UNIQUE : FORUM - PORTAL spiritual romanesc

Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 3 - Jakob Lorber

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:15 ]
Post subject:  Marea Evanghelie a lui Ioan - volumul 3 - Jakob Lorber

MAREA EVANGHELIE A LUI IOAN
Volumul 3

(vezi textul integral pe Blogul Unique, în format PDF)
CUPRINS

Iisus în preajma Cezareii lui Filip (Evanghelia după Matei, capitolul 16 - continuare)

- Capitolul 1 - Oracolul din Delphi
- Capitolul 2 - Despre aparițiile unor ființe superioare
- Capitolul 3 - Despre menirea și despre evoluția spirituala a omului
- Capitolul 4 - Hotărârea Domnului în privința hoților
- Capitolul 5 - Iulius îi amenință pe farisei
- Capitolul 6 - Un schimb de păreri între farisei și Iulius despre Iisus
- Capitolul 7 - Mărturisirea fariseului despre constrângerea religioasă aplicată de Templu
- Capitolul 8 - Condițiile pe care le pune Domnul la primirea ucenicilor
- Capitolul 9 - Avantajele dăruirii
- Capitolul 10 - Trebuințele și răul care apare din ele
- Capitolul 11 - Despre cauza Potopului
- Capitolul 12 - Îndrumări misionare
- Capitolul 13 - Noe și arca sa
- Capitolul 14 - Cum trebuie privite și folosite comorile pământene
- Capitolul 15 - Despre calea cea dreapta pentru desăvârșirea omului
- Capitolul 16 - Despre înălțarea lui Iisus
- Capitolul 17 - Despre vrerea Domnului și despre libertatea sufletului omenesc
- Capitolul 18 - Consemnarea cuvintelor Domnului
- Capitolul 19 - «Cântarea Cântărilor» a lui Solomon
- Capitolul 20 - Despre cum au mâncat oaspeții la masă
- Capitolul 21 - Tămăduirea ucigașilor posedați
- Capitolul 22 - Cuvintele pline de disperare ale celor posedați
- Capitolul 23 - Ciudata stare de spirit a posedaților tămăduiți
- Capitolul 24 - Despre diferența dintre suflete, așa cum o percep clarvăzătorii
- Capitolul 25 - Filozofia lui Matael despre natura
- Capitolul 26 - Discurs despre lupta din natură
- Capitolul 27 - Matael vorbește despre viața lăuntrică a lui Cyrenius
- Capitolul 28 - Discursul lui Matael despre Dumnezeu
- Capitolul 29 - Discursul lui Cyrenius despre înțelepciunea lui Matael și răspunsul acestuia
- Capitolul 30 - Iisus îi atrage atenția lui Cyrenius asupra vorbelor lui Matael
- Capitolul 31 - Matael vorbește despre calea spre adevărata viață
- Capitolul 32 - Despre unitatea vieții veșnice
- Capitolul 33 - O proorocire a lui Matael
- Capitolul 34 - Cei cinci vindecați vor să știe exact cine dintre cei de față este Iisus
- Capitolul 35 - Iisus ca erou în lupta cu moartea
- Capitolul 36 - Cuvântul Domnului despre adevărata adorare a lui Dumnezeu
- Capitolul 37 - Temerile lui Iulius legate de judecarea celorlalți răufăcători
- Capitolul 38 - Iulius îi interoghează pe răufăcători
- Capitolul 39 - Discursul lui Suetal despre Templu și despre Mântuitorul din Nazaret
- Capitolul 40 - De ce au venit acuzații în Galileea
- Capitolul 41 - Povestea lui Matael despre necazurile și despre vindecarea sa
- Capitolul 42 - Suflet și spirit
- Capitolul 43 - Despre viața și despre moarte
- Capitolul 44 - Domnul se îngrijește de ostatici
- Capitolul 45 - O relatare despre vindecarea unui bolnav de gută pe pajiștea binecuvântată
- Capitolul 46 - Suetal relatează despre renumele Mântuitorului făcător de minuni
- Capitolul 47 - Discuția dintre Matael și Suetal despre admonestare
- Capitolul 48 - Matael vorbește despre lege și iubire
- Capitolul 49 - Explicarea împrejurărilor referitoare la Moise
- Capitolul 50 - O nouă îndoială privind persoana Mântuitorului
- Capitolul 51 - Îndoieli cu privire la caracterul divin al Nazarineanului
- Capitolul 52 - Dialogul dintre Suetal și Ribar despre proba minunilor dată de Rafael
- Capitolul 53 - Principiile de baza ale învățăturii lui Iisus
- Capitolul 54 - O a doua minune făcută la dorința lui Ribar
- Capitolul 55 - Despre diferența dintre minunile lui Rafael și cele ale magicienilor
- Capitolul 56 - Ce cred Suetal și Ribar despre Iisus
- Capitolul 57 - Domnul le promite celor doi să le atragă atenția asupra Mântuitorului
- Capitolul 58 - Rafael, ca mare mâncător de pește
- Capitolul 59 - Aspecte bune și rele ale mustrărilor
- Capitolul 60 - Suetal se demască drept limbut
- Capitolul 61 - Povețele lui Rafael despre pătrunderea în propriul suflet
- Capitolul 62 - Concepția lui Risa despre lume
- Capitolul 63 - Cuvântarea lui Hebram dezvăluie greșeala lui Risa
- Capitolul 64 - Rânduiala divina și rânduiala lumii
- Capitolul 65 - Domnul dă sfaturi de viață pentru începători
- Capitolul 66 - Sfaturile Domnului despre rânduiala sexuala pentru a da naștere unui copil de către cei care se iubesc
- Capitolul 67 - Cazuri de excepție în relațiile sexuale
- Capitolul 68 - Despre raporturile sexuale lipsite de iubire care tocmai de aceea sunt nelegiuite
- Capitolul 69 - Masuri de corecție pentru cei care, fără a iubi deloc, sunt niște împătimiți ai exceselor sexuale
- Capitolul 70 - Cazuri de desfacere legală a căsătoriei
- Capitolul 71 - Reguli de comportament care sunt valabile pentru soți și judecători
- Capitolul 72 - Despre verificarea mirilor
- Capitolul 73 - Rafael consemnează vorbele Domnului despre viața sexuală
- Capitolul 74 - Nerăbdarea și curiozitatea lui Suetal de a-L vedea pe Domnul
- Capitolul 75 - Suetal discută cu Ribar despre comportamentul lui Rafael
- Capitolul 76 - Bănuielile lui Ribar referitoare la prezența Domnului
- Capitolul 77 - Cum se lasă Dumnezeu recunoscut
- Capitolul 78 - Rațiune și sentiment
- Capitolul 79 - Cauza deosebirilor dintre calitățile omenești
- Capitolul 80 - Un om al rațiunii caută iubirea
- Capitolul 81 - Domnul anunță o eclipsa de soare
- Capitolul 82 - Rafael îi salvează pe grecii aflați la strâmtoare
- Capitolul 83 - Urmările eclipsei de soare
- Capitolul 84 - Divinități și oameni
- Capitolul 85 - Uran îl capătă pe Matael drept pedagog
- Capitolul 86 - Elena, fiica grecului cel înțelept
- Capitolul 87 - Soarele cel fictiv
- Capitolul 88 - Teama grecilor față de Mântuitor
- Capitolul 89 - Intervenția lui Matael și lămuririle aduse de el
- Capitolul 90 - Formarea și explicația numelor zeilor la greci
- Capitolul 91 - Matael ca dărâmător de ziduri ale templelor păgâne
- Capitolul 92 - Cum se deosebește frumusețea copiilor lui Dumnezeu de cea a copiilor lumii
- Capitolul 93 - Doua feluri de iubire față de Domnul
- Capitolul 94 - Matael vorbește despre mișcarea stelelor
- Capitolul 95 - Despre educația din vechiul Egipt
- Capitolul 96 - Considerațiile Elenei despre înțelepciunea oamenilor
- Capitolul 97 - Despre timpul potrivit și despre efectele instruirii poporului
- Capitolul 98 - Gândurile lui Uran, care conștientizează prezenta Domnului
- Capitolul 99 - Stingerea soarelui artificial și urmările sale
- Capitolul 100 - Originea superioara a omului și menirea sa
- Capitolul 101 - Părerea Elenei despre apostoli
- Capitolul 102 - Matael explică numele primelor trei constelații
- Capitolul 103 - Explicația constelațiilor patru, cinci și șase
- Capitolul 104 - Simbolurile șapte, opt și nouă ale zodiacului
- Capitolul 105 - Explicarea ultimelor trei semne zodiacale
- Capitolul 106 - Elena se interesează de instruirea lui Matael
- Capitolul 107 - Generalități legate de Zodiac
- Capitolul 108 - Păreri despre răspândirea noii învățături
- Capitolul 109 - Despre caracterul lui Iuda
- Capitolul 110 - Căutarea lui Dumnezeu
- Capitolul 111 - Comuniunea cu Dumnezeu
- Capitolul 112 - Cum putem și cum trebuie sa-I mulțumim lui Dumnezeu
- Capitolul 113 - Viitorul învățăturii pure a lui Dumnezeu
- Capitolul 114 - Explicații referitoare la trezirea sufletului
- Capitolul 115 - Urmările fenomenelor naturale în Cezareea lui Filip
- Capitolul 116 - Bucuria lui Marcu legată de pedepsirea preoților
- Capitolul 117 - Reproșuri pentru bucuria față de necazul altuia
- Capitolul 118 - Matael devine vicerege
- Capitolul 119 - Elena devine soția lui Matael
- Capitolul 120 - Mulțumirile Elenei și bunele ei intenții
- Capitolul 121 - Despre natura lui Iisus
- Capitolul 122 - Despre natura îngerilor
- Capitolul 123 - Înțelepciunea Iarei
- Capitolul 124 - Elena vorbește despre puterea preoților
- Capitolul 125 - Uran demonstrează cât de neîntemeiate sunt temerile Elenei
- Capitolul 126 - Iara povestește despre experiențele ei referitoare la stele
- Capitolul 127 - Discuții despre situații ieșite din comun
- Capitolul 128 - Concepția înțeleaptă a lui Miha asupra situației existente
- Capitolul 129 - Matael explică lucrurile uimitoare
- Capitolul 130 - Misiunile și suferințele îngerilor
- Capitolul 131 - Rafael izgonește spiritul tuturor grijilor omenești
- Capitolul 132 - Dificultăți în îndreptarea preoților
- Capitolul 133 - Despre căutarea cea dreaptă a lui Dumnezeu
- Capitolul 134 - Motivul distrugerii Cezareii
- Capitolul 135 - Cyrenius și delegația fariseilor din Cezareea ruinată
- Capitolul 136 - Acuzația lui Marcu la adresa mai-marelui fariseilor
- Capitolul 137 - Discuția cu fariseii
- Capitolul 138 - Cyrenius poruncește să fie aduși martori din Cezareea împotriva fariseilor
- Capitolul 139 - Despre esența Pământului și a Lunii
- Capitolul 140 - Relatarea unui sol despre revolta din Cezareea
- Capitolul 141 - Solul Hermes relatează pățania din oraș
- Capitolul 142 - Alte întrebări ale lui Hermes
- Capitolul 143 - Judecata mai-marelui fariseilor asupra Mântuitorului
- Capitolul 144 - Fariseii îl judecă pe mai-marele lor
- Capitolul 145 - Vorbele solemne ale lui Cyrenius
- Capitolul 146 - Despre caracterul mai-marelui fariseilor
- Capitolul 147 - Documentul falsificat
- Capitolul 148 - Mărturisirea mai-marelui fariseilor
- Capitolul 149 - Mai-marele fariseilor, Stahar, vorbește despre convingerile sale religioase
- Capitolul 150 - Rafael și Stahar
- Capitolul 151 - Experiența lui Stahar cu magicienii indieni
- Capitolul 152 - Stahar povestește despre uciderea Marelui Preot Zaharia
- Capitolul 153 - Rafael dă explicații în legătură cu profețiile privitoare la Mesia
- Capitolul 154 - Stahar îi aduce pe tovarășii săi pe calea cea bună
- Capitolul 155 - Cuvântarea lui Hebram despre “noua lumin㔠eternă
- Capitolul 156 - Un fariseu vorbește despre responsabilitatea omului
- Capitolul 157 - Floran filozofează despre Dumnezeu
- Capitolul 158 - Despre trufie și smerenie
- Capitolul 159 - Floran în fața Domnului
- Capitolul 160 - Floran vorbește cu Stahar și cu ai săi despre Domnul
- Capitolul 161 - Mărturisirea lui Floran în fața Domnului și mărturia referitoare la Templu
- Capitolul 162 - Căile îndrumărilor dumnezeiești
- Capitolul 163 - Sfaturi pentru cei care vor să lucreze în via Domnului
- Capitolul 164 - Corăbii la orizont
- Capitolul 165 - Despre pericolul trufiei
- Capitolul 166 - Bucuria revederii după sosirea oaspeților
- Capitolul 167 - Proorocirile privitoare la venirea Domnului pe pământ
- Capitolul 168 - Conducerea oamenilor și a popoarelor
- Capitolul 169 - Marea masă luată împreună la Marcu
- Capitolul 170 - Contradicția între voință și fapte
- Capitolul 171 - Despre renaștere
- Capitolul 172 - Cornelius și Iara
- Capitolul 173 - Întrebarea lui Cornelius către Iara
- Capitolul 174 - Soarele natural
- Capitolul 175 - Educația inimii și educația minții
- Capitolul 176 - Destinul învățăturii divine
- Capitolul 177 - Demnitatea libertății voinței omului
- Capitolul 178 - Predispozițiile și menirea omului
- Capitolul 179 - Amintirea lui Cornelius despre nașterea lui Iisus
- Capitolul 180 - Esența și menirea îngerilor
- Capitolul 181 - Filosofia lui Philopold privind creația
- Capitolul 182 - Până unde ajunge judecata creierului
- Capitolul 183 - Motivul întrupării Domnului în om
- Capitolul 184 - Limbajul inimii
- Capitolul 185 - Despre nimb
- Capitolul 186 - Pregătiri pentru furtuna apropiată
- Capitolul 187 - Furtuna
- Capitolul 188 - Judecata asupra regiunii Cezareii
- Capitolul 189 - Corabia de pe mare aflată la ananghie
- Capitolul 190 - Neguțătorii evrei din Persia
- Capitolul 191 - Cei doi trimiși ai călătorilor vorbesc cu Domnul
- Capitolul 192 - Despre binecuvântarea sau blestemul bogăției
- Capitolul 193 - Natura de bază a omului
- Capitolul 194 - Părerea evreilor persani despre Domnul
- Capitolul 195 - Domnul explică un text al Scripturii
- Capitolul 196 - Întrebarea Domnului despre Mesia
- Capitolul 197 - Dificultăți în aducerea evreilor persani pe calea cea bună
- Capitolul 198 - Cuvintele de avertizare ale lui Schabbi
- Capitolul 199 - Dialogul celor doi trimiși
- Capitolul 200 - Despre încrederea nechibzuită
- Capitolul 201 - Deosebirea dintre Domnul și magi
- Capitolul 202 - Efectul faptelor Domnului asupra evreilor persani
- Capitolul 203 - Utilitatea activității și urmările nefaste ale trândăviei
- Capitolul 204 - Esența revelației adevărate
- Capitolul 205 - Despre neputința omului
- Capitolul 206 - Schabbi Îl recunoaște pe Domnul
- Capitolul 207 - Despre adevărata adorare a lui Dumnezeu
- Capitolul 208 - Venerația perșilor în fața sfințeniei Domnului
- Capitolul 209 - Despre rugăciune
- Capitolul 210 - Viitorul Iarei
- Capitolul 211 - Tălmăcirea celei de a patra porunci
- Capitolul 212 - Modificarea fariseică a celei de a patra porunci
- Capitolul 213 - Domnul explica legea fariseilor
- Capitolul 214 - Ce este desfrâul?
- Capitolul 215 - Păcatul împotriva castității
- Capitolul 216 - Cearta fariseilor în jurul divinității Domnului
- Capitolul 217 - Domnul discută cu Cyrenius despre Murel, Stahar și despre ucenici
- Capitolul 218 - Experiențe trăite de Murel în călătoriile sale
- Capitolul 219 - Unde trebuie căutat adevărul
- Capitolul 220 - Despre degradarea înțelepciunii egiptene și indiene
- Capitolul 221 - Despre existențele anterioare ale oamenilor
- Capitolul 222 - Experiența din lumea de dincolo a lui Philopold
- Capitolul 223 - Ordinea naturală a lumilor
- Capitolul 224 - Murel Îl slăvește pe Dumnezeu și Îi mulțumește
- Capitolul 225 - Împlinirea profeției lui Isaia
- Capitolul 226 - Făgăduiala Domnului
- Capitolul 227 - Esența Domnului și omenirea
- Capitolul 228 - Viitorul învățăturii lui Iisus
- Capitolul 229 - Griji de misionar
- Capitolul 230 - Zădărnicia grijilor misionarilor
- Capitolul 231 - Despre uciderea Domnului și viitorul ucenicilor Săi
- Capitolul 232 - Conștiința îngerilor și influenta lor
- Capitolul 233 - Meteoritul
- Capitolul 234 - Natura materiei
- Capitolul 235 - Geneza (textul mozaic)[/url] - sensul acesteia O experiența suprasenzorială trăită de Matael
- Capitolul 236 - Cum pot fi înțelese încercările Domnul în inima noastră
- Capitolul 237 - Motivele grelelor încercări ale lui Matael
- Capitolul 238 - Cuvântul interior Motivul întrupării Domnului în om
- Capitolul 239 - Ideea plictiselii Domnului
- Capitolul 240 - Rafael vorbește despre problemele viitorilor misionari
- Capitolul 241 - Împărăția lui Dumnezeu în inima omului
- Capitolul 242 - Viața spirituală adevărată
- Capitolul 243 - Despre principalele obstacole în calea împlinirii făgăduințelor
- Capitolul 244 - Voința libera a unui înger
- Capitolul 245 - Pe Venus
- Capitolul 246 – Avantajele ordinii venusiene
- Index tematic
- Index de persoane
- Index geografic

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:38 ]
Post subject:  Capitolul 1 - Oracolul din Delphi

Capitolul 1
Oracolul din Delphi


1. Iisus: “Dintotdeauna au existat, la greci și la romani, bărbați care, chiar dacă nu au fost evrei și nu s-au format nici în spiritul profeților, au avut totuși o inspirație divină și au recunoscut-o ca atare.

2. Când Cresus, regele lidienilor, s-a hotărât odinioară să pornească război împotriva perșilor, el ar fi vrut să afle dinainte dacă va câștiga războiul sau nu. Cine i-ar fi putut spune însă acest lucru? Așa că s-a gândit în sinea lui și și-a zis: «Există o mulțime de oracole; unul dintre ele se va dovedi până la urmă în stare să-mi spună adevărul! Dar cine va putea hotărî după aceea care dintre oracole mi-a spus adevărul? O să încerc - și-a zis apoi în sinea lui - mai întâi diferite oracole, și apoi voi vedea în care pot avea încredere!”

3. A luat așadar un miel și o broască țestoasă, le-a tăiat pe amândouă în bucățele mici, le-a băgat apoi pe toate într-o oală de bronz, pe care a acoperit-o cu un capac tot de bronz, și a pus amestecul la foc, ca să fiarbă. Mai înainte însă și-a trimis învățații la Delfi, la Abac, în țara lui Procion, în străvechea Dordona, dar și la Amphiaraus (*1) și la Trophonius (*2), pentru ca, la exact o sută de zile după plecarea lor din Sardis, să întrebe oracolele ce făcea el atunci: căci atunci el tocmai își fierbea mielul și broasca țestoasă în felul descris mai înainte.

4. Majoritatea oracolelor au dat răspunsuri atât de neclare încât nimeni nu s-a puțin dumiri ce vroiau să spună; oracolul din Delphi a răspuns însă, ca de obicei, în hexametrii (*3):

5. «Iată, număr firele de nisip, cunosc întinderile mării, ba îl aud chiar pe mut și îl înțeleg pe cel care tace! Acum însă simțul îmi este pătruns de un miros, ca și cum într-un vas de metal fierbe mielul împreună cu broasca țestoasă. Metal se află sub ele, și pe ele iarăși metal.»

6. După încercarea aceasta, Cresus a întrebat oracolul din Delphi dacă să pornească sau nu împotriva perșilor; a primii însă binecunoscutul răspuns potrivii căruia, dacă va trece Halysul, un mare imperiu va pieri! I-a pus oracolului și o a treia întrebare: dacă domnia sa va fi una lungă sau nu. Iar Pilia i-a răspuns:

7. «Dacă peste un mez va domni vreodată catârul, atunci, lidianule zvelt, să fugi în Hermosul stâncos! Nu șovăi și nici nu te teme de ocara fugii rușinoase!»

8. După interpretarea pe care a dat-o chiar oracolul după capturarea lui Cresus, catârul îl reprezenta pe Cirus, învingătorul său, care fusese zămislit de o nobilă meză, o fiică a lui Aslyages, și de un tată persan, un supus al acesteia.

9. Același Cresus a întrebat odată oracolul și dacă fiul lui, mut din naștere, s-ar putea însănătoși vreodată și a primit următorul răspuns:

10. «Lidianule, tu - un rege atât de mare, dar deloc chibzuit din fire, nu mai tânji să auzi prin palat mult dorita voce a fiului care îți vorbește! Căci ție îți va fi mai bine! Află dar că ziua în care va vorbi va fi una tristă pentru line.»

11. Și ce să vezi! În ziua în care a fost cucerit orașul Sardis, un persan furios s-a repezit la Cresus să-l înjunghie. Și atunci, teama și groaza au dezlegat limba fiului și acesta a vorbit: «Omule, nu-l ucide pe Cresus!» Acestea au fost primele cuvinte ale fiului cel mut, și de atunci înainte el a putut vorbi toată viața.

12. Vedeți așadar, oracolul acesta nu era, după cum am văzut, un templu al înțelepciunii din școala mozaică a profeților! Cine însă s-ar putea îndoi, după puterea exemplelor de mai sus, că avea totuși o oarecare inspirație divină?”


(*1;2) oracole grecești
(*3) măsura versului: șase picioare

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:41 ]
Post subject:  Capitolul 2 - Despre aparițiile unor ființe superioare

Capitolul 2
Despre aparițiile unor ființe superioare


1. Iulius: “Tot așa avem și noi, romanii, destule cunoștințe istorice. De pildă, Socrate, Platon, Aristide, precum și o serie de alți înțelepți, aveau întotdeauna în preajma lor un spirit protector, care îi povățuia și le dădea, după puterea inimilor lor, sfaturi înțelepte și la nevoie o îndrumare; și care dintre ei nu urma sfatul, acela avea să suporte urmările nefaste ale neascultării sale.

2. Ei bine, dacă ținem seama de toate aceste lucruri, cunoscute în parte din istorie și, în parte, chiar din experiența noastră proprie, atunci aparițiile pe care le-am întâlnit aici nici nu ne mai apar ca fiind chiar atât de neacceptat. Pe scurt, știm din trecut precum și din zilele noastre, că nu arareori ființe superioare se pogoară către noi, ni se arată în cele mai felurite chipuri și ne oferă câte o explicație pentru una sau alta dintre frământările noastre. Iar dacă așa stau lucrurile, atunci o apariție a îngerului nostru păzitor nu mai pare atât ele neobișnuită cât ni s-ar părea la prima vedere!

3. Că un spirit atât de desăvârșit deține puteri de necuprins pentru mintea noastră și, prin urmare, poate săvârși ceea ce pentru noi înseamnă adevărate minimi, în lucrul acesta eu nu văd nimic neobișnuit.

4. Am avut odată ocazia să întâlnesc niște oameni din Egiptul superior și să stau de vorbă cu ei cu ajutorul unui traducător. Erau complet goi și nu-și acopereau nici măcar rușinea. Ei vedeau în noi, romanii, niște ființe superioare, divine, și se mirau în cel mai înalt grad de clădirile imense și fastuoase ale Romei, de hainele frumoase și de podoabele noastre sclipitoare; vedeau în toate cele făcute de mâna omului o operă a lui Dumnezeu, pe care Îl vedeau chiar în noi, și mă întrebau dacă noi guvernăm după bunul nostru plac și asupra soarelui și stelelor, asupra lumii și a tuturor celorlalte lucruri, sau mai sunt și alți zei pentru diferite îndeletniciri.

5. Firește că le-am explicat cum stau lucrurile și, după nici un an, ei înțeleseseră deja că nici noi nu suntem altceva decât oameni și au învățat multe lucruri de la noi. Până la urmă s-au și înveșmântat și a fost o mare bucurie pentru ei când au învățat să facă ei înșiși stofe pentru haine și să facă după aceea din ele tot felul de veșminte, bărbătești și femeiești. După câțiva ani s-au întors în patria lor, înzestrați cu tot felul de învățături, au înființat acolo școli și au adus în felul acesta o rază de lumină în sălbăticia aceea naturală.

6. Ei bine, la fel și noi: atunci când, datorită lipsei noastre încă foarte mare de cultură spirituală, vedem un spirit desăvârșit în acțiune, ne surprinde fără îndoială peste măsură cum de este cu putință așa ceva; atunci însă când spiritul nostru va deveni el însuși tot atât de desăvârșit, atunci vom fi și noi în stare să facem lucruri deosebite și firește că nu ne vom mai mira la fel ca acum văzând un astfel de spirit descompunând cu forța sa binecunoscută o piatră în elementele ei primare.

7. Cât despre faptul că noi putem ajunge, din punct de vedere spiritual, la desăvârșire, acest lucru ne este dovedit prin o mie de exemple; iată, la masa aceasta stau oameni care sunt deja destul de aproape de înger, iar unul dintre ei l-ar putea întrece chiar cu mult, așa cum ați auzit mai înainte de la medicul din Nazaret.

8. De aceea, de acum înainte urmăriți să vă elevați cât mai mult spiritual și veți putea descompune apoi nu numai o asemenea piatră, ci chiar și un munte întreg în elementele lui primare!”

9. După care Iulius s-a întors și i-a spus: “Iar tu, Rafael. spune dacă în discursul meu - e drept, cam prea lung – am rostit chiar și numai un singur cuvânt neadevărat?!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:44 ]
Post subject:  Capitolul 3 - Despre menirea și despre evoluția spirituală a omului

Capitolul 3
Despre menirea și despre evoluția spirituală a omului


1. Îngerul a spus: “Dimpotrivă, lucrurile sunt exact așa cum le-ai descris tu foarte bine. De aceea, ar fi bine ca cei treizeci de frați ai noștri să-și ducă sârguincioși viața după cum vor auzi de la frații aceștia ai noștri, și atunci ei vor deveni cât de curând frații noștri în toate.

2. Dumnezeu nu dă nici unui înger și nici unui om - care în realitate est e și el un înger în devenire - mai mult decât o viață proprie, dar îi dă puterea ca, prin forța sa, să atingă în viața aceasta o asemănare cât mai mare cu Dumnezeu, în toate. Atunci însă când un înger nou creat, sau un om, cunoaște bine calea sigură pe care poate ajunge oricând la deplina asemănare cu Dumnezeu, dar nu vrea să pășească pe ea, ei bine, atunci este doar vina lui că rămâne mai departe în muritoarea sa neasemănare cu Dumnezeu.

3. Firește că un spirit, oricât de desăvârșit ar fi el, nu-L poate ajunge în veci pe Dumnezeu în desăvârșirea Sa nelimitată; dar acest lucru nu ar trebui să-l tulbure cu nimic. Căci, oricum, el poate să facă tot ceea ce dorește - firește, după rânduiala lui Dumnezeu. El poate chiar ca, prin el însuși, să creeze până la urmă, asemenea lui Dumnezeu, ființe de sine stătătoare, dându-le o existență veșnică, liberă și, prin aceste ființe, poate căpăta o mare bucurie și fericire, asemenea unui tată pământean care este mândru de copiii săi - iar aceasta este cu prisosință o asemănare cu Dumnezeu!

4. Eu însumi am creat deja - din mine însumi – mai multe lumi de aștri în care înflorește viața pe deplin. Și toate acele lumi pot fi înzestrate cu de toate, chiar mai bine decât pământul acesta al vostru. Toate se dezvoltă acolo la fel ca și aici, iar spiritele au acolo, la fel ca și aici, o mare putere de desăvârșire. Și de ce n-ar avea această putere? Căci fiecare spirit vine de fapt din același Dumnezeu, chiar dacă multitudinea de germeni ai viitoarelor creaturi s-au și reprodus deja din germenii de la început de câteva miliarde de ori.

5. Iar dacă voi, deși sunteți urmași ai Satanei*, mai purtați încă în voi și spiritul lui Dumnezeu, cu atât mai mult urmașii puterii noastre creatoare se vor asemăna ei înșiși cu Dumnezeu!

6. Vedeți așadar, toate acestea le puteți face și voi dacă veți merge pe cărările ce vă vor fi arătate! Aceia dintre voi însă care nu vor dori să meargă pe ele, aceia vor purta singuri vina dacă vor rămâne în muritoarea lor neasemănare cu Dumnezeu, întru nesfârșita veșnicie.

7. De aceea, nimeni dintre voi să nu iubească lumea și trupul său mai presus decât spiritul! Ci cu toții să vă îndeletniciți mai ales cu cele spirituale, și atunci veți căpăta cât mai repede ceea ce este al spiritului, și anume asemănarea deplină cu Dumnezeu!

8. Aceia însă care se vor întoarce mai mult spre cele lumești și trupești, doar a lor va fi vina pentru faptul că vor rămâne pe același tărâm al întunericului morții.

(4*) Găsiți explicația acestei afirmații în: „Cine este Dumnezeu, cine este Lucifer, ce este omul?” N.r.

9. Orice creatură se poate transforma necontenit apropiindu-se tot mai mult de desăvârșire atunci când se străduiește să urmeze calea arătată de Dumnezeu. Odată însă ce ea s-a împotmolit într-un punct, mai ales la începutul marelui drum al vieții, ei bine, atunci firește că nu va mai putea merge mai departe, ci va sta în loc și se va prăpădi asemenea spicului pe timp de iarnă, atunci când - potrivit rânduielii lui Dumnezeu - se va fi dezgolit de rodul său.

10. De aceea, străduiți-vă și iarăși străduiți-vă întru spirit! Să nu regretați nici un pas făcut înainte! Căci fiecare faptă și fiecare pas sunt însoțite mereu de binecuvântarea lui Dumnezeu.

11. Și să nu credeți că eu, ca înger, aș fi deja până într-atât de desăvârșit încât să mă pot odihni. Învăț foarte multe prin însăși prezența mea aici și voi putea ajuta de acum înainte cu și mai multă înțelepciune în folosul propriilor mele creații. Și dacă eu, ca spirit curat și desăvârșit, mai am atât de nesfârșit de multe de învățat aici, cu atât mai multe aveți de învățat voi, care în privința desăvârșirii voastre vă aflați atât de mult în urma mea!

12. Mulțumiți așadar lui Dumnezeu pentru că v-a oferit preasfânta și binecuvântata ocazie de a putea face într-un ceas mai multe pentru spiritul vostru decât ați fi putut voi face în zece mii de ani în virtutea legilor voastre lumești!

13. Iată, asemenea șanse de mare bunăvoință sunt oferite doar arareori de Dumnezeu unei lumi; și, de aceea, toți aceia care au marele noroc sa fie părtașii unei asemenea șanse ar trebui să o folosească din toate puterile lor, în folosul spiritului lor.

14. Dacă Domnul Dumnezeu trimite undeva un profet sau își coboară harul asupra unuia dintre oameni, atunci cu toții ar trebui să vă adunați în jurul acestuia și să ascultați din gura lui Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, pentru binele vostru. Căci Dumnezeu insuflă harul Său unor asemenea oameni doar o dată la o sută de ani, în marile profunzimi ale dreptei înțelepciuni a cerurilor.

15. Iar profeți dintre cei foarte mari, prin care Dumnezeu le dezvăluie oamenilor de pe pământ multe din lucrurile cele profunde, sunt trimiși doar o dată la o mie sau chiar la două mii de ani oamenilor, pe de o parte pentru a le înfățișa în toate amănuntele căile viitoare pe care Dumnezeu le deschide pentru ca cei care vor să le urmeze să se apropie și mai mult de desăvârșire și, pe de altă parte, pentru a-i întoarce de pe cărările greșite pe care ei înșiși și le-au deschis, pe cei care au apucat într-acolo și pentru a-i călăuzi pe calea cea dreaptă.

16. Căci, vedeți, în marea creație a lui Dumnezeu totul merge fără încetare înainte, la fel ca timpul pământului, care nici el nu se oprește niciodată! Spiritele neprihănite fac mereu pași foarte mari. Iar fiindcă în împărăția spiritelor neprihănite se petrec necontenit asemenea progrese, creaturile muritoare de pe corpurile cerești din univers nu au voie să rămână în urmă, pentru a nu se afla la o distanță prea mare de împărăția spiritelor.

17. După apariția unor asemenea mari profeți, oamenii înaintează apoi și ei un timp prin propriile lor puteri, chiar dacă nu cu toții odată, ci doar fiecare în parte. De îndată însă ce în lumea spiritelor se produce din nou un mare salt înainte, strălucirea unui mare profet de odinioară - acum aproape uitată - nu mai este de ajuns pentru îndreptarea lucrurilor de pe pământ. De aceea, acest har îi este insuflat unui alt profet, și omenirea începe din nou să înainteze, chiar dacă la început doar în ceea ce privește lucrurile mărunte, pe urmele marelui salt produs în lumea spiritelor...

18. E drept că omenirea devine și ea cu timpul, de-a lungul a mii de ani, mai inventivă și scoate la iveală în cele din urmă lucruri la care generațiile mai vechi nici nu au visat.

19. Atunci însă când umanitatea atinge, după vreo douăsprezece - cincisprezece secole, un anumit punct culminam, ea intră în mod natural într-o perioadă de stagnare, așa cum este de altfel lăsat de Dumnezeu, pentru ca pe acest pământ să ființeze întotdeauna toate nivelurile de dezvoltare, încât oamenii mai înțelepți să poată înțelege că, numai prin puterile lor și fără apariția din timp în timp a unor revelații, omenirea ar rămâne milenii de-a rândul în același stadiu, fără să facă nici măcar un singur pas înainte, așa cum puteți vedea cu toții acest lucru la locuitorii de acum ai Indiei.

20. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca oamenii care ajung vreodată acolo să se convingă ei înșiși că este exact așa cum v-am spus eu. Pe oamenii aceia, însă, va trebui să-i ridicați până la urmă voi, prin urmașii voștri. Căci, la popoarele care se află pe o treaptă de jos a formării spirituale, Dumnezeu nu trimite niciodată El Însuși vreun mare profet, ci le lasă să se ridice cu ajutorul popoarelor care au atins un grad mai înalt de dezvoltare grație revelațiilor. Și, pentru toate acestea, Dumnezeu își are motivele Lui de o înaltă înțelepciune.

21. Oamenii aflați pe o planetă a universului, situată pe prima treaptă dinaintea lui Dumnezeu, sunt însă datori să primească din toată inima și cu recunoștință o asemenea sarcină și să facă întocmai, căci altminteri va fi propria lor vină dacă mai apoi vor decădea, prin urmașii lor, mult în urma locuitorilor din India - cărora le vom spune sinesi - și vor ajunge până la urmă la fel de proști ca și dobitoacele! Spuneți-mi acum, voi - cei treizeci de frați ai mei - dacă ați înțeles tot ce v-am spus atât de limpede!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:46 ]
Post subject:  Capitolul 4 - Hotărârea Domnului în privința hoților

Capitolul 4
Hotărârea Domnului în privința hoților


1. Unul dintre tinerii farisei a spus: “O, tu mare, sublim și puternic spirit! Am înțeles multe din cele ce ne-ai spus, dar nici pe departe totul! Noi toți îți mulțumim însă din inimă, căci tu ai dezvăluit cu adevărat - folosindu-te de marea cheie a raiului - multe taine despre care înainte vreme nu aveam nici măcar habar. Ne vom da și de acum încolo toată silința să mergem înainte pe calea cea dreaptă a vieții; am vrea însă să o cunoaștem mai bine. Pentru astăzi însă am aflat mai mult decât de ajuns; căci, până când spiritul nostru va putea mistui totul, va trebui să mai treacă un timp. Mâine vom putea fi mai deschiși pentru lucruri încă și mai sublime, și mai profunde, decât am fost astăzi.

2. Acum însă am mai vrea să-l auzim rostind câteva cuvinte pline de înțelepciune și pe bărbatul cu înfățișare de mare înțelept, care stă alături de guvernator și vorbește în taină cu acesta. Căci acela, deși nu este un înger, pare să vă întreacă de departe pe toți, căci fața sa și calmul său oarecum stoic din timpul cuvântării tale îngerești trădează o mare profunzime și măreție!”

3. Iulius a spus: “Aici aveți dreptate; însă nu este deloc atât de ușor să-L faci pe omul acela să vorbească, așa cum credeți voi. Atunci când vrea, El vorbește uneori foarte mult și fiecare cuvânt al Său este un întreg univers de înțelepciune; însă atunci când El nu vrea să vorbească, cu greu L-ar putea convinge cineva să o facă. Dar încearcă singur, întreabă-L și El îți va răspunde într-un fel sau altul!”

4. Atunci, tânărul fariseu a spus: “Nu, nu am curaj de ajuns; căci el i-ar putea da unuia ca mine un răspuns pe care să nu-l poală duce o viață întreagă! Să renunțăm așadar pentru astăzi la gândul nostru nesăbuit!”

5. Iulius a spus: “Bine faceți! Căci și mâine va fi o zi și atunci se va ivi poate un prilej mai bun decât astăzi de a intra în vorbă cu El. Poate vă va mai cere însă astăzi să faceți ceva și atunci Îi veți putea asculta cuvintele fără vreo greutate.”

6. Și, cu aceasta, tinerii noștri farisei s-au liniștit, așteptând un prilej potrivit ca să Mă audă vorbind pe Mine.

7. La scurt timp a apărut însă un oștean care venea dinspre mare, acolo unde se aflau legați cunoscuții răufăcători, și i-a spus lui Iulius: “Doamne și stăpâne! Nu o mai putem scoate la capăt cu cei cinci ucigași, căci folosesc vorbe atât de înspăimântătoare și fac gesturi atât de oribile, încât toți soldații sunt îngroziți, iar unii dintre ei abia de se mai pot stăpâni, în fața cumplitelor injurii și blasfemii, ca să nu se arunce cu furie asupra lor. Îți spun: mai bine murim decât să mai suportam asemenea injurii răutăcioase și obraznice!”

8. Atunci, Iulius M-a întrebat pe Mine: “Doamne, ce să facem?”

9. Eu am spus: “Până dimineață nu mai sunt decât cinci ceasuri și cei cinci răufăcători vor trebui să rămână acolo! Nu li se poate reduce și nu trebuie să li se reducă nici o clipă din acest răstimp! Dacă însă paznicii nu mai pot suporta injuriile, n-au decât să se retragă și atunci nu le vor mai auzi; căci nici unul dintre criminali nu va scăpa și nu-și va desface legăturile! De lucrul acesta am grijă Eu! Cei șapte răzvrătitori însă nu suferă prea mult și sunt liniștiți; aceștia pot rămâne în continuare cu paznicii și mâine ne vom descurca lesne cu ei. Criminalii însă ne vor mai da mult de furcă. Deci așa să fie; căci doar printr-o mare suferință se va putea elibera, încet-încet, sufletul ucigașilor cei mârșavi de trupul diavolului și de spiritele cele rele ale acestuia, iar fără o asemenea eliberare nici nu poate fi vorba de vreo tămăduire.''

10. La aceste cuvinte ale Mele, oșteanul s-a îndepărtat și Mi-a urmat de îndată porunca.

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:48 ]
Post subject:  Capitolul 5 - Iulius îi amenință pe farisei

Capitolul 5
Iulius îi amenință pe farisei


1. Tânărul fariseu a auzit însă ceva despre tămăduirea celor cinci răufăcători, lucru care i-a atras atenția, și s-a adresat căpitanului, întrebându-l cu oarecare timiditate: “Înalte stăpâne! Să fie oare acesta renumitul Mântuitor din Nazaret sau vreun discipol de-al său? Căci noi am auzit că ar aduna în jurul său discipoli pe care dacă aceștia se dovedesc a fi în stare, îi trimite ca soli pretutindeni, ca să-i găsească adepți pentru noua sa învățătură, ceea ce aceștia și reușesc, de cele mai multe ori. Dacă acesta este într-adevăr Mântuitorul din Nazaret, atunci de mare belea am dat!”

2. Iulius i-a răspuns, țintuindu-l cu o privire severă pe tânărul fariseu: “Cum așa? De ce dați voi de belea dacă bărbatul acela este însuși vestitul Mântuitor din Nazaret? Într-adevăr, întrebarea voastră mi se pare suspectă! Dați-mi o explicație demnă de a fi crezută pentru spaima voastră, căci altminteri s-ar putea să nu vă fie prea ușor!”

3. Cuvintele dure ale lui Iulius i-au înspăimântat destul de tare pe farisei, iar tânărul, în mod obișnuit purtătorul lor de cuvânt, s-a pierdut și el foarte tare și nu prea mai știa ce să-i răspundă lui Iulius, care devenise atât de bătăios.

4. Iulius însă a spus: “Dacă poți și vrei să-mi spui adevărul, atunci nu este nevoie să te gândești prea mult cum și ce să-mi răspunzi. Însă dacă încerci să-mi risipești îndoiala cu vorbe îndulcite, atunci să știi că nu mă cunoști deloc bine; căci eu știu să deosebesc foarte ușor vorbele lingușitoare de adevărul curat. Și vă mai spun ceva: luați seama să nu vă ghicesc gândurile ascunse! Pentru că, în adâncul sufletului meu, eu tot sunt convins ca nu meritați nici pe departe o încredere deplină; din câte mi se pare, voi sunteți unși pentru vecie cu toate alifiile Satanei. Cine se încrede în vorbele voastre devine prea lesne el însuși un trădător. Toate vorbele voastre de aici nu folosesc, având în vedere inima voastră neagră, decât ca o mască. Atunci însă va fi vai de voi; căci nu veți mai avea scăpare când eu însumi voi fi paznicul! Spune așadar adevărul întreg sau va fi mai rău de voi decât de cei cinci criminali legați acolo afară, pe malul mării, de niște stâlpi trainici! Să auzim deci adevărul adevărat, fără nici o șovăială!”

5. La această cerere autoritară a lui Iulius, toți cei treizeci s-au albit la față de frică; căci chiar dacă în realitate aveau intenția fermă să se despartă de Templu, nutreau totodată și speranța ca, la nevoie, să se mai poată spăla de păcate în acesta. Pentru că așa înțelegeau tinerii farisei arta de a se dezvinovăți ori de câte ori era nevoie. Dacă s-ar fi găsit în vreo situație la strâmtoare pentru faptul că slujeau Templul, se dovedeau pe loc cei mai mari defăimători ai acestuia. Dacă se reîntorceau apoi iarăși la Templu și cineva le reproșa că se răzvrătiseră, găseau imediat cele mai bune motive care să dovedească faptul că nu atacaseră Templul decât în aparență.

6. De aceea am spus Eu de la bun început că nu sunt demni de prea multă încredere; fiindcă oamenii de acest fel se aseamănă cu fiarele îmblânzite în care nu poți avea o încredere deplină, căci sălbăticia din ele iese adeseori la suprafață de îndată ce se ivește ocazia.

7. Când, după o vreme de tăcere înfricoșătoare, Iulius părea gata să-și repete cu și mai multă insistență cererea, M-am adresat lui: “Prietene, lasă-i să-și vină întâi în fire și apoi cere-le să vorbească! Căci cu minciuni oricum nu pot să scape de noi, chiar dacă ar dori cu tot dinadinsul să o facă. În primul rând sunt chiar Eu aici, care nu pot fi mințit, iar în al doilea rând se află aici și Rafael, care nici el nu poate fi mințit. La ce le-ar folosi așadar celor treizeci de înspăimântați vreo minciună față de noi, care nu putem fi mințiți și avem și toată puterea în mâinile noastre?!”

8. Iulius a spus: “Văd bine, Doamne, că Tu ai și de data aceasta dreptate, la fel ca întotdeauna, așa că voi aștepta cu toată răbdarea răspunsul lor. Doar atât mai doresc să adaug, că, dacă va trece prea mult timp și nu voi primi un răspuns, asta nu înseamnă că nu voi ști ce-mi rămâne de făcut!”

9. Imediat după aceea tânărul fariseu a deschis cu oarecare curaj din nou gura și a rostit: “Înverșunat până la disperare ai cerut de la noi răspunsul la întrebarea ta. Noi însă te-am întrebat cu puțin înainte prietenește, chiar dacă ușor neliniștiți, despre distinsul bărbat de acolo, cine este el, dacă nu este cumva chiar Mântuitorul din Nazaret, și am adăugat că, dacă ar fi să fie așa, ne-am trezi într-o mare belea. Aceste cuvinte ți-au atras atenția; ai devenit pe loc bănuitor și ne-ai cerut, cu cea mai amenințătoare asprime, să-ți explicăm motivul. Că acest lucru ne-a înfricoșat este lesne de înțeles, căci doar am făcut cunoștință cu severitatea ta.

10. Acuma însă, când în bărbatul acela minunat, de care ne temeam în taină cel mai mult pentru că ne apăsa gândul că ar putea fi chiar Mântuitorul clin Nazaret, am găsit un apărător al nedumeririi noastre, acum putem vorbi din nou; căci acum nu ne mai este teamă și putem vorbi liber și deschis.

11. Teama îndreptățită pe care o avem în mod firesc față de Mântuitorul din Nazaret se datorează pur și simplu faptului că noi, cunoscuți ca slujitori ai Templului, apărem ca niște prigonitori ai săi, chiar dacă în adâncul sunetului n-am fost nicicând așa. De ochii lumii am fost nevoiți să luăm, de formă, chiar și niște măsuri împotriva lui, pe care sigur că nu le-a văzut cu ochi buni, chiar dacă până acum nu i-au putut dăuna cu nimic.

12. Exemplele care ni s-au dat însă până acum au fost convingătoare, astfel încât am putut vedea că unui prigonitor al Mântuitorului nu-i va fi deloc ușor. Așa că te-am întrebat, atunci când am auzit vorbindu-se despre tămăduirea de mâine a celor cinci ucigași, dacă nu cumva el este vestitul Mântuitor din Nazaret.

13. De-ar fi să fie chiar el Mântuitorul, nu ne-ar rămâne desigur nimic altceva de făcut decât să ne aruncăm în țărână în fața lui și să-i cerem iertare pentru tot ceea ce, la cererea Templului, am făcut deja împotriva lui. Ei bine tocmai în aceasta constă beleaua cu care ne-am trezi dacă el ar fi cu adevărat Mântuitorul din Nazaret! Dar acum, odată ce am văzut sufletul nobil al acestui bărbat, nu ne mai temem de el, chiar dacă ar fi Mântuitorul din Nazaret, și sunt sigur că nu vom avea din partea lui nici un necaz! Iată deci că ai primii răspunsul pe care l-ai cerut de la noi cu atâta strășnicie. Acuma însă te rugăm să ne dai și tu răspunsul la întrebarea noastră!”

14. Iulius i-a răspuns: “Ei bine, aflați atunci că El este acela căruia I se supun întreaga natură și toate puterile cerului. El este vestitul Mântuitor din Nazaret! Despre El a vorbit mai înainte fata și de gestul Lui a ascultat îngerul atunci când v-a făcut dovada puterilor sale; iar acum, că știți toate acestea, să-mi spuneți ce vreți să faceți!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:50 ]
Post subject:  Capitolul 6 - Un schimb de păreri între farisei și Iulius despre Iisus

Capitolul 6
Un schimb de păreri între farisei și Iulius despre Iisus


1. Și a zis atunci tânărul fariseu, și toți ceilalți odată cu el: “Slavă lui Dumnezeu din ceruri că El i-a dai omului acesta atâta putere încât să-i poată tămădui pe bieții muritori! Stă de altfel scris și în mărturiile profeților că Dumnezeu îi va trimite într-o zi poporului lui Israel un Mesia. Ei bine, ce-ar fi dacă l-am primi drept Mesia? E drept că Mesia, potrivit profețiilor, n-ar fi trebuit să se fi născut în Galileea și să se tragă de acolo; dar, pe de altă parte, este vorba de limbajul profeților, pe care de fapt, din punct de vedere spiritual, noi nici nu-i înțelegem pe deplin! N-am înțeles niciodată prea bine de ce nu s-ar putea naște un profet sau un alt mare om în Galileea, mai ales că galileenii n-au nici o vină pentru faptul că sunt galileeni. Însă așa stă scris! Cel care vrea să creadă n-are decât să creadă; cel care însă nu vrea să creadă, acela nu va crede, și din această ultimă categorie cred că facem, se pare, cam toți parte, astfel încât nu ne va stânjeni cu nimic să-l primim pe Mântuitorul acesta din Nazaret drept un Mesia în carne și oase.

2. Există totuși un lucru foarte ciudat și se pune o mare întrebare: cum de a dobândit omul acesta puteri depline, asemenea lui Dumnezeu?! Fiindcă, după câte am putut afla noi din cercetările noastre despre el și despre originea sa, el este - din câte se pare - fiul unui tâmplar și chiar el a lucrat tâmplărie împreună cu tatăl său și cu frații săi, pe ici pe colo, și nimeni n-a văzut la el ceva nemaipomenit; și nici n-a fost văzut vreodată citind, scriind sau socotind, iar legăturile sale cu oamenii par să fi fost destul de restrânse și nu neapărat spirituale!

3. Da, ne-au povestit chiar oameni din Nazaret, că tatăl și mama sa îl certau uneori, în primul rând pentru faptul că nu se lăsa dus prea ușor la sinagogă, în al doilea rând pentru că nu prea vroia să i se citească scriptura și, în al treilea rând pentru că se sinchisea prea puțin sau chiar deloc de sabat. Cel mai mult se pare că îi plăcea natura, pe care o contempla în tăcere.

4. De asemenea, se pare că și pescuitul ar fi fost una dintre îndeletnicirile sale preferate și că ar fi avut chiar mult noroc la pescuit, motiv pentru care pescarii îl primeau cu mare plăcere printre ei.

5. Pe scurt, din cele am putut afla noi despre el, se desprinde limpede, în primul rând că n-ar fi urmat nicăieri vreo școală și, un al doilea lucru binecunoscut, că a fost întotdeauna un om cu un grad foarte redus de cultură.

6. Și iată că, dintr-o dată, s-a trezit și s-a simțit înzestrat cu o asemenea înțelepciune, încât poți spune cu toată convingerea că niciodată n-a pășit pe pământ un om mai înțelept decât el!

7. Ei bine. toate acestea și încă o mulțime de alte asemenea lucruri le-am aflat noi despre el, iar acum îl întâlnim aici și ne convingem că este cu adevărat un om cu totul neobișnuit. Și suntem convinși că de aceea nimeni nu ne va lua în nume de rău dacă ne punem întrebarea: cum a dobândit el asemenea puteri absolut nemaiauzite, pe care nu le-a avut nici un om până la el și sigur nu le va mai avea vreun altul de acum înainte?”

8. Iulius a spus: “Dar cine cunoaște oare căile ascunse ale spiritului lui Dumnezeu și măsura în care acesta dorește să se împletească într-o legătură vie cu spiritul unui om?! Nu s-ar putea oare ca atotputernicul spirit divin să se reunească în toată plenitudinea forțelor sale cu spiritul unui om, pentru a lucra apoi așa cum firește că nu ar putea nicicând lucra un om simplu, tocmai pentru că nu este Dumnezeu?!

9. Acolo însă unde Dumnezeu însuși vorbește și acționează prin spiritul pe deplin înflorit al unui om, evident neobișnuit de înzestrat, acolo noi, bieții muritori, nu vedem decât minune după minune. Vorba și fapta sunt una - iar noi nu le putem face asemenea Lui nici pe una, nici pe cealaltă; căci noi suntem cu trupul și cu spiritul nostru doar oameni. El însă este doar cu trupul un om asemenea nouă, căci cu spiritul EI este una cu Dumnezeu în cel mai înalt grad și stăpânește întregul infinit!

10. Și, întrucât - potrivit credinței romane - suntem datori să adorăm divinitatea pură recunoscută și să ne rugăm ei oriunde și oricum s-ar arăta ea, tot așa este și în acest caz limpede că față de un om, prin care se manifestă vădit întreaga plenitudine a spiritului atotputernic al lui Dumnezeu, suntem obligați să ne purtăm cu totul altfel de cum ne purtăm noi unul față de altul; și sper ca lucrul acesta să fi fost bine înțeles!

11. Puteți înțelege de aici de ce noi, romani sus-puși, Îi aducem din adâncul inimii prinosul nostru de înaltă venerație, iubire și prețuire, recunoscând și proslăvind în El pe stăpânul întregii lumi. Spuneți-mi voi dacă acest lucru nu vi se pare absolut necesar și pe deplin justificat!”

12. Fariseul cel tânăr a spus: “O. ba da. Într-adevăr: căci, în multe aspecte, credința voastră ne place chiar foarte mult, iar în împrejurările date ea este pe deplin valabilă. Doar că, firește, potrivit adevăratei învățături a lui Moise, ideea este puțin mai greu de primit și puțin stânjenitoare; căci acolo se precizează cu toată tăria: «Eu sunt singurul Dumnezeu și nu trebuie să primești alți zei străini alături de Mine!”“

13. Iulius a răspuns: “Foarte adevărat; dar și în cazul lui Moise trebuie să înțelegem nu doar cuvintele în sine, ci adevăratul lor spirit, și atunci vom descoperi ușor că Moise, cu toală învățătura lui severă, n-ar putea găsi în cazul de față nici un fel de contradicție, din moment ce eu pornesc cu gândul că omul este dator să recunoască și să venereze o anumită afirmație sau alta, mereu însă ale unuia și aceluiași Dumnezeu, cel cu care a vorbit Moise. Motiv pentru care egiptenii, grecii și noi, romanii - chiar dacă, până la urmă, dintr-o superstiție oarbă - le-am arătat o venerație absolut divină tuturor oamenilor și făpturilor la care am descoperit vreo putere sau manifestare cu totul neobișnuită.

14. Ei, și atunci ne-am zis: omul cel neprihănit nu vede decât, neprihănirea! Dacă omenirea, despre care se știe că este cam superstițioasă de felul ei, nu va aluneca, în adulația pe care o acordă divinității sub toate reprezentările posibile, spre ceva foarte rău - drum pe care ea este din păcate aproape întotdeauna împinsă de foamete și de setea de putere și de înavuțire a preoților - și anume spre îmbunarea zeilor înfuriați prin jertfe umane, atunci un dram de superstiție nici nu-i poate fi reproșată drept un păcat spiritual prea mare, căci, după părerea mea, este totuși oricând mai bine ca omul să creadă în ceva care are un oarecare temei, decât să nu creadă în nimic și să decadă astfel la stadiul de dobitoc, care nu știe nici de credința adevărată, și nici de superstiție.

15. Un om care nu are și nu poale primi nici un fel de credință nu poate ajunge nici la o adevărată dezvoltare a minții sale. Căci cel care vrea să ridice o casă, trebuie să se îngrijească mai întâi să-și strângă cele trebuincioase. Cum să ridici chiar și o cât de simplă colibă de pescar dacă nu ai materialele necesare? Și chiar dacă materialelor în stare brută nu le găsești la început nici un fel de ordine, în curând va putea fi hotărâtă una, numai să existe materialele. Dacă însă materialele lipsesc, problema aranjării lor dispare de la sine.

16. De aceea vă spun vouă că omului îi este mai de folos chiar și credința într-o superstiție oarecare decât lipsa oricărei credințe, căci până la urmă chiar și paiele sunt mai bune decât nimic! Din paie tot mai faci ceva; din nimic însă nu va ieși în veci decât tot nimic! Tocmai de aceea noi, romanii, îngăduim tot felul de superstiții, adeseori dintre cele mai sumbre, ale poporului vostru, pentru că noi intuim că, până la urmă, chiar și acestea tot ar putea avea vreun folos pentru omenire.

17. Templierii reprezintă însă pentru noi o oroare, fiindcă știm foarte bine că ei nu cred în nimic. În schimb însă, în locul adevărului ei îi arată poporului cele mai absurde lucruri preamărindu-le ca și cum ar fi divine în cel mai înalt grad, făcându-l să creadă în ele, ba introduc chiar cele mai severe pedepse împotriva acelor oameni care, datorită istețimii lor înnăscute, până la urmă nu pot crede, în ciuda oricărei amenințări, că frumusețea este urâțenie, că soarele nu strălucește luminos, ci este întunecat, și că în râul Kidron curge sânge și nu apă. Acest lucru eu îl consider drept o răutate fără seamăn; nu cred însă același lucru și despre superstițiile în care crede un om oarecare!

18. Firește, dacă cineva are o avere mare și un bun prilej de a le oferi unor orbi calea cea dreaptă a luminii, sigur că acest lucru ar fi de neprețuit; atâta timp însă cât nu sunteți în stare să faceți acest lucru, lăsați poporului credința lui pioasă! Căci, dacă nu-i putem da ceva mai bun în schimb, să-i lăsăm măcar ceea ce are!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:52 ]
Post subject:  Capitolul 7 - Mărturisirea fariseului despre constrângerea religioasă aplicată de Templu

Capitolul 7
Mărturisirea fariseului despre constrângerea religioasă aplicată de Templu


1. Fariseul a spus: “Cuvintele tale, mărite stăpâne, sunt atât de adevărate încât nici nu mai putem spune altceva decât că oricare om cu puțină minte poate învăța într-un ceas de discuții cu tine mai mult pentru mintea și inima sa decât dacă ar asculta o suta de ani tâmpeniile Templului, care nu sunt altceva decât un fluviu de cuvinte goale.

2. Este multă trăncăneală acolo, dar și mai multă smiorcăială. Acolo lucrurile sună ca și cum i-ai spune cuiva: «Prietene, spală-mă pe mâini și pe picioare, dar fii foarte atent să nu care cumva să mă uzi vreun pic!» Iar în ceea ce privește învățăturile care se citesc în Templu, ni se cere în mod special să le ascultăm cu evlavie și să facem întocmai ceea ce pretind ele. Dar de ce și ce înțeles se ascunde în învățătura aceea, de asta nu are nimeni voie să se preocupe, căci aceste lucruri sunt - chipurile - tainele Domnului, pe care nimeni nu are voie să le cunoască în afară de marele preot, și chiar și el numai sub pecetea tăcerii.

3. La ce-i folosește însă omului un precept pe care este obligat să-l respecte, dar din al cărui înțeles nu are voie să priceapă nici măcar o iotă?! Ar fi poate cel puțin la fel de bine să nu audă niciodată nici măcar un cuvânt din învățătura aceea!

4. Pe Dumnezeul meu, dacă privești cu ochii deschiși problema religiei în rândul oamenilor, ajungi adeseori la concluzii care ar face să se întoarcă pe dos până și stomacul unui struț! Căci dacă oamenii, în purtarea lor, nu sunt întotdeauna atât de proști, de întunecați la minte ca o noapte de toamnă fără lună, cu nori grei atârnând pe cer, în privința religiei, în schimb, întunecimea aceasta a lor se manifestă înmiit! Ei fie cred în toate scornelile, de i s-ar face greață și unui câine, darămite unui om cinstit, fie nu cred în nimic.

5. O, mărite doamne și stăpâne, nici nu poți să-ți imaginezi cum m-am simțit adeseori, când trebuia să le predic oamenilor un lucru anume ca fiind bun și adevărat, dar despre care eram dinainte mai mult decât convins că este o minciună sfruntată. Adeseori îmi venea să mă spânzur de necaz. Dar ce să-i faci? Odată înhămat la jug, boul trebuie să tragă - fie că-i e greu, fie că-i este ușor - altfel urmează loviturile de bici! M-am gândit adeseori în timpul predicii și m-am întrebat: «Cine oare este boul mai demn de milă: eu, predicatorul, sau cel căruia îi predic?», dar n-am putut deloc alunga gândul că de fapt eu însumi eram boul cel mai mare și, de voie, de nevoie, mai prost! Căci cel care mă asculta putea foarte bine, dacă era un om mai deștept, să râdă după aceea după pofta inimii de spusele mele și să-și bată joc de mine cu prietenii lui; lucru pe care eu, în Templu, nu-l puteam face nicidecum.

6. De aceea, mărite stăpâne, spun eu acum: să îndepărtăm de la noi tot ceea ce este al Satanei! De acum încolo vom fi oameni înțelepți și nu vom mai fi în veci sclavii vreunei prostii omenești. Căci este un lucru îngrozitor să fii sclavul prostiei omenești! De aici înainte nu vom mai păstra decât armele și înțelepciunea pură! Toate celelalte le vom arunca în coarnele țapului ispășitor, care trebuie ucis și ars în focul furiei îndreptățite. Dar să trecem acum la altele!

7. Știi tu cumva, stăpâne, ce ar dori oare în schimb omul acesta al lui Dumnezeu dacă ar primi să ne ia doar pentru câteva zile ca ucenici ai săi? Căci de la el cred că am avea de câștigat foarte mult, chiar și într-un timp scurt! Crezi oare că am putea să-l întrebăm așa, pur și simplu, acest lucru?”

8. Iulius a răspuns: “Fără îndoială, dar un lucru îl știu sigur, și anume că El nu a primit niciodată vreo răsplată materială, ci doar o mulțumire pur spirituală! O, El nu are niciodată nici măcar un ban asupra Sa, și totuși nu a rămas vreodată dator cuiva! Pe cel care a făcut vreodată ceva pentru El l-a răsplătit înmiit, dar pe alte căi; căci cuvântul Său și voința Sa sunt mai prețioase decât lumea întreagă. Atâta vă ajunge să știți, și acuma puteți face ce veți vrea!”

9. Tânărul fariseu a spus: “Foarte bine și frumos spus! Îți mulțumim mult, mărite stăpâne, pentru că ne-ai luminat mințile; acum știm prea bine ce avem de făcut! Abia acum ne vom adresa lui foarte serios; și ceea ce va spune el, aceea vom și face!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 01:53 ]
Post subject:  Capitolul 8 - Condițiile pe care le pune Domnul la primirea ucenicilor

Capitolul 8
Condițiile pe care le pune Domnul la primirea ucenicilor


1. După aceste cuvinte, tânărul fariseu s-a ridicat, a venit spre Mine și Mi-a spus: “Doamne, Învățătorule și Mântuitorule fără egal! Tu știi fără îndoială prea bine cine sunt eu și cei 29 de frați ai mei, iar cine ești cu adevărat tu am înțeles într-un sfârșit și noi de la înaltul stăpân Iulius; deci n-ar mai fi nevoie de multe întrebări și răspunsuri, întrucât am aflat însă că acum primești ucenici, am vrea și noi - pentru un scurt răstimp măcar, dacă nu se poate mai mult - să fim ucenicii tăi!”

2. Eu am răspuns: “Toate bune și frumoase; dar ascultați ce vă spun: păsările își au cuiburile lor, iar vulpile vizuinile lor; Eu însă nu am unde să-Mi pun capul!

3. Iar acela care vrea să fie sau să ajungă ucenicul Meu, acela se va încărca cu o grea povară, căci va trebui să Mă urmeze! De foloase lumești nici nu poate fi vorba pentru ucenicii Mei; dimpotrivă, de dragul numelui Meu și al iubirii Mele, ei vor trebui să renunțe nu doar pentru o vreme, ci chiar pentru totdeauna până și la foloasele lumești și la bunurile pe care deja le au; nici măcar femeile sau copiii lor nu trebuie să-i poată împiedica, dacă doresc sa ajungă ucenici ai împărăției lui Dumnezeu.

4. Bani sau alte comori lumești n-au voie să aibă asupra lor, nici măcar două rânduri de haine, și încălțăminte doar pentru că este neapărat nevoie; ei vor avea doar un sac și un toiag sau o bâtă oarecare pentru a se apăra de dușmanii care s-ar putea ivi.

5. Lor nu le este îngăduit să aibă nici o altă avere pe pământ decât marea taină a împărăției lui Dumnezeu. Dacă vă puteți învoi la aceasta, atunci puteți fi ucenicii Mei!

6. De asemenea, oricare dintre ucenicii Mei trebuie să Fie asemenea Mie, plin de iubire, blândețe și răbdare față de oricine. El trebuie să binecuvânteze în aceeași măsură, oricând i s-ar ivi ocazia, pe cel mai mare dușman al său la fel ca și pe cel mai bun prieten, să facă bine celui care mai înainte l-a păgubit și să se roage pentru cel care îl prigonește.

7. Mânia și răzbunarea trebuie să fie departe de sufletul aceluia care vrea să fie ucenicul Meu; lui nu-i este îngăduit să se plângă de vitregiile de pe acest pământ și nici să înceapă să le critice cu năduf.

8. El trebuie să fugă ca de ciumă de toate bucuriile cărnii, dar trebuie să facă în schimb totul pentru ca, prin cuvântul Meu cel nepieritor, să-și reveleze spiritul și, în cele din urmă, desăvârșit fiind pentru vecie, să continue apoi sa trăiască în acest spirit pe deplin revelat și înflorit.

9. Gândiți-vă deci la condițiile acestea și spuneți-Mi apoi dacă sunteți ele acord cu ele și dacă sunteți dispuși să vă supuneți lor!”

10. Auzindu-le, fariseii s-au fâstâcit oarecum și nici unul nu prea știa ce lucru ar fi fost potrivit să răspundă. În cele din urmă, fariseul cel tânăr, cel care vorbise mai înainte cu Iulius și care acum se afla lângă Mine, a spus totuși, pe jumătate în glumă: “Bunule învățător fără egal! Condițiile acestea pot fi, în sine, foarte bune pentru a atinge chiar și doar una dintre calitățile tale divine nemaipomenite; însă doar foarte puțini le vor recunoaște și primi! Dar asemenea pretenții nu vor putea avea niciodată vreo valoare, căci, dacă până la urmă toți oamenii ar primi condițiile pe care tu le impui ucenicilor, lumea ar ajunge să arate cât de curând așa cum arăta - potrivit lui Moise - în cea de a doua și a treia zi a Facerii, și anume, pustie și goală! Și să știi, adepți vei reuși să aduni foarte puțini pe calea acesta a ta! Poate doar câțiva, care vor primi să trăiască într-o lume contemplativă și care vor dori să realizeze într-un fel încă de aici, de pe pământ, ceea ce ar urma să capele abia pe lumea cealaltă; aceia vor primi condițiile. Dar ceilalți oameni? O, Doamne, încotro ar lua-o lumea?!

