Tainele Universului și ale Spiritului sunt dezvăluite doar celui care le caută în mod sincer, cu o inimă curată ! FAZA CURENTA A LUNII
Username:   Password:  Auto Login    
 RegisterRegister 
It is currently 28.3.2024, 21:35
All times are UTC + 3 Hours
Fi binevenit calatorule !
Imparatia copiilor din Lumea de Apoi


Users browsing this topic: 0 Registered, 0 Hidden and 0 Guests
Registered Users: None


Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6  Next
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic
Author Message
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Motivul din cauza căruia este acoperit sensul propriu zis al poruncii a 10-a
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:58 View PostDownload Post

Motivul din cauza căruia este acoperit sensul propriu zis al poruncii a 10-a


      Vor spune aici unii, care au citit cele de dinainte: În ceea ce privește aceasta suntem într-adevăr foarte curioși, ce fel de sens propriu zis și consecvent are această poruncă, după ce fiecare sens  pe care l-am dat mai înainte acestei porunci, a fost tras și expus incontestabil în ridiculozitatea fără sesns. Noi vrem într-adevăr să aflăm încă foarte mult, care este în consecința ceea ce se înțelege prin cuvântul tu, aproapele și femeia acestuia? Pentru că, din poruncă, nu se poate preciza nimic cu certitudine. Cel subânțeles prin cuvântul tu poate să fie într-adevăr oricare, dacă însă prin aceasta se poate înțelege și femeia, acest lucru se afla încă nedeslușit. Aproapele s-ar lăsa desigur în în orice caz determinat mai îndeaproape, mai ales dacă se înțelege acest cuvânt într-un sens mai larg, prin care atunci fiecare om este aproapele nostru, care necesită în oricare fel ajutorul nostru. Cu femeia, însă, are treaba desigur cea mai mare bunăcuviință; pentru că nu se știe dacă se înțelege prin aceasta numai o femeie măritată sau și genul feminin necăsătorit. Acesta este aici firește mai mult în numărul simplu decât în numărul multiplu; dar aceasta nu face treaba tocmai cu nici măcar un deget mai precisă. Pentru că, dacă se presupune într-o oarecare parte a pământului poligamia, atunci ar avea în acest caz acest lucru iarăși o altă problemă nouă în ceea ce privește numărul simplu. Din toate acestea suntem noi cu atât mai curioși pe sensul propriu zis al acestei porunci, întrucât sensul literalmante este peste tot foarte tare neântemeiat.
      Și eu mai adaug: Astfel este precis și limpede, că, cu presupunerea sensului literă cu literă pur și exterior se lasă descris numai cel mai mare nonsens, niciodată însă nu se lasă descris vreun adevăr bazat pe argumente.
      Se va spune aici firește: Da de ce, așadar, n-a dat Domnul legea imediat într-un asemenea fel, ca ea să nu fie pentru fiecare acoperită, ci să fi apărut foarte deschis, în ce fel de sens este ea de fapt dată și cum este ea de înțeles tocmai după acest sens?
      Această replică se lasă auzită într-adevăr bine, văzut din partea de exterior și are valoarea unei fraze de objecție înțelept înfățișată; dar privită la lumină, este ea așa de prostească, că nu se poate închipui cu ușurință ceva mai prostesc. Că, însă, prostia ieșită din comun a acestei replici să-i fie imediat fiecăruia așa de limpede, de parcă ar sta numai la câteva mile depărtare de soare și l-ar zări pe acesta dintr-o dată cu ochii - sau să se simtă cineva la aceasta în așa fel, precum acela, care, în pădure, nu vede pădurea din cauza multor pomi, așa vreau eu să stabilesc pentru această ocazie unele considerații naturale și exprimate foarte scurt.
      Să presupunem că un așa numit cercetător de natură și botanist  i-ar veni în gând să întrebe din pricina comodității pentru cercetarea lui: De ce n-a creat deci puterea creatoare a ființei celei mai înalte și făcătoare pomii și plantele în așa fel, ca interiorul să fie în exterior și scoarța în interior, așa încât, printr-un efort ușor, să se poată vedea exact prin microscop înaintarea în sus a sucului în crengi și ramuri și reacțiunile acestuia și alte efecte? Pentru că nu poate să fi fost intenția făcătorului, să-l pună pe omul gânditor așa înfățișat pe pământ, ca el să nu pătrundă niciodată secretul efectelor miraculoase în natură. - Ce spuneți voi la aceasta cerere? Nu este ea prostească în cea mai mare măsură?
      Să presupunem însă cazul, că Domnul ar dori să se lase corupt de o asemenea cerere și ar întoarce pomii cu plantele într-un asemenea fel - nu se vor alătura aici de îndată iarăși alți naturaliști și vor spune: Ce ne folosește privirea la miezul de din afară, dacă noi nu putem descoperi la această formarea minunată a scoarței interioare? - Ce rezultă așadar ? Domnul ar trebui și acum să se conformeze iarăși și să pună într-o formă, pentru mine într-adevăr inimaginabilă, scoarța și miezul în partea din exterior al pomului. Să luăm însă cazul, că Domnul ar fi înfăptuit într-adevăr așa ceva și partea din interior a pomului constă acum doar în lemn. Nu ar face cunoscută și ar spune un alt naturalist de îndată o nouă necesitate: Prin scoarță și pe o parte prin miez este acum acoperită toată formarea minunată a lemnului. N-ar putea fi așadar alcătuit pomul în așa fel, ca totul, miez, lemn și scoarță să fie în partea din exterior sau cel puțin așa de transparente ca aerul?
      Dacă se poate face un pom alcătuit din necesar nesfârșit de multe organe așa de transparent ca aerul sau cel puțin ca apa limpede, acest lucru să-l decidă opticienii și matematicienii. Ce fel de fructe vor crește de altfel pe pomi pe deplin ca aerul, pe acest lucru l-ar afla bine un om aproximativ în regiunile polului nord sau ale polului sud. Pentru că, acolo, se întâmplă câteodată asemenea fenomene ca urmare a frigului intens, se arată în felul ca la voi iarna pe geamurile de sticlă, acolo însă în aer pomi de gheață cristalini. Dacă pe acești pomi ies la iveală și smochine și curmale, n-a fost încă aflat până acum.
      Însă, în ceea ce privește pe de-altă parte pomii, unde totul, miez, lemn și scoarță, să fie pe din afară, așa puteți voi fi pe deplin asigurați de faptul că ar fi tot așa de simplu, să faci o bilă pătrată decât un asemenea pom. Eu cred că, prin această reflecție, ar trebui să se afle în fața ochilor prostia replicii de mai sus deja destul de vizibilă ca soarele. Dar pentru a face treaba, ca deobicei, într-adevăr inutil de limpede, vrem noi să mai adăugăm încă câteva considerații.
      Să presupunem că, dacă un doctor, care trebuie să studieze foarte mult și a supt în sine deja un vehicul foarte greu plin de știință asemenea unui polip și este cerut să vină la un pacient îngrijorător de bolnav, atunci el nu se află arareori la adăpostul bolnavului, ca doi boi nou înjugați în fața unui munte povârnit. Doctorul este întrebat de cei din jur: Ce credeți despre bolnav, ce îi lipsește, așadar? I se va putea într-adevăr ajuta?
      La această întrebare își arată doctorul o față, ce-i drept, înșcolată, dar totuși foarte îngrijorător de confuză și spune: Dragii mei! Acum, nu se poate încă nimic defini, eu trebuie mai întâi să verific boala printr-o medicină. Dacă acolo se vor arăta reacțiile așa sau altfel, atunci voi și ști, ce măsuri să iau. Dacă însă nu apar aici reacții, atunci voi înșivă trebuie să admiteți, că unul ca noi nu se poate uita în interiorul trupului, să găsească locul bolii și pe lângă, structura ei.
      Aici, vorbește cineva însă puțin laconic: Domnule doctor, atunci ar fi făcut Dumnezeul nostru într-adevăr mai bine, dacă l-ar fi făcut pe om ori așa cum un tâmplar face un dulap, pe care îl poți deschide și privi înăuntru, ce este acolo. Sau creatorul ar fi trebuit să pună în exterior părțile problematice, la care se poate ajunge așa de greu în acest mod, asemenea degetelor, urechilor, ochilor și nasului, ca să se fi putut de îndată sări în ajutorul acestor părți ori cu un pansament, cu o alifie ori cu o compresă. Cel mai bine ar fi evident, dacă El l-ar fi creat pe om ori transparent ca apa, sau El n-ar fi trebuit să-l alcătuiască de loc din asemenea părți cu riscuri pentru viață și să-l fi făcut mai ales mai mult așa ca pe o piatră.
      Doctorul cârnește aici puțin din nas, spune totuși: Da, dragul meu prieten, acest lucru ar fi firește bine și mai bine, dar nu este astfel, precum tu tocmai ai rostit dorința. Așa că noi trebuie să ne mulțumim totuși cu acest fapt, dacă suntem în stare să tragem concluzii mai exacte asupra stării de sănătate și de boală interioară a unui om numai pe calea experienței. Dacă omul ar fi să se deschidă ca un dulap, atunci ar fi acest lucru pentru fiecare om încă cu mult mai primejdios de moarte, decât este așa, pentru că numai o apucare neinspirată cu mâna ar putea costa dintr-o dată viața. Și dacă am putea să privim măruntaiele printr-o asemenea deschizătura, atunci totuși nu i-ar fi nimănui de folos. Măruntaiele și organele lor fine ar trebui să rămână închise, deoarece după deschidere toate sucurile și toate faptele vieții ar pierii. Iar referitor la poziția măruntaielor interioare, adevărat dragul meu, aceasta ar da unui trup omenesc o estetică cât se poate de urâtă. Și dacă omul ar fi cu totul transparent, atunci fiecare s-ar speria de cineva, căci îl va putea vedea în același timp omul pielii, după aceea omul mușchilor, omul vaselor, omul nervilor și în sfârșit omul oaselor. Că nu poate fi o asemenea priveliște îmbietoare, aceasta îți poți imagina tu și singur.
      Eu cred că la această observație devine din ce în ce mai evidentă prostia obiecțiilor de mai sus.
      Dar mai este cineva care vorbește: Bineânțeles că este fără sens să gândești ca la lucruri materiale și naturale, ar trebui ca exteriorul să fie egal cu interiorul. Dar cuvântul în sine nu este nici un pom și nici un animal și nici un om, ci este de fapt spiritual, deoarece nu poartă nimic în sine ce este material. De ce ar trebui atunci să fie la fel ca un pom sau un om sau să aibă un sens interior de neconceput mai adânc? Sau cum ar putea fi posibil, dacă și așa se privește extraordinara simplitate a cuvântului?
      Bine, spun eu, să luăm cuvântul Tată. Ce descrie de fapt acest cuvânt? Este cuvântul însuși tatăl sau descrie cuvântul într-adevăr un tată prezent, de la care este acest cuvânt de fapt doar o metodă exterioară de recunoaștere? Aici se va spune: Evident nu este cuvântul tatăl însuși ci doar o descriere exterioară a acestuia. Bine, spun eu, dar întreb în același timp: Ce trebuie înțeles prin acest cuvânt, pentru a recunoaște chiar acest cuvânt ca o descriere corectă a unui tip? Răspuns: Cuvântul trebuie să descrie un om, care are o vârstă corespunzătoare, este căsătorit și care a conceput cu soția lui copii cu adevărați vii și de aceștia într-adevăr se îngrijește trupește și spiritual.
      Cine poate contesta aici doar puțin, că în acest cuvânt „tat㔠prezent și foarte întins trebuie să existe mai mult, ca fără acea exsistență să nu fie acest cuvânt un cuvânt?
      Dacă însă deja la această relație exterioară trebuie ca fiecare cuvânt să fie împărțit și necesită o explicație interioară, cu atât mai mult trebuie ca fiecare cuvânt exterior  să aibă sensul său interior spiritual, prin care tot ce este descris prin cuvântul exterior, trebuie să aibă ceva interior și spiritual, adică ceva puternic și eficace. Un tată cu siguranță are suflet și spirit. Oare va descrie corect cuvântul „tata“, dacă se va exclude spiritul și sufletul? Cu siguranță nu, căci prezentul tată este alcătuit din trup, suflet și spirit, deci exteriorul interiorul și mijlocul. Dacă prin urmare este un tată prezent în acest fel alcătuit, trebuie să fie atunci cuvântul oglindit, deoarece tatăl prezent este descris ca tată?
      Eu cred că mai explicit și mai clar nu se poate descrie sensul necesar interior a cuvântului. Din aceasta poate fi vizibil și faptul, că Domnul, dacă înștiințează pe pământ voința Sa, nu o poate face altfel după ordinea Sa veșnică, decât doar prin picturi exterioare, în care evident că este un adânc și mare sens. Prin aceasta este tot omul din interiorul său și până în exterior îngrijit cu dragoste dumnezeiască.
      Și pentru că am justificat o astfel de necesitate și am confirmat o asemenea construcție, așa ne va fi foarte ușor, să găsim adevăratul și interior sens a poruncii noastre și dacă este explicat de mine, atunci va fi recunoscut pretutindeni cel puțin ca cel mai solid, singurul adevărat și de necontestat sens. - Și așa să trecem imediat la o astfel de explicație! -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Adevăratul sens interior al celei de-a 10-a porunci
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 11:59 View PostDownload Post

