeneasca.
Text adaptat dupa Minienciclopedia inteleptilor, editura Ram.
Register
Index
Portal
Forum vechi
Blog
Statistics
Biblioteca-Unique
Knowledge base
Muzico-Videoteca Unique
Profetii
Maestrii
Yoga
Arte-Stiinte
Fazele Lunii
Umor
Medals
Search
Chat Room