11. Înseamnă că tot vechea învățătură a lui Moise rămâne pentru omul de rând cea mai cuprinzătoare și cea mai de folos, în toate privințele, pentru toate creaturile. Căci atunci poți rămâne în fața lui Dumnezeu și a lumii întregi asemenea lui David, un om cu vază, lucru absolut necesar pentru menținerea ordinii pe pământ. Pune tu toți oamenii pe picior de egalitate și te vei convinge foarte curând unde va ajunge omenirea în cel mai scurt timp! Un număr mic de oameni da, e bine să dețină tainele împărăției lui Dumnezeu pe pământ; dar pentru toți oamenii acest lucru s-ar potrivi la fel de bine ca și cum într-o armată s-ar regăsi fie numai conducători de oști de același rang, fie doar simpli soldați fără nici un fel ele cunoștințe despre cum trebuie dus un război, adică fără un comandant. Și, trebuie să recunoaștem, cu o asemenea armată și-ar putea măsura forțele și ar învinge-o până și o ceată de babe, dacă ar fi conduse cât de cât bine!

12. În ceea ce mă privește, eu chiar doresc să devin ucenicul tău, chiar dacă mi-ai fi impus condiții încă și mai grele. Cât îi privește însă pe tovarășii mei, aceasta este o cu totul altă întrebare. Căci uite, Templul cere într-adevăr foarte multe; tu însă ceri chiar totul - și de sacrificiul acesta, prietene, puțini vor fi în stare!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 02:01 ]
Post subject:  Capitolul 9 - Avantajele dăruirii

Capitolul 9
Avantajele dăruirii


1. Eu am spus: “Dar asta nu arc nici o importanță. Eu nu oblig pe nimeni! Cine vrea să Mă urmeze, acela să Mă urmeze; cel care nu vrea însă sau nu poate, nu are decât să rămână acasă!

2. În zilele acestea împărăția lui Dumnezeu trebuie luată cu asalt; iar cei care nu o pot lua cu asalt, aceia nu o vor stăpâni niciodată.

3. Părerea Mea în legătură cu condițiile Mele, e drept cam grele, pe care vi le-am cerut, este însă următoarea: dacă tu ai o haină veche și atât de zdrențuită, încât este chiar rușinos să te mai arăți cu ea printre oameni, și vine la tine un om cu o haină nouă, bună, și îți spune: “Prietene, scoate-ți haina ta cea veche și arunc-o, pentru ca ea nu mai poate fi folosită de aici înainte, iar eu îți dau în schimb una nouă, care va dura în vecii vecilor, pentru că este făcută dintr-un material pe care nu-l pot distruge nici măcar furtunile tuturor timpurilor – oare la o asemenea ofertă vei fi atât de prost să păstrezi haina ta cea veche și putredă?

4. Ar mai trebui să știți, tu și tovarășii tăi, că viața aceasta pământeană, al cărei rost este de încercare și de probă, nu durează de fapt decât un timp foarte scurt, iar după ea începe imediat eternitatea cea fără de sfârșit. Știi tu oare cum și dacă după moartea trupească va mai exista pentru tine vreo continuare a vieții? Eu sunt singurul în stare ca, prin viața aceasta scurtă și amărâtă, să îți dăruiesc viața veșnică, plină de desăvârșire, a unui înger.

5. Mai șovăi încă să-Mi primești oferta, știind că sunt singurul care-ți pot pregăti și dărui viața veșnică? Trebuie sa recunoști, nu cer decât foarte puțin și ofer în schimb foarte mult!

6. Tu chiar crezi că pământul ar ajunge să fie gol și pustiu dacă, în timp, toți oamenii ar primi învățătura Mea? O, fariseule miop!

7. Privește-l numai pe îngerul acesta al Meu! El singur are atâta putere de la Mine încât, dacă aș vrea Eu, ar putea sfărâma într-o singura clipă întreg pământul acesta, soarele cel mare, luna și toate celelalte stele pe care le vezi și față de care întregul pământ nu este decât un grăunte de nisip, la fel cum a sfărâmat cu puțin înainte piatra aceea. Iar dacă tu crezi că a cultiva pământul este doar opera omului, atunci te înșeli amarnic!

8. Uite, am să-ți dau un ogor, pe care voi așterne însă mai întâi blestemul Meu, iar apoi n-ai decât să-l lucrezi cum vrei, că el nu va lăsa să crească pe el nici măcar spinii și mărăcinii pe care să-i mănânce viermii tăi! Semănătorul este cel care pune bobul în pământul arat; dar la tot ce urmează apoi trebuie să pună umărul și îngerii Mei și să binecuvânteze pământul, căci altminteri pământul nu va da în veci rod! Înțelegi ce-ți spun?

9. Și dacă lucrătorii cei mai de seamă ai pământului - pentru ca el să dea roade - sunt îngerii Mei, atunci, într-o situație foarte dificilă, ei ar putea lua asupra lor chiar și semănatul, așa cum o fac deja în multe locuri ale pământului unde n-a călcat încă picior de om.

10. Dar fiindcă oamenii rămân neclintiți încă în vechiul blestem și vor să muncească cu toale puterile pentru îndestularea trupului lor, ei bine, atunci îngerii Mei își pot lua zile întregi de sărbătoare!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 02:03 ]
Post subject:  Capitolul 10 - Trebuințele și răul care apare din ele

Capitolul 10
Trebuințele și răul care apare din ele


1. Domnul: “N-ați citit voi despre Edenul pământesc de odinioară, acolo unde a fost făcut primul om? Acest Eden era o grădină mare în care creșteau din belșug cele mai bune roade de pe întreg pământul; și în locul acela nu a muncii mâna vreunui om! Astfel, primii oameni nu aveau case și orașe; ei aveau doar foarte puține trebuințe, ușor de mulțumit, dar rămâneau sănătoși, atingeau o vârstă foarte înaintată și aveau destul timp să se ocupe de creșterea lor sufletească, ceea ce explică de ce ei se aflau într-o legătură strânsă, permanentă, cu forțele cerului.

2. Cain a ridicat însă, din îndemnul Satanei, un oraș pentru fiul său Hanoh, căruia i-a și dat numele acestuia; și aceasta a fost piatra de temelie care a stat la baza tuturor relelor de pe pământ.

3. Adevăr vă spun vouă: omul nu are nevoie de foarte multe pentru traiul de pe acest pământ; însă pretențiile de mărire ale omului și trufia sa, înfumurarea sa și setea de putere, toate acestea cer nespus de multe și tot nu pot fi mulțumite!

4. Iar toate acestea sporesc mai ales grijile oamenilor și atunci firește că ei nu mai au timp să se îndeletnicească cu ceea ce ar trebui să se îndeletnicească - lucru pentru care i-a așezat Dumnezeu pe acest pământ.

5. De la Adam și până la Noe, copiii din munți n-au dus niciodată vreun război, căci ei aveau doar trebuințe mici și nici unul nu vroia să fie mai mult decât era fratele său, iar părinții le impuneau respect copiilor lor în cel mai înalt grad, pentru că s-au dovedit mereu a fi conducători înțelepți, buni învățători și sfătuitori. (Detalii despre acea perioadă vezi: „Casa Domnului”, n.r.)

6. Atunci însă când omenirea mioapă la suflet și la minte a început să-și împodobească în fel și chip conducătorii, învățătorii și sfătuitorii, le-au uns capelele și le-au așezat pe ele coroane, înzestrându-i cu tot felul de puteri pentru sporirea autorității lor, s-a încheiat cu viața modestă!

7. Fastul și luxul au însă stomacul foarte mare, cu neputință de saturat. Pământul n-a mai putut da hrană de ajuns, iar bogătașii greu de săturat au început să se întindă și iar să se întindă, socotind pământurile ocupate ca fiind ale lor, după care au trecut neîntârziat la sporirea bogăției lor, stârnind astfel pizmă și invidie și, prin acestea, nemulțumire, gâlceavă și războaie, iar, la sfârșit, cel mai puternic a impus dreptatea sa, s-a făcut stăpân peste cei mai slabi și i-a silit să muncească pentru el și să i se supună lui în toate. Iar cei răzvrătiți au fost pedepsiți și constrânși la ascultare necondiționată, de multe ori chiar sub amenințarea pedepsei cu moartea!

8. Vedeți deci, toate acestea au fost urmările unei creșteri exterioare pe acest pământ, ale setei de bogăție și ale trufiei născute de ea!

9. Iar atunci când Eu, cu spiritul Meu venit din ceruri, vreau să vă întorc cu gândul la starea primordială preafericită a primilor oameni și vă arăt căile date uitării un timp atât de îndelungat, căi care duc spre împărăția lui Dumnezeu, cum îmi puteți spune voi că aceste condiții pe care vi le-am pus pentru a deveni ucenicii Mei sunt prea severe, ba chiar aproape de neîmplinit?!

10. Adevăr vă spun vouă: jugul pe care îl voi așeza pe umerii voștri este unul ușor și ușoară ca fulgul este și povara pe care v-o dau Eu să o duceți, față de poverile pe care le aveți de dus acum, zi de zi.

11. Cât de numeroase sunt grijile voastre! Voi nu cunoașteți odihna și liniștea nici ziua, nici noaptea, și toate acestea din pricini lumești, ca nu cumva să păgubiți ceva din imaginata voastră splendoare și din bunăstarea făurită prin sudoarea adeseori îndoită cu sângele surorilor și fraților voștri mai slabi!

12. Cum ar mai putea atunci sufletul, care are asemenea griji, sa găsească vreun pic de timp pentru a face câte ceva și pentru revelarea spiritului lui Dumnezeu în sine însuși?

13. Da, sufletele voastre, la fel ca sufletele a milioane de oameni, nici nu mai știu măcar că poartă în ele o scânteie din spiritul lui Dumnezeu, darămite să mai poală și să mai dorească - ținând seama de grijile voastre lumești, de nemăsurat - să facă ceva folositor pentru revelarea și înflorirea acestuia. În slăbiciunea lor, bieții oameni sunt mânați de voi la munci înrobitoare pentru splendoarea și bunăstarea voastră, astfel că nu mai pot face nici ei, la rândul lor, nimic pentru mântuirea lor. Și astfel, și voi, la fel ca și supușii voștri, sunteți niște oameni morți, adevărați copii ai Satanei, și nu vreți să ascultați vorbele Mele, care vă conduc cu adevărat către viață, ci căutați motive de împotrivire, din care nu poate rodi însă altceva pentru voi și pentru toți supușii voștri decât moartea!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 02:05 ]
Post subject:  Capitolul 11 - Despre cauza Potopului

Capitolul 11
Despre cauza Potopului


1. Domnul: “I se aduc adeseori învinuiri lui Dumnezeu, spunându-se: «Cum a putut oare Dumnezeu să trimită un asemenea potop pe pământ, încât să distrugă orice vietate, și cum i-a putut El nimici pe cei din Sodoma și Gomora?!» O, nimic mai lesne! Căci de ce să lași să mai viermuiască pe pământ niște boțuri de carne fandosite, insuflate cu viață, dar ale căror suflete s-au îndepărtat într-atâta de rânduiala lui Dumnezeu încât le-a dispărut până și ultima urmă a conștiinței de sine, din prea marea grijă pentru propriul trup?

2. Poate oare exista o decădere mai mare a sufletului omenesc decât aceea în care sufletul nu numai că nu mai are habar de spiritul lui Dumnezeu din el însuși, dar sfârșește chiar prin a se pierde pe sine într-atât încât începe să-și renege propria existență și nu mai crede că există?!

3. Da, odată înrădăcinată în oamenii acestei lumi o asemenea stare, omul însuși încetează să mai fie om; el nu mai este atunci decât un animal dominat de instincte și cu o rațiune palidă, complet incapabil să-și mai trezească sufletul și, cu atât mai puțin, să-și reveleze spiritul. De aceea, aceste simple trupuri din carne trebuie nimicite și lăsate să putrezească împreună cu sufletele prea puternic legate de ele, pentru ca poate, după multe mii de ani, vreun suflet pe deplin eliberat de legăturile sale carnale, să poată păși din nou pe calea care duce spre creșterea spirituală și spre mântuire, fie pe acest pământ, fie pe altul. (Vezi și: „Împărăția misterioasă a spiritelor”, n.r.)

4. Astăzi sunt foarte mulți oameni care, din pricina prea multelor lor griji lumești și de dragul propriului lor trup, nu mai știu nimic de sufletul lor. Asta o mai puteți încă vedea uneori chiar și la voi, la saduchei și, într-o mai mare măsură, la toți ceilalți oameni; căci nimeni nu mai știe cine este și ce înseamnă sufletul! Unii vorbesc - ce-i drept - despre el și spun: «Pe sufletul meu» și «în sufletul meu»; dar dacă îl întrebi apoi pe vreunul: «Prietene, ce este de fapt sufletul?», atunei cel întrebat rămâne dintr-o dată ca vițelul la poartă nouă și își dă seama că nu știe ce să răspundă!

5. Iar când un suflet ajunge să nu se mai cunoască nici măcar pe sine, și până la urmă uită chiar cine și ce este el de fapt, atunci s-a întrecut măsura! Și atunci lui Dumnezeu nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să trimită din nou asupra pământului forța Sa de nimicire a trupurilor omenești, și aceasta cu o putere mai mare sau mai mică, după purtarea oamenilor și după măsura în care ei mai știu ceva sau nu mai știu chiar nimic despre spiritul din ei și despre sufletul lor.

6. Asemenea oameni care sunt preocupați doar de lumea lor și de propriul trup ajung adeseori, ca formă exterioară, foarte frumoși și durdulii, în special femeile; și explicația cea mai simplă a acestui fapt constă în contopirea tot mai mare a sufletului cu carnea. Astfel de oameni devin însă, în egală măsură, slabi și foarte vulnerabili în confruntarea cu răul. Trupurile lor se îmbolnăvesc ușor, este de ajuns să-i atingă doar răsuflarea unui lepros și sunt sortiți inevitabil pieirii; în timp ce asupra altor oameni, care au un suflet liber, iar în interiorul acestuia un spirit pe deplin revelat, se pot abate toate otrăvurile acestui pământ și nimic nu le va putea dăuna: căci un suflet liber și spiritul revelat au în ele cu prisosință forța și mijloacele necesare pentru a rezista cu bine oricărui dușman, pe când un suflet strâns în chingile nevoilor cărnii se aseamănă mai curând cu un uriaș pus în lanțuri, care nu se mai poate apăra nici măcar de bâzâiturile unei muște și trebuie să privească neputincios cum un pitic nevolnic se apucă să-i desprindă cu un cuțit capul de pe umeri, încet, dar cu atât mai dureros.”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 02:07 ]
Post subject:  Capitolul 12 - Indrumari misionare

Capitolul 12
Îndrumări misionare


1. Domnul: “Țineți minte ce vă spun! Când ajungeți într-un loc și vedeți acolo oameni, bărbați și femei trupeși și împodobiți în fel și chip, preocupați doar de plăcerile trupului și fără nici un strop de iubire într-înșii, vedeți-vă de drumul vostru, căci acolo nu este nimic de făcut pentru împărăția lui Dumnezeu, ci s-a adunat deja cel puțin jumătate din Sodoma și Gomora! Iar de acel loc nu este departe nici judecata lui Dumnezeu; fiindcă asemenea suflete întrupate, care în marea lor majoritate și-au înmormântat aproape toată conștiința propriei lor existențe în mormântul cărnii lor, sunt întru totul încătușațe. Iar dacă de trupurile lor frumoase se apropie pe furiș duhurile rele, crude și încă foarte grosiere ale aerului, atunci asemenea suflete încătușațe nu au nici o posibilitate de apărare și sunt primele răpuse, cu carnea lor cu tot, care, fiind atât de legată de suflet, este mult mai vulnerabilă decât carnea trupului unui suflet liber.

2. Duceți-vă numai și apucați zdravăn de mână o asemenea femeie firavă de la oraș, și ea va țipa de durere; duceți-vă în schimb la țară, la un țăran muncitor care, pe lângă munca sa, se mai îngrijește și de sunetul său și de cel al copiilor lui, și veți putea strânge mâinile țăranului și ale copiilor lui cât veți vrea de tare, iar ei un vor scoate nici un țipăt de durere sau de teamă!

3. Credeți cumva că o asemenea robustețe ar veni de la munca cea grea și de la călirea datorată ei?! Ei bine, nu. Adevăr vă spun vouă: robustețea este doar urmarea eliberării sufletului din trupul lui printr-o dăruire manifestată în diferite feluri, și la fel se înfăptuiește apoi și călirea trupului.

4. Atunci însă când toată grijă este acordată doar frăgezirii cărnii (și există chiar școli în care trupul este modelat prin tot felul de gimnastici, iar apoi frăgezit pe cât posibil prin tot felul de alifii și uleiuri), fără a se avea deloc grijă și de suflet, acolo nu mai există suflete libere și puternice: și dacă se abate apoi chiar și numai o boare otrăvită asupra unor asemenea trupuri penibil de nevolnice, atunci prea ușor moartea poale sărbători o recoltă bogată.

5. Atunci încep însă vaietele și plânsetele, și așa-zișii credincioși cască gura și spun: «Vai! Ce plăcere o fi găsind Dumnezeu în a abate un necaz după altul asupra omenirii?!», după care trag concluzia fie că nici nu există Dumnezeu, fie că Dumnezeu este prea măreț și nu se sinchisește nicidecum de creaturile de pe acest pământ, sau chiar că Dumnezeu ar fi ajuns să fie însetat de jertfe și tămâie, și acum ar trebui din nou îmbunat prin jertfe bogate, prin formule magice și prin tămâie! Ori că Dumnezeu s-ar fi înfuriat și s-ar răzbuna acum pe bieții oameni neputincioși și că ar fi nevoie deci să ne pocăim, punându-ne cenușă în cap și aruncând cel puțin doisprezece țapi ispășitori în Iordan!

6. Dar la un lucru nu se gândește nimeni, și anume că toate suferințele, toate bolile, țoale războaiele, sărăcia, foametea și ciuma - toate au drept cauză faptul că oamenii, în loc să se îngrijească de sufletele și spiritul lor, urmând rânduiala lui Dumnezeu, se îngrijesc numai de trupurile lor!

7. Predicile despre teamă de Dumnezeu sunt rostite astăzi unor suflete deja moarte, iar predicatorul, al cărui suflet este de asemenea mort, nu mai crede demult în ele, ci numai în răsplata primită pentru predica să și în onoarea și faima pe care i le aduce talentul său de bun orator. Și astfel, un orb îl conduce pe un alt orb, iar un mort vrea să învie un alt mort. Primul predică în folosul trupului său, iar celălalt ascultă predica tot în folosul trupului său. Dar oare ce folos poate trage din aceasta un suflet cu adevărat bolnav?

8. Eu sunt un Mântuitor. Dar cum pot Eu să fac asemenea lucruri, se întreabă oamenii cu sufletul mort, și deci complet orbi? Adevăr vă spun vouă: Eu nu vindec trupul bolnavilor, dar acolo unde un suflet nu s-a amestecat încă prea mult cu carnea sa, Eu îi redau sufletului libertatea prin trezirea sa în spirit, în măsura în care se mai poate. Spiritul, care înainte era întemnițai în suflet, este astfel descătușat și revelat și întărește apoi de îndată sufletul, după care nimic nu este mai ușor pentru el decât să vindece într-o clipă toate bolile cărnii, restabilind astfel ordinea firească.

9. Această tămăduire este privită apoi drept un miracol, deși în realitate ea este cea mai firească și mai naturală vindecare a trupului! Căci ceea ce are cineva, aceea poale să și dea; ceea ce nu are însă, aceea nici nu poate da!

10. Cel care are un suflet viu, după rânduiala lui Dumnezeu, și un spirit liber în el, acela poate elibera la rândul lui și sufletul fratelui său, dacă acesta nu este încă prea legal de trupul său, iar sufletul vine apoi foarte repede în ajutorul trupului de carne. Dacă însă tămăduitorul de suflete are el însuși un suflet foarte bolnav, mai mult mort decât viu, cum i-ar putea el oferi unui alt suflet ceea ce îi lipsește lui însuși?! Chibzuii de aceea la ce veți face!

11. V-am descris așadar condițiile în care puteți fi primiți în rândul ucenicilor Mei, precum și răul de pe acest pământ, până în cele mai mari profunzimi. În continuare, faceți cum veți dori! Eu nici nu vă silesc să deveniți ucenicii Mei, nici nu vă împiedic să o faceți. Dacă vă hotărâți însă să fiți ucenicii Mei, trebuie să vă eliberați mai întâi sufletele și să le faceți puternice, căci altminteri ucenicia întru învățătura Mea nu v-ar folosi la nimic!”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 02:09 ]
Post subject:  Capitolul 13 - Noe și arca sa

Capitolul 13
Noe și arca sa


1. După ce au ascultat această învățătură, toți au făcut ochii mari și și-au spus în șoaptă: “Mea culpa” (îmi recunosc greșeala)! Iar tânărul fariseu nu prea știa ce să-Mi răspundă. Cyrenius și Iulius aveau și ei chipuri cam îngândurate, la fel ca și Ebahl, și chiar Iara, care se gândea cu îngrijorare la frumusețea ei.

2. Iar Cyrenius a spus, după ce a meditat îndelung: “Doamne și mărite învățător, eu mi-am mai petrecut câteva zile și nopți alături de Tine și Te-am văzut făcând multe minuni. Te-am auzit uneori vorbind cu mare asprime, dar nimic nu m-a impresionat vreodată, în toată viața mea, atât de mult ca cele spuse de Tine acum! Căci, după spusele Tale, se pare că nici noi nu stăm cu mult mai bine decât stăteau Sodoma și Gomora pe vremea lui Avraam. Și toate preocupările și faptele noastre sunt în optima forma (în cel mai bun caz) ale Satanei. Prietene, este o lecție foarte dură! Și, din păcate, nu putem tăgădui nicicum că Tu ne-ai arătat aici adevărul gol-goluț; dar cum să întoarcem pentru totdeauna și de bunăvoie spatele întregii lumi, pentru a ne dărui în întregime trezirii noastre în spirit?”

3. Eu i-am răspuns: “Prietene, nimic mai simplu! Poți să rămâi exact așa cum ești și exact cine ești, și vei fi mai mare peste cei pe care ai fost pus să-i conduci; însă nu spre gloria ta, ci în folosul oamenilor!

4. Căci iată, atunci când - pe vremea lui Noe - s-au revărsat apele peste tot pământul, pe care de fapt îl locuiau cei mai stricați dintre oameni, atunci apele au ucis, în afara lui Noe, a micii sale familii și a animalelor pe care Noe le-a putut lua în arca sa, tot ce exista în întreaga lume, exceptând, firește, peștii din apă.

5. Și cum crezi tu că și-au putut ține zilele Noe și familia sa acolo, sus, pe crestele valurilor ucigașe ale marelui potop? Vezi tu, el se afla în arca sa care era bine închisă, iar apele dezlănțuite au trebuit să o ducă foarte cuminți în cârca lor, fără să poată pătrunde pe nicăieri înăuntru, pentru că altfel ar fi pus în pericol și viața lui Noe!

6. Acest potop ucigaș se menține însă în continuare, din punct de vedere spiritual, la nivelul pământului. Și adevăr îți spun ție, că acest potop nu este cu nimic mai puțin primejdios pentru viața oamenilor de pe pământ decât cel natural de pe vremea Iui Noe.

7. Și cum poți oare să te ferești să nu mori înecat în apele potopului ucigaș de suflete? Adevăr îți spun ție: ceea ce a făcut Noe din punct de vedere fizic, același lucru trebuie făcut acum la nivelul spiritului, și numai astfel veți fi feriți de moartea prin înecare în apele acestui mare potop!

8. Cu alte cuvinte: să-i dați, potrivit rânduielii lui Dumnezeii, lumii ceea ce este al lumii, dar mai ales lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!

9. Metaforic vorbind, «arca lui Noe» reprezintă smerenia, iubirea de aproape și de Dumnezeu, care trebuie să-l caracterizeze pe om.

10. Cel care este smerit și însuflețit de o iubire curată și dezinteresată pentru Dumnezeu Tatăl și pentru toți ceilalți oameni, și care este mereu animat de dorința de a-i sluji, după puterile sale, pe toți ceilalți – după rânduiala lui Dumnezeu - acela va pluti nevătămat pe valul, altminteri ucigaș, al tuturor păcatelor lumii. Și, la capătul vieții acesteia pământene, atunci când pentru el apele vor fi scăzut și se vor fi retras în adâncurile lor întunecate, atunci arca sa va poposi pentru o binemeritată odihnă pe marele Ararat al împărăției nemuritoare a lui Dumnezeu și va deveni pentru cel care a condus-o căminul său pentru totdeauna.”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 02:28 ]
Post subject:  Capitolul 14 - Cum trebuie privite și folosite comorile pământene

Capitolul 14
Cum trebuie privite și folosite comorile pământene


1. Domnul: “Privește-Mă! Oare nu trebuie și Eu să am legături cu lumea? Mănânc și beau, iar lumea Mă slujește la fel cum valurile l-au slujit odinioară pe Noe! E drept că valul se frământă cumplit sub arca Mea, dar el nu o va puica înghiți niciodată!

2. Nu este vina ta că aici s-a întemeiat odată un Imperiu roman. Acuma el este un fapt, iar tu nu-l poți distruge! Chiar acest imperiu are legile lui bune, care ajută ca ordinea să fie păstrată, iar oamenii să fie supuși. Dacă tu te vei considera însă un stăpân care este deasupra legii și poartă coroana domniei, atunci te afli pe un drum păgubos pentru tine, chiar dacă nu și pentru oamenii care oricum trebuie să respecte legea care a fost dată, cu toate avantajele și dezavantajele ei. Dacă însă te supui tu însuți legii și te vezi doar ca un protector și executor al ei, conform instituțiilor stalului și necesităților, atunci te afli în postura cea dreaptă și-ți vei putea construi din materialul spiritual al legii o arcă ce te va purta pe deasupra valurilor atât de învolburate ale păcatelor lumii!

3. Dacă, pe deasupra, vei mai respecta și preceptele atât de ușor de urmat ale învățăturii Mele, întru totul potrivite de altfel cu legile voastre, aceasta înseamnă că faci îndeajuns ceea ce trebuie pentru trezirea ta în spirit. Iar dacă Eu spun îndeajuns, arată-Mi atunci pe altcineva care ar putea considera că nu este de ajuns!”

4. Cyrenius a spus: “Dar gândește-Te, Doamne, la fastul și la luxul în care sunt eu obligat să trăiesc datorită funcției mele în stat și amintește-Ți ce ai spus mai devreme despre fastul și luxul din lumea aceasta!”

5. Eu: “Dar iubești tu, în adâncul sufletului tău, fastul și luxul din lume?” 6. Cyrenius a răspuns: “O, nicidecum; pentru mine toate acestea sunt un adevărat coșmar!”

7. Eu: “Ei bine, de ce te frământă atunci fastul obligatoriu și luxul obligatoriu? Nici o strălucire și nici o podoabă nu pot deveni, dacă nu sunt iubite de inima ia, o povara pentru sufletul și spiritul tău! Dacă însă inima ta se simte legată de un obiect material, fie el chiar și un lucru cât de neînsemnat, atunci el poate deveni la fel de dăunător pentru sufletul și pentru spiritul tău ca și o coroană grea din aur curat și din nestematele cele mat prețioase.

8. Totul depinde în privința aceasta numai de starea de spirit a inimii: căci altminteri oamenilor acestui pământ li s-ar putea considera, în modul cel mai ridicol, ca fiind păcate chiar și soarele, luna și toate stelele, căci ele strălucesc și luminează atât de minunat, iar omul se bucură fără îndoială de ele. Prin urmare și tu, Cyrenius, te poți bucura foarte bine de strălucirea ta în fața oamenilor, dar fără să o lași să devină o bucurie trufașă și, prin urmare, prostească, căci aceasta este cea care distruge și până la urmă omoară sufletul!

9. Doar și lui Solomon i s-a îngăduit, și chiar i s-a poruncit, să se înconjoare de atâta lux cum nu se mai văzuse la nici un rege înaintea sa și nici nu se va mai vedea la vreunul după el. Și atâta vreme cât el n-a resimțit o bucurie trufașă pentru acest lux, ci una dreaptă, izvorâtă din înțelepciune, bucuria aceasta s-a dovedit înălțătoare pentru sufletul și pentru spiritul său. Când însă, mai apoi, din marea sa splendoare s-au născut sentimente de trufie, iar orgoliul a pus stăpânire pe el, atunci el s-a prăbușit în toate privințele în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor mai buni, și el a decăzut în toate păcatele lumii, iar operele și faptele sale n-au mai fost decât mascări în fața oamenilor buni și adevărate fărădelegi în fața Iui Dumnezeu.

10. Și îți spun acum ție, precum și tuturor celorlalți, că pentru om este chiar bine și folositor ca, odată ce sufletul său este pe deplin trezit iar spiritul său revelat și înflorit, ei să trăiască în timp ce se află încă pe acest pământ splendoarea cerurilor, înveselindu-și în mod drept cu ea spiritul. Căci mai de laudă este să construiești decât să distrugi. Însă nu c bine să încerce așa ceva decât cei despre care am vorbit mai înainte, pentru ca cei care nu sunt încă treziți din punct de vedere spiritual să poată vedea de ce este în stare un om cu adevărat evoluat spiritual.

11. Cel care însă își construiește un palat întru propria sa onoare și spre gloria sa, și ajunge să se iubească pe sine însuși în toată splendoarea sa, acela săvârșește un mare păcat împotriva propriului său suflet și a spiritului divin dinlăuntrul său, și se va distruge pe sine, precum și pe toii urmașii săi, căci aceștia se vor considera apoi încă de la naștere ca fiind mai buni decât toți ceilalți oameni.

12. Iar dacă splendoarea palatelor strică inimile celor care locuiesc în ele, iar aceștia nu vor mai resimți decât trufie și dispreț față de acei oameni care nu pot locui în palate, atunci îți spun: este mai bine ca palatele cu pricina să fie transformate de îndată într-un morman de ruine.

13. Prin urmare, nu este nicidecum împotriva ordinii lui Dumnezeu să ridici un oraș în care oamenii să trăiască apoi și să muncească în pace și în bună înțelegere unul cu altul, la fel ca o familie într-o casă, și să se poată ajuta mai ușor în toate unii pe ceilalți, prin comparație cu situația în care ei ar locui la mare depărtare unul de altul. Dacă însă într-un asemenea oraș vor pătrunde apoi trufia, sete de lux și de splendori, invidia, ura, prigoana și chiar crima, dar și necuviința și delăsarea, atunci mai bine este ca un asemenea oraș să fie făcut de îndată una cu pământul, căci altminteri el va deveni un cuibar al tuturor relelor primordiale care, cu timpul, vor otrăvi întreg pământul, precum Hanohul de dinainte de potop și precum Babilonul și marele oraș Ninive de după potop! Cât de mari au fost odinioară aceste orașe, iar acum pe locul lor nu se mai află decât câteva colibe amărâte! Acolo unde a fost odată orașul Hanoh, astăzi se întinde o mare, la fel ca și în locul vechilor orașe Sodoma și Gomora, precum și în locul a zece orășele mai mici din preajma acestora; și fiecare a fost mai mare decât Ierusalimul de astăzi, care nici el nu mai este la fel de mare ca pe vremea lui David.

14. Ceea ce s-a petrecut însă cu orașele acelea se va petrece și cu Ierusalimul, și unii dintre cei de aici vor fi de față și vor avea parte de grozăvia pustiirii! Căci, după cum am spus, este mai bine fără asemenea orașe, dar cu un suflet desăvârșit, decât cu un oraș în care sufletul omului poate fi complet nimicit acum și pentru totdeauna!

15. Astfel că tu, Cyrenius, poți avea tot ceea ce pământul are mai frumos și mai minunat pe suprafața sa cea mare și te poți bucura de toate, lăudându-L și preamărindu-L pe Dumnezeu; nu te lega însă niciodată cu inima de comorile acelea, căci toate splendorile lumii se vor sfârși într-o zi pentru ele însele și pentru tine, atunci când vei schimba viața cea trecătoare cu veșnicia! Căci tot ce este materie nu este de fapt nimic altceva decât ceea ce ți-am explicat Eu pe îndelete mai înainte. Spune-Mi, ești oare mulțumit și ai înțeles totul exact așa cum trebuie înțeles în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi?”

Author:  Acustic [ 20.10.2009, 02:40 ]
Post subject:  Capitolul 15 - Despre calea cea dreaptă pentru desăvârșirea omului

Capitolul 15
Despre calea cea dreaptă pentru desăvârșirea omului


1. Cyrenius a spus: “Da, acum sunt lămurit pe deplin și am înțeles că nimic din cele lumești nu contează de fapt. Așa cum pentru fiecare fir de iarbă există o anumită lege care îi îngăduie să crească, tot așa există doar o singură lege potrivită pentru întreaga existență a omului, prin respectarea căreia omul își poate câștiga prin sine însuși deplina libertate, la fel cum nu există decât o singură cale, mereu aceeași, pe care omul își poate împlini - dacă va păși pe ea - adevărata și eterna sa menire; pe oricare alta dintre nesfârșit de multele căi spre libertate, pe care din punct de vedere moral, omul ar putea de asemenea păși, marele și unicul țel adevărat desemnat de Dumnezeu ar fi cu neputință de atins!

2. Faptul însă că drumul arătat de Tine, mărite Doamne, este singurul drept și adevărat, l-am înțeles acum atât de bine și de limpede, pe cât de limpede strălucește soarele în miezul zilei. Am înțeles de asemenea că omul, fie el mare sau mic, poate păși netulburat pe calea cea dreaptă atunci când are voința sinceră să o facă: îmi dau însă totodată seama că nici un om nu ar fi putut găsi vreodată prin sine însuși calea acesta a deplinului adevăr atât de desăvârșit, potrivit tuturor necesităților vieții. Un asemenea lucru poate fi arătat grabnic oamenilor care au puterea de înțelegere necesară numai de către spiritul lui Dumnezeu!

3. Deși drumul este de acum clar conturat, totuși - după părerea mea - el nu va fi urmat decât arareori pe deplin; căci mecanismele mult prea materiale ale lumii se așează ca un obstacol de-a curmezișul căii acesteia unice, adevărate și drepte, iar mulți dintre cei care vor dori să pășească pe ea se vor împiedica de aceste bariere și vor face cale întoarsă, mai ales dacă nu vor vedea foarte repede un prim rezultat extraordinar al eforturilor lor, lucru care nici nu se poate petrece atât de repede cum își imaginează ei în primul moment, mai ales în cazul acelor oameni care s-au contopit aproape complet cu lumea materiei.

4. Eu unul sper ca, prin grația Ta nemărginită, să pot atinge marele țel; dar eu sunt unul singur, iar statul roman număra multe milioane de oamenii. Cum oare și când vor ajunge aceștia - căci și ei sunt oameni la fel ca și noi - pe calea aceasta?!”

5. La aceste vorbe, tânărul fariseu a spus: “Mărite stăpâne, tocmai acest gând mă frământă și pe mine! Noi înșine putem, ce-i drept, să pornim deja în pace pe calea mântuirii; cum să facă însă acest lucru milioanele de oameni care nu pot să-și stingă setea chiar la gura izvorului și să vorbească, dacă au vreo îndoială, cu însuși marele Maestru al vieții?”

6. Eu le-am răspuns: “S-a avut grijă și de acest aspect. Căci, în urma Mea, poarta cerului va rămâne deschisă și tot ceea ce vorbim noi aici va putea fi auzit tot la fel chiar și după mai bine de o mie de ani, cuvânt cu cuvânt, și va fi consemnat, ca și cum totul ș-ar petrece sub ochii celor ce vor trăi peste aproape două mii de ani după noi, pe pământ. Iar dacă vreunul dintre aceștia va avea pe viitor vreo îndoială, el va putea cere din ceruri cea mai limpede povață. Căci în viitor, toți oamenii vor fi povățuiți de însuși Dumnezeu, iar cel ce nu se va lăsa povățuit de Dumnezeu, acela nu va pătrunde în împărăția plină de lumină a adevărului.”

Author:  Acustic [ 28.9.2010, 18:54 ]
Post subject:  Capitolul 16 - Despre înălțarea lui Iisus

Capitolul 16
Despre înălțarea lui Iisus


1. Domnul: “Vă spun însă vouă că nu va fi deloc ușor ca oamenii să se păstreze mereu la înălțimea adevărului pur: căci mintea lor, chiar de va ajunge uneori la o mare ascuțime, nu va putea cuprinde totuși faptul că Eu aș putea fi, prin spiritul Meu, Acela care odinioară - pe muntele Sinai i-a dat lui Moise legile, printre tunete și fulgere și care, prin înțelepciunea și puterea Lui, menține și guvernează întregul univers nemărginit! Chiar și unora dintre voi vă vine greu să credeți, deși sunteți martorii a tot ceea ce se petrece și s-a petrecut și în alte locuri, că Eu simt întru lotul una cu Tatăl din ceruri. Dar ce vor spune oare înțelepții lumii despre toate acestea, când vestea va ajunge la urechile lor din a mia gură?!

2. De aceea, doar celor săraci cu duhul li se va da vestea, nu și înțelepților acestei lumi; căci ceea ce este măreț în fața lumii, este o năpastă în fața lui Dumnezeu!

3. Omul simplu, modest, cu inima încă de ajuns de curată, are și un suflet mai liber, iar în sufletul său are un spirit mai puțin învăluit, și de aceea înțelege repede și ușor ceea ce este al spiritului. Un așa-zis înțelept însă, al cărui suflet este înțesat de tot felul de probleme materiale și care nici nu mai are habar de spiritul divin dinlăuntrul său, cu siguranță că nu va mai cuprinde cu mintea ceea ce voi înțelegeți în mare parte destul de ușor și în adevărata sa profunzime. Și totuși, nici chiar voi nu puteți cuprinde încă multe cu mintea; însă, după înălțarea Mea, le veți cuprinde pe toate, pe de a-ntregul!” 4. La aceste vorbe. Cyrenius a întrebat degrabă: “La ce înălțare Te referi de fapt? Ai să fii cumva înălțat la rang de rege al regilor pe pământ și încoronat ca atare?” 5. Eu: “Încoronat, da. Însă nu ca rege pământean și nici cu o coroană de aur! N-aș avea Eu oare puterea să-Mi iau un regat al pământului, care să se întindă chiar și dincolo de capetele acestuia? Cine M-ar putea împiedica să o fac? 6. Nu se află oare esența tuturor lucrurilor și, de asemenea, viața tuturor oamenilor, în mâna Tatălui Meu, care este în Mine, așa cum Eu sunt în El? De câte ori ți-ai putea trage răsuflarea fără vrerea spiritului divin care este în Mine, care singur însuflețește totul divin și vă ține pe toți în viață?!

7. Căci la ce le-a folosit oamenilor pe timpul lui Noe toată puterea lor și arta războaielor? Vezi tu, același spirit divin a dezlănțuit furia apelor deopotrivă asupra regilor și supușilor lor, și toți au pierit sub ape!

8. La ce i-a folosit puternicului faraon măreața sa armată? Spiritul Meu divin i-a trecut pe fiii lui Israel nevătămați prin Marea Roșie, iar ostile faraonului, care-i urmăreau, au pierit înghițite de ape!

9. Dacă aș fi vrut așadar să devin un rege pe acest pământ, ce putere M-ar fi putut oare împiedica să o fac?

10. Dar departe de Mine acest gând și departe și de toți aceia care vor să calce pe urmele Mele. Pe Mine Mă așteaptă o cu totul altă înălțare și încoronare, despre care vei afla mai multe abia când ea se va fi petrecut. Unele semne însă ți le-am dat deja chiar la începutul întâlnirii noastre și dacă ți le vei aminti, îți vei putea imagina tu singur restul!”

11. Cyrenius a spus: “Bine, Doamne, știu de-acum prea bine cine și ce ești, și toate câte le poți face - dar tot nu pot să pricep încă prea bine de ce Tu, cu toată puterea ta cea mare, ești nevoit - după cum se știe - să fugi de prigoana lui Irod și a Templului!?

12. Eu i-am răspuns: “Prietene, puteai să nu te mai ostenești cu întrebarea aceasta! În primul rând pentru că ți-am explicat în amănunt încă din Nazaret, iar în al doilea rând ar fi trebuit să fi înțeles de-acum, din toate cuvintele Mele, că am venit în această lume nu pentru a-i face pe morți încă și mai morți decât suni ei deja, ci pentru a-i readuce pretutindeni din nou la viață. Căci Eu sunt aici pentru a lua asupra Mea toată judecata hotărâtă pentru întreg pământul, astfel ca prin această judecată luată asupra Mea toți oamenii să își găsească mântuirea de moartea cea veșnică.

13. Totodată, sunt aici nu pentru a lovi, ci doar pentru a vindeca toate rănile omenirii împovărate cu rele de tot felul, și nu pentru a-i provoca acesteia răni încă și mai mari, și mai adânci.

14. Ți se pare oare că de teama prigonitorilor Mei sunt Eu oarecum un fugar? O, dacă asta crezi într-adevăr, atunci te afli în mare greșeală! Privește-i numai pe cei câțiva criminali fioroși! Ei bine, după Moise și după legile voastre, ei își merită însutit moartea. Și totuși, Eu nu voi lăsa ca ei să fie uciși, ci voi face astfel încât și ei să aibă parte de îndurarea cerească. Dacă vor ști să profite de îndurarea aceasta, atunci vor avea și ei parte de împărăția Mea; de vor cădea însă înapoi în păcat, atunci ei înșiși vor fi vinovați dacă mâna legii îi va ajunge din nou și-i va ucide! Căci, vezi bine, legea are mereu putere, pe când îndurarea vine doar din timp în timp în ajutorul celor oropsiți. Iar atunci când nu mai este îndurare trebuie să te supui din nou legii.”

Author:  Acustic [ 28.9.2010, 19:14 ]
Post subject:  Capitolul 17 - Despre vrerea Domnului și despre libertatea sufletului omenesc

Capitolul 17
Despre vrerea Domnului și despre libertatea sufletului omenesc


1. Domnul: “Vezi bine, tu ești purtătorul tuturor legilor, a întregii forțe și puteri a Romei în întreaga Asie și într-o parte a Africii, dar - totuși de voința Mea depinde dacă răufăcătorii vor fi judecați sau iertați, iar tu nu poți face nimic împotriva voinței Mele.

2. Tot așa i-aș putea sili, prin vrerea Mea, pe toți oamenii acestei lumi să facă unele fapte bune; dar și aceasta ar însemna o judecată, care l-ar transforma pe omul liber într-o mașinărie.

3. Tu nu ești totuși o mașinărie, pentru că înțelegi ceea ce faci la îndemnul cuvântului Meu, astfel încât faptele tale sunt pe deplin drepte, potrivit ordinii lui Dumnezeu. Iar dacă nu înțelegi ceva, atunci întrebi, și apoi acționezi din proprie știință, lucru care nu mai poate fi privit ca o constrângere dinafară, ci vine din tine însuți, ceea ce iarăși este în spiritul unei vieți libere.

4. Pentru că, dacă voința Mea te-ar constrânge, atunci ai fi un sclav în lanțuri. Dacă însă propria ta voință este cea care te constrânge, atunci ești un om liber. Căci, de acum, voința ta nu va mai dori decât ceea ce mintea ta, care este ochiul sufletului tău, va recunoaște drept unicul lucru adevărat și bun! Cu omenirea însă lucrurile ar sta altfel daca ar fi silită să se supună voinței Mele; căci ea nu ar recunoaște dinainte care lucru este bun și adevărat, iar faptele ei ar fi asemeni celor ale dobitoacelor, ba poate chiar mai rele. Căci dobitoacele se află pe o anumită treaptă de dezvoltare, de pe care o constrângere impusă ființei lor nu le poate produce sufletelor lor nici o pagubă morală, fiindcă sufletele lor de dobitoace nu au nimic de-a face cu vreo lege liberă a moralei; sufletul omului liber însă ar avea mult de suferit dacă ar fi supus unei constrângeri lăuntrice, pentru că aceasta ar fi împotriva naturii sale libere din punct de vedere moral.

5. Din toate acestea, dragul Meu Cyrenius, sper să poți înțelege foarte bine de ce par Eu că fug din fața celor care Mă prigonesc, abătându-Mă din calea lor unde și de câte ori pot: nu pentru a Mă păzi pe Mine de furia lor oarbă, ci pentru a-i feri pe ei - care, deși sunt orbi și proști, sunt totuși tot copii ai Mei - de osândă.

6. Atunci când întâlnesc însă oameni care Mă prigonesc, dar care în sinea lor sunt ceva mai buni decât alții, iar în anumite clipe de luciditate pot recunoaște adevărul și binele, de aceștia nu fug, ci îi las să vină la Mine pentru a fi îndrumați să poată recunoaște întunericul din ei și propria lor judecată, și pentru a se putea transforma apoi, devenind oameni după rânduiala lui Dumnezeu. Un exemplu viu pentru ceea ce ți-am spus ți l-au oferii cei treizeci de prigonitori tineri, dar puternici, ai temutei Mele ființe. Cu siguranță că nu i-aș fi adus încoace dacă nu aș fi văzut, încă de pe când erau departe, că sufletele lor pot fi modelate.

7. Și forțele naturii s-au supus vrerii Mele și i-au adus încoace. Prin aceasta însă, sufletul lor nu a suferit nici o constrângere. Odată ajunși aici, ei sunt îndrumați, mintea lor se îmbogățește cu lumină, iar în cele din urmă ei vor putea alege din proprie voință ceea ce sufletul lor își dorește cu adevărat.

8. Dar, iată, se apropie timpul ca soarele să își arate razele sale la orizont, și nici unul dintre voi nu s-a gândii să meargă să se odihnească! De ce oare? Ei bine, de data aceasta pentru că așa am dorit Eu! Nici acest lucru nu înseamnă însă o constrângere a sufletului, ci doar una a materiei, care acum a fost nevoită să se supună sufletului un timp mai îndelungai decât de obicei. Și am vrut să fie așa în primul rând din pricina celor treizeci; și nimeni dintre voi nu va putea spune despre sine că este obosit și că îi este somn. Prin veghea noastră însă am salvat treizeci de frați; i-am salvat de două ori: trupește și spiritual. Și astfel, poate că strădania și veghea noastră sunt răsplătite și vor li mai apoi și mai mult răsplătite. Nici în cazul acesta constrângerea aceasta exterioară nu a fost dăunătoare vreunui suflet. Dacă aș fi împins însă cu forța vreun suflet către lumina cea dreaptă, el ar sta acum ca o mașinărie în fața noastră și nici una dintre faptele sale nu ar avea pentru el o valoare mai mare decât valoarea unei mașinării sau a unei unelte pentru sine.

9. La ce-i folosește, de pildă, unei sape că este ascuțită sau unui topor că taie bine? Toate acestea nu-i folosesc decât omului, care are o conștiința liberă și bogată și care poate deosebi ce anume este folositor și bun. Sau la ce-i folosește unui orb lumina, ori unui olog arena olimpică? Un lucru nu îi poate folosi decât aceluia care este conștient în primul rând de sine însuși, iar apoi de necesitățile sale, de utilitatea și de folosința care rezultă din respectivul lucru.

10. La fel stau lucrurile și cu lumina spirituală. Datorită sfintei libertăți a spiritului omenesc, ea nu poate și nu trebuie revărsată niciodată cu forța asupra omului, ci trebuie așezată doar într-un anumit loc, acolo unde fiecare o poate vedea. Cine vrea să se folosească de ea, acela o poale folosi nestânjenit. Cel care nu vrea însă să o folosească, acela, în virtutea libertății sale, o poate lăsa acolo unde se găsește, așa cum se petrec lucrurile și cu lumina soarelui, care însoțește ziua. Iar cel care vrea să trândăvească chiar și ziua în amiaza mare, nu are decât sa o facă, căci acest lucru nu va fi nicidecum spre răul omenirii. Căci lumina nu obligă nici un suflet care are o voință liberă la vreo faptă anume.

11. Eu am îndeajuns de multă putere pentru a modifica gândirea voastră și pentru a face din voința voastră liberă un animal de povară bine înhămat în toate chingile, iar animalul de povară se va deplasa umil exact într-acolo unde frânghia atotputernicei Mele voințe îl va conduce; înlăuntrul său însă, el va fi mort. Atunci când Eu vă învăț, vă îndrum și vă arăt lumina cea dreaptă, voi sunteți însă liberi și puteți primi lumina, la fel cum o puteți lăsa acolo unde se află. Înțelegi tu toate acestea, dragul Meu Cyrenius?”

12. Cyrenius a răspuns: “Da, acum înțeleg și cred că mi-am dat seama și de motivul pentru care Tu, Doamne, ai ales treapta aceasta a umilinței pentru a-i învăța pe oameni despre singura menire adevărată a lor și despre cum și-o pot ei împlini. Iar pentru ca, în plus, oamenii să fie animați și de o credința adâncă, bazată pe înțelepciune și convingere, Tu înfăptuiești totodată și unele miracole menite să dea cuvintelor Tale mai multă tărie și să le așeze în lumina cea dreaptă. Și astfel se petrec dinspre partea Ta toate în cea mai desăvârșită ordine, spre sfințirea vieții omenești, iar mie purtarea și atitudinea Ta îmi par ca și cum toate ar fi fost prevăzute de Tine încă de o veșnicie. S-ar putea să mă înșel în privința aceasta, deși nu prea îmi vine să cred.”

13. Eu am spus: “Nu, nu, nu te înșeli deloc; căci rânduiala lui Dumnezeu trebuie să fie veșnică! De n-ar fi veșnică, atunci n-ar fi nici rânduială și n-ar fi nici adevăr; căci un adevăr trebuie să fie și să rămână în veci adevăr, și de aceea trebuie și prevăzut dintru veșnicie. Dar să trecem acum la altceva!”

Author:  Acustic [ 28.9.2010, 19:18 ]
Post subject:  Capitolul 18 - Consemnarea cuvintelor Domnului

Capitolul 18
Consemnarea cuvintelor Domnului


1. Domnul: “Marcu, ia vezi tu ca acum, când aurora începe să dea culoare vârfurilor munților, să putem îmbuca și noi ceva; căci nu e bine să ne apropiem de cei cinci răufăcători cu stomacul gol! Sigur vom avea mult de furcă cu ei până se vor tămădui! Odată tămăduiți însă, trebuie să avem la îndemână sare, pâine și vin pentru întremarea lor; căci vor fi total lipsiți de putere după vindecare. Iar sarea, pâinea și vinul le vor reda forțele!”

2. Marcu a spus: “Doamne, totul va fi de îndată pregătit!” După care a poruncit femeii și copiilor săi să dea fuga la bucătărie pentru ca toate sa fie gata la timp. Și imediat, femeia împreună cu cei doi fii ai săi și cu cele patru fiice au dat fuga la bucătărie și s-au apucat de treabă. Câțiva dintre ucenicii Mei și-au oferit și ei ajutorul și i-au ajutat să curețe peștele, lucru la care ei, ca pescari, se pricepeau foarte bine.

3. Matei și Ioan însă s-au apucat să recitească însemnările făcute după cuvântarea Mea din noaptea aceea, dar și-au dat seama că din însemnările lor – de obicei foarte exacte - lipseau de data aceasta fragmente foarte mari.

4. Drept care Ioan M-a rugat să-l ajut să completeze golurile. Dar, la un semn al Meu, Rafael s-a oferit de îndată să facă acest lucru și într-o clipă a completat pasajele sărite. Iar când cei doi au parcurs încă o dată însemnările, au văzut că nu mai lipsește nimic și că totul este în perfectă ordine.

5. Iuda s-a uitat și el peste însemnări și a găsit că nimic nu se abate de la atât de multele învățături și cuvinte schimbate în noaptea aceea. Salvarea celor treizeci fusese consemnată pe larg, și ucenicii s-au bucurat foarte tare.

6. Cyrenius însă și-a exprimat dorința să aibă și el o copie a manuscrisului și a oferit o răsplată bună celui care era dispus sa i-o facă!

7. Îndată a apărut acolo Iuda Iscarioteanul și i-a oferit lui Cyrenius serviciile sale.

8. Eu însă l-am dojenit pe Iuda pentru o atât de mare calicie și i-am spus lui Cyrenius: “Uite-l acolo pe Rafael: dă-i numai ceva de scris și o să facă treaba mai repede ca altcineva!”

9. Cyrenius și-a chemai servitorii, a cerut să-i fie aduse mai multe suluri de pergament și i le-a dat pe acestea lui Rafael, iar acesta abia de a atins sulurile, că i le-a și înapoiat lui Cyrenius, spunându-i: “Dorința ta a fost îndeplinită; poți să compari acum sulurile cu cele ale celor doi ucenici, să vezi dacă lipsește ceva!”

10. Cyrenius a privit sulurile și le-a văzut pe de-a-ntregul acoperite cu scris. El s-a mirat firește, neputând concepe, cu toată înțelepciunea sa, o asemenea rapiditate.

11. Cei treizeci de farisei și leviți s-au uitat de asemenea la suluri, iar cunoscutul vorbitor, pe numele său Hebram, a spus: “Da, toate cele pe care le-am văzut și le-am citit sunt, cuvânt cu cuvânt, aidoma cu ceea ce s-a spus și cum s-a spus aici. Despre felul în care a reușit însă îngerul să umple într-o clipă mai multe suluri de pergament cu scrisul acesta perfect citeț - asta nu mai este treaba noastră și nici nu vreau să mă mai gândesc la ea, căci știu prea bine dinainte că tot nu vom înțelege nimic. Căci noi, muritorii, vom înțelege pe de-a-ntregul nemurirea abia atunci când vom fi ajuns pe deplin nemuritori și, tot așa, abia atunci vom înțelege pe deplin și înfăptuirile spiritelor, când noi înșine vom fi ajuns, la rândul nostru, spirite pe deplin pure; atâta vreme însă cât ne aflam încă în învelișul nostru material, este sigur că nu vom reuși acest lucru.

12. De aceea, este mai bine să nici nu mai medităm la asemenea fenomene! Căci doar există destule lucruri și fenomene în natură pe care nici un muritor nu le va înțelege vreodată, îndată ce omul necugetat s-ar apuca să mediteze la asemenea lucruri, el ar lua-o razna în cel mai scurt timp. Pentru spiritele din ceruri lucrurile sunt fără îndoială foarte simple și, probabil, cu timpul vor deveni și pentru noi mai simple decât acum, dar de vom dori să ajungem încă de pe acum la deplina înțelegere, ni se vor zdruncina fără îndoială mințile. De aceea, eu privesc cu mare plăcere o minune înfăptuită, dar nu mă simt deloc îmboldit să încerc s-o înțeleg. Și chiar dacă am reuși să înțelegem cu adevărat câte ceva, tot nu am putea imita aceste lucruri. Iar de vreme ce nu putem face așa ceva, atunci o înțelegere doar pe jumătate nu ne va folosi la nimic!”

13. La care Cyrenius a spus: “Privind acestea doar la modul simplist, oarecum material, ai fără îndoială dreptate. Nici pe mine nu mă interesează imitarea; în schimb sunt foarte interesat, întrucât și în mine sălășluiește un spirit nemuritor, să privesc lucrurile spirituale puțin mai altfel decât cu ochii legați, și întreaga mea ființă tânjește acum să afle cât de cât din gura unui înțelept despre cum stau lucrurile cu viteza aceea extraordinară a scrisului îngeresc! De aceea am să caut să-l fac pe un asemenea înțelept să vorbească, fiindcă toate vorbele noastre sunt ca treieratul paielor goale. Și este sigur că nu va ieși nimic înțelept din ele, pe când spusele unui înțelept despre aceste fapte ne vor ului pe loc.'“

14. Atunci Hebram a spus, cu puțin năduf: “Asta fără îndoială, dar uluiala noastră se va reduce până la urmă la faptul că vom înțelege cuvintele înțeleptului despre faptele acestea la fel de puțin pe cât înțelegem și minunea în sine fără cuvintele rostite de gura unui înțelept! Căci, pentru a înțelege înțelepciunea, trebuie să fii tu însuți mai mult sau mai puțin înțelept. Cu mintea simplă a omului, oricât de sănătoasă ar fi ea, nu poți cuprinde înțelepciunea în profunzimile ei; îți poți face cel mult o idee, dar atât. «Cântarea Cântărilor» a lui Solomon, care a fost un înțelept, pare cu siguranța cea mai ușor de înțeles pentru mintea omenească dintre aceste lucrări. Atunci când o citești, ai impresia că o înțelegi; apoi însă dacă încerci să o cercetezi cu toată seriozitatea în minte, ajungi foarte curând la concluzia că de fapt n-ai înțeles nimic! Iată un mic exemplu menit să îmi întărească această convingere!”

Author:  Acustic [ 28.9.2010, 19:23 ]
Post subject:  Capitolul 19 - «Cântarea Cântărilor» a lui Solomon

Capitolul 19
«Cântarea Cântărilor» a lui Solomon


l. Hebram: “În capitolul al patrulea, Solomon spune; «Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești! Ai ochi de porumbiță, umbriți de negrele-ți sprâncene, iar părul tău pare o turmă de capre ce coboară prin munții din Galaad. Dinții tăi par o turmă de oi tunse care ies din scăldătoare; ele au toate doi miei gemeni, și între ele nu e nici una stearpă. Cordeluțe purpurii suni buzele tale și gura ta e încântătoare. Două jumătăți de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu. Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie păstrătorul scuturilor: mii de scuturi atârnă acolo, și numai scuturi de viteji. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini. Până nu se răcorește ziua. până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la line, delușor de mirt, voi veni la line, munte de tămâie. Cât de inimoasă ești tu, draga mea, și nici o pată-n tine nu este. Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban cu mine! Pogoară degrabă din Amana, din Senir și din Liban, din ale leilor culcușuri și din munții cu leoparzi! Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai cu o privire a ta și cu colanu-ți de la sân. Cât ești de dulce când mă dezmierzi, tu ești sora mea, mireasa mea: mai dulce decât vinul dulce este mângâierea ta. Iar mireasma ta plăcută mi-e mai presus de orice mir. Din buzele tale izvorăște mierea, iubito, miere și lapte curg de sub limba ta; mirosul veșmintelor tale este mireasmă de Liban. Ești grădina ferecată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit. Vlăstarii tăi clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci și minunate, având pe margini arbuști care revarsă miresme: nard, șofran și scorțișoară, cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci ce tămâie lăcrimează, cu mirt și cu aloe și tufiș mirositor. În grădină-i o fântână, un izvor de apa vie și pâraie din Liban. Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflați prin grădina mea și miresmele-i stârniți!»

2. Iată, mărite Cyrenius, cam așa sună, cuvânt cu cuvânt, capitolul al patrulea, aparent cel mai ușor de înțeles, al «Cântării Cântărilor» a lui Solomon, care a fost un înțelept. Iar eu îți voi da ție toale comorile lumii dacă tu, cu mintea ta atât de profundă, te vei dovedi în stare să deslușești chiar și numai o frântură din el!

3. Cine este sora care revine mereu, mireasa mult iubită, care, dacă arată așa cum o descrie în cuvinte de laudă Solomon, ar fi o imagine de groază pentru orice om și față de care chiar și o Meduză păgână ar părea o adevărată Venera?! Ei bine, pentru mintea unui om simplu, aceste vorbe reprezintă absurdul absurdului; ce sens însă se ascunde în ele, asta nu va descoperi nici o minte omenească, ci numai înțelepciunea! Cel care stăpânește înțelepciunea, acela le va putea înțelege, cel care însă nu o stăpânește, acela mai bine să nici nu citească asemenea cuvinte, iar dacă le-a citit, să nu-și mai frământe mintea cu ele; căci cu cât se gândește mai mult la ele, cu atât va pricepe mai puțin. Eu am învățat chiar pe dinafară întreaga «Cântare a Cântărilor» a lui Solomon, pentru a mi-o trece în felul acesta mai bine prin minte - degeaba însă; și, cu timpul, mi-am dat tot mai limpede seama că stau tot ca vițelul la poarta nouă.

4. Iar tu cere ajutorul mai bine de la mintea limpede a tovarășilor noștri decât de la înțelepciunea lor care sigur este foarte mare! Căci de îți vor explica rapiditatea scrisului îngeresc prin înțelepciunea lor, vei înțelege din explicațiile lor tot atât de puțin cât ai priceput și din capitolul al patrulea al «Cămării Cântărilor» a lui Solomon. Dacă însă cineva iți va explica cu mintea sa limpede, presupunând că așa ceva este cu putință, ei bine, atunci vei înțelege din explicația sa măcar atât cât poate fi înțeles dintr-o perspectivă materială un lucru pur spiritual. După părerea mea însă, nu se vor putea realiza multe în felul acesta!”

5. Cyrenius a spus: “Văd bine: că nu ești deloc un om prost; căci nu este puțin lucru să poți memora cuvânt cu cuvânt o asemenea absurditate a absurdităților - privită din punct ele vedere material. Intr-adevăr, pasajul citat conține atâta absurditate cum nu mi-a mai ajuns niciodată ceva asemănător în ureche! Și totuși, iată că absurditatea aceasta pură începe să mă frământe chiar mai mult decât rapiditatea scrisului îngeresc de mai înainte. Ce o fi vrut oare să spună atest cunoscut Cresus al iudeilor cu vorbele sale? Să fi fost ele în mod serios o declarație de dragoste către vreo tânără evreică frumoasă, care, potrivit comparațiilor sale, trebuie să fi arătat însă foarte ciudat? Sau prin ele se înțelege cu totul altceva? Dar ce anume însă - iată de-acum o altă întrebare! Să aibă oare aceste cuvinte vreo cheie? Dacă da, atunci Domnul și Stăpânul nostru o cunoaște fără îndoială cel mai bine. Să ne adresăm deci direct învățătorului, și nu calfei!”

6. Hehram: “Sunt de aceeași părere și chiar te rog să o faci! Eu însumi sunt mult mai interesat de acest lucru decât de viața de dincolo de mormânt.”

7. Drept care, Cyrenius Mi s-a adresat, spunându-Mi: “Doamne, ai cunoștință despre capitolul al patrulea al «Cântării Cântărilor» a lui Solomon? Spune-mi atunci, are el vreun anume sens, sau este doar ceea ce pare, și anume cea mai mare absurditate?!”

8. Eu i-am răspuns: “Prietene, în vorbele acelea există mult sens, chiar dacă el este foarte profund! Solomon le-a scris așa cum i-au fost ele dictate de spirit; dar nici el însuși nu le-a înțeles mai bine decât, le înțelegi tu acum. Căci lui i-a fost dat, ce-i drept, cuvântul înțelepciunii, nu însă și deplina sa înțelegere. Și pentru el multe păreau a fi scitice (*1); căci ceea ce a consemnat el a fost rostit pentru vremea aceasta, în imagini potrivite.

9. Cheia acelor cuvinte este chiar Acela care vorbește acum cu tine; cuvântul însă, un cuvânt al iubirii eterne pentru eternitate, deci iubirea cea mai curată a lui Dumnezeu pentru voi, oamenii, este mireasa cea frumoasă, adevărata soră a oamenilor și prietena lor dragă! Citește cu cheia aceasta «Cântarea Cântărilor», iar atunci o vei înțelege și vei găsi în ea cel mai adevărat sens! Ai înțeles acum ceva din înțelepciunea lui Solomon?”

10. Cyrenius a răspuns, privindu-l pe Hebram: “Simți acum, tinere, de unde începe să bată vântul? Este cu totul altceva decât se spune în Templu! Pe scurt, acum că am cheia, voi studia acasă textul lui Solomon cuvânt cu cuvânt!”

11. Hebram: “Cheia pare a fi cea adevărată și pe deplin potriviră; însă nu chiar toaie se vor lăsa deschise cu ea! Noi vedem și stelele, și mai înainte învățătorul ne-a dat câteva indicii cu valoare de cheie în cuvântările sale - dar și îngerul a făcut o referire foarte importantă; și ce știm noi acum în plus despre ele.” Explică-mi, de exemplu, ce este de fapt minunatul luceafăr, care azi-dimineață a strălucit atât de frumos pe cer? Ei bine, pe cât de puțin ești în stare să-mi explici destul de limpede strălucirea luceafărului, cu cheia oferită de înger, tot atât de puțin vei putea pătrunde și întreaga înțelepciune a lui Solomon chiar având cheia misteriosului învățător! Căci și acolo există destul de multe imagini, pentru a căror descifrare doar spiritul poartă în sine cheia. Cât despre faptul că este bună cheia pe care ți-a dai-o învățătorul, de acest lucru nu mă mai îndoiesc nici un pic și voi încerca și eu să descifrez câte ceva cu ajutorul ei.”

12. Și din nou Cyrenius Mi s-a adresat Mie, întrebându-Mă: “Doamne, ce să cred despre vorbele lui Hebram?”

13. Eu: “Vorbește bine și adevărat; și, de vreme ce așa stau lucrurile, vei ști mai târziu ce să înțelegi. Dar să lăsăm toate acestea, căci, iată, masa este gata! Trupul nostru are nevoie de întărire, deci haideți să-i dăm întâi ce-i trebuie și apoi să ne ducem afară la răufăcători. Pentru că se apropie clipa când vor fi gata pentru a fi tămăduiți!” Și, în acest timp, s-au și adus pe mese o mulțime de pești, pâine și vin.

(*1) Sciții, în antichitate, erau locuitorii stepei din sudul Rusiei

Author:  Acustic [ 28.9.2010, 19:27 ]
Post subject:  Capitolul 20 - Despre cum au mâncat oaspeții la masă

Capitolul 20
Despre cum au mâncat oaspeții la masă


1.Atunci când au văzut fariseii și levinții mesele atât de îmbelșugate, pline, cu pești bine pregătiți, cu pâine și vin, Hebram a spus: “Ei bine ucenicii învățătorului din Nazaret nu par a trăi după reguli chiar atât de grele și severe! Iată că nu mai există nici un motiv care ne-ar putea împiedica să rămânem soldați ai Romei și să fim în același timp ucenicii Săi cu trupul și cu sufletul! De câie ori n-am fost noi obligați în Templu să postim pentru marea glorie a lui Iehova, iar aici nici vorbă să se postească, deși astăzi, în ajunul sabatului, evreii sunt obligați să țină post sever! Și, fără îndoială, că nu se aduce prin aceasta nici o necinste lui Dumnezeu, căci altminteri gura Stăpânului și învățătorului - care de-acum va fi și al nostru - n-ar fi rostit un asemenea îndemn. Într-un cuvânt, ceea ce va spune și va voi El, de acum înainte, aceea vom face, fie că va fi dulce, fie că va fi amar pentru noi! Căci spiritul acesta, care face să răsară soarele și în zi de sabat la fel ca în orice zi de lucru, și care - prin faptele sale - nu ține seama de sărbători, este cu siguranță mai presus de spiritul absurd al Templului nostru, care odată chiar a poruncit, spre adevărata sfințire a sabatului, trei zile de post înaintea acestuia și trei zile după. Și întrucât săptămâna are doar șapte zile cu sabat cu tot, s-a născut alunci întrebarea: când să se mai lucreze în asemenea împrejurări?! Iar legiuitorul cel orb și-a dat seama de prostia făcută și a acceptat până la urmă tocmeala! Dumnezeu să-l odihnească!