Adevăratul sens interior al celei de-a 10-a porunci


      Porunca sună astfel, cum noi o știm deja pe de rost: „Tu să nu dorești nevasta aproapelui tău” - sau: Tu să nu râvnești după nevasta aproapelui tău, ce înseamnă tot același lucru. - Cine este de fapt „nevasta” și cine este „aproapele“?
      Femeia este dragostea fiecărui om și aproapele este fiecare om, cu care am într-un oarecare fel tangențe, unde poate fi posibil ca el să necesite ajutorul meu. Dacă noi știm deja aceasta știm în fond totul.
      Ce spune prin urmare această poruncă? Nimic altceva decât: Fiecare om nu ar trebui să ceară dragostea aproapelui pentru bunăstarea sa; căci dragostea de sine nu este de fapt nimic altceva, decât atragerea dragostei spre propria plăcere, dar lui să nu-i mai dea nici o scânteie de dragoste.
      Așa sună de fapt porunca în sensul veșnic spiritual. Se spune însă:
      Aici s-a redat aceasta în sensul literelor, care s-ar fi putut spune la început exact așa de bine ca acum, iar așa am fi putut scăpa de devierile acelea inutile. - Eu spun însă: Aceasta este într-adevăr adevărat. Dacă se crapă un pom în mijloc, atunci vine și sâmburele în exterior și se poate vedea comod cum s-a putut vedea mai înainte scoarța pomului.
      Domnul însă cu bună știință a ascuns sensul interior într-o imagine naturală și exterioară, deoarece acest sens sfânt și viu interior să nu fie atacată de un oarecare om răutacios pentru a-l distruge, căci prin aceasta ar putea fi în mare pericol tot cerul și toate lumiile. Din acest motiv a spus și Domnul: „În fața celor puternici și mari înțelepți a-i lumii să rămână ascuns și doar celor mici, neputincioși și slăbiți să li se mărturisească“.
      Așa este relația și cu lucrurile naturii. Să ne gândim că Domnul ar fi creat astfel pomii, ca sâmburii și organele lor vitale să fie la marginea tulpinei - spuneți voi, cât de multe primejdii ar trebui să îndure un astfel de pom în fiecare secundă?
      Voi știți că dacă sâmburele interior a unui pom este străpuns din greșeală sau cu bunăștiință, s-a zis cu pomul acela. Dacă un vierme răutacios mânânca rădăcina principală a tulpinei, care este strâns legat de sâmburele pomului, atunci moare și un astfel de pom. Cui nu îi este cunoscut așa zisul „gândac de coaj㔠răutacios? Ce face acela pomilor? El roade mai întâi ici și colo organele vitale ale pomului și pomul se uscă și moare. Dacă pomul este expus deja așa primejdilor în această stare a sa, câte primejdii ar avea de îndurat dacă organele sale vitale ar fi spre exteriorul tulpinei?
      Vedeți voi, exact așa și mai complicat este starea cu cuvântul Domnului. Dacă deja de la început ar fi exteriorizat sensul interior, atunci nu ar mai fi existat de mult timp printre oameni religii. Ei ar fi ros și ar fi zgâriat sensul sfânt și interior în toate părțiile sale, exact așa cum au făcut ei deja cu scoarța exterioară de pe pomul vieții. De mult timp ar fi fost atunci distrus orașul interior și sfânt a lui Dumnezeu, că nu ar mai fi rămas o piatră peste cealaltă, așa cum au făcut ei cu vechiul Ierusalim și cum au făcut ei cu sensul exterior a literelor din cuvinte interioare.
      Căci cuvântul Dumnezeu în sensul exterior al literelor, cum este scris în acestă scriptură sfântă, este atât de diferit de textul inițial, cum este în ziua de astăzi săracul orașel Ierusalem față de vechiul oraș al lumii Ierusalim.
      Aceste schimbări și înjumătățiri și prescurtări în sensul exterior a literelor nu este totuși nefavorizat sensul interior, pentru că Domnul cu prevederile Sale înțelepte a făcut așa ordinea, ca tot aceiași adevăr se va putea păstra și reda prin diferitele imagini exterioare.
      Cu totul altfel ar fi cazul, dacă Domnul ar fi dat imediat adevărul interior spiritual fără învelișul protector. Ei ar fi ros și ar fi distrus aceast sfânt și viu adevăr după bunul lor plac și așa ar fi fost deja terminată lumea.
      Dar pentru că este așa de ascuns sensul interior, că lumii îi este imposibil de găsit vreodată, rămâne protejată viața, chiar dacă îmbrăcămintea exterioară se va rupe în mii și mii de bucăți. Și așa sună bineânțeles sensul interior al cuvântului, atunci când este mărturisit, de parcă ar fi la fel cu sensul exterior al cuvântului și poate fi pronunțat la fel de accentuat sau prin cuvinte. Dar aceasta nu înșeală lucrul nici pe departe. De aceea rămâne el totuși un sens interior, viu și spiritual și este prin acestea de recunoscut, că cuprinde toată ordinea dumnezeiască, în timp ce conținutul imagiini exprimă doar o relație specială, care, cum am putut noi vedea, nu poate avea niciodată același sens.
      Dar cum este această poruncă în imagine doar un ascunzis exterior și cum vă este cunoscut acum sensul adevărat de interior, spiritual și viu, vrem noi printr-o retrospectivă să așezam totul într-o lumină limpede.
      Porunca exterioară și de imagine ne este cunoscută, dar în interior se numește: Să nu râvnești după dragostea fratelui sau a surorii tale!
      De ce nu se învelește aici sensul greu al poruncii cu imaginea spre femeie care este interzis să râvnești la ea?
      La această ocazie vă atrag atenția la o exprimare a Domnului, în care se exprima El despre dragostea bărbatului spre femeia sa, cu următoarele cuvinte: „Deci un fiu își va părăsi tatăl și mama pentru a se alătura femeii sale“.
      Ce vrea să spună Domnul prin aceasta? Nimic altceva decât: cea mai mare dragoste a omului pe pământ este dragostea lui pentru femeia sa. Căci ce iubește un om în ordinea sa mai mult pe pământ decât o drăgălașă și bună femeie? In femeie este prin aceasta toată dragostea bărbatului, cum invers femeia în ordinea ei nu poate iubi nimic mai mult decât un bărbat corespunzator inimii ei.
      Așa este în porunca aceasta sub imaginea femeii toată dragostea bărbatului sau a omului în sine, pentru că femeia nu este de fapt nimic altceva decât un înveliș cât se poate de fin al dragostei unui bărbat.
      Cui îi poate scăpa la o astfel de explicație, ca sub imaginea: „Tu să nu râvnești după femeia aproapelui tău“, este exact așa de mult spus ca: Tu să nu ceri spre avantajul tău dragostea apropelui tău și prin aceasta toată dragostea, pentru că femeia este pe lume care poate cuprinde toată dragostea unui bărbat.
      Dacă priviți aceasta cu mai multă atenție, atunci veți pricepe ușor, că toate imaginile exterioare a poruncii noastre nouă necunoscute este  de fapt sensul interior binecunoscut. Cum, vrem să vedem aceasta imediat.
      Vedeți, „Tu” nu este concret. De ce? Pentru că în sensul interior este înțeles oricine, fiind tot una dacă este de sexul femenin sau masculin. Tot așa nu este concretă femeia, căci nu este menționat, că este vorba despre una bătrână sau tânără, dacă este vorba de una sau de mai multe, dacă este vorba de o fată sau de o văduva. De ce nu este concret acest fapt? Pentru că dragostea omului este unică și nu este nici o femeie bătrână sau tânără, nu este nici o văduvă și nici o fecioară, ci ea este de fapt unica dragoste în fiecare om. După aceasta să râvnească aproapele, pentru că este viața pură a fiecărui om. Oricine, care râvnește la această dragoste din zgârcenie, invidie sau lăcomie, apare ca un criminal în fața aproapelui său, deoarece el dorește să-și însușească dragostea sau viața acestuia. Deci nu este concret nici aproapele. De ce? Pentru că în sensul spiritual este înțeles fiecare om fără diferente de sexe.
      Eu cred, că din aceasta ar trebui să fie clar, că sensul interior spus de mine vouă este singurul adevărat, pentru că cuprinde totul.
      Aici vor spune astfel de criminali cu mândrie: Dacă așa stau lucrurile, atunci nu este un păcat, dacă cineva se culcă sau o dorește pentru aceasta pe femeia sau pe fiica aproapelui său. Aici spun eu: Hoo, dragul meu prieten! Cu această remarcă ai țintit acolo unde trebuia. Se înțelege, că tu să nu tânjești după dragostea aproapelui și prin aceasta dragostea sa și tot ce poartă el în inima sa și consideră prețios? Vezi, aici nu este interzis în această poruncă doar râvna ta pentru femeia și fiica aproapelui tău, ci tot, ce cuprinde dragostea fratelui tău.
      Și din acest motiv au fost date la început aceste ultime două porunci împreună ca o singură poruncă. Ele sunt deosebite doar prin faptul că în porunca a noua este înfățișată dragostea față de aproapele mai mult particular de respectat, în porunca a zecea însă este înfățișată rezumat tocmai aceasta în sensul cel mai interior foarte general spre observarea de respectat.
      Că, prin urmare și poftirea femeii și fiicele aproapelui este interzisă, poate desigur fiecare om să înțeleagă evident. Treaba se raportează exact așa, că dacă îi dăm cuiva un vițel întreg, atunci îi dăm astfel și extremitățile lui, coada lui, coarnele, urechile și picioarele samd. Sau dacă Domnul i-ar face cadou cuiva o lume, atunci el îi va da totuși tot, ce se află pe aceasta și nu va spune: Numai interiorul lumii este al tău, suprafața, însă, îmi aparține mie.
      Eu sunt de părere că mai limpede nu poate fi dată ideea spre înțelegerea din partea omului. Noi am cunoscut acum pe deplin sensul interior și adevărat al aceste porunci, cum el este în cer veșnic valabil și condiționează fericirea tuturor îngerilor și am preântâmpinat fiecare replică posibilă. Astfel, suntem noi și la sfârșit cu aceasta și vrem de aceea să ne ducem de îndată în sala strălucitoare a unsprezecea din fața noastră. Acolo, vom găsi de-abia toate spusele de până acum în cea mai clară lumină ca într-un punct confirmate și rezumate. - Deci, să pășim noi înăuntru! -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Sala a unsprezecea - porunca a-11-a
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:01 View PostDownload Post