2. Pe scurt, din noul nostru Stăpân și Învățător răzbate de pretutindeni spiritul cel drept al lui Dumnezeu și de aceea dorim să-i fim ucenici și chiar îi vom fi, pe viață și pe moarte; iar Templului îi vom întoarce spatele pe vecie! Amin. Așa a trebuit să fie și așa va fi! De postit am postit noi destul și n-am căpătat nimic. În drumurile noastre am renunțat însă nu odată la postul cel prostesc, am mâncat și am băut până și în ajun de sabat și în zilele cu lună plină, și iată că pe calea aceasta omenească, lesne de înțeles, am căpătat lucrul cel mai însemnat pe care îl poale căpăta un om. Să fim deci veseli și cu poftă de viață! Îl avem deja pe proorocitul Mesia, iar, în condițiile dale, Templul nu-L va vedea la față încă multă vreme de aici încolo; și chiar de-L va vedea la față, el nu-L va putea recunoaște. Noi însă Îl avem și Îl recunoaștem; și de aceea suntem în culmea bucuriei și spunem: Osana celui pe care L-am găsit! Doar Lui îi vom dărui toată prețuirea și iubirea noastră!''

3. Atunci Iulius a spus; “Așa se cuvine; aici mă alătur vouă și chiar mai adaug: slavă și binecuvântare tuturor acelora care sunt de bună credință!”

4. Iar Cyrenius a spus și el: “.Așa este, slavă întregii lumi și binecuvântare cerească, și lăudat fie numele Mântuitorului nostru care se numește Iisus! Iar în fața acestui nume să se plece de acum înainte toate popoarele lumii, toți îngerii din ceruri precum și toate spiritele de sub și de deasupra pământului!”

5. Iar îngerii, Iara, Josoe. Ebahl, împreună cu toți ucenicii, au rostit atunci cu glas tare: “Amin!”

6. După acest “Amin” am spus Eu: „Iar acum, prietenii și frații Mei, să mâncăm și să bem; căci timpul pentru tămăduirea celor cinci ucigași se apropie!” Atunci toți s-au întins după pește și pâine, iar la urmă după vin.

7. Și astfel s-a terminat în scurt timp dejunul, și toți au mâncat cu cea mai mare poftă; căci peștii fuseseră atât de bine pregătiți încât gustul lor bun te îmbia și mai mult să-i mănânci. Iar Iara a Mea mânca și ea cu poftă, și la fel și Rafael al ei, lucru care le-a atras atenția tinerilor farisei și leviți. care începuseră să se întrebe unul pe altul cum de poate un înger, care reprezintă spiritul cel mai pur, să înfulece cu asemenea poftă pește și pâine și să bea vin, ba o îndeamnă și pe frumoasa sa ucenică să facă același lucru, iar aceasta nu se rușinează de fel să-i țină isonul mentorului ei ceresc.

8. Atunci Hebram le-a spus tovarășilor săi: “Dar de ce vă miră atât de tare toate acestea? Simpaticul nostru înger, care cu atâta ușurință i-a venit de hac pietrei aceleia de vreo treizeci de livre, și asta doar cu degetele sale atât de delicate, sigur că o scoate cu atât mai ușor la capăt cu peștii de pe masă cu carnea lor moale, cu pâinea și cu vinul! Iar ucenica sa dragă, care nu pare să rămână cu nimic mai prejos în nesfârșita-i poftă de mâncare, ea se află fără doar și poate încă în creștere; căci, după înfățișare, fata abia de pare să fi împlinit cincisprezece primăveri și totuși este deja atât de puternică încât se poate compara cu o femeie de douăzeci de ani; iar acest lucru se datorează desigur și faptului că se hrănește atât de bine. Fiul adoptiv al lui Cyrenius, așezat între mâncăcioasa noastră și încă și mai mâncăciosul nostru înger, are și el o mare poftă de mâncare; însă fata și îngerul îl lasă în mod evident de căruță! De fată însă este păcat că este atât de mâncăcioasă! Căci altminteri are un aspect plăcut și vorbește cu mult avânt; înfulecatul acesta însă îi reduce mult din farmec. Dar și învățătorul nostru mănâncă și bea fără nici o reținere. Acesta nu pare însă a fi un lucru neobișnuit la marile spirite; căci toți cei pe care i-am cunoscut eu de acest fel erau în marea lor majoritate mari mâncăi și mari băutori! De altfel, nici nu se poate spune că a fost prea mult ceea ce s-a mâncat și ceea ce s-a băut aici, excepție făcând desigur îngerul, care a înfulecat cât noi toți laolaltă! Surprinzător este faptul că un asemenea spirit curat înfulecă și el hrană materială la fel ca unul de-ai noștri! M-ar interesa totuși să știu dacă mai apoi se eliberează și el de tot ceea ce a savurat, pe aceeași cale naturală a defecației, sau dacă absoarbe toate cele savurate în esența ființei sale?”

9. Iulius, care ședea în apropierea lui Hebram și care auzise toată discuția purtată, i-a răspuns: “Vai, despre ce aiureli vorbiți iarăși între voi, și asta pentru că nu cunoașteți natura lucrurilor! Uitați, Rafael este un spirit pe care, în starea lui primordială, voi nu l-ați putea nicidecum vedea sau auzi; dar pentru că, odată cu trimiterea Domnului nostru printre noi, oamenii, să se poată înfățișa și ei în chip de om, el a trebuit să-și îmbrace ființa sa pur spirituală într-un fel de văl material străveziu și, fiind un spirit dintre cele mai puternice, are nevoie pentru aceasta de destul de multă materie din aceasta ușoară, pe care să o transforme pe loc în esență a sa, astfel încât să rămână vizibil pentru noi toți. Despre o separare a materiei înghițite, care să ajungă în niște eventuale intestine nici nu poate fi vorba, întrucât tot ce mănâncă el se transformă pe loc în esență a ființei sale, și asta începând chiar din gura sa! Vedeți deci cum stau lucrurile! Așa că nu mai vorbiți asemenea prostii între voi!

10. Iar faptul că drăgălașa Iara, fiica cea înțeleaptă a birtașului Ebahl din Ghenizaret, așezat puțin mai sus de înger, a mâncat astăzi ceva mai mult decât altă dală, acest lucru se datorează fără îndoială faptului că Domnul însuși a sfătuit-o probabil în taină lucrul acesta, în vederea acțiunii de tămăduire a celor cinci mari răufăcători, care sigur va fi ceva cu totul deosebit, mai ales că El însuși, care a trezit până și morții la viață, se pregătește atât de serios pentru aceasta. Se pare că va fi o vindecare destul de grea și, de dragul reușitei, trebuie pregătită foarte bine și temeinic. Din acest motiv, probabil, a mâncat și El astăzi mai mult decât în vreo altă zi. V-ați lămurit acum?”

11. Hebram a spus: “O, Doamne, da, desigur, bunul nostru prieten și proiector. Doar puțină lumină să cadă asupra unui lucru și iată că nefirescul din el se transformă până la urmă în ceva foarte firesc! De aceea, de va fi să ne mai mirăm vreodată atât de tare de vreo întâmplare nefirească, atunci mirarea aceea va putea fi pusă doar pe seama propriei noastre prostii! Căci doar prostul se poate mira de un lucru pe care nu-l poate nicicum înțelege; adevărata înțelepciune însă nu se confruntă cu asemenea nedumeriri, fiindcă ea cunoaște adevărata desfășurare a lucrurilor. Noi, cei treizeci, suntem încă tributari prostiei și cu siguranță că vor mai fi multe lucruri care ne vor stârni mirarea alături de marele nostru învățător și Mântuitor, care este pe bună dreptate proorocitul Mesia! Dar iată că El se pregătește să se ridice de la masă și să plece; să facem și noi același lucru!”

12. Eu am spus: “Da, a sosit timpul să mergem; să ne ridicăm deci și să mergem afară, la țărm, unde sunt legați cei cinci!”

13. Și, după ce Eu am rostit aceste cuvinte, s-au ridicat cu toții de la masă și au ieșit odată cu Mine afară, însoțindu-Mă pe țărm.

Author:  Acustic [ 21.11.2010, 23:17 ]
Post subject:  Capitolul 21 - Tămăduirea ucigașilor posedați

Capitolul 21
Tămăduirea ucigașilor posedați


1. Când am ajuns la cei cinci, aceștia au început de îndată să scoată niște urlete și zbierete îngrozitoare, și să îi blesteme pe toți cei care se apropiau de ei.

2. Eu însă le-am cerut soldaților, lui Iulius și lui Cyrenius să se dea puțin înapoi și le-am spus apoi celor câțiva soldați rămași lângă condamnați: “Dezlegați-i acum; căci în felul acesta nu se poate face nimic cu ei!”

3. Soldații și-au dat seama că aveau să se petreacă lucruri deosebite, dar întrucât cei cinci erau atât de puternici și foarte furioși, ei se temeau că am putea avea necazuri odată cu eliberarea lor. Era ca și cum ai fi dat drumul la vreo douăzeci de tigri printre oameni!

4. Le-am spus atunci pe un ton poruncilor: “Vă spun acum să faceți cât mai repede ce v-am poruncit: neîmplinindu-Mi porunca, puteți da repede de necazuri încă și mai mari!”

5. După amenințarea aceasta a Mea, soldații s-au pornit, cu mare prudență însă, să facă ceea ce le poruncisem.

6. Iar când cei cinei au fost în sfârșit eliberați din lanțuri, ei s-au repezit spre Mine, s-au prosternat în fața Mea și au strigat: “O, Tu, atotputernice fiu al lui David, acuma, că ne-ai eliberai în parte, salvează-ne și de la pieirea veșnică! Nu ne temem de moartea trupului, ne temem în schimb de pieirea veșnică! Căci în noaptea aceasta am avut parte, pe lângă îngrozitoarele chinuri trupești, și de viziunea chinurilor cumplite la care ne vor supune spiritele afurisite ale iadului! De aceea, Te rugăm ca, pentru crimele noastre, să ne supui Tu trupurile stricate - timp de o sută de ani - la cele mai cumplite chinuri aici, pe pământ, dar iartă-ne de înspăimântătoarele chinuri veșnice ale iadului, care ne îngrozesc atât de tare!”

7. Aceste vorbe erau izvorâte chiar din sufletele celor cinci, într-un moment în care duhurile diavolești, care le posedau sufletul și care le înfățișaseră și iadul în întreaga grozăvie a lui, nu vorbeau dinlăuntrul lor; în clipa următoare însă, cei necurați și-au făcut din nou simțită prezența în trupurile celor cinci și au strigat de parcă strigau o mie de glasuri prin gura lor: „Ce cauți tu aici, om josnic și nenorocit? Dorești oare să-ți masori forțele cu noi, niște zei atotputernici? Încearcă numai și va fi ultima ta luptă! Înapoi, nemernicule, sau le vom face praf și pulbere, și te vom zbura în toate vânturile!”

8. Atunci Eu am spus: “Cu ce drept oare îi torturați voi pe acești cinci oameni de mai mulți ani de zile? Cine v-a încredințat vouă lucrarea aceasta? Aflați dar că v-a sunat ultimul ceas! Eu, cel numit de voi «josnicul» și «nenorocitul», vă poruncesc acum să-i părăsiți de îndată și pentru totdeauna pe acești cinci oameni și să vă retrageți imediat în adâncurile iadului vostru!”

9. Diavolii însă au începui să urle, rostind într-un muget oribil: “Dacă puterea ta ne poate sili s-o facem, trimite-ne mai bine printre furnicile cele albe din Africa; căci este mai bine între ele, decât în iadul nostru!”

10. “Nu”, am spus Eu, “pentru voi și pentru toți cei de teapa voastră nu am nici o milă în sufletul Meu, pentru că nici voi nu ați avut milă de cei a căror viață ați nimicit-o în cele mai cumplite chinuri, în ciuda rugăminților lor fierbinți de îndurare; de aceea, afară cu voi, căci nu există mila și scăpare!”

11. Și. la porunca Mea neînduplecată, duhurile rele au ieșit din trupuri, aruncându-i la pământ pe cei cinci.

12. Eu însă am continuat: “Acuma pieriți de aici, ticăloșilor! Dispăreți în iadul vostru, iar acolo vă veți primi răsplata ce vi se cuvine!”

13. Duhurile rele însă au rămas pe loc, cerșind milă și îndurare, spunând că ele fac mereu rău numai ca urmare a naturii lor.

14. Atunci Eu am spus: “Dar sunteți înzestrați totodată și cu puterea de a face bine, căci aveți viziunea binelui și a răului; însă voința voastră înfumurată și neîmblânzită este rea și de aceea nu veți avea parte de nici o îndurare sau milă! Voi înșivă vreți să suferiți și să fiți chinuiți: suferiți deci și chinuiți-vă după vrerea voastră! Căci ordinea Mea este veșnică și de nestrămutat, lucru pe care voi îl știți prea bine. La fel, cunoașteți ce aveți de făcut pentru a avea și voi parte de ordinea veșnică; întrucât însă o răstălmăciți spre răul vostru, aveți acum parte de paguba pe care ați făcut-o voi înșivă, așa că dispăreți din fața Mea!”

15. Și atunci s-a auzit un tunet asurzitor; fum și flăcări au țâșnit din pământ, și o prăpastie adâncă, apărută chiar atunci, a înghițit târâturile acelea nenorocite. Căci duhurile alungate s-au înfățișat ochilor oamenilor ca niște șerpi negri ca smoala, care apoi au fost înghițiți cu toții de prăpastia fumegândă deschisă în pământ, lucru care i-a înspăimântat într-atâta pe toți cei de față, încât cu toții se simțeau chinuiți de febră.

16. Eu însă M-am adresat lui Marcu, el aflându-se deja lângă Mine cu pâine, vin și sare, și i-am spus: “Dă-le acum repede celor cinci puțin vin, apoi puțină pâine cu sare!”

17. Și, atunci, fiii lui Marcu i-au ridicat de jos pe cei cinci și le-au turnat pe gât puțin vin. După care, aceștia și-au venit repede în fire, fără să știe însă ce se petrecuse cu ei.

18. Eu le-am spus: “Luați acum puțină pâine cu sare, și apoi încă puțin vin, și vă veți recăpăta îndată puterile și deplina limpezime a minții!”

19. Iar ei au gustat pâine cu sare, cum le poruncisem, și, după câtva timp, au mai luat o înghițitură de vin, și apoi s-au ridicat de jos, deși arătau încă foarte rău, fiind palizi și foarte slăbiți.

20. Iar Cyrenius M-a întrebat cu mare sfială ce avea să se petreacă în continuare cu cei cinci: dacă vor fi eliberați de tot, sau dacă ar trebui duși în vreun loc anume spre a fi îngrijiți de oameni pricepuți.

21. Eu i-am răspuns: “Nu-ți mai face griji acum; mâine avem să ne dăm mai bine seama ce trebuie făcut cu ei pe viitor! Dacă vor fi îngrijiți astăzi cum se cuvine, atunci își vor reveni cât se poate de repede. Acum însă va trebui să-i lăsăm să se mai odihnească puțin, iar tu, Marcu, cere să ne mai aducă și niște ulei! Lanțurile strânse și funiile le-au umplut pielea de răni, iar acestea trebuie frecate cu ulei și vin ca să se vindece repede!”

22. Marcu a adus degrabă uleiul, iar fiii lui s-au apucat să-i ungă cu această grăsime, lucru care le-a făcut foarte bine celor cinci, ei înșiși mărturisind că le face foarte bine; apoi, unul după altul, au încercat să facă câțiva pași, ceea ce la începui a fost puțin mai greu, dar apoi au reușit tot mai bine.

23. Iar când, după vreun ceas, cei cinci oameni salvați s-au simțit mai bine, ei au început să întrebe unde se află și ce s-a întâmplat cu ei.

24. Iar Marcu, aflat împreună cu fiii săi cel mai aproape de cei cinci oameni însănătoșiți, le-a răspuns: “Ați fost foarte bolnavi și în această stare ați fost aduși aici ieri după-amiază; aici însă tocmai se afla vestitul Mântuitor din Nazaret, care știe să le dea oamenilor, oricare ar fi boala lor, cel mai sigur ajutor, și acest Mântuitor v-a ajutat și pe voi. O să-L cunoașteți cu siguranță mai bine în curând.”

Author:  Acustic [ 21.11.2010, 23:31 ]
Post subject:  Capitolul 22 - Cuvintele pline de disperare ale celor posedați

Capitolul 22
Cuvintele pline de disperare ale celor posedați


1. Atunci, unul dintre cei cinci a spus: “Da, da, parcă începe să se facă lumină în mintea mea! Îmi pare că am avut un vis urât, și în visul acela parcă îmi amintesc că fusesem prins, împreună cu alți patru tovarăși, de o bandă de hoți. Și am fost târâți într-o peșteră întunecoasă și dați pe mâna diavolilor ele acolo. Aceștia ne-au luat în stăpânire mai întâi fizic, spre a face din noi niște ucigași, asemenea lor. Întrucât însă noi ne-am opus cu înverșunare, diavolii au pus stăpânire pe trupurile noastre. Și atunci, ne-am pierdut aproape complet conștiința de sine, iar pe inima noastră a pus stăpânire o voință și o gândire diavolească, și prin asta am fost cu totul pierduți ca oameni. Câte vom fi făcut apoi în starea aceea cumplită în care ajunsesem, asta nu-mi mai amintesc deloc; de un lucru însa parcă îmi mai aduc aminte, eu cel puțin, și anume de faptul că, puțin timp înainte, parcă am fost prinși de niște ostași romani, Ce s-a mai petrecut apoi cu noi, despre asta chiar nu mai știu nimic, și cu atât mai puțin știu cum am ajuns aici și mai ales de ce! Se pare că am fost torturați foarte tare, pentru că suntem încă plini de răni, care însă, după cum simt eu cel puțin, iată că acuma nu ne mai dor deloc. O, Doamne, cred că ni s-au petrecut niște lucruri foarte rele!”

2. Și atunci a vorbit și cel de-al doilea: “Îți mai amintești oare cine am fost noi de fapt înainte vreme? Ei bine, am fost slujitori ai Templului, care ne-a trimis ca apostoli la samariteni, spre a-i recâștiga pe aceștia de partea Ierusalimului. Samaritenii însă ne-au deschis ochit, astfel că ne-am întors ca să căutăm în Iudeea prozeliți pentru Horazin; și atunci am fost prinși chiar la graniță de acei diavoli, care apoi ne-au făcut vrăji, astfel că n-am mai știut cine suntem și ce s-a ales până la urmă de noi. Cum de am ajuns însă, așa, pur și simplu, aici, de asta chiar că nu mai am habar! Da, e limpede, pentru toate câte s-au petrecut cu noi trebuie să-i mulțumim de fapt Templului! El se, pricepe de minune să-i facă pe oameni cât mai nefericiți cu putință; nu se cunoaște însă, după știrea mea, nici un exemplu de om pe care Templul să-l fi făcut fericit! Doar superiorii, ei singuri, înalții farisei și bătrânii cărturari - doar ei sunt fericiții din Templu, toți ceilalți sunt numai sclavi amărâți și salahori înfometați ai Templului!”

3. Și atunci a vorbii și cel de-al treilea: “Da, acum îmi aduc și eu aminte cum ne chinuiau în Templu cu posturi și cu tot felul de alte penitențe! O, Doamne, cred că părinților noștri trebuie să le mulțumim pentru toate nenorocirile noastre! În legile lui Moise stă scris: «Cinstește-ți tatăl și mama, pentru ca să ai viață lungă și să-ți meargă bine pe pământ!» Și noi ne-am cinstit părinții, făcând totul așa cum ne-au cerut ei; ne-am făcut slujitori ai Templului potrivit voinței lor, deși prin naștere n-am făcut niciodată parte din seminția lui Levi. Sigur că nu avea vreo însemnătate, căci pentru bani poți face orice vrei. E adevărat însă că, în acest caz, este vorba de bani mulți! Noi însă, pentru că am devenii slujitori ai Templului, am ajuns pe zi ce trece tot mai nefericiți datorită nesfârșitelor sarcini și încercări, până când am fost trimiși apoi ca apostoli în Samaria, iar acolo am fost vrăjiți cu toții de vrăjitorii cei răi! Ceea ce s-a întâmplat însă cu noi de atunci încoace și până în momentul de față, cum am ajuns noi în ținutul acesta complet străin, peste marea aceasta, și cine ne-a adus în halul acela, despre toate acestea eu cel puțin, în ceea ce mă privește, nu știu chiar nimic. Un lucru parcă mi-l mai amintesc vag de tot, și anume că vrăjitorii cei răi, atunci când noi n-am vrut să primim să devenim criminali, ne-au dai pe mâna unor indivizi deosebit de ciudați și de răi, care nu știu ce ne-au făcut dar ne-am pierdut complet mințile, pe care nu le-am mai regăsit limpezi până astăzi! Acum, mulțumită lui Dumnezeu, ne-am regăsit cu gândurile și cu inima curate! Și iată că știm din nou că existam și cine suntem! Ce se va petrece însă mai departe cu noi? Ne vom întoarce oare în Templu sau ne vom apuca de altceva? Eu unul aș prefera mai degrabă să mor, căci pentru mine lumea asta nu mai are nimic pentru care să merite să mai trăiești pe pământul ei! Cine oare ne poate încredința că nu vom nimeri cât de curând din nou în mâna unor diavoli ca cei de până acum? Și cine ne va salva atunci din ghearele lor?”

4. Atunci au vorbit și cel de-al patrulea și cel de-al cincilea; „Așa este, aici suntem total de acord cu tine. O moarte bună, rapidă, și apoi gata pentru totdeauna cu viața! O, cât de bună este neființa față de o existență ca cea de care am avut noi parte! Deci, s-o sfârșim cu viața! Însă de tot! Căci experiența trăită ne-a făcut viața pe veci insuportabilă! Și, în fond, de ce ar trebui să trăim, în general vorbind? Că doar în neființa noastră de dinaintea nașterii n-am putut avea nici un fel de dorință privitoare la existența care va urma! O exista oare vreun creator plin de înțelepciune care să găsească o plăcere deosebită în faptul că vede peregrinând pe pământ, sub imperiul preafericitei sale atotputernicii, ființe atât de cumplit de nefericite? Și, dacă da, ce putem face noi, sărmane viețuitoare neputincioase ce suntem?

5. Orice animal o duce mai bine decât omul, care se consideră o operă a creațiunii! Sigur că voi, romanii, cu săbiile voastre ascuțite, va puteți bate cu leii, iar tigrii, leoparzii și hienele fug mâncând pământul din fața voastră, speriați de zăngănitul scuturilor și lăncilor ce le purtați; dacă ați fi însă vreodată asaltați de cine știe ce demoni cumpliți, ce arme ați putea folosi oare împotriva unor asemenea dușmani invizibili? Poate că nu știți voi prea multe despre toate astea, dar știți –desigur - că un singur verset al oracolului din Delphi a dovedit adesea că are mai multă putere decât o armată întreagă! Noi însă am făcut cunoștință direct cu asemenea puteri invizibile și n-am găsit arme cu care să ne opunem lor! Ele ne-au cerut să devenim diavoli și, fiindcă noi n-am primit, demonii cei răi ne-au răpit toată conștiința, i-au impus trupului o viață mașinală și s-au folosit apoi de mașinăria aceea, Dumnezeu știe pentru ce! Că ea n-a fost folosită în scopuri benefice, asta o dovedește starea jalnică a pielii noastre! De aceea, nu mai dorim altceva decât moartea; însă o moarte definitivă! Nu dorim nici un fel de altă viață de după moarte, căci cine știe cum este alcătuită și aceea!”

6. Și din nou a vorbit primul: “Da, dacă așa ceva ar fi cu putință, atunci acela care ne-ar putea oferi o asemenea moarte și ne-ar putea-o și dărui, ar face pentru noi cea mai bună faptă! Căci ce rost are să ne mai lăsăm chinuiți în lumea aceasta mizerabilă? Să ajungem diavoli spre și mai marea năpăstuire a oamenilor, asta n-o dorim în nici un caz! Cel care nu dorește să ajungă așa ceva într-un fel sau altul, acela nu are însă parte decât de cea mai mizerabilă existență pe pământul acesta jalnic! De aceea, nu este nimic de făcut în lumea aceasta! Trebuie să te ascunzi de oameni, care de cele mai multe ori nu sunt decât niște simple slugi ale Satanei! Și la ce-ți folosește asta? Diavolii îl găsesc de îndată pe cel ascuns, iar el nu li se poate opune în nici un fel. Dacă urmează poruncile lor, omul ajunge el însuși o slugă a Satanei. Iar dacă nu-i ascultă de buna voie pe diavoli, atunci el va fi supus celor mai cumplite violențe ale lor, și până la urmă tot slugă a Satanei ajunge!

7. Să fim scutiți, așadar, de lumea aceasta blestemată și de viața asta mizerabilă! Căci ea este prea nenorocită chiar și pentru diavolii cei mai cumpliți, darămite pentru niște suflete omenești pașnice și nevinovate! Un Dumnezeu așezat deasupra tuturor stelelor își poate permite să râdă; bietul om însă, neputincios cum a fost el făcut, este sortit doar să sufere, să plângă, să blesteme și să dispere! Unde este oare acel Mântuitor care ne-a redat afurisita asta de conștiință care ne face să ne simțim din nou oameni liberi? Ei bine, să nu conteze pe mulțumirea noastră; căci, prin aceasta, el n-a făcut decât să facă posibilă, pentru noi, o nouă nenorocire! Și, pentru o astfel de binefacere, nu-i vom fi nicicând recunoscători, presupunând că vom avea parte de o asemenea viață mizerabilă în vecii vecilor! Dacă însă ar putea să ne ofere moartea cea veșnică, definitivă, pentru acest lucru i-am aduce dinainte prinosul nostru de mulțumire!

8. Cine sunteți voi oare, romani plini de strălucire? Vouă vă merge fără îndoială mult mai bine în lumea aceasta decât nouă! Arătați foarte bine! Sigur, cel care se pricepe atât de bine să se pună - prin splendoarea și fastul său - în slujba diavolului, aceluia îi merge fără îndoială cât se poate de bine în această lume! Cel care nu dorește să fie chinuit de diavoli, acela nu are decât să se facă el însuși un diavol, și va avea liniște din partea acestora! Dar să fii slujitorul lui Dumnezeu? O, absurditate a absurdităților! Să ceri ajutorul lui Dumnezeu și să-L iubești pe Dumnezeu din toată ființa ta! Ce vorbe frumoase, dar fără nici un pic de adevăr în ele! Noi am fost slujitorii lui Dumnezeu cu trup și suflet, și am cântat până și cu glăscioarele noastre de copii, asemenea păsărilor: «O, bunule Dumnezeu Savaot, ajută-ne pe noi și pe toți oamenii de bună credință!» Și priviți-ne acum, cum ne-a ajutat bunul nostru Dumnezeu Savaot! Voi dețineți în mâinile voastre puterea, și anume puterea diavolului, și puteți face cu noi tot ceea ce veți dori. Un lucru însă vă rugăm: purtați-vă cu noi cu ceva mai multă omenie decât au făcui-o diavolii de mai înainte, care ne-au chinuit la nesfârșit! Iar de veți vrea acum și voi să faceți din noi diavoli, atunci transformați-ne cu totul în diavoli, nu doar pe jumătate! Și vom vedea atunci dacă - fiind chiar diavoli adevărați -, vom rezista mai bine decât ca unii siliți să devină doar pe jumătate diavoli!”

Author:  Acustic [ 21.11.2010, 23:47 ]
Post subject:  Capitolul 23 - Ciudata stare de spirit a posedaților tămăduiți

Capitolul 23
Ciudata stare de spirit a posedaților tămăduiți


1. Cyrenius a spus: “Doamne, acestea sunt vorbe cum n-am mai auzit în viața mea! Sunt vorbe grele, însă din păcate conțin și o brumă de adevăr. Oare ce putem face acum cu oamenii aceștia? Pentru că, trebuie să recunosc, cu toții am rămas cu gurile căscate; până și Iara pare că nu mai știe exact ce să facă, iar pe înger l-am văzut de câteva ori chiar lăcrimând! Toaie acestea mi se par deosebit de ciudate! Spune-mi, deci, ce trebuie să fac cu ei?!”

2. Eu: “Vezi, ți-am spus Eu dinainte că vom avea probleme grele cu ei. Dar nu-i nimic. În inimile lor a mai rămas câte ceva, ca o umbră, de la demonii cei răi, și acum ei trebuie să se elibereze complet și de acele rămășițe. Și abia atunci vor putea fi ei ajutați pe deplin, nici măcar cu o singură clipă mai devreme. Totodată, trebuie să-i lăsăm să se mai odihnească puțin aici și, treptat, ziua cea senină va aduce puțină lumină și în sufletele lor. Vei mai auzi tu multe de la ei, dar toate acestea nu-ți vor face, în fond, nici ție și nici altcuiva vreun rău. Căci sufletele lor nu sunt suflete obișnuite, ci aparțin unor universuri mai bune; de aceea, trebuie să avem răbdare cu ei până când își vor reveni cum se cuvine. Abia atunci se vor putea bucura de vreme mai bună! Dar mai dați-le pâine și vin; căci de-abia acum vor simți cu adevărat foamea și setea!”

3. Marcu le-a oferit cu multă bunăvoință pâine și vin, și le-a spus: “Beți, fraților, și mâncați din pâinea aceasta bună, după pofta inimii! Căci de-acum înainte nu o să mai pățiți nimic rău pe acest pământ, chiar dacă el nu este, într-adevăr, chiar un rai!”

4. Iar cei cinci au răspuns: “Tu pari a fi un diavol bun; căci altminteri sigur nu ne-ai da nouă, care nu suntem totuși de același fel cu tine, să bem și să mâncăm cât vrem din vinul acesta atât de bun și din pâinea aceasta atât de gustoasă! Nu avem cum să te răsplătim, dar nici nerecunoscători nu ne vom dovedi față de tine! Uite, diavolule bun, cu tine, ne pare nouă, am putea schimba câteva vorbulițe! Dacă pe pământul acesta ar locui doar oameni, fără îndoială că nu s-ar trăi chiar râu pe suprafața lui; însă la fiecare cinci oameni sunt câte o mie de diavoli, și atunci, cu timpul, toate ajung pur și simplu lucruri diavolești! Puținii oameni ajung în cele din urmă până într-atât de stăpâniți de diavoli, că nici să mai respire nu mai pot în voia lor!

5. Uite, până acum, stăpân a fost peste toate diavolul tuturor diavolilor, iar el se bălăcește în sânge omenesc, amestecat cu sângele unor amărâți de diavoli buni, așa cum ești și tu. Și asta numim noi împărăția lui Dumnezeu?! Firește, este tot o împărăție a lui Dumnezeu; însă nu cea a iubirii Sale, ci a mâniei Sale! De ce însă este Dumnezeu mânios - asta nu o poate ști nici o ființă! Singurele făpturi fericite pe acest pământ sunt câteva dobitoace. Puținii oameni care mai sunt pe el sunt însă vitele de povară ale întregului rău de pe pământul acesta nenorocit! Omul nu poate fugi destul de repede pentru a se salva prin fugă, asemenea unei căprioare, de toate relele! Mâinile sale sunt moi ca ceara și neputincioase; el vine pe lume gol și fără nici o armă pentru a se putea apăra de dușmani, așa cum fac albinele sau furnicile. Când vezi o familie de tigri, poți fi convins că toate animalele din ea sunt pe de-a-ntregul tigri, la fel cum într-o familie de lei sunt numai lei, deci animale de aceeași specie, și atunci animalele acelea trăiesc bine unul cu celălalt. Dacă vezi însă o ceată de oameni, nu poți fi sigur că toți cei care au înfățișare de om sunt chiar oameni, căci ei sunt în mare parte diavoli; și de aceea între ei este numai ceartă, dezbinare și război! În diavoli sălășluiesc toate relele, iar în om doar înclinația spre bine, care poate fi foarte ușor pervertită între atâția diavoli, și omul devine atunci măcar pe jumătate diavol, sau va avea de îndurat ceea ce am îndurat noi! Sunt mai multe feluri de diavoli, diavoli mai mari și mai mici; toți pot fi recunoscuți însă după faptul că le place să trăiască cât mai bine și mai ușor, fără să muncească și fără să-și risipească puterile. Și, peste toate, ei vor să fie mereu în frunte, să fie prețuiți și respectați; și știu să se facă stăpâni peste toate bunurile de pe pământ, se înconjoară cu tot luxul și-l urmăresc până la moarte pe acela care nu i-a salutat o dată cu destulă supunere!

6. În sfârșit, poți să spui tu, diavole ceva mai bun, orice ai vrea, dar tot seminția ta stăpânește pe acest pământ, iar puținii oameni se află în cea mai neagră sclavie și nu vor avea nicicând vreo scăpare. Aceștia să fie, așa cum spune Scriptura, «copiii Domnului»?! Într-adevăr, dacă așa are Dumnezeu grijă de copiii Săi, cum a avut de pildă grijă de noi cinci, iar soarta bieților copii ai Domnului va fi în veci aceea de a sluji diavolilor în cea mai mare înjosire, atunci noi cel puțin mulțumim frumos pentru această grijă a Domnului!”

7. Atunci, Marcu, căruia nu-i prea era pe plac numele de “diavol mai bun”, le-a spus: “Da, este adevărat că în lumea aceasta copiii Domnului au multe ele îndurat. Dar gândiți-vă ce-i așteaptă dincolo de mormânt? Cât de multă fericire fără de sfârșit! Gândindu-se la asta, poate că un copil al Domnului va accepta totuși o mică probă de umilire de-a lungul vieții acesteia scurte.”

8. Și iarăși a vorbit unul dintre cei cinci: “Dar cine te încredințează pe tine de acest lucru? Poate scriptura? Lasă-mă-n pace cu această încredințare! Gândește-te și spune-mi: cine suni oare aceia care le vorbesc oamenilor de faimoasa scriptură și care se lasă adulați drept slujitori ai lui Dumnezeu? Ei bine, tocmai aceștia sunt cei mai aprigi dintre diavoli!

9. Se spune că însuși Dumnezeu va pogorî pe pământ sub chip de om și le va cere lor socoteală pentru toate mârșăviile fără număr, îndemnându-i la pocăință. Ei bine, dacă El nu va folosi împotriva lor toată atotputernicia Sa, atunci o va păți El însuși chiar mai rău decât au pățit-o la Sodoma cei doi îngeri, care au fost trimiși la Lot ca să-l îndemne să fugă cu întreaga sa familie cât mai departe de locul acela, și care au fost executați!

10. Iar de vreme ce aceia care propovăduiesc făgăduințele lui Dumnezeu suni ei înșiși în mod clar cei mai răi dintre diavoli, fiind ușor de recunoscut ca atare, spune-mi atunci tu, bătrâne diavol mai bun, dar puțin cam orb, la ce se poale aștepta un om sau un asemenea copil al lui Dumnezeu de la astfel de făgăduințe? Îți voi răspunde eu, din trista noastră experiență prin care am fost nevoiți să trecem: el nu se poate aștepta la nimic, la absolut nimic!

11. Fie Dumnezeu nu există, și atunci tot ceea ce există este opera unor forțe brutale, oarbe, ale naturii, care, de-a lungul timpului, au generat toate cele care sunt astăzi, fie există undeva vreun spirit divin superior care orânduiește lucrurile de pe pământ, soare, lună și stele, dar care în sine este prea mare și prea grandios spre a se mai ocupa și de păduchii și viermii care se târăsc pe pământ, așa cum suntem noi. Întreaga scriptura este, prin urmare, doar o operă a oamenilor și nimeni nu poate tăgădui că în ea sunt chiar mai multe lucruri rele decât bune. Iar la puținul bine care mai este în ea, la acela nu mai iau aminte nici diavolii și nici oamenii; doar răul din ea este aruncat de către diavoli pe umerii bieților oameni!

12. «Să nu ucizi!» se zice că i-ar fi spus Dumnezeu lui Moise; lui David însă, același Dumnezeu i-a poruncit să pornească la luptă împotriva filistinilor și amoniților și să-i nimicească pe toți până la ultima spiță! Frumoasă pildă-i asta și de o consecvență fără egal! Să nu fi avut oare atotputernicul Dumnezeu, El însuși, putere de ajuns pentru a stârpi de pe pământ popoarele ce nu-I erau pe plac? De ce a trebuit atunci, împotriva poruncii date lui Moise pentru toți oamenii, să fie silit un om, împreună cu miile sale de războinici, să pornească la drum și să nimicească nu doar unul, ci sute de mii de oameni, doar pentru simplul motiv că - potrivit spuselor unui profet - ei nu erau cumsecade în ochii lui Dumnezeu. Cum stau însă în realitate lucrurile și cu profeții aceștia, și cu asemenea regi, pe care Dumnezeu i-a pus să stârpească pur și simplu de pe suprafața pământului popoare întregi, asta o știe poate doar El însuși, și poate profeții și regii aceia, fără să o recunoască însă!

13. Eu unul sunt de părere că un Dumnezeu al iubirii de oameni n-ar trebui să instige niște oameni, pe care i-a crescut întru iubire, împotriva altor oameni, asemenea unor câini înverșunați, căci doar are El însuși suficientă putere ca să se descotorosească de niște diavoli cu chip de om, supărători și necredincioși. Ciudat Dumnezeul acesta, cu adevărat! Pe de o parte poruncește iubire, răbdare și smerenie, iar pe de alta ură, prigoană, războaie și distrugere! Ei bine, cel care poale înțelege asemenea lucruri, acela trebuie sa aibă mai multă înțelepciune decât un om obișnuit!”

Author:  Acustic [ 22.11.2010, 00:49 ]
Post subject:  Capitolul 24 - Despre diferența dintre suflete, așa cum o percep clarvăzătorii

Capitolul 24
Despre diferența dintre suflete, așa cum o percep clarvăzătorii


1. Și atunci a vorbii clin nou Marcu al nostru, care începuse să-și cam piardă răbdarea: “Chiar că nu știu cum să mai procedez cu voi. E drept că nu vă pot contrazice întru totul, dar nici dreptate nu vă pot da în toate. Fără îndoială că jelania voastră este întrucâtva întemeiată, pe de altă parte însă, se pare că - în zbuciumul vostru nefericit - voi vedeți lucrurile mult mai negre decât sunt ele în realitate. Dar, fiindcă tu mă consideri chiar și pe mine un diavol, spune-mi atunci dacă tu crezi că toți cei care sunt aici sunt diavoli!''

2. Lui Marcu i-a răspuns din nou cel mai vorbăreț dintre cei cinci: “O, nicidecum! Privește-l pe bărbatul de lângă tine (și a arătat către Mine); acela este un om desăvârșit, un adevărat fiu al lui Dumnezeu! Dar nu va trece mult timp și diavolii îl vor descoperi! Iar mai în spate sunt doi tineri și o fetișoară, care și ei se trag de sus, dar care vor avea și ei parte de destulă prigoană dacă nu vor primi să devină diavoli. Mai văd apoi și câțiva oameni sărmani care par a fi pescari; dar toti ceilalți, inclusiv tu și întreaga ta familie, sunteți în mod clar diavoli, ce-i drept, unii destul de cumsecade, pe cale de a deveni oameni, lucru care vă va mai costa încă destule eforturi și neplăceri! Înțelegi acum cum stau lucrurile?”

3. Marcu i-a răspuns: “Dar spune-mi, dacă tot ai vorbit despre asta, de unde poți ști tu atât de exact aceste lucruri; pentru că, uite, eu văd în jurul meu doar oameni mai mult sau mai puțin desăvârșiți, unii chiar foarte desăvârșiți. Diavoli însă nu văd printre ei nici unul. Pe ce îți întemeiezi așadar spusele, care par totuși a avea un oarecare temei?''

4. Și vorbitorul din mijlocul celor cinci i-a răspuns: “Pe ceea ce văd; trupurile pot fi ele la fel, sufletele însă sunt foarte diferite unele de altele! Ele se deosebesc prin culoare și prin formă; sufletele celor pe care ți i-am numit sunt albe ca zăpada proaspăt căzută în vârf de munte și au o formă minunată, chiar mult mai omenească decât cea a trupului exterior; sufletele voastre sunt însă mai întunecate decât trupul vostru și nu au nici pe departe o formă atât ele omenească ca cea a trupului vostru, ci, dimpotrivă, pe ele se mai văd încă bine urmele unei forme de animal!

5. Totuși, pot sesiza în sufletele voastre de animal și o minusculă formă luminoasă, cu o înfățișare omenească perfectă; poate că, odată ce se va dezvolta în voi, aceasta va reuși să îmbrace până la urmă, asemenea unei piei, sufletul vostru de animal într-o formă umană pură! Despre aceste lucruri însă eu nu-ți pot spune mai multe, dar le poți cere sfatul oamenilor acestora desăvârșiți.”

6. Din nou Marcu: “Aș dori însă să-mi mai spui un lucru, și anume, cum se face că tu poți vedea totul atât de bine, iar eu nu?”

7. Cel întrebai a răspuns: “În clipele acelea de mare suferință, în care trupul meu și-a pierdut adeseori toate simțurile, ochiul sufletului meu s-a deschis și, prin intermediul lui, pot să privesc acum și în sufletele celorlalți oameni și pot să percep marea diferență dintre ei, dintre copiii Domnului și copiii oamenilor, sau, ceea ce este de fapt același lucru, dintre îngeri și diavoli!

8. Chiar și diavolii din această lume se pot transforma în îngeri - dar acest lucru cere multă trudă și dăruire; nu este mai puțin adevărat că și îngerii pot decădea, devenind diavoli, dar aceasta se petrece extrem de rar și este un lucru aproape cu neputință, pentru că în sufletul îngerilor există un spirit de libertate mult prea puternic. Cu noi cinci, iadul și-a încercat puterile, să vadă dacă nu puiem fi cumva pervertiți. Până acum toate demersurile lor asupra noastră au eșuat; ce se va mai întâmpla însă cu noi de acum înainte, asta n-o mai știm noi, ci doar un anume Dumnezeu, care ne-a creat și ne-a făcut să existăm, dar care apoi nu s-a mai sinchisit decât foarte puțin sau chiar deloc de noi, astfel încât am ajuns cu toții să credem că fie nu există nici un fel de Dumnezeu, fie acel prea ilustru Dumnezeu nu mai poate sau nu mai vrea să se ocupe de noi!”

Author:  Acustic [ 22.11.2010, 01:16 ]
Post subject:  Capitolul 25 - Filozofia lui Matael despre natură

Capitolul 25
Filozofia lui Matael despre natură


1. Clarvăzătorul: “Există, fără îndoială, în lumea aceasta o ordine și un anumit echilibru. În special ele te fac să crezi că există un Dumnezeu preaînțelept, care a creat odată pentru totdeauna lucrurile așa cum le vedem și le simțim noi de atunci încoace. Pe de altă parte însă, se vede adeseori și o dezordine fără margini în ceea ce privește unele aspecte și o asemenea guvernare a bunului plac, încât până la urmă ajungi să-ți spui: ei bine, lucrurile acestea nu au totuși nici un Dumnezeu!

2. Să ne gândim, de pildă, doar la cât de mult se schimbă vremea! Unde s-ar putea găsi în ea vreo ordine sau vreo oarecare regularitate? Sau să ne gândim la multitudinea copacilor dintr-o pădure, crescuți fără vreo ordine anume, sau chiar la iarba de pe o pășune; apoi la înălțimea atât de inegală a munților, la mărimea diferită a lacurilor, a fluviilor, a râurilor și izvoarelor! Nici în cazul acestora nu poate fi găsită vreo regularitate sau vreo ordine, cel puțin nu pentru puterea noastră de înțelegere. Marea își construiește malurile ei complet neregulate în funcție de forța, mai mare sau mai mică a valurilor, și la fel și lacurile, fluviile, râurile și izvoarele. Doar omul le mai poate stăvili uneori; nici urmă însă de apariția preaînțeleptului Dumnezeu în toale acestea.

3. Și tot astfel, doar omul știe să își aranjeze grădinile, să cultive viile și ogoarele; și doar el recunoaște roadele rele nobile, le alege dintre ele sălbatice, le cultivă și le folosește. Unde însă putem întâlni pe suprafața pământului măcar o singură grădină cât de cât îngrijită, pe care s-o fi cultivat Dumnezeu însuși, un singur fluviu așezat în albie de El? Chiar și straturile de pământ sunt așezate atât de haotic unul peste altul, încât nu poți descoperi nici aici decât forța oarbă a întâmplării și nicidecum nu te poți gândi la vreo atotputernică înțelepciune divină. Orice ai face și orice ai gândi, tot nu vei descoperi nimic în toate acestea care să te facă să spui: «Ei bine, iată mărturia clară a ordinii lui Dumnezeu!»

4. Sigur, fiecare lucru luat în pane pare a avea cu adevărat urme considerabile ale unei oarecare forțe și înțelepciuni divine; de îndată ce privești însă totala neorânduială în care lucrurile odată create se îmbină unele cu altele, ai dintr-o dată impresia că: fie Dumnezeu s-a săturat de ordonat lucrurile și nu se mai ocupa decât prea puțin sau chiar deloc de cele odată create, așa cum pare că este cu multe dintre ele, fie El nici măcar nu există, și diferitele lucruri apărute întâmplător, din ele însele, după eternități, în imensitatea nesfârșită a spațiului, s-au instalat chiar ele cu timpul undeva, potrivii legilor naturii constituite tocmai datorită existenței lor întâmplătoare, au crescut în greutate, apoi s-au mărit, au devenit cu timpul lumi, sori și luni. Iar lumile, apoi, au dat naștere ele însele, în funcție de dimensiunile și de greutatea lor, diferitelor legi ale naturii devenite necesare, legi care, cu timpul, au ajuns să stea la temelia unor noi creații.

5. Și cu cât multitudinea lucrurilor a crescut în mod necesar, tot mai mult într-o asemenea lume a universului aflată într-o continuă dezvoltare și creștere, cu atât au devenit mai necesare nenumărate alte lucruri mai mici, care s-au dezvoltat la rândul lor. Iar marea multitudine de lucruri apărute până la urmă, și apoi chiar multiplicarea enormă a lumilor, au determinat prin ele însele apariția unor legi și efecte, pe baza cărora au început să apară primele semne de viață palpabilă. Iar odată apărută chiar și numai o singură scânteie de viață din diferitele trebuințe dintru început, acesteia i-au urmat în mod necesar a doua, iar apoi altele și altele, până la multe miliarde care, la rândul lor, au dat naștere cu timpul altor legi noi, iar acestea au devenit cauza dezvoltării unei vieți mai evoluate. Și probabil că viața a continuat să se dezvolte în continuare în felul acesta până la cele mai înalte forme de viață, prin legile vieții descoperite în sine, astfel încât acum forța vitală profund inteligentă, capabilă să se identifice pe sine și mediul său înconjurător, poate începe să ordoneze natura moartă de dinaintea sa, să o cucerească și să și-o supună!

6. Dacă însă toate s-au născut pe calea aceasta naturală, atunci firește că există viață în cele mai diferite grade de dezvoltare, de la musculița cea mai măruntă și până la acea formă de viață pe care omul desăvârșit o consideră a fi cea divină. Pe aceeași cale, se poate să fi apărut însă, de-a lungul timpurilor nesfârșite, și o divinitate bună, dar, în opoziție cu ea, și una rea. Și, odată născute aceste două divinități, ele se înverșunează în mod necesar, ca poli opuși, una împotriva celeilalte, până când, cu siguranță, forța răului - după reprezentările noastre morale - va fi absorbită de cea bună, mai puternică, ele formând împreună o structură bipolară ordonată, iar simbioza aceasta va face apoi ca, iarăși, după o veșnicie de timp, tot ceea ce mai este adormit, inconștient și mort, să se trezească la viață, dobândind o conștiință libera și darul cunoașterii!

7. Iar faptul că în vremurile acestea toate par încă atât de dezordonate de parcă ar fi fost aruncate una peste alta, îmi pare a avea următoarea explicație: acea forță vitală supremă și bună, pe care o numim Dumnezeu, nu a ajuns încă nici pe departe la acea structură bipolară ordonată cu forța răului, pe care o numim Satana, ci se mai află încă într-o continuă încercare de subjugare reciprocă, din care forța cea bună va trebui sa iasă cândva învingătoare. Căci forța răului - după percepțiile noastre - nu s-ar lupta necontenit cu cea bună, dacă n-ar fi mânată de dorința de a o atrage pe aceasta pe tărâmul său.

8. Rezultă așadar că Satana simte totuși o oarecare atracție nemărturisită față de forța cea bună și urmărește, prin urmare, să-și subordoneze întreaga forță vitală bună a acesteia; dar tocmai în strădaniile acestea neîntrerupte ale sale, atrage ea însăși spre sine tot mai mult din bunătatea respectivă și își atenuează în felul acesta, fără să vrea, răul din sine. Astfel, în viața sa pătrunde tot mai multă ordine, mai multă recunoaștere și judecată dreaptă, încât până la urmă nu va avea încotro și va trebui să se supună întru totul, căci, datorită naturii și instinctelor sale, nu se va putea opune să fie mereu înfrântă în parte.

9. Ea va rămâne însă și după înfrângerea sa totală un pol opus față de Binele pur. Însă unul ordonat, la fel cum sarea este polul opus al uleiului curat și dulce. Căci dacă rădăcinile, trunchiul, ramurile și frunzele măslinului n-ar absorbi sare atât cât trebuie, nicicând rodul său n-ar produce uleiul cel dulce!

10. Dar iată că mă pierd în expuneri pe care tu cu siguranță nu le vei putea înțelege așa cum merită ele să fie înțelese. Acest lucru nu are mare însemnătate însă, căci este departe de mine gândul de a-ți servi toate acestea drept o adevărată învățătură, ci mai curând ți-am arătat situația în care poate ajunge un suflet supus la nenumărate chinuri greu de îndurat și pe care toate rugile înălțate spre Dumnezeu nu l-au putut, alina.

11. Prin marile dureri și suferințe produse trupului, sufletul devine mai receptiv; el vede și aude tot ceea ce pentru ochii și urechile oamenilor obișnuiți nu este de multe ori perceptibil și nu trebuie să te miri dacă mai înainte am amintit de mai multe lumi. Căci sufletul meu le-a văzut mai bine și mai clar decât ai văzut tu sau vei vedea vreodată în viața ta acest pământ și, de aceea, sunt îndreptățit să vorbesc despre tot ceea ce a văzut sufletul meu în universul nesfârșit! Dar să ne oprim aici cu toate acestea, iar tu spune-ne acum ce avem de făcut! Că doar nu putem rămâne aici, nu-i așa?”

12. Marcu i-a răspuns: “Vom mai rămâne încă un timp, atât cât va considera de cuviință Mântuitorul, care v-a eliberat chiar aici, în fața ochilor noștri, de suferințele voastre cele cumplite!”

Author:  Acustic [ 22.11.2010, 16:58 ]
Post subject:  Capitolul 26 - Discurs despre lupta din natură

Capitolul 26
Discurs despre lupta din natură


1. Atunci vorbitorul a spus: “Și care dintre cei din jurul nostru este acela căruia îi datorăm recunoștință? Căci altceva nici nu-i putem oferi așa cum suntem acum!”

2. Marcu i-a răspuns: “El nu ne îngăduie, în folosul vindecării voastre, să vă spunem înainte de a sosi vremea, așa că nu vi-L vom face cunoscut încă; dar fără îndoială că poate chiar astăzi veți avea bucuria sa-L cunoașteți pe El, iar, prin glasul Lui, multe dintre rătăcirile voastre!”

3. Vorbitorul: “Prietene, la bucuria din inimile noastre cred că nu este cazul să ne mai gândim pe lumea aceasta! Căci suflete ca ale noastre, care au fost supuse unor torturi atât de mari, nu mai găsesc nicicând bucurie pe pământul acesta greu încercat! Poate după aceea, într-o viață mai bună; însă în trupurile acestea prea strâmte, niciodată!”

4. Atunci a vorbit Cyrenius, aflat în imediata apropiere: “Uitați, eu sunt guvernatorul general al Romei pentru întreaga Asie și o parte a Africii, precum și pentru Grecia! Abia acum am început să vă cunosc și mi-am dat seama că nu sunteți oameni obișnuiți. Vă voi lua deci în grija mea și nu vi se va mai petrece niciodată nimic rău, iar o îndeletnicire potrivită însușirilor voastre spirituale se va găsi fără îndoială pentru voi.

5. La un lucru însă tot trebuie să vă învoiți, și anume să nu ne mai priviți pe noi, romanii, așa, hodoronc-tronc, ca pe niște diavoli, chiar dacă unii ceva mai buni, și să nu ne mai numiți, ca pe bunul meu Marcu, «diavoli mai buni»! Suntem doar și noi oameni, la fel ca și voi. Iar pentru faptul că voi ați fost duși, din rațiuni divine complet necunoscute nouă, în mare ispită, și ați fost supuși în situația aceasta unor suferințe cumplite, stare în care însă sufletele voastre s-au iluminai, în mare măsură, după cum mi se pare mie, pentru faptul acesta noi nu purtăm nici o răspundere; nouă în schimb ne datorați tămăduirea voastră, și în special unuia dintre noi, care este, cum s-ar spune, un Mântuitor atotputernic; și doar vedeți bine că nu ne-am purtat în nici un caz diavolește față de voi!

6. De aceea, s-ar cuveni poate să vă revizuiți puțin părerile, care firește că nu sunt chiar neîntemeiate, și probabil că în scurt timp veți întâlni din nou chiar și bucuria.''

7. Vorbitorul s-a ridicat de la pământ, de acum întărit, și a spus: “Privește, prietene, la pământul de sub picioarele tale; nu vezi decât lucruri bune, care-ți încântă sufletul. Floricelele și iarba îți bucură ochiul, iar spargerea blândă a valurilor de mal îți face inima să tresalte în piept; dar tu nu vezi cum sub toate minunățiile acestea nenumărați diavoli mititei (dar care sunt în creștere) își ridică și își întind capetele lor aducătoare de moarte și nenorocire!

8. Tu vezi, desigur, spumegarea minunată a valurilor, însă nu vezi și monștrii ucigași ascunși sub valurile jucăușe! Tu vezi doar viața luminoasă, noi însă doar moartea și o necontenită prigoană împotriva vieții drepte și nobile. Tu vezi doar prieteni, iar împotriva puținilor dușmani pe care-i vezi ai destulă putere pentru a-i face blânzi ca niște mielușei; noi, în schimb, nu vedem nimic altceva decât dușmani înrăiți, în mare parte de neînvins!

9. Vai, prietene, când le poți vedea pe toate acestea atât de limpede, este greu să te mai gândești vreodată la bucurie! Ia de la noi puterea aceasta, sau dă-ne o explicație justă despre toate pe care le vedem și, de îndată, vom fi iarăși veseli și fericiți!

10. Este posibil ca, pentru câte un suflet care a răzbătut prin luptă de la un nivel de viață la altul, să existe odată și odaia, după niște perioade infinit de lungi de timp, și o soartă mai bună; putem fi noi însă siguri de acest fapt? Și câtor lupte grele și furtuni neasemuite va trebui să le mai facă față bietul suflet până va ajunge acolo? Și va ieși el întotdeauna victorios, sau va sfârși înfrânt pentru vecie? Ce fel de încredințare ai pentru toate acestea?

11. Căci uite, noi vedem cu adevărat lucruri și situații despre care tu n-ai avut vreodată habar; dar despre vreo încredințare referitoare la starea, fără îndoială, înălțătoare a sufletului după moartea trupului n-am văzut niciodată nimic - vedem în schimb o permanentă veghe, grijă și luptă! Ți-am spus dar ceea ce vedem.

12. Fiecare viață nu este decât o luptă cu moartea, așa cum orice mișcare este o lupta neîntreruptă cu repausul care caută să o perturbe. Iar repausul, la rândul său, se luptă necontenit cu mișcarea, pentru că în el însuși există tendința permanentă de mișcare, gata să se manifeste.

13. Cine va învinge până la urmă? Repausul, care caută necontenit mișcarea, sau mișcarea, care caută la fel de necontenit repausul?

14. Începând chiar cu prima sa clipă de viață, omul nu face altceva decât să lupte, și asta până în clipa de față, iar pe viilor va lupta în continuare, iar și iar; și, atâta timp cât va lupta, el va avea și viață, însă numai o viață de luptă, care nu va fi înzestrată decât cu foarte puține momente de fericire! Dar când oare se va instala, în sfârșit, și o stare de pace, în mijlocul luptelor acestora veșnice, și când va învinge pe deplin adevărata fericire?

15. Este deci ușor de spus: fii fericit și bucuros! Propria ta minte te va întreba însă de îndată, așa cum faceți voi, romanii: Cur quomodo, quando et quibus auxiliis? (De ce, cum, când și pe ce cale vom primi ajutor?) Ne-ai înțeles oare, măcar într-o mică măsură?"

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 03:28 ]
Post subject:  Capitolul 27 - Matael vorbește despre viața lăuntrică a lui Cyrenius

Capitolul 27
Matael vorbește despre viața lăuntrică a lui Cyrenius

1. În acest moment, Cyrenius, care îl ținea pe vorbitor de mână, a făcut ochii mari și Mi s-a adresat Mie: “Doamne, omul acesta are o părere foarte ciudată despre viață! E drept că nici nu prea ai cum să-l contrazici; căci, din nefericire, el rostește purul adevăr, atât în mare, cât și în mic! Dar ce spui Tu despre toate acestea?”

2. Iar Eu am spus: “De ce te miri? V-am spus doar mai înainte că aceștia cinci vor aduce furtună peste noi. Dar ascultați în continuare vorbele lor, și apoi veți înțelege mai ușor și mai în profunzime vorbele Mele!”

3. Atunci, Cyrenius i-a spus vorbitorului dintre cei cinci, al cărui nume era Matael: “Dar n-ai putea aduce tot atâtea argumente și în sprijinul faptului că, potrivit unei probabilități mult mai mari, Dumnezeu a existat totuși înaintea lumilor tale, despre care eu nu-mi pot face încă o idee prea clară? Uite, eu cel puțin nu cunosc vreun popor pe pământ care să nu creadă în existența unui Dumnezeu înțelept și atotputernic încă dinaintea existenței vreunui alt lucru și care să nu-L idolatrizeze pe Acesta și să nu I se roage Lui; iar tu ai demonstrat acum exact contrariul. Aceasta îmi umple sufletul ele îngrijorare; de aceea, încearcă acum să demonstrezi și reversul; uite, chiar eu, guvernatorul, te rog să faci acest lucru!”

4. Matael i-a răspuns: “Tu nu ești decât un biet sugar neputincios pe acest pământ; mi-e și milă de tine! În realitate, tu ai auzit, și nu o singură dală - așa cum pot vedea cu ochiul sufletului meu - destule vorbe dătătoare de putere, pline de viață și de adevăr, și ai văzut cu propriii tăi ochi ce poate înfăptui Cuvântul lui Dumnezeu. Și totuși, sufletul tău tot nu poate răzbi în profunzimile unor asemenea gânduri!

5. Da, prietene, vezi tu, încă îți mai iubești prea mult propria-ți viață și ești încă prea puternic ancorat în ea; iar poziția aceasta este cea mai puțin favorabilă pentru cunoașterea vieții.

6. Vezi tu, prietene, trebuie să-ți fi pierdut de tot viața, vreau să spun viața asta pământească, și abia atunci vei putea recunoaște viața adevărată!

7. Ia, de pildă, un vas și umple-l cu apă; apa va sta liniștită în vas, iar tu nu vei putea recunoaște spiritele aburului din apa cea neclintită; și oricât de puternic vei încerca să amesteci apa din vas, tot nu ți se vor arăta puternicele spirite ale aburului. Dacă vei pune însă vasul pe foc, apa va începe cât de curând să fiarbă și de îndată puternicele spirite ale aburului vor începe să se ridice deasupra suprafeței de-acum bolborosinde a apei; abia acum celelalte spirite, care vor mai adăsta în apa în clocot, vor recunoaște puternicele spirite ale aburului, care cu puțin înainte stătuseră liniștite în apa cea rece fără a da vreun semn de viață. Ele se vor «privi» cu mii de ochișori mai întâi pe ele însele, și apoi suprafața bolborosindă a apei care le-a purtat în ea; și vor înțelege că spiritele aburului erau conștiente de faptul că sunt una cu apa cea rece.

8. La fel va înțelege și apa, în timpul fierberii, că în ea au existat spirite dintre cele mai ciudate și că vor exista în continuare, până la ultima picătură; da, da, apa va recunoaște, în clocotirea ei, că este ea însăși deopotrivă spirit și forță, însă în forma ei rece ea nu s-a putut recunoaște și înțelege pe sine!

9. Întrezărești în cele ce ți-am spus vreo asemănare? Viața ta este și ea un fel de apă, ce-i drept curată, însă altminteri complet rece în vasul pe care îl reprezintă trupul tău. Și oricât ai mișca vasul acesta al trupului tău încoace și încolo, sucindu-l în toate părțile, tot nu-ți vei putea da seama, pe calea aceasta, de ceea ce este ascuns în forța ta vitală; dimpotrivă, cu cât este zgâlțâită mai mult apa în starea aceasta rece a ei, cum se întâmplă de altfel mereu la un om pământean, cu atât mai puțin se poate cunoaște pe sine apa vieții din vasul trupului omenesc în continua mișcare în care se află, și cu atât mai puțin va putea recunoaște ea mediul ei înconjurător, căci o oglindă de apă odată mișcată nu mai redă o imagine clară, ci una deformată.

10. Atunci însă când vasul trupului tău, cu apa vieții în el, va fi așezat pe flacăra adevăratei iubiri, a celei mai mari smerenii și a tuturor suferințelor și durerilor, ei bine, atunci apa din vas va intra cât de curând în procesul de fierbere, iar spiritele aburului vieții, care se vor elibera unul după altul, se vor putea recunoaște pe ele însele, își vor recunoaște starea de început în recele repaus, și anume sufletul senzorial și vasul cel imperfect, iar apa vieții, în clocotirea ei continuă din vasul pe care îl reprezintă trupul tău, va putea zări și ea, cu miile de ochișori luminoși ai ei, spiritele vieții ridicându-se din ea și își va da seama că ea nu este doar purtătoarea inertă a acestora, ci că formează împreună cu ele o unitate!* Vasul însă, prietene, vasul trupului, pe acesta spiritele eliberate ale vieții nu îl vor percepe ca fiind una cu ele, ci îl vor percepe doar ca pe un vas exterior, la un moment dat necesar, care apoi poate fi însă sfărâmat în bucăți și aruncat în stradă. Poți acum intui măcar ceea ce am vrut să-ți explic?”

11. Cyrenius a răspuns: “Am impresia că înțeleg oarecum tabloul pe care mi l-ai prezentat, adică adaptarea lui la viața noastră sufletească; sensul mai profund însă pe care ai vrut să mi-l sugerezi prin el, acela sunt sigur că nu-l voi putea înțelege încă multă vreme! Oare ai vrut prin acest exemplu să demonstrezi că totuși a existat în mod necesar un Dumnezeu înaintea tuturor lucrurilor?”

12. Matael: “Intr-adevăr, dar acest lucru tu nu-l poți încă înțelege, căci tu însuți ești încă departe de a începe să dai în clocot!”

(* - Vezi și „Secretele Vieții”, n.r.)

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 03:31 ]
Post subject:  Capitolul 28 - Discursul lui Matael despre Dumnezeu

Capitolul 28
Discursul lui Matael despre Dumnezeu

1. Matael: “Iată, acel ceva pe care tu îl numești Dumnezeu, eu îl numesc apă a vieții; apa în sine nu-și poate recunoaște însă propria viață. Dar atunci când ea este adusă la starea de fierbere, prin mistuitoarea flacără a iubirii, care echivalează cu presiunea asupra centrului existenței, atunci spiritul vieții se ridică, dintr-odată eliberat, deasupra apei care-l ținuse prizonier, iar prin aceasta se înțelege spiritul lui Dumnezeu plutind deasupra apelor, așa cum spune Moise. Iar spiritul se recunoaște pe sine, dar și apa, și recunoaște și faptul că a fost de-a pururi una cu apa; și aceeași recunoaștere eternă se poate desprinde și din faimosul dicton: Fiat lux! (Să se facă lumină!)

2. Abia atunci când spiritul tău, prietene, va ajunge să plutească și el pe deasupra apei clocotitoare a vieții tale, abia atunci vei începe să-ți recunoști cu adevărat propria viață, precum și viața lui Dumnezeu din tine.

3. Vezi tu, orice existență trebuie să înceapă la un moment dat să ființeze, trebuie să existe acel moment de pornire, căci altminteri nu putem vorbi de existență! De pildă, viața are puterea să se recunoască pe sine și să recunoască și toate celelalte din jur; dar dacă forța ei conștientă de sine nu ar fi cunoscut un anumit moment de început, atunci fără îndoială că ea nici nu ar fi existat vreodată. Dar întrucât a existat odată acel moment de început, ea există prin urmare de foarte mult timp, în aceeași măsură în care existăm și noi, tocmai fiindcă, la un moment dat, am început să existăm ajungând la forma în care suntem astăzi.

4. Noi am existat totuși chiar înainte de viața aceasta, însă în același fel în care există acei aburi nedezvoltați și reci ai vieții în apa cea rece și neclintită; și, tot astfel, chiar și forța vitală supremă întru Dumnezeu are o dublă existență: mai întâi una necuvântătoare, conștientă numai de sine însăși, iar mai apoi o existență izvorâtă din începuturile unei activități interne, o existență liberă și capabilă să se recunoască pe sine!

5. De aceea stă scris în cartea lui Moise: «La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era neînceput și gol, și întuneric era deasupra adâncului.» Cine sau ce este de fapt cerul, și ce sau cine este pământul? Te gândești cumva la acest pământ pe care stai tu, sau la cerul care-ți dă aerul și lumina? O, cât de departe ești de adevăr! Căci unde erau pe atunci acest pământ și unde era cerul acesta?

6. Iată, cuvintele acestea sugerează doar felul în care a început forța vitală veșnică a lui Dumnezeu, diferențiată în existența ei, să descopere și să cunoască! Astfel, «cerul» reprezintă înțelepciunea capabilă de autocunoașterea propriului său Eu; dar centrul de greutate al miezului său, dogorind de iubire, nucleul acesta arzând în iubire, prin care se înțelege pământul, era pe atunci încă neînceput, gol și întunecat, deci fără o cunoaștere mai profundă de sine.

7. Nucleul acesta s-a încins însă tot mai tare și mai tare, pe măsură ce mase tot mai mari de conștiință de sine presau asupra lui. Și nucleul a ajuns să dogorească, iar din apa clocotindă a vieții s-a înălțat aburul spiritului, a început să plutească liber pe deasupra apelor preexistentei veșnice, necuvântătoare și neclintite, și s-a cunoscut întru totul pe sine; iar cunoașterea aceasta este tocmai lumina pe care Moise spune că Dumnezeu a făcut-o pentru alungarea întunericului, imediat după crearea cerului și a pământului.

8. Și abia din acest moment Dumnezeu a devenit El însuși «cuvânt» rostit, și cuvintele acestea «Să fie!» exprimă prin ele însele o voință liberă care se definește pe sine, o ființare în cadrul ființării, un cuvânt în cadrul cuvântului și, în sfârșit, un tot în toate!

9. Și, de-abia de atunci, din voința astfel eliberată a început să se nască izvorul primordial, cunoscător de sine, al existenței oricărei alte existențe, începi acum să-ți faci o idee?”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 03:38 ]
Post subject:  Capitolul 29 - Discursul lui Cyrenius despre înțelepciunea lui Matael și răspunsul acestuia

Capitolul 29
Discursul lui Cyrenius despre înțelepciunea lui Matael și răspunsul acestuia

1. Cyrenius a spus atunci: “O, da, acum încep să înțeleg din ce în ce mai bine, și asta cu atât mai mult cu cât chiar în noaptea aceasta am ascultat o explicație foarte asemănătoare a acestei istorii mozaice a creației primordiale. Probabil că așa stau lucrurile. Totul ia însă o întorsătură prea savantă și nu mai pot și nici nu sunt dispus să fac eforturi atât de mari pentru a înțelege în toată profunzimea. Pentru mine lucrurile trebuie să fie simple, dacă este să-mi folosească la ceva. Atunci când ele ajung la profunzimi prea mari, s-a terminat cu puterea mea de înțelegere!

2. Dar, în sfârșit, rămâne așa cum am spus; mă voi ocupa chiar eu de îngrijirea voastră și vi se vor oferi toate șansele să folosiți marea voastră înțelepciune ori de câte ori va fi posibil și să conduceți biata omenire, atunci când va fi cazul, pe calea cea dreaptă, deși vă mărturisesc cinstit că o pătrundere în adâncurile de-a dreptul abisale ale esenței vieții ar putea avea, în mare, consecințe mai mult rele decât bune.

3. Uitați-vă la voi înșivă și întrebați-vă dacă știința și înțelepciunea voastră cu adevărat extraordinare v-au făcut cu adevărat fericiți! Este adevărat, spiritul omenesc poate pătrunde în cele mai mari profunzimi ale înțelepciunii și poate realiza până la urmă lucruri cu adevărat minunate; fericit este însă după mine doar omul simplu, supus în marea sa iubire lui Dumnezeu, Creatorul, și care-I urmează poruncile. De va voi apoi Dumnezeu să-i dea, precum lui Solomon, înțelepciunea, el n-are decât să o primească plin de recunoștință și să se folosească de ea având cugetul senin. Dacă însă înțelepciunea cu care este înzestrat un om nu-i folosește acestuia decât spre a-l face nefericit, atunci eu, din parte-mi, prefer până la urmă chiar și cea mai mare prostie care poate însenina inima omului.

4. Iată, eu trăiesc și știu de-acuma că voi continua să trăiesc veșnic, iar căile pe care se ajunge la preafericita viață veșnică îmi sunt cunoscute; ce mi-aș mai putea dori oare?!

5. Însușiți-vă și voi punctul acesta de vedere al meu și veți reuși să fiți și voi cât se poate de fericiți încă de pe acest pământ. Însă cu prea profundele voastre reflecții atât de înțelepte cu greu veți reuși să mai simțiți însemnătatea și bucuria de a fi om!

6. Urmați-mi deci sfatul, chiar dacă el nu izvorăște din prea mari profunzimi de înțelepciune; el izvorăște însă dintr-o inimă plină de bunătate, și nu lipsită de iubire, și cred că acest lucru este apreciat și de către Dumnezeu! De ce să nu-l apreciați și voi?

7. Nu înțelepciunea este cea care ne dă viață, ci iubirea; să rămânem deci la iubire și nu ne vor lipsi viața și cunoașterea fericirii izvorâte din ea! Vedeți, aceasta este înțelepciunea mea și chiar mă încumet să spun că ea este mai bună pentru viața oamenilor decât înțelepciunea voastră atât de profundă!”

8. Matael i-a răspuns: “O, da, da, de data, asta ai o foarte mare dreptate! Căci, iată, atâta timp cât apa din vas nu ajunge pe foc, ea duce într-adevăr o existență liniștită și bună; dar de îndată ce ea ajunge pe foc, lucrurile încep să arate cu totul altfel. Odată trebuie să se termine!

9. Dacă vrei să ajungi ceva în viață, nu trebuie să-ți lipsească nicidecum cunoștințele necesare. Dacă vrei să devii, de pildă, un conducător de oști, trebuie să fii înzestrat cu toate cunoștințele de care este nevoie pentru o asemenea funcție, căci altminteri nu vei fi apreciat, în chip de conducător de oști; iar de vrei să te faci spițer sau tămăduitor, din nou trebuie să ai cunoștințele necesare!

10. Ei bine, tu vrei să dobândești viața veșnică, dar nu vrei să pătrunzi și să cunoști mai bine viața însăși; oare cum va fi posibil?

11. Uite, să zicem că eu aș vrea să-mi iau o soție, dar aș fugi de orice prilej de a mă apropia chiar și de departe de o femeie; și, atunci, chiar că nu știu cum am ajunge eu și soția mea unul la altul!

12. Tu vrei să dobândești chiar viața veșnică, dar nu ești dispus să faci măcar micul efort de a cerceta puțin mai adânc viața aceasta limitată pământească, încercând să-i descoperi rădăcinile primordiale!

13. Da, dragă prietene, dacă viața veșnică s-ar putea dobândi pur și simplu prin faptul că un Dumnezeu ne-ar da-o așa cum tu îmi dai mie o bucată de pâine, atunci concepția ta despre viață ar fi fără îndoială mai bună decât a noastră. Vezi însă că pregătirea pentru viața veșnică și dobândirea acesteia este lăsată numai în seama noastră!

14. Trebuie să ne străduim din răsputeri și trebuie să trecem cu adevărat prin apă cu apa vieții noastre și prin foc cu flacăra iubirii noastre; și abia atunci apa vieții noastre va începe să fiarbă și să clocotească la focul celei mai profunde iubiri față de Dumnezeu, față de aproapele nostru și până la urmă față de noi înșine, și în felul acesta ne vom da seama că în noi există o forță vitală indestructibilă, care începe să se lase cunoscută abia din clipa aceea și care știe să se folosească de mijloacele care trebuie pentru a se menține ca atare!

15. În condițiile acestea nu se mai pune problema unei vieți confortabile, comparabilă întru totul cu somnul cel dulce, ci este vorba de muncă, de luptă și de cercetare neostoită!

16. Și abia după ce vom obține o victorie hotărâtoare asupra vieții molcome și frivole, abia atunci vom putea rosti un cuvințel și despre o eventuală mântuire!

17. Noi te vedem pe tine ca pe un om încă amorțit de somn în orele târzii ale dimineții, pe care prietenii săi deja treji încearcă să-l trezească, lucru care pentru început îl supără; abia după ce, cu un oarecare efort, se va fi trezit de-a binelea, își va putea da el seama de binefacerile stării de trezie, pentru ca apoi, în sfârșit, să se bucure de viața sa liberă și plină de lumină.

18. Noi suntem pe deplin în drept cu înțelepciunea noastră; tu însă nici pe departe! Abia după ce te vei trezi îți vei da seama cât de multă dreptate avem.”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 03:41 ]
Post subject:  Capitolul 30 - Iisus îi atrage atenția lui Cyrenius asupra vorbelor lui Matael

Capitolul 30
Iisus îi atrage atenția lui Cyrenius asupra vorbelor lui Matael

1.Atunci, Cyrenius Mi s-a adresat Mie: “Doamne și Stăpâne, ce spui Tu despre toate acestea? Ce trebuie să înțelegem noi din vorbele auzite? Oare Matael spune chiar adevărul adevărat? Tu ești cel care poate să-și dea seama cel mai bine!”

2. Eu i-am răspuns: “Nu ți-am spus încă dinainte că e bine să-l ascultați? Daca aș fi văzut că rostește neadevăruri, cu siguranța nu v-aș fi îndemnat astfel. De aceea, ascultați-l în continuare pe Matael. Are o limbă ascuțită, dar ceea ce spune, spune bine; cu un asemenea elan, ajungi mult mai repede la țărm, chiar și pe o mare învolburată, decât cu orice vâslă!

3. Dar ascultați-l în continuare, căci până acum n-a vorbit decât în parabole. Dacă se mai încălzește însă puțin, vă va aduce sigur și alte argumente!”

4. Cyrenius: “Pentru asta mulțumesc dinainte! Drept diavoli tot ne-a etichetat deja! Ce altceva mai rău ar mai putea spune despre noi? Nu este oare un lucru lăudabil din partea mea că vreau să mă îngrijesc de amărâții aceștia cinci și de viitorul lor pământesc? Și pentru asta ei ne fac un tărăboi cum Tu nu ne-ai făcut niciodată!

5. Ei bine, pe Matael ăsta nici n-am de gând să-l mai ascult. Concepția sa despre viață poate fi în fond destul de bună; ea nu este însă adecvată condițiilor de pe pământ, dacă omul nu se poate îngriji nici un pic de trupul său pământesc!

6. Sigur, oameni ca profeții și vechii patriarhi s-au putut dedica exclusiv doar pregătirilor pentru viața lor veșnică, fiindcă de necesitățile lor trupești s-au îngrijit alții, cărora puțin le pasă la urma urmei dacă există sau nu o viață veșnică a sufletului! Ei primeau doar legile pe care trebuiau să le respecte, fără a afla vreodată motivul pentru care trebuiau să realizeze cutare sau cutare lucru.

7. Pentru milioane de oameni acest lucru a fost suficient, cu sau fără perspectiva vreunei vieți veșnice, și, dintr-o dată, pentru noi nu mai este acum de ajuns?!

8. Iar dacă pentru noi nu mai este suficient, atunci în mintea oricărui om care are în inima lui chiar și numai o fărâmă de iubire pentru aproapele său se naște inevitabil întrebarea: cine oare le va răsplăti la urma urmelor pe acele milioane de bieți amărâți pentru faptul că, în ciuda respectării întocmai a tuturor legilor, ei n-au avut parte decât de o moarte veșnică? Dacă ei au fost opera unei întâmplări, atunci învățătura poate avea un bun temei. Dar dacă au fost toți acei oameni o creație a unui Dumnezeu preaînțelept și preabun, atunci cu siguranță că trebuie să existe și o altă cale, mai practică, pentru ca toți oamenii să dobândească viața veșnică; iar dacă nu există o alta, atunci întreaga viață este cel mai dezgustător lucru dintre toate cele pe care rațiunea omenească le poate califica drept dezgustătoare și condamnabile!

9. Căci, dacă viața veșnică este dată doar aceluia care și-o poate dobândi oarecum pe seama a mii de alți oameni, nevoiți să se spetească pentru un astfel de erou destinat vieții veșnice, doar pentru ca acesta să poată beneficia apoi numai el însuși de ea, atunci eu, în ceea ce mă privește, nu mai revendic nici măcar o fărâmă dintr-o asemenea viață veșnică, ci prefer deplina moarte. Cam aceasta este așadar părerea mea.

10. Învățătura Ta, Doamne și Stăpâne, îmi place, o iubesc și o prețuiesc; căci prin ea am alături de mine un sprijin atotputernic pentru cazul că aș fi cuprins de slăbiciune. După învățătura lui Matael însă, nu mă pot bizui pe nimeni altul decât pe mine însumi. Doar eu singur îmi pot acorda sau pot pierde viața veșnică, în condițiile în care un Dumnezeu oarecare nu are nimic altceva de făcut pentru mine decât să urmărească, cu supărare sau cu bunăvoință în privire, cum un biet muritor se chinuie din răsputeri să se salveze din ghearele morții și străbate, pe drumuri dintre cele mai întortocheate, pline de spini, de stânci ascuțite și de târâtoare otrăvitoare, calea spre viața veșnică!

11. Nu, nu, asemenea lucru nu este cu putință; este o nebunie învățătura aceasta despre viața veșnică! Ei bine, dacă mi-aș putea închipui un dătător de viață veșnică, iar acesta, asemenea Ție, Doamne, să ne poată reda viața chiar și aici, pe pământ, de îndată ce vrea acest lucru, atunci aș face totul pentru ca odată și odată el să-mi poată da viața cea veșnică. Dar dacă sunt nevoit să mi-o caut chiar eu, descoperind-o bucată cu bucată prin cele mai abisale adâncuri ale înțelepciunii profeților, atunci, precum spuneam, chiar nu mai vreau să știu nimic despre vreo viață veșnică! Acestea le declară Cyrenius, guvernator general al Romei pentru Celosiria și pentru toate țările din Asia, Africa și o bună parte din Grecia!”

12. Iar Eu atunci i-am răspuns: “Prietene, de data aceasta chiar că te-ai depășit pe tine însuți în rostirea a tot felul de vorbe goale. Doar știi prea bine ce au fost cei cinci; și sper că știi de-acum și din care pricină!

13. Eu însă i-am curățat acum de tot răul și am aprins în ei singura lumină adevărată și neîndoielnică a vieții; și am închis în felul acesta drumul pe care ar mai fi putut ajunge la ei oaspeții cei nemernici alungați de Mine, spre a le face din nou rău.

14. Acum cei cinci sunt prin urmare întru totul curați și pot distinge în propriul lor suflet cele mai subțiri fire ale vieții, așa cum a fost ea creată de fapt încă dintru începuturile primordiale. Iar ceea ce știu ei spun acum deschis tuturor, ceea ce în timpuri străvechi nu le era dat prea multor oameni s-o facă, ci doar unui număr mic; cum poți să te superi pe ei pentru acest lucru?!

15. Căci, iată, ceea ce spun ei sunt de fapt exact aceleași lucruri pe care vi le-am spus Eu însumi vouă, doar că ei rostesc adevărurile cele mai crude.

16. Încearcă așadar mai întâi să descoperi adevărul adevărat din spusele lor, și abia apoi supără-te, dacă mai poți; acum însă, când cele spuse de ei ți se par încă de neînțeles, nu ai deloc dreptate cu supărarea ta. Lasă-l pe Matael să spună mai departe și se va vedea apoi dacă ceea ce spune el are vreo valoare practică sau nu, ori vine să contrazică în vreun fel învățătura Mea!”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 03:46 ]
Post subject:  Capitolul 31 - Matael vorbește despre calea spre adevărata viață

Capitolul 31
Matael vorbește despre calea spre adevărata viață

1. Cyrenius a spus: “Bine, am să ascult, deși voi fi un judecător foarte sever!

2. Spune-mi, prin urmare, înțeleptule Matael, dacă lucrurile stau într-adevăr așa cum le-ai prezentat tu mai înainte, la ce se pot aștepta atunci milioanele de oameni care nu au nici o idee despre toate acestea și alte multe milioane care se vor naște în urma lor pe pământ și care, de asemenea, nu vor afla nici o vorbă despre ele? Cum va fi cu viața lor cea veșnică?”

3. Iar Matael a răspuns: “Foarte bine! Căci și ei au avut acces cu toții la o anumită cunoaștere, care le-a fost suficientă pentru a le păstra vie imaginația sufletului. Și într-o astfel de imaginație își întemeiază apoi, cu timpul, viața sufletul și trăiește în ea ca într-un vis și poate trăi într-un asemenea vis mii de ani.

4. Dar asta nu este încă nici pe departe o adevărată viață veșnică. Aceste suflete vor fi supuse, în lumea spiritelor, dacă vor dori să acceadă la o adevărată viață veșnică, la mult mai multe încercări și vor fi nevoite să ducă lupte mult mai grele decât este lupta de care am amintit mai înainte doar în treacăt.

5. Cel care străbate calea aceasta, încă pe pământ fiind, acela va dobândi acea viață cu adevărat veșnică în toată limpezimea și puritatea ei, chiar dacă nu mică îi va fi osteneala, căci va fi nevoit să manifeste o înțelepciune de viață desăvârșită. El va putea reuși aceasta chiar după numai câțiva ani, ceea ce altminteri, în starea de amorțire a sufletului, el ar fi putut dobândi abia în sute, dacă nu chiar în mii de ani, dacă lucrurile merg bine. Este suficient însă ca doar ceva să nu meargă așa cum trebuie, și atunci sufletul foarte corupt va continua să trăiască, eternitate după eternitate, aceeași viață mizeră de vis, în care nu se va percepe decât pe sine și bietele năluci ale propriei sale imaginații, și nimic altceva adevărat și real din afara propriei sale existențe; și, pe lângă aceasta, experiențe dintre cele mai nefericite îl vor convinge că este înconjurat numai de dușmani de care nu se poate apăra, pentru că nici măcar nu-i poate găsi, așa cum un orb nu poate zări din care parte se apropie vreun dușman sau din care parte îl pândește un pericol!

6. Vezi însă că nici un asemenea orb nu este până la urmă, cu toată orbirea sa, întru totul neajutorat; căci fantezia sufletului său se dovedește uneori a fi ea însăși o lumină, și atunci orbul vede lucruri care, astfel iluminate, apar asemenea lucrurilor din natura; ele însă nu sunt persistente, la fel cum nici lumina lor nu este. Ea ba luminează, ba devine mată, și adeseori se stinge cu totul, astfel încât orbul ajunge pentru un timp complet lipsit de lumină.

7. Vezi tu, la fel se petrec lucrurile și cu sufletul, în izolarea sa completă; el ba are parte de lumină, ba iarăși de noapte. Dar nici lumina și nici noaptea nu reprezintă în suflet un adevăr anume, ci doar o reflexie temporară a tot ceea ce sufletul absoarbe în sine, fără știrea și voința sa, din sfera exterioară, așa cum o picătură de rouă absoarbe în sine imaginea soarelui. Atunci picătura este, ce-i drept, luminată, dar ea nu are acea conștiință care să-i permită să poată recunoaște de unde a pătruns lumina în materia ei.

8. Ceea ce îți spun eu aici, și în numele celor patru frați ai mei, este concluzia încercărilor trăite de noi, îmbinate cu atât de multă suferință, și ea este în stare să separe viața aparentă de cea adevărată și liberă.

9. Ai în fața ta o viață chinuită și plină de constrângeri, pe de o parte, și una spontană și liberă, și de aceea dumnezeiască, pe de altă parte. Pe care o vei alege, aceasta depinde numai de voința ta. Dar lucrurile așa stau în fapt, și nici un Dumnezeu nu-ți va putea arăta o altă condiție de viață adevărată.

10. Și, iată, îți mai spun un lucru: sufletul meu, care devine de-acum tot mai clarvăzător, a ajuns acum să vadă și să-L recunoască pe Mântuitorul care nu cu mult înainte m-a eliberat, prin puterea voinței Sale dumnezeiești, de o mulțime de dușmani nevăzuți; ei bine, El reprezintă mai mult decât întregul univers vizibil al creației.

11. El, care de veșnicii se cunoaște pe Sine ca punct central al întregii existențe și vieți, dorește acum să-și confirme viața Sa și, prin aceasta, pe cea a tuturor oamenilor, prin propria Sa viață trăită; dar nu va putea realiza acest lucru decât printr-o și mai mare dăruire. El va renunța așadar la viața aceasta momentană a Sa, pentru ca, prin această renunțare, să ajungă la măreția veșnică a întregii existențe atât pentru Sine, cât și pentru toți oamenii. Și abia atunci toate creaturile vor ajunge oarecum la o nouă viziune și la o nouă ordine lăuntrică; dar va rămâne încă valabilă teza; «Fiecare din voi să ia pe umerii săi povara greșelilor sale și să Mă urmeze!» înțelegi acum lucrurile acestea?”

12. Iar Cyrenius a răspuns, puțin mâhnit: “Da, te-am înțeles acum și sunt nevoit să recunosc că ai rostit adevărul; ceea ce nu înseamnă că acele condițiile de viață nu îmi par în continuare greu ele acceptat!”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:00 ]
Post subject:  Capitolul 32 - Despre unitatea vieții veșnice

Capitolul 32
Despre unitatea vieții veșnice

1. Atunci Matael a spus: “Este drept că descrierea unui asemenea mod de viață nu-ți poate încânta urechea precum fabulele dintr-o fantezie de primăvară, în care viața plutește asemenea păsărelelor prin văzduh sau asemenea fluturilor ori a musculițelor efemere, care zboară din floare în floare și sorb din cupele acestora rouă cea dulce. Tocmai de aceea însă, nici nu putem numi o asemenea viață de plăceri decât o viață efemeră, în primul rând aproape deloc conștientă de sine, și care, în al doilea rând, nici nu este de fapt o adevărată viață. Și, în definitiv, la ce i-ar folosi omului o asemenea viață de fluture? Gândește-te numai la durata unei astfel de vieți! Șaptezeci, optzeci, poate chiar nouăzeci de ani înseamnă deja o vârstă foarte înaintată, trupul este de acum foarte slăbit și neajutorat; este de ajuns o pală de vânt mai puternică și gata cu el!

2. Și ajungi să te întrebi: ce urmează după aceea? Dar cine oare ți-ar putea oferi răspunsul exact dacă tu însuți n-ai făcut, de-a lungul întregii tale vieți, totul pentru ca existența ta dinaintea acestei năbădăioase pale de vânt să se constituie ea însăși pe de-a-ntregul, înlăuntrul tău, într-un răspuns viu la această întrebare? Dacă ai găsit însă răspunsul acesta sfânt în tine însuți, atunci este sigur că nu vei mai apela cu teamă în suflet la vreun altul, întrebându-l: ce va fi după, atunci când viața aceasta va lua sfârșit?

3. De aceea, este absolut necesar să nu-ți lași apa vieții să zacă necontenit în răcoarea atât de plăcută trupului, ci - la foc cu ea, pentru ca să înceapă să fiarbă și să se înalțe în aburi denși, transformându-se într-o viață nouă, căci altminteri totul este zadarnic. Și, oricât de neplăcut ți-ar suna în ureche cuvintele mele, adevărul rămâne îți veci tot adevăr - și numai pe calea lui se poate ajunge la adevărata și deplina libertate, fără ele care viața veșnică este de neconceput!”

4. Atunci Cyrenius a spus pe un ton de-acum mai moderat: “Da, da, bunule prieten Matael, văd bine acum că tu deții adevărul cel mai deplin despre viață și nu ți se poate aduce nici un fel de obiecție! În sfera ta, tu ești deja în întregime familiarizat cu viața și cu problemele ei. Oameni ca noi însă sunt încă departe de așa ceva!

5. Sigur că nu ne putem dori altceva decât ca tu să-ți cuprinzi într-un fel de sistem întreaga ta experiență de viață, pe baza căruia să ne putem învăța apoi copiii să ajungă - pe această cale - mult mai ușor la ținta la care omului matur îi este mult mai greu să ajungă!”

6. Matael: “Ceea ce dorești tu a fost în parte deja făcut și va fi făcut în continuare într-o și mai mare măsură! Uite, marele și puternicul Mântuitor, care ne-a vindecat pe noi, a făcut deja toate pregătirile pentru aceasta. E drept că noi cinci cunoaștem de-acum calea, dar nu este un lucru deloc ușor ca întreaga știință să fie pusă la dispoziția tuturor într-un sistem, spre învățătură; pentru oameni ca tine vom realiza totuși acest lucru! Căci pentru un om aflat deja pe calea adevărului, în toate privințele, nimic nu este cu adevărat imposibil. Fiindcă viața cu adevărat liberă este una singură, fie că este cuprinsă în Dumnezeu, într-un înger sau într-un om.

7. Evident că și între diferitele vieți libere deja desăvârșite există încă diferențe uriașe; o viață care abia a început să se cunoască pe sine, de pildă, nu poate fi atât de puternică, desigur, ca una care s-a cunoscut și care s-a înțeles pe sine încă de o veșnicie, în toată măreția și în toată profunzimea celui mai limpede adevăr. O asemenea viață ajunge să stăpânească întregul infinit, iar corpurile cerești, cu tot ceea ce poartă pe ele, se supun toate unei asemenea forțe vitale.

8. Atât de departe, prietene, noi cu siguranță nu vom ajunge niciodată prin noi înșine; însă într-o comuniune cu acea forță vitală vom putea realiza și noi până la urmă, prin propriile noastre puteri, ceea ce realizează viața aceasta mare și veșnică a lui Dumnezeu însuși. Există totodată și anumite forțe vitale desăvârșite, care se pare că sunt primele în ierarhia imediat următoare forței vitale veșnice a lui Dumnezeu.

9. Iar aceste forțe sunt cu mult înaintea forței noastre vitale, oricât de liberă și de conștientă de sine ar fi aceasta; noi îi numim «îngeri» mesageri. Iar ei sunt cei ce ne fac cunoscută forța vitală divină veșnică. Noi îi vom putea ajunge din urmă doar atunci când vom deveni una cu forța vitală divină veșnică.

10. Tu nu vei fi nevoit însă să înduri atât de multe câte am îndurat noi pentru a obține ceea ce avem acum, și totuși vei obține și tu ceea ce avem noi. Căci, pentru sufletele de pe acest pământ, care este de-acum o patrie a lor, lucrurile sunt mult mai ușoare decât pentru cei care au fost aduși încoace dintr-o lume superioară.

11. Dar astfel a fost hotărât pentru vecie în existența eternă a lui Dumnezeu, ca tocmai acest minuscul pământ să devină scena milostiveniei Sale și, în felul acesta, întreaga infinitate va trebui să pătrundă în ordinea aceasta nouă, adaptându-se ei, în măsura în care dorește să fie parte din fericirea veșnică, de necuprins, a forței vitale divine unice; astfel că trebuie să i ne supunem, oricât de mult ne-ar costa!

12. E drept că, dacă pentru noi tortura n-ar fi luat sfârșit (lucru de care nu ne-am dat seama însă decât după un timp), atunci fără îndoială că am fi preferat de o mie de ori moartea definitivă decât să fim nevoiți să mai îndurăm chiar și numai câteva zile în plus acea viață chinuită, de nedescris, chiar dacă prin ea am fi ajuns apoi foarte repede la întreaga fericire veșnică!

13. Dar, așa cum începem să înțelegem din ce în ce mai bine, marele Mântuitor a pus capăt suferințelor noastre chiar înainte de termenul stabilit, lucru pentru care noi suntem tot mai fericiți, și acum înțelegem că mărețul Duh Sfânt, al lui Dumnezeu a dorit cu adevărat să facă și va și face din pământul acesta o scenă a milostiveniei Sale - totodată însă, din păcate, și o scenă a marilor prigoniri, a aroganței, a trufiei și a dușmăniei împotriva a tot ceea ce este puritate spirituală, bunătate și adevăr!”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:04 ]
Post subject:  Capitolul 33 - O proorocire a lui Matael

Capitolul 33
O proorocire a lui Matael

1. (Matael): “Ei bine, prietene, pământul acesta va trăi încă timpuri atât de întunecate, încât chiar și Satana se va feri să-i mai viziteze pe oameni, sub orice înfățișare ar putea-o face. Dar printre oameni vor exista și dintre aceia care, orbi fiind, vor vedea mai bine, și surzi fiind, vor auzi mai bine decât o vom putea face noi cu ochii și urechile deschise.

2. Și va veni odată o vreme în care oamenii vor putea defini forța vitală a aburului din apă pe grade, și vor ști să îmblânzească acest abur precum își îmblânzesc arabii caii, și îl vor folosi pentru muncile cele mai grele; și vor pune apoi forța aceasta vitală ascunsă în apă să tragă la jug în fața mașinilor lor complicate, alergând apoi cu ele atât de repede cum aleargă o săgeată scăpata din arc.

3. Iar marile corăbii vor merge și ele cu ajutorul forței vitale a apei, și ea le va face să alunece mult mai repede pe valurile mării decât un uragan, ba până la urmă corăbiile vor înfrunta prin ea chiar și uraganul, trecând victorioase chiar prin centrul lui, fără a suferi vreo stricăciune mai însemnată. Doar stâncile sau bancurile de nisip vor mai constitui pericole pentru călătoriile acestea rapide.

4. Nu mult după aceea însă va începe să fie foarte rău pe pământ pentru viața oamenilor. Căci pământul va fi tot mai puțin roditor, vor urma scumpiri mari, războaie și foamete, lumina credinței în adevărul cel veșnic va păli tot mai mult, iar flacăra iubirii se va stinge și ea și se va răci, și atunci va veni ultima judecată a focului asupra pământului!

5. Ferice atunci de aceia care nu-și vor fi irosit aburii apei vieții dinlăuntrul lor doar pentru obținerea de câștiguri pământene; căci atunci când flăcările marii Judecăți se vor revărsa din ceruri, pe ei nu-i vor putea pârjoli, căci apa vieții din ei îi va păzi de ele.

6. Iar abia după aceea adevărata pace a vieții și ordinea lui Dumnezeu își vor da pentru totdeauna mâna și nu va mai exista deloc învrăjbire și ceartă între cei care vor locui pe pământul de-acum purificat alături de îngerii lui Dumnezeu, Chiar dacă trupurile noastre putrede și neputincioase nu vor putea fi martorii a tot ceea ce ți-am proorocit eu acum, este sigur că sufletele noastre clarvăzătoare și receptive vor reuși acest lucru.

7. Nu ți-aș fi spus toate acestea, dar simt un imbold în inimă să o fac, sau mai bine zis în sufletul meu. Iar imboldul acesta vine fără îndoială de acolo de unde a venit și vindecarea noastră! începi oare să mă înțelegi mai bine?”

8. Cyrenius a răspuns: “Ei bine, iată-ne de-acum înțelegându-ne perfect unii cu alții; sper să mai aflu și multe altele ele la voi și cred că am dat o mare lovitură cu voi! Rămâne deci așa cum am vorbit; eu mă voi îngriji de necesitățile voastre pământești, iar voi vă veți îngriji de împlinirea cerințelor mele sufletești, precum și ale întregii mele case, care este foarte mare.

9. Firește că, din partea mea, este o răsplată prea mică pentru ceea ce veți face voi pentru mine și familia mea; dar cine este vinovat de faptul că în lumea aceasta nu te poți achita cu ceva mai de preț pentru un atât de mare dar întru veșnicie? Așadar, sunteți mulțumiți?”

10. Matael: “O, cum mai poți întreba? Atunci când putem fi de folos cuiva, noi suntem fără îndoială mai mult decât mulțumiți. Dar nici darul pământean nu trebuie subestimat atunci când el vine dintr-o inimă bună și este făcut în numele binelui și al adevărului; fiindcă, prin cel care îl face și prin motivul care a stat la temelia lui, el dobândește o valoare spirituală absolut desăvârșită, ajungând să îl egaleze pe cel spiritual,

11. Acolo unde materia susține spiritul, așa cum spiritul susține materia, acolo totul devine până la urmă spirit, și fiecare se exteriorizează apoi prin celălalt pol, în cea mai deplină binecuvântare a lui Dumnezeu.

12. Acolo însă unde darul spiritual este făcut, ca în Templul din Ierusalim de pildă, doar de dragul unei recompense materiale, iar cel material de dragul celui spiritual, însă tot cu gândul la o răsplată materială, acolo totul devine până la urmă material, nu mai conține nici un strop de valoare spirituală și nu va putea dobândi nicicând binecuvântarea lui Dumnezeu!

13. Deci nu-ți face griji că răsplata ta materială ar putea fi prea neînsemnată pentru darurile noastre spirituale către tine. Căci, prin cel care o face și prin scopul în care este făcută, ea dobândește, după cum am spus, o valoare spirituală, iar binecuvântarea de sus îi va fi dată cu prisosință, atât într-o formă spirituală, cât și într-una materială. Fiindcă Duhul Sfânt este stăpânul etern, inclusiv asupra întregii materii, și doar El singur o poate reînsufleți, când și cum va voi să o facă; iar materia, în fapt, nu este nici ea decât un spirit complet orb, lipsit total de libertate, și care trebuie să se supună spiritului de viață cel pe deplin liber al lui Dumnezeu, de la a cărui forță nețărmurită vine de fapt judecata asupra întregii materii!”

14. Cyrenius: “O, perfect și grozav. Acum nu v-aș mai lăsa din mână pentru nimic în lume! Și sper de asemenea că vom ajunge să ne înțelegem tot mai bine și că ne vom deveni unul altuia tot mai prețioși! Acum însă, să-i aducem toată lauda și prinosul nostru de iubire Domnului pentru faptul că s-a îndurat de voi și v-a adus în felul acesta către mine. Căci, fără El, noi am fi fost cu toții practic pierduți pentru vecie!”

15. Toți cei cinci au spus: “Amin, căci doar El singur este demn de toată slava, de toată lauda și iubirea, nu doar de pe acest pământ, ci din întreaga infinitate! El singur este acela care transformă acum întreaga nemărginire! Slăvit fie în veci numele Său!”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:08 ]
Post subject:  Capitolul 34 - Cei cinci vindecați vor să știe exact cine dintre cei de față este Iisus

Capitolul 34
Cei cinci vindecați vor să știe exact cine dintre cei de față este Iisus

1. După aceea a vorbit din nou Matael: “El se află printre noi, însă sunt doi care seamănă atât de mult unul cu altul, încât este foarte greu pentru simțurile exterioare să decidă care dintre ei este Cel adevărat. Eu cred că este acela care a vorbit de mai multe ori cu Cyrenius. Dar și celălalt poate fi, la fel de bine; căci chipurile amândurora reflectă un grad înalt de înțelepciune! Pe primul l-am auzit deja vorbind, iar cuvântul său a fost măreț și plin de înțelepciune, însă și un om înțelept ar putea vorbi astfel. Celălalt însă nu a rostit încă nici un cuvânt, poate fiindcă nu vrea să fie recunoscut înainte de vreme. Care dintre noi are curajul să i se adreseze celui în continuare tăcut?”

2. Bărbatul cel tăcut era Iacov cel Bătrân care, după cum se știe, îmi semăna din punct de vedere trupesc foarte mult, și care purta veșminte întru totul asemănătoare cu ale Mele.

3. La îndemnul lui Matael, ceilalți patru s-au ridicat și ei de jos, încercând să stabilească între ei care să i se adreseze celui tăcut și în ce fel. Se pare însă că nici unul dintre ei nu avea curajul să o facă, așa că până la urmă Matael s-a adresat, tot el, din nou, mai prietenosului Cyrenius și l-a întrebat dacă nu cumva bărbatul cel tăcut este puternicul Mântuitor, ori dacă Eu sunt acela. Căci doreau să știe exact acest lucru, pentru ca, pe lângă mulțumirile din sufletul lor, să-și arate recunoștința și pe față, și să n-o facă cumva față de cineva nepotrivit!

4. Cyrenius le-a spus: “Încă nu am primit încuviințarea Lui să vi-L arăt; dar deocamdată lucrurile acestea nu au o importantă foarte mare, căci El privește mai ales în inimile oamenilor. Iar inimile voastre sunt, fără îndoială, așa cum trebuie; de aceea deocamdată nu este nevoie de altceva. Atunci când El va dori și când acest lucru va fi spre binele vostru, cu siguranță că se va lăsa El singur recunoscut. După părerea mea însă, înțelepciunea voastră atât de clarvăzătoare vă va ajuta ca, stând printre noi în cursul zilei de astăzi, să vă dați singuri seama care dintre noi este adevăratul și unicul Cel Atotputernic.”

5. Cu aceste cuvinte, cei cinci s-au arătat pentru moment mulțumiți și au început să privească în jurul lor, întrebându-se unul pe altul unde se află. De un lucru și-au putut da seama, și anume că se află la Marea Galileii; doar că nu puteau ghici în care loc anume.

6. Atunci li s-a adresat Cyrenius, căci el prinsese cel mai mult din vorbele lor: “Vă aflați în apropiere de orașul Cezareea al lui Filip și sunteți pe pământurile bătrânului ostaș roman Marcu, cel care mai înainte v-a dat din proviziile sale vin, pâine și sare. El nu este acum aici, fiindcă mai are de făcut câteva pregătiri acasă pentru prânzul de astăzi; când va reveni însă, o să aveți ocazia să-l cunoașteți mai bine, de data aceasta în starea mai bună în care sunteți acum. Căci, atunci când v-a dat pâinea, vinul și sarea, voi, erați mai mult pe lumea cealaltă decât pe aceasta și nu i-ați dat prea multă atenție, chiar dacă el merită tot respectul.”

7. Matael a spus: “Așa este, așa este, aici ai perfectă dreptate! E drept că starea de iluminare interioară ne-a rămas și că am putut să o resimțim încă de la trezirea noastră; doar că în momentele acelea totul părea absolut îngrozitor și ciudat de întunecat, Acum însă, când toate par a fi luat o înfățișare mai prietenoasă și întreg ținutul a devenit parcă mult mai luminos și mai plăcut, iată că suntem și noi mai prietenoși, mai limpezi și oarecum mai bine dispuși, deși nu putem să uităm nimic din adevăratele noastre convingeri lăuntrice.

8. Adevărul, prietene, rămâne pururi adevăr! Lumea aceasta însă este foarte schimbătoare, și tot astfel și copiii ei. Totul se schimbă de azi pe mâine. Nu poți să ai încredere deplină în nimeni; căci astăzi cineva îți este prieten, și mâine fie că nu mai este, fie că vreun intrigant i-a șoptit la ureche o bănuială legată de tine, și iată că el a și încetat să-ți mai fie prieten, iar în taină a început să te judece aspru!

9. Pe lumea aceasta nu există trăinicie, nici în lucruri, și nici la oameni! Domnul însă le va îndruma pe toate spre binele oamenilor!”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:17 ]
Post subject:  Capitolul 35 - Iisus ca erou în lupta cu moartea

Capitolul 35
Iisus ca erou în lupta cu moartea

1. Și atunci a spus un al doilea dintre cei cinci: “Da, fraților, pe acest lucru se întemeiază de fapt toate speranțele noastre! Fără îndoială că El însuși va avea de dus o luptă crâncenă cu forțele morții; dar nu se mai poate îndoi nimeni de victoria Sa! Căci El cunoaște neputința morții și îi știe toate legile, și mai știe de asemenea că singura putere de care dispune moartea nu este nimic altceva decât o dorință, chiar dacă încătușată, de viață. Iar această putere singură nu poate lupta împotriva Lui, ci doar pentru El și, împreună cu El, împotriva ei înseși, și asta pentru a nu ajunge la o neputință deplină și pentru a nu muri cu totul!

2. Iar viața aceasta care se luptă și care este El însuși are pentru totdeauna putere deplină asupra morții, căci moartea este lipsită de orice putere în fața Lui, fiind ca o piatră necuvântătoare în mâna puternică a aruncătorului, care poate face cu ea tot ce dorește.

3. Dacă însă în moarte există, precum în trupul viu al omului, o putere oarecare, atunci și aceasta este tot o formă de viață, chiar dacă pe o treaptă foarte joasă de dezvoltare. Iar această viață cu siguranță că nu se va avânta într-o luptă cu viața cea adevărată, spre nimicirea ei proprie, ci se va agăța de viață și, împreună cu aceasta, va lupta împotriva pretinsei puteri a morții, așa cum un trup aflat pe patul de moarte apucă cu înfrigurare paharul sănătății și-l duce la gură, pentru a-și continua pentru încă un timp existența întru viața adevărată și pentru a fi până la urmă absorbit cu totul de aceasta»

4. De îndată însă ce viața s-a găsit pe sine însăși, așa cum este cazul Mântuitorului nostru, pe care noi încă nu-L cunoaștem, atunci ea poate fi deja considerată o viață divină desăvârșită și, în afara ei, nu mai poate exista o altă putere care s-o poată învinge, căci nu poate exista o altă putere în afara acesteia!

5. Noi știm ce este pământul acesta, ce sunt soarele, luna și stelele cele fără de număr. Ele sunt corpuri neasemuit de mari ale universului, unele dintre ele fiind chiar incomensurabil mai mari decât pământul nostru. În sine, adică în ceea ce privește corpurile lor imense, ele sunt moarte; însă forța vieții divine le constrânge totuși pe aceste nenumărate corpuri ale universului la o anumită mișcare necesară, și nu este vorba de o mișcare simplă, ci de una multiplă.

6. Ce ar putea face acești nenumărați coloși ai universului împotriva puterii divine libere, care-i ghidează perpetuu? Nimic! Asemenea unui fir de praf târât de furtună, ei sunt împinși de forța vitală divină pe niște traiectorii imense și, oricât ar fi de nenumărați, ei nu se pot opune în nici un fel forței acesteia vitale libere, la fel cum miriadele de firicele de nisip nu se pot opune vântului care le culege de pe câmpiile sterpe și le duce prin văzduh la mari depărtări!

7. De aceea, El va învinge, și de fapt a și învins deja de multă vreme! De dragul oamenilor însă, ca să aibă și ei parte de victoria vieții asupra morții din ei, va mai trebui dusă acum o nouă și ultimă luptă!

8. Eu văd deasupra întregii imensități scris cu litere strălucitoare: «Ascultați! El, viața însăși, întru eternitate, a învins pentru totdeauna moartea cu înseși armele morții; iar moartea a fost nevoită să se dizolve, pentru ca întreaga viață să devină liberă prin El, în veci Luptătorul! De aceea, slavă Ție, Tu, Cel măreț și unic!»

9. Cuvintele acestea i-au cutremurat într-atâta pe toți cei prezenți, încât s-au aruncat cu toții în genunchi în fața Mea și au strigat din toate puterile: “Da, da, slavă în veci Ție, Tu, Cel în veci măreț și unic!”

10. Și abia atunci M-au recunoscut cei cinci. Iar Matael, scăldat în lacrimi de fericire, a rostit în sfârșit, profund mișcat: “Deci Tu, Tu ești Acela măreț și unic, în vecii vecilor! O, ce mulțumire pentru noi, cei morți, să-L putem privi pe singurul Viețuitor!” Apoi a tăcut, asemenea tuturor, privindu-Mă cu adâncă venerație.

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:21 ]
Post subject:  Capitolul 36 - Cuvântul Domnului despre adevărata adorare a lui Dumnezeu

Capitolul 36
Cuvântul Domnului despre adevărata adorare a lui Dumnezeu

1. Eu le-am spus atunci tuturor celor de față, care se mai aflau încă prosternați la pământ în fața Mea: “Ridicați-vă, prieteni și frați! Adorația pe care Mi-ați arătat-o Mie este dreaptă, căci ea este pentru Cel care este în Mine, sfântul Tată Ceresc, în vecii vecilor! Dar El este de-a pururi în Mine, așa cum Eu, la fel ca și voi toți, suntem în El, ceea ce înseamnă că ar trebui să stați mereu în țărână în fața Mea, cu cea mai profundă venerație. Iar acest lucru nu poate fi prea plăcut pentru voi și nici n-am avea ceva de câștigat de pe urma lui, nici Eu, și nici voi.

2. De aceea, este de ajuns să credeți în Mine, să Mă iubiți ca pe unul dintre cei mai buni frați sau prieteni ai voștri și să urmați întocmai cuvântul Meu. Dincolo de acest lucru, nimic nu are valoare, căci Eu nu am venit în lume pentru a Mă lăsa adulat de oameni, asemeni unui Mercur sau unui Apollo, ci pentru a-i tămădui pe toți cei cu sufletul sau cu trupul bolnav și pentru a le arăta oamenilor calea cea dreaptă către viața veșnică! Aceasta este tot ceea ce cer Eu de la voi; iar ceea ce trece dincolo de acest lucru este trufie, prostie sau idolatrie și nu folosește la nimic.

3. Este drept că omul trebuie să se roage fără încetare lui Dumnezeu, Creatorul său, căci Dumnezeu este sfânt și vrednic de toată închinarea. Însă Dumnezeu este spirit pur și de aceea I te poți închina doar întru spirit și în tot adevărul.

4. Ce înseamnă însă să te rogi lui Dumnezeu întru spirit și în tot adevărul? Iată, aceasta înseamnă următoarele: să crezi neabătut în unicul și adevăratul Dumnezeu, să-L iubești din toată ființa ta și să respecți poruncile Sale, care nu-sunt deloc grele!

5. Cel care dorește să facă acest lucru, în primul rând acela se roagă lui Dumnezeu neabătut, iar, în al doilea rând, el se roagă lui Dumnezeu din tot sufletul său și întru tot adevărul Căci orice rugăciune care se dovedește doar formală este o minciună sfruntată, prin care Dumnezeu, ca adevăr etern, nu este venerat, ci dimpotrivă, este profanat!

6. Ridicați-vă deci privirea ca oameni liberi ce sunteți, ca frați ai Mei, ca prieteni ai Mei, și nu Mă mai idolatrizați de acum înainte și nu Mă demascați în fața lumii înainte de vreme; căci acest lucru i-ar dăuna lumii mult mai mult decât i-ar fi de folos!”

7. După aceste cuvinte, s-au ridicat cu toții de jos, iar Matael a rostit: “Cu adevărat, așa poate vorbi doar un Dumnezeu plin de înțelepciune și iubire! O, cât de diferit simt și gândesc acum față de cum gândeam și simțeam înainte! Doamne, doar o rugă Te rog să mi-o mai asculți: nu lăsa ca sufletul nostru să mai treacă vreodată printr-o asemenea încercare ca cea din care tocmai ne-a salvat iubirea, îndurarea și puterea Ta!”

8. Iar Eu am spus: “Rămâneți întru Mine prin ascultarea cuvântului Meu; păstrați-l în sufletul vostru și trăiți potrivit lui, și atunci puterea și iubirea Mea vor fi în voi și vă vor apăra de orice altă ispită!

9. În toată această perioadă, ucenicii Mei au consemnat în scris cele strict necesare, cele în special trebuincioase omului. Citiți toate acestea, urmăriți să le înțelegeți și procedați în consecință, iar de mai mult nu veți avea nevoie până va veni vremea înălțării Mele!” Iar cuvintele acestea i-au umplut de mulțumire pe cei cinci.

10. Eu însă M-am adresat atunci lui Cyrenius și i-am spus: “Prietene, iată că am terminat aici, așa că hai acum să ne îndreptăm către ceilalți și să vedem cât de tare au păcătuit ei față de legile Romei. Ai grijă însă, nici cu aceștia nu ne vom putea înțelege prea ușor, căci au mult păr pe limbă! Hai, deci, să mergem la ei!”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:29 ]
Post subject:  Capitolul 37 - Temerile lui Iulius legate de judecarea celorlalți răufăcători

Capitolul 37
Temerile lui Iulius legate de judecarea celorlalți răufăcători

1. Atunci însă a intervenit Iulius, spunând: “Doamne, ce are să se întâmple acum cu cei cinci? Uite, ei sunt aproape goi! Să le dau haine? Am niște haine, ce-i drept, dar acestea sunt veșminte protocolare, pe care nimeni nu are dreptul să le poarte decât reprezentanții Romei. Deci asta nu merge. Am și uniforme de servitori romani; asemenea haine însă nu par potrivite rangului înalt al celor cinci, dată fiind înțelepciunea lor atât de mare. Ce îmi rămâne deci de făcut?”

2. Eu i-am răspuns: “O haină nu are altă însemnătate decât să acopere goliciunea trupului, fie că este haină de demnitar sau uniformă de servitor; așa că, pentru moment, nu are nici o importanță dacă îi vei îmbrăca pe cei cinci într-o haină de demnitar sau într-una de servitor. Oricum, pentru Mine haina de servitor este mai de preț decât cea de demnitar, așa că dă-le haine de servitori; căci într-o haină de demnitar ar ajunge curând batjocura lumii din cauza ei, și nu merită așa ceva. Cu timpul, vor avea ei de înfruntat destulă batjocură datorită numelui Meu și nu doresc ca ei să fie batjocoriți de oameni înainte de vreme, din cauza hainelor.”

3. Auzind aceste cuvinte, Cyrenius a trimis de îndată câteva slugi să aducă cele mai bune haine de servitori. În câteva clipe, hainele au fost aduse, iar Cyrenius a dispus pe loc ca ele să fie împărțite celor cinci.

4. Iar cei cinci i-au spus cu adâncă recunoștință: “Cel mai mare dintre noi îți va răsplăti fapta ta! Căci cu zdrențele noastre abia de mai eram în stare să ne acoperim rușinea de ochii lumii; de aceea, îți mulțumim încă o dată din toată inima!”

5. După care, cei cinci și-au dezbrăcat zdrențele lor în spatele unui tufiș din apropiere, reapărând apoi sub înfățișarea unor arătoși curteni romani. Și, odată reveniți alături de noi, am pornit-o spre ceilalți prinși, răzvrătitorii, care ne așteptau deja cu mare nerăbdare.

6. De cum am ajuns la ei, s-au și trântit cu fețele la pământ și au început să ceară îndurare. Opt dintre ei erau mai însemnați, însă se mai aflau alături de ei câțiva care îi însoțiseră și care fuseseră, prin urmare, prinși odată cu ei.

7. Atunci i-am spus lui Iulius: “Prietene, de-acum este treaba ta să-i interoghezi și să-i tragi la dreaptă răspundere, așa cum se cuvine.”

8. Auzind aceste cuvinte, Iulius a spus: “Doamne, deși o asemenea treabă nu mi-a dat nicicând bătaie de cap, de data aceasta parcă încep să nu mă mai simt în apele mele. Cu Tine aici, cu unul dintre îngerii Tăi aici, cu Cyrenius aici, cu ucenicii Tăi de-acum atât de înțelepți aici, chiar și cu cei treizeci de tineri farisei aici - și, iată, acum și cu aceștia cinci; de Iara cea înțeleaptă să nu mai vorbim! Dar, Doamne, acum mai sunt și cei cinci, o, aceștia cinci, atât de clarvăzători! Și în fața tuturor acestora să-i interoghez eu pe răzvrătitorii aceștia? Ei bine, asta nu va fi deloc o treabă ușoară! Și cel mai frumos în toată povestea aceasta este că nici eu nu prea știu - ex fundamenta (în fond) - pentru care motiv anume au fost ei prinși și aduși aici în lanțuri! Totul se rezumă în esență la faptul că sunt trimiși ai Templului și că, din însărcinarea acestuia, au răspândit zvonuri supărătoare despre Roma! Faptul nu poate fi însă confirmat de nici un martor adevărat. Și, atunci, cum să-i fac să mărturisească?”

9. Atunci Matael, care se afla în spatele lui Iulius, a spus: “Nu-ți fă tu griji pentru asta! În ceea ce îi privește pe martori, iată-ne deocamdată pe noi cinci, însă nu ca martori împotriva lor, ci numai spre binele lor. Căci, iată, chiar noi am fost de față și am auzit cu urechile noastre cum oamenii aceștia au fost obligați să primească însărcinarea sub amenințarea de a fi nevoiți să bea apă blestemată. Noi îi cunoaștem destul de bine, e drept că doar ca înfățișare exterioară, întrucât și noi am fost trimiși aproape în același timp să-i convertim pe samariteni. Și pe cât am fost noi - cei cinci - de vinovați pentru toate cele care ni s-au petrecut, la fel de vinovați sunt probabil și aceștia. Iată că știi așadar suficient de multe pentru început, așa că poți începe examinarea lor cu tot calmul și nu trebuie să te jenezi de fel de înțelepciunea noastră.”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:35 ]
Post subject:  Capitolul 38 - Iulius îi interoghează pe răufăcători

Capitolul 38
Iulius îi interoghează pe răufăcători

1. Auzind cuvintele lui Matael, Iulius și-a simțit sufletul mai ușor și s-a adresat pe dată răzvrătitorilor care erau încă trântiți la pământ: “Ridicați-vă fără teamă și fără șovăire, căci bărbați ca voi trebuie să poată privi și moartea în față fără să tresară sau sa se cutremure! Iar noi, romanii, nu suntem nici tigri, nici leoparzi, ci oameni care caută mai degrabă să aline necazurile altor oameni decât să le sporească! Un lucru însă trebuie de asemenea să-l știți: noi nu obișnuim să pedepsim nici o fărădelege atât de aspru ca minciuna! Orice mărturie falsă sau declarație mincinoasă se pedepsește la noi cu moartea! De aceea să-mi răspundeți cinstit la fiecare întrebare, iar eu, ca judecător al vostru în numele lui Dumnezeu, mă voi strădui, în măsura în care voi îmi veți spune numai adevărul, mai curând să vă scap de toate necazurile voastre decât să vă fac vreun rău! Ridicați-vă deci și răspundeți-mi cu toată sinceritatea!”

2. După aceste cuvinte ale lui Iulius, răzvrătitorii s-au ridicat de la pământ, cu chipurile profund abătute, iar Eu i-am șoptit atunci lui Iulius în limba romanilor: “Scoate-le mai întâi cătușele; căci omul cu mâinile și picioarele încătușate are și limba la fel de încătușată!”

3. La aceste cuvinte ale Mele, Iulius le-a poruncit ostașilor să le scoată acuzaților cătușele.

4. Porunca a fost de îndată executată și, după ce nici unul dintre cei doisprezece bărbați, câți erau cu toții, nu mai avea cătușe la mâini și la picioare, Iulius le-a adresat prima întrebare: “Cine sunteți voi și unde v-ați născut?”

5. Atunci a răspuns unul dintre ei în numele celorlalți: “Mărite stăpâne, acte nu avem asupra noastră; dar de vrei să dai crezare vorbelor mele, îți spunem că suntem templieri, siliți să devenim ceea ce suntem atât de către Templul însuși, cât și de cugetul mult prea evlavios al părinților noștri cei proști, și suntem întru totul copii ai Ierusalimului. Poate că va veni vreodată vremea când acea Lege a lui Moise privind relațiile dintre copii și părinții lor va putea fi modificată, în sensul ca anumiți copii, ajunși la înțelepciune prin forța necesităților sau ca urmare a relațiilor lor cu oameni cu adevărat înțelepți, să nu mai fie obligați să rămână în continuare subordonați voinței părinților lor. Căci suferințele spirituale și trupești ale multor copii s-au datorat, nu doar o singură dată, unor părinți neasemuit de proști, trufași și unși cu toate alifiile!

6. Și nu se poate ca un Dumnezeu preaînțelept să fi fost acela care i-a dictat lui Moise legea aceasta pentru biata omenire! Căci, atâta timp cât ea nu prevede și posibilitatea unor excepții, porunca respectivă nu este bună nici chiar pentru animale, darămite pentru oameni. Tocmai datorită respectării întocmai a acestei porunci absolut stupide, care poate nici nu a fost dată de către Dumnezeu, ci poate de Moise sau de vreun urmaș de-al lui, ne aflăm noi acum în fața ta în chip de răufăcători, adică în fața celui pus să judece asupra vieții sau a morții noastre. Iată o frumoasă răsplată pentru supunerea totală și permanentă față de părinții noștri proști ca noaptea! Iar răsplata acestei supuneri oarbe va deveni probabil acum o prea onorată cruce sau munca silnică la stuf, în lanțuri grele! Căci de îndată ce vom mărturisi întregul adevăr despre faptele noastre - e drept, de trei ori impuse - nici un Dumnezeu nu ne va mai putea apăra de legile voastre aspre! Și totuși, în legea aceasta minunată a lui Moise se spune: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești mulți ani și să-ți fie bine pe pământul acesta!» Frumos! Și iată-ne acum aici! Cât de bine ne merge, bieții de noi, asta o poate vedea oricine, iar cât mai avem de trăit - asta depinde numai și numai de tine! Făgăduiala divină pentru respectarea celei de-a patra porunci a lui Dumnezeu se împlinește pentru noi într-un chip minunat, așa că, până la urmă, vor râde chiar și diavolii de noi!”

7. Atunci Iulius a spus: “Bine, dragii mei, dar toate acestea nu au nici o legătură cu subiectul nostru; voi trebuie să răspundeți doar la întrebările care vă sunt puse!”

8. Iar Suetal, căci așa se numea vorbitorul, a spus, în numele celor doisprezece: “Stăpâne, atunci când simți deja moartea în ceafă, totul are legătură cu subiectul! Faptul că am păcătuit față de Roma, acesta nu-l putem nega nicicum. Iar la ce trebuie să ne așteptăm ca răsplată, asta tu știi cel mai bine; căci doar de aceea porți sabia aceea ascuțită la sold și ai în mână legea și puterea, lucruri împotriva cărora bietul vierme care se târăște prin țărână este neputincios!

9. Întrucât însă stăpânitorii romani sunt, cu toată asprimea legilor lor, mult mai omenoși decât stăpânii cei negri din Templu, pe sunetul muzicii cărora trebuie de-acum să danseze chiar și bunul Dumnezeu, credem că este bine să vă povestim vouă, stăpânitorilor atât de severi, dar totuși omenoși, nu doar faptele noastre de vinovăție față de Roma, ci și motivele care au dus la comiterea lor; poate că apoi veți binevoi să ne judecați cu mai multă îngăduință pe noi, bieți nenorociți, căci oameni nu ne mai putem numi de multă vreme, cam din momentul în care am avut de ales între apa blestemată și sarcina de a instiga poporul împotriva voastră, a romanilor.”

10. Iulius a întrebat: “Și din ce motiv ar fi trebuit să beți atunci apă blestemată? Cu ce v-ați făcut atât de vinovați față de Templu și de legile sale?”

11. Suetal a răspuns: “Ne-am făcut vinovați prin exact opusul a ceea ce ne face acum vinovați în ochii voștri! Am fost pârâți că suntem pe ascuns prieteni ai voștri, ai romanilor - și, gata, ne-am asigurat de apa blestemată! Pentru a scăpa, tineri cum eram, de băutul apei blestemate, n-am avut altă alternativă decât să demonstrăm că vă suntem dușmani, și, pe deasupra, părinții noștri bătrâni și proști au trebuit să plătească Templului o amendă de mai multe sute de funți și să îi dea o mie de berbeci grași drept țapi ispășitori, dintre care probabil că nici unul nu a încercat să înoate în Iordan, ci, pentru mulți groși de argint și sub o bună acoperire, au luat cu toții, asemenea lui Iosif, calea Egiptului, unde fără îndoială că au fost mâncați.

12. Acesta este, prin urmare, motivul pentru care în Templu am fost condamnați la băutul apei blestemate, iar prin iertarea acordată de el am ajuns dușmanii voștri! Diferența nu este de fapt decât una: dacă am fi luat apa blestemată, am fi ajuns probabil încă de mult în sânul lui Avraam. Întrucât însă în Templu am avut parte de îndurare, probabil că abia acum vom fi siliți să-i facem o vizită pentru vecie bunului părinte Avraam. Vom auzi probabil cât de curând din gura ta distinsă cunoscutul: «I lictor!» (Du-te, gâde!), și vom culege atunci roadele promise pentru respectarea întocmai a celei de-a patra porunci, sub motto-ul: «O viață lungă și bună pe pământ!» De vom ajunge într-adevăr pe cruce, te rugăm să pui inscripția aceasta deasupra crucii noastre.”

13. A vorbit atunci Iulius, care în sinea lui se amuza copios, dar care în afară continua să se poarte ca un judecător sever: “Voi dați vina, după cum îmi pare mie, doar pe porunca a patra a lui Moise; văd însă că fie n-ați înțeles-o cu adevărat, fie în mod intenționat nu ați vrut să o înțelegeți. Căci în lege se spune doar atâta, că trebuie să-ți cinstești părinții, nu și să îi asculți în toate, ca pe un stăpân. Este greu de crezut că cineva nu a înțeles încă de copil, sau cel puțin mai târziu, ca bărbat matur, după ce a căpătat mai multă experiență și a devenit mai înțelept, că dreapta cinstire pe care Dumnezeu a impus-o prin gura lui Moise nu presupune altceva decât o iubire adevărată pentru părinții tăi aflați încă în viață.

14. Iar dacă niște părinți, datorită încăpățânării și prostiei lor, cer un anumit lucru de la copiii lor, care s-ar putea dovedi rău atât pentru ei, cât și pentru copiii lor, atunci este de datoria copiilor să le explice părinților cât mai limpede cu putință, cu toată iubirea și răbdarea, că acea dorință este aducătoare de rău și de suferință, iar părinții vor renunța sigur la ideea lor. Iar în cazul în care ei perseverează totuși, atunci o nesupunere născută tocmai din iubire adevărată pentru părinți nu poate fi socotită nicidecum un păcat, nici în fața lui Dumnezeu, și nici în fața oamenilor, indiferent cât de rudimentar ar gândi aceștia.

15. Ba mai mult, Moise însuși a inserat în codul legilor o precizare referitoare la porunca aceea privind cinstirea părinților de către copii, și anume că orice copil le datorează ascultare părinților săi în tot ceea ce nu contravine legii.

16. Prin precizarea aceasta, legea lui Moise este cât se poate de clară, iar în situația de față, vinovăția poate fi pusă, dacă lucrurile stau așa cum mi le-ați relatat, pe de o parte într-adevăr pe seama prostiei părinților voștri și a lipsei lor de înțelegere, pe de altă parte însă pe seama voastră, care n-ați înțeles cum trebuie, lucru de-acum evident, porunca dată de Dumnezeu prin Moise!

17. Nu ar fi însă exclus ca vinovăția să poată fi pusă și pe seama marii voastre șiretenii, dar în cazul acesta lucrurile vor ieși fără nici o îndoială la lumină. Căci, iată, v-ați demonstrat cu prisosință șiretenia - într-un mod imprudent - prin justificări întemeiate pe ironizarea sarcastică a poruncilor lui Dumnezeu, și păreți a avea mult umor negru în voi; dar asemenea justificări de felul lui Proteus (*1) noi, romanii, nu le luăm prea ușor drept bune! De aceea, nu veți avea încotro și va trebui să-mi prezentați până la urmă justificări mult mai serioase, și mai apropiate de adevăr, căci altminteri nu vă veți putea aștepta de la mine la o sentință blândă!”

(*_ 1) om cu mai multe chipuri; în mitologia greacă zeu al apelor, care putea lua cele mai diferite înfățișări.

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 04:50 ]
Post subject:  Capitolul 39 - Discursul lui Suetal despre Templu și despre Mântuitorul din Nazaret

Capitolul 39
Discursul lui Suetal despre Templu și despre Mântuitorul din Nazaret

1.Argumentele aduse în sprijin de către Iulius i-au încremenit pentru moment pe cei anchetați, iar Suetal nu prea știa bine ce răspuns potrivit să-i dea. După un timp însă, el a răspuns, cu toată seriozitatea: “Ai perfectă dreptate, însă dreptatea este în același timp și de partea noastră! Căci, iată, dacă unui copil i-ai tot repetat fără încetare, încă din leagăn, că două nuci și cu alte două nuci fac împreună cinci nuci, copilul va sfârși până la urmă prin a te crede și va susține și el același lucru, la fel ca tine, și nu va fi deloc ușor să-i mai scoți din cap tânărului de-acum înaintat în vârstă ideea aceasta deja bine fixată în mintea lui. Cine oare ne-a explicat nouă până acum legea lui Moise așa cum ai făcut-o tu? Și, atunci, ce altă alternativă am avut decât să primim legea așa cum ne-a fost ea explicată încă din leagăn?! Nici bătrânii noștri n-au înțeles-o vreodată altfel, și întregul Templu fie că n-a înțeles-o nici el în alt chip, fie nu vrea s-o înțeleagă altfel. Cum să fi înțeles atunci noi lucrurile așa cum trebuie? Ba mai mult, noi, ca templieri în devenire, nici n-am dat vreodată, cu ochii de scrierea lui Moise în întregime, căci așa ceva este dreptul exclusiv al bătrânilor și al învățaților! Așa că, spune-ne tu, pe ce cale am fi putut dobândi noi o înțelegere corectă a poruncii? Cine să ne-o fi explicat, așa cum ai făcut-o tu?”

2. La care Iulius a răspuns: “Bine, dar este totuși de necrezut că niște oameni, odată ajunși slujitori ai lui Dumnezeu în haine preoțești, nu au ajuns de-acum să cunoască propria lor învățătură divină măcar atâta cât o cunoaște un păgân! Eu unul am acordat întotdeauna cea mai mare importanță religiei oricărui popor, pentru că, prin ea, poți cunoaște cel mai bine poporul respectiv în toate manifestările sale; și astfel sunt îndreptățit să cred că oricine trebuie să fie interesat să cunoască cât se poate de bine religia străbunilor săi, tocmai fiindcă ea singură reprezintă un fel de îndreptar al conviețuirii sociale dintre oameni! În plus, voi nu mai sunteți niște adolescenți, ci sunteți de-acum adevărați bărbați, de la care te aștepți să-și cunoască - cu atât mai mult ca preoți - propria religie, cel puțin atât cât o cunosc eu, care sunt un străin! Ce se învață de fapt în școlile voastre?”

3. Suetal: “Înveți să citești, să scrii și să socotești, înveți apoi și tot felul de limbi străine, și, în sfârșit, și o anumită sinteză din scriptură, în care cerința primordială este aceea de a considera tot ceea ce dorește și predică Templul ca fiind un adevăr desăvârșit, venit de la Dumnezeu. Așa stând lucrurile, este firească întrebarea: de unde să fi ajuns noi la o înțelegere mai profundă a religiei noastre? Pentru tine este simplu; căci tu ești stăpânul, ai puterea și forța de partea ta; poți să intri în oricare sinagogă și să ridici pretenții; și oricare dintre superiorii de acolo îți va permite să studiezi totul în cele mai mici amănunte - și vai de el de va încerca să-ți ascundă ceva! Căci știe prea bine că poți porunci să fie cercetat totul cu de-amănuntul, iar de vei găsi ceva tăinuit, știe la ce trebuie să se aștepte! Vezi tu, reprezentanții de frunte ai sinagogilor știu lucrul acesta și de aceea îți vor arăta și dezvălui de bunăvoie totul, așa cum și pontiful de la Ierusalim, căruia - potrivit credinței - nu-i este îngăduit să fie văzut pășind de mai mult de două ori pe an în așa-zisul sanctuar sfânt, se vede totuși nevoit să-l arate pe acesta zi de zi nobililor străini preaputernici, și-l arată de fapt pentru bani și altor străini; să îndrăznească însă numai unul ca noi să emită o asemenea pretenție, că i se și întinde apa blestemată!