Sala a unsprezecea - porunca a-11-a
Dragostea față de Dumnezeu


      Noi suntem deja în această sală și vedem aici, în mijlocul sălii, o tablă rotundă pe o columnă mare, albă și strălucitoare. Ea strălucește ca soarele și în mijlocul ei este scris cu un scris roșu ca rubinul și luminos:
      „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău înainte de toate, din tot cugetul tău și din toate puterile tale de viață date ție de Domnul“. -
      Lângă această tablă de soare minunată și cu un înțeles profund, zărim noi de asemenea, mai mult decât în oricare sală, o sumedenie de copii deja crescuți mari, care, cum voi puteți observa, privesc acuși la tablă, acuși iarăși înțelegându-se cu învățătorul lor și acuși cu totul adânciți în sine, punând mâinile încrucișat pe piept, stau acolo asemenea statuilor. Intreaga priveliște spune deja, că, aici, este vorba de ceva nemaipomenit de important.
      Ar putea unii să întrebe și să spună: Așa ceva ar fi într-adevăr evident de așteptat. Dar dacă privim bine treaba la lumină, atunci această poruncă scrisă pe tabla de soare doar totuși nu vrea să spună altceva, decât ce au spus în fond laolaltă  toate celelalte porunci de mai înainte. De ce trebuie așadar exact această tablă de aici să strălucească așa de tare, în timp ce toate tablele de dinainte erau doar simplu albe și era scris pe ele ca de obicei cu o substanță închisă la culoare? - Această afirmație nu este pe deplin fără suport. Lăsând aceasta deoparte, ea își pierde aici valoarea, așa cum celelalte învățături și susțineri trebuie în mod necesar să-și piardă strălucirea în fața unui singur cuvânt din gura Domnului.
      Treaba se raportează exact așa, cum se manifestă unele lucruri pe pământ, în natura mare, zilnic, aproape evident. Să presupunem cazul, cât de multe mii și mii ori mii de lumini mai mici și câteodată și mai intense și puțin mai mari luminează în fiecare noapte din cerurile înalte în jos spre pământul întunecat. Luna însăși nu este arareori activă pe parcursul întregii nopți. Pe lângă aceste lumini minunate aprind oamenii pe pământ pe timp de noapte aproape tot așa de multe lumini artificiale.
      La acest belșug de lumini și lumini ar trebui să fim de părere, că n-ar mai fi suportabil pe pământ în timpul nopții din cauza atâtor lumini. Numai experiența singură a arătat totdeauna, că, pe pământ, după asfințitul soarelui se face tot mai întuneric în ciuda luminilor, care apar tot mai mult pe cer, cu cât mai adânc se lasă soarele sub orizont.
      Cine poate spune, că aceste lumini n-ar fi minunate? Da, numai un cinstitor mediocru a minunilor lui Dumnezeu trebuie la privirea cerului înstelat pe timp de noapte să se bată pe piept și să spună: O Doamne, eu nu sunt vrednic să pășesc în această sfințenie a Ta, în acest templu atotputernic și nemărginit al Tău! Da, cu adevărat, se poate striga în fiecare noapte cu dreptul deplin: O Doamne! Acela care privește la făpturile Tale, are o bucurie mândră la acestea!
      De ce, așadar, una mândră? Pentru că fiecare om are pentru sine într-adevăr un motiv întemeiat, să fie din cauza a atâta fericire și simț de plăcere mândru-evlavios din această cauză, pentru că Acela, Care a creat asemenea lucruri minunate, este Tatăl său! - - Are deci fiecare pe bună dreptate un drept sfânt la acest lucru, să se bucure, când el privește în noaptea sa mai mult adâncit în sine marile înfăptuiri de minune ale Tatălui sau atotputernic. Și într-devar, flacăra unei lămpi și aceea în cuptor nu este mai puțin o înfăptuire minunată a Tatălui atotputernic, decât lumina strălucind măreț a nenumăratelor stele ale cerului!
      Și priviți acum, toată această splendoare minunată tare de admirat este asemenea cuvântului Vechiului Tastament în toate părțile lui.
      Noi zărim în acest cer vechi, dar încă mai înoptat o grămadă de lumini de-abia de numărat mai mari și mai mici. Ele strălucesc minunat și cine privește la ele cu atenție, va simți tot timpul un respect profund secret și sfânt. De ce? Pentru că duhul lui presimte lucruri mărețe în spatele acestor lumini. Dar ele sunt încă prea îndepărtate de el. El poate vedea, cuprinde și simți, dar luminile mici nu vor să vină mai aproape cu marele lor conținut de duhul sau cercetător.
      Cine sunt însă aceste lumini ale cerului în vechiul cer al duhului?
      Vedeți, ele sunt toți patriarhii, părinții, profeții, învățătorii și conducătorii poporului vouă cunoscuți și plin fiind de Duhul lui Dumnezeu. - Dar pe pământ sunt doar și o sumedenie de lumini artificiale, cine să fie deci acestea în Vechiul Testament? Aceștia sunt acei oameni demni de cinstit, care au trăit devotat conform cuvântului, care venise de la oamenii însuflați de Dumnezeu și prin schimbarea lor de viață luminaseră și însuflețiseră pe vecinii lor.
      Așa avem noi această scenă minunată de noapte în fața noastră. Desigur, se acoperă trecător prin unele furtuni parțiale de noapte pe ici pe colo razele cerului cu nori, mișcându-se repede. Dar aceeași furtună, care mai înainte adusese un nor dușmănos față de lumina peste cortul de stele minunat, tocmai această furtună vântură acești nori în jos spre orizont și după ea devine firmamentul mai curat, decât cum a fost el mai înainte. Toate devin înfricoșate din cauza unei asemenea furtuni de durată scurtă și își doresc iarăși noaptea liniștită, minunată și iluminată de multe mii de lumini. Dar un naturalist spune: Asemenea furtuni nu sunt nimic altceva decât vestitori de dinainte obișnuiți ai zilei apropiate, de aceea nu trebuie să fim înfricoșați.
      Deci, așa este într-adevăr. Pentru că unde mari puteri sunt puse în mișcare, acolo se poate totuși încă cu dreptate trage concluzia și spune. Aici, nu poate să fie departe puterea din începuturi încă mai mare, ba chiar cea mai mare, fiindcă vânturi slabe nu sunt nimic altceva decât curenți laterali ale unui orcan mare și nu prea îndepărtat. Deci, are naturistul nostru doar dreptate și noi încă ne mai înviorăm din cauza fastului minunat al nopții de minune. -
      Noi suntem încântați asemenea îndrăgostiților și ne plimbăm sub multele ferestre ale casei mari de fast și privim cu pieptul plin de fantezie și de dor în sus la deschizăturile de lumină ale casei iluminate slab de o lampă de noapte, în spatele cărora simțim motivul dragostei noastre.
      Multe presimțiri, o mie de gânduri cu un înțeles adânc tresar acolo asemenea stelelor căzătoare peste cerul nostru de dragoste, dar nici o asemenea lumină trecătoare și efemeră nu vrea să satisfacă îndeajuns setea dragostei noastre.
      Așa îi merge omului și în vechiul cer de stele în noapte a duhului. Dar ce se întâmplă? Prin răsăritul soarelui începe orizontul să se înroșească. Tot mai luminos devine peste orizontul răsăritului. Încă o privire la cerul mai înainte așa de minunat și ce se vede? - Nimic decât o stea dispărând una după după alta. -
      Soarele, minunatul, răsare cu strălucirea lui foarte veche de zi și nici o steluță pe cer nu mai este de văzut, pentru că acel un soare a făcut mai luminos fiecare atom ceresc cu o singură lumină, decât cum ar fi fost în stare să înfăptuiască așa ceva toate stelele nenumărate împreună, în noapte.
      Răbdătorului îndrăgostit, care a fost încântat în zadar în decursul a întregii nopți, îi răsare la casă, pentru el cu sens adânc, numai o singură fereastră. Și de la această unică fereastră îl salută faptul dorit al inimii sale și îi spune cu o privire binevoitoare mai mult decât mai înainte în decursul a întregii nopti  fanteziile și gândurile lui nenumărate!
      Așa vedem noi în natura mare zi de zi o scenă, care corespunde pe deplin cu aceea a noastră duhovnicească.
      Luna, asemenea cu Moise, o vedem scufunzându-se cu o lumină tot mai slăbită și pălită în spatele munților de seară, când soarele măreț apare dimineața peste orizont. Orice a fost mai înainte în noapte înfășurat într-un întuneric încă misterios, se află acum strălucind luminos în fața ochilor fiecăruia!
      Toate acestea sunt efectele soarelui. Și pe cerul duhovnicesc sunt toate efectul a acelui un Domn, un Iisus, care este aici singurul împăciuitor al cerului și a toate lumile!
      Ceea ce El Insuși este în Sine ca soarele dumnezeiesc a toate sorile, aceasta este și fiecare cuvânt distinct ieșit din gura Lui față de toate cuvintele nenumărate din gurile a unor profeți, părinți și patriarhi entuziasmați. Nenumărate avertizări, legi și prescripții vedem noi în decursul Vechiului Testament. Acestea sunt stele, dar și lumini artificiale ale noptii. Atunci însă vine Domnul, spune numai un cuvânt - și acest cuvânt compensează întregul Testament Vechi. -
      Și priviți, din tocmai acest motiv și apare acest un cuvânt și primul cuvânt aici, în această a unsprezecea sală, ca un soare de la sine strălucitor, a cărui lumină luminează bine nenumărate stele, el însă, dimpotrivă, veșnic nu mai are nevoie, să se ajute de licărirea stelelor. Pentru că el este doar lumina din începuturi, din care toate stelele nenumărate au luat lumina lor parțială.
      Și așa va fi aceasta și aici, în această apariție, cu siguranță de înțeles, de ce cele zece table de dinante sunt înălțate numai în alb, deci licărind mat, față de care noi vedem arătată aici lumina soarelui din începutul veșniciei, care nu necesită lumina de dinainte și de noapte, ci cuprinde deja în sine toată lumina.
      Cine îmbrățișează aceasta numai întrucâtva, acela va accepta pe deplin, de ce a spus Domnul: „În această poruncă a dragostei sunt conținuți Moise și toți profeții“. Este desigur spus tot așa de mult, că dacă am dori să spunem într-un mod firesc: Ziua, nu se mai văd stelele de aceea și nici nu mai avem nevoie de lumina lor, fiindcă toată lumina lor este compensată de nenumărate ori în acea o lumină a soarelui. - Cum însă, prin aceasta, aici, se arată evident adevărul deplin, veți vedea voi în urmare. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Dragostea lui Dumnezeu - Substanța cauzei fundamentale a tuturor făpturilor
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:04 View PostDownload Post

Dragostea lui Dumnezeu - Substanța cauzei fundamentale a tuturor făpturilor


      Dragostea lui Dumnezeu este substanța fundamentala a tuturor făpturilor, căci fără aceasta nimic nu s-ar fi putut crea vreodată. Această dragoste corespunde cu atotviețuitoarea și producătoarea de căldură și prin această căldură vedeți voi pământul cum înflorește sub picioarele voastre.
      Prin această căldură se înverzește pomul înțepenit, înflorește și căldura în ființa sa este aceea, care coace fructul în pom. În orice caz nu există pe toată suprafața pământului o ființă sau un lucru, care ar putea proveni printr-o totală lipsă de caldură.
      Aici se va spune și se va obiecta: Gheața este cu siguranță total lipsită de căldură și mai ales gheața polară. Căldura are cu certitudine prea puțin de-a face, căci la aproape patruzeci de grade minus ar trebui știut un instrument de căldură, care ar putea încălzi acolo ceva. Eu aici însă nu spun nimic altceva decât că oamenii de știință ai pământului nu au descoperit încă un asemenea instrument cu care pot deosebi și preciza adevărata stofă căldă de la cea rece. Noi care avem cunoașterea interioară curată, avem o cu totul altă măsură introdusă și de care ne folosim.
      Oamenii de știință ai pământului încep cu măsurările frigului, atunci când începe apa să înghețe. Dacă la punctul de înghețare începe deja adevăratul frig, atunci aș vrea să știu și eu motivul, după ce fel de lege sau prin ce fel și chip se poate accentua frigul? De ce este o temperatură de aproximativ patru până la cinci grade sub așa zisul punct de înghețare încă suportabilă? Dacă însă scade termometrul până la minus 18, atunci devine frigul cât se poate de dureros. Se poate spune aici și aceasta cu deplină dreptate: 18 grade minus sunt mult mai dure decât patru grade minus, pentru că la cele patru grade minus par să aibe mai multă căldură prezentă decât la cele 18 grade minus? Se pot oare considera 18 grade minus ca frigul total? Da de unde, căci s-a mai întâmplat să fie și minus treizeci de grade. Aceste grade au fost de aceea mult mai dureroase decât cele 18 grade minus. De ce? Pentru că acestea la rândul lor au conținut mai puțină căldură decât cele minus 18 grade. Dar minus patruzeci de grade ar trebui să fie mult mai dureroase decât cele minus treizeci. Dar s-ar putea atunci declara faptul că acele minus patruzeci de grade să fie privite ca total lipsite de căldură?
      Eu însă vă voi spune ceva, că acestea sunt doar treceri de la căldură la frig și invers. De aceea se poate recunoaște aceasta ca adevărata măsură:
      Orice lucru, orice corp, care este capabil de căldură, nu poate fi numit în totalitate rece, pentru că el are atâta căldură în sine, cât este el de mare și de voluminos. O bucată de gheață din cea mai înaltă parte a nordului poate fi topită la foc și apa se poate aduce la stagiul de fierbere. Dacă nu ar avea această gheață căldura legată în sine, nu ar mai putea fi în veci încălzită.
      Frigul este acea parte a unei ființe, în care nu mai poate exista nici un pic de căldură. Așa cu dreptate se poate spune că formarea gheții la polul nord este doar pur și simplul reacția căldurii și pentru că este amenințată de frig își strânge toate corpurile și se întărește, pentru a se putea opune frigului.
      Căldura este prin urmare ca dragostea și frigul total este la fel ca adevărata neiubire a iadului. Unde vrea să iasă aceasta la suprafață pentru a conduce, se înarmează contra ei viețuitoarea și eterna dragoste și adevăratul și atotdistrugătorul frig nu poate câștiga în fața dragostei armate.
      Ce înseamnă prin urmare: „Iubește-L pe Domnul deasupra tuturor“? - Privind logic aceasta nu poate însemna nimic altceva decât:
      Leagă căldura ta primită de la Dumnezeu cu cea care te-a creat pe tine și cu căldura veșnică a Creatorului tău, așa tu nu îți vei pierde viața pe veci.
      Dacă tu însă vei tăia de buna voie dragostea ta sau căldura vieții de căldură fundamentală dumnezeiască și prin urmare să vrei să rămâi ca o ființă conducătoare, atunci nu va mai avea căldura ta nici o hrană.
      Tu vei intra într-un grad de frig din ce în ce mai mare. Și cu cât mai tare te scufunzi în gradele de frig, cu atât mai greu va fi să te încălzești din nou. Dacă ai intrat însă în frigul total, atunci ești lângă Satana și tu, ca fiind complet rece, nu vei mai fi în stare de nici o încălzire!
      Ce se întâmplă de acolo mai departe, nu îți poate spune nici o silabă vreun înger al cerului.
 Bineânțeles că în Dumnezeu sunt adâncuri nemărginite. Cine însă le va putea explora și concomitent, să-și păstreze și viața? -
      Eu cred, că din aceste cuvinte scurte se poate clădi o imagine destul de clară, de ce această poruncă, acest singur cuvânt al Domnului, este esența, da, un soare a tuturor sorilor un cuvânt a tuturor cuvintelor. - În urmare vrem să vorbim noi mai mult despre acest lucru. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Din ce constă dragostea către Dumnezeu?
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:07 View PostDownload Post