4. Unii dintre slujitorii Templului, cei așa-ziși de taină, știu fără îndoială cum arată pe dinăuntru sfântul sanctuar; aceștia sunt însă pe de o parte foarte bine plătiți, iar pe de alta se află sub permanenta amenințare a pedepsei însutite cu moartea pentru cea mai mică trădare, astfel că știu să-și țină gura. Și iată că se naște întrebarea: de unde ne-ar putea veni nouă lumina în religia noastră atât de misterioasă?

5. Iar dacă lucrurile stau într-adevăr așa cum ți le-am înfățișat noi, spre justificarea noastră, atunci tu, ca judecător și ca om, sigur că nu vei putea pronunța împotriva noastră altă sentință decât una dreaptă!

6. Faptele de care putem fi acuzați îți sunt de-acum bine cunoscute; cât privește gradul nostru de vinovăție în comiterea lor, de acesta sperăm că te-ai putut convinge din toate câte ți le-am povestit fără teamă și reținere. Iar dacă ai și alte acuzații împotriva noastră, rostește-le și-ți vom răspunde la fel, fără teamă și fără reținere; căci cel care are curajul să înfrunte moartea, acela are curaj să și vorbească!”

7. Iulius a spus atunci, foarte, liniștit: “Departe de mine intenția de a mai privi cu suspiciune explicațiile voastre, căci sunt acum pe deplin convins că astfel stau într-adevăr lucrurile în Templu, așa cum le-ați prezentat voi, și de aceea vă declar nevinovați. Căci un om care cade de pe un acoperiș și, în căderea sa, rănește grav un copil care se juca sub acel acoperiș, acela nu poate fi declarat vinovat de fapta sa. Astfel că rechizitoriul nostru s-a încheiat, iar pe voi vă declar nevinovați.

8. Mai am însă o mică problemă. Vă voi mai pune deci o întrebare, și de răspunsul vostru va depinde dacă de acum înainte eu vă voi socoti prieteni sau dușmani - fiți deci atenți!

9. În timpul călătoriilor voastre ați aflat fără îndoială și voi că prin ținutul Nazaretului umblă un oarecare Iisus, fiul unui tâmplar de pe acolo, care se prezintă drept Mântuitor și care se pare că a și înfăptuit tot felul de lucruri teribile, nemaiauzite, în văzul tuturor, împărtășind oamenilor o nouă religie! Dacă știți ceva despre toate acestea, spuneți-mi degrabă, căci sunt foarte interesat!”

10. A vorbit atunci Suetal: “Am auzit și noi vorbindu-se una-alta despre acest Iisus, dar cu siguranță că nu știm nici a mia parte din ceea ce se pare că știi tu. În primul rând, noi ne-am petrecut timpul mai mult prin părțile de miazăzi în scopul îndeplinirii «minunatei» noastre însărcinări, și abia de vreo câteva zile am ajuns prin câmpiile Galileii, unde am fost apoi destul de repede prinși; așa că știm prea puține lucruri despre Mântuitorul amintit de tine. Un lucru este însă cert, și anume că faima sa a ajuns până la Damasc și Babilon; ce fel de om este el însă, ce anume face și cum îi vindecă pe bolnavi, despre acest lucru nu știm mai nimic, și chiar suntem foarte curioși să aflăm amănunte! Căci asta este situația, iar dacă mai există undeva un Dumnezeu, atunci este sigur că nu mai poate îndura fărădelegile Templului și trebuie să le trimită oamenilor un Mântuitor!

11. Ascultă-ne pe noi: tot ce-i poate trece prin minte, în ticăloșia sa, unui om cu o imaginație diabolică, totul își găsește o reală împlinire între zidurile Templului. Infamii fără seamăn și fără de număr sunt comise aici împotriva omenirii, și asta cu o asemenea obrăznicie și nepăsare cum nici nu-ți poți imagina! Mai-marii din Templu par a nutri tot atâta respect față de oameni cât nutrești față de o vrabie nefolositoare. Nici nu vreau să vorbesc despre ușurința cu care se încalcă poruncile lui Dumnezeu. Mai mult, în locurile amintite se inventează și se înfăptuiesc mârșăvii de tot felul, care cu siguranță că bunului nostru Moise nici nu i-ar fi trecut prin minte, căci altfel ar fi prevăzut ca pedeapsă pentru asemenea mârșăvii moartea înmiită și iadul însutit! Pentru binele omenirii însă este mai potrivit să nici nu mai amintim de asemenea lucruri!

12. Ar fi fără îndoială un mare bine făcut omenirii să poți distruge într-o noapte - dintr-o singură lovitură - întregul Templu cu toți cei din el. Deci iată cât de multă nevoie este de un Mântuitor pentru omenire. Misiunea acestuia ar trebui să fie însă eliberarea oamenilor de dominația ticăloasă a Templului, și nicidecum eliberarea noastră, a evreilor, de voi, romanii - căci și voi sunteți de fapt un fel de eliberatori! Atunci, stăpâne, poporul va jubila de fericire că a fost mântuit de cel mai crâncen dușman al lui!

13. Căci spune, prietene, poate să existe oare un gând mai necugetat decât acela cum că Dumnezeu cel atotputernic i-ar fi putut încredința celui mai hidos vierme al pământului toată puterea Sa asupra oamenilor și asupra tuturor celorlalte vietăți, pentru ca viermele acela păcătos să-și bată joc, după bunul său plac, de însăși puterea lui Dumnezeu, precum și de oameni și de toate viețuitoarele, și să rămână totuși nepedepsit? Nu, nu, stăpâne. În cazul acesta fie nu există Dumnezeu, fie Dumnezeu le lasă pe spurcăciunile astea să își umple din nou paharul lor diavolesc ca pe vremea lui Noe sau Lot! O, Dumnezeule mare și sfânt, unde ești și de ce zăbovești? Căci, cu adevărat, fărădelegile Templului depășesc orice imaginație! În afară, el arată același chip îndatoritor și plin de bunătate ca și pe vremea lui Solomon; pe dinăuntru însă, a ajuns să fie un iad al iadurilor! Dar este mai bine să nu mai vorbim despre lucrurile astea, așa că nu vom mai rosti despre ele nici un cuvânt și așteptăm să aflăm de la tine mai multe despre Mântuitorul din Nazaret!”

Author:  Acustic [ 24.12.2010, 05:34 ]
Post subject:  Capitolul 40 - De ce au venit acuzații în Galileea

Capitolul 40
De ce au venit acuzații în Galileea

1. Atunci Iulius a spus: “În ceea ce privește nemernicia Templului, noi, romanii, știm deja totul despre ea, așa că nu ne mai puteți spune nimic nou și surprinzător; iar momentul ispășirii nu se va mai lăsa mult așteptat, de aceasta puteți fi siguri.

2. Iar dacă n-am tras încă Templul la răspundere, acest lucru își are cauza în faptul că oamenii voștri sunt încă destul de proști și de naivi. Ei mai consideră încă Templul un lăcaș sfânt și își mai caută încă mântuirea în el. Dacă ne-am apuca acum să atacăm Templul, ne-am ridica, cu foarte puține excepții, întregul popor în cap. De îndată însă ce măcar o mare parte a populației își va fi dat seama cum stau de fapt lucrurile cu Templul, atunci nu vom mai avea probleme în a încheia socotelile cu el. Iar scopului acestuia îi va sluji într-o măsură hotărâtoare tocmai noua învățătură a marelui Mântuitor din Nazaret, de îndată ce ea se va fi răspândit puțin printre oameni; căci învățătura aceasta este la fel de curată precum soarele de pe cer în miezul zilei și va fi înțeleasă cu mare ușurință de orice om în care sălășluiește o inimă curată. Firește că, acolo unde inimile oamenilor sunt putrede până în miezul lor, credința aceasta, oricât de divin de curată ar fi ea, nu o să fie în nici un caz acceptată! Acolo însă, săbiile romanilor vor împărți o judecată cum n-a mai existat alta asemenea pe lume; căci însuși brațul lui Dumnezeu va lovi prin sabia romanilor. Asta spre liniștea voastră!

3. Dar să revenim la o altă chestiune! Ați amintit mai înainte că ați instigat împotriva Romei, în special în regiunile de miazăzi ale Iudeii, și că abia de curând ați ajuns prin părțile acestea ale Galileii. Aș vrea să-mi spuneți acum ce ați izbândit acolo în acțiunile voastre împotriva romanilor și ce v-a determinat să vă îndreptați spre Galileea?”

4. Suetal a răspuns: “Stăpâne, în ținuturile de miazăzi n-am făcut decât să mâncăm și să bem, și n-am îndrăznit să suflăm nici o vorbuliță, întrucât am constatat că majoritatea populației era mai degrabă pentru decât împotriva romanilor! Nu ne-am zgârcit în schimb să scăpăm de câte ori am putut câte o vorbă despre purtarea deșănțată a celor din Templu. S-a întâmplat însă ca în acțiunea aceasta a noastră, îndreptată mai curând împotriva Templului decât a romanilor, să ne trezim la un moment dat prinși într-un loc ce aparținea Templului, și era cât pe ce să luăm noi înșine foc. Așa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să ne luăm picioarele la spinare.

5. În întunericul nopții, ne-am furișat atunci prin Samaria, și după câteva zile am ajuns, trecând munții, în aceste ținuturi. Nu peste mult timp am dat peste niște oameni care se plângeau de opresiunea romanilor, fie din motive reale, fie doar pentru a ne înfunda pe noi, neghiobi miopi ce am fost; în fine, ne-ar fi greu să spunem acum cu exactitate acest lucru. Le-am ținut așadar isonul, ba am mai adăugat propter forma (de formă) și câte ceva în plus, de la noi. Toată povestea n-a durat însă nici trei zile, că ne-am și trezit opriți de niște soldați romani și arestați, împreună cu vreo patru sau cinci dintre cei cărora noi le ținusem isonul. Și după ce ne-au arestat, ne-au adus pachet aici. Acum știi tot ce s-ar fi putut afla de la noi și n-ai decât să-ți pronunți osânda.”

6. Iulius: “Rămân la prima mea sentință, în virtutea căreia v-am declarat complet nevinovați. Acum însă se pune o altă problemă, care poate fi redată foarte simplu de întrebarea: ce veți face de aici încolo? La Templu nu vă mai puteți întoarce nicicum, și bineînțeles că nici la Ierusalim, la bătrânii voștri. Acolo s-ar putea să nu vă fie deloc moale! Ce vă gândiți așadar să faceți?”

7. Suetal: “Stăpâne, aceasta este o hotărâre importantă. Acordă-ne puțin timp să judecăm bine lucrurile!”

8. Matael însă, care se afla prin apropiere, i-a spus lui Suetal: “Ascultă-mă pe mine, căci doresc să-ți dau un sfat, și, în măsura în care îl vei urma, cred că n-o să-ți meargă deloc rău!”

9. Suetal: “Nu ești tu cumva unul dintre cei cinci, aduși aici odată cu noi?” Matael a răspuns că da.

10. Suetal: “Dacă așa stau lucrurile, atunci cum poți tu, un nebun care s-a dovedit uneori chiar furios, să ne dai nouă vreun sfat înțelept într-o asemenea situație delicată?! Că doar voi cinci ați fost aduși aici în lanțuri grele, ca nebuni periculoși, mai bine spus ca posedați de duhuri rele! Cine v-a vindecat? Căci acum văd că vorbești foarte limpede și înseamnă că te-ai vindecat cumva! Pe corabie n-ai făcut decât să urli, ba ca un taur, ba ca un leu, pentru ca apoi să urli ca lupii; iar cuvintele pe care le rosteai câteodată cu voce stridentă n-au fost decât blasfemii, injurii și blesteme! Într-un cuvânt, ești unul și același, chiar dacă acum porți veșminte de roman, și nu contenesc să mă mir că ai dobândit o asemenea limpezime la minte, înseamnă că te-a vindecai cineva dintre cei care sunt aici de față, pe tine și pe tovarășii tăi!

11. Dar cine? Unde poate fi găsit un asemenea făcător de minuni?

12. Dar ia stai! Uite că începe să se facă lumină în mintea mea. Nobilul domn care ne-a chestionat mai înainte ne-a întrebat ceva despre un anume Mântuitor din Nazaret; vroia să afle de la noi dacă am aflat ceva despre acesta. Noi i-am spus doar ce știam și noi din auzite.

13. Și atunci i-am cerut amănunte despre acel om cu totul deosebit. N-am primit însă nici un răspuns așa cum am fi dorit; tu ești acum cel care ne-ai sugerat legătura. Căci nu mai există nici o îndoială că tu și cu tovarășii tăi ați fost vindecați aici. Pare să nu mai existe deci nici o îndoială că Mântuitorul din Nazaret, amintit aparent în treacăt de nobilul stăpân roman, se află chiar aici! El trebuie să se afle aici, căci nici un muritor de rând de pe acest pământ nu v-ar fi putut vindeca pe voi! Spune-ne așadar dacă presupunerea noastră este exactă; și abia după aceea îți vom asculta sfatul privitor la ce vom face în continuare!”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 11:49 ]
Post subject:  Capitolul 41 - Povestea lui Matael despre necazurile și despre vindecarea sa

Capitolul 41
Povestea lui Matael despre necazurile și despre vindecarea sa

1. Matael a spus: “Uite, frate, noi am fost tovarăși în Templu și am avut aceeași soartă, doar că voi v-ați îndreptat pașii spre miazăzi, iar noi a trebuit s-o luăm spre răsărit. Noi însă am căzut în mâna unei hoarde de diavoli împielițați și astfel trupurile noastre au devenit lăcașuri ale diavolilor; aici însă am dat peste un Mântuitor, probabil cel mai mare pe care l-a purtat vreodată pământul, iar Acesta ne-a vindecat fără a cere vreo răsplată, doar prin cuvântul Său atotputernic, mai mare peste tot ce înseamnă viață.

2. El este aici. Este același om despre care ne-a întrebat căpitanul roman Iulius; pentru voi însă nu a venit încă timpul să-L cunoașteți mai îndeaproape. El singur va hotărî când va veni vremea să-L cunoașteți! Nu mai puneți deci întrebări, ci ascultați ce am a vă spune!

3. Voi sunteți încă niște copii ai acestui pământ. Dacă doriți însă, puteți intra de îndată și în ceata copiilor lui Dumnezeu, care trăiesc în libertate și întru spiritul adevărului. Stăpânitorii aceștia din Roma vă vor oferi cu bucurie prilejul s-o faceți. Bărbatul care v-a chestionat nu va pregeta nici o clipă să vă orienteze pe drumul cel drept și va face acest lucru cu atât mai ușor cu cât este prezent aici și guvernatorul general Cyrenius din Sidon.

4. Uitați-vă, acolo - în spatele vostru - se află de asemenea treizeci de templieri! Ei fac deja parte din legiunea străină și sunt de-acum întru totul romani. Faceți și voi la fel și veți avea numai de câștigat, în vecii vecilor! În Ierusalim noi nu mai avem ce căuta; căci știm de-acum destule despre Templu și știm destule și despre aproape întregul Ierusalim, la fel ca și despre apa blestemată! Ce om mai poate nutri oare dorința de a revedea vreodată lăcașul diavolilor și al pierzaniei? Dacă vreți să muriți, îndreptați-vă spre Ierusalim. Dar dacă vreți să trăiți și să mai găsiți pe deasupra și viața veșnică, atunci faceți-vă romani cu trupul, iar cu sufletul evrei adevărați după Moise! Ați reușit să mă înțelegeți?”

5. Suetal: “Da, firește, am înțeles ce ai spus. Ni se pare însă nespus de surprinzător faptul că tu ai dobândit o asemenea limpezime a gândirii! Acum te recunosc și drept tovarăș al meu din Templu și-mi amintesc că erai un orator destoinic și că nu o dată le-ai trântit superiorilor tot adevărul în față,- drept care ai fost obligat să pleci, cred că împreună cu alți patru de teapa ta, spre Samaria! Da, da, chiar tu ești acela și ne bucurăm cu toții să te revedem aici sănătos. Sfatul tău, prietene, pare a fi, în sine, foarte bun; însă credința romanilor în zei...”

6. Aici, Matael l-a întrerupt pe Suetal: “... este de o mie de ori mai bună decât credința sumbră și întunecată și, de fapt, idolatria Templului! Căci spune-mi mie, care preot din Templu mai crede cu adevărat în acel unic Dumnezeu? Doar burțile lor și gustul pentru plăceri mai înseamnă pentru ei Dumnezeu! Ei au ajuns astfel cu toții slujitori ai morții, ai păcatului și ai tuturor diavolilor! Pentru câțiva arginți, ei îți interpretează cum vrei poruncile lui Moise; la voracitatea și la satisfacerea plăcerilor lor însă nu renunță pentru nimic în lume! Ei nu mai au de fapt viață adevărată, dar totuși se proclamă drept stăpâni ai vieții și cer să fie respectați ca atare în cel mai înalt grad!

7. Habar nu mai au despre ceea ce este de fapt viața; și, în realitate, ei nici nu mai înțeleg nici o iotă din scriptură - iar pe profeți îi înțeleg la fel cum înțelegi tu sfârșitul lumii. Și-au pierdut cu toții de mult viața sufletului și de aceea se închină întru totul vieții trupurilor lor. Cum să poată ei înfățișa, și deci și oferi, din deplinătatea morții lor, viața veșnică a sufletului?

8. Viața poate fi cunoscută cu adevărat din lupta vieții cu viața și cu moartea, iar cunoașterea aceasta trebuie mereu îmbogățită și întărită, dacă dorim ca ea să dureze în forma ei de viață adevărată; cum însă poate să-ți explice un mort ce este în fapt viața din sine și din afara sa, el, care n-a cunoscut-o niciodată? Ascultați-mă pe mine: în Templu s-a instalat încă de mult moartea cea veșnică; aici însă domnește viața cu adevărat veșnică! Și, uite, romanii pricep acest lucru și tind spre viața aceasta, pe când Templul n-o va înțelege nicicând, pentru că este deja mort pentru totdeauna. Și ce este atunci de preferat: politeismul romanilor, sau monoteismul binecunoscut al Templului?!”

9. Auzind aceste cuvinte rostite de Matael, cei doisprezece nu mai conteneau să se mire de cât de multă dreptate avea și de cât de înțelept era acesta.

10. Apoi Suetal i s-a adresat lui Iulius, scuzându-se: “Nobile domn, iartă-ne că te-am lăsat să aștepți atât; de mult răspunsul nostru, dar ai auzit și tu cuvintele înțelepte ale lui Matael, iar pe noi acestea ne-au impresionat profund și nu suntem încă în stare să-ți dăm răspunsul așteptat. Dacă mai poți avea încă puțină răbdare cu noi, vei primi cu siguranță un răspuns bine gândit!”

11. Iulius: “Lăsați-l pe Matael să vorbească, căci el înțelege mai multe decât mine și o mie de alții ca mine! Atunci când vorbește el, sunt dispus să tac chiar și o mie de ani pentru a-l asculta! De aceea, consultați-vă liniștiți cu el; sunt sigur că vă va da cel mai bun sfat cu putință!”

12. Suetal: “Da, ne-a și dat un sfat, iar acum nu mai depinde decât de tine să accepți să ne primești și pe noi în legiunea străină!”

13. Iulius: “Prea bine! Considerați treaba ca și făcută; dar, dincolo de aceasta, înțeleptul Matael vă va mai putea da - fără îndoială - și multe alte sfaturi legate de acest lucru!”

14. Suetal: “Da, ne dăm prea bine seama, deși, pentru noi, noile sale calități sunt de necuprins la fel ca și aerul! Nu-mi pot explica deloc cum a ajuns el la o asemenea înțelepciune! Minunata sa vindecare de turbarea de care a suferit este oarecum de înțeles; dar cu neputință de înțeles este cum de a ajuns atât de înțelept!”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 11:52 ]
Post subject:  Capitolul 42 - Suflet și spirit

Capitolul 42
Suflet și spirit

1. Auzind aceste cuvinte, Matael a spus: “Caută să-ți eliberezi sufletul din toate chingile lumești și ai să începi să înțelegi cât de curând cum poate dobândi un suflet atât de repede cea mai înaltă înțelepciune! Atâta timp însă cât sufletul se află îngropat în mormanul de putregai destinat morții, care este de fapt trupul, nici nu poate fi vorba de vreo înțelepciune divină sau de vreo înțelegere oarecare!

2. Uite acolo, la câțiva pași de noi, este un buștean, care pare bine înfipt în pământ. Du-te până acolo și așează-te pe el, și îți garantez că nu-l vei putea clinti din loc nici în ani de zile. Abia când lemnul va putrezi, atunci ai să te poți rostogoli odată cu el la pământ. Dacă însă nici atunci nu te vei putea despărți de jețul tău confortabil, atunci cu siguranță că vei putrezi și tu odată cu el; căci tot ceea ce moare trebuie să se descompună mai întâi cu totul, înainte de a putea trece într-o altă sferă a vieții. Dar ia du-te până la apă, suie-te pe o corabie, dezleag-o, întinde-i pânzele și ia cârma în mână; în felul acesta nu vei mai rămâne țintit locului, ci vei ajunge cât de curând într-o altă țară, în care vei vedea multe lucruri noi și-ți vei îmbogăți în felul acesta tezaurul de experiență. Iată, atâta timp cât te preocupă doar propria-ți carne și viața dulce și confortabilă a acesteia, tot atâta timp vei sta țintuit pe bușteanul acela și nu vei putea face nici un mic pas înainte. De îndată însă ce renunți la grija pentru propria-ți carne și începi să te preocupi de ceea ce reprezintă viața sufletului și de spiritul care este ascuns în el, înseamnă că te-ai urcat pe corabia vieții, cu care vei înainta apoi rapid. Ai înțeles ideea?”

3. Suetal a spus: “Dar ce-ai spus tu despre spiritul din suflet? Că doar sufletul este acela pe care-l numim spirit!”

4. Iar Matael i-a răspuns: “Prietene, dacă tu nu știi încă faptul că în fiecare suflet trăiește spiritul întregii existențe, atunci e clar că nu vei înțelege încă multă vreme de unde am dobândit eu bruma de înțelepciune la care te referi! Și, vezi tu, în condițiile acestea este greu de vorbit cu tine; căci tu nici cu urechile ciulite nu auzi nimic, și nici cu ochii larg deschiși nu vezi nimic!

5. Pentru că sufletul nu este decât un vas pentru viața dată nouă de Dumnezeu, dar nu este încă nici pe departe viața însăși; căci dacă el ar fi chiar viața însăși, atunci care dobitoc de profet ar mai putea îndruga vreodată verzi și uscate despre dobândirea vieții veșnice, sau invers, despre o posibilă moarte eternă? Cum însă sufletul nu poate ajunge la viața veșnică decât numai pe calea adevăratei virtuți divine, lucru ce poate fi dovedit pe baza multor exemple, este prin urmare imposibil să fie el însuși viață, ci doar un vas pentru asimilarea acesteia.

6. Doar o minusculă scânteie din centrul sufletului este ceea ce numim noi spiritul lui Dumnezeu și viața propriu-zisă. Iar scânteia aceasta trebuie hrănită cu hrană spirituală, care de fapt este cuvântul curat al lui Dumnezeu. Datorită hranei acesteia, minuscula scânteie începe să strălucească și aduce putere în suflet, iar până la urmă străpunge chiar sufletul însuși și sfârșește prin a-l face una cu ea însăși; abia atunci, în mod evident, sufletul devine el însuși, în ansamblul său, viață, care se poate recunoaște pe sine ca atare în cele mai mari profunzimi.

7. Și abia când viața ajunge să se perceapă pe sine în totalitatea sa, devenind conștientă de sine însăși, atunci va cunoaște ea și înțelepciunea din esența sa; atâta timp însă cât nu se petrec toate acestea, nici nu poate fi vorba despre înțelepciune!

8. Adevărata înțelepciune este lumina ochiului spiritului în ochiul sufletului; atâta timp cât un suflet mai poate întreba ce înseamnă spiritul din el - cum ar putea pătrunde în acest caz lumina spiritului și a întregii vieți în ochiul complet orb al sufletului?”

9. Suetal a spus atunci: “Te rog, prietene, nu-mi mai spune mai multe și așteaptă până când voi deveni un mai bun cunoscător; căci de un lucru îmi dau acum seama, și anume că pentru explicațiile tale sunt încă prea prost și prea orb! Toți însă dorim să ne bucurăm cât mai mult de învățăturile tale! Căci îmi dau acum seama că ai dreptate în tot ceea ce spui; însă pentru a putea pătrunde cu mintea înțelesul profund al vorbelor tale, în întregime, pentru asta este nevoie de o cu totul altă pregătire, de care până acum noi n-am avut parte! Dar, după cum am spus, suntem dispuși să-ți fim niște ucenici cât mai destoinici!”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 11:55 ]
Post subject:  Capitolul 43 - Despre viață și despre moarte

Capitolul 43
Despre viață și despre moarte

1. Matael a spus: “Bunăvoința este echivalentă cu lucrul deja pe jumătate făcut; însă omul nu trebuie să rămână prea multă vreme doar în faza de bunăvoință, ci trebuie să o transpună cât mai curând în fapte, căci altminteri bunăvoința își pierde cu timpul din intensitate și din forță, și până la urmă se dovedește prea slabă și prea neputincioasă pentru a mai realiza opera urmărită.

2. Căci, iată, atâta timp cât apa clocotește în vas, poți fierbe în ea diferite bucate, frăgezindu-le și transformându-le în mâncăruri ușor de mistuit; dar dacă apa din vas este doar călduță și până la urmă se răcește de tot, atunci bucatele nu se vor mai înmuia în veci!

3. Voința omului este precum apa clocotindă din vas. Iubirea față de Dumnezeu și față de tot binele din viața dăruită de Dumnezeu este focul adevărat, care face să clocotească apa vieții din vas. Iar bucatele care urmează să se înmoaie prin fierbere sunt acele opere și fapte pe care le recunoaștem ca fiind bune și adevărate, dar pe care nu le-am transpus încă în practică, motiv pentru care trebuie să le punem în apă atâta vreme cât aceasta clocotește, căci altminteri ele rămân crude și greu de mistuit și nu-i sunt de nici un folos traiului.

4. Ceea ce vrei să faci deci, aceea trebuie să și faci, căci altminteri voința rămâne în veci o minciună în fața vieții, iar din minciună nu va ieși în veci vreun adevăr!

5. Adevărul însă este viața, iar minciuna este moartea; de aceea, caută în toate adevărul, pentru că el este viața, și izgonește minciuna din tine și din afara ta, căci ea este adevărata moarte!

6. Căci ce ai de fapt atunci când îți imaginezi că ai avea ceva? Vezi bine, nimic altceva decât nimicul imaginației tale! Și ce reprezintă asta? După cum vezi, iarăși nimic, iar acest nimic este de fapt adevărata moarte!

7. Dacă vrei, de pildă, să-ți construiești o casă, dar nu ai nici materiale de construcție și nici constructori, cum va arăta ea, casa pe care vrei s-o construiești? Ei bine, niciodată ea nu va căpăta o formă oarecare! Materialul de construcție reprezintă faptele și operele unei voințe clocotitoare de energie, iar voința plină de energie îi reprezintă pe constructori; iar aceștia vor realiza apoi din faptele tale cele bune o casă adevărată, iar casa respectivă este adevărata ta viață întru Dumnezeu, căci ea va dăinui în veci neștirbită. Cu un mic efort însă nu poate fi ridicată o casă din temelii, și cu atât mai puțin casa vieții. De aceea, este necesară mobilizarea activă a tuturor puterilor ce ne-au fost date, căci altminteri construcția nu va înainta.

8. Atunci când Noe s-a apucat să-și construiască arca, se pare că la început muncea mai mult în dorul lelii la lucrarea ce i se poruncise să o facă. Iar când dușmanii săi au văzut asta, s-au apucat să distrugă noaptea tot ce construia el în timpul zilei. Abia după mai mulți ani s-a apucat el să lucreze cu sârguință la arcă, zi și noapte, și a pus și paznici; și abia atunci construcția a început să înainteze cu repeziciune, aducând apoi, pe timpul potopului, ocrotire celor care s-au îmbarcat în ea și ferindu-i astfel de pieirea inevitabilă.

9. Uite, află de la mine că în realitate suntem și noi, cu toții, niște bătrâni Noe. Lumea cu minciunile și înșelătoriile ei și cu amăgirile rezultate din acestea reprezintă continuul potop. Iar ca să nu fim înghițiți de ape, trebuie să lucrăm cu sârg la construirea unei arce. Și arca aceasta este întărirea sufletului nostru pentru revelarea și înflorirea spiritului divin al vieții din el.

10. Și atunci când apele ispitelor lumești ademenitoare vor începe să scadă și se vor retrage în adâncurile neantului, atunci viața divină va țâșni cu toată puterea din suflet și va începe, în sfera aceasta nouă de viață și într-o libertate desăvârșită, fără nici un obstacol dușmănos în cale, să realizeze o operă nouă, binecuvântând astfel întru și alături de Dumnezeu întreaga infinitate, în vecii vecilor! Ai înțeles și imaginea aceasta?”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 12:03 ]
Post subject:  Capitolul 44 - Domnul se îngrijește de ostatici

Capitolul 44
Domnul se îngrijește de ostatici

1. Suetal era mut de uimire și i s-a adresat lui Iulius: “Stăpâne, este de neînțeles cum a dobândit omul acesta o asemenea înțelepciune! Doar îl cunosc bine încă din Templu, unde n-a făcut niciodată dovada vreunei înțelepciuni deosebite! Atunci când am fost aduși, odată cu el, de la Ghenizaret încoace, el era cuprins de o turbare furibundă și nu avea câtuși de puțin o înfățișare omenească. Și iată că n-au trecut bine douăzeci și patru de ore de când se găsea în starea aceea de turbare, și el dă dovadă de un grad de înțelepciune la care probabil că nici Solomon n-a visat, în pofida marii sale înțelepciuni! Spune-ne, te rugăm, ce s-a petrecut cu el? Cum de s-a luminat într-atâta?”

2. Iulius i-a răspuns: “Oare nu știți voi că lui Dumnezeu nimic nu-i este cu neputință? Ascultați numai cu atenție ce are a vă spune și până la urmă veți descoperi chiar în voi înșivă cum poate dobândi un om într-un timp atât de scurt atâta înțelepciune! Ex trunco non fit Mercurius (*1), spune un proverb roman; buturuga este neclintită și nu se mișcă în nici un fel, pe când în mitologia romanilor nici un alt zeu nu este atât de activ ca Mercur: Mercur reprezintă, prin urmare, activitatea intensă, plină de zel, iar buturuga - totala nemișcare. Deci dintr-o buturugă nu va ieși niciodată un Mercur. De aceea, vorba înțeleaptă spune că trebuie să te străduiești din plin pentru a ajunge la adevărata înțelepciune, căci altă cale spre ea nu se cunoaște. Ea nu poate fi învățată la fel ca vreo altă știință, ci doar dobândită înlăuntrul tău și prin tine însuți, prin strădanii reale, potrivit învățăturilor despre înțelepciune.

3. Dacă vreți așadar să aflați cu adevărat cum a dobândit Matael o asemenea înțelepciune, care vă uimește atât de mult, trebuie ca pe calea propriilor voastre eforturi asemănătoare, să ajungeți prin voi înșivă la înțelepciune, căci altminteri nici o întrebare nu duce la nimic și nici un răspuns la întrebările voastre nu vă ajută cu nimic.”

4. Suetal: “Toate bune și frumoase; dar cine ne poate arăta, limpede, calea cea dreaptă?

5. Iulius: “N-a bătut încă de prânz, iar până diseară mai e multă vreme; în timpul acesta veți mai auzi și veți mai afla multe, iar drumul vi se va înfățișa limpede. Acum însă judecați bine cele auzite, și atunci toate cele care vor urma vi se vor părea clare și ușor de înțeles. Acestea fiind spuse, considerați-vă de-acum liberi și neamenințați de vreo pedeapsă, dar nu vă mai lăsați niciodată ademeniți să mai uneltiți împotriva noastră, căci a doua oară nu veți mai scăpa la fel de ușor ca acum!”

6. După cuvintele acestea, Iulius a revenit lângă noi, adică lângă Mine și lângă Cyrenius, și M-a întrebat dacă ancheta și sentința sa au fost așa cum trebuie.

7. Atunci Eu i-am răspuns: “Este mulțumită inima ta, adică vocea iubirii din tine, de felul în care au decurs lucrurile? Ce-ți spune ea?”

8. Iar Iulius a spus: “În inima mea domnește cea mai mare mulțumire, totodată însă simt și îngrijorare pentru felul în care vom reuși să-i conducem pe oamenii aceștia pe calea cea dreaptă!”

9. Eu: “Dacă așa stau lucrurile, atunci totul este în cea mai bună rânduială și vom reuși în ceea ce ne-am propus cu oamenii aceștia; firește însă că vor trebui să mai facă față la destule încercări mai mici. Faptul că-i primiți în legiunea străină este un lucru bun; trebuie însă să le acordați cât mai multe șanse, pentru ca să poată păși înainte pe drumul cunoscut ai mântuirii. Pe cei cinci însă, cu Matael în frunte, ar fi bine să-i răspândiți printre ceilalți membri ai legiunii, căci ei vor aduce sprijin tuturor în numele Meu și se vor dovedi în scurt timp folositori prin înțelepciunea lor. În Galileea însă este bine să nu rămână deocamdată. Căci nu va trece mult timp și Templului îi va ajunge la ureche că patruzeci și șapte de membri ai săi și-au întors fața de la el și o să înceapă să-i vâneze folosindu-se de Irod. Dacă nu-i va găsi însă în Galileea sau în altă parte, atunci urmăritorii se vor întoarce acasă fără vreun rezultat; se va considera că cei patruzeci și șapte au pierit pe undeva sau s-au pierdut și nu se va mai sinchisi nimeni de ei. Și astfel, voi, romanii, rămâneți acoperiți, iar cei patruzeci și șapte vor fi acoperiți și ei prin voi, și toată lumea va scăpa cu fața curată, fără a trebui să recurgem la vreo minciună!”

10. Cyrenius a întrebat: “Dar în Tir și Sidon nu vor fi ei oare în siguranță? Căci acolo sunt doar foarte puțini evrei.”

11. Eu i-am răspuns: “O, ba da, acolo sunt fără îndoială mult mai în siguranță decât oriunde în Galileea, dar și mai în siguranță ar fi de pildă în Africa, sau în vreun oraș de la Pontus Euxinus (*2)

12. Cyrenius: “Prea bine, o să găsesc eu un loc potrivit pentru ei, unde să nu fie expuși răzbunării evreilor; iar dacă iscoadele acestora vor ajunge chiar și până acolo, vom găsi noi mijloace să le risipim toate bănuielile!”

13. Iar Iulius a spus și el: “Mie îmi pare foarte rău, în special de cei cinci, că trebuie să-i trimitem atât de departe; căci este de-a dreptul uimitor ce înțelepciune profundă au dobândit ei, și cu sprijinul lor am putea ajunge și noi mult mai repede la idealurile adevărate ale vieții decât prin propriile noastre puteri.”

14. Și atunci am spus Eu: “Prietene, cea mai bună călăuză, calea și țelul, sunt Eu însumi! Căci cine oare le-a dat celor cinci ceea ce au acum? Vezi bine, doar Eu singur. Ei bine, de vreme ce am putut face din cinci posedați furioși într-un timp atât de scurt înțelepții înțelepților, voi fi cu siguranță în stare să fac același lucru și în cazul tău, care nu ești un posedat furibund!

15. Căci Eu sunt Adevărul, Calea și Viața! Și, de-vreme ce Mă ai pe Mine, la ce-ți mai trebuie cei cinci? Sigur, și ei sunt meniți să aducă mari servicii omenirii în numele Meu, și chiar vor face acest lucru. Tu însă nu ai nevoie de ei, cu atât mai mult cu cât există în orășelul Ghenizaret un Ebahl, o Iara și chiar și un Rafael! Unde oare pe acest pământ mai există un alt loc atât ele bine înzestrat din punct de vedere spiritual?

16. N-ai auzit tu oare întrebarea lui Suetal, care vrea să știe cum și prin cine au dobândit cei cinci atât de repede o înțelepciune atât de profundă? Ei bine, tu știi lucrul acesta prea bine. Pentru ei însă, pentru cei doisprezece, el este încă un mister, dar pentru tine cu siguranță că nu! Odată ce știi ceea ce aceștia nu știu încă, cum oare poți să-ți imaginezi că cei cinci ar fi putut ajunge aproape la fel de înțelepți ca Mine?”

17. Atunci Iulius a răspuns, destul de mâhnit: “Doamne, doar prostia mea este de vină; dar uite că acum m-am îndreptat și primesc cu mare bucurie hotărârea Ta referitoare la cei patruzeci și șapte de oameni și o voi urma întocmai! Însă Te rog, Doamne, să treci cu vederea, cu marea Ta îndurare dumnezeiască, prostia, mea de dinainte!”

18. Iar Eu i-am spus: “Eu nu-ți pot trece nimic cu vederea; de îndată însă ce și înlăuntrul tău lucrurile se vor așeza pe făgașul cel drept, atunci și dinspre partea Mea va fi totul bine, și toate păcatele îți vor fi iertate.

19. Dar acum du-te și poruncește să li se dea celor doisprezece pâine, vin și sare, căci și ei abia de au mâncat ceva în ultimele două zile! Până acum doar voința Mea i-a ținut în putere; dar de vreme ce s-a ivit prilejul, e bine să se întremeze și cu mâncare și băutură adevărată. Așa să fie!”

(_ *1) Într-o buturugă nu se naște un Mercur (unul dintre zeii romani).
(_ *2) “Marea ospitalieră”, veche denumire a Mării Negre.

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 14:00 ]
Post subject:  Capitolul 45 - O relatare despre vindecarea unui bolnav de gută pe pajiștea binecuvântată

Capitolul 45
O relatare despre vindecarea unui bolnav de gută pe pajiștea binecuvântată

1. Auzind aceste cuvinte ale Mele, Iulius s-a dus de îndată mai întâi la Marcu, gazda noastră, care, împreună cu ai lui, era ocupat cu pregătirea unui prânz bun pentru noi, și i-a spus ce am cerut. Iar Marcu, la rândul lui, a dat imediat fuga la cămară, care parcă nu se mai golea deloc, a înșfăcat o pâine foarte mare, o ulcică de sare, și i-a trimis pe cei doi feciori ai săi să aducă două carafe mari de vin; și toate acestea le-au fost aduse celor doisprezece.

2. Cum au văzut aceștia pâinea și vinul au simțit pe dată o foame cumplită, iar Iulius, văzându-i cum înfulecă, le-a spus: “Știu prea bine că vă este foarte foame; aveți însă grijă să nu vă îmbolnăviți, nu mâncați atât de repezit, ci mai cu binișorul, și atunci mâncarea o să vă tihnească!”

3. Iar cei doisprezece i-au răspuns: “Da, bunule stăpân, vom încerca să păstrăm măsura în toate!” Dar n-au trecut nici câteva clipe și ei au dat deja gata pâinea cea mare, precum și vinul și sarea, și ar fi vrut să mai mănânce ceva.

4. Dar Iulius le-a spus: “Ajunge, prieteni, pentru o gustare; căci nu peste mult timp ni se va servi prânzul, unde de asemenea vă veți primi și voi porția.”

5. Iar Suetal a răspuns: “Da, da, prea bine, la nevoie ajunge și asta; de săturat ne vom sătura la masa de prânz. Dar, preabunule și nobile stăpân, noi nu avem nimic cu ce să-l răsplătim pe cel care ne este gazdă!”

6. Iulius le-a răspuns: “De-acum sunteți și voi cetățeni ai Romei și nu trebuie să vă mai intereseze deloc cine plătește spezele pentru voi! Căci nici un roman n-a uitat vreodată să-și plătească ceea ce a consumat, iar gazda noastră de acum a fost răsplătită în avans pentru mulți ani de-aici înainte. Putem să mai mâncăm aici chiar și un an întreg și tot el va fi în câștig. De aceea, nu vă mai preocupați voi de cel care plătește la urmă hrana!”

7. Cei doisprezece au spus: “Ia auziți, fraților, aici se vorbește o cu totul altă limbă decât la noi, în Templu, unde nu primești aproape nimic de mâncare, în schimb ești obligat să postești și să te rogi cu atât mai mult; cei suspuși însă nu postesc și nu se roagă decât prea puțin, în schimb se îndoapă zi de zi din toate pomenile și jertfele oferite spre înalta cinstire a lui Iehova, în timp ce templierii cei tineri pot posti pro populo (pentru popor), până încep să le zăngăne și oasele din ei! O, de ce oare nu ne-am făcut romani mai demult?! Aici găsești de toate: înțelepciune, bunătate, dreptate, severitate atunci când se cere, iar pâinea și vinul nu par a lipsi nici ele! Din toată ființa noastră și cu tot sufletul vrem să devenim romani! Trăiască Roma și toți conducătorii ei!”

8. Iar Iulius a spus: “Prea bine, noii mei prieteni! Gândirea voastră e bună, deși bineînțeles ea mai este încă îmbibată cu destul amor propriu; dar să sperăm că, odată cu timpul, acesta va dispare. Astăzi veți avea ocazia să mai vedeți și să mai auziți destule lucruri ieșite din comun, iar acestea vă vor putea lumina! Dar nu mai puneți atâtea întrebări, ci limitați-vă să ascultați și să priviți, iar înțelegerea va veni din voi înșivă!”

9. Aceste cuvinte i-au făcut foarte curioși pe cei doisprezece, care se tot întrebau unul pe altul ce-o fi vrut să spună nobilul roman atunci când le-a zis că vor mai vedea și că vor mai auzi în ziua aceea multe lucruri ieșite din comun, din care vor avea multe de învățat, și că toate se vor explica într-un fel de la sine! Despre ce să fie oare vorba?

10. Atunci a rostit Suetal, cel guraliv: “Ei, ce să fie? Voi n-ați auzit oare nimic despre Jocurile olimpice ale romanilor? Probabil că vor organiza așa ceva aici. Iar noi, fiind de-acum și noi romani, vom putea participa la ele, și cu ocazia aceasta probabil că vom auzi și vom vedea multe lucruri care ne vor fi de folos. Asta trebuie să fie și nimic altceva.”

11. Un altul dintre cei doisprezece a prins atunci și el a vorbi: “Asta n-o prea cred. Voi opt habar nu aveți încă ceea ce știu eu; căci voi sunteți din miazăzi și știți prea puține despre cele ce se petrec de un timp încoace în Galileea. Știți bine că eu și încă trei alții din ținuturile Ghenizaretului am fost prinși laolaltă cu voi pentru participare la tentativele voastre de instigare și aduși încoace. Doar cu vreo trei zile înainte de sosirea voastră în ținutul nostru deluros, s-au petrecut la Ghenizaret lucruri de-a dreptul uluitoare. Se pare că venise acolo Mântuitorul făcător de minuni din Nazaret, de care a amintit mai înainte căpitanul roman, și doar prin cuvântul său divin și atotputernic i-a vindecat pe toți bolnavii aduși acolo, de orice boală ar fi suferit ei!

12. Eu însumi am un frate care acum este acasă și căruia i-am cedat întreaga moștenire. Guta făcuse din el un fel de cocoloș, nu mai putea sta nici culcat și nici în șezut, iar de stat în picioare nici vorbă nu mai putea fi. Îl țineam într-un coș atârnat, umplut cu paie foarte moi. Urla uneori zile în șir, chinuit de cele mai cumplite dureri, după care cădea de regulă într-un leșin atât de adânc, încât nu-l mai puteai deosebi de un mort. Am făcut tot ce se poate imagina pentru însănătoșirea sa, am încercat chiar și cu apă din iazul Siloah - dar totul în zadar.

13. Când a ajuns și la noi, în munți, vestea că vestitul Mântuitor din Nazaret s-ar afla la Ghenizaret și i-ar vindeca pe toți bolnavii, l-am cărat chiar eu cu mare caznă pe fratele meu lovit de gută, la Ghenizaret, împreună cu slugile mele și cu catârii. Ajuns însă acolo cu atâta greutate, am aflat că Mântuitorul plecase într-o călătorie pe un munte și nimeni nu știa când sau dacă va mai reveni. Și iată-mă stând acolo ca înțepenit, alături ele fratele meu chinuit de dureri, și am izbucnit în plâns cu mare jale, rugându-l cu ardoare pe Dumnezeu să pună el capăt suferințelor groaznice ale fratelui meu, din moment ce nu am avut fericirea să-L mai întâlnesc pe Mântuitorul făcător de minuni. Am făcut acolo și un legământ, și anume că, de se va vindeca, eu, ca prim-născut ce eram, să-i cedez fratelui meu toate drepturile mele de proprietate și să-i slujesc până la sfârșitul vieții.

14. Și atunci au venit la mine în stradă mai multe slugi dintr-o casă din apropiere și mi-au povestit că acel Mântuitor i-a vindecat într-adevăr cât ai clipi pe toți bolnavii și mulți asemenea schilozi într-așa fel, încât nici nu se mai cunoștea apoi pe ei că suferiseră vreodată de ceva! Dar că Mântuitorul acela plecase cu ucenicii săi, cu stăpânul casei și cu încă alți câțiva de pe acolo, la muntele cel mare, pe care nici un muritor nu îl urcase până atunci de abrupt ce era. Spuneau că se va întoarce, nu știau când, dar să nu mă necăjesc atâta; pentru că acel Mântuitor binecuvântase o anumită pajiște, iar eu nu trebuia decât să-mi duc cu toată credința fratele pe pajiștea aceea binecuvântată și să-l întind acolo, iar el se va simți mai bine.

15. I-am întrebat pe dată unde se afla pajiștea aceea. Slugile mi-au arătat-o și imediat l-am cărat pe sărmanul meu frate acolo și l-am culcat pe iarbă. Și, ce să vezi? În clipa în care fratele meu bolnav a atins pământul de pe pajiștea aceea, a început să se întindă cu multă plăcere. Toată durerea i-a dispărut ca spulberată de vânt și, în câteva clipe, fratele meu a devenit la fel de sănătos ca și mine! Înainte vreme era numai piele și os, și dintr-o dată l-am văzut lângă mine atât de bine hrănit, încât nu contenesc să mă mir încă și astăzi de o asemenea transformare nemaiauzită!

16. Mi-am respectat apoi legământul făcut și i-am dat tot ce aveam fratelui meu care acum este fericit și foarte cuvios, și am făcut pentru el cu tot dragul toate muncile, chiar și pe cele ale ultimei mele slugi de mai înainte, deși fratele meu cel bun și plin de recunoștință se opunea din răsputeri.

17. Dar abia îi slujeam de câteva zile fratelui meu, pe care l-ați cunoscut de altfel și cu care ați vorbit, când ați apărut voi la noi și ați fost cauza pentru care eu și alte trei slugi ale fratelui meu ne aflăm, acum aici, din fericire în postură de nevinovați.

18. Iar cu povestea aceasta n-am dorit altceva decât să vă atrag atenția asupra minunatului și vestitului Mântuitor din Nazaret, despre care, după cum ați mărturisit, ați aflat și voi - pe ici, pe colo - câte ceva!

19. Ei bine, judecând după întrebarea căpitanului din Ghenizaret, pe care îl cunosc destul de bine, am impresia - confirmată de altfel și de vindecarea miraculoasă a celor cinci furibunzi - că Mântuitorul acela făcător de minuni din Nazaret se află chiar aici și continuă să facă fapte bune.

20. Fără îndoială că atunci când nobilul căpitan ne-a spus să fim numai ochi și urechi, a dorit să ne atragă atenția asupra anumitor fapte pe care minunatul Mântuitor le va săvârși sau a unor vorbe pe care El le va rosti, probabil, și în nici un caz asupra unor jocuri olimpice, oricât de amuzante ar fi ele pentru noi, din care nu avem însă ce înțelepciune deosebită să dobândim și pentru care căpitanul însuși nu pare să manifeste vreun interes deosebit! Ce părere aveți despre toate acestea?”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 14:04 ]
Post subject:  Capitolul 46 - Suetal relatează despre renumele Mântuitorului făcător de minuni

Capitolul 46
Suetal relatează despre renumele Mântuitorului făcător de minuni

1. Suetal a spus: “S-ar putea să ai dreptate de data aceasta! Așa trebuie să stea lucrurile și încep să ard de nerăbdare să-l cunosc și eu pe vestitul Mântuitor. N-am vrut să-i spun adineauri prea multe bunului căpitan, când ne-a întrebat despre omul acela deosebit. Dar credeți-mă: întreaga Samarie și întregul Sihar vorbește numai despre el! La Sihar, el este considerat un om din care emană întreaga plenitudine a spiritului divin! Și asta, dați-mi voie, nu pare să fie un lucru neînsemnat!

2 . Ca să nu mai vorbim de Templu! Cei sus-puși de acolo studiază zi și noapte, încercând să afle din cărți cum se poate scăpa de un asemenea Mântuitor. De vreme însă ce el dispune de asemenea puteri și se bucură de evidenta prietenie a celor mai mari dregători romani, atunci toate templele la un loc pot să se dea de ceasul morții și tot nu-i vor putea face mai mult rău decât o muscă unui elefant!

3. Se spune chiar că a fost odată - prin primăvar㠖 în Templu și că i-a izgonit de acolo cu biciul și cu bâta pe toți cămătarii și pe toți negustorii ambulanți. Și se mai spune că abia de vreo patru luni încoace Mântuitorul acesta a făcut să se vorbească despre el!

4. O, în întreaga Iudee se povestesc deja cele mai surprinzătoare lucruri despre dânsul. Poporul neștiutor, prins încă în mrejele tenebrelor templiere, este de părere că el săvârșește toate faptele sale cu ajutorul lui Belzebut, considerat stăpânul tuturor diavolilor. Cei care sunt ceva mai cunoscători îl consideră însă un mare profet; iar grecii și romanii îl consideră un mare magician.

5. Sibariții îl venerează chiar ca pe un Dumnezeu, lucru constatat și la unii greci și romani! Și am impresia că și romanii care sunt aici împărtășesc aceeași părere; căci pentru ei tot vechiul dicton «Non existit vir magnus sine afflatu divino» (Nu există om mare fără o inspirație divină) contează. Partea cea bună este însă că ei nu par a fi totuși dușmani ai unor personalități atât de mari și de înalt spirituale și că sunt oricând dispuși să sprijine spiritualitatea cu vorba și cu fapta, lucru care pare a se petrece incontestabil și aici.

6. La Ierusalim însă ar face bine să nu vină prea des pentru a face ordine în Templu și pentru a-l purifica, dacă nu este înzestrat și cu ceva mai mult decât niște simple puteri omenești ieșite din comun! Căci cei de acolo s-ar putea să-i vină până la urmă de hac. Oricât de mare profet sau vrăjitor ar fi el, nu se va putea păzi multă vreme de nenumăratele uneltiri diavolești și curse întinse, cărora le va cădea în cele din urmă pradă la modul cel mai rușinos.

7. Pe scurt, cine nu va porni cu fulgere, tunete și chiar ploaie de pucioasă asupra Templului, nu va izbuti să facă mare lucru sau nu va face chiar nimic împotriva acestuia!”

8. Atunci a intervenit vorbitorul de mai înainte, originar de pe dealurile Ghenizaretului: “Împotriva acestui om Templul nu va reuși să facă mare lucru! Căci dacă, atunci când a izgonit cămătarii din Templu, mai-marii acestuia nu i-au luat-o în nume de rău și nu au pus mâna pe el, atunci nici a doua oară nu le va veni mai ușor să o facă. Probabil că vrerea sa este pe de-a-ntregul pătrunsă de o putere cu adevărat divină! Și împotriva unei asemenea puteri orice putere omenească este pur și simplu neputincioasă!”

9. Și iarăși a vorbit Suetal: “Prietene, crede-mă că nu înțelegi prea bine lucrurile acestea! Vezi tu, atunci când, în preajma Paștelui, el a curățat Templul de cei amintiți de tine, Templul a câștigat de pe urma acestui fapt mai multe sute de livre de aur și argint curat. Atâta vreme cât așa stau lucrurile, omul nostru nu are decât să facă în fiecare zi curățenie în Templu, iar mai-marii acestuia nu-l vor împiedica în nici un fel să o facă! Dar ia să atace el odată chiar Templul însuși și șarlataniile sale incredibile și ai să vezi atunci ce o să pățească! Ei bine, n-aș vrea să mă aflu atunci în pielea lui!

10. Or, câtă vreme a trecut de când i-au făcut de petrecanie vestitului profet Ioan, care s-a îndeletnicit o vreme cu botezurile și cu predicile de pocăință pe malul Iordanului și care s-a bucurat chiar de protecția lui Irod? Templul s-a furișat pe nesimțite în spatele aprigii mame a frumoasei Salomeea, și până la urmă Irod a devenit el însuși ucigașul vestitului său protejat. Templul are nenumărate mijloace la dispoziție pentru urmărirea unui om pe care îl consideră periculos și arareori a dat el greș când și-a pus ceva în minte.

11. Uneltirile secrete ale Templului merg atât de departe, încât până și pe romani îi țin oarecum la respect. E drept că a existat și multă trădare, dar la ce slujesc toate astea dacă nu le poți veni nicicum de hac indivizilor acelora?!”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 14:09 ]
Post subject:  Capitolul 47 - Discuția dintre Matael și Suetal despre admonestare

Capitolul 47
Discuția dintre Matael și Suetal despre admonestare

1. Atunci, de cei doisprezece s-a apropiat Matael, care ascultase de la o oarecare distanță vorbele lor, și a spus: “Sunteți cu toții încă în foarte mare măsură oameni ai pământului, dar în special tu, Suetal, cu cei șapte tovarăși ai tăi; și n-aveți habar despre cele ce se petrec aici!

2. Aflați că Mântuitorul din Nazaret se află aici! Da, El este aici, însă voi nu aveți idee cine este El și de aceea spuneți numai prostii despre El și despre lucrările Sale!

3. După rânduiala divină, omul drept nu trebuie să rostească însă decât adevărul; iar dacă nu cunoaște adevărul, atunci trebuie să tacă, să caute și să urmărească să-l afle. Iar când va fi aflat adevărul, abia atunci să vorbească! Căci cel care vorbește fără să cunoască adevărul, acela se cheamă că minte chiar și atunci când, din pură întâmplare, rostește adevărul!

4. Iar de limba omului drept nu trebuie să treacă nicicând minciuna; căci, prin minciună, însuși sufletul depune mărturie despre sine că se preumblă încă prin moarte, și nu prin viața cea adevărată!

5. De aceea, cel pe care-l încântă minciuna nu cunoaște încă nici pe departe valoarea vieții adevărate. Căci viața și adevărul sunt una! Numai adevărul îți eliberează sufletul și îl face să se deschidă spre infinitatea divină, atât în esența sa, cât și în faptele sale.

6. Atunci când gândiți și vorbiți așa cum am auzit mai înainte că vorbeați, voi nu faceți altceva decât să dovediți că sufletul vostru sălășluiește nu în marele templu al luminii și al adevărului, ci doar într-o cocină de porci!

7. De ce faceți tot felul de reflecții, când nu aveți nici un temei? Doar v-a vorbit destul de clar și de înțelept căpitanul Iulius din Ghenizaret, care v-a spus că astăzi veți mai avea multe de văzut și de auzit și că nu trebuie să puneți prea multe întrebări, ci doar să primiți totul în inima voastră plină de iubire și să faceți întocmai cum vi se spune, și atunci toate explicațiile vor veni de la sine! Merită să știți că înțeleptul căpitan a avut dreptate și a grăit numai adevărul!

8. Lăsați așadar discuțiile deșarte, care nu conțin nici un sâmbure de adevăr în ele, priviți cu atenție totul și închideți tot ce veți vedea în sufletul vostru, și prin aceasta veți câștiga în cel mai scurt timp mult mai mult decât dacă vă veți minți ani de-a rândul unul pe altul având convingerea că ați rostit numai adevărul!

9. Este adevărat că e mai bine să întrebi decât să începi să explici tu însuți un lucru pe care nu îl cunoști. Dar atunci când întrebi, trebuie să știi totodată și pe cine să întrebi și ce anume să întrebi, căci altminteri orice întrebare poate părea o prostie la fel de mare ca și un răspuns mincinos, inventat pur și simplu.

10. Căci noi trebuie să fim, în adâncul sufletului nostru, prin însăși experiența noastră de viață, pe deplin convinși că cel întrebat ne va spune adevărul adevărat ca răspuns la întrebarea noastră; iar înainte trebuie să judecăm bine în sinea noastră dacă ceea ce dorim să întrebăm pe cineva nu este cumva o mare inepție, căci astfel ne trădăm prin întrebarea noastră fie propria prostie, fie o dușmănie ascunsă. Rețineți așadar această regulă de viață și atunci veți putea păși măcar ca niște oameni cumpătați pe pământul acesta!”

11. Suetal i-a răspuns cu oarecare asprime în glas: “Ei bine, prietene Matael, tu ne-ai cam certat aici și n-am văzut ca cineva să-ți fi dat însărcinarea aceasta! Sfatul tău este fără îndoială bun și adevărat, dar este lipsit de bunăvoință și de aceea nu poate avea asupra noastră efectul pe care l-ar fi avut dacă în glasul tău s-ar fi simțit și puțină prietenie. Îl vom urma fiindcă simțim în el deplinul adevăr. Rămânem însă la părerea noastră, potrivit căreia un adevăr nu devine nicidecum mai puțin adevărat dacă este spus cu blândețe!

12. Uite, doi și cu doi fac împreună patru! Acesta este un adevăr și fără îndoială că va rămâne tot adevăr, nu-i așa, chiar dacă el este rostit cu o voce prietenească!? Sau este totuna, atunci când ajut, de exemplu, un orb aflat într-o situație grea, dacă îl înșfac strâns cu mâna și-i produc durere, sau dacă îl conduc cu blândețe pe drumul cel bun? După părerea mea, blândețea este de preferat atunci când ajuți un orb; căci dacă-l înșfac cu brutalitate, el ar putea căuta să se elibereze din mâinile mele și cine știe dacă, încercând să scape de strânsoarea mea, nu va cădea cumva tocmai atunci și se va răni foarte grav? Dacă însă îl țin cu gingășie și-l conduc ușor, vom ajunge fără îndoială în bună înțelegere acolo unde trebuie. Am dreptate sau nu?”

13. Matael i-a răspuns: “Da, firește, dacă împrejurările o îngăduie; dar atunci când vezi, de pildă, orbul pe marginea unei prăpăstii și îți dai seama că printr-o smucitură zdravănă l-ai putea salva, ai să stai și atunci cu tine la sfat, întrebându-te cât de tare sau cu câtă gingășie este cazul să-l înșfaci?”

14. Suetal a întrebat: “Bine, dar tu crezi că noi ne-am aflat, spiritual vorbind, chiar atât de aproape de marginea abisului nimicitor?”

15. Matael: “Fără îndoială, căci altminteri nu v-aș fi tras cu atâta duritate de mânecă! Pentru că, iată, tot ceea ce conduce spre minciună, fiind prin urmare deja o minciună în sine, reprezintă pentru suflet - oricât de lipsit de importanță i-ar putea părea trupului exterior al omului - un abis care duce invariabil către moarte!

16. O minciună măruntă și aparent nevinovată este pentru suflet mult mai periculoasă decât una sfruntată, absolut evidentă! Căci o minciună sfruntată nu te va determina în nici un caz să treci la fapte, însă una măruntă și aparent nevinovată te poate determina, asemenea unui adevăr, să treci la fapte și te va putea conduce foarte ușor chiar până la buza prăpastiei! Lucrul acesta însă nu îl vede decât acela al cărui ochi lăuntric al sufletului este larg deschis! De aceea nu trebuie să fii mânios că te-am tras puțin mai tare de mânecă; căci printre voi șerpuia tocmai o asemenea minciună măruntă, la fel ca o viperă veninoasă, lucru pe care eu și cei patru frați de aici l-am văzut prea bine, așa că acesta a fost motivul smuciturii mele prea puțin delicate, înțelegi acest lucru?”

17. Suetal: “Ei bine, dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci sigur că atitudinea ta cam brutală are o cu totul altă înfățișare, și eu nu pot să-ți mai reproșez nimic. Firește, noi nu vedem aspectele spirituale și trebuie să te credem pe cuvânt că așa stau lucrurile. Ne dăm însă seama că tu te afli pe un teren foarte solid și de aceea dăm crezare cuvintelor tale. Dar despre ce am putea vorbi în acest caz noi între noi? Căci doar să stăm așa, într-o muțenie desăvârșită, este până la urmă foarte plicticos și uite că și în privința adevărului mai apare câte o problemă.”

18. Atunci Matael i-a spus: “Prietene, dacă ar trebui să treci, în bezna nopții, printr-o pădure deasă de munte și ai ști prea bine că pădurea aceea este plină de râpe și prăpăstii adânci, nu ți s-ar părea atunci mai cuminte să rămâi pe loc și să aștepți ivirea zorilor, decât să te iei după vreo luminiță rătăcitoare și să te trezești cu ea cu tot în fundul unei prăpăstii? E drept că înnoptarea în bezna unei păduri dese de munte nu poate fi un lucru prea plăcut, dar ea se dovedește, fără doar și poate, incomparabil mai înțeleaptă decât aventurarea pe un tărâm unde chiar pasul următor te poate arunca în brațele morții. Ce părere ai despre toate acestea?”

19. Suetal i-a răspuns: “Vezi tu, cu tine nici nu prea am de fapt cum să vorbesc, căci tu întotdeauna ai dreptate și nici nu ți se poate reproșa nimic. Așa că mai bine vom respecta sfatul tău și atunci este sigur că nu vei mai avea nimic să ne reproșezi.”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 14:16 ]
Post subject:  Capitolul 48 - Matael vorbește despre lege și iubire

Capitolul 48
Matael vorbește despre lege și iubire

1. Matael a spus atunci: “O, mai am ceva să vă spun, care are de asemenea o importanță destul de mare!

2. Dacă voi resimțiți supunerea aceasta ca pe o constrângere și ea nu izvorăște măcar într-o oarecare măsură din iubire, atunci lăsați-o baltă și faceți altceva, ceva ce reușiți să faceți cu adevărat din iubire; căci ceea ce omul nu face dintr-o iubire adevărată nu are nici o valoare pentru viața sa, întrucât numai iubirea este darul cel mai de preț al vieții, ea este viața primordială însăși.

3. Așadar, ceea ce este străbătut de iubire este străbătut și de viață și devine însăși viața; ceea ce rămâne însă neatins de iubire și este făcut de om doar de teama unor eventuale consecințe neplăcute, ori poate ca urmare a trufiei sale, pentru a trece drept înțelept în ochii celorlalți oameni, acel lucru nu este viață, ci moarte, căci nu a fost străbătut de elementul vieții, ci doar de elementul morții!

4. Și îți mai spun: orice lege, oricât de înțeleaptă ar fi ea, nu generează viață, ci numai moarte - dacă omul nu o urmează din iubire; și tot așa, orice sfat înțelept are soarta unui bob de sămânță care, în loc să cadă pe pământul fertil, cade pe piatra unei stânci, unde se strică cu timpul și nu mai poate nicicum rodi.

5. Vă spun toate acestea pentru că văd că lucrurile stau întocmai așa: totul în om este mort în afară de iubire! De aceea, lăsați iubirea să pună stăpânire pe întreaga voastră ființă și strângeți iubire în fiecare fibră a ființei voastre, și atunci veți învinge moartea, iar ceea ce a fost mort în voi se va transforma, prin intermediul acestei iubiri, în viață eternă; căci iubirea care se percepe pe sine - și care prin simțirea aceasta se și recunoaște pe sine - este viața însăși, și ceea ce este străbătut de iubire trece și în viață!

6. Urmarea întocmai a sfatului meu nu v-ar fi de nici un folos atâta timp cât îl veți asculta doar datorită greutății adevărului din el sau de teamă că nesocotirea lui ar putea avea urmări neplăcute pentru voi; o asemenea urmare a sfatului meu nu ar fi în nici un fel benefică pentru sufletul vostru. Cu totul alta este situația când iubirea se îngemănează cu adevărul și acționează apoi împreună; atunci iubirea generează din sine, din lumină și în lumina adevărului, o viață nouă și din ce în ce mai bună, mergând până la asemănarea cu Dumnezeu!

7. Iubirea sau spiritul lui Dumnezeu din om este dintru început o oglindire a lui Dumnezeu în om, dar pentru a se ajunge la o asemănare reală și vie cu Dumnezeu, iubirea trebuie să străbată mai întâi calea pe care v-am descris-o eu acum. M-ați înțeles voi oare?”

8. Suetal i-a răspuns, de-acum fără nici o urmă de supărare: “Pe bunul Dumnezeu, cel Atotputernic! Tu ești cu adevărat unul dintre cei mai mari profeți. Căci atât de adevărat, atât de ușor de înțeles și atât de înțelept nu a grăit încă nici un profet către poporul lui! Tu ai întreaga viață în vârful degetului tău cel mic în mai mare măsură decât o avem noi toți laolaltă, în trupurile noastre, sau, de fapt, în sufletele noastre. Da, da, așa este, frate! Prin gura lui Matael răzbate cu adevărat o suflare divină și nu-i putem mulțumi îndeajuns Domnului Dumnezeu pentru faptul că ne-a adus laolaltă în chipul acesta atât de miraculos! Dar dacă înțelepciunea ta este infinit mai mare decât a noastră, atunci cât de mare trebuie să fie oare cea a Mântuitorului din Nazaret, pe care noi încă nu l-am cunoscut?!”

9. Iar Matael a spus: “Ce strălucește oare atât de minunat într-o picătură de rouă atârnată de un fir de iarbă?

10. Ei bine, chipul soarelui este acela care strălucește atât de minunat în picătura cea limpede! Dar chipul soarelui nu strălucește pur și simplu, el generează și o acțiune! Căci, în centrul picăturii se concentrează lumina chipului soarelui, iar picătura dezvoltă în inima ei o amplă căldură vitală și, prin căldura aceea, se topește până la urmă picătura însăși, devenind un element al vieții și putând să revitalizeze astfel micuța plantă care se luptă cu moartea. Dar chipul soarelui din picătura de rouă nu este încă nici pe departe soarele însuși, ci doar oglindirea chipului său, înzestrată cu o părticică a aceleiași forțe și a aceluiași efect care își au lăcașul în soarele cel mare, cel adevărat!

11. Uite, o asemenea deosebire există și între mine și Mântuitorul din Nazaret! El este însuși soarele vieții, iar în mine, ca minusculă picătură de rouă, se oglindește în chip minunat imaginea acelui soare mare și veșnic adevărat, din care nenumărate miriade de astfel de picături de rouă își sorb hrana vieții lor, cea sfântă. Ai reușit cumva să mă înțelegi?”

12. Și Suetal i-a răspuns: “O, Doamne, ce vorbe mărețe și divine! Prietene, tu ești de-acum mai mult decât o picătură de rouă, tu ești o mare întinsă! O, până la o asemenea cunoaștere noi nu vom putea ajunge nicicând; totul este mult prea emoționant, prea sfânt și grandios! Dar, în asemenea condiții și în ambianța aceasta de divinitate profundă, noi, ca niște păcătoși atât de mari ce suntem, chiar că nu ne mai încumetăm să mai rămânem aici. Căci locul acesta începe să fie tot mai sfânt și mai divin!”

13. Și ceilalți unsprezece au început și ei să vorbească din ce în ce mai umil și să se retragă mai la o parte de locul acela. Iulius însă nu i-a lăsat.

14. Atunci Suetal i s-a adresat acestuia: “Stăpâne, atunci când Moise s-a dus odinioară pe munte, la măceșul acela în flăcări, pentru a afla ce se petrece acolo, o auzit deodată o voce limpede răzbătând dintre flăcări: «Moise, descalță-te, căci locul pe care calci tu este sfânt!» Iată că, potrivit spuselor tale foarte clare, și aici este același lucru pe care l-a văzut Moise pe deal. Deci și locul acesta este sfânt, iar noi, păcătoșii, nu suntem demni să pășim pe el!”

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 14:22 ]
Post subject:  Capitolul 49 - Explicarea împrejurărilor referitoare la Moise

Capitolul 49
Explicarea împrejurărilor referitoare la Moise

1. Matael - care se afla alături - i-a răspuns lui Suetal, la rugămintea lui Iulius, care nu știa ce răspuns potrivit să-i dea: “Dar cine v-a spus vouă că sunteți sau nu sunteți demni să călcați pe pământul acesta? În care carte a cărui înțelept stă oare scris că un bolnav oarecare nu este demn să primească ajutor de la medicul său? Aflați deci că o asemenea presupunere a voastră se datorează înțelepciunii mai mult decât ovine a Templului, care îl pune să-și bage mâna în foc până și pe acela care a îndrăznit să atingă cu mâna nesimțită fie și numai tocul ușii care duce la Sfântul Sanctuar! Dar când preaînalții farisei îi conduc ei înșiși mai toată ziua, pentru bani grei și în mare taină, pe toți străinii prin sanctuar și le arată toate cele și le explică totul în contextul istoric, atunci acei străini nu mai sunt obligați să-și ardă mâinile în foc!

2. Ce a vrut oare să-i sugereze Dumnezeu lui Moise atunci când l-a pus să se descalțe?

3. Vedeți voi, Dumnezeu a dorit să-i spună prin aceste cuvinte lui Moise: «Leapădă toate poftele trupului din tine, alungă-l din tine prin propria-ți voință pe vechiul Adam stăpânit de pofta cărnii și stai ca un om neprihănit în fața Mea, căci altminteri nu-Mi vei putea înțelege vorbele, iar Eu nu te voi putea face conducătorul poporului Meu!»

4. Ce vrea să spună însă urcarea pe munte?

5. Vedeți voi, Moise fugea de prigoana faraonului datorită unei crime înfăptuite asupra unui înalt dregător al regelui, care era un fel de fecior al regelui.

6. E drept că Moise se bucura de mare trecere pe lângă faraon, așa că nu se știe dacă într-o bună zi nu ar fi primit, asemenea lui Iosif, domnia Egiptului în mâinile sale, putând astfel să-și conducă poporul spre mai bine.

7. Chiar această posibilitate de ridicare a dorit să-i înfățișeze mai târziu Domnul Dumnezeu, în pustiu, prin urcarea pe munte. Moise nu a avut însă voie să ajungă chiar până în vârful acestuia, fiind împiedicat de măceșul în flăcări.

8. Și s-a mai afirmat atunci, transpus în cuvintele noastre de astăzi: «E drept că tu ești menit să ajungi salvatorul poporului Meu, dar nu în chipul în care o crezi tu, ci așa cum îți voi porunci Eu, Dumnezeul și Stăpânul tău!

9. Tu nu trebuie să ajungi rege al Egiptului și să faci din poporul Meu un popor mânat de pofte, egoist și vanitos, ci poporul acesta, pe care până acum l-am crescut în spiritul smereniei, trebuie să părăsească țara și să plece cu tine în deșert! Atunci îi voi da poporului acestuia legi și Eu însumi voi fi stăpânul și conducătorul său. Și, în măsura în care îmi va fi credincios, Eu îi voi dărui lui țara Salemului, în ale cărei râuri curge lapte și miere!»

10. Vedeți deci, prin acest înțeles, exprimat în limbajul simbolurilor din acea vreme, intenția lui Dumnezeu nu a fost să-i spună lui Moise să se descalțe, la modul concret, ci mai degrabă să se lepede de vechiul Adam, adică de poftele trupului, caracteristice omului pământean, la fel cum încălțările din picioarele omului sunt și ele lucrul cel mai de jos, extrem, absolut ultimul, și la care se poate renunța cel mai ușor.

11. Locul însă, cel pe care Dumnezeu l-a numit «sfânt», reprezintă starea de smerenie a sufletului, fără de care acesta nu poate să existe în fața iubirii veșnice, care este darul cel mai de preț al vieții.

12. Măceșul în flăcări simbolizează faptul că drumul pe care îl are de străbătut profetul va fi unul extrem de spinos; însă marea sa iubire față de Dumnezeu și de frații săi, care se înfățișează ca flacără deasupra și printre ramurile de măceș, va pârjoli spinii mărăcinelui, iar până la urmă chiar întreaga tufă, și va deschide în fața lui o cale fără spini.

13. Iată, acesta este sensul vorbelor pe care le-ai citat tu adineaori! Iar dacă lucrurile stau în mod de netăgăduit astfel, atunci cum poți tu să consideri vreun loc de pe acest pământ ca fiind mai mult sau mai puțin sfânt?

14. Lepădați deci și voi încălțările voastre lumești și smeriți-vă în toate privințele, și atunci veți sta și voi aici, asemenea nouă, în toată demnitatea; căci și noi ne aflăm aici ca oameni în fața lui Dumnezeu Cel Unic, care este aici, în imediata noastră apropiere, și nici unul dintre noi nu este mai mare decât celălalt!”

15. Auzind aceste cuvinte din gura lui Matael, Suetal a spus: “Da, odată pătruns de o asemenea înțelepciune fără de margini, firește că nu te mai temi de nimic; căci unui văzător îi este ușor să pășească înainte, în timp ce un orb trebuie să verifice mereu dacă următorul său pas este unul sigur sau nu și, în ciuda oricărei precauții și a grijii permanente, tot se mai lovește adeseori de câte ceva. Atunci însă când ai un deschizător de drumuri, așa cum ești tu pentru noi, iubite frate Matael, atunci poți să fii orbul orbilor și tot ajungi la capătul drumului! Ei bine, vom rămâne deci aici și ne bucurăm peste măsură că vom avea prilejul să-l cunoaștem pe acela, despre care tu, din motive foarte întemeiate, ai spus lucruri atât de frumoase!”

16. Și atunci a intervenit și Iulius, strângând prietenește mâna lui Matael: “În veci îi voi mulțumi Domnului care te-a vindecat cu o atât de extraordinară putere pe tine și pe cei patru frați ai tăi! Am învățat deja atât de multe lucruri de la tine, toate explicate atât de limpede și de ușor de înțeles, și iată, îmi dau seama că ele încep să încolțească deja în sufletul meu. Și, de vor merge lucrurile la fel și în continuare, sper că voi ajunge în curând să calc și eu pe urmele tale!”

17. Iar Matael i-a răspuns: “Nici nu poate fi altfel! Căci nu există decât un singur Dumnezeu, o singură viață, o singură lumină, o singură iubire și un singur adevăr etern. Iar viața noastră pământeană este calea care duce într-acolo. Ne-am născut din dragoste și din lumină, prin voința iubirii eterne a lui Dumnezeu, tocmai pentru a deveni noi înșine o iubire de sine stătătoare și o lumină de sine stătătoare. Și nu numai că putem face acest lucru, dar chiar trebuie să îl facem!

18. Dar cum este posibil acest lucru? Iată, preanobilul meu frate: numai prin iubirea față de Dumnezeu și prin strădaniile neostoite în slujba acesteia! Căci iubirea noastră față de Dumnezeu este de fapt însăși iubirea lui Dumnezeu din noi înșine și ea ne conduce sufletele către faptele tot mai mărețe ale adevăratei vieți veșnice, care nu este în sine decât cel mai deplin adevăr și cea mai strălucitoare lumină. Și când într-un suflet de om vor începe să se ivească zori de ziuă, atunci sufletul acela este deja foarte aproape de adevăratul țel al vieții și el nu mai poate face altceva decât să atingă acel țel, adică viața veșnică, ceea ce este de fapt apogeul a tot ceea ce poate atinge vreodată o viață desăvârșită în deplina ei libertate și în cea mai totală independență!

19. Deci bucură-te, nobilul meu frate, căci în curând și sufletului tău îi va fi dat să vadă ceea ce al meu reușește să vadă de-acum într-o lumină tot mai limpede! Și, când în sufletul tău va străluci lumina zilei în deplinătatea ei, atunci vei înțelege și adevărata măreție a aceluia pe care cu oarecare timiditate încă îl mai numești «Mântuitorul din Nazaret».

20. Ca om, el se aseamănă cu tine și cu mine – dar spiritul Lui, vai! El străpunge cu puterea și cu lumina Sa infinitatea cea veșnică! M-ai înțeles tu oare, nobile frate?”

21. Și atunci a spus Iulius, mișcat până la lacrimi: “Da, iubite și de fapt mult mai nobil ca mine frate; într-adevăr, acum aș putea să te copleșesc de-a dreptul cu iubirea mea, iar pe Mântuitorul Iisus din Nazaret nici nu-L mai pot privi în față fără lacrimi de iubire în ochi și uite că abia acum înțeleg iubirea cea profundă a acelei copile care nu se mai dezlipește deloc de El!”,

22. Iar Suetal a spus: “Mulțumesc lui Dumnezeu, acum nu ne va mai fi greu să-L recunoaștem! Nu mai trebuie decât să vedem lângă cine pășește copila aceea, și acela va fi omul!” Iar cei doisprezece au făcut tocmai acest lucru.

Author:  Acustic [ 30.12.2010, 15:00 ]
Post subject:  Capitolul 50 - O nouă îndoială privind persoana Mântuitorului

Capitolul 50
O nouă îndoială privind persoana Mântuitorului

1. Însă Iara pășea acum, la îndemnul Meu, alături de Rafael și de Josoe, și vorbea cu cei doi despre marea înțelepciune a lui Matael, apărută ca din senin. De aceea, cei doisprezece nu puteau să-și dea seama care dintre cele două persoane aflate lângă copilă aș putea fi Eu. Ei și-l închipuiau pe Mântuitor ca pe un bărbat matur, iar în preajma Iarei se aflau doi tinerei de vreo 12-14 ani, după cum îi arăta înfățișarea lor, așa că celor doisprezece nu le ieșeau deloc socotelile. De aceea, unul dintre ei i s-a adresat lui Suetal: “Prietene, de data aceasta chiar că te-ai bucurat prea repede în numele nostru, al tuturor! De-a dreapta și de-a stânga acelei copile - probabil una din fiicele hangiului Ebahl din Ghenizaret, căci noi, muntenii, am mai văzut-o de câteva ori la han când aveam treburi pe acolo - pășesc doi băieți tineri, probabil fiii guvernatorului general. Nici unul dintre acești tineri nu poate fi Mântuitorul din Nazaret. Se pune atunci întrebarea: cine este el? Îți spun eu, frate, cu înțelepciunea noastră n-o să ajungem în cazul de față la nici un rezultat; și, de aceea, cred că pentru noi tăcerea este fără îndoială cea mai bună soluție!”

2. Suetal i-a răspuns: “Sunt și eu întru totul de părerea ta. Însă ne-a întărâtat puțin nobilul domn Iulius, lucru pe care nu contest că l-am și meritat. De ce să ne mai batem însă gura de pomană? Mai bine să tăcem, să ascultăm și să privim - acesta este lucrul cel mai bun pe care-l putem face și, probabil, și începutul oricărei înțelepciuni!” După aceste cuvinte, cei doisprezece au rămas tăcuți, însă în sufletele lor erau frământați de tot felul de gânduri.

3. În acest moment, Eu M-am îndreptat către ei și M-am adresat lui Suetal, zicând: “Am auzit fiecare cuvânt din ceea ce ați vorbit până acum, căci am auzul extrem de ascuțit. Ați vorbit multe lucruri între voi, precum și cu înțeleptul Matael și cu căpitanul Iulius, fără a vă exprima însă părerea voastră proprie în întregime. De aceea, aș vrea să-Mi spuneți cu cea mai mare sinceritate ce credeți voi de fapt despre persoana în discuție. Puteți vorbi deschis, fără pic de teamă, căci pentru asta Mă pun Eu chezaș că nu vi se va petrece absolut nimic rău! Căci Eu îl cunosc pe Mântuitor foarte bine și știu că nu trebuie să vă temeți de nimic rău dacă îmi veți spune Mie, ca unuia dintre cei mai buni și mai apropiați prieteni ai Săi, ce gândiți voi înlăuntrul vostru cu adevărat despre El!”

4. Atunci Suetal a spus, cu o oarecare stânjeneală: “După port, tu pari a fi grec; dacă e să ne luăm însă după păr și după barbă, ești mai curând evreu. E drept că romanii spun despre greci, deloc măgulitor: «Graeca fides, nulla fides» (Loialitatea grecilor este lipsa loialității), în schimb însă, chipul tău reflectă foarte multă sinceritate, iar ca un bărbat - desigur, nu fără o oarecare înțelepciune - vei înțelege firește că niște oameni ca noi nu se pot pronunța chiar așa, în necunoștință de cauză, în legătură cu un personaj atât de ieșit din comun!

5. Tot ce ne-a explicat Matael, cu marea lui înțelepciune, în legătură cu Mântuitorul, nu poate fi luat chiar atât de ușor, cu ochii închiși, nici chiar de niște oameni ca noi, ca fiind adevărul absolut, iar judecățile noastre personale despre el nu pot fi nici ele decât foarte incomplete, căci până acum n-am auzit decât vorbindu-se despre el, iar cei patru munteni din Ghenizaret ne-au vorbit și ei despre extraordinarele puteri resimțite de ei, dar de văzut nu l-au văzut nici ei și nu au vorbit cu el.

6. Noi am aflat aici despre miraculoasa vindecare a celor cinci bărbați cuprinși de furiile cele mai cumplite și ni s-a povestit despre acest lucru, dar nici în acest caz nu am văzut cu ochii noștri, ci am ascultat doar povestirile căpitanului și, firește, cele mai multe și mai concrete amănunte le-am aflat chiar de la cei vindecați.

7. Aceste fapte ieșite din comun, alături de aprecierile și explicațiile foarte limpede formulate, în special ale preaînțeleptului Matael, sigur că au fost de natură să formeze în noi o imagine despre numitul Mântuitor, care - cel puțin potrivit noțiunilor noastre strict pământene, lipsite de orice înțelepciune înaltă - poate că este o întrupare a divinității celei mai pure!

8. Dar dacă totuși noi, oameni lipsiți de înțelepciune și de noțiuni științifice, ne aflăm cu aprecierile noastre într-o eroare totală? Ei bine, tocmai asta este ceea ce ne frământă în gândurile și judecățile noastre! Cine oare ne-ar putea lămuri lucrurile astfel încât până și nouă, oamenilor lipsiți de cunoștințe și înțelepciune, să ne apară limpede în față o alternativă sau alta?

9. Vezi tu, cunoașterea a ajuns la niveluri destul de înalte în zilele noastre, iar înțelepciunea oamenilor nu mai cunoaște nici ea granițe, și atunci sigur că ar fi posibil ca un anume om din Nazaret, ajutat eventual de unele aptitudini spirituale deosebite, să fi descoperit cine știe ce piatră a înțelepciunii, despre care omenirea să nu fi auzit încă nimic până acum: și de-acum el să poată face cu ea tot felul de lucruri deosebite, la vederea cărora noi să rămânem cu toții ca vițeii la poarta nouă! El poate muta munții din loc și poate face apele mării să înghețe în plină vară, ba poate învia chiar și morții și poate să-i facă pe oameni să piară cu miile din simpla sa dorință, dar toate acestea - vezi bine - sunt lucruri care au mai fost înfăptuite de către oameni, chiar cu mult înaintea sa.

10. În Egipt, de pildă, asemenea lucruri nu fac parte din categoria celor nemaiauzite; însă aici, la noi, ele sunt - firește - fenomene mult mai rare, fiindcă în special la noi, evreii, orice vrăjitorie este strict interzisă, astfel că până la urmă orice faptă ieșită din comun realizată de un om, poate chiar cu mijloacele cele mai naturale, este condamnată pe loc drept vrăjitorie, iar vrăjitorul, dacă este evreu, este ucis cu pietre sau ars de viu, iar dacă este un străin, el este expulzat pe dată hăt dincolo de graniță. Sigur că n-ar trebui decât să plătească Templului o anumită sumă în chip de răscumpărare și pe dată i s-ar permite să-și demonstreze în mare taină magiile și vrăjitoriile, măcar în fața grecilor și romanilor. Unii ca noi sigur că nu vor putea vedea nicicând așa ceva la Ierusalim, dar călătorind ca apostoli ai Templului prin diferite țări străine pentru a-i converti pe străini la religia mozaică, tot am mai văzut și noi unele lucruri, care pentru noi au rămas pur și simplu inexplicabile.

11. Lucruri la fel de nemaiauzite a înfăptuit se pare și acest Mântuitor din Nazaret, de pildă prin vindecarea celor mai diferite boli, ba se spune că i-ar putea învia chiar și pe morții Dar oricare dintre aceste variante ar fi adevărată, ele nu oferă încă nici pe departe dovada palpabilă a vreunei naturi divine deosebite a lui și nici nu constituie atestatul incontestabil al acesteia.

12. A realiza prin vorbă și faptă niște minuni în ochii unor oameni ca noi nu reprezintă o artă deosebită pentru omul înzestrat, căci nimic nu este mai ușor decât să-i predici orbului despre culori, pe când văzătorul nu are nevoie de nici o predică, căci poate deosebi culorile și fără ea.

13. Pe de altă parte însă, Mântuitorul acela nazarinean poate fi tot atât de bine și un profet absolut extraordinar, înzestrat cu adevărat cu harul lui Dumnezeu - asemenea unui Moise, unui Iosua, Samuel sau Ilie, înfăptuindu-și operele prin însăși forța divină dinlăuntrul lui, lucru pe care îl considerăm ca fiind mai probabil, întrucât știm că este evreu și, ca atare, n-ar fi avut nicicând posibilitatea să se instruiască în școlile tainice ale esenienilor sau ale egiptenilor.

14. Căci de i s-ar fi putut dovedi așa ceva, firește că n-ar fi greu de ghicit de unde și-a dobândit toate meșteșugurile tainice. Se știe că esenienii își învie și ei copiii morți, chiar cu zecile deodată, lucru de care m-am putut convinge chiar eu personal! Și Dumnezeu știe câte boli se pricep și ei să vindece!

15. Din toate acestea, tu, ca un grec înțelept ce pari a fi, îți vei putea da fără îndoială seama de ce noi, în ciuda tuturor lucrurilor extraordinare auzite aici, suntem frământați în sufletele noastre de tot felul de ipoteze pro și contra.

16. Să iei totul pe negândite drept bun ar fi probabil un lucru la fel de nesăbuit ca și să respingi totul de la bun început. Trebuie să așteptăm, să ascultăm, să vedem și să analizăm cu atenție - asta este tot ce ne rămâne de făcut, iar apoi vom vedea dacă ne vom decide pentru PRO sau pentru CONTRA. Nu vrem povești în locul evidențelor, căci s-ar putea să ne păcălim! Spune tu acum dacă avem dreptate sau nu!”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 02:36 ]
Post subject:  Capitolul 51 - Îndoieli cu privire la caracterul divin al Nazarineanului

Capitolul 51
Îndoieli cu privire la caracterul divin al Nazarineanului

1. Eu am răspuns: “Într-o privință aveți dreptate, însă în alta nu aveți deloc! Sigur că dacă esenienii îi pot învia pe morți la fel cum face și Nazarineanul, atunci da aveți dreptate în toate privințele. Dar uite că aici, printre ucenicii Nazarineanului, se află și un esenian adevărat. El a fost trimis încoace fie pentru a-l racola pe Nazarinean pentru marile lor afaceri scamatorești, fie pentru a-i smulge acestuia în vreun fel secretul despre felul în care îi învie El pe morți și îi vindecă pe bolnavi.

2. De îndată ce s-a convins însă, destul de curând, că la Nazarinean totul se petrece la vedere, în fața tuturor, fără vicleșuguri și fără nici un fel de ustensile artificiale, numai prin pronunțarea binecunoscutului «Facă-se!», atunci el și-a părăsit esenianismul său amăgitor, a mărturisit toate înșelătoriile și a devenit el însuși un ucenic al Nazarineanului. Uitați-l acolo sub pom, absolut singur, duceți-vă și stați de vorbă cu el!”

3. A răspuns atunci un altul dintre cei opt: “Prietene, nu este cazul, căci eu cunosc esenianismul în toate amănuntele sale. Este o înșelătorie teribilă, însă de fapt meritorie, iar Nazarineanul nu s-a instruit nicidecum la școlile lor! M-aș pronunța mai curând pentru Egipt, căci Nazarineanul are desigur prieteni sus-puși printre romani și, cu ajutorul acestora, ar fi putut ajunge ușor în Egipt!”

4. Atunci Eu m-am adresat acestui al doilea vorbitor, al cărui nume era Ribar: “Dar cum de ai aflat tu toate secretele esenienilor? Căci după câte am auzit Eu, este un lucru greu de realizat fără să-ți pui viața în pericol!”

5. Iar Ribar a răspuns: “Dragă prietene, cu bani mulți și cu o doză suficientă de viclenie poți ajunge oriunde. Dar firește că trebuie să fii înzestrat de la natură și cu suficientă minte, astfel încât să nu te trădezi că vezi dincolo de ceea ce ți se arată și unele lucruri care nu ți se arată! Sigur că pentru asta este nevoie de multă istețime și de rafinament și, uite, tare aș vrea să-l pun odată la încercare și pe faimosul Mântuitor din Nazaret, și-ți garantez că pe mine nu mă va păcăli.

6. Iar dacă este într-adevăr ceea ce se susține despre el că ar fi și cum îl laudă preaînțeleptul Matael că este, ei bine, atunci îl vom prețui firește și noi în aceeași măsură ca și Matael! Pe mine mă derutează însă un lucru, și anume faptul că își ia ucenici. Căci zic în sinea mea: dacă puterile lui sunt realmente de origine pur divină, atunci nici unul dintre ucenicii săi nu se va dovedi în stare să înfăptuiască nimic din ceea ce înfăptuiește el, chiar de-ar fi să învețe o veșnicie la școala sa. Dacă însă puterile lui sunt unele omenești, atunci ucenicii au într-adevăr un rost, căci ceea ce poate face un om va putea să facă și un altul, în măsura în care dispune de cunoștințele și de mijloacele necesare. Dacă însă, cum am spus, calitățile lui sunt de natură divină, atunci imitarea faptelor lui nu va reuși nimănui în vecii vecilor! Căci pentru asta este nevoie de întreaga atotputernicie și înțelepciune a lui Dumnezeu!”

7. Atunci am spus din nou Eu: “Prietene Ribar, tu nu vorbești deloc rău, fondul lucrurilor îl vezi însă complet greșit, căci Dumnezeu poate să-și aleagă și din rândul oamenilor pe câțiva, învățându-i și educându-i într-un fel deosebit, așa cum a făcut El cu Moise și cu o sumedenie de alți profeți, pentru ca apoi ei să devină învățători ai oamenilor și să le vestească oamenilor de pe acest pământ Cuvântul lui Dumnezeu. Pornind de la această idee, ipoteza ta este complet greșită și cu ea greu te vei putea pune cu Mântuitorul din Nazaret!

8. Cu toată viclenia ta, vei găsi în Nazarinean un adversar foarte puternic și invincibil! Eu Îl cunosc și știu că, dinspre partea omenească, El nu poate fi învins, căci tot El va avea ultimul cuvânt!”

9. Atunci Ribar a vorbit din nou: “Haide să facem atunci o încercare! Am auzit adeseori asemenea antifonii și preludii, iar la sfârșit totul s-a redus aproape la vorba romanilor: «Și tacuisses, philosophus manisses» (Dacă tăceai, filozof rămâneai). De aceea, la mine n-a contat niciodată «ante» (înainte), ci întotdeauna doar «post festum» (după festin; ulterior). Nu anticipez niciodată și nu formulez niciodată o judecată despre un lucru pe care nu l-am verificat eu însumi în prealabil. De aceea eu n-am rostit nicicând o sentință eronată, ci de regulă am nimerit la țintă cu aprecierile mele. Dar poate ești și tu vreun ucenic de-al lui?”

10. Iar Eu i-am răspuns: “Nu chiar! În schimb, sunt unul dintre cei mai apropiați prieteni ai Săi și Îl cunosc cel mai bine!” Auzind acest dialog, vreo câțiva abia și-au stăpânit zâmbetul, dar nimeni dintre cei de față n-a scăpat un cuvințel.

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 03:05 ]
Post subject:  Capitolul 52 - Dialogul dintre Suetal și Ribar despre proba minunilor dată de Rafael

Capitolul 52
Dialogul dintre Suetal și Ribar despre proba minunilor dată de Rafael

1. După o scurtă pauză, Ribar a spus din nou: “Mi-ar plăcea să aud măcar din gura vreunuia dintre ucenicii lui ce a învățat deja, aflându-se mereu în preajma Mântuitorului făcător-de-minuni!”

2. Eu i-am răspuns: “O, acesta este un lucru cât se poate de simplu! E drept că a venit deja ora prânzului, și gazda noastră va fi în curând gata cu masa, însă pentru o mică probă dată de un ucenic ne mai ajunge timpul și poate că e bine să alegem pe unul foarte tânăr, care să-ți arate ție, în chip de examinator sever, tot ceea ce știe el deja! Îți convine așa?”

3. Ribar: “Da, așa da, căci fără să supui omul la o probă nu-ți poți forma o părere exactă despre ceva!”

4. L-am chemat atunci pe Rafael, care de fapt și în sensul strict al cuvântului este și el tot un ucenic de-al Meu, chiar dacă el este un spirit pur, atunci fiind acoperit cu un strat foarte subțire de materie. Iar Rafael a venit pe dată la chemarea Mea, s-a instalat în fața lui Ribar și l-a întrebat: “Ei bine, la ce test dorești să-l supui pe un ucenic al Domnului?” Ribar se tot gândea și tot căuta să găsească un lucru atât de imposibil de realizat încât nici un om să nu fie în stare să îl ducă la bun sfârșit.

5. Și din nou am intervenit Eu: “Ei, se pare că povestea aceasta i-a cam venit de hac vicleniei tale, ce zici?!”

6. Dar Ribar a răspuns: “O, fii pe pace! «Festina lente!» (Grăbește-te încet!), după cum spun tot romanii! «Hostis cum padentia nostra victus!» (Cu răbdarea treci marea!) Am să-i dau băiatului o problemă de rezolvat care îi va pune puterile la grea încercare!”

7. Și, spunând acestea, Ribar s-a aplecat la pământ, a ridicat o piatră de mai multe livre de jos și i s-a adresat lui Rafael, cu un zâmbet de satisfacție pe chip: “Drag ucenic al Maestrului cel sfânt care este capabil să înfăptuiască lucruri pe care numai Dumnezeu însuși le poate înfăptui! Dacă ai deprins deja de la el unele lucruri atât de extraordinare, atunci transformă piatra aceasta într-o pâine bună, dulce la gust!”

8. Iar Rafael i-a spus: “Încearcă și vezi dacă piatra mai este piatră!”

9. Ribar a încercat și a spus: “Ba bine că nu!”

10. Și din nou Rafael: “Mai încearcă acum încă o dată!”

11. Ribar a încercat încă o dată, a rupt piatra în două și și-a dat seama că piatra se transformase într-adevăr în pâine. Asemenea minune în mâinile lui l-a umplut de uimire, ba pe chipul lui s-a întipărit chiar o puternică teamă, el nemaiștiind ce să spună.

12. Rafael însă a continuat: “Te rog să o și guști acum, căci ochiul este mai ușor de păcălit decât cerul gurii! Dă-le și prietenilor tăi să guste din ea, ca să avem martori ai faptului că transformarea s-a produs într-adevăr!”

13. Și Ribar a gustat din pâinea miraculoasă, mai întâi cu oarecare precauție, întrucât i-a plăcut însă foarte mult, el a început să muște zdravăn dintr-una din jumătăți, iar pe cealaltă a dat-o tovarășilor săi să o guste. Toți au găsit pâinea foarte gustoasă, dulce și cu miros îmbietor.

14. Atunci M-am adresat din nou Eu lui Ribar, spunând: “Ei, prietene dragă, să-ți aud acum sentința. Ce părere ai de fapta aceasta, făcută de unul dintre ucenicii învățătorului?”

15. Dar Ribar s-a întors spre Suetal și i-a spus: “Frate, vorbește tu de-acuma, tu ești ceva mai deștept ca mine! Căci toate acestea depășesc orizontul meu de gândire!”

16. Iar Suetal i-a răspuns: “Da, oamenii de felul tău au umplut pământul, oameni care încep prin a face pe grozavii cu puțina inteligență pe care o au. De îndată ce se ivește apoi ceva care le depășește puterea de înțelegere, rămân muți ca o muiere desfrânată surprinsă asupra faptului! Ce s-ar mai putea spune aici decât că Matael a avut dreptate în fiecare silabă rostită și prin care I-a atestat învățătorului marile sale calități!

17. Dacă de asemenea minuni sunt capabili ucenicii săi, ia încearcă să-ți imaginezi numai ce este în stare să înfăptuiască însuși Maestrul cel sfânt?!”

18. Atunci a vorbit din nou Ribar: “Toate acestea sunt adevărate și sigur că nici unul dintre noi nu le va mai contesta vreodată. Dar știi și tu că în Templu se susține ca un adevăr incontestabil faptul că diferiți magicieni deosebit de pricepuți pot înfăptui și ei o serie întreagă de lucruri extrem de surprinzătoare sprijinindu-se pe puterea lui Belzebut, pe care acesta le-o pune la dispoziție. Până și romanii spun: «In doctrina aliena cauti, felices» (Fericit cel care se apropie cu prudență de o știință străină), precum și «Sapientia non incipit cum odio deorum» (înțelepciunea nu începe cu ura împotriva zeilor)!”

19. Dar Suetal i-a răspuns: “Mai slăbește-mă cu proverbele tale latine stupide și nu mă mai bate la cap nici cu netotul tău de Belzebut! Nu l-ai auzit oare mai înainte vorbind pe atât de înțeleptul Matael, și n-ai înțeles oare din vorbele lui că învățătura marelui învățător îl conduce pe orice om pe calea spre Dumnezeu prin adevăr, prin iubire și prin faptă? Ei bine, de ce ar avea nevoie marele învățător pentru aceasta de ajutorul mai-marelui tuturor minciunilor și înșelătoriilor? Prost lovit de orbire ce ești. Pâinea a fost și ea tot o minciună sau a fost pâine adevărată?

20. Dacă ți-ar fi pregătit-o Belzebut, lucru pe care cu siguranță n-ar fi fost în stare să-l facă, ai avea acum o piatră în stomac în loc de pâinea aceea atât de bună. Dar, fiindcă a fost o pâine adevărată, ca picată din cer, sunt convins că simți și tu acum, ca și mine de altfel, o savoare cu adevărat divină în tot trupul tău, la fel cum simt eu în al meu!

21. Unde ai citit tu în întreaga Carte Sfântă că Satana ar fi reușit vreodată să înfăptuiască vreo minune ca aceasta? Uită-te numai la isprăvile lui Belzebut înfățișate în Templu. Și ce sunt ele de fapt? Nimic altceva decât o înșelătorie mârșavă și arhicunoscută, menită să stoarcă aurul și argintul de la niște orbi ca tine, pentru a-l folosi apoi în cu totul alte scopuri, mai mult decât rușinoase!

22. Vezi, acestea sunt «minunile» înfăptuite de Satana și le poți recunoaște ca atare fără nici o dificultate!

23. În cazul de față însă nu putem vorbi nici de cea mai mică înșelătorie, ci doar de atotputernica voință a lui Iehova însuși! Cum poți să mai întrebi atunci dacă astfel de lucruri nu se pot realiza cumva și cu sprijinul puterii Satanei?! Când a putut demonstra Satana vreodată că dispune într-adevăr de vreo putere reală?”

24. Ribar a replicat foarte afectat: “Bine, dar n-a învins el la Sinai, atunci când s-a luptat timp de trei zile cu Mihail pentru trupul lui Moise?”

25. Suetal i-a răspuns: “Da, și ce l-a mai câștigat pe Moise! Frumoasă victorie! Ia spune, mai știi și altele?”

26. Ribar: “Ei bine, ispitirea lui Adam și a Evei nu înseamnă nici ea nimic?”

27. Suetal: “Dar cum poți tu numi asta un miracol asemănător celui de aici?! Dacă vreo târfă trupeșă începe să-ți vânture pe sub ochi farmecele ei trupești și te atrage cu priviri voluptuoase, se poate oare vorbi de un miracol dacă tu, din pură dorință trupească, te vei strecura în frumoasele ei brațe molatice? Astfel de minuni ca cele cu Adam și cu Eva se petrec astăzi destule, din păcate; ele se înscriu însă în categoria naturalului celui mai grosier, de ultimă speță, iar despre vreun miracol nici nu poate fi vorba, decât poate de faptul că totul este un miracol de la începutul Facerii încoace! Ia spune, mai știi vreo operă miraculoasă înfăptuită de Satana?”

28. Din nou Ribar: “Greu mai e de vorbit cu tine! Spune-mi atunci ce este cu miracolul binecunoscut al idolilor de la Babel și Ninive? Nici acela n-a fost înfăptuit de diavol?”

29. Suetal: “Pentru niște măgari orbi ca tine poate că da - pentru oamenii care văd limpede însă nu, căci ultimii știu prea bine că în burta cunoscutului idol de la Babel, încinsă în noaptea respectivă până la incandescență de limbile flăcărilor, ofrandele aruncate prin gura sa larg căscată drept în fundul burții au fost mistuite acolo în chip foarte firesc de văpaie. Asemenea miracole poate înfăptui oricine, în oricare zi, cu ajutorul unui foc zdravăn, fără a avea deloc nevoie de vreun diavol oarecare!

30. Oricum, un diavol nu este în stare să realizeze nimic - decât să distrugă vreun trup oarecare, care și acela nu are vreo mare valoare, și apoi își poate lua răsplata sa puturoasă. Pentru suflet și spirit însă nu poate înfăptui în veci nici o minune, căci însăși făptura sa nu este decât materie rânduită în straturi groase! Da, prin intermediul Satanei poți deveni și mai material decât ești de fapt. Mai spiritual însă nu vei deveni cu ajutorul lui nici măcar pentru o singură clipă! Dar spune mai departe, de-ți mai vine în minte vreo minune satanică!”

31. Astfel certat, Ribar a spus: “Dacă așa stau lucrurile, atunci firește că nu mai cunosc nici o altă minune înfăptuită de Satana și sunt întru totul de acord să recunosc minunea aceasta adevărată înfăptuită de tânărul și drăgălașul ucenic al marelui învățător. Pe de altă parte însă, ai fi putut și tu să vorbești puțin mai frumos cu mine și te-aș fi înțeles cu siguranță la fel de bine!”

32. Iar Suetal a răspuns: “Aici ai fără îndoială dreptate, dar știi prea bine și de multă vreme cât de tare mă aprind atunci când cineva, și în special un om cu o oarecare cultură, îmi vine cu povestea asta despre Belzebut, ca și când oamenii de pe pământul acesta n-ar fi ei înșiși cu prisosință niște belzebuți! Și asta în special într-o împrejurare atât de măreață și aureolată de divinitate! Asta este, îmi vine să-mi ies din piele de supărare!”

33. Atunci a intervenit din nou Ribar: “Bine, bine, uite că acum apele s-au liniștit! «In medio beati» (Cei fericiți adoptă calea de mijloc), spun romanii. «Mai puțină agitație și mai puțină gălăgie» - acesta este sâmburele oricărei înțelepciuni. Adevărul iese el până la urmă la iveală - înțelegi, frate? Chiar și fără atâția măgari!”

34. Iar Suetal i-a răspuns: “Așa este, așa este; numai că, în focul disputei, cu greu îți mai cântărești cuvintele cu care pui pe cineva la punct atunci când el începe să manifeste prea multe scrupule prostești! Dar, odată ce ai început să recunoști și tu adevărul, n-ai să mai auzi de la mine curând asemenea expresii!”

35. Atunci am intervenit Eu și am spus: “Ei, ați ajuns la pace?”

36. Și amândoi au răspuns: “Da, deplină!”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 03:15 ]
Post subject:  Capitolul 53 - Principiile de bază ale învățăturii lui Iisus

Capitolul 53
Principiile de bază ale învățăturii lui Iisus

1.Atunci l-am întrebat pe Ribar: “Cum stau acum lucrurile cu judecățile tale, după ce ai văzut ceea ce ai văzut?”

2. Iar Ribar a răspuns: “Mi-am exprimat deja părerea față de Suetal și recunosc acum că Matael cel înțelept are dreptate în toate. Demonstrația a fost făcută și nu mai este nevoie de nici o altă dovadă! Acum nu doar cred într-o minune, ci chiar am văzut minunea cu proprii mei ochi, și de-acum aș dori să-l cunosc și personal pe marele învățător!”

3. Suetal a intervenit atunci și el: “Da, și eu aș dori acest lucru, dacă este cu putință, deși aproape că nu-l mai consider un lucru esențial, căci ceea ce am văzut îmi este suficient pentru toată viața! Mai presus decât Dumnezeu El nu poate fi, dar după cele pe care le-am văzut cu proprii mei ochi, nici mult mai prejos nu este! Și asta îmi ajunge. Poate că, în plus, mi-aș dori să mai aflu câte ceva despre învățăturile Lui.”

4. Atunci am spus din nou Eu: “Dar Matael v-a expus deja principiile de bază ale acestor învățături, căci, în fond, învățătura Mântuitorului se reduce la faptul că trebuie să-L iubești pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele tău să-l iubești la fel de mult ca pe tine însuți.

5. Iar a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice înseamnă un singur lucru: înseamnă a-L recunoaște pe Dumnezeu și voința Sa revelată, procedând apoi în consecință din iubire adevărată față de Dumnezeul pe care L-ai recunoscut, și totodată să te porți, respectând voia lui Dumnezeu, față de orice semen al tău așa cum orice om cu judecată se poartă față de sine însuși; firește că aici este vorba de iubirea aceea curată și întru totul dezinteresată, atât față de Dumnezeu, cât și fată de oricare dintre semenii tăi.

6. Așa cum tot ce este bun trebuie iubit pentru că este bun, și prin urmare drept, tot așa și Dumnezeu trebuie iubit pentru simplul motiv că El singur reprezintă suprema bunătate și supremul adevăr!

7. Aproapele însă trebuie iubit în aceeași măsură, fiindcă el este - asemenea ție - făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și fiindcă poartă - asemenea ție - spiritul lui Dumnezeu într-însul.

8. Iată deci, acesta este de fapt sâmburele învățăturii Sale și învățătura este foarte ușor de respectat, ba chiar cu mult mai ușor decât miile de legi ale Templului, în cele mai multe cazuri dictate de egoismul slujitorilor acestuia.

9. Prin respectarea cât mai riguroasă a învățăturii acesteia noi, spiritul din om, la început extrem de încătușat, devine din ce în ce mai liber, înflorește necontenit, cuprinde până la urmă omul în întregul său și atrage ca atare totul în viața sa, care este de fapt o viață dusă întru Domnul Dumnezeu, o viață menită să dureze veșnic, o viață în cea mai sublimă fericire!

10. Și, prin urmare, orice om care va renaște în felul acesta în spiritul său nu va vedea în veci moartea, nu-i va simți prezența sau gustul, iar desprinderea din învelișul său de carne va fi, pentru acel om cea mai mare fericire.

11. Căci spiritul omului, care formează de-acum un tot unitar cu sufletul său, s-a simțit până atunci asemenea unui om închis în temnița cea mai întunecoasă, prin a cărei ferestruică putea privi afară pentru a vedea pajiștile minunate ale pământului și oamenii liberi care se îndeletnicesc cu tot felul de treburi utile, în timp ce el este nevoit să tânjească după toate acestea în detenție. Cât de fericit va fi însă omul atunci când va sosi paznicul, va deschide ușa celulei sale, îi va scoate cătușele și îi va spune: «Iată, prietene, ai scăpat de orice pedeapsă, du-te de-acum și bucură-te de deplina ta libertate!»

12. Iată deci cum spiritul omului se aseamănă cu viața embrionară a unui pui de pasăre aflat încă în ou: atunci când embrionul s-a dezvoltat în suficientă măsură în găoacea sa rigidă - care este precum o chingă pentru viața sa liberă - datorită căldurii pe care i-a asigurat-o cloșca în timpul clocitului, puiul își va sfărâma găoacea și va răzbi la deplina libertate.

13. La un asemenea nivel însă, omul nu poate ajunge decât prin respectarea riguroasă a învățăturii pe care le-o transmite acum oamenilor Mântuitorul din Nazaret.

14. Pe măsură ce renaște tot mai mult în spiritul său, omul dobândește în același timp și alte calități, la care simplul om al cărnii nici nu poate gândi.

15. În asemenea situații, spiritul devine o forță în sine, asemenea celei divine. Și atunci voința unui astfel de spirit desăvârșit dintr-un om se împlinește și trebuie în mod necesar să se împlinească, deoarece forța vitală a spiritului este singura cu adevărat vie din tot necuprinsul lui Dumnezeu!

16. Căci viața cea adevărată este ea însăși un stăpân și un creator, un păstrător, un legiuitor și un cârmuitor ai oricărei creații, și de aceea totul trebuie să se supună forței veșnic vii a spiritului.

17. Tu ți-ai putut da seama de acest lucru prin încercarea la care l-ai supus pe ucenic, așa că, pentru moment, îmi poți da Mie deplină crezare că lucrurile stau întocmai astfel cum ți le-am expus Eu. La înțelegerea lui «cum», «în ce fel», și «de ce» nu vei ajunge însă decât atunci când îți vei fi dobândit deplina libertate a vieții tale spirituale.

18. Dar iată că Matael ți-a demonstrat destul de limpede la ce grad de înțelegere poate ajunge până și un spirit renăscut doar pe jumătate, astfel că ai în momentul de față dovezile cele mai concludente în propria ta mână, pentru ca, pe deplin încrezător, să-ți poți organiza viața potrivit principiilor respective! Ești mulțumit cu explicația aceasta?”

19. Iar Suetal a răspuns: “Da, prietene, mult mai mulțumit chiar decât de explicațiile înțeleptului Matael! E drept că ceea ce mi-ai spus tu acum reprezintă o înțelepciune la fel de profundă ca și cea auzită din gura lui Matael, ba într-o anumită privință chiar mai profundă; însă lucrurile spuse de Matael au darul să te înspăimânte de-a dreptul, să te îngrozească, fiindcă nu reușești să îți reprezinți începutul și sfârșitul lor. Dar uite că tu ai reușit, cu niște cuvinte atât de simple, să-mi prezinți lucrurile atât de limpede cum mai limpede nici nu se poate; acum știu precis ce am de făcut și unde trebuie să ajung pe calea aceasta, astfel că sunt pe deplin mulțumit și nu mi-au rămas alte întrebări de pus.”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 03:28 ]
Post subject:  Capitolul 54 - O a doua minune făcută la dorința lui Ribar

Capitolul 54
O a doua minune făcută la dorința lui Ribar

1. Am luat apoi din nou Eu cuvântul: “Bine deci; dar spune-mi acum, de-a dreptul, dacă nu vrei să-L cunoști și tu personal pe învățătorul din Nazaret! Căci, dacă vrei, Eu pot să ți-L prezint.”

2. Iar Suetal a răspuns: “Ca să fiu sincer, omul acesta - care are în el întreaga plenitudine a spiritului divin - se află pe un piedestal mult prea înalt pentru noi și îmi este de-a dreptul teamă să-l văd chiar și de departe, darămite de aproape! De aceea, chiar aș prefera să nu îl cunosc personal. Uite, pe mine unul mă stingherește până și apropierea acestui tânăr ucenic al său și, sincer să fiu, nu mi-ar displace deloc dacă el s-ar întoarce printre tovarășii lui. Demonstrația ne-a făcut-o și asta ajunge! O a doua cu siguranță că n-ar mai accepta să facă și nici nu ar mai avea vreun rost; căci pe cine nu l-a convins prima demonstrație, pe acela nu-1 vor convinge nici o mie de alte minuni înfăptuite. Astfel că eu aș prefera chiar ca el să se întoarcă acum la ai lui. De răsplătit, oricum nu avem cum să-l răsplătim pentru demonstrația făcută, căci nu avem nimic în afară de noi înșine. Spune-i deci tu, dragă prietene, să se reîntoarcă la ai lui, cei de același fel cu el!”

3. Eu: “Bine, dar cum aș putea face așa ceva? El este doar un om liber și poate pleca oricând dorește. De altfel, se va și duce la ai lui de îndată ce nu va mai avea nimic de făcut aici! Văd bine că tu ești pe deplin mulțumit de cele văzute, însă nu tot așa stau lucrurile și cu ceilalți tovarăși ai tăi, nici măcar cu Ribar, chiar dacă pretinde că este pe deplin de acord cu tine. El însă mai rumegă încă la primul miracol văzut și nici acum nu este pe deplin lămurit. De aceea, pentru că ne-a mai rămas puțin timp, îi vom cere ucenicului să ne mai dea o dovadă a puterilor sale.”

4. Iar Suetal a spus: “Sigur că ar fi bine și chiar și mie mi-ar plăcea să mai văd o minune înfăptuită de el. Se pune însă întrebarea dacă lucrul acesta i-ar conveni și marelui învățător cel sfânt, căci maeștrilor de regulă nu prea le place când ucenicii lor fac prea multe demonstrații.”

5. Și Eu i-am răspuns: “Nu-ți face tu nici un fel de griji în privința asta; căci toate acestea le iau Eu asupra Mea, iar la momentul respectiv voi ști tot Eu să răspund pentru toate, de mi se va cere vreodată socoteală. Pe Ribar însă și pe ceilalți va trebui totuși să-i întrebăm ce fel de semn ar dori să li se mai arate; căci, altminteri, vreunul dintre ei ar putea pretinde cât de curând că minunea respectivă a fost pregătită din vreme și că ne-am înțeles dinainte asupra ei. Dacă vor hotărî însă ei ce semn doresc să li se arate, atunci nu va mai putea fi vorba de vreo înțelegere făcută dinainte. Ești de acord cu procedeul acesta sau nu?”

6. Suetal: “Totul este solomonic de bine gândit și exprimat, și de aceea nici nu aș putea fi decât de acord cu o asemenea propunere!”

7. Eu am spus din nou: “Ei bine, haide deci să-l întrebăm pe Ribar! Spune-ne așadar tu, Ribar, în ce ar trebui să constea următorul semn pe care să ți-l dea ucenicul nostru!”

8. Iar Ribar a spus: “Prietene, dacă el este de acord să mai înfăptuiască și o a doua minune, atunci să transforme piatra aceasta, pe care o țin acum în mână, într-unul dintre cei mai de soi pești din cei care trăiesc în marea aceasta de aici!”

9. Atunci Eu l-am întrebat pro forma (de formă, de dragul aparențelor) pe Rafael: “Te vei dovedi oare în stare să rezolvi problema aceasta?”

10. Iar Rafael a răspuns: “O să încercăm. Ar fi bine însă ca cel care mi-a cerut acest lucru să se proptească mai întâi bine pe picioarele sale, căci altminteri peștele îl va doborî la pământ. Peștii cei mai de soi din marea aceasta sunt foarte mari și atât de puternici încât un om nu-i poate birui. Așa că, de îndată ce Ribar își va fi înfipt picioarele suficient de bine în pământ, un pește de optzeci de livre va lua în mâna sa locul pietrei pe care o ține acum și care abia de cântărește vreo zece livre.”

11. Ribar i-a spus lui Rafael: “O, nu-ți face tu griji în privința mea! Căci eu am ceva din puterea unui Samson și am venit deja de hac chiar și unor pești de o sută de livre. De altfel m-am și proptit foarte bine pe picioare.”

12. Drept care Rafael a spus: “Fie deci, așa cum ai dorit!” Și n-a rostit bine cuvintele acestea, că un pește de soi nobil de mai bine de optzeci de livre a făcut, spre spaima și uluirea tuturor celor prezenți, un salt atât de puternic în brațele lui Ribar, încât acesta a căzut în chip jalnic drept pe spate. Și, fiindcă peștele continua să se zbată cu o forță deosebită, izbind încolo și încoace cu coada sa puternică, privitorii au luato la fugă care încotro, iar Ribar, care s-a ridicat repede de la pământ, nu mai manifesta de-acum nici o poftă să pună mâna pe peștele cel imens. Se afla însă pe aproape și unul dintre fiii lui Marcu. Acesta a venit repede cu un năvod de mână foarte rezistent, l-a aruncat iute peste peștele cel mare care continua să se zbată, l-a înfășurat pe acesta în năvod, l-a înșfăcat și l-a cărat într-o vană care era plină cu apă.

13. De îndată ce peștele s-a văzut în elementul său, el s-a liniștit firește pe dată, și acum toți s-au apropiat de vană, privind cu deosebită mirare peștele cel uriaș, iar Ribar a spus: “Ei bine, acum mă declar într-adevăr înfrânt în nimicnicia înțelepciunii mele, și de-acum cred cu putere în tot ceea ce am auzit despre învățătorul cel mare! Căci lucrurile acestea depășesc orice înțelepciune omenească și cu ele începe în mod de-a dreptul vizibil revelația adevăratei splendori a lui Dumnezeu! Matael a avut dreptate cu fiecare cuvânt pe care l-a rostit și la fel și prietenul nostru de aici, prin a cărui bunăvoință am avut noi parte de cele două minuni nemaiauzite. Mare este Dumnezeu și slăvit fie de aceea în veci numele Său, căci iată că El i-a înzestrat chiar și pe oamenii de pe acest pământ cu asemenea puteri nemaipomenite! E drept că noi suntem complet nedemni să privim asemenea minuni dumnezeiești cu ochii noștri păcătoși, dar cum Dumnezeu însuși ne-a învrednicit să o putem face, fie slăvit în veci numele Său!”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 04:01 ]
Post subject:  Capitolul 55 - Despre diferența dintre minunile lui Rafael și cele ale magicienilor

Capitolul 55
Despre diferența dintre minunile lui Rafael și cele ale magicienilor

1. Atunci Suetal a rostit și el: “Amin! Același lucru îl declar și eu. Căci un astfel de lucru n-a văzut nicicând vreun ochi de muritor! E drept că magicienii de pe timpul faraonului aruncau și ei cu niște bâte, din care apoi țâșneau diferiți șerpi; noi însă nu am fost de față la asemenea minuni. Și chiar dacă am fi fost de față, am fi văzut cu siguranță doar aceeași mică scamatorie, cum am mai văzut eu una asemănătoare și la Damasc, unde un magician persan arunca niște bâte pe o suprafață întinsă de nisipuri mișcătoare, aflată pe o arie mare în fața lui, iar atunci când bățul, aruncat cu mare abilitate tocmai acolo unde trebuia, se scufunda în nisipul mișcător, astfel că nu se mai vedea nimic din el - lucru care se întâmpla firește într-o singură clipă -, atunci din locul acela țâșnea de îndată din nisip un șobolan sau un șoarece, care o rupea la fugă! Vrăjitorul pretindea că din bețele aruncate de el în nisip se nasc șobolanii și șoarecii. Eu însă am cercetat după aceea locul și am găsit în nisip toate bețele neatinse; dar am descoperit totodată urme vizibile ale modului în care magicianul, firește că fără martori, reușise în prealabil să țină ascunși în nisip mai mulți șobolani și șoareci, punându-le în diferite gropi, făcute chiar de el în nisip, momeli potrivite. Astfel că șobolanii și șoarecii se ocupau acolo în tihnă de mâncarea oferită, până când bețele aruncate cu abilitate chiar în locurile respective îi izgoneau și îi puneau pe fugă.

2. Plebea cea proastă îi arăta magicianului persan o venerație de-a dreptul divină, umplându-i traistele cu lucrurile cele mai de preț, iar când am încercat să-i conving de realitate pe câțiva dintre ei, care-mi păreau mai luminați la minte, m-am trezit pe loc calificat drept nelegiuit și abia am avut timp s-o iau la goană din locul respectiv. M-am convins, cu ocazia aceea, în primul rând că asemenea magicieni sunt niște șmecheri nemaipomeniți care, slujindu-se de cele câteva cunoștințe ale lor în domeniul naturii, precum și de experiența dobândită, știu să profite de prostia celorlalți oameni, care de fapt vegetează pe pământ asemenea dobitoacelor; iar în al doilea rând m-am convins de faptul că asemenea oameni cu adevărat proști nu pot fi aduși la realitate nici cu cea mai mare bunăvoință a vreunui înțelept iubitor de oameni.

3. Și cam așa trebuie să arate de fapt toate minunile mult lăudate ale tuturor preoților și magicienilor din tot Egiptul și din întreaga Persie, și cu siguranță că minunile înfăptuite de esenieni nu arată nici ele altfel.

4. Minunile acestea de aici însă, pe care le-a înfăptuit ucenicul marelui învățător, precum și vindecările miraculoase despre care am auzit că le-ar fi înfăptuit marele Mântuitor însuși, ele se află prin caracterul lor pur și sublim mult dincolo de oricare înșelătorie a magicienilor, la fel cum soarele cu lumina sa curată și pură depășește prin sublimul său orice lumină rătăcitoare lipsită de valoare. Căci minunile văzute aici depășesc întru totul orice înțelegere și înțelepciune omenească. Aici nu mai are rost nici un fel de gândire sau cercetare, căci aici guvernează atotputernicia lui Dumnezeu căreia nimic nu-i este imposibil.

5. Pentru noi însă, rămâne povața că toate învățăturile marelui Mântuitor trebuie urmate cu cea mai mare sfințenie, pentru că prin el, după cum începe să-mi pară mie acum, ar putea să se împlinească chiar acum, în timpurile noastre, o mare făgăduință a lui Iehova.”

6. Atunci Eu, încă nerecunoscut de cei doisprezece, m-am adresat tot lui Suetal: “Împărtășești această părere dintr-o oarecare convingere?”

7. Iar Suetal a răspuns: “Prietene, părerea la care am ajuns simt că devine certitudine, cel puțin în ceea ce mă privește! Căci, uite, am un motiv foarte simplu, dar totodată bine întemeiat, să presupun acest lucru! Dumnezeu este mult prea bun și înțelept pentru ca să dea viață unui om atât de puternic și să-i insufle harul Său atotbiruitor doar pentru simplul motiv ca acesta să vindece trupurile bolnave ale câtorva oameni și să facă din pietre pâine sau pești. Pe un astfel de om, aflat cu mult deasupra lui Moise și a altor profeți, și care este unic în felul său, asemenea unui soare, Dumnezeu l-a destinat fără îndoială și altor scopuri cu mult mai înalte, necunoscute încă nouă! Căci, după cum am spus, Dumnezeu cu siguranță că nu a trimis o asemenea făptură dumnezeiască pe pământ doar pentru lucruri atât de mărunte cum ar fi înfăptuirea a fel de fel de minuni în fața ochilor unei adunături de gură-cască avizi de miracole sau a unei adunături de proști și de orbi! Ba eu chiar înclin să văd în el pe marele Mesia al iudeilor, propovăduit de toți preoții și profeții, și sunt, prietene dragă, aproape convins de lucrul acesta!

8. Iar de-ar fi să nu fie totuși acesta, atunci chiar că nu mai știu pe cine ar trebui să mai așteptăm, care să fie în stare să înfăptuiască lucruri mai nemaipomenite și mai dumnezeiești! Dar tu ce părere ai, dragă prietene, presupunând că tu, grec fiind, ești cât de cât familiarizat cu scrierile iudeilor?!”

9. Eu am spus: “Da, în privința aceasta Eu sunt pe deplin de acord cu tine, iar scrierile iudeilor le cunosc perfect. Acum însă aș dori să aflu și de la tovarășii tăi ce părere au ei despre concluzia noastră bine argumentată! Ribar este un fel de purtător de cuvânt al tuturor celor zece tovarăși ai săi. Hai să-i cerem deci și lui părerea în această privință și să vedem ce zice el despre toate acestea. Ia întreabă-l chiar tu!”

10. Iar Suetal a spus: “Da, hai să-i cerem părerea, căci între timp s-o fi săturat să se tot uite la peștele său!”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 04:08 ]
Post subject:  Capitolul 56 - Ce cred Suetal și Ribar despre Iisus

Capitolul 56
Ce cred Suetal și Ribar despre Iisus

1. Atunci Suetal i s-a adresat lui Ribar, trăgându-l de colțul hainei și spunându-i: “Măi, Ribar, uite, este aici vorba despre o problemă deosebit de însemnată, în special pentru noi, evreii. Poate că ne poți da și tu o lămurire pe măsură, cu atât mai mult cu cât, după știrea mea, ești mai bine familiarizat cu problemele Sfintei Scripturi decât oricare alt evreu laic. Uite, ne sunt cunoscute toate marile profeții, începând, să zicem, cu Adam, și mergând până aproape, în timpurile noastre. Pe baza tuturor acestor profeții, care fără îndoială că nu au apărut din senin, noi așteptăm un anume Mesia, care urmează să scape poporul evreu, ca vechi popor al lui Dumnezeu, de toate relele trupești și spirituale, oricare ar fi acestea. Ei bine, operele vestitului Mântuitor le-am văzut cu proprii noștri ochi, ba am și auzit cu urechile noastre de la diferiți martori oculari chiar mai multe despre toate câte le face și le-a făcut el de curând. Și chiar mă întreb acum dacă Dumnezeu însuși, descinzând din cerul Său pe pământuri, ar putea înfăptui lucruri mai deosebite și mai minunate decât a înfăptuit Mântuitorul din Nazaret. Iar răspunsul la întrebarea aceasta nu poate fi decât «nu».

2. Cu vreo trei săptămâni înainte ne-a fost arătată ca fiind ceva extraordinar casa construită din temelii, aparținând se pare tot unui vindecător - pe numele său Iacov, mi se pare, sau poate altfel - pe care Nazarineanul a ridicat-o în doar câteva clipe dintr-un morman de ruine, numai și numai prin propria lui voință.

3. Ba ni s-a mai povestit și despre un neguțător din apropiere de Sihar, a cărui casă ar fi fost în același fel mărită și foarte bine dotată.

4. Ne sunt bine cunoscute și povestirile despre vindecările miraculoase de la Ghenizaret. Cu toții l-am văzut pe fratele tămăduit al tovarășului nostru de pe dealurile Ghenizaretului și am stat de vorbă cu el. Și iată că, nu mai departe de ieri, am fost - cum s-ar zice - aproape martori ai vindecării miraculoase a celor cinci bărbați cuprinși de furii, care au călătorit împreună cu noi. Iar înțelepciunea de neexplicat dobândită de Matael, care împreună cu tovarășii săi stă acum de vorbă cu căpitanul Iulius și cu alți romani de rang înalt, este și ea pentru noi mai mult decât o chezășie în privința aceasta!

5. Și, la toate acestea, se mai adaugă și cele două minuni, făcute - să vezi și să nu crezi - de către un ucenic al învățătorului. Apare astfel întrebarea: nu ne îndreptățesc oare toate acestea la presupunerea că marele Mântuitor din Nazaret ar fi chiar propovăduitul Mesia? Tu ce părere ai?”

6. Iar Ribar a răspuns: “Da, da, s-ar putea să ai dreptate! Știi, mi-a trecut și mie ideea aceasta prin minte și chiar m-a preocupat în taină, așa cum pe o femeie însărcinată o preocupă pruncul din pântecele ei. Vezi tu însă, sunt aici două probleme spinoase, una legată de Templu, iar alta legată chiar de romani, cărora un Mesia al evreilor, așa cum a fost el prevestit, nu le-ar conveni fără îndoială deloc. Iar Templul contează pe venirea unui Mesia, potrivit calculelor sale bazate pe Cabala, din mo-tive bine întemeiate, abia peste vreo alte câteva milenii. Iar acum, când o duce atât de bine, Templul chiar n-ar avea deloc nevoie de un Mesia. La rândul lor, romanii ar prefera cu siguranță ca el să fie de partea lor și nu de cea a evreilor!

7. De aceea, eu am în cazul acesta următoarea părere: nu avem decât să credem în sinea noastră ceea ce dorim cu privire la cel prevestit, dar este de preferat să nu ne exprimăm părerea aceasta în gura mare până în momentul în care lucrurile nu se vor limpezi. Căci, în momentul de față, am putea avea necazuri, cu concepția aceasta a noastră, atât din partea unora, cât și din partea celorlalți. În rest însă, tu, cu părerea ta și cu argumentele tale, nu te afli - cred eu - nicidecum pe un drum greșit, ci, potrivit părerii și credinței mele celei mai tainice, te afli chiar pe drumul cel bun. Însă, dragii mei prieteni, spre binele nostru, este de preferat ca lucrul acesta să rămână pentru moment strict între noi!

8. Dar ia privește tu, frate Suetal, cu toată atenția la tânărul nostru ucenic, cel făcător de minuni! Oare ce gânduri i-or mai umbla prin minte? Căci, în primul rând, nu pare deloc a voi să se întoarcă printre tovarășii săi, iar în al doilea, ne privește într-una cu un surâs oarecum ștrengăresc pe chip, de parcă noi am fi niște adevărați tâmpiți. Ce-o fi oare în mintea lui? Ia uite, acum chiar s-a întors cu spatele și-și râde pur și simplu în pumni! Dacă băiatul n-ar avea puteri atât de supraomenești, mai că l-aș trage la răspundere. Însă cu un asemenea om nu te poți pune. Căci pentru unul ca el ar fi o simplă joacă să-l transforme pe unul ca noi - să zicem - într-un măgar indolent, și cum am arăta după aceea?”

9. Atunci Rafael s-a întors cu fața, râzând și mai tare, și făcând să apară - cu încuviințarea Mea - un măgar voinic, în carne și oase, chiar lângă Ribar, a spus: “Uite, chiar aidoma măgarului adevărat de lângă tine!”

10. Ribar a privit în jurul său, s-a înspăimântat foarte tare și, după câteva momente de uluire totală, a spus: “Aoleu, aoleu, de unde a apărut dintr-odată aici măgarul acesta bine hrănit?”

11. Iar Rafael a răspuns: “Exact de acolo de unde a venit și peștele cel mare! Însă acum te întreb eu pe tine: pentru care motiv vă temeți voi atât de tare? V-am făcut eu vouă vreun rău?”

12. Ribar: “Dragul nostru prieten tânăr și atât de frumos la chip! Vezi, tu ești mult prea atotputernic pentru noi și, pe lângă asta, mai ai și o înfățișare cam ciudată. De aceea, ne impui un deosebit respect și simțim și o oarecare stinghereală în preajma ta! Odată ce te afli însă aici și nu pare că vrei să te întorci la tovarășii tăi, apropie-te dar și povestește-ne măcar cum arată marele învățător divin din Nazaret. Căci inexplicabilele minuni înfăptuite de tine nu ne-au mulțumit nicidecum sufletele. Iar dacă știi să vorbești la fel de bine cum îți înfăptuiești minunile pur dumnezeiești, lucru de care nu ne îndoim nici o clipă, atunci deschide gura ta cea atât de frumoasă și glăsuiește, descrie-ne măcar aspectul său exterior!”

13. Iar Rafael a răspuns: “De mi-ar fi îngăduit, v-aș face cu plăcere pe voie. Dar oricât de nemărginite ar fi puterile mele, cu care am fost înzestrat de eternul învățător a tot ceea ce există, nu-mi este îngăduit să dau în vileag anumite lucruri înainte de a le fi venit timpul.

14. V-a supărat adineaori, și în special pe tine, Ribar, faptul că nu mi-am putut stăpâni râsul. Vă asigur că în spatele zâmbetului meu nu s-a ascuns nicidecum vreo ștrengărie tinerească. Dar se petrece adeseori ca, atunci când se află printre oameni, și în special în mijlocul acelora care mai bâjbâie încă într-un fel de semiobscuritate, până și un spirit întru totul luminat, cum sunt eu, să nu-și poată stăpâni uneori râsul. Mie, de pildă, îmi vine întotdeauna să râd atunci când văd niște oameni, mai ales dintre cei care se consideră înțelepți și cu mare putere de înțelegere, cum stau grămadă în mijlocul unei păduri și, din cauza copacilor, nu văd pădurea ca atare. Ei bine, prieteni, când văd un asemenea lucru, aceasta mă face să râd și nimic nu mă mai poate opri!”

15. Atunci Ribar a întrebat, făcând ochii mari: “Și crezi că ne aflăm și noi în situația de a fi într-o pădure și de a nu vedea pădurea din cauza copacilor?”

16. Iar Rafael a spus: “Din punct de vedere material nu, dar spiritual însă da, și tocmai asta m-a făcut să râd atât de tare.” Dar, spuneți-mi, de ce vă temeți voi de fapt atât de mult de întâlnirea cu marele învățător din Nazaret?”

17. De data aceasta Suetal a fost cel care a răspuns: “Uite, iubite ucenic atât de înțelept al marelui învățător, noi am mărturisit deja față de prietenul acesta de aici, care te-a chemat pe tine încoace, și i-am spus deschis din ce motive am prefera să evităm întâlnirea directă cu învățătorul și cred că ar fi bine ca lucrurile să se petreacă potrivit dorinței noastre!

18. Chiar și tu ești mult deasupra noastră, bieți păcătoși ce suntem, și totul este stingheritor de misterios în tovărășia ta. Căci la înțelepciunea și cunoștințele tale noi nu am putea nicicum ajunge și de aceea ne simțim de-a dreptul stânjeniți în prezența ta. Dar ce reprezintă un ucenic față de Maestrul său? Iar din moment ce tu, care ești doar un ucenic al marelui învățător, reușești să înfăptuiești miracole nemaiauzite, ce să mai vorbim atunci de posibilitățile învățătorului însuși?! Iată însă că noi ne simțim speriați până și de prezența ta. Gândește-te deci cât de înspăimântați ne-am putea simți în preajma marelui Maestru?! Așa ceva n-am putea suporta! De aceea, suntem pentru moment hotărâți să nu facem cunoștință cu marele învățător.