Din ce constă dragostea către Dumnezeu?


      Tu ai văzut în aceste patru puncte, că Domnului nu-i îi este de ajuns doar urmarea corectă a poruncilor spre dobândirea vieții eterne și în al patrulea punct anulează aceasta indirect.
      Dar ce vei spune tu atunci, dacă eu ți-aș spune câteva puncte, unde Domnul se exprimă critic despre urmarea poruncilor? Tu spui aici: Aceasta nu ar putea fi posibil! Pentru aceasta nu îți pot da un exemplu, ci dacă tu vrei, îți dau o duzină de exemple. Așa că ascultă!
      Fiecare, care a răsfoit vag poruncile lui Moise, aceluia trebuie să-i fie cunoscut, cât de mult a poruncit Moise poporului iudeu să fie ospitalier. Cine păcătuia față de această poruncă, era în fața lui Dumnezeu și a oamenilor declarat ca fiind vinovat. Porunca ospitalității i-a fost dată poporului iudeu, care înclina spre a fi lacom, pentru a putea îndepărta acest popor de dragostea de sine și de lăcomie spre dragostea pentru aproapele lor.
      Legea a fost, ca un oaspete străin, mai ales dacă era de naționalitate iudaică, să fie primit cu toată atenția și să fie servit ca atare; și această poruncă a venit de la Dumnezeu, căci Dumnezeu și nu Moise, a fost Acela ce a dat aceste porunci.
      Dar când același Domn, care în trecut a dat poruncile prin Moise, merge în Betania în casa lui Lazar, este Marta, care urmează cu exactitate porunca și își dă toată silința, să-l servească pe oaspetele atât de important. Maria, sora ei, uită de bucuria, care i-a fost pricinuită de oaspete prin prezența Sa, cu totul de porunci, se pune la picioarele Sale și ascultă cu mare atenție povestirile și pildele Domnului. Marta, supărată de uitarea porunciilor și șederea surorii sale, este la aceasta ocazie foarte agitată, se întoarce cu hărnicie spre Domnul și vorbește: „Doamne! Eu am așa de multă treaba, poruncește-i Tu  surorii mele, ca să vina și să mă ajute puțin! ” - Sau mai clar spus: Doamne, Tu care ai înființat legile prin Moise, reamintește-i surorii mele de ele.
      Ce vorbește însă Domnul? „Marto, Marto! ” spune El, „tu îți ocupi prea mult timpul cu tot ce este lumesc! Maria însă și-a ales partea mai bună, care pe veci nu va mai putea fi luată de la ea. “
      Spune-mi tu acum, dragul meu prieten, dacă nu este aceasta o critică evidentă a Domnului către respectarea exactă și harnică a poruncilor și în sensul opus, o extraordinară laudă către acea persoană, care de fapt nu-și face griji de porunci, ci vorbește așa doar prin mișcările ei de acționare (Maria) :
      Doamne, pentru că te am numai pe Tine, așa îmi este toată lumea indiferentă! - Nu arată aici Domnul iarăși că ținerea singură a legii nu-i dă nimănui partea mai bună, ba chiar cea mai bună, care veșnic nu va mai fi luată de la el? Vezi, aceasta este prin urmare o a cincea piedică. Dar numai mai departe!
      Ce îi spune Domnul Insuși lui Moise și anume în porunca a treia: „Să cinstești ziua de odihnă! ” Intrebare, ce face însă Domnul Insuși în prezența celor ai Săi care îndeplinesc legea literă cu literă? Uite, El se înforgătuie și nesfințește El Insuși sabatul, evident după sensul literalmente al legii și le dă chiar voie ucenicilor Săi, să culeagă spice într-o zi de sabat și să se sature cu grăunțele. Cum îți place această îndeplinire a legii lui Moise, unde Domnul Insuși nu numai singur pentru Sine, ci spre cea mai mare supărare a îndeplinitorilor literalmente ai legii dă, să spunem așa, întregul sabat peste cap? Tu vei spune, acest lucru l-a putut doar face Domnul într-adevăr, pentru că el este și un Domn al sabatului.
      Bine, dar eu întreb: Au știut fariseii supărați, că fiul teslarului este și un Domn al sabatului? - Tu ești de părere că ei ar fi trebuit să recunoască aceasta, ca consecință a minunilor Lui. Aici spun eu însă: Pentru acest popor n-au fost minuni deajuns, pentru a recunoaște deplina dumnezeiere în Hristos, fiindcă minuni au înfăptuit toți profeții în toate timpurile, cei adevărați precum și câteodată și cei mincinoși. Deci, nu se poate pune aceasta ca condiție, că minunile lui Hristos ar fi trebuit să-i convingă pe farisei de dumnezeirea și măreția Lui.
      Toți profeții însă, exceptându-L pe El, au sfințit sabatul, El singur l-a dat peste cap. Nu trebuia aceasta să fie o supărare pentru îndeplinitorii literalmente ai legii? Intr-adevăr și totuși n-a lăsat Domnul să se negocieze cu El.
      Ce reiasă însă din acest lucru? Nimic altceva, decât că Domnul consideră foarte jos ținerea legii singură pentru sine. De ce? O mică pildă din sfera ta proprie, precum și din sfera fiecărui om, care a trăit vreodată pe lume, să-ți aducă răspunsul:
      Un tată are doi copii. El le-a făcut copiilor săi voia lui ca legal cunoscută. Un ogor și o vie le-a arătat el și a spus: Voi ați devenit puternici și astfel cer eu de la voi, ca voi să lucrați acum  harnic ogorul și via pentru mine. Din hărnicia voastră eu voi recunoaște, care dintre voi doi mă iubește cel mai mult. Așadar, aceasta este legea, conform căreia bineânțeles acel fiu va fi părtaș de măreția tatălui, care îl iubește cel mai mult pe tatăl.
      Ce fac însă cei doi fii? Unul din ei ia sapa înțeapă toată ziua harnic pământul și lucrează ogorul și via. Celălalt lasă mai mult lucrul baltă, cum se obișnuiește a se spune. De ce? El spune: Dacă sunt pe ogor sau în vie, atunci trebuie tot timpul să mă lipsesc de dragul meu tată, în afară de aceasta, nu sunt așa de doritor de măreție ca fratele meu. Dacă îl am numai pe dragul meu tată și pot să fiu numai în preajma lui, care este totul pentru inima mea, atunci eu întreb puțin despre una sau cealaltă împărțire a unei măreții.
      Tatăl îi și spune acestui al doilea fiu din când în când: Dar uite, cum lucrează harnic fratele tău și caută să se învrednicească de dragostea mea. Fiul spune însă: O dragă tată! Dacă sunt în ogor, atunci sunt departe de tine și inima mea nu-mi dă pace, ci vorbește întotdeauna tare către mine: Dragostea nu locuiește în mână, ci în inimă, de aceea ea nici nu vrea să fie câștigată cu mâna, ci cu inima! Dă-i tu, tată, fratelui meu, care lucrează atât de harnic, ogorul și via. Eu însă sunt îndeajuns cointeresat din partea ta, dacă tu îmi permiți numai, ca eu să am voie să te iubesc întotdeauna după dorința inimii mele, cum eu vreau și trebuie să te iubesc, pentru că tu ești tatăl meu, tot ce am eu.
      Ce va spune așadar și într-adevăr tatăl la aceasta și acest lucru din cea mai interioară temelie a inimii sale? Sigur nimic altceva decât:
      Da, tu fiul meu cel mai iubit, inima ta ți-a destăinuit-o pe cea a mea; legea este doar un examen. Dar fiul meu, dragostea nu se află în lege, fiindcă fiecare care ține doar legea singură, o ține pe aceasta din dragoste proprie, pentru a-și câștiga prin aceasta cu puterea faptei sale dragostea Mea și măreția Mea. Acela însă, care ține astfel legea, acela este încă departe de dragostea mea, fiindcă dragostea lui nu se ține scai de mine, ci de răsplată.
      Tu însă te-ai întors, ce-i drept, nu ai disprețuit legea, pentru că a dat-o tatăl tău, dar tu te-ai ridicat deasupra legii și dragostea ta te-a condus peste aceasta înapoi la tatăl tău. Astfel, să și primească așadar fratele tău ogorul și via și să pășească în măreția mea; tu însă, cel mai îndrăgit fiu al meu, să ai, ceea ce tu ai căutat, anume pe tatăl însuși și toată dragostea lui!
      Eu sunt de părere, dragul meu prieten, că din această pildă va fi totuși cumva limpede, ce este aici mai mult, singură tinere uscată a legii sau trecerea peste ea și îmbrățișarea dragostei singure.
      În caz că nu-ți este această idee încă pe deplin limpede, atunci eu te întreb: Dacă tu ai avea ocazia, să-ți alegi o mireasă dintre două fecioare, despre care tu ai fi de fapt convins, că amândoua te iubesc, dar nu ești încă pe deplin convins despre faptul, care te iubește cel mai mult. N-ai dori tu foarte tare, să afli, care te iubește cel mai mult, ca, prin urmare, să o alegi pe aceea, care te iubește cel mai mult? Tu spui: Acest lucru este foarte limpede; dar cum să-l pui în practică, pentru a afla aceasta? Pe acest lucru vrem noi să-l avem imediat.
      Uite, la prima ajungi tu. Ea este harnică și activă. Din atâta dragoste către tine ea nu se mai știe de a atâta muncă și anume din atâta muncă pentru tine, pentru că ea face pentru tine cămăși, șoseste, pijamale și încă mai multe asemenea îmbrăcăminți. Ea are cu acestea așa de mult de lucru, că nu rar, din cauza a atâta muncă, de-abia își dă seama, când tu vii la ea. Uite, aceasta este prima. - A doua lucră foarte încetinel. Și ea lucrează, ce-i drept, pentru tine, dar inima ei este preocupată prea tare cu tine, ca să fie în stare să își dedice atenția lucrului. Dacă tu o vizitezi și ea te zărește de departe, ca venind la ea, atunci nu mai este vorba de nici o muncă; fiindcă ea nu cunoaște aici nimic mai inalt, nimic mai meritoriu decât pe tine singur! Tu singur ești al ei totul în toate, pentru tine ea dă toată lumea! Spune-mi, pe care dintre aceste două o vei alege tu?
      Tu spui: Dragă prietene! Cu un întreg trilion îmi este mai dragă a doua, fiindcă ce contează câteva cămăși și ciorapi? Evident, este aici vizibil, că prima doar numai prin aceea căuta să mă câștige, că ea vrea să primească de la mine recunoaștere pentru meritul ei. Cealaltă căuta însă să mă iubească. Ea se afla dincolo de toate meritele și nu cunoaște nimic altceva mai înalt decât pe mine și dragostea mea. Pe aceasta aș și lua-o de soție.
      Bine, îți spun eu ție, dragă prietene, nu vezi tu aici limpede caracterul Martei și Mariei? Vezi tu, ce spune Domnul către Marta cea ocupată cu legea și ce către Maria cea smerită?
      Din aceasta însă, poți tu să și vezi, ce cere Domnul de la fiecare om dincolo de lege și în același timp dă evident de recunoscut, din ce constă dragostea omului către Dumnezeu. - Din tocmai acest motiv blesteamă Domnul chiar, mișcat în inima Lui, îndeplinătorii care țin literalmente legea (anume fariseii și cărturarii), îl laudă pe vameșul păcătos și face mai repede hoților, desfrânatelor și adulterilor accesibilă împărăția lui Dumnezeu decât treierătorilor uscați de litere.
      De aceea întreb eu, obiecțiitorul, acum încă o dată cu cel mai deplin drept, după care riglă de măsurat trebuie să-l iubim pe Dumnezeu înainte de toate? Dacă eu am rigla, atunci am totul, dacă însă nu am rigla, atunci iubesc eu ca unul, care nu știe, ce este dragostea. De aceea, încă o dată întrebarea:
      Cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu deasupra toate? - Și eu, Ioan, spun: Să-l iubești pe Dumnezeu deasupra toate înseamnă:
       Să-l iubești pe Dumnezeu dincolo de toate legile! - Cum aceasta, o să arate urmarea. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Cum trebuie iubit Dumnezeu înainte de toate
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:08 View PostDownload Post

Cum trebuie iubit Dumnezeu înainte de toate


      Însă, pentru a afla și a înțelege temeinic, cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu dincolo de lege, trebuie să știm, că legea propriu zisă nu este nimic altceva decât calea uscată spre dragostea de fapt către Dumnezeu.
      Acela care începe să-l iubească pe Dumnezeu în inima lui, acela a parcurs deja drumul; Cine însă îl iubește pe Dumnezeu numai prin ținerea legii, acela mai este încă cu dragostea lui un călător pe drum, unde nu cresc fructe și nu arareori îl așteaptă pe călător hoți și tâlhari.
      Cine însă îl iubește curat pe Dumnezeu, acela îl iubește deja înainte de toate! Pentru că a-L iubi pe Dumnezeu înainte de toate înseamnă: Să-l iubești pe Dumnezeu dincolo de toată legea. Cine este afară pe cale, acela trebuie încontinuu să pășească mai departe pas cu pas, pentru a ajunge așa în cel mai ostenitor mod la țelul propus. Cine îl iubește însă pe Dumnezeu astfel, acela sare peste întreaga cale, deci peste întereaga lege și el îl iubește astfel înfățișat pe Dumnezeu deasupra toate.
      S-ar putea aici probabil spune: Aceasta sună straniu, fiindcă după noțiunile noastre înseamn㠄a-L iubi pe Dumnezeu deasupra toate“; Să-l iubești pe Dumnezeu mai mult decât totul de pe lume. - Bine, spun eu și întreb însă în același timp: Ce fel de riglă are însă omul pentru  a măsura o asemenea dragoste? Obiecțiitorul a dezbătut și a arătat destul de limpede aceste rigle pentru dragostea cea mai mare posibilă a omului pe pământ, ca omul, în acest fel, nu are pentru această dragoste - peste - toate față de Dumnezeu absolut nici o riglă.
      Eu spun însă: Nu este arătat totul prin legea dată, cum trebuie omul să se comporte în dorința sa spre lucrurile lumești? Prin urmarea acestei idei, sunt în lege arătate toate lucrurile și pe lângă acestea este dată pentru dragostea omului limitarea potrivită, după care fiecare om are să se comporte față de lucrurile lumești.
      Dacă însă, acum, cineva îl iubește pe Dumnezeu dincolo de lege, acela îl iubește desigur și dincolo de toate lucrurile lumești, fiindcă, cum am spus, tocmai prin lege este înfățișată folosirea lucrurilor lumești și comportarea față de acestea conform ordinii dumnezeiești. O completare scurtă într-o poziție comparativă va face toată această idee limpede ca soarele.
      Domnul îi spune tânărului bogat: „Vinde totul, împarte săracilor și urmează Mie! “- Ce înseamnă aceasta? Cu alte cuvinte nimic altceva decât: Dacă tu, tinere, ai respectat legea, atunci ridică-te acum deasupra ei, dă-i lumii toate legile și toate lucrurile ei înapoi și tu rămâi la Mine, așa ai tu viață!
      Cine nu va recunoaște aici, ce înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu dincolo de lege?
      Mai departe îi spune Domnul tânărului: „Dacă voi nu deveniți ca acest copil, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu. ” Ce vrea să spună așadar aceasta? Nimic altceva decât:
      Dacă voi nu veți veni la Mine ca acest copilaș necinstiind totul din lume, nici legea, nici lucrurile lumii și nu Mă cuprindeți cu toată dragostea ca acest copil, atunci voi nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu! De ce nu, așadar? Pentru că Domnul Insuși spune iarăși: „Eu sunt calea, adevărul și viața! ” Cine deci vrea să vină la Mine, Care sunt pe deplin Una cu Tatăl, acela trebuie prin Mine să intre în staulul sau împărăția lui Dumnezeu.
      Atâta timp cât, conform acestor spuse, cineva nu-L cuprinde pe Domnul Insuși, atâta timp el nu poate să vină la El și chiar dacă el ar fi respectat ca o stâncă nebătut o mie de legi. Pentru că cine mai este încă pe drum, acela încă nu este la Domnul, cine însă este la Domnul, ce treabă ar mai avea încă acela cu drumul?
      Dar aici, între voi, sunt porți și acest lucru în număr de multe sute de mii, care susțin că drumul este mult mai important decât Domnul. Și dacă ei sunt deja la Domnul, atunci fac iarăși cale întoarsă și se îndepărtează de El, numai pentru a fi pe drumul jalnic! Aceștia au mai multă bucurie în slujire, în sclavie și în jugul tare decât pentru Domnul, Care l-a făcut pe fiecare om liber. Jugul Lui este foarte ușor și blândă este povara Lui. Ușor este jugul, ca el să nu apese pe ceafa dragostei către Domnul în tragerea vieții și chiar blândă este povara, care este singura lege a dragostei! - Mai departe vedem noi un exemplu.
      Fariseul drept se laudă pe sine însuși pe drum; dar vameșul consideră drumul foarte greu. Pentru că niciodată el nu este în stare să vadă capătul acestuia. El se apleacă de aceea foarte adânc în fața Domnului în inima lui, își recunoaște slăbiciunea și neputința lui, de a merge exact pe drum. La aceasta însă, îl cuprinde el pe Dumnezeu Domnul cu inima lui și face astfel un salt imens peste tot drumul greu și ajunge prin aceasta la țelul său!
      Cine nu va putea înțelege aici ce înseamnă să-l „iubești pe Domnul deasupra tuturor“? - Deci, să mergem mai departe. Martha este pe drum, iar Maria a ajuns deja la capăt! Aici nu mai este nevoie menționarea, căci prea limpede și clar este ce înseamnă aici, să-l „iubești pe Domnul deasupra tuturor“.
      Dacă însă vrem noi să avem acest lucru mult mai clar și în abundență, atunci să privim scena, unde Domnul îl întreabă pe Petru de trei ori, dacă acesta Îl iubește? - De ce îl întreabă de trei ori? Căci Domnul știa și așa, că Petru Îl iubește și El mai știa și faptul, că Petru îi va răspunde la acele trei întrebări cu aceeași inimă și cu aceeași gură. Aceasta a știut Domnul. Nu de aceea a pus aceste întrebări lui Petru, ci ca Petru să recunoască că este liber și că-L iubește pe Domnul desupra tuturor poruncilor. Și așa înseamnă prima întrebare: „Petru, Mă iubești? ” - Petru, M-ai găsit tu pe drum? - Aceasta afirmă Petru și Domnul vorbește: „Paște oile Mele“, aceasta însemna: Învață-i și pe frații tăi ca să mă găsescă! - A doua întrebare: Petru, Mă iubești? Însemna: Petru, ești tu la Mine, ești tu la ușă? - Petru confirmă aceasta și Domnul vorbește: „Deci paște oile Mele! ” sau: Deci adu-i și pe frații tăi, ca să fie și ei la ușa vieții! Și pentru a trei oară îl întreabă Domnul pe Petru: „Mă iubești? ” Aceasta însemnă așa de mult că: Petru ești desupra porunciilor? Ești tu în Mine ca Eu în tine? - Cu timiditate confirmă Petru aceasta și Domnul vorbește încă o dată: „Deci paște oile Mele și urmează-Mă! ” Aceasta însemnă de fapt așa de mult ca: Adu-i tu și pe frații tăi, ca să fie și ei în Mine și să locuiască în ordinea și în dragostea Mea la fel ca și tine.
      Ca să-L urmezi pe Domnul însemnă: să locuiești în dragostea Domnului. Eu cred, că nu mai este necesar să explic ce înseamnă să-l iubești pe Dumnezeu deasupra tuturor. Și pentru că noi știm acum aceasta și am recunoscut lumina luminii, vrem să mergem imediat în cea de-a 12-a sală.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
A douăsprazecea sală - a 12-a poruncă
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:10 View PostDownload Post