19. De folosit nu ne poate folosi decât învățătura sa, și principiile acesteia le-am aflat deja de la prietenul nostru de aici. Și cu asta ne declarăm pentru moment mulțumiți. Iar dacă, prin respectarea întocmai a învățăturilor acestora divin de curate, vom deveni vreodată mai buni decât suntem astăzi, atunci vom considera drept cea mai sublimă fericire să-l cunoaștem pe marele învățător în persoană. Iar măgarul acesta, pe care l-ai adus în chip miraculos în mijlocul nostru, fă bine și dăruiește-l în numele nostru gazdei noastre, căci tot nu avem nimic cu care să o răsplătim pentru cele ce ne-a oferit!”

20. Iar Rafael a spus: “Atunci dăruiți-i chiar voi animalul acesta sănătos de povară, precum și peștele, căci doar pentru voi au fost create ambele vietăți!”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 04:19 ]
Post subject:  Capitolul 57 - Domnul le promite celor doi să le atragă atenția asupra Mântuitorului

Capitolul 57
Domnul le promite celor doi să le atragă atenția asupra Mântuitorului

1. Dar iată că a apărut Marcu și a anunțat că prânzul este gata, poftindu-i pe toți la masă.

2. Iar Suetal i s-a adresat lui Marcu, spunându-i: “Ascultă, bătrâne și bunule prieten! Uite, noi, aceștia doisprezece, suntem niște oameni săraci lipiți pământului și nu avem nimic cu care să ne putem plăti hrana. Dar iată că ucenicul acesta tânăr al marelui învățător din Nazaret, care se află și el dintr-un motiv oarecare în casa ta, ne-a dăruit prin forțele sale miraculoase mai întâi peștele acesta din soiul cel mai bun, care cu siguranță cântărește vreo sută de livre, iar mai apoi și măgarul pe care-l vezi aici! Primește aceste două vietăți în schimbul plății pe care ți-o datorăm, căci ce să facem noi cu măgarul, și ce să facem cu peștele? Ceea ce au avut aceștia de spus, ca simboluri - spre învățătura noastră de minte - am luat deja la cunoștință. Căci un pește și un măgar nu au fost, după știința noastră, niciodată simboluri ale înțelepciunii, ci dintotdeauna doar simboluri ale prostiei! Fii deci atât de bun și primește cele două vietăți, care fără îndoială au și ele o valoare, în schimbul banilor pe care ți-i datorăm!”

3. Marcu a răspuns: “Voi face bucuros acest lucru, deși voi nu-mi datorați mie nimic. Căci tot ce ați mâncat deja aici și tot ce veți mai mânca de acum încolo mi-a fost deja plătit însutit! Acum însă, găsiți-vă repede un loc la masă, căci cât de curând se vor aduce bucatele!”

4. Iar Suetal a spus: “Prietene, spune-ne și nouă, rogu-te, cine este cel care a plătit dinainte cu atâta mărinimie hrana noastră, pentru ca să-i putem arăta și noi întreaga noastră recunoștință!”

5. Și Marcu a răspuns: “Acest lucru nu îmi este îngăduit să vi-l spun. Așa că mulțumiți-vă cu ceea ce v-am explicat deja!” Cu aceste cuvinte, Marcu s-a îndepărtat, la un semn discret al Meu, luând și măgarul cu el, pe care l-a dat în primire unuia dintre fiii săi spre a se îngriji de el.

6. După plecarea lui Marcu, Suetal Mi s-a adresat Mie: “Spune, prietene, nu este un om grozav bătrânelul acesta?! Uite, oameni atât de cinstiți rar mai găsești în lumea aceasta! Dar tu ce crezi, cine să ne fi plătit oare datoriile cu atât de nespusă generozitate?”

7. Iar Eu am răspuns: “Păi cine altul decât marele învățător din Nazaret!? Căci El nu cere nimic pe degeaba. Celui care face pentru El un singur lucru, aceluia El îi plătește înzecit, iar celui care face pentru El zece lucruri, El îi plătește însutit!”

8. Suetal a spus: “Bine, dar noi n-am făcut pentru el nici măcar un singur lucru, darămite zece, și uite că el a plătit deja înmiit pentru noi!”

9. Eu: “Ei bine, dar trebuie să știți că învățătorul acesta este totodată și atotștiutor și de aceea El știe dinainte că voi veți face într-o zi ceva pentru El, astfel că vă răsplătește pentru lucrul acela dinainte!”

10. Suetal: “Vom accepta lucrul acesta și vom ști să-i răsplătim bunătatea cu toată râvna noastră de îndată ce vom afla ce serviciu așteaptă el de la noi!”

11. Eu: “Vedeți voi, până la urmă tot s-ar putea dovedi necesar să îl cunoașteți mai îndeaproape. Poate că vă va accepta chiar ca ucenici ai Săi...”

12. Atunci Suetal i s-a adresat lui Ribar: “Măi, asta ar fi ceva! Poate că până la urmă vom reuși și noi să săvârșim lucruri miraculoase asemenea tânărului acesta chipeș de aici!? Da, în perspectiva aceasta parcă aș zice că n-ar fi totuși rău să îl cunosc personal pe marele Maestru, dacă lucrul acesta se va dovedi într-un fel posibil!”

13. Ribar a spus și el: “Și eu de asemenea, și de fapt noi, cu toții. Teamă mi-e însă că prima înfruntare cu el va fi chiar și mai neplăcuta decât întâlnirea mea cu peștele cel năstrușnic.”

14. Dar Suetal i-a replicat: “Cine știe? Ucenicul de fierar bate de obicei mult mai tare în nicovală decât fierarul însuși, tocmai pentru a arăta că știe și el să dea cu ciocanul. Dar dacă se va ivi o asemenea ocazie, poate chiar la acest prânz, oare bunul nostru prieten grec de aici nu va voi el să ne facă atenți asupra lui printr-un semn oarecare?!”

15. Eu am spus: “Desigur, serviciul acesta vi-l pot face fără nici o greutate. Dar, odată ce-L veți fi recunoscut, trebuie să rămâneți liniștiți și să nu faceți nici un fel de zarvă, căci acest lucru Lui nu-i place! El este pe deplin mulțumit dacă vede în inima unui om iubirea adevărată, arzătoare pentru Dumnezeu Tatăl!”

16. Iar Suetal a spus: “Sigur că vom face întocmai și de altfel ni se și pare mult mai înțelept așa. Fii deci atât de bun, prietene, și atrage-ne în timpul prânzului atenția asupra lui!”

17. Eu am spus: “Prea bine deci, prea bine; voi face acest lucru! Dar uite că pe masă au și apărut bucatele; să mergem deci și să ne luăm locurile în primire! Uitați, acolo jos, sub teiul cel mare, sunt două mese! Eu va trebui să mă așez la cea lungă, chiar și numai din cauza romanilor; voi așezați-vă însă la masa de alături, și atunci vom putea vorbi mai ușor unii cu alții!”

18. “Bine, foarte bine, a spus Suetal, așa este cel mai bine! Dar uite că de-acum sunt cu adevărat curios să-l cunosc pentru prima oară personal pe marele om, pe adevăratul Mesia al iudeilor.”

19. Iar Eu am spus: “Foarte bine, dar haide acum la masă!” Eu am luat-o înainte și cei doisprezece veneau în urma Mea, iar Rafael mergea alături de Suetal, lucru care acestuia nu-i prea convenea și de aceea l-a și întrebat dacă el chiar dorește să ia loc la aceeași masă cu ei.

20. Iar Rafael a confirmat lucrul acesta pe tonul cel mai prietenesc din lume, ceea ce de asemenea nu i-a făcut plăcere lui Suetal, dat fiind că resimțea un respect fără seamăn pentru puterea nețărmurită a îngerului. Fiindcă însă Rafael îi vorbea atât de prietenește, a început și el cu timpul să-l simpatizeze din ce în ce mai mult și, în curând, nu se mai sinchisea prea mult de prezența sa.

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 04:23 ]
Post subject:  Capitolul 58 - Rafael, ca mare mâncător de pește

Capitolul 58
Rafael, ca mare mâncător de pește

1. Și iată că toți s-au așezat la mese, care, datorită destoiniciei lui Marcu și a celor doi fii ai săi, pricepuți și în ale dulgheriei, se înmulțiseră cu încă patru. Căci Marcu avea o rezervă considerabilă de scânduri pentru construcția de bărci de pescărie, iar Rafael îi mărise - cu acordul Meu - într-o clipă stocul respectiv, astfel că lui Marcu nu i-a fost deloc greu să mai facă pe dată, în livada sa, încă vreo câteva mese, cu băncile respective cu tot.

2. Rafael s-a așezat între Suetal și Ribar. Iar la masa Mea, unde ne-am așezat în aceeași ordine ca și cu o zi înainte, li s-a făcut loc și lui Matael și celor patru tovarăși ai săi, care au fost așezați între Iulius și Cyrenius. La dreapta Mea stătea din nou Iara, alături de ea Josoe, apoi Ebahl, și alături de acesta ucenicii Mei, adică apostolii.

3. La celelalte mese luaseră loc firește toți aceia care formau suita lui Cyrenius și a lui Iulius; iar cei treizeci de farisei, cu purtătorul lor de cuvânt, Hebram, se instalaseră la o masă lungă chiar în spatele Meu, astfel încât aveau permanent în fața ochilor atât masa Mea, cât și pe cea a celor doisprezece.

4. Pe mese fusese așezata o mulțime de pești admirabil pregătiți, iar pâinea și vinul erau și ele dintre cele mai alese. Ne-am apucat deci să mâncăm, iar cei doisprezece nu conteneau să laude bucatele și mâncau cu spor. Cel mai mult însă mânca Rafael. Înfuleca - cum s-ar spune - un pește după altul, lucru care l-a surprins foarte tare pe Suetal, care nu știa cum să interpreteze faptul.

5. Atunci însă când Rafael a înșfăcat și ultimul pește din tipsie, l-a pus în tingirea sa, l-a tăiat bucăți și a început să bage cu oarecare nestăpânire o bucată după alta în gură, lui Suetal și lui Ribar asta li s-a părut prea de tot, iar Suetal i-a spus, cu toată blândețea, lui Rafael: “Bine, prietene dragă, atât de frumos la chip, dar ce stomac absolut imens trebuie să ai tu, ca în el să încapă o asemenea cantitate de pește și de pâine?! În tipsiile din fața noastră au fost vreo douăzeci de pești; noi n-am mâncat decât doisprezece, așa că opt dintre peștii cei mai mari i-ai băgat tu la burdihan! Un om atât de tânăr și să mănânci atât de mult!? Asta nu poate fi în nici un caz sănătos! Mă rog, mie mi-e de fapt perfect egal, Dumnezeu să-ți binecuvânteze pofta de mâncare! Dar oare, după învățătura marelui învățător, și mâncatul atât de mult reprezintă o cale prin care poți ajunge la marea înțelepciune și la puterea desăvârșită?”

6. Rafael însă i-a răspuns zâmbind: “Asta firește că nu! Dar din moment ce mâncarea aceasta mi-a plăcut și ea era pe masă, de ce n-aș fi mâncat după pofta inimii?! Uită-te mai bine la Templul din Ierusalim, la cât înfulecă acela zi de zi în numele Domnului Dumnezeu sub formă de jertfe! Oare nu ne-am putea întreba și n-am putea spune atunci: bine, dar Iehova acesta este un adevărat nesătul, căci El înfulecă zilnic o cantitate imensă de boi și de vaci, de viței, oi, miei, păsări și porumbei, de pești și de capre, precum și o mulțime de pâini și multe butelci cu vin, și după un asemenea ospăț îmbelșugat tot mai are o poftă neostoită și de aur, argint, perle și tot felul de pietre prețioase?!

7. Te-ai întrebat vreodată dacă Dumnezeu este într-adevăr un astfel de mâncău?! Nu, cu siguranță că n-ai făcut-o, pentru că știai prea bine că doar slujitorii lui Dumnezeu sunt de fapt mâncăii! Ce reprezintă cei opt pești ai mei față de sutele de vite, viței și alte asemenea?! Iar dacă slujitorii lui Dumnezeu din Templu își pot aroga nepedepsiți dreptul de a înfuleca atât de multe în numele Domnului, atunci de ce ar trebui să postesc eu, care sunt fără îndoială un slujitor mai destoinic al lui Dumnezeu decât nemâncații din Templu?!”

8. Iar Suetal a spus: “Da, ai dreptate; pe mine m-a mirat doar foarte tare cum tu, un tânăr atât de delicat, ne-ai luat-o cu mult înainte la mâncare și n-ai ținut deloc seama de noi, adică nu te-ai întrebat nici o clipă dacă nu cumva am dori și noi să mai luăm puțin din peștii cei buni!”

9. Rafael a răspuns: “Dar ți s-a întâmplat să vezi vreodată ca slujitorii lui Dumnezeu din Templu să se fi întrebat dacă cei care le aduc ofrandele mai au sau nu acasă ceva de mâncare? Ei iau de la respectivii fără nici un menajament ofranda și țechinii, chiar dacă respectivele persoane mor în următoarele ore de foame! Și, uite, aceia se pretind slujitori ai lui Dumnezeu, iar poporul cel orb chiar îi consideră ca atare! Tu însă nu i-ai tras niciodată de mânecă, nici măcar în taină, în străfundul sufletului tău, pe acei slujitori ai lui Dumnezeu. De ce te preocupă atunci până într-atâta sănătatea mea, cu atât mai mult cu cât ți-am demonstrat prin fapte că eu sunt un slujitor adevărat al lui Dumnezeu?!”

10. Atunci a spus Ribar: “Prietene Suetal, cu ăsta cred că nu prea e bine să te pui! Tânărul are multe din Matael și ar putea prea bine să ne arunce așa, una-două, în față, povestea întregii noastre vieți!”

11. Dar Rafael a spus: “Nu trebuie să vorbești chiar atât de încet, altminteri te înțeleg mai greu, iar Suetal te va înțelege și mai greu!”

12. Iar Ribar a răspuns: “Dar am vorbit destul de tare!”

13. Rafael: “Și totuși ai fi vrut ca eu să nu-ți aud vorbele! Ascultă, omule, eu îți văd și îți aud și gândurile, cum să nu-ți aud atunci vorbele?! Vezi tu, dobitocul pe care l-am adus mai înainte alături de tine, tot are o anumită asemănare cu tine! Ascultă-mă însă pe mine: atâta vreme cât nu vei dovedi la fel de multă umilință ca dobitocul cel cenușiu, sigur nu vei găsi portița cea strâmtă spre adevărata înțelepciune!”

14. Ribar l-a întrebat: “Spune-mi totuși, prietene, de ce n-ai făcut de fapt adineaori atât de tare de rușine în fata atâtor oameni?!”

15. Rafael i-a răspuns: “Doar ți-am explicat la momentul respectiv destul de limpede că voi sunteți încă atât de orbi în sufletele voastre încât nu vedeți pădurea din cauza copacilor. Și, pe cât de orbi erați atunci, la fel de orbi sunteți încă și acum, deși n-ați avut parte de prea mult pește! Dacă mai vreți însă pește, nu trebuie decât să spuneți, că doar or mai fi vreo câțiva prin marea aceasta!”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 04:27 ]
Post subject:  Capitolul 59 - Aspecte bune și rele ale mustrărilor

Capitolul 59
Aspecte bune și rele ale mustrărilor

1. Atunci a spus un al treilea dintre cei doisprezece, care se numea Bael: “Dar lăsați-mă și pe mine, prieteni, să spun o vorbă! E drept că eu vorbesc de regulă mai puțin și că prefer să ascult în tăcere vorbele înțelepte ale altora, dar din ce ați rostit voi doi până acum n-a prea rezultat deloc multă înțelepciune. Ucenicul cel tânăr are mare dreptate să râdă de voi. Căci vă declar și eu acum că voi nu vedeți pădurea din cauza copacilor. Gândiți-vă puțin cine suntem noi și ce societate aleasă ne înconjoară, apoi mulțumiți Domnului Dumnezeu pentru faptul că mai trăim! Căci noi nu suntem decât niște viețuitoare amărâte, lipsite de putere și de valoare, iar societatea aceasta este formată din mari conducători, în fața cărora aproape că se cutremură întreg pământul. Iar noi, bieți viermi amărâți ce suntem, ne mai și încumetăm să ne contrazicem cu ei, și încă în chipul cel mai prostesc! Cu ce te-a deranjat de pildă pe tine, prietene Suetal, că tânărul acesta ilustru, făcător de minuni și cu adevărat atotputernic, a mâncat în fața noastră opt pești?! Oare nu noi suntem aceia care mâncăm aici pe degeaba, și oare nu ne-am săturat la masă? Și atunci zic eu: din moment ce ne-am îndestulat cu mâncarea, ce altceva mai vrem? Dacă tânărul acesta este astfel constituit încât, pentru a se îndestula, el trebuie să mănânce mai mult decât noi, niște bieți borfași înfometați ai Templului, de ce trebuie să privim noi lucrul acesta cu ochi critici? Căci, în primul rând, el n-a mâncat din traista noastră, iar în al doilea rând, a fost foarte necuviincios din partea noastră să-l tragem oarecum la răspundere pentru faptele sale! Vă rog deci, fiți puțin mai înțelepți! De tânărul acesta ascultă oarecum toate elementele, iar voi vorbiți cu el de parcă ar fi unul dintre voi. O, măgari tâmpiți ce sunteți! El merită venerația noastră mai mult decât oricare dintre profeții din timpurile de demult, și aceasta datorită harului lui Dumnezeu care sălășluiește în el, iar voi îl tratați ca pe un egal al vostru! Atunci când trebuia să apăreți în Templu în fața înaltului prelat, tremurați din toate mădularele de evlavie; iar aici vedem acumulată într-un singur om forța a milioane și milioane de înalți prelați, iar voi vă purtați exact ca niște nătărăi! Rușine să vă fie! Stați liniștiți, ascultați și învățați câte ceva, și abia apoi îndrăzniți să deschideți gura, chiar și față de niște oameni mai puțin înțelepți decât voi! De tânărul cu puteri dumnezeiești însă să nu vă mai legați, căci altminteri mă veți obliga să devin dur cu voi în numele tuturor celorlalți frați ai noștri, care se află aici la masă!”

2. Atunci Rafael a spus: “Ai vorbit bine, frate Bael; însă mustrările atât de dure nu prea sunt bune, căci la baza lor nu stă iubirea, ci o oarecare aroganță ascunsă. Mustrându-i pe frații tăi cu o asemenea duritate, începi să te aprinzi tu însuți în supărarea ta, te înfurii, iar furia, crescând necontenit, devine mânie, și cu asta nu vei putea face nici un fel de bine; căci pe spini și pe mărăcini nu vor rodi niciodată struguri sau smochine, iar dintr-un pământ pârjolit de foc mult timp nu va mai răsări iarba.

3. De vrei să-ți călăuzești fratele pe drumul cel bun, nu trebuie să-l înșfaci cu aceeași duritate cu care își înșfacă leul prada, ci așa cum o cloșcă își îndeamnă puii, așa să-i călăuzești și tu pe frații tăi, și abia atunci Dumnezeu va putea să te aprecieze pentru că te conduci după ordinea din ceruri.

4. Încearcă întotdeauna mai întâi forța și puterea iubirii și ai să vezi ce poate ea realiza și cât de departe poate ea ajunge! Iar de se va vedea că prin gingășia ei nu se vor fi realizat decât prea puține sau chiar nimic, abia atunci îmbracă-ți iubirea în mantia deplinei gravități și condu-l astfel pe fratele tău, ținându-l, din iubire profundă, cu tărie de braț, până îl vei fi adus pe drumul cel bun. Odată ajuns acolo, dezvăluie-ți față de el întreaga ta iubire, iar fratele tău îți va rămâne pe veci un prieten adevărat, într-o deplină recunoștință! Calea aceasta este mai bună, căci ea se înscrie în rânduiala cea veșnică a lui Dumnezeu.”

5. Bael a făcut ochii mari auzind mustrarea aceasta, iar Suetal și Ribar, de bucurie, s-au repezit să-i strângă mâinile lui Rafael; căci în mod evident le-a făcut plăcere să găsească în presupusul tânăr ucenic un apărător al drepturilor lor omenești.

6. Dar ucenicul cel tânăr le-a spus: “Prieteni, recunoștința pentru un serviciu bun este îndreptățită, dar numai atunci când are un temei adevărat; atunci însă când temeiul ei nu este pe deplin bun, ba dimpotrivă, când acesta este mai curând prost decât bun, atunci și întreaga recunoștință, fie ea oricât de mare, nu este cu nimic mai bună decât însuși temeiul ei!”

7. La remarca aceasta a lui Rafael, Suetal și Ribar au rămas ei de data aceasta cu ochii căscați, iar Suetal l-a întrebat pe Rafael: “Dar bine, iubit prieten, spune-ne acum și nouă cum înțelegi vorbele acestea?! Căci nouă ni se pare că nu ești deloc mulțumit de recunoștința pe care ți-am arătat-o!”

8. Iar Rafael a spus: “Vedeți voi, la un om care trăiește după rânduiala lui Dumnezeu, toate trebuie să fie până la urmă în deplina ordine a lui Dumnezeu. Iubirea cea adevărată, ca fundament al întregii vieți, iubirea față de Dumnezeu, precum și față de oameni, trebuie să răzbată din fiecare faptă. Voi îmi sunteți recunoscători doar fiindcă l-am mustrat pe Bael pe motiv că mustrarea lui la adresa voastră nu a avut la bază iubirea, ci mai curând supărarea, care este un derivat al mâniei și al răzbunării. Bael se pare că v-a rănit sufletul cu mustrarea sa, și astfel voi ați simțit în taină o mâhnire profundă în inimile voastre și totodată dorința ca Bael să aibă și el parte pentru acest lucru de o mustrare cât mai severă. Dar, vedeți voi, o astfel de dorință este în ultimă instanță un prunc al setei de răzbunare, al cărui leagăn este însuși iadul! Eu am venit în întâmpinarea dorințelor voastre și i-am înfățișat lui Bael cât se poate de limpede caracterul dăunător al mustrării sale, iar pentru aceasta voi ați simțit o mare satisfacție și v-ați arătat recunoscători fată de mine.

9. Bucuria voastră nu a încolțit însă în voi fiindcă eu l-aș fi condus pe fratele Bael pe calea cea dreaptă a rânduielii lui Dumnezeu, ci fiindcă eu - după părerea voastră - l-am pus cum se cuvine la punct în locul vostru, drept care setea voastră de răzbunare s-a mai potolit puțin, pentru ca, spre potolirea ei deplină, voi să-i puteți reproșa apoi în continuare vorbele sale. Iată așadar de ce, având la bază un asemenea motiv, care este unul rău, fiindcă nu conține în el iubirea, recunoștința voastră nu poate fi nici ea una bună!

10. Sigur, dacă recunoștința voastră ar fi rodul acelei bucurii cu adevărat dumnezeiești, datorată faptului că un frate întrucâtva rătăcit a fost readus pe drumul cel drept, atunci da, ea ar fi într-adevăr rodul rânduielii cerești, care se numește iubire, și din acest motiv ea ar fi una bună.

11. Dacă vreți să fiți - așa cum ați fost de fapt creați - adevărați copii ai lui Dumnezeu, atunci nicicând vreun motiv nu trebuie să vă conducă la vreo faptă anumită, dacă acesta nu se bazează în totalitate pe iubirea cea adevărată. Iar supărarea, setea de răzbunare sau bucuria pentru necazul altuia - nu au ce căuta în sufletele voastre, căci ele sunt toate ale iadului și nu ale cerului.

12. Vedeți voi, dacă, de pildă, în casa voastră un frate al vostru ar zăcea în mare suferință trupească și s-ar afla în pericol de a fi chiar răpus de boala sa, fapt prin care voi, spre marea voastră durere, v-ați pierde un frate drag, fără îndoială că ați face tot ce vă stă în putință pentru a-l ajuta și a-1 salva astfel de la moarte! Și ce bucurie vă va umple atunci inimile văzând că, prin strădaniile voastre, fratele vostru se simte de la un ceas la altul tot mai bine!

13. Iar din moment ce simțiți o asemenea bucurie în inimile voastre pentru vindecarea trupească a unui frate, cu cât mai mult nu ar trebui să vă bucurați voi oare, toți fii ai unuia și aceluiași Tată preabun din ceruri, atunci când un frate cu sufletul bolnav, aflat deja pe drumul spre posibila pierzanie eternă, se va vindeca de boala sa și va putea păși spre viața cea veșnică!? Înțelegeți voi lucrul acesta sau nu?”

Author:  Acustic [ 29.1.2011, 04:32 ]
Post subject:  Capitolul 60 - Suetal se demască drept limbut

Capitolul 60
Suetal se demască drept limbut

1. Atunci Suetal a spus: “Așa ca tine, dragul meu prieten, chiar că nu vorbește nici un om de pe acest pământ! Tu trebuie să fii o ființă mult mai aleasă, chiar din Cerul Domnului Dumnezeu! Ba poate ești chiar tu însuti marele Mântuitor din Nazaret?”

2. Iar Rafael a răspuns: “O, asta nicidecum! Căci eu nu voi fi în veci vrednic nici măcar să-i leg Lui șireturile de la încălțări! Potrivit spiritului meu, provin fără îndoială de undeva de mai sus, dar potrivit trupului acesta pământean de acum nu sunt decât acela drept care m-ați cunoscut!”

3. Și din nou a spus Suetal: “Acum însă, când la fel ca și ceilalți oaspeți, am terminat de mâncat, aș dori totuși să-l cunosc și eu pe învățătorul cel dumnezeiesc, spre a-i putea arăta venerația mea profundă!”

4. Rafael: “Încă nu am împuternicirea să fac acest lucru. Atunci când va sosi timpul, tu și cu frații tăi îl veți recunoaște voi înșivă, fără îndoială! Dar vezi tu, mai sunt încă destule lucruri necurate în sufletele voastre! Iar de aceste lucruri trebuie să vă dați seama chiar voi înșivă și, disprețuindu-le, să le alungați din voi, astfel ca în momentul în care veți recunoaște un lucru drept necurat să nu-l mai făptuiți nicicând, cu nici un prilej. Abia atunci veți fi capabili să-L recunoașteți în totul pe marele învățător!

5. Acum însă fiți cu toții atenți! Prietenul care a stat mai înainte de vorbă cu voi pare să dorească, după cum văd eu după expresia Sa, să rostească câteva cuvinte. Căci am observat că guvernatorul general Cyrenius, care stă alături de El, L-a întrebat ceva - și, vedeți voi, când cei mari vorbesc, cei mici trebuie să tacă și să ia aminte, în măsura în care li se permite acest lucru! Haideți așadar să tăcem și să-i lăsăm acum pe ei, pe vecinii noștri cei iluștri, să vorbească!”

6. Dar Suetal tot nu s-a liniștit și l-a întrebat în continuare pe Rafael: “Dar n-ai putea să-mi spui măcar, dragul și tânărul meu prieten, cine este de fapt prietenul care se pregătește acum să vorbească?”

7. Rafael: “Nu, acum nu, căci acum trebuie să tăcem și să ascultăm - fiindcă atunci când începe omul acesta să vorbească despre ceva, lucrul acela este mereu de cel mai mare interes și trebuie neapărat ascultat! Așa că, din momentul în care începe să vorbească și până va fi terminat, să nu se mai audă nici măcar o șoaptă de la masa noastră!”

8. Suetal s-a mulțumit cu acest îndemn, la fel ca și toți ceilalți, așa că au așteptat cu toții cu nerăbdare vorbele Mele. Eu însă nu puteam începe să vorbesc înainte de a termina Cyrenius întrebarea lui deosebit de importantă despre căsătorie, despre adulter, despre desfacerea căsătoriei, precum și despre relațiile sexuale cu o femeie necununată.

9. După câteva minute de așteptat în tăcere, Suetal a întrebat din nou: “Ei bine, când va începe el să vorbească?”

10. Rafael a spus: “Bine, omule orb și surd, dar tu nu vezi că Cyrenius nu a terminat încă de pus întrebarea sa? Sau crezi oare că poți să începi să vorbești răspunzând la o întrebare chiar mai înainte ca întrebarea respectivă să fi fost pusă?! Ai răbdare, răspunsul Său nu va întârzia!”

11. Suetal s-a mulțumit din nou, pentru moment, cu această explicație, însă Cyrenius își lungea întrebarea sa prin tot felul de observații colaterale, iar Eu tot nu puteam începe să-i dau răspunsul. Din cauza Iarei, care stătea chiar alături, Cyrenius vorbea destul de încet, astfel încât vecinii noștri nu înțelegeau mai nimic din întrebarea sa și începeau să se plictisească, dat fiind faptul că nu auzeau nici o vorbă de la nici una dintre părți. Căci, la romani, acesta era un fel de principiu de viață, ca mii de oameni să tacă de îndată ce un înalt demnitar dădea semne că ar vrea să vorbească.

12. Astfel că au mai trecut câteva minute și Eu tot nu începusem să vorbesc. Atunci Suetal s-a întors din nou către Rafael: “Prietene, dar iată că cei doi domni vorbesc în șoaptă unul cu altul! Iar din conversația lor, fără îndoială extrem de înțeleaptă, noi nu vom avea prea multe de câștigat. Astfel că am putea vorbi foarte bine în continuare între noi, iar pe vecinii noștri poate că i-ar și bucura acest lucru! Căci atunci când doi domni sus-puși vorbesc în taină unul cu altul, ei le dau de fapt de înțeles oamenilor care-i înconjoară că nu doresc să fie ascultați! Și atunci facem chiar foarte rău dacă păstrăm o tăcere adâncă, dovedindu-ne în felul acesta față de ei necuviința noastră. Așa că haide să vorbim și noi despre ceva!”

13. Rafael i-a răspuns: “Ia te uită ce individ șiret mai ești și tu! Dar ia privește acolo, uite că ni se aduc din nou bucate: pește bine pregătit și pâine, precum și mai multe căni pline cu vinul cel mai ales; aceasta pentru că, din cauza poftei mele atât de mari de mâncare, voi ați avut parte de porții mai mici!”

14. Iar Suetal a exclamat: “Ei, slavă Domnului! Căci eu, cel puțin, tot mai simt, așa, un fel de gol în stomac! Peștele pe care l-am mâncat eu nu a fost chiar dintre cei mari, și nici dinspre partea pâinii nu s-a constatat o abundență prea mare la masa noastră, astfel că un asemenea supliment nu poate fi decât binevenit.”

15. Și iată că Marcu tocmai a sosit cu suplimentul dorit la masă, spunând: “Iertare, dragi prieteni, pentru faptul că masa aceasta a fost adineaori mai puțin înzestrată decât celelalte cu bucate, astfel că am socotit de cuviință să pun să se prepare din proviziile mele abundente încă un supliment; Domnul Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru voi toți!”

16. După care toți, în afară de înger, au început să se întindă spre castroane și să mănânce cu nesaț din peștii atât de admirabil gătiți, fără să facă economie nici la pâine și îmbiindu-se din plin și cu vinul. Și n-a durat prea mult până când masa s-a golit și de povara ei cea nouă.

17. După ce au golit masa fără concursul îngerului, Suetal a spus: “Slavă bunului Dumnezeu, Tatăl cel bun al tuturor îngerilor și al oamenilor! Iată-mă din nou atât de sătul cum n-am mai fost de o jumătate de an! Așa se mai poate tăcea și aștepta în liniște cuvântarea anunțată a grecului cel înțelept, care probabil că este un fel de consilier de taină al înaltului guvernator general al întregii Asii. Însă cuvântarea prezisă de tânărul nostru prieten chiar că se lasă foarte mult așteptată!

18. Guvernatorul general nu mai termină deloc cu întrebarea sa, desigur foarte complicată, iar celălalt firește că nu-i poate răspunde până ce guvernatorul nu va fi terminat de formulat întrebarea sa fără îndoială plină de importanță! Și uite așa o să continue lucrurile încă o bună bucată de vreme! Până și cei treizeci de farisei și leviți stau toți cu urechile ciulite. Dar se pare că nu se întrezărește încă nici o cuvântare!

19. Fata cea tânără chiar că îmi place destul de mult - spun asta cu toată seriozitatea. Însă ea pare îndrăgostită până peste urechi de grec! Nu-și ia ochii de la el și pare să citească tot felul de lucruri în ochii lui. Pentru fiul cel tânăr al guvernatorului nu are nici o privire, deși acesta stă, îmbrăcat în veșminte foarte alese, chiar lângă ea, și începe, după cum se pare, să se cam plictisească! Ei, dar iată că din casă mai vin patru fete tinere destul de drăguțe! Sunt probabil fiicele cârciumarului. Dar ce-or vrea ele oare să facă?!”

20. Iar Rafael i-a răspuns: “Am impresia, prietene, că tu ești extrem de limbut și nu poți tăcea din gură cu nici un chip! Nu vezi oare că fetele gazdei vin să adune vasele cele goale pentru a le curăța pentru masa de seară?! Ești oare chiar atât de redus la minte că nu vezi lucrul acesta dintr-o singură privire? Fără nici o îndoială, mai ai mult până să ajungi un Matael!

21. Ia încearcă și tu odată să taci și străduiește-te să gândești în toată liniștea; căci o anumită liniștire este foarte necesară pentru trezirea sufletului, fără de care această realizare de cea mai mare importanță nu va deveni niciodată realitate!”

Author:  Acustic [ 31.1.2011, 23:54 ]
Post subject:  Capitolul 61 - Povețele lui Rafael despre pătrunderea în propriul suflet

Capitolul 61
Povețele lui Rafael despre pătrunderea în propriul suflet

1. Rafael: “Vezi tu, să spunem că în interiorul unei case este cea mai mare dezordine, iar camerele sunt pline de mizerie și de gunoaie de tot felul. Însă stăpânul casei are mereu treburi pe afară și nu și-a făcut deloc timp să facă o curățenie temeinică în casă. Întrucât însă noaptea el acolo trebuie să se odihnească, și atunci respiră aerul cel viciat de murdărie, el se va îmbolnăvi curând și va fi cuprins de slăbiciune, iar apoi îi va veni și mai greu să mai facă curat în casă și să purifice astfel aerul.

2. Uite, tot așa și inima ta este o casă a sufletului, și în special a spiritului tău! Dar dacă trebăluiești într-una pe dinafară, când să te mai apuci să-ți cureți casa vieții tale, astfel ca spiritul tău să poată înflori în aerul purificat din sufletul tău?

3. Astfel, pentru înflorirea sufletului tău și a spiritului dintr-însul este necesar mai presus de orice să poți rămâne mai mereu liniștit!”

4. Suetal a intervenit: “Bine, dar Matael susținea că viața este o luptă pe care nu o poți răzbi stând comod și confortabil. Iată că Matael vorbește altfel decât tine, iar tu diferit de el! Și atunci, care are dreptate dintre voi doi?”

5. Rafael: “Și eu, și Matael! Viața este - firește - o luptă, însă nu una exclusiv exterioară, ci o luptă năprasnică a factorului interior împotriva celui exterior! Omul exterior trebuie învins până la urmă cu totul de cel interior, căci altfel omul interior va muri odată cu cel exterior! Lasă-l și tu prin urmare pe omul interior din tine să pună o zăbală limbii tale de carne, ca ea să stea liniștită, pentru ca limba gândurilor din sufletul tău să se poată manifesta și să înțeleagă câtă murdărie și lipsă de puritate mai există în casa vieții ei!

6. Nu te mai preocupa de toate fenomenele exterioare, lipsite de orice valoare, căci este lipsit de importanță dacă le cunoști sau nu cauza! Însă în adevărata sărbătoare a sabatului încearcă să recunoști cauza adevărată a vieții interioare a sufletului și spiritului; căci asta trebuie să te preocupe în cel mai înalt grad pe tine, ca și pe oricare alt om!

7. Ce-ți folosește oare ție faptul că știi și simți că exiști și că trăiești, din moment ce nu știi dacă în clipa următoare vei mai fi și vei mai simți că exiști? La ce-ți folosesc toate cunoștințele și toate științele înalte, din moment ce nu-ți cunoști propria viață și nu cunoști nici cauzele ei?!

8. Dacă vrei însă să-ți cunoști viața interioară, atunci trebuie să-ți întorci toate simțurile mai ales înspre interior, indiferent cum îți vei întoarce ochii într-acolo, dacă vrei să înțelegi ceva. Cum să vezi însă răsăritul atâta timp cât ochii tăi sunt îndreptați spre apus?! Oare nu înțelegi tu, care ai fost odată tu însuți rabin, că în privința propriei tale sfere vitale ești încă la fel de orb ca un embrion în pântecele mamei sale?!”

9. Suetal a spus: Ba da, ba da, îmi dau acum seama de asta și, de-acum înainte, noi toți vom tăcea asemenea unor statui de piatră!”

Author:  Acustic [ 31.1.2011, 23:59 ]
Post subject:  Capitolul 62 - Concepția lui Risa despre lume

Capitolul 62
Concepția lui Risa despre lume

1. Drept care, la masa respectivă s-a făcut o liniște deplină. În schimb, la masa tinerilor farisei și leviți izbucnise o oarecare ceartă, întrucât conducătorul lor, Hebram, încercase și el să le impună într-un fel tăcerea. Mai deosebit între aceștia se dovedea un anume Risa, ai cărui părinți dețineau multe moșii, care după moartea lor urmau să-i revină lui, ca unic moștenitor. Acesta s-a înfuriat tare atunci când Hebram l-a făcut atent că este mai bine să asculte în liniște vorbele lui Matael, și în special pe cele ale Mântuitorului din Nazaret, decât să-și bată într-una gura în legătură cu moștenirea lui lipsită de orice valoare.

2. Și, atunci, Risa i-a răspuns plin de năduf lui Hebram, spunând: “Toți bieții nevoiași devin până la urmă niște evlavioși și iau calea a tot felul de înțelepciuni, fiindcă știu că nu au a se aștepta la prea multe de la viață. Iar cei mari și bogați devin uneori și ei evlavioși și înțelepți, pentru a-i putea călăuzi mai lesne înapoi spre smerenie și răbdare pe bieții nevoiași înfuriați și a-i face să-și accepte și în continuare sărăcia lor extrem de apăsătoare!

3. Cel bogat se duce la sinagogă și se roagă sub privirile săracului, pentru a-l face pe acesta să creadă că trebuie să fii într-adevăr foarte evlavios pentru a fi astfel binecuvântat de Dumnezeu, iar cel sărac se roagă și el cât mai mult, în primul rând pentru a fi el însuși binecuvântat de Dumnezeu, iar în al doilea rând pentru ca cel bogat să-l vadă și să-i mai întindă drept răsplată pentru purtarea sa evlavioasă vreo pomană. Și ce diferență există, prin urmare, între cei doi? Nu există nici un fel de diferență! Căci, aici, cel bogat încearcă să-l prostească în față pe cel sărac, iar dincolo cel sărac caută să-l prostească cât poate el pe bogat pentru a stoarce ceva de la el. Pe mine însă nu mă prostește nimeni, nici chiar vreun făcător de minuni; căci făcătorii de minuni știu ei prea bine pentru cine se dau în spectacol! Iar dacă ajung să fie chiar mari maeștri ai artei lor, atunci fac un mare tapaj cu realizările lor și sunt pur și simplu adulați ca făpturi superioare, iar în felul acesta se îmbogățesc și dobândesc putere!

4. Pe scurt, în fața celor orbi este ușor să te dai drept pictor. Pictezi în fața lor un urs și declari: «Vedeți, aici este o fecioară minunată!», iar ei cred acest lucru. De-ar fi însă să facă cineva în fața mea o minune, el nu-l va putea păcăli cu ea pe foarte agerul Risa și nici nu-și va câștiga astfel și nu va primi de la el nici un fel de milostenie!

5. Totul pe lumea aceasta este doar escrocherie; iar cel care știe să escrocheze cel mai bine, acela ajunge și rămâne mereu în frunte! Acela însă care este mai neîndemânatic în practicarea escrocheriilor sale, acela nu va dobândi merite mari pe drumul spinos al norocului!

6. Fericit însă este doar acela care se află de la bun început în posesia multor bogății, iar pe deasupra mai este și dotat cu o oarecare istețime, astfel încât să nu i se poată prezenta un urs drept o fecioară delicată! Aceasta este concepția mea despre viață și despre ascunzișurile ei, ce nu poate fi adumbrită de nici un fel de amărât de nevoiaș!

7. Cât privește viața cea veșnică de după moarte, mai lăsați-mă în pace! Căci ce valoare are ea putem vedea prea bine în oricare mormânt, precum și la fiecare pom căzut în pădure de bătrânețe. Ce vine din țărână în țărână se întoarce, și în afară de asta nu există nimic – decât doar iluziile evlavioase ale bieților amărâți, pe care cei bogați firește că le susțin cu mult interes!”

8. Așa cum am văzut mai înainte, Hebram era de-a dreptul revoltat de asemenea afirmații, astfel încât i-a spus lui Risa: “După părerea ta deci, Moise și ceilalți profeți, mai mari sau mai mici, n-au fost cu toții decât niște escroci reali sau doar imaginați de omenirea cea oarbă, și la fel gândești probabil și despre Mântuitorul din Nazaret de acum?!”

9. Iar Risa i-a răspuns: “Chiar dacă nu sunt niște escroci răuvoitori, sunt totuși niște escroci de o factură ceva mai bună; căci toți s-au priceput foarte bine să le înfățișeze oamenilor orbi, dacă nu niște urși, cel puțin niște maimuțe în loc de oameni, și s-au priceput de minune să le prezinte X-ul drept Y!

10. În ceea ce-l privește pe Mântuitorul din Nazaret, nu mă îndoiesc că și el s-a familiarizat extrem de bine, prin instruire, cu puterile cele tainice. Acum el știe să le folosească. Iar noi, ca niște neinițiați, privim la faptele sale ca vițeii la poarta nouă și nu știm cum să ni le explicăm!

11. Învățătura sa însă este bună; iar dacă toți oamenii ar beneficia de o asemenea învățătură și ar urma-o întocmai, atunci s-ar putea ca oamenilor să le meargă până la urmă ceva mai bine! Cine ar putea însă să propovăduiască o asemenea învățătură tuturor oamenilor de pe pământ?! Și chiar dacă ar fi posibil așa ceva, stau și mă întreb: câte piedici și câte obstacole ar avea de întâmpinat o astfel de întreprindere?!

12. Căci oamenii sunt mai deschiși în oricare altă privință decât în cea a diferitelor lor religii și credințe în divinități!

13. Omul de rând este oricum mai mult un animal decât un om. El este lipsit de orice inteligență superioară și, de aceea, el nu se va lăsa desprins din motivația sa milenară, chiar în ciuda celei mai palpabile falsități a acesteia și a stupizeniei ei mai mult decât evidente. Omul puțin mai inteligent însă își va spune: «Cu vechea prostie s-a trăit destul de bine; la ce-mi trebuie atunci una nouă, despre care nu știu exact cum va fi primită și cum îmi va face viața de acum încolo?» De aceea, asemenea iluminări sunt valabile doar pentru anumite zone și se cer ținute pe cât posibil în mare taină, în măsura în care ele își pot îndeplini scopul lor de a ferici un număr restrâns de oameni față de restul lumii. Odată generalizată însă o asemenea idee, ea își pierde valoarea, devine cât de curând ridicolă și nimeni nu mai are nevoie de ea. Căci ceea ce la început face - să zicem - un singur om, în curând vor face mii de oameni asemenea lui, de îndată ce se vor fi inițiat și ei cât de cât în tainele respective!

14. Și astfel, cred eu, acest - altminteri foarte cumsecade - învățător din Nazaret își va încheia și el cât de curând cariera, de îndată ce-i va învăța și pe alți oameni științele lui se crete, așa cum am văzut nu demult în cazul bărbatului tânăr și cu chip plăcut, care se pare că a dobândit în facerea de minuni chiar o măiestrie adevărată!

15. Căci, odată ce un ucenic poate făptui lucruri atât de nemaiauzite, ce-i mai rămâne atunci de făcut maestrului? Sigur că dacă ucenicii ar putea păstra taina, s-ar putea naște din asta măcar o negustorie, în măsura în care ea nu ar intra cumva în contradicție cu conducătorii lumii; căci aceștia sunt de fapt foarte dispuși să sprijine astfel de instituții care, datorită efectelor lor extraordinare, sunt de natură să țină în frâu poporul prin prezicerile lor teribile referitoare la viața din lumea de dincolo și care constau de regulă fie într-o răsplată binemeritată, fie într-o pedeapsă fără de sfârșit.

16. De îndată însă ce asemenea științe secrete pătrund în popor, iar acesta începe să descifreze întregul adevăr, s-a zis cu ele. Atunci oamenii încep să devină cârcotași și să ia totul în zeflemea, nimeni nu mai dă doi bani pe ele și toată valoarea lor - înainte vreme atât de înălțător - măiastră - este definitiv pierdută, iar oamenii încep de-acum să caute ceva și mai extraordinar. De regulă, ei nu găsesc însă nimic atâta vreme cât își păstrează mintea limpede. Abia mai apoi, peste câteva secole, de îndată ce vreo aiureală veche și amețitoare va fi prins din nou teren, abia atunci vreun aventurier oarecare, mai șmecher, va reuși poate din nou să înrobească pentru câteva sute de ani vreun anumit popor, dacă se va pricepe să facă lucrurile cu cap. Dacă însă nu se dovedește priceput și face chiar și cea mai mică greșeală, atunci el trebuie să vadă cum s-o ia cât mai repede la sănătoasa dacă vrea să scape cu pielea întreagă.

17. Vedeți voi, eu nu sunt un profet, așa cum probabil nici nu a existat vreodată un profet adevărat! Mă încumet însă să afirm că Templul, cu escrocheriile sale fabuloase, nu va mai rezista nici măcar un secol, în pofida precauțiilor sale teribile! Căci de îndată ce o asemenea instituție devine prea însetată de câștiguri, ea se trădează cât de curând, își pierde nimbul de măreție și s-a zis cu ea! Însă două mii de ani sunt oricum limita maximă până la care se poate menține o învățătură; apoi ea va recădea în nimicnicia ei și doar în vreo cronică oarecare vei mai putea găsi poate unele frânturi din ea.

18. Doar arta socotitului, pe care se pare că au descoperit-o vechii fenicieni și care a fost apoi mult dezvoltată de către egipteni și greci, doar ea este nepieritoare, fiindcă ea conține adevăruri evidente pentru oricine, extrem de utile, și de aceea invincibile.

19. Orice altă învățătură însă, care reclamă de la oameni tot felul de sacrificii și care, atunci când ți-o însușești, nu-ți oferă nici un alt avantaj decât cel mult vindecarea câtorva bolnavi sau, la nevoie, chiar înfăptuirea vreunei mici minuni, nu poate rezista prea mult în timp! Pentru că, în primul rând, ea nu este întemeiată pe un fundament matematic demonstrabil, iar în al doilea rând, pentru că ea nu se păstrează niciodată la urmașii fondatorului - chiar și cu asigurările cele mai solide din partea acestuia - la fel de simplă și de curată cum a fost ea preluată inițial!

20. De regulă, se începe cu tot felul de explicații, fiindcă oricare fondator al unei învățături este întotdeauna mai mult sau mai puțin tributar vechiului misticism și își completează învățătura sa - adeseori chiar foarte sănătoasă - cu tot felul de elemente mistice neinteligibile, pe care probabil nici chiar el nu le înțelege, iar urmașii săi cu atât mai puțin. Apoi, cu timpul, o asemenea învățătură se tot extinde, elementul mistic din ea se amplifică tot mai mult, se construiesc niște săli de mari dimensiuni și se desfășoară în ele tot felul de ceremonii, totul cu expresii de extremă seriozitate, pentru a-i demonstra poporului caracterul divin și deci imperios necesar al unei învățături care inițial era de altfel extrem de simplă. Toate acestea însă nu servesc la nimic, căci cu timpul tot felul de fenomene din domeniul naturii, dar și rațiunea sănătoasă, le vor deschide oamenilor ochii, și atunci se va sfârși definitiv și cu vechea învățătură. Căci fragmentele acelea ale ei, care se vor mai păstra pe ici și colo, nu vor mai putea fi nicicând astfel realcătuite încât să formeze din nou un întreg. Vedeți voi, aceasta este concepția mea sănătoasă, pe care însă nu intenționez să o impun și nici nu o impun nimănui.”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 00:06 ]
Post subject:  Capitolul 63 - Cuvântarea lui Hebram dezvăluie greșeala lui Risa

Capitolul 63
Cuvântarea lui Hebram dezvăluie greșeala lui Risa

1. Atunci Hebram a spus: “Prietene, așa cum ne-ai spus și ne-ai arătat tu lucrurile, am mai auzit și eu adeseori. În cazul nostru însă, modul acesta de gândire nu se potrivește, căci aici se află un om care este mai presus de orice magician obișnuit, înzestrat cu toate vechile vrăjitorii persane și egiptene!

2. Gândește-te numai la cuvântările lui Matael și chiar și la faptele, învățăturile și cuvântările marelui învățător însuși și îți vei da seama că te afli pe un drum greșit cu toate raționamentele tale, oricât de sănătoase ar părea ele!

3. Mă pricep și eu puțin la magie și cunosc diferitele tipuri ale magiei persane și egiptene; însă înfăptuirea a toate câte au fost aici deja înfăptuite și toate învățăturile pe care le-am auzit deja aici indică în mod evident o origine mult mai înaltă decât ne-am putea-o noi imagina.

4. Tânărul acela de lângă cei doisprezece a transformat sub ochii noștri, pe masă, o piatră în pulbere, a recompus apoi din pulberea respectivă piatra inițială, apoi a transformat-o într-o altă piatră și, în final, a făcut-o să dispară cu totul. Și cum a făcut apoi din piatră o pâine, apoi tot din piatră un pește, care mai poate fi încă văzut, iar la sfârșit a creat chiar un măgar în optima forma (în cea mai perfectă stare), ei bine, prietene, acestea sunt toate fenomene de o cu totul altă natură decât micile minuni insipide și neînsemnate văzute de noi la câțiva magicieni persani din Damasc! Oricine se pricepea acolo să adune puțin mai mult decât «unu și cu unu», era de îndată în stare să vadă limpede înșelătoria și să-i găsească explicația; cine însă poate da pentru toate cele de aici vreo altă explicație decât cea pe care a dat-o Matael despre unica forță și putere a vieții fundamentale întru și de la Dumnezeu?!

5. Tu faci așadar o greșeală capitală dacă încadrezi toate câte sunt aici în cunoscuta categorie a simplei escrocherii și-i pui în aceeași categorie pe Moise și pe toți ceilalți profeți; căci doar Matael ne-a explicat destul de limpede rolul marelui eliberator al poporului nostru de sub jugul înrobitor al egiptenilor.

6. Moise a fost de o măreție spirituală atât de extraordinară în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, încât pământul n-a mai purtat de atunci și până în timpurile noastre un altul care să îl întreacă. Aici însă, prietene, șade, ca om, Acela în fața chipului căruia însuși marele Moise și-a ascuns fața. De aceea, este mai mult decât nechibzuit din partea ta să vorbești despre El ca despre un om obișnuit!

7. Numără-i pe cei care sunt ospătați aici de trei ori pe zi cu cei mai buni și mai de soi pești, fără nici un fel de oase, cu pâine, vin și tot felul de fructe, cu miere, lapte, brânză și unt! Și gândește-te totodată că gazda noastră este de fapt un om mai curând sărac decât înstărit! Cu cele trei iugăre ale sale, proprietatea sa este mare; nu are însă decât puțin teren arabil, iar acesta este, după cum se poate vedea, destul de bolovănos. Pescuitul este pentru el de fapt cel mai rentabil; dar ce poți asigura din pescuit când ai atâția oaspeți? Noi suntem aici în total vreo patru sute de oameni și toți suntem pe deplin sătui; și la aceștia mai trebuie adăugate și animalele de povară ale grecilor și romanilor, care nici ele n-au suferit de foame. Du-te însă în cămara gazdei noastre și ai s-o găsești burdușită cu tot felul de fructe și cu o cantitate mare de pâine din cea mai bună, iar pivnița din stâncă este atât de plină cu burdufuri de vin încât nu l-am putea dovedi nici într-un an, oricât de mult am bea din el! Și ia întreab-o acum pe gazda noastră cea cumsecade și iubitoare de adevăr cum s-a pomenit ea cu toate acestea, și omul nu-ți va răspunde nimic altceva decât: «Totul se datorează minunilor și iar minunilor înfăptuite de marele Mântuitor din Nazaret!»

8. Iar dacă așa stau lucrurile, cui i-ar mai trece atunci prin minte să susțină că toate acestea nu sunt altceva decât o înșelătorie scornită de cei puternici de pe acest pământ pentru ca, prin ea, să amăgească gloatele cele proaste și oarbe pentru a și le aservi și mai mult?! Adevăr îți spun ție, aici este mai mult decât va putea cuprinde vreodată mintea tuturor înțelepților din lumea aceasta; căci aici acționează singură puterea lui Dumnezeu, așa cum s-a mai manifestat ea din timp în timp pe pământ și cum se va mai manifesta și de aici încolo! Și chiar dacă rațiunea ta, pe care tu o consideri sănătoasă, nu poate cuprinde asemenea lucruri, totuși așa este cum ți-am spus eu. Dar du-te și convinge-te tu însuți și abia după aceea să vorbești și să ne spui dacă ți se pare că avem de-a face doar cu ceva obișnuit!”

9. Și atunci a spus din nou Risa: “Da, firește, dacă astfel stau lucrurile, atunci sigur că mă văd silit să retrag cele mai multe dintre afirmațiile mele și totodată nu mai vreau să le contest nici lui Moise și celorlalți prooroci valoarea lor divină. Un lucru însă rămâne fără îndoială adevărat din ceea ce am spus, și anume că nici o învățătură, oricât de divină ar fi ea la originea ei, nu se poate menține până la urmă în puritatea ei inițială decât de-a lungul câtorva secole!

10. Moise se mai afla încă pe munte și primea poruncile lui Iehova, când poporul din vale dansa deja în jurul vițelului de aur. Și cât de diferită arăta învățătura lui Moise în momentul când în locul judecătorilor a apărut un rege, pe nume Saul, și cât de diferită a început ea să arate în timpul domniei lui David, darămite mai apoi, sub Solomon și sub urmașii acestuia?!

11. Ea și-a pierdut în permanență câte ceva din caracterul ei pur și divin, iar elementele acestea au fost apoi înlocuite cu regulamente făcute de oameni, astfel că până la noi n-a mai ajuns efectiv decât numele lui Moise, în rest însă, întreaga lui învățătură aproape că a dispărut. Nu s-a mai păstrat decât un mic nucleu, menit să le confere slujitorilor Templului un oarecare nimb de divinitate. Pedepsele au fost însă menținute toate, pentru ca, prin intermediul lor, ei să poată chinui cât mai drăcește biata omenire, având o oarecare bază juridică așa-zis autorizată de Dumnezeu. Cele pur divine însă au fost demult lichidate cu totul; căci din cauza celor zece porunci nimeni nu-și mai face astăzi vreun fel de probleme. Adulterul mai constituie o problemă doar pentru oamenii de vază, foarte bogați, căci, în asemenea cazuri, aceștia sunt obligați să-și răscumpere greșeala cu bani mulți pentru a scăpa de uciderea cu pietre. Apoi ei nu mai sunt obligați decât să bea o așa-zisă apă afurisită, care însă nu le face burțile să plesnească, fiindcă de astfel de păcătoși Templul mai are de multe ori nevoie, la pretențiile sale tot mai mari! Iar dacă înșiși înalții slujitori ai Templului comit vreun adulter, atunci despre asta chiar că nu se suflă nici un cuvânt. Doar dacă vreun biet sărăntoc comite un adulter, atunci într-adevăr intervine uciderea cu pietre.

12. Iată însă că citim cu ce risipă nemaipomenită de energie a forței și puterii divine au fost date oamenilor de către Dumnezeu cele zece porunci, printre fulgere și tunete care au zguduit pământul până în cele mai îndepărtate colțuri ale sale, și că asemenea dovezi cutremurătoare ale faptului că Dumnezeu nu glumește s-ar mai fi și repetat de mai multe ori și de atunci încoace, în diferite părți ale pământului. De câte ori însă a fost avertizat poporul acesta de către Dumnezeu prin intermediul unor profeți mai mici sau mai mari?! Și la ce a folosit aceasta pentru timpurile de acum? Căci în ce situație ne găsim noi acum știm prea bine cu toții, și mai multe nu trebuie să-ți spun! Dacă iadul există cu adevărat, atunci acolo nu poate fi în nici un caz mai rău!

13. Dacă însă revelațiile pur dumnezeiești despre care se vorbește nu poartă - spre marea noastră nefericire - decât asemenea roade, așa cum le putem vedea în rândurile fariseilor, atunci îl întreb eu acum pe oricare om sănătos la minte dacă până la urmă nu este mult mai ușor să te dezbari de orice credință în vreo revelație sau providență divină, de orice fel ar fi ea?!

14. Ceea ce ai spus tu aici, Hebram, despre marele Mântuitor din Nazaret, este bun și frumos, și nu este exclus ca învățătura sa să fie încununată de mai mult succes decât toate celelalte învățături dumnezeiești pogorâte asupra noastră. Dar eu nu-mi doresc decât ca, după o jumătate de mileniu, să pot fi martor, cu mintea mea de acum, și să pot vedea ce chip va avea atunci învățătura aceasta nouă, plecând firește de la premisa că acceptarea ei propriu-zisă va fi lăsată la liberul plac al oamenilor!

15. Acum, în fruntea ei se află numai un singur conducător, dar într-o mie de ani va mișuna de conducători, care vor propovădui învățătura aceasta pură, dar nu vor uita nicidecum de burțile lor! Spune-mi acum dacă mă aflu cu părerea mea pe un drum chiar așa de greșit cum ai susținut mai înainte!”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 00:13 ]
Post subject:  Capitolul 64 - Rânduiala divină și rânduiala lumii

Capitolul 64
Rânduiala divină și rânduiala lumii

1. Hebram a spus: “Da și nu! Din punctul de vedere al omului pământean ai probabil dreptate - după părerea mea - însă din cel pur divin nu ai deloc dreptate și de aceea te afli în continuare pe drumul cel rău. Căci planurile lui Dumnezeu arată cu totul altfel decât ale noastre. Uite, dacă noi am fi fost de pildă aceia care au pus stelele pe bolta cerului, le-am fi așezat probabil la distanțe mai egale unele de altele. Așa însă, Dumnezeu cel unic și atotputernic ni le-a înfățișat ca pe niște luminițe fantomatice! De ce oare?

2. Privește la verdeața de pe o câmpie cum este alcătuită din cele mai diverse plante, amestecate unele cu altele! De ce nu există oare nici aici vreo ordine oarecare, care ar stimula probabil gustul nostru pentru simetrie?! Indiferent unde te-ar conduce simțurile tale, vei întâlni mult mai multe elemente care par mai curând haotice decât simetric ordonate, în orice fel de creație! Și totuși Creatorul trebuie să se fi priceput și la simetrie, căci despre asta ne oferă dovezi dintre cele mai concludente însăși forma noastră omenească. Dacă însă bunul Creator știe, pe de o parte, să respecte simetria cea mai perfectă, iar pe de altă parte pare a nu ține deloc seama de ea, atunci problema aceasta ascunde cu siguranță vreun motiv complet necunoscut nouă, bieți viermi amărâți ai pământului, datorită căruia Creatorul pe de o parte respectă cea mai perfectă simetrie, iar pe de alta face exact contrarul! Căci de ce oare un an nu este la fel ca celălalt, de ce o zi nu este la fel ca cealaltă?

3. Vezi deci, atunci când privești astfel lucrurile, firește că așa-zisa rațiune sănătoasă a omului, orientată spre simetrie, trebuie să găsească ea un motiv oarecare pe care să-l poată critica cu toată asprimea spiritului ei ascuțit. Atunci însă intervine marele învățător însuși și spune: «Cizmarule, doar până la nivelul calapodului tău ai dreptul să judeci - mai sus însă nu!»

4. Așa cum ne putem da seama că, în marea creație a lui Dumnezeu, dezordinea pur haotică este îngemănată cu cea mai perfectă ordine, la fel îmi par mie a sta lucrurile și cu diferitele revelații ale lui Dumnezeu către oamenii de pe acest pământ. El, ca unic Creator, a știut cel mai bine ce este cel mai indicat în diferitele perioade de timp și pentru diferitele popoare pentru dezvoltarea lor spirituală.

5. Și tot El este Acela care, cu timpul, din motive fără îndoială la fel de înțelepte, lasă de pildă, la un moment dat, să se ofilească o anumită învățătură, așa cum pe suprafața pământului se ofilesc nenumărate plante și flori. Sămânța însă, care se naște din floare, asemenea adevărului viu și curat, nu se ofilește, ci rămâne vie și se perpetuează continuu.

6. La fel însă cum Creatorul face să piară cu timpul învelișul exterior al tuturor lucrurilor cunoscute de noi și care poartă o viață în ele - oricât de frumos și necesar arfi acesta pentru o vreme - îndreptându-și până la urmă toată grija spre dezvoltarea lor interioară, ne mai putem mira oare atunci când constatăm că tot la fel se petrec lucrurile și cu revelațiile?

7. Fără cuvântul rostit de o limbă pământeană nu poate ajunge la noi nici cea mai curată învățătură. Cuvântul rostit însă este de factură materială și trebuie în mod necesar să piară până la urmă, odată ce se va fi dezvoltat spiritul interior, cel curat. Și astfel, chiar și în cazul învățăturilor exterioare ale lui Dumnezeu, cu timpul fastul exterior se transformă în ceva deplorabil; în schimb însă, se dezvoltă pe fondul lor, într-o măsură din ce în ce mai mare, forța spirituală curată și adevărul unei revelații prealabile a lui Dumnezeu către oameni. Așa stau lucrurile sau nu, frate Risa?”

8. Iar Risa a răspuns: “Frate Hebram, te admir cu adevărat! Pe Dumnezeul meu, tu ai reușit cu discursul tău înțelept să schimbi realmente întregul meu mod de gândire, lucru pentru care îți sunt cu adevărat recunoscător! Căci lucrurile stau într-adevăr așa cum le-ai prezentat tu acum; și în orice parte mi-aș îndrepta gândurile, lucrurile îmi devin tot mai limpezi! Într-un cuvânt, tu ai repurtat în toate privințele o victorie decisivă asupra modului meu de a raționa! Și, pentru aceasta, îți rămân extrem de îndatorat.”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 00:35 ]
Post subject:  Capitolul 65 - Domnul dă sfaturi de viață pentru începători

Capitolul 65
Domnul dă sfaturi de viață pentru începători

1. În momentul acela, M-am întors Eu către Hebram și i-am spus: “Iată că tu ai făcut deja progrese foarte mari în materie de înțelepciune, la fel ca voi toți de altfel. Și, cu adevărat, de asemenea ucenici nu poți decât să te bucuri, iar în curând ei vor putea fi extrem de utili ca muncitori destoinici în via Domnului Dumnezeu! Asupra unui lucru însă vreau să vă atrag atenția tuturor, iar lucrul acesta este următorul:

2. Voi vă asemănați deocamdată cu florile timpurii, care se grăbesc primăvara să își ridice căpșoarele cu toată podoaba lor. Dacă nu vor mai veni geruri aprige, atunci unor asemenea flori timpurii și harnice le va merge foarte bine. Dacă însă, așa cum ne arată de regulă primăverile, după câteva zile mai calde vor veni din nou câteva zile de geruri aprige, atunci floricelele acelea zeloase își vor pleca căpșoarele lor minunat împodobite, și adeseori vor pieri cu totul.

3. Un lucru vă spun însă vouă: un om se lasă adeseori pătruns de un anumit adevăr și-l înțelege în toată claritatea sa. Atunci însă când deasupra sufletului omului respectiv încep să se învolbureze norii cei negri, încărcați cu tot felul de furtuni, atunci în inima omului lucrurile încep să se tulbure și se tulbură tot mai tare, și atunci omul adeseori nu mai vede ceea ce cu puțin înainte strălucea atât de limpede în fața sufletului său.

4. De aceea, păstrați în voi ceea ce ați aflat acum și ridicați-vă capetele frumos împodobite deasupra scoarței pământului acesta al omenescului vostru exterior abia atunci când veți fi siguri că gerurile de primăvară au trecut. Căci atunci, cu adevărat, știința voastră nu va mai putea fi distrusă de nici unul dintre gerurile de primăvară.

5. Totul are însă nevoie de timp ca să crească și să devină rezistent. La fel stau lucrurile și cu știința omului. Căci multe lucruri au fost în împrejurări favorabile foarte lesne înțelese și învățate, pentru a fi apoi, datorită altor împrejurări, la fel de lesne uitate! De aceea, țineți minte tot ceea ce auziți și faceți asta mai mult cu sufletul decât cu mintea, căci numai așa ele vor rămâne în voi!

6. Atunci când priviți o floare, veți simți cu siguranță o mare bucurie la vederea frumuseții ei; la ce vă servește însă bucuria aceasta, care este - în mod necesar - la fel de trecătoare ca și floarea însăși, care a trezit în voi asemenea bucurie?! Puterea vitală a florii trebuie însă să rămână în adâncurile acelui vas în care este îngrijită cu deosebită dragoste sămânța cea nemuritoare și astfel, chiar dacă bucuria voastră exterioară se va vesteji, puterea ei va coborî în acele adâncuri unde este îngrijită cu dragoste viața veșnică a spiritului. Atunci, din ea se va naște, prin intermediul spiritului, o bucurie nepieritoare pentru frumusețea ei interioară adevărată, pe care nici o brumă nu o mai poate afecta.

7. Acum însă fiți cu toții atenți, căci am să caut să aduc puțină lumină în acele chestiuni despre care Cyrenius a solicitat anumite lămuriri mai detaliate!”

8. După care M-am întors către Iara și Josoe, și le-am spus: “Iar voi, dragii mei copilași, vă puteți duce acum puțin până la bucătărie, la fiicele lui Marcu, căci ele vor avea Cu siguranță multe a vă povesti despre toate întâmplările din zilele acestea în legătură cu gătitul lor, lucruri care vă vor fi amândurora de mare folos. Căci ceea ce am să le explic acum oaspeților noștri reprezintă pâine tare ca piatra și este nevoie de niște dinți foarte puternici și bine dezvoltați pentru a putea mesteca cum se cuvine o asemenea bucată de pâine atât de tare, pentru ca ea să nu afecteze stomacul extrem de sensibil al sufletului, producându-i dureri și diferite afecțiuni. Mai târziu, când dinții sufletului vostru vor deveni și ei mai puternici, veți putea afla și voi lucrurile în cauză!”