A douăsprazecea sală - a 12-a poruncă
Dragostea pentru aproapele


      Noi suntem în interior și observăm în mijlocul minunatei săli tot o mare tablă de soare și în mijlocul ei este scris cu litere mari roșii și strălucitoare: „Aceasta este la fel ca prima, ca tu să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți; în aceasta este toată porunca și profeții. ”  - Aici ar putea să se ridice imediat cineva și să spună: Cum s-ar putea înțelege aceasta? Dragostea proprie sau dragostea de sine este o greutate și cu aceasta nu poate fi altceva dragostea pentru aproapele decât o greutate, prin care în acest fel dragostea pentru aproapele este evident ca motiv pentru dragostea de sine și cea proprie. Dacă vreau să trăiesc ca un om virtuos, atunci eu nu am voie să mă iubesc pe mine însumi. Dacă însă nu am voie să mă iubesc pe mine însumi, atunci nu am voie să-l iubesc nici pe cel de lângă mine, deoarece relația de iubire pentru aproapele ar trebui să fie la fel ca și relația iubirii de sine. Conform acesteia ar trebui să fie, „să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” diferit, adică să nu-l iubești deloc, pentru că nu este voie să te iubești nici pe tine însuți.
      Vedeți, aceasta ar fi deja o replică obișnuită și întâmpinarea acesteia nu ar trebui să fie prea grea. Fiecare om are cel puțin dragostea de sine pentru viața sa și în acest grad se înțelege și faptul iubirii de sine, căci fără dragoste de sine, ar însemna de fapt așa de mult ca și a nu avea viață!
      Aici este vorba de faptul să recunoaștem diferența între dragostea dreaptă și nedreaptă de sine.
      „Dreapt㔠 este dragostea de sine, dacă nu dorește prea tare lucrurile pământești, exceptând acelea care le-a primit din ordinea dumnezeiască, a căror măsură a fost arătată pe deplin în a șaptea, în a noua și în a zecea poruncă. Dacă dorești dragostea de sine mai mult decât aceste măsuri, atunci pășește peste granițele ordinii dumnezeiești și este privită de la prima pășire ca un păcat. După aceste măsuri, prin urmare se poate încadra și dragostea pentru aproapele; căci dacă cineva își iubește fratele sau sora peste măsură, așa începe să-l adore  și prin aceasta nu-l face mai bun, ci doar mai rău.
      Fructele care rezultă din aceste iubiri exagerate pentru aproapele sunt în ziua de astăzi conducătorii popoarelor. De ce? - Un oarecare popor a ales din mijlocul lor pentru talentele sale deosebite un om și l-a iubit peste măsură, l-au făcut conducătorul lor și ei au trebuit să suporte consecințele grave de la el și de la urmașii săi.
      Aici se va spune: Dar regi și prinți au trebuit să fie, pentru a conduce popoarele și ei au fost puși de Dumnezeu. - Eu nu vreau aici să neg, dar aș vrea totuși să luminezi situația la această ocazie cum este și cum ar trebui să fie.
Ce vorbește Domnul spre poporul israelit, atunci când acesta a cerut un rege? Nimic altceva decât: „La toate păcatele pe care le-a săvârșit poporul acesta în fața Mea, a mai adăugat încă unul mare, deoarece nu este mulțumit cu conducerea Mea și cere un rege“.  - Din această propoziție se poate observa, cred eu, că regii nu au fost meniți popoarelor ca binecuvântare, ci le-au fost dați ca judecată.
      Întrebare: Sunt necesari regi de partea lui Dumnezeu pentru a conduce omenirea? Această întrebare poate fi răspunsă cu o altă întrebare, care suna astfel: A avut Domnul nevoie de un ajutor la crearea lumii și a omenirii?
      O altă întrebare: Ce regi și prinți din acea vreme l-au ajutat pe Domnul să pună în ordine lumiile și să le pună în liniile lor? De ce duce are El nevoie pentru vânturi, de ce prinț pentru eliberarea luminii și de care rege pentru păzirea întregului univers? Poate Domnul fără ajutorul prinților și a regilor să încercuiască orionul, să-i dea câinelui cel mare de mâncare și să mențină în cea mai mare ordine pământul și soarele, ar trebui atunci să aibă nevoie de oamenii pământului să numească regi și prinți, care să-l ajute la treburile Sale?
      Să mergem la istoria fundamentală a fiecărui popor și noi vom găsi, că fiecare popor a avut de la bun început o constituție de teocrație, aceasta însemnă, că ei nu au avut un alt Domn decât pe Dumnezeu. Doar cu timpul, când au devenit nemulțumiți de conducerea liberală și liberă a lui Dumnezeu, ici și colo câteva popoare, pentru că le mergea prea bine, au început să se iubească peste măsură reciproc. Și de obicei avea un om talente deosebite, iar acela era adoratul oamenilor. Acesta a fost cerut ca conducător. Dar nu era de ajuns ca să fie doar conducător, căci conducătorul trebuia să elibereze legi, legile trebuiau sancționate și așa a devenit dintr-un conducător un stăpân, un domnitor, un patriarh, după aceea un prinț, un rege și un împărat.
      Deci, împărații, regii și prinții nu au fost niciodată aleși de Dumnezeu, ci doar confirmați spre judecata unor oameni, care prin urmarea voinței lor libere au ales asemenea oameni din mijlocul lor spre a deveni regi împărați și prinți și pentru a-și exercita puterea asupra lor. Eu cred că va fi de ajuns această iluminare, pentru a înțelege, că dragostea de sine și pentru aproapele în abundență este în fața lui Dumnezeu o grozăvie.
      Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți înseamnă: să iubești aproapele în ordinea dumnezeiască, adică în măsură adevărată, care a fost dată fiecărui om de la bun început de la Dumnezeu. Cine nu vrea să înțeleagă aceasta în întregime, aceluia îi  voi mai adăuga încă câteva exemple, din care se va înțelege limpede, ce urmări pot avea exagerările și de-o parte și de cealaltă.  
      Să presupunem că într-un sat oarecare trăiește un milionar. Va ferici el oare acel sat sau îl va aduce la pierire? Noi vrem să vedem aceasta. Milionarul vede că băncile statului sunt instabile; și ce face el? El își vinde bonurile de tezaur și cumpără în schimbul lor realități, adică mărfuri. Stăpânii, la care a fost el mai demult un subaltern, se află ca de obicei în mari crize financiare. Milonarul nostru este căutat pentru a împrumuta capital stăpânilor. El face aceasta în schimbul unor procente bune și la ipotecă sigură spre a deveni stăpân. Vecinii săi și ceilalți locuitori ai satului, au și ei nevoie de bani. El le împrumută lor fără prea multă zarvă în schimbul înregistrării în cartea funciară. Acest lucru se prelungește ani de zile. Stăpânii devin din ce în ce mai săraci și locuitorii satului nu devin nici ei mai înstăriți. Ce se întâmpla? Milionarul nostru preia conducerea și aceștia nu mai având în proprietatea lor nici un ban trebuie să spere la milă și primesc din aroganță doar bani pentru a putea călători și milionarul nostru preia autoritatea și devine în același timp și stăpân peste vecinii săi îndatorați. Aceștia, pentru că nu sunt capabili să plătească banii sau să rezolve interesele sale, vor fi aproximați și amanetați.
      Aici avem o urmare cât se poate de naturală a norocului, care este adus peste locuitorii unui sat de un milionar sau de un proprietar a abundenței de dragoste pentru sine. Mai mult nici nu trebuie spus despre acest lucru. - Dar să trecem acum la cel de-al doilea caz.
      Undeva trăiește o familie cât se poate de săracă. Ea nu are nici măcar strictul necesar pentru a putea supraviețui. Un bărbat cât se poate de bogat  și nemaiântâlnit de bun face cunoștiință cu această familie săracă, care este în rest foarte bravă și bună. El, care are în posesia să mai multe milioane, se îndură de această familie și se gândește în sine: Eu vreau să fericesc această familie dintr-o dată. Eu vreau să le fac cadou o poziție de stăpân și pe lângă aceasta o avere acceptabilă de o jumătate de milion. Pe lângă aceasta vreau eu să am bucuria pentru a putea vedea, cum se vor lumina dintr-o dată chipurile acestei familii sărace. - El face, ceea ce s-a hotărât. O săptămână întreagă se vărsă în acea familie doar lacrimi de bucurie și bunului Dumnezeu i se mai spune un „mulțumesc Ție Doamne“.
      Dar să privim această familie norocoasă doar cu un an mai târziu și noi vom observa tot luxul la ei, pe care-l au  în case cei bogați. Această familie devine și mai rea și își va da silința să se răzbune în secret pe aceia, care nu au vrut să-i ajute la nevoi. Acel „mulțumesc Ție o Doamne” va dispărea și în loc de aceasta se va introduce echipaje și slugi îmbrăcate în costume și tot felul de astfel de lucruri.
      Întrebare: A ajutat sau a stricat acestei familii acest belșug de dragoste a aproapelui? Eu cred, că aici nu vor mai fi nevoie de multe cuvinte, ci trebuie întinse doar mâinile spre tot acel lux, pentru a putea înțelege cu precizie, ce folos a primit această familie prin abundența de dragoste pentru aproapele spre viața eternă. Din aceasta se poate vedea, că dragostea de sine și cea pentru aproapele trebuie să rămână tot timpul în limita dreaptă a ordinii dumnezeiești.
      Dacă un bărbat își iubește femeia peste măsură, atunci acesta o va strica. Ea va deveni încrezută, se va crede mai presus și va deveni o așa zisă cochetă. Bărbatul nu va avea mâini suficiente pentru a prinde peste tot, spre a satisface cererile femeii.
      Și un mire, dacă își iubește prea mult mireasa, devine îndrăzneață și la sfârșit necredincioasă.
      Deci este nevoie tot timpul de adevărata măsură pentru dragoste. Și totuși este alcătuită din cu totul altceva dragostea pentru aproapele, decât cunoaștem noi până în momentul de față. - Dar din ce este alcătuit felul interior spiritual al dragostei pentru aproapele, aceasta vrem să recunoaștem noi din următoarele rânduri. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Din ce este alcătuită de fapt dragostea față de aproapele?
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:12 View PostDownload Post

Din ce este alcătuită de fapt dragostea față de aproapele?


      Pentru a ști concret din ce este alcătuit㠄dragostea pentru aproapele“, trebuie să se înțeleagă din timp, cine este de fapt aproapele. În aceasta este de fapt îngropat nodul principal. Se va spune: De unde se va putea înțelege aceasta? Căci Domnul, singurul care a înființat dragostea pentru aproapele, nu a făcut precizări mai clare. Când l-au întrebat înțelepții scriitori, cine este aproapele, le-a arătat El doar o pildă, cine a fost aproapele unui samarinean căzut între tâlhari, adică chiar un samarinean, care l-a dus la un adapost și i-a turnat peste răni untdelemn și vin.
      Din aceasta reiasă însă, că numai în anumite cazuri au oamenii care au suferit un accident  „apropiați” în binefăcătorii lor și astfel și invers „apropiații” binefăcătorilor lor. Dacă deci sunt „apropiați” numai în anumite împrejurări, ce fel de apropiați au atunci oamenii obișnuiți, care nu au de făcut față nici unei nenorociri, nici nu vin vreodată în situația, să sară în ajutorul unuia care a suferit un accident? Nu este așadar nici un text mai general, care descrie aproapele mai exact? Pentru că în cazul acestuia este pusă față în față, ca noțiune a aproapelui, numai cea mai mare nevoie și de partea cealaltă, cea mai mare binefacere, împerecheată cu o inimă bună.
      Noi vrem să vedem de aceea, dacă nu se găsesc asemenea texte mai lărgite. Aici ar fi unul și acesta sună astfel:
      „Binecuvântați pe cei ce va blestemă și faceți bine dușmanilor voștri! ” - Acesta ar fi un text, din care reiasă limpede, că Domnul a lărgit foarte tare dragostea față de aproapele, întrucât El n-a exceptat nici dușmanii și nici blestemătorii.
      Mai departe suna un alt text așa: „Faceți-vă prieteni cu mamonul nedrept“. Ce vrea Domnul să arate prin aceasta? Nimic altceva, decât că omul nu trebuie să lase să treacă nici o ocazie, pentru a face bine aproapelui. El permite chiar, privit din perspectiva exterioară, o evidență sustragere din bogăția unui bogat, dacă astfel, firește numai în cel mai extrem caz, se poate ajuta multor nevoiași sau cel puțin mai multora.
      Mai departe găsim noi un text, unde Domnul spune: „Oricare bine i-ați face unuia dintre acești săraci în numele Meu, aceasta Mi-ați făcut-o Mie“. - Pe această propoziție o confirmă Domnul în expunerea judecății „de apoi” sau duhovnicești, deoarece El le spune celor aleși: „Eu am venit la voi gol, flămând, însetat, bolnav, prizonier și fără casă și masă și voi M-ați primit, îngrijit, îmbrăcat, săturat și adăpat” - și asemenea lucruri celor blestemați, cum ei n-au făcut așa ceva. Cei buni se scuză, de parcă ei n-ar fi făcut niciodată așa ceva și cei răi, de parcă ei ar fi făcut într-adevăr astfel, dacă El ar fi venit la ei. Și Domnul arată atunci limpede:
      „Orice le-ați făcut sau nu le-ați făcut săracilor în numele Meu, acel lucru M-a privit pe Mine. ” -
      Din acest text se arată deja destul de limpede adevărata dragoste față de aproapele și se punctează, care sunt în consecință de fapt cei apropiați.
      Noi vrem însă să mai privim la încă un text. Acesta sună astfel: „Dacă voi faceți ospețe, atunci nu-i invitați pe aceia, care vă pot răsplăti aceasta cu un alt ospăț. Pentru această faptă nu veți avea răsplată în ceruri, pentru că așa ceva ați primit pe lume. Invitați de aceea oameni nevoiași, schiopi, ologi, în oricare fel oameni săraci, care nu vă pot răsplăti aceasta iarăși căci așa veți avea răsplata voastră în ceruri. Deci, veți împrumuta și acelora banii voștri, care nu vă pot da aceștia iarăși înapoi, căci astfel veți face cămătărie pentru cer. Dacă însă voi veți împrumuta banii voștri acelora, care vă pot da aceștia înapoi cu tot cu interese, atunci voi veți pierde răsplata voastră. Dacă dați milostenie, atunci faceți acest lucru într-ascuns și mâna voastră dreaptă să nu știe, ce face cea stângă. Și Tatăl vostru în ceruri, care vede într-ascuns, vă va binecuvânta și răsplăti de aceea în cer! “
      Eu sunt de părere că din acest text ar trebui să se cuprindă deja aproape cu mâna, care este denumit de Domnul adevăratul aproape. Noi vrem să vedem de aceea, ce fel de sens se află în spatele acestei idei.
      Peste tot vedem noi puși de Domnul numai săraci celor înstăriți față în față. Ce rezultă din acestea? Nimic altceva, decât că săracii sunt numiți și puși de Domnul în fața celor înstăriți ca fiind adevărații apropiați și nu bogații față de bogați și săracii față de săraci. Bogații față de bogați se pot privi doar atunci ca fiind apropiați, dacă ei se adună în scopuri la fel de bune și bineplăcute lui Dumnezeu. Săracii însă, se află tot așa numai atunci stând față în față ca apropiați, dacă și ei se adună între ei frățește, tot așa după posibilități, în răbdarea și în dragostea către Domnul.
      Primul grad de dragoste a aproapelui rămâne în consecință totdeauna între înstăriți și săraci și între puternici și slabi și se află în același raport cu acela între părinți și copii.
      De ce trebuie însă priviți și tratați săracii față de înstăriți, slabii față de puternici, copiii față de părinți, ca fiind cei mai apropiați? Din nici un alt motiv decât următorul motiv foarte simplu, fiindcă Domnul, ca fiind față de fiecare om cel mai apropiat, se reprezintă în această lume, conform spuselor Sale proprii, cu precădere în săraci și în slabi precum în copii. Fiindcă doar El Insuși spune: „Orice le faceți săracilor, Mi-ați făcut Mie! ” - Chiar dacă nu Mă veți avea întotdeauna real personal între voi, voi veți avea însă totuși tot timpul săraci între voi ca întrucâtva (a vrut să spună Domnul) reprezentanții Mei desăvârșiți.
      Tot așa vorbește Domnul și despre un copil: „Cine primește în numele Meu un asemenea copil, acela Mă primește pe Mine“.
      Din toate acestea reiasă însă, că oamenii trebuie să se considere cu atât mai mult reciproc după grad mai mult sau mai puțin ca „apropiați“, cu cât ei sunt plini mai mult sau mai puțin de Duhul Domnului. Domnul însă, nu dăruiește Duhul Lui bogaților lumii, ci tot timpul numai săracilor, slabilor și nevârstnicilor lumești. Săracul este astfel deja mult mai mult pătruns de Duhul Domnului, pentru că el este un sărac, pentru că sărăcia este doar o parte de bază a Duhului Domnului.
      Cine este sărac, are în sărăcia lui asemănare cu Domnul, în timp ce bogatul nu are. Pe aceștia nu-i cunoaște Domnul. Dar pe săraci îi cunoaște Domnul. De aceea trebuie să fie săracii bogaților niște apropiați, la care ei, bogații, trebuie să vină, dacă vor să se apropie de Domnul; fiindcă bogații se pot imposibil considera ca apropiați ai Domnului. Domnul Insuși a arătat în povestirea despre risipitorul bogat prăpastia nemărginită între El și ei. Numai pe săracul Lazăr îl pune El în sânul lui Avraam, deci, ca Lui, Domnului, cel mai apropiat.
      Așa arată Domnul și la ocazia tânărului bogat, care ar trebui să fie mai întâi apropiații lui, înainte ca el să dorească să vină iarăși la Domnul și să-l urmeze. Și peste tot îi prezintă Domnul și pe săraci  și pe copii ca cei mai aproape de El  sau și ca reprezentanții Lui formali. Pe aceștia să-i iubească bogatul ca pe sine însuși nu însă în același timp și pe cei asemenea lui. Fiindcă de aceea a spus Domnul, că această poruncă a dragostei față de aproapele este asemenea primei, prin care lucru el n-a vrut să spună nimic altceva, decât: Ce le faceți săracilor, îmi faceți Mie!
      Ca, însă, bogații să nu se considere reciproc ca aproapele unui altuia, reiasă din aceea, cum Domnul vorbește, că bogații să nu invite iarăși bogați ca oaspeți și banii lor să nu-i împrumute iarăși bagaților, precum și din faptul că El nu i-a poruncit tânărului, să împartă bunurile sale bogaților, ci celor săraci.
      Dacă însă vreun bogat ar vrea să spună: Cei mai apropiați ai mei sunt totuși copiii mei, la aceasta spun eu: În nici un caz! Fiindcă Domnul a ridicat numai un copil sărac, care cerșea la drum și a spus: cine primește un asemenea copil în numele Meu, acela Mă primește pe Mine! Cu copii de-ai bogaților Domnul n-a avut niciodată nimic de-a face.
      Din acest motiv comite bogatul, dacă se îngrijește înfricoșat pentru copiii lui, un păcat foarte mare împotriva dragostei față de aproapele. Bogatul se îngijește prin aceea cel mai bine pentru copiii lui, dacă el se îngijește pentru o educație bine-plăcută Domnului și dacă nu-și economisește avuția lui pentru copiii săi, ci o îndreaptă în cea mai mare parte spre săraci. Dacă el face aceasta, atunci Domnul îi va cuprinde copiii și îi va călăuzi pe cel mai bun drum. Dacă el nu face aceasta, atunci Domnul își întoarce fața de la ei, își trage mâinile înapoi și lasă deja cea mai gingașă tinerețe a lor în mâinile lumii, aceasta înseamnă însă în mâinile diavolului, ca din ei să devină astfel copii ai lumii, oameni ai lumii, ceea ce vrea să spună tot așa de mult să draci înșiși.
      Ați fi știut voi, cum până în cel mai de jos grad, al treilea grad al iadului sunt blestemate de către Domnul în cel mai îngrozitor mod toate capitalurile de bază și mai ales cămătăriile, atunci voi ați încremeni de spaimă și frică până la tăria unui diamant!
      De aceea trebuie doar toți bogații, oriunde ar fi ei, să îmbrățișeze aceasta cât se poate de mult, să-și îndepărteze inima de la bogățiile lor cât se poate de mult și cu acestea, anume cu bogățiile, să facă cât se poate de mult bine, dacă ei vor să scape de afumarea bucătăriei veșnice. Pentru că, în lumea cealaltă, există o pregătire de afumare dublă, una îndelungată în locuri jalnice, de la care iasă numai poteci necuprins de înguste, pe care drumețului nu-i merge cu mult mai bine decât cămilei în fața urechilor de ac. Este însă și o pregătire de afumare veșnică, din care, după cunoștința mea, nu iasă până acum încă nici o potecă. - Aceasta deci, pentru îmbrățișarea de către bogați precum și pentru fiecare, care posede oricât ar fi, ca el să  mai poată încă face ceva pentru săraci. Din aceasta este însă acum arătat, din ce constă adevărata dragoste față de aproapele. Tot așa este ea predată și aici, în soare și este tot timpul aplicată. - Cum însă se întâmplă ceasta, vrem noi să vedem mai îndeaproape în urmare. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Invățătura practică către elevii din lumea cealaltă în ceea ce privește dragostea către aproapele
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:14 View PostDownload Post

Invățătura practică către elevii din lumea cealaltă în ceea ce privește dragostea către aproapele


      Voi știți că doar cu cunoștința și credința teoretică nu se poate face niciunde nimic. Ce îi folosește cuiva, dacă el și-a îndopat capul cu mii de teorii, care pot să fie cât se poate de corecte? Ce îi folosește cuiva, dacă el consideră totul neapărat corect, ce este scris în cartea vieții? Toate acestea îi folosesc aceluia exact așa de mult, că dacă cineva și-ar fi însușit cu de-amănuntul toate teoriile muzicale și ar fi și ajuns la concluzia, că el, dacă s-ar folosi de teorii într-un mod practic, ar înfăptui într-adevăr cele mai eminente compoziții, sau ar fi cel puțin un virtuos ales într-unul sau în celălalt instrument. Intrebare: Va fi el în stare cu ajutorul a toate aceste cunoștințe temeinic teoretice să compună fără cea mai neânsemnată îndemânare practică vreo piesă de vreo valoare? Sau va fi el în stare ori să cânte pur și simplu chiar numai cel mai simplu tact al unei compoziții, sau să-l interpreteze pe un instrument de muzică? Cu siguranță nu, pentru că fără exercițiu practic nu folosește nici o teorie nimic.
      Este tot așa, că dacă ar fi un oarecare tată neânțelept, care l-ar îngriji, ce-i drept, pe copilul lui și ar învăța mintea lui, dar i-ar ține picioarele tot timpul legate. Intrebare: Va putea să meargă copilul, chiar dacă a văzut pe alții mergând și ar fi învățat teoretic toți pașii și mișcările de picioare de la un maestru de dans spaniol? Primul pas, pe care îl îndrăznește, va fi deja așa de nesigur, ca copilul învățat doar teoretic va fi de îndată întins pe pământ.
      Este cu aceasta arătat mai mult decât limpede, că numai știința singură fără practică nu folosește la nimic! Fiindcă ea este doar un candelabru aprins într-o sală goală, a cărui lumină arde numai pentru sine și nu-i folosește nimănui la nimic. În consecință, este practicarea reală a acelui lucru, pe care l-am recunoscut și îl știm, negreșit singurul lucru principal. Și pentru că în împărăția celor mai curate duhuri este tot timpul importantă cu precădere fapta și fiindcă acționarea din dragoste față de aproapele este principiul principal a toată înfăptuirea duhovnicească, așa că tocmai această poruncă a dragostei către aproapele se și învață aici mai mult în realitate decât teoretic.
      Cum însă? Acești, cum vedeți voi, deja elevi maturi sunt luați la tot felul de ocazii cu duhurile deja mai desăvârșite și trebuie să învețe să-i deosebească pe adevărații apropiați ai lor mai ales în ceea ce îi privește pe nou-veniții de pe pământ, pe cei mai puțin apropiați și atunci și pe cei depărtați. Ei trebuie să recunoască acolo, cum trebuie să se poarte cu apropiații, cu mai puțin apropiații și cu cei îndepărtați.
      Cunoscut este faptul că sentimentul de milă al tinereții este mai mare decât cel al vârstei bărbătești tari. De aceea se și întâmplă, că acești elevi preiau tot ce le vine în cale, cu mare milă și mare îndurare.
      Ei vor imediat totul să bage în cer, întrucât ei încă nu știu din experiența, că cerul le oferă numai celor mai de aproape apropiați adevărați o mare fericire, celor mai puțin apropiați și celor îndepărtați le este un chin mai mare, chiar și cel mai mare chin. La aceste ocazii învață ei așa să-i recunoască de-abia pe deplin, cum constă în această dragostea adevărata față de aproapele, că trebuie lăsată fiecărei ființe libertatea ei și îi trebuie dată ce-i al ei (ceea ce înseamnă, ceea ce este al dragostea sale; d Hsg, ).
      Pentru că dacă vrea să se facă cuiva altceva, decât ce cere dragostea acestuia, atunci nu i s-a acordat nici o slujire de dragoste. Dacă cineva îl roagă pe veciunul lui să-i dea o haină și vecinul îi dă în loc de aceasta o bucată de pâine, va fi cel care a rugat mulțumit cu aceasta? Cu siguranță nu, fiindcă el doar l-a rugat numai pentru haină, dar nu pentru pâine.
      Dacă cineva merge într-o casă și cere o mireasă și i se dă în loc de mireasă o traistă plină cu sare, va fi el mulțumit cu aceasta? Și dacă cineva vrea să facă o cale către o localitate situată înspre nord, unde el are o treabă, un prieten însă își lasă înhămată căruța sa, îl ia cu sine pe omul de afaceri, care vrea înspre nord și merge cu el către sud, îi va fi astfel ajutat?
      De aceea trebuie duhurile, înainte ca ei să vrea să pună în aplicare practic dragostea lor fată de aproapele, să cerceteze mai întâi exact felul de dragoste al duhurilor, care sunt îndrumate spre ei. După cum este felul dragostei, exact așa trebuie și acționat conform acestei dragoste.
      Cine vrea în iad, trebuie să-și aibă conducerea într-acolo, fiindcă astfel este dragostea lui, fără de care nu este viață pentru el. Și cine vrea în cer, aceluia îi trebuie acordată acea conducere, ca el, îndrumat pe drumul dreptății, să ajungă atunci pe deplin declarat apt în cer și să poată dăinui acolo ca un cetațean adevărat și sfințit.
      Dar nici nu este deajuns, să-l aduci pe un duh într-unul și același cer, ci cerul trebuie să corespundă în fiacare atom cu dragostea duhului, fiindcă fiecare alt cer nu se va suporta cu un cetățean ceresc și îi va merge în acela, ca unui pește în aer.
      Pentru că felul dragostei a fiecărui om este elementul de viață propriu lui. Dacă el nu-l găsește pe acesta, atunci s-a zis acuși cu viața lui. De aceea trebuie dragostea față de aproapele explicată și educată foarte exact și corect în împărăția duhurilor curate, înainte ca aceste duhuri să fie în stare să preia într-un mod de a ferici și însufleți într-adevăr în ordinea dumnezeiească pe cei nou-veniți, precum și pe cei care se află deja de mult în împărăția duhurilor.
      Educarea acestei dragoste față de aproapele și explicarea ei constă, în consecință, în aceea de a cerceta și a recunoaște felul de dragoste în duhuri și atunci însă și de a recunoaște și înțelege căile ordinii dumnezeiești, pe care aceste duhuri trebuie conduse și cum trebuie ele conduse.
      Nici unui duh nu este voie să i se facă vreo violență. Voia lui liberă, împerecheată cu recunoașterea lui, determină calea și dragostea duhului, modul și felul, cum trebuie el condus pe aceasta.
      Dacă duhurile ajung de-abia la locul care corespunde cu dragostea lor și pășesc acolo într-un mod răuvoitor, de-abia atunci este timpul - dar iarăși numai după felul răutății -  să se acționeze împotrivă cu pedeapsă.
      Și priviți acum, în toate acelea, care au de-a face cu dragostea față de aproapele, sunt învățați elevii noștri practic și în cel mai exact mod. Dacă ei au dobândit în aceasta o iscusință, primesc cununa desăvârșirii. Ei sunt dați atunci pe o durată de timp precisă și exact raportată ca îngeri păzitori oamenilor care trăiesc pe pământ, cel mai adesea din acel motiv, pentru a se învăța la această ocazie în adevărata răbdare a Domnului. Voi de-abia veți crede, cât de greu îi cade unui asemenea duh ceresc educat, să se poarte așa în cel mai înalt grad, făcând concesii cu oamenii încăpățânați ai acestui pământ, că aceștia să nu remarce faptul că sunt acompaniați de un asemenea duh păzitor pe toate căile și sunt conduși conform dragostei lor.
      Intr-adevăr, nu este o nimica toată, dacă ești înzestrat cu toată puterea și forța și nu ai voie, ca începător, să chemi foc din cer, ci trebuie să ai grijă tot timpul în conștiența puterii și forței tale, cum omul încredințat ție se întemeiază în tot felul de răutăți ale lumii și îl uită pe Domnul din ce în ce mai mult.
      O îngrijitoare de copii are cel mai veritabil cer cu un copil rău și neastâmpărat față de sarcina unui duh păzitor, care se află la începutul misiunii sale. Cât de multe lacrimi trebuie aceștia să verse și toată înfluența lor are voie să consteie doar dintr-o înceată șoaptă în conștiință sau cel mult la ocazii ieșite din comun în prezervarea anumitor cazuri de accidente, care sunt puse în calea muritorilor ai pământului din partea iadului. În toate celelalte ei nu au voie să acționeze.
      Acum, însă, închipuiți-vă numai puțin soarta nu arareori amară a unui asemenea așa numit învățător al casei sau intendent, dacă el primește spre educare copii destul de duri și răi. Nu este aici mai bună starea de tăietor de lemne? Cu siguranță, pentru că lemnul se lasă taiat și despicat după voința tăietorului de lemne, dar copilul neastâmparat își bate joc de voința maestrului său. Însă, această stare este o umbra abia simțită față de aceea a unui duh păzitor, a cărui încredințați spre păzire este ori un zgârcit, un fur, un hoț, un criminal, un jucător de cărți, un desfrânat și un adulter. La asemenea fapte groaznice trebuie să privească duhul păzitor tot timpul pasiv și nu are voie nici foarte puțin cu toată puterea lui să acționeze, preântâmpinând. Și dacă este încă permisă la unele ocazii o preântâmpinare, atunci aceasta trebuie însă totuși să fie făcută așa de înțelept, ca protejatul să nu fie astfel nici foarte puțin incomodat în sfera de libertate a voinței lui, ci cel mult în ducerea într-adevăr la îndeplinire a acesteia.
      Vedeți, aceasta este în consecință a doua afacere practică, în care elevii noștri sfințiți trebuie să se exerseze în dragostea aproapelui și cu precădere în răbdarea Domnului. - Ce se întâmplă însă cu ei după această exersare în răbdare, ne va arăta urmarea. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Fire
Initiator
Initiator