9. Iara nu părea prea bucuroasă să-și părăsească locul, însă Josoe i-a spus: “Hai, dragă Iara, vino cu mine! Căci voia Domnului trebuie pe dată îndeplinită cu sufletul bucuros; doar tu înțelegi lucrurile acestea chiar mai bine decât mine. De aceea, ridică-te repede de la locul tău și vino cu mine, după voia Domnului!”

10. Iara s-a ridicat de la locul ei și s-a dus cu Josoe în casa lui Marcu, unde a fost primită de fiicele acestuia, după datina casei, cu mare prietenie. Și iată că un cuvânt îl stârnea pe următorul, și copiii s-au întreținut astfel în tihnă aproape până spre seară, povățuindu-se unul pe altul.

11. Eu m-am adresat lui Cyrenius, spunându-i: “Ei bine, dragă prietene, acum poți lua aminte, ascultând ce am a-ți spune ca răspuns la întrebarea ta destul de stufoasă. Iar răspunsul acesta să-ți fie călăuză ție și tuturor acelora care-l vor auzi!”

12. În momentul acela Suetal a vrut să mai facă o remarcă bucuroasă către Rafael în legătură cu faptul că Eu voi începe în sfârșit să vorbesc, însă Rafael i-a indicat cu toată seriozitatea să tacă din gură, și atunci el chiar a tăcut, iar Eu am putut continua să vorbesc.

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 01:14 ]
Post subject:  Capitolul 66 - Sfaturile Domnului despre rânduiala sexuală pentru a da naștere unui copil de către cei care se iubesc

Capitolul 66
Sfaturile Domnului despre rânduiala sexuală pentru a da naștere unui copil de către cei care se iubesc

1. Domnul: “Vedeți voi, pentru cei care se iubesc zămislirea unui copil este o problemă deosebită! Pentru a putea zămisli un rod adevărat și sănătos, doi oameni maturi - și anume un bărbat și o femeie care se iubesc - trebuie să ajungă la o adevărată armonie sufletească între ei, fără de care s-ar ajunge cu greu, sau chiar deloc, prin binecunoscutul act al concepției, la rodul dorit (copilul).

2. Și, odată ce un bărbat și o femeie care se iubesc și doresc să aibă un copil au ajuns la o stare de armonie în inimile și în sufletele lor, ei trebuie să se cunune, iar apoi să recurgă, potrivit regulii ușor de întâlnit în natură, la actul procreării pentru a da naștere unui rod bun și viu, ce va fi făcut după chipul și asemănarea lor. Tot ce este rău și generator de suferință când cei doi se împreunează este împotriva ordinii lui Dumnezeu și a naturii și este, prin urmare, un rău. Astfel au fost relele care erau întâlnite la Sodoma și Gomora!

3. Dacă bărbatul are prea multă sămânță în el, ei bine, atunci el trebuie să urmărească să o stăpânească, după bunul obicei al bătrânilor și al patriarhilor, și, dacă de foarte multe ori el va face astfel dragoste fără să-și piardă deloc sămânța, el nu va păcătui. Dacă însă el petrece în mare taină, fără a iubi, cu toate femeile care nu iubesc, pentru a-și satisface astfel instinctele sexuale și doar pentru a se distra fără a iubi, atunci prin aceasta el comite cu certitudine un mare păcat împotriva ordinii iubirii lui Dumnezeu și împotriva ordinii din natură!

4. Numai un flăcău tânăr și lipsit de iubire care este hărțuit de instinctul sexual și care a căzut pradă farmecelor unei fetișcane într-așa fel încât să nu mai fie stăpân pe mintea sa, doar acela se poate împerechea cu o,fată, cu sau fără procreare. După un asemenea act însă, el trebuie să-i plătească cu conștiinciozitate femeii ceea ce s-a hotărât prin legea lui Moise. Iar dacă dintr-un asemenea act se naște și un rod, atunci el trebuie să-i plătească fetei de zece sau chiar de o sută de ori mai mult decât s-a hotărât prin legea lui Moise pentru cazul în care actul ar fi rămas fără rod; căci atunci o femeie îi aduce unui asemenea om un mare sacrificiu de viață și de moarte! Dacă bărbatul respectiv începe a o iubi, el se poate căsători apoi cu femeia aceea, și atunci el nu trebuie să pregete să o facă pentru că, după cum am spus, ea a făcut, iubindu-l, un mare sacrificiu pentru el.

5. In continuare, este bine ca un asemenea bărbat care este hărțuit de instinctul sexual să-și ia degrabă o nevastă legitimă, iar la nevoie, în înțelegere cu soția legitimă, chiar și o concubină pe care o iubește, pentru ca din această cauză (FRUSTRARE!) să nu se iște ceartă și mânie. Dacă însă un asemenea bărbat se poate totuși lepăda de asemenea porniri, stăpânindu-le pe deplin chiar atunci când el face dragoste, atunci în scurt timp el va avea parte, mult mai ușor decât un altul care nu se stăpânește, de un har spiritual mult mai înalt, care îi va ajuta mult fericirii și vieții sale interioare.

6. Felul în care un bărbat care iubește trebuie să-și ia o nevastă a fost hotărât încă prin legea lui Moise, potrivit ordinii divine din ceruri, și trebuie să rămână astfel, bazat pe iubire, până la sfârșitul lumii.

7. Din cele arătate deja cred că ați înțeles ce este de fapt depravarea și de ce a fost ea interzisă de Moise ca fiind unul dintre păcate; căci omului toate i-au fost dictate de Dumnezeu potrivit ordinii divine și iubirii. Cel care, iubind, se păstrează în limitele unei asemenea ordini, acela va culege plin de fericire roadele iubirii și binecuvântării divine din înalturi; cel care se va opune însă acestei ordini și nu va iubi, acela va culege numai roadele blestemului.

8. Dacă vreun bărbat hărțuit de instinctele sale sexuale lipsite de iubire nu poate totuși, în ciuda situației sale disperate, să-și stingă pe cale firească focul care îl mistuie, aceluia Eu îi recomand o baie mai lungă în apă rece și o rugăciune fierbinte adresată lui Dumnezeu pentru alinarea chinului său, și în felul acesta va scăpa cel mai lesne de necazul său. Oricare altă cale de alinare fără iubire, prin desfrânare, este însă foarte rea și, fiind fără iubire, ea produce la rândul său un nou rău, iar răul este un păcat și ea generează astfel din nou păcat.

9. Totodată însă, trebuie îndrumați cu toată hotărârea și părinții să nu-și expună odraslele pericolului excitării în care iubirea este absentă! Căci orice material inflamabil ia foarte ușor foc și, odată flăcările sexualității vâlvătind din toate părțile fără iubire, stingerea lor nu mai este un lucru simplu, iar fără sacrificii și iubire focul nu se domolește! Abia când focul sexualității fără de iubire se va fi stins, abia atunci se pot constata și pagubele pe care el le-a provocat în suflet.

10. De aceea, în special femeile trebuie să umble frumos îmbrăcate, fără a fi însă în mod exagerat provocatoare, iar tinerii să nu se lase pradă lenevirii, căci lenevirea și lipsa iubirii sunt mai întotdeauna generatoare ale tuturor viciilor și ale păcatelor.

11. Cel care, iubind din toată inima, și-a luat o nevastă legitimă, acela este legat de ea. Actul dat de Moise pentru desfacerea căsătoriei anulează însă adulterul în fața ordinii lui Dumnezeu dacă un asemenea bărbat care iubește se va cununa apoi cu o altă femeie care îl iubește. La rândul ei, dacă femeia divorțată se recăsătorește pentru că iubește, atunci ea nu este adulterină, într-un cuvânt, cel care se recăsătorește pentru că iubește, după desfacerea unei căsătorii, nu comite adulter.

12. Din punct de vedere spiritual însă, comite un adulter acela care, fără a iubi deloc, urmărește cu privirile o femeie cununată și nutrește în sufletul său doar dorință sexuală, încercând să o împingă prin tot felul de amăgiri spre o relație sexuală care este lipsită de iubire, chiar și atunci când fapta rămâne neîndeplinită.

13. Iar atunci când admiri sexual, fără iubire, farmecele femeii aproapelui tău și te lași ademenit sexual de ele, atunci tu vei comite un adulter, căci prin fapta ta lipsită de iubire ai făcut din femeia aproapelui tău o dezmățată și tu te-ai dezmățat sexual cu ea. Acesta este un păcat în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, mai ales atunci când din dezmățul tău sexual cu femeia străină a rezultat un rod al pântecului ei. Dar firește că păcatul și răul este și mai mare dacă ai preacurvit prin lipsa ta de iubire cu femeia aproapelui tău doar de dragul plăcerii sexuale oarbe și mute. Asemenea păcătoși cu greu vor avea parte de împărăția cerurilor.”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 01:53 ]
Post subject:  Capitolul 67 - Cazuri de excepție în relațiile sexuale

Capitolul 67
Cazuri de excepție în relațiile sexuale

1. (Domnul): “Dacă însă femeia aproapelui tău nu a avut, de pildă, parte de un rod al pântecului de la bărbatul ei de drept, și tânjește foarte tare să dea naștere unui rod din trupul ei și, iubindu-te mult, te dorește pe tine, atunci du-te și anunță-l de aceasta pe bărbatul ei! Și dacă și el își dă acordul, atunci poți da curs unei astfel de dorințe pline de iubire fără a păcătui. Dacă femeia a rămas grea, iar după scurgerea timpului cuvenit, ea, iubindu-te, își manifestă din nou dorința ei plină de iubire față de tine, și bărbatul ei își dă din nou acordul, atunci poți să-ți dovedești din nou iubirea și bunăvoința față de ea, în măsura în care tu o iubești și ești burlac. Dacă ești tu însuți soțul unei femei fecunde, atunci nu trebuie să-ți irosești puterile pe care le datorezi soției tale, dacă și ea te dorește; căci e drept că vi s-a îngăduit prin legea lui Moise să aveți, pe lângă o nevastă legitimă, în special atunci când femeia respectivă nu este fecundă, una, sau la nevoie chiar două concubine, pentru care simțiți iubire, însă aceasta o veți face întotdeauna numai cu acordul nevestei legitime. Atunci însă când ea se va întrista foarte tare, atunci aceasta înseamnă că a venit timpul să renunțați la concubine, așa cum și Avraam s-a despărțit de Hagar, pe care și-o luase drept concubină din cauza îndelungatei infertilități a femeii sale, Sara.

2. Dacă însă, de pildă, ar veni la cineva o femeie fugită de la bărbatul ei din vreo țară străină și s-ar prezenta drept liberă și n-ar mărturisi că ea este deja nevasta altui bărbat, atunci acela care o va lua de nevastă pentru că o iubește nu se încarcă cu nici un fel de păcat, nici chiar atunci când ulterior ar afla că ea a fost deja nevasta unui alt bărbat, pe care l-a părăsit însă din cauza răutății sau a durității lui și a neputinței lui de a o satisface. Căci atunci când el, iubind-o a luat străina de nevastă, el n-a știut că ea era deja femeia legitimă a altui bărbat, iar când a aflat acest lucru ea devenise deja femeia sa legitimă, de care acum, iubind-o, nu se va mai putea despărți.

3. S-au petrecut însă adeseori, în asemenea situații, și fapte de o cruzime deosebită. De pildă, știindu-se supus legilor lui Moise, atunci când femeia cea străină a devenit pentru el o povară, noul soț a căutat să scape de ea, ducându-se în taină la soțul ei dintâi și pârându-i-o acestuia pe femeia cea necredincioasă și adulterină. Urmarea a fost atunci că femeia respectivă a fost lapidată, iar cei doi bărbați s-au văzut în situația de a putea peți din nou o altă femeie, și aceasta perfect legal. Asemenea fapte nu trebuie însă să se mai petreacă vreodată!

4. Căci adevăr vă zic vouă: în asemenea cazuri, un bărbat holtei nu trebuie să se cunune cu o femeie străină înainte de a se fi informat exact despre toate întâmplările din viața ei de până atunci! Dacă nu a aflat nimic rău despre ea și, iubind-o, el se simte atras de femeia străină, atunci nu are decât s-o ia de nevastă; iar dacă abia apoi află din întâmplare despre situația de dinainte a străinei, atunci el, pentru că o iubește, nu trebuie să devină trădătorul femeii sale, ci, plin de iubire, trebuie să o păstreze lângă el, așa cum a luat-o. Femeia însă își poate ispăși păcatul de dinainte prin marea ei credință și iubire ce este arătată noului ei bărbat. Căci Dumnezeu nu este un judecător oarecare, ci El știe să cântărească exact slăbiciunile cărnii omenești și poate să țină cont de ele, iar un ucigaș al femeii sale este un păcătos cu mult mai mare decât o femeie adulterină!

5. Pot exista însă și unele cazuri în care, undeva, să trăiască alături doi vecini, dintre care unul să nu poată sădi nici un rod în pântecele femeii sale - și asta, poate, pentru că în tinerețe el și-a irosit în zadar sămânța și puterea de procreare - în timp ce celălalt vecin să aibă, apreciind după copiii săi mulți și sănătoși, o mare putere de procreare, dat fiind că el a trăit plin de iubire întotdeauna și pretutindeni după buna rânduială a lui Dumnezeu, iar în tinerețea sa a primit o bună educație. Ce-ar fi însă dacă vecinul nefecund s-ar duce la cel fecund și l-ar ruga ca, din sămânța multă pe care acesta o are în el, să sădească și în soția lui un rod, iar vecinul cel fertil ar face lucrul acesta din iubire adevărată față de femeia vecinului său - care altminteri este foarte bun și sincer - fără a nutri din pricina aceasta nici cel mai mic gând de a se dezmăța cu nevasta acestuia? Vedeți voi, fapta aceasta, dacă ar fi făcută cu iubire, nu ar reprezenta nici un fel de păcat, și cu atât mai puțin un adulter, ci un asemenea act plin de iubire, dacă este înfăptuit cu acordul tacit al tuturor, ar constitui chiar un tainic serviciu prietenesc lăudabil. Tainic, fiindcă despre un asemenea lucru sigur că nu trebuie să afle nimeni nimic, în afara persoanelor implicate, și asta pentru ca vecinul care este nefecund să nu-și piardă cinstea și pentru ca nimeni să nu aibă vreo supărare.”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 01:56 ]
Post subject:  Capitolul 68 - Despre raporturile sexuale lipsite de iubire care tocmai de aceea sunt nelegiuite

Capitolul 68
Despre raporturile sexuale lipsite de iubire care tocmai de aceea sunt nelegiuite

1. (Domnul): “Dacă însă un bărbat holtei sau unul deja însurat se desfrânează, fără a iubi, cu nevasta durdulie a vecinului său, fără știrea acestuia, atunci aceasta reprezintă o preacurvie rușinoasă. O asemenea muiere care nu iubește se dovedește a fi atunci de fapt o desfrânată, iar bărbații care nu o iubesc și preacurvesc cu ea sunt și ei niște desfrânați, care nu vor intra nicicând în împărăția Domnului, fiindcă atunci dezmățul lor le mistuie aproape tot ceea ce este bun în sufletul lor și ucide în toți cei care fac aceasta ceea ce este spiritual.

2. Și tocmai de aceea, un astfel de dezmăț nici nu este cu nimic mai bun decât adulterul propriu-zis, ba de cele mai multe ori este chiar mult mai rău. Căci în spatele unui adulter în care cei doi se iubesc pot exista uneori diferite situații care sunt de natură să anuleze nelegiuirea respectivă și pe care un judecător le poate lua în seamă. În cazul dezmățului însă, deoarece lipsește iubirea, nu există nicicând circumstanțe atenuante care să poată fi luate în seamă, căci aici acționează pur și simplu patima scabroasă a desfrâului, care la o judecată nu merită nici un fel de considerație.

3. O femeie care nu iubește și care se lasă ademenită la o asemenea faptă, fără a avea o motivație oarecum justificată, este doar o mare ușuratică și ea nu merită nici un fel de considerație. Căci slăbiciunea ei nu constituie în asemenea cazuri nici o scuză, întrucât orice femeie care iubește poate dobândi în felul acesta o întărire sufletească suficientă prin încrederea ei desăvârșită în Dumnezeu. Dar și mai rea este acea femeie care, fără a iubi, îi ademenește chiar ea pe bărbați, prinzându-i în plasa ei de sexualitate ușuratică, pentru a se desfrâna apoi cu aceștia în lipsa bărbatului ei care o iubește!

4. De aceeași ticăloșie rușinoasă dă însă dovadă și un holtei care nu iubește, ba chiar de una și mai mare dă dovadă dacă nu iubește și este însurat, atunci când, fără a le iubi deloc, el le atrage pe acele femei care nu-l iubesc pentru a se desfrâna cu ele în taină, iar la sfârșitul dezmățului el le plătește pentru fapta lor. Căci, în primul rând, un asemenea bărbat care nu iubește îndeamnă femeile care nici ele nu iubesc la o necredință rușinoasă, iar în al doilea rând, procedând astfel, el le distruge aproape complet afectivitatea și, în felul acesta, el le pustiește sufletește asemenea unei furtuni năprasnice care nimicește ogoarele, ca în ele să nu mai poată fi plantată niciodată cu folos vreo sămânță.

5. În aceeași categorie intră însă și holteiul sau bărbatul însurat care, fără a iubi deloc pe vreuna dintre ele, aduce la el fete care nu iubesc, pentru ca să se desfrâneze cu ele contra unei sume de bani; și oricare fată care, fără a iubi, se vinde astfel este în aceeași măsură o prostituată întocmai ca și femeia măritată care, fără a iubi deloc, își dă trupul unui bărbat pentru bani sau pentru alte cadouri de nu contează ce fel.

6. Fetele tinere care iubesc ar trebui să fie harnice și muncitoare, și atunci, dacă ele vor iubi un bărbat, nu vor avea niciodată motiv să spună că perversitatea le-a determinat să facă astfel de lucruri, Căci oricărui bărbat cumsecade care iubește îi place foarte mult o fată harnică și muncitoare și, dacă ea îl va iubi și va fi foarte bună la suflet, atunci el nu o va lăsa niciodată să îndure vreo nevoie. Iar dacă vreun stăpân oarecare este un om zgârcit și dur, ei bine, atunci ea n-are decât să lase slujba respectivă și să-și caute o alta. Și sigur nu va fi deloc greu pentru o fată afectuoasă, harnică și iubitoare de muncă să-și găsească o slujbă bună, unde ea nu va avea de suferit de nici o lipsă!

7. Cel mai rău însă va fi - mai devreme sau mai târziu - de aceia care, fără a iubi deloc, fac tot ceea ce le stă în putință să corupă prin desfrâu asemenea fete iubitoare, bune și harnice sau chiar fecioare pure, încă nedezvoltate, cu ajutorul a tot felul de cadouri. Căci într-adevăr, astfel de bărbați care nu iubesc deloc, fie ei holtei sau însurați, sunt precum niște lupi turbați care sunt îmbrăcați în blană de oaie și atunci ei își vor primi fără îndoială pedeapsa cuvenită!

8. Cel care, fără a iubi deloc, ia însă cu de-a sila o copilă sau o fată tânără, sau chiar o femeie în toată firea, acela va fi judecat chiar aici, pe pământ! Indiferent dacă siluirea pe care o face se datorează forței brațelor sale sau ademenirii viclene cu daruri foarte scumpe, atunci nu există nici o diferență în gravitatea ticăloșiei. Atunci când nu iubești, nici cuvintele măiestre sau folosirea unor substanțe naturale cu putere magică de tulburare a simțurilor, datorită cărora fata sau femeia se lasă în aparență de bunăvoie la discreția poftelor desfrânate ale bărbatului care nu o iubește, nu atenuează cu nimic păcatul acesta, nici măcar atunci când din desfrâul acela chiar s-ar zămisli într-adevăr un rod (prunc). Căci o asemenea procreare lipsită de iubire nu s-a realizat atunci din vrerea ambelor părți și nu contribuie prin urmare în nici un fel la atenuarea ticăloșiei.

9. De cea mai mare ticăloșie se face însă vinovat acela care, fiind pedofil, pângărește astfel băieții tineri sau, fără a iubi, murdărește cu scurgerea sămânței sale alte membre sau părți ale corpului femeiesc decât cele care au fost destinate de Dumnezeu pentru aceasta, sau chiar se cuplează (sexual) cu animale. Asemenea criminali desfrânați trebuie să fie eliminați pentru totdeauna din orice societate omenească.

10. Firește că la judecarea unor asemenea ticăloșii trebuie totuși să se țină întotdeauna seama de nivelul de înțelegere pe care îl are un asemenea dezmățat sau o asemenea dezmățată; și, totodată, trebuie să se constate de asemenea dacă omul respectiv care este atât de dezmățat nu este cumva posedat de vreunul dintre spiritele acelea rele (diavoli sau demoni), care, fiind nebănuite, îl îndeamnă la un așa desfrâu. În primul caz, comunitatea este aceea care, urgent, trebuie să aibă grijă ca un astfel de om mai incult să ajungă în arest, unde el trebuie să fie disciplinat asemenea unui copil corupt, până când el va deveni, în final, un alt om. Căci de îndată ce omul, prin înfrânarea constantă a sexualității, își va învinge complet (PRIN CONTINENȚĂ AMOROASĂ) natura animalică a cărnii sale, iar astfel mintea lui se va limpezi, el va începe după aceea să ducă o viață mai curată și nu va mai decădea așa ușor înapoi în sfera instinctelor sale înlănțuitoare, animalice. În cel de al doilea caz, adică în cazul posedării, un astfel de desfrânat trebuie de asemenea să fie băgat după gratii, căci astfel de oameni care sunt perverși trebuie să fie îndepărtați cât mai grabnic din rândurile comunității umane, din cauza necazurilor foarte mari pe care ei le produc.

11. Odată ce astfel de oameni se vor afla sub pază, se va putea apoi trece la vindecarea lor prin intermediul postului sistematic și prin rugăciuni care vor fi rostite asupra lor în numele lui Dumnezeu. De îndată Ce ei s-au vindecat complet și se va constata că au scăpat cu totul de turbarea lor necurată, abia atunci ei trebuie să fie puși din nou în libertate.”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 03:04 ]
Post subject:  Capitolul 69 - Măsuri de corecție pentru cei care, fără a iubi deloc, sunt niște împătimiți ai exceselor sexuale

Capitolul 69
Măsuri de corecție pentru cei care, fără a iubi deloc, sunt niște împătimiți ai exceselor sexuale

1. Atunci a intervenit Cyrenius: “Doamne, dar oare în acest al doilea caz, în măsura în care n-ar exista încă un om atât de puternic din punct de vedere spiritual, în fața cuvântului și a voinței căruia să se plece până și spiritele rele care pun stăpânire pe carnea omului, nu există oare și unele metode naturale care să poată fi aplicate, pentru ca eventual un asemenea om să poată fi scăpat de boala sa chiar și prin cuvântul și voința unui om mai puțin înzestrat din punct de vedere spiritual?”

2. Atunci Eu i-am răspuns: “Cel dintâi mijloc puternic și natural este postul. Unui astfel de om să i se dea doar o dată pe zi, la ora 0 noaptea, o bucată de pâine de secară, cu o greutate de până la o jumătate de livră, și pe lângă asta și o cană cu apă. Între timp însă, lui i se poate da și puțin suc natural de aloe, eventual amestecat - în funcție de constituția naturală a posedatului - cu o picătură sau două de suc proaspăt de măselariță, iar tratamentul acesta natural, dacă va fi continuat mai mult timp, își va arăta neîntârziat efectul. Numai acest tratament însă, fără rugăciune și fără așezarea mâinilor pe capul său în numele lui Dumnezeu Tatăl (BINECUVÂNTĂRI), nu-l va putea vindeca definitiv.

3. În general, privindu-l plin de compasiune pe ticălosul pe care-l judecă, judecătorul trebuie atunci să aibă mai mereu în asemenea cazuri bine fixat în inima sa gândul că are în fața ochilor doar un om foarte rătăcit, și nu un diavol.

4. Dacă un om se dovedește însă a fi foarte perseverent în depravarea sa, fără să fie complet ignorant și nici posedat, atunci mai ales împotriva lui se cer a fi luate imediat cele mai drastice măsuri de pedeapsă.

5. Dacă însă un astfel de om se îndreaptă către calea cea bună și începe sincer să-și deteste el însuși păcatul înfăptuit, mai ales atunci el trebuie să fie tratat cu mai multă iubire. Dacă el nu dă însă nici un semn de îndreptare și găsește în continuare cea mai mare plăcere în depravarea sa - aspect pe care un asemenea țap în călduri nu poate niciodată să-l ascundă cu totul - mai ales atunci el poate, în măsura în care este un om cu o oarecare cultură, să fie expulzat din comunitate și să fie exilat în vreun ținut îndepărtat și pustiu unde, din cauza condițiilor mizere și generatoare de suferință, îi vor veni până la urmă mințile la cap; și atunci, dacă el se va îndrepta, după aceea va putea avea o soartă mai bună, de nu, pe un asemenea om îl va înghiți până la urmă pustiul.

6. Dacă însă un asemenea om este mai puțin cult și, în cazul lui, nu dau rezultate nici postul prelungit, și nici pedepsele, atunci el va putea fi castrat de către un doctor priceput, și în felul acesta lui îi va putea fi salvat sufletul. Căci, după cum știți, există destui oameni care s-au mutilat ei înșiși de dragul împărăției lui Dumnezeu. Prin urmare, pot exista - însă numai în cazurile menționate - unii care trebuie să fie astfel mutilați în urma unei hotărâri a judecătoriei comunale; căci, în asemenea cazuri, este mai de preferat să ajungi mutilat în împărăția lui Dumnezeu decât nemutilat direct în iad! Acum ai aflat deci cum anume trebuie să fie tratate din punctul de vedere al justiției toate cele care sunt foarte rele ce sunt izvorâte din plăcerile cărnii! Și doar atâta mai adaug, că, pe viitor, numai în acest fel, așa cum ați auzit voi acum de la Mine, va trebui să judecați în toate timpurile în astfel de cazuri grave.

7. Moise a hotărât drept pedepse pentru asemenea păcate grave lapidarea sau arderea în flăcări. Astfel de pedepse cumplite nu ar trebui însă să se aplice decât în situații extreme, ca exemple descurajatoare, în cazul unor mari păcătoși care sunt deosebit de îndărătnici. Eu nu vreau să anulez aici hotărârile lui Moise, ci doar vă sfătuiesc să procedați în general cu toată blândețea, până când se va dovedi că o ticăloșie mult prea mare reclamă cea mai severă pedeapsă.

8. Fiți așadar - în calitatea voastră de judecători - blânzi și drepți, prin manifestarea adevăratei iubiri față de aproapele vostru, și atunci veți face în felul acesta și voi o judecată blândă și dreaptă. Căci, să nu uitați: cu ce măsură veți măsura voi acum, cu aceeași măsură veți fi odată și voi măsurați.

9. De veți fi îndurători, veți găsi cândva și voi îndurare; de veți fi însă severi și neîndurători în judecățile și sentințele voastre, veți găsi și voi la timpul cuvenit judecători tot atât de severi și neîndurători pe cât ați fost voi.

10. Țineți mai mereu cont în toate judecățile voastre de faptul că sufletul omului este foarte supus și ascultător. Doar carnea este și rămâne cea care este stăpânită de slăbiciune și nu există nimeni care să se poată lăuda cu forța morală a cărnii sale.

11. Oameni aproape complet renăscuți în propriul lor spirit nu pot exista încă în sensul propriu-zis al cuvântului; căci la renașterea spirituală cea adevărată și deplină oamenii nu vor putea ajunge decât atunci când Fiul Omului își va fi îndeplinit pe de-a întregul misiunea care i-a fost încredințată Lui.

12. Rețineți deci toate acestea și procedați întocmai!”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 03:08 ]
Post subject:  Capitolul 70 - Cazuri de desfacere legală a căsătoriei

Capitolul 70
Cazuri de desfacere legală a căsătoriei

1. Atunci Cyrenius a spus: “Îți mulțumesc din toată inima, căci acum iată că mă simt pe deplin luminat într-o problemă care mi-a dat de fiecare dată multă bătaie de cap, pentru ca în astfel de cazuri să pot pronunța o judecată dreaptă, iar acum cred că greu ar mai putea exista situații în care să stau în dubiu dacă să mă pronunț într-un fel sau altul. Un singur aspect mă mai frământă încă, fiind o problemă extrem de delicată, și anume următorul: nu există oare chiar nici un caz în care o căsătorie ce a fost odată încheiată să poată fi pe deplin desfăcută, astfel încât părțile despărțite să se poată căsători din nou cu alți soți, fără a se face vinovate de păcatul cel greu al adulterului?”

2. Eu i-am răspuns: “Ba da, asemenea situații pot exista într-adevăr. De pildă, să zicem că un bărbat care iubește și-a luat de nevastă o femeie care altminteri este înzestrată din belșug cu toate farmecele femeiești, dar atunci când el îi descoperă în taină goliciunea, constată cu uimire că femeia respectivă este de fapt o hermafrodită. Într-un asemenea caz trebuie să fie hotărâtă de îndată desfacerea căsătoriei, dacă acest lucru este cerut. Un lucru să fie însă clar, și anume: dacă nu există un reclamant, atunci nu există nici judecător. Pentru asemenea situații ar trebui însă să fie dată o lege care să stipuleze că asemenea căsătorii nici să nu poată fi încheiate, iar partea (dintre cei doi soți) care are bună știință despre faptul că nu este aptă pentru o relație conjugală normală să poată fi trasă la răspundere pentru înșelătorie și chiar să fie obligată la plata unor daune. Ce s-a spus aici despre partea feminină este valabil și în cazul în care partea masculină se dovedește a nu fi pe de-a întregul bărbat. Iar dacă atunci femeia îl părăsește pe respectivul și ia imediat în căsătorie alt bărbat, ea nu se face vinovată de adulter.

3. Pot exista însă și printre bărbați unii care s-au castrat singuri, pentru a ajunge astfel în împărăția lui Dumnezeu, sau alții, care au fost castrați încă din tinerețea lor din cine știe ce motive lumești, precum există și unii care ies gata castrați chiar din pântecele mamei lor. Toți cei care au fost numiți sunt complet inapți pentru căsătorie, iar incapacitatea aceasta a lor determină de la bun început desfacerea imediată și completă a căsătoriei.

4. Dar poate exista și cazul în care una dintre părțile unui cuplu să sufere de o asemenea infirmitate trupească încât partea cealaltă să nu poată trăi nicicum lângă ea; și într-un asemenea caz căsătoria se cere să fie complet desfăcută - însă aceasta se poate face numai în situația în care partea reclamantă nu a știut dinainte de căsătorie despre infirmitatea celeilalte părți. În cazul în care ea a știut despre aceasta și a acceptat totuși actul căsătoriei, atunci căsătoria este considerată valabilă și nu poate fi desfăcută! Alte asemenea boli care ar putea conduce la desfacerea completă a unei căsătorii deja încheiate sunt: nebunia ascunsă a uneia sau alteia dintre părți, de asemenea demența periodică, lepra ascunsă, nodulii canceroși, ftiriaza, tuberculoza nevindecabilă, epilepsia, absența completă a cel puțin două dintre simțuri, guta avansată sau un miros pestilențial foarte puternic al corpului sau al gurii.

5. Dacă partea care este sănătoasă nu a avut știință înaintea încheierii căsătoriei de una dintre bolile ce au fost menționate mai sus, atunci ea poate cere îndată după încheierea căsătoriei desfacerea legală a acesteia, și aceasta trebuie să-i fie acordată! Căci într-o asemenea situație, partea sănătoasă este cea înșelată, iar înșelăciunea respectivă este de natură să anuleze orice acord, prin urmare și căsătoria.

6. Dacă însă astfel de soți nu vor deloc să se despartă, partea sănătoasă acceptând și ea acest lucru, atunci căsătoria trebuie să fie considerată valabilă, iar ulterior nu mai poate fi desfăcută, exceptând separarea partenerilor în pat și la masă. Căci aici are, de asemenea, valabilitate dictonul vostru: «Volenti non fit iniuria!» (Cel care de la început a acceptat de bună voie un anumit lucru, nu se poate considera după aceea înșelat!)

7. În afara acestor situații însă, nu prea mai există vreo alta care să poată fi acceptată drept motiv pentru desfacerea completă a unei căsătorii.

8. În toate celelalte căsătorii în care relațiile nu merg prea bine, cei doi soți trebuie totuși să se suporte unul pe celălalt până la moarte. Căci dacă tinerii au sorbit la început cu nesaț din cupa cea plină cu miere a căsătoriei, ei trebuie să accepte mai apoi să bea și cupa cu pelin a acesteia.

9. Vedeți însă că această cupă plină cu miere a căsătoriei este oricum partea cea mai nefastă a acesteia; căci, de multe ori, abia pelinul căsătoriei este cel care conduce la începutul maturității de aur a vieții. Iar aceasta trebuie să se instaleze pretutindeni, căci de nu s-ar instala, atunci ar sta prost lucrurile cu sămânța care este sădită în pământ pentru viața din ceruri.

10. Abia în procesul maturizării vieții - care adeseori este amară ca fierea - începe să se trezească la viață și să încolțească sămânța, care în mierea vieții s-ar fi înecat precum musca ce se aruncă cu nesaț asupra chiselei cu miere și în felul acesta ea își pierde apoi chiar viața, fiind înecată în dulceața cea exagerată a acesteia. Am reușit oare să te lămuresc pe deplin?”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 03:14 ]
Post subject:  Capitolul 71 - Reguli de comportament care sunt valabile pentru soți și judecători

Capitolul 71
Reguli de comportament care sunt valabile pentru soți și judecători

1. Și din nou a spus Cyrenius: “Desigur, Doamne și Stăpâne! Un singur lucru ar mai fi, și odată ce-mi vei spune și despre acesta măcar un cuvințel, cu asta chiar consider că am epuizat toate chestiunile care sunt legate de căsătorie.

2. Uite, să spunem că un bărbat care iubește, fiind cumpătat, și care altminteri trăiește într-o perfectă rânduială, are o nevastă foarte frumoasă care, trupește vorbind, este foarte senzuală - așa cum de fapt chiar există destul de multe femei care sexual sunt greu de săturat. Și o astfel de femeie foarte senzuală pretinde de la bărbatul ei chiar de mai multe ori pe zi satisfacerea și liniștirea poftelor ei trupești. Bărbatul îi spune femeii foarte ocrotitor: «Ai grijă, fiindcă acum sămânța a prins în trupul tău, iar tu ai nevoie - în perioada pe care a prevăzut-o Dumnezeu pentru dezvoltarea acesteia - de liniște, pentru ca în starea binecuvântată în care te găsești să nu-ți dăunezi în vreun fel și să-ți produci inutil suferință prin satisfacerea lipsită de orice folos a poftelor tale trupești.»

3. Femeia cea nesătulă nici nu vrea însă să audă de povețele cele bune și-i cere bărbatului ei cu o mare insistență să-i satisfacă pe deplin toate poftele ei trupești. Dacă atunci bărbatul dă curs dorințelor femeii sale, comite în mod evident o faptă imorală și totodată, după cuvintele Tale, și un mare păcat împotriva ordinii divine. Dacă însă refuză, atunci el păcătuiește față de dorința nevestei sale și, în mod indirect, o îndeamnă astfel pe aceasta spre tot felul de satisfacții sexuale nefirești sau spre adulter și desfrânare cu alți bărbați pe care ea nu-i iubește și care nici ei nu o iubesc.

4. Există, pe de altă parte, și asemenea țapi de bărbați care iubesc și care sunt întărâtați de pofte, care nu le cruță pe nevestele lor cele cuvioase nici măcar cu câteva ore înainte de naștere. Și despre asemenea lucruri apar mereu plângeri. Ce sentință poate să dea într-un asemenea caz un judecător, oricât de înțelept ar fi el, care să fie legală și armonioasă deopotrivă în fața lui Dumnezeu și a oamenilor?

5. Dacă bărbatul cel cumpătat care iubește sau femeia cea cuvioasă care iubește cere în numele ordinii drepte și a împărăției lui Dumnezeu desfacerea căsătoriei, trebuie ea să fie pronunțată într-un asemenea caz sau nu?”

6. Atunci Eu am răspuns: “Da, în asemenea cazuri se poate hotărî, la cererea uneia sau a alteia dintre părți, o desfacere a căsătoriei, e drept că nu una totală, dar oricum mai severă decât cea potrivit căreia cei doi trebuie să nu mai împartă bucuriile patului și ale mesei împreună. Se poate chiar anula datoria de întreținere reciprocă și a dreptului succesoral - două drepturi care, într-un proces mai puțin grav, se anulează abia atunci când una dintre părți s-a îndepărtat de tot, timp de mai bine de trei ani, de cealaltă parte, cu care ea nu mai împarte patul și masa, și nu se mai ocupă deloc de ea, ci umblă după felurite alte distracții.

7. La desfacerea căsătoriei însă, care în cazul prezentat de tine s-ar hotărî la cererea părții bune, trebuie să fie anulate concomitent și oricare alte pretenții la drepturi.

8. Trebuie avut însă grijă ca desfacerea căsătoriei să se hotărască doar atunci când ea este solicitată de partea cea bună, iar partea cea rea este și ea de acord; căci dacă cea din urmă nu este de acord, ci promite să se îndrepte, atunci nici părții bune nu trebuie să i se acorde dreptul la divorț, ci ea va fi doar luată în evidență și îndemnată să aibă răbdare.

9. Dacă însă niște soți care sunt astfel despărțiți vor să-și continue mai apoi viața din nou împreună, în bună înțelegere, ei nu mai au nevoie de o nouă cununie, ci, potrivit voinței celor două părți, vechea legătură își reia deplina ei valabilitate, iar o a doua cerere de desfacere a căsătoriei nu-i mai poate despărți pe cei doi, decât eventual de la bucuriile patului și ale mesei.

10. Atunci însă când un bărbat care iubește are o nevastă foarte nesătulă care îl iubește și, cu toată înțelepciunea sufletului său, el îi satisface aproape pe deplin dorințele soției sale în măsura în care forțele sale de bărbat îl ajută, el nu comite prin aceasta un păcat împotriva ordinii lui Dumnezeu; căci trupul plin de dorințe al unei astfel de neveste seamănă cu un ogor arid, pe care grădinarul este nevoit să-l ude în miezul verii fierbinți de mai multe ori pe zi, dacă vrea ca plantele care au fost semănate pe el să se dezvolte. De îndată ce vine însă toamna cea umedă, fiecare ogor va primi atunci umiditate din belșug. Dar bărbatul nostru, care o iubește, trebuie să se ocupe în același timp suficient de intens și de dezvoltarea spirituală a nevestei sale și s-o educe, iar această educație va da apoi roadele dorite dacă el o va învăța cu multă răbdare să-și deplaseze energiile poftelor trupești în sfera sufletească sau în cea spirituală.

11. Răbdarea, dublată de o mare iubire, este însă întotdeauna mult mai bună chiar și decât cea mai bună lege.

12. Mai în drept ca să ceară desfacerea căsătoriei este însă o nevastă cuvioasă și iubitoare din cauza poftelor trupești exagerate ale bărbatului ei, decât un bărbat din cauza poftelor trupești exagerate ale nevestei sale. Căci nevasta - odată binecuvântată cu un rod în pântece – are nevoie de liniște pentru perioada pe care a hotărât-o Dumnezeu pentru zămislirea rodului. Bărbatului nu i s-a stabilit însă nici o perioadă de timp și, de aceea, el are mai puțină nevoie de odihnă - potrivit naturii sale – decât o femeie care este binecuvântată cu rod în pântece; de aceea, la o astfel de judecată, trebuie să fie ascultată cu mai mare atenție o femeie care se află în stare binecuvântată (însărcinată) decât un bărbat cumpătat și iubitor.

13. În cazul bărbatului prea cumpătat, trebuie să fie cercetat totodată cu o mare atenție ce fel de viață a dus el înainte de căsătorie și dacă nu cumva o tinerețe plină de excese amoroase și păcate a fost aceea care l-a făcut să devină prea cumpătat și lipsit de vlagă. În cazul unei neveste frumoase, senzuale și nesătule, întrebarea aceasta cade aproape de la sine. Căci dacă încă de fecioară ea s-a aruncat de dragul câștigului în vâltorile unei vieți de destrăbălare, atunci firea ei sufletească s-a împietrit prin aceasta în mare măsură, și, de va deveni ulterior soția legitimă a vreunui bărbat oarecare, atunci el se va izbi cu dorințele sale de un bloc de gheață.

14. In comparație cu puterea naturii însă, orice sentință judecătorească, fie ea oricât de înțeleaptă, nu este nimic mai mult decât o nucă găunoasă, astfel că, în cazul unei femei frumoase și cu sângele prea fierbinte, s-ar mai putea folosi cu succes și unele mijloace corespunzătoare din domeniul naturii (plante de leac), obținându-se astfel prin ele o vindecare a inimii femeii și probabil că în felul acesta situația se va îmbunătăți. Iată că așa trebuie să se procedeze în asemenea cazuri. Dar dacă mai ai totuși vreo nedumerire, s-o auzim!”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 03:26 ]
Post subject:  Capitolul 72 - Despre verificarea mirilor

Capitolul 72
Despre verificarea mirilor

1. Atunci Cyrenius a întrebat: “Tocmai ai amintit despre unele mijloace naturale. În ce ar putea consta ele?”

2. Iar Eu i-am răspuns: “Mai ales într-un mod de viață cumpătat! Un sânge prea fierbinte mistuie întotdeauna mai mult din făptura omului decât unul mai rece; de aceea, oamenii cu sângele mai fierbinte mănâncă mai mult decât cei cu sângele mai rece și au mai mereu o înclinație către mâncăruri grele foarte gustoase, care apoi sunt însoțite de băutură.

3. Tocmai de aceea, atunci când asemenea oameni se îndreaptă spre cumpătare sau sunt îndemnați de alții să o facă, explicându-li-se cu toată bunătatea posibilă de ce li se recomandă cumpătarea (și deci niște mâncăruri mai puțin grele), atunci sângele lor o să înceapă cât de curând să pulseze mai ponderat, iar instinctele lor senzuale își vor mai pierde și ele din intensitate, și toate acestea fără vreun fel de dezavantaj pentru starea de sănătate a trupului sau a sufletului lor.

4. Dacă însă, în cazul unei femei frumoase și senzuale care este mistuită de patimă, nici după o respectare mai îndelungată a regulilor cumpătării de aur natura ei nu vădește o transformare vizibilă, atunci mai ales în perioadele când luna se află în descreștere trebuie ca acesteia să i se dea să bea seara apa în care au fost puse la macerat niște frunze și flori de sena, care vor fi atunci amestecate cu puțin suc natural de aloe, cam patru linguri pline, dar aceasta nu în fiecare zi, ci doar a treia sau a patra, și cu siguranță că atunci trupul prea înfierbântat de dorințe trupești al femeii va începe să se mai liniștească.

5. Dacă însă nici aceste remedii, chiar fiind însoțite de multe povețe bune, nu duc la rezultatele scontate sau chiar la nici un rezultat, abia atunci se poate hotărî, la cererea bărbatului, separarea lor de la plăcerile patului și ale mesei care a fost discutată mai înainte pentru astfel de cazuri.

6. În orice caz însă, de zece ori mai curând trebuie să fie ascultată femeia iubitoare cea cuvioasă și care este chinuită de bărbatul ei care este mistuit de patimă - aceasta în special dacă ea deja se află într-o stare binecuvântată - decât bărbatul care este chinuit de o femeie frumoasă și senzuală cu sângele prea fierbinte. Căci bărbatul iubitor și cumpătat mai are la dispoziție, pe lângă mijloacele morale, și o mulțime de mijloace disciplinare naturale (pedepse), cu ajutorul cărora el poate răcori într-un mod foarte eficient focul trupesc prea puternic care o mistuie pe femeia sa, iar femeii frumoase și senzuale cu sângele înfierbântat nu-i va dăuna în nici un fel dacă bărbatul ei își va face simțită, fiind animat de cele mai bune intenții, asprimea sa. Sigur că, atunci, aceasta nu trebuie să pornească niciodată din vreun necaz ascuns sau din furie, ci întotdeauna trebuie să pornească dintr-o adevărată iubire față de aproape, căci altminteri măsura sa nu numai că nu va fi folositoare, ci dimpotrivă, ea s-ar putea dovedi chiar dăunătoare.

7. Iată deci cam tot ce s-ar putea spune, în general, în ceea ce privește iubirea între bărbat și femeie, căsătoria și păcatele posibile care apar atunci din oricare parte, precum și modul în care acestea trebuie să fie judecate în toată lumea.

8. Și ar fi foarte bine ca însuși statul să dea o hotărâre cu caracter de lege în sensul acesta, ca o căsătorie odată încheiată să fie păstrată din punct de vedere moral în cât mai bună stare, iar oamenii care sunt atinși de vreo boală fizică sau morală să nu aibă dreptul să se angajeze într-o căsătorie. Căci, din asemenea căsătorii nu poate rezulta nicicând un viitor rod (prunc) care să fie pe deplin binecuvântat.

9. Ar fi bine însă și ca cei care în aparență sunt neafectați de vreo infirmitate să fie supuși unei verificări, din care să rezulte dacă tânărul mire sau tânăra mireasă se potrivesc sau nu pe deplin unul cu altul.

10. Și, dacă atunci un examinator înțelept și care este împuternicit cu această sarcină va constata vreo piedică serioasă în calea unirii acestora, atunci el ar trebui să se abțină de la încuviințarea actului cununiei, înfățișându-le cât mai limpede celor care vor să-și unească viețile care sunt urmările nefaste pe care le-ar putea avea atunci actul respectiv. El le va explica faptul că acceptul deplin pentru încheierea căsătoriei lor nu se va putea da atâta timp cât vor continua să existe respectivele piedici considerabile.

11. Și totodată, un asemenea însărcinat al statului cu încheierea de căsătorii ar trebui să le explice cât mai limpede celor doritori de a-și uni viețile seriozitatea actului respectiv și scopul divin al împlinirii acestuia.

12. Iar de se va dovedi apoi că cei care sunt cu adevărat dornici de a-și uni viețile prin iubire încep să privească cu tot mai multă seriozitate actul căsătoriei, urmărind să înlăture piedicile lumești care au stat in calea actului cununiei, astfel încât să dorească de-acum a-și uni viețile doar în temeiul valorii lor umane și divine, abia atunci un astfel de împuternicit poate să-și dea acordul pentru încheierea căsătoriei. El trebuie să consemneze în scris făgăduința solemnă a unirii bazată pe iubire reciprocă a vieților celor doi într-o carte, ca dovadă a încheierii căsătoriei, cu specificarea anului și a zilei în care s-a petrecut evenimentul, și totodată el să fie aproape permanent în cunoștință de evoluția ulterioară a relațiilor conjugale ale respectivilor, așa cum se vor prezenta ele, fie bune, fie mai rele.

13. De aceea, asemenea înțelepți care sunt împuterniciți cu încheierea căsătoriilor nu trebuie să fie niște străini, oameni veniți sau aduși din afară într-o comunitate oarecare, ci ei trebuie să fie niște oameni ai locului, care-i cunosc foarte bine pe semenii lor, tineri sau bătrâni, la fel de bine cum se cunosc pe ei înșiși. În felul acesta se vor putea evita fără doar și poate multe dintre căsătoriile eșuate, care nu se bazează pe iubire, și atunci va exista și foarte multă binecuvântare într-o comunitate umană care este astfel unită prin iubire sinceră.

14. De aceea, ar fi bine ca în flecare comunitate umană mai mare să existe o instituție judecătorească matrimonială, care va fi însărcinată să vegheze asupra tuturor problemelor care sunt legate de căsătorie. Firește că o asemenea instituție judecătorească ar trebui să aibă un caracter absolut imaculat, iar în fruntea ei ar trebui să se afle un om de felul lui Matael.

15. Omul respectiv trebuie să vegheze în special asupra încheierii de căsătorii, astfel încât niciodată un tânăr sub douăzeci și patru de ani și o femeie sub douăzeci de ani să nu poată încheia o căsătorie legală. Căci o asemenea perioadă de timp este aproape indispensabilă pentru atingerea maturității necesare pentru ca o căsătorie să evolueze apoi spre foarte bine și să fie durabilă, chiar și din punct de vedere spiritual. Căci oamenii care sunt prea tineri se epuizează de multe ori reciproc prin satisfacții pur senzuale, apoi printr-o prea mare obișnuință se scârbesc sau se plictisesc unul de altul, și astfel criza căsătoriei este gata.

16. De aceea, pe viitor, adevărata fericire conjugală ar trebui să depindă de amintitul judecător matrimonial suprem. Și, în comunitatea umană în care un judecător suprem mai înțelept își va desfășura activitatea sa atât de importantă, lucrurile vor evolua către o stare de binecuvântată desăvârșire.

17. Un asemenea judecător suprem va trebui de asemenea să vegheze atât cu ochii, cât și cu inima asupra educației copiilor din comunitatea care i-a fost încredințată lui, căci astfel va ști să preîntâmpine prin mijloacele corespunzătoare toate necazurile care s-ar putea ivi; pe cei recalcitranți el îi va struni, iar pe cei zeloși el va ști să-i laude pentru toate realizările lor bune și adevărate, răsplătindu-i mai ales prin faptul că-i va ajuta să vadă binecuvântarea divină care este revărsată asupra căminelor lor.

18. Atunci el nu trebuie sub nici o formă să instituie, așa cum s-a mai făcut pe ici, pe colo, cine știe ce premii pentru respectivii soți, căci asemenea motivări care sunt exterioare nu sunt cu nimic de folos dezvoltării spirituale a vreunei comunități, întrucât, atunci, membrii acesteia se vor lua la întrecere unul cu altul în a face bine doar de dragul avantajului material și nu de dragul binelui în sine, care singur trebuie să fie determinant pentru om.

19. Aproape că nici nu mai merită să fie amintit faptul că, până la urmă, din asemenea căsnicii fericite - pe lângă faptul că ele se mențin mult mai curate în ordinea și armonia lui Dumnezeu, iar roadele lor se vor bucura întotdeauna de binecuvântarea divină ce va veni de sus - vor rezulta totodată și cele mai mari avantaje morale și naturale, chiar și pentru întregul stat în ansamblul său, și pentru conducătorul său uns. Căci atunci când un stat dorește cu adevărat să aibă niște supuși buni, el trebuie să înceapă să și-i educe ca atare încă din fașă. Atunci când niște părinți vor să aibă niște copii buni, ei trebuie la rândul lor să înceapă să și-i educe încă din fașă, căci altminteri din ei vor ieși niște răi ori niște sălbatici care, cel mai adesea, își vor chinui părinții, în loc să le fie mângâiere și sprijin la bătrânețe.

20. Atunci însă când căsniciile sunt ținute așa cum trebuie, în bună rânduială, din asemenea căsnicii se vor naște niște copii care vor exista în spiritul bunei rânduieli, iar copiii binecrescuți vor deveni după aceea cetățeni cumsecade, care vor putea intra, atunci când vor fi pregătiți, în împărăția lui Dumnezeu, iar prin aceasta se va putea împlini astfel tot ceea ce rânduială lui Dumnezeu poate cere de la oamenii de pe acest pământ! Îți sunt acum clare și limpezi toate lucrurile acestea?”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 03:26 ]
Post subject:  Capitolul 73 - Rafael consemnează vorbele Domnului despre viața sexuală

Capitolul 73
Rafael consemnează vorbele Domnului despre viața sexuală


1. Cyrenius a spus: “Da, Doamne și Stăpâne în spiritul Tău cel etern! De-acum chiar că nu mai am alte întrebări de pus în legătură cu toate aceste aspecte. Doar că ar fi fost bine ca ele să fi fost consemnate și în scris, cuvânt cu cuvânt; căci vorbele Tale pot constitui baza unei întregi și perfecte constituții de stat.”

2. Iar Eu am spus: “Uite, Rafael va face lucrul acesta pentru tine; pune doar să i se aducă cele necesare pentru scris!”

3. Drept care, Cyrenius a poruncit pe dată slujitorilor săi să aducă cele necesare pentru scris, iar aceștia au și plecat și au adus degrabă mai multe suluri de pergament, precum și niște plăcuțe de cupru pentru gravat. Când toate au fost aduse, Eu l-am chemat pe Rafael, iar acesta a sosit de îndată la masa noastră și l-a întrebat pe Cyrenius cum dorește să aibă însemnările, pe pergament sau pe plăcuțele de cupru.

4. Cyrenius i-a răspuns: “Pe pergament însemnările ar fi fără îndoială mai ușor de folosit, dar pentru urmașii noștri ele s-ar putea păstra mai bine pe plăcuțele de cupru. Dar, odată ce voi avea toate explicațiile scrise pe pergament, voi avea eu pe urmă grijă ca ele să fie copiate și pe plăcuțe.”

5. Însă Rafael i-a spus: “Știi ceva, întrucât tot nu mă costă vreun efort în plus dacă fac treaba odată sau de două ori, îți voi înscrie textul deodată și pe pergament, și pe tăblițe!”

6. Cei doisprezece de la masa alăturată au făcut ochii mari și au așteptat plini de nerăbdare să-l vadă pe ucenic scriind cu amândouă mâinile deodată.

7. Iar Suetal chiar i-a spus lui Ribar: “Ei, de scrisul ăsta cu două mâini deodată chiar că sunt foarte curios! Fără îndoială că marele învățător din Nazaret trebuie să fie și un bun pedagog; căci o asemenea scriere eu n-am mai văzut încă. Dar până va reuși el să aștearnă pe pergament, cuvânt cu cuvânt, tot ce a rostit aici grecul cel cu adevărat foarte înțelept - care nu mă îndoiesc că este și el un ucenic ceva mai în vârstă al Nazarineanului - sunt aproape sigur cava apune soarele!”

8. Iar Ribar i-a răspuns: “Asta firește că depinde de cât este el de îndemânatic la scris! Dar poate că și la scriere dispune de vreo știință magică, despre care noi știm la fel de puțin cum am știut și despre faptele lui miraculoase de dinainte. Pe toate le-am văzut și le-am simțit, însă cum și pe ce cale au fost ele făptuite, despre asta nu avem nici cel mai mic habar! De aceea, nici nu trebuie să ne îndoim vreodată de reușita vreuneia din intențiile anunțate ale unor oameni de genul acesta, care au săvârșit deja în fața ochilor noștri lucruri atât de deosebite, decât doar dacă vreun eșec al lor ne va demonstra până la urmă contrarul!”

9. Iar Suetal a completat: “Așa este, îți împărtășesc și eu părerea, numai că trebuie doar să discutăm și noi despre ceva!”

10. Ribar însă i-a replicat: “Frate dragă, aici chiar că este mai bine să tăcem, limitându-ne doar să privim și să ascultăm! Uite, băiatul își potrivește de-acum sulurile și tăblițele! Deci hai să fim foarte atenți; căci este sigur că foarte curând va începe să scrie!”

11. În momentul acela, Suetal chiar s-a ridicat în picioare, așteptând atent momentul în care va începe să scrie tânărul ucenic. Dar cum s-a uitat mai atent, el a văzut dintr-o dată că atât sulurile de pergament, cât și tăblițele ele cupru erau toate pline cu litere. Și, uluit peste măsură, a strigat în gura mare: “Ei bine, mai presus de minunea aceasta chiar că nu poate exista alta! Căci noi așteptam cu toții ca ucenicul să înceapă să scrie cu ambele mâini, și iată că el a și terminat treaba! Știți, asta de-acum depășește chiar toată înțelegerea omenească și nici nu s-a mai auzit vreodată de ceva asemănător!”

12. Și, la strigătul acesta de uimire al lui Suetal, s-au ridicat toți cei doisprezece în picioare, privind uluiți la sulurile de pergament desfășurate în fața lor și la tăblițele umplute cu un scris foarte mărunt. S-au convins însă cu toții că pe toate erau înscrise niște litere clare, curate și perfect citețe, și au început să se întrebe mai mult din priviri: “Cum este posibil așa ceva?”

13. Iar Rafael, văzând marea uluire a comesenilor săi, i-a explicat lui Suetal: “Vezi tu, acesta este efectul celor opt pești înfulecați de mine, pentru care tu m-ai cam invidiat; dar trebuie să aduni putere atunci când vrei să duci o lucrare la bun sfârșit! Sau poate ești de altă părere?”

14. Iar Suetal i-a răspuns: “Dragă prietene atât de minunat, ție îți cam place să mă iei puțin peste picior; dar nu-i nimic, căci văd eu bine că în tine sălășluiește o putere divină uriașă și cu tine noi nu ne putem pune! Sigur este însă că nu de la cei opt pești ți se trage puterea aceasta deosebită, pe care cu siguranță ți-a dăruit-o învățătorul divin și unic de la Nazaret. De aceea, fă ce vei ști tu ca să reușim și noi să-l vedem și să putem vorbi cu el. Căci acum sufletul nostru chiar că nu ne mai dă pace; trebuie să-l vedem și să stăm de vorbă cu el! Acum chiar vrem să-l cunoaștem și să vorbim cu el!”

15. Rafael a spus: “Mai aveți răbdare un timp, până când voi aranja cum trebuie manuscrisul, iar apoi ne vom duce și vom vedea unde s-a ascuns marele învățător de cei orbi și surzi!” Și, cu răspunsul acesta, cei doisprezece s-au declarat mulțumiți și n-au mai pus pentru moment alte întrebări.

16. Rafael însă s-a apucat să pună în ordine sulurile de pergament și le-a predat, împreună cu tăblițele, lui Cyrenius, care nici el nu era mai puțin uimit. Acesta a început pe dată să le cerceteze și nu contenea să se mire de exactitatea cu care au fost ele executate.

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 03:30 ]
Post subject:  Capitolul 74 - Nerăbdarea și curiozitatea lui Suetal de a-L vedea pe Domnul

Capitolul 74
Nerăbdarea și curiozitatea lui Suetal de a-L vedea pe Domnul

1. În timp ce Cyrenius își studia cu o imensă bucurie pergamentele, chipul său reflectând o mare surprindere și un respect profund, Eu i-am cerut lui Rafael să-i elibereze pe Iara și pe Josoe din exilul lor provizoriu și să-i aducă înapoi la masă. Iar slujitorul din ceruri a făcut de îndată ceea ce Eu i-am cerut. Cum a apărut Iara, ea a spus puțin necăjită: “Bine, Doamne, Tu, iubirea mea veșnică, dar lungă a mai fost discuția aceasta, din care eu n-am avut voie să aud nimic! Chiar mă temeam că ea nu se va sfârși înainte de ivirea nopții. Însă, slavă Ție, acum s-a terminat totul și sunt din nou lângă Tine!”

2. Îngerul însă s-a reîntors în timpul acesta din nou lângă cei doisprezece, dintre care Suetal a fost primul care s-a mirat foarte tare de Iara și a spus: “Ascultă, ucenicule tânăr și atât de frumos la chip, dar ce are oare fătuca aceasta, care probabil că nici n-a împlinit încă paisprezece primăveri, cu grecul cel înțelept? Căci pare îndrăgostită până peste urechi de bărbatul acesta! Atunci când te-am văzut revenind printre noi, am fost aproape convins că ni-l vei aduce cu tine pe învățătorul tuturor învățătorilor: și când colo, tu ai venit cu fetița aceasta îndrăgostită! Iată cum ne-ai înșelat deci așteptările. Sau poate că și ea este vreuna dintre ucenicele făcătoare de minuni ale marelui învățător, care s-a retras în vreo cameră de taină doar pentru a mai beneficia de niște povețe? Căci, ce să mai spun, la voi aici te întâlnești cu tot soiul de fenomene care, în loc să te lumineze, îți întunecă și mai mult mintea, cu cât te gândești mai mult la ele. Pe de o parte, miracole de cel mai neauzit fel, pe de alta, iarăși, întâmplări tipic omenești dintre cele mai obișnuite. Spune-mi deci cu toată seriozitatea, cum trebuie să înțeleagă niște oameni cinstiți ca noi, de pildă, toate lucrurile acestea, căci, vezi tu, eu nu pricep deloc de ce marele învățător, care mai înainte aproape că ne era băgat pe gât de către grecul cel înțelept - asta în momentul în care noi, sincer vorbind, mai curând nu voiam să-l cunoaștem - acum nu mai vrea deloc să se arate! Oare ce am făcut noi de ne lipsește cu totul de vederea chipului său, sau poate că până la urmă nici nu vom avea deloc dreptul să-l vedem?”

3. Iar atunci Rafael a spus: “Ei bine, dragii mei prieteni, dacă sunteți chiar atât de orbi încât nu vedeți nici măcar soarele în plină amiază, atunci chiar că nimic nu vă mai poate ajuta! Căci atunci când cineva este chiar atât de prost, atunci nu-i va sluji la nimic nici faptul că altul îi va spune: «Uite, acesta sau acela este El!» Căci respectivul tot nu va crede spusele sale. Pentru a crede este nevoie și de o minte destupată, care la nevoie să se descurce chiar și singură. Acolo însă unde mintea omenească este încă prea puternic închistată într-un strat gros de materie, acolo nici vreun indiciu oarecare din afară nu servește la nimic, ci dimpotrivă, respectivul trebuie să dea mai întâi de zece ori cu nasul de un lucru oarecare, însângerându-și-l, pentru ca abia după aceea să înceapă să se întrebe de ce oare și-a umplut nasul de sânge! Și la fel se vor petrece lucrurile și cu voi! Până când nu vă veți izbi cu capul de pragul de sus, nici un Dumnezeu nu vă va putea lumina!

4. Și ce vreți voi de fapt de la marele învățător din Nazaret? Duceți oare lipsă de ceva pentru ca El să vă ajute, sau vreți să-L vedeți doar din pură curiozitate, așa cum se înghesuie de regulă oamenii să vadă un urs care dansează? Căci, vedeți voi, nu pentru asta este aici marele învățător, pentru ca niște oameni stupizi și plini de ei să caște din pură curiozitate gura la El! Căci, într-adevăr, dacă inima voastră nu-L găsește ea însăși în mulțimea de oameni de aici, atunci cu atât mai puțin îl va descoperi mintea voastră încrezută - asta v-o garantez eu!

5. Smeriți-vă mai întâi în inimile voastre, căci altminteri nu-L veți putea vedea cu ochii pe marele și preasfântul învățător; căci ființa Sa este pătrunsă în totalitate de Duhul lui Dumnezeu, chiar și în trupul Său!

6. El este Stăpânul cerurilor și al pământului, și în fața Numelui Său trebuie să-și plece genunchii toate făpturile din Ceruri, de pe pământ și de dedesubtul pământului. Căci Numele Său este sfânt și iarăși sfânt!”

7. După cuvintele acestea destul de aspre, îngerul s-a ridicat, a părăsit masa celor doisprezece și s-a așezat din nou la masa noastră, unde Cyrenius i-a mulțumit încă o dată, în numele Meu, cu multă căldură pentru amabilitatea sa extraordinară. Căci textul scris de el conținea întocmai, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce mă întrebase el pe Mine și tot ce i-am răspuns Eu la întrebările sale.

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 04:35 ]
Post subject:  Capitolul 75 - Suetal discută cu Ribar despre comportamentul lui Rafael

Capitolul 75
Suetal discută cu Ribar despre comportamentul lui Rafael

1. Celor doisprezece însă nu le-au prea mers la suflet vorbele lui Rafael și iată că au început să se gândească la vreo cale să o poată lua ușor-ușor din loc, pentru a se reîntoarce la Ierusalim, chiar dacă rămâneau cu treburile nerezolvate. “Căci, a spus Suetal, față de Templu nu ne-am făcut de fapt până acum cu nimic vinovați. Pentru ce au făcut autoritățile cu noi, noi nu avem nici o vină. Iar gândurile noastre cele mai ascunse nu le va putea citi în veci nici un templier, așa că vom fi desigur foarte bine primiți în Templu și fără îndoială că ne vom bucura și de o trecere din ce în ce mai mare acolo de îndată ce le vom povesti toate lucrurile atât de ieșite din comun pe care le-am întâlnit în drumurile noastre pline de peripeții! Cei suspuși ne vor asculta cu cele mai ciulite urechi din lume și ne vor arăta cea mai mare bunăvoință, și iată fericirea noastră realizată. S-ar putea să fim apoi trimiși din nou în străini, dar lucrul acesta nu ne va mai deranja, căci noi, șmecheri rafinați ce suntem, știm de-acum ce trebuie să facem și în favoarea cui trebuie să pledăm în fața poporului!

2. Aici însă, în societatea aceasta ciudată de magicieni sau zei, nu prea mai este de stat! Se vorbește într-una despre iubire, așa cum am văzut din cuvintele cu adevărat înțelepte ale grecului. De îndată ce-l întrebi însă ceva pe vreunul dintre făcătorii aceștia de minuni, primești întotdeauna un răspuns cât mai ocolit și ți se vorbește extrem de dur! Ei bine, să mai înceapă acela vreodată să-mi vorbească mie despre smerenie, blândețe și iubire, și o să-i trag un perdaf de-o să-i piară pofta de vreo altă replică!

3. Cel care își îndeamnă fratele la smerenie, acela trebuie să fie mai întâi el însuși un om smerit, altminteri trebuie să-și țină mai întâi sieși o predică nesfârșită despre smerenie înainte de a-i recomanda fratelui său smerenia! Dar uită-te numai la tinerelul acesta făcător de minuni, cât de bădăran a devenit el cu noi toți! Ce ne interesează în definitiv pe noi minunile sale și la ce ne folosesc ele, de vreme ce noi nu vom putea face niciodată ceea ce face el? Și pentru asta trebuie să ne vorbească atât de obraznic?

4. Faptul că am făcut în legătură cu fetița o observație absolut obișnuită și nicidecum răutăcioasă atunci când am constatat ceea ce orice om putea vedea cu ochiul liber, asta nu poate reprezenta o jignire pentru nici un om cât de cât înțelept. Căci faptul constatat de mine este o realitate omenească dintre cele mai obișnuite și nu presupune nici un fel de înșelătorie profetică. M-am referit doar la contrastul sesizat cu siguranță de oricare dintre noi, și anume, că aici pe de o parte, sub aspectul faptelor, se petrec lucruri fără îndoială de natură divină; în planul senzorial al vieții însă, orice ochi obișnuit nu deslușește nimic altceva decât lucruri foarte naturale și firești - și iată că observația aceasta nevinovată a mea l-a supărat într-atâta pe etalonul acesta de smerenie și de blândețe, încât mai întâi ne-a certat cu vorbe dintre cele mai grele, și apoi ne-a mai întors și spatele, ca să se salveze probabil