Fire is offline

Joined: 11 Oct 2007
Member: #310
Posts: 501
Country Flag: Egypt
Style: subSilver (582)
Medals: None
Groups:
Topic icon
Ființa și consecințele viciului
Reply to topic Reply with quote Go to the bottom
PostPosted: 6.3.2008, 12:16 View PostDownload Post

Ființa și consecințele viciului


      Când elevii noștri bine exersați în răbdare se reântorc din această lume exterioară de la slujba lor, de obicei după moartea unui protejat încredințat lor, atunci ei mai trebuie să stea așa de mult în apropierea lui, atâta timp cât durează starea natural-duhovnicească a sufletului unui om decedat aici. La timpul destăinuirii sau pustiirii, fiindcă fiecare duh rămâne oricum în totalitate pe cont propriu, ei se reântorc atunci iarăși în soarele duhovnicesc. De aici încolo de-abia merge totul spre un nou scop. - Incotro însă? Acest lucru este foarte ușor de ghicit, dacă luăm în considerare, că elevii noștri au avut până acum destule ocazii, să privească și să recunoască practic ilegalitățile mai întâi duhovnicesc-științific ca ucenici, atunci ca duhuri păzitori.
      Că în spatele acestor cunoașteri se află încă o a treia și în spatele a treia încă o a patra, acest lucru trebuie să-i fie limpede fiecăruia, care știe, că fiecare viciu are în sine o anumită urmare că scopul dobândit și ca de-abia în acest scop se lasă recunoscut motivul sau cauza principală a viciului. Pentru că dacă cineva nu a văzut urmările viciului și nu cunoaște pe deplin motivul viciului, atunci el încă nu are o dezaprobare îndeajunsă, liberă și tare împotriva viciului. Dacă însă, el cuprinde o dată cu mintea acest lucru și recunoaște viu, cum urmarea este una foarte tare în măsura ordinii și de neschimbat și cum ea ține în sine deja un asemenea motiv, de-abia atunci devine el un deplin și tare dușman al viciului din voia și vrerea lui liberă.
      Unde însă trebuie să meargă elevii noștri, pentru a recunoaște așa ceva? Ei trebuie să parcurgă iadul alături de duhuri puternice și bine experimentate și anume de la primul până la ultimul și cel mai de jos. În primul și al doilea, văd ei urmările viciului și mai ales în al doilea, cum se poate vedea deja tot mai mult iluminat motivul vicíului în interiorul urmărilor încă bine vizibile. Și în al treilea și cel mai de jos iad învață ei să cunoască motivul sau cauza principală a tot viciul.
      Ar putea spune câte unu: Urmarea și motivul sunt două puncte ale unui cerc, care se întâlnesc într-unul și același punct, fiindcă sigur nu comite cineva o faptă dintr-un alt motiv decât numai din acela, pe care el vrea să-l aibă relizat tocmai ca urmare a faptei sale.
      Dacă de exemplu cineva ia decizia hoțească, să-i fure cuiva banii, atunci l-au îndemnat spre această faptă dragostea pentru bani și avantajul lui în această decizie; acesta a fost sigur motivul faptei sale. Dacă el s-a făcut atunci stăpân asupra banilor într-un mod hoțesc, atunci a fost această luare în stăpânire totuși cu siguranță urmarea faptei sale. Acesta a fost și este însă nimic altceva, decât motivul de mai înainte realizat înspre fapta însăși.
      Eu spun însă: Dacă acest lucru se privește din acel punct de vedere, atunci nu se face altceva, decât să se comită înaltă trădare față de recunoașterea proprie și arată prin aceasta, că nu s-a avut încă niciodată ceva de-a face cu înțelepciunea interioară. De aceea vrem noi imediat să punem în picioare un exemplu contrariu, din care se va lasă limpede de văzut, că urmarea și motivul propriu zis al faptei arată foarte diferit.
      Inainte însă ca noi să arătăm exemplul, trebuie să facem cunoscute unele propoziții, care curg afară din ordinea dumnezeiească și arată astfel fiecărei fapte urmarea precisă, începând din veșnicie, în care atunci în concordanță cu fapta se lasă văzut motivul.
      Propozițiile însă suna astfel: Fiecare faptă are din partea lui Dumnezeu corespunzator stabilit o urmare sancționată. Această urmare este judecată de neschimbat, care este atribuită fiecărei fapte. Așa este dat de la Domnul, ca fiecare faptă se judecă la sfârșit pe sine.
      Cum însă, de la fiecare faptă bună Domnul este numai de presupus ca fiind un motiv, tot așa se raportează lucrurile și cu fiecare fapta rea. Și fiecare fapta rea are în consecință tot timpul motivul ei unul și același. Acestea sunt dogmele.
      Acum vrem noi să le iluminăm pe acestea, ca de exemplu. Să presupunem un desfrânat. Acest instinct, atâta timp cât el trăiește, îl practică în incest fără cruțare și fără nici cea mai neânsemnată considerație în privința oricarei alte persoane. Pe din afără, nu putea nimeni vedea pe el urmările viciului, pentru că trupul nu este totdeauna o oglindă a consecinței viciului. Acest om însă și-a tras în jos duhul său, prin modul lui de înfăptuire vicios, cu totul în dragostea grosolană și cărnos-materială, a irosit puterile lui de viață, privit din punctul de vedere material și duhovnicesc. Ce îi rămâne la sfârșit? Nimic decât o viață de polip a sufletului său. Acesta sosește în lumea cealaltă cu nimic altceva decât cu pofta lui de savurare senzual-cărnoasă. Aspirațiile lui sunt acelea ale unui polip, anume în felul lui să continue să savureze neântrerupt. Despre o acțiune duhovnicesc dirijată nu mai este nici vorba, întrucât duhul a fost contopit deja în timpul vieții de trup până la ultima picătură cu sufletul senzual.
      Intrebare: Poate în lumea de apoi să fie în stare și accesibil un astfel de duh la o inspirație de viață mai înaltă? Cine vrea să înțeleagă acest lucru și mai bine, acela să încerce să prindă din mare un polip și să vadă cum poate face din el un parașutist. Acest lucru nu îi va reuși cu siguranță nimănui, căci atunci când îl ridici pe polip din elementul mlăștinii și îl pui la un loc uscat și la aer curat, va muri polipul, se va strânge, intră în faza descompunerii și în sfârșit, se va usca și transforma într-un fel de bulgăre de noroi.
      Vedeți, tot același lucru se întâmplă cu un suflet lacom după senzualitate și desfrânare. El este un polip de mlaștină și nu are o altă dorința, decât adică cea a plăcerii. Toată inteligența lor se rezuma la faptul de a umbla după plăceriile lor. Ce este urmarea acesteia? Nici o alta decât starea groaznică a sufletului, adică scufundarea din ce în ce mai adâncă în cea mai joasă speță a animalelor. Și această stare este aceea, care este numit㠄primul iad“. Aceasta este urmarea, deoarece duhul coboară la sfârșit la stagiul cel mai jos al animalului, din care l-a ridicat Domnul prin acele multe etape spre a deveni un om liber.
      Această stare prin urmare însă este ținută de Domnul de aceea așa de jalnic că dorința senzualității și prin aceasta duhul, care încă se află în suflet, să se separe din ce în ce mai mult de la această senzualitate. Această operație este singura, prin care poate fi salvat cu aproximație un suflet cu tot cu duhul său. Căci dacă este hrănit în continuare duhul, atunci devine în dorința sa de desfrâu din ce în ce mai tare și atunci nu va mai putea fi în veci vorba aici de salvarea sufletului.
      Ce se folosește în al doilea rând așa de rău la acest de-al doilea tratament?
       Ascultați! Pentru că duhul a fost una cu un astfel de suflet, așa s-a dus și toată dragostea în acea dorință lacomă a sufletului. Dacă devine prin postul sufletului mai liber, atunci devine supărat și necăjit și jignit, pentru că nu i s-a dat hrană pentru sufletul adevărat și a fost lăsat să se înfometeze, pentru a-l putea stapâni prin aceasta puțin.
      Din această supărare și jignire trece duhul în furie și cere despăgubire. Unde însă o găsește el pe aceasta? În cel de-al doilea iad!
      Ce este de fapt al doilea iad? Nimic altceva decât urmarea a primului. Și în această urmare se poate vedea de fapt deja motivul fundamental al primei acțiuni.
      Căci furia nu este un alt fruct decât a exagerării dragostei de sine și aceasta își are rădăcinile în mânia de a domni, care este de fapt rădăcina a tuturor greutăților și îl are în stăpânire cel de-al treilea iad. - Cum însă reiese din al doilea iad și un al treilea și cum se uită și află elevii noștri practic aceasta, vrem să vedem noi în urmare. -
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Focul îți dă viață, focul îți întreține viața, dar tot focul te arde când îi stai în cale !
Back to top See my Info
Display posts from previous:   
   Board Index -> UNIQUE - La răscruce de drumuri, Biblioteca Unique - tematică specifică -> Biblioteca - Din seria Spiritual, Spiritual Crestinism
   -> Biblioteca - Creștinism, Jakob Lorber - "Scribul lui Dumnezeu"
View previous topic Tell A FriendPrintable versionDownload TopicPrivate MessagesRefresh page View next topic

Page 4 of 6  [ 60 Posts ]
 

Goto page Previous  1, 2, 3, 4, 5, 6  Next
Jump to:   
You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot vote in polls in this forum
You cannot post attachments in this forum
You can download attachments in this forum

Style:  
Search:
Fii binevenit călătorule ! Tainele Cerului și ale Universului îți sunt pregătite. Cere și ți se va da ! Bate și ți se va deschide ! Caută și vei găsi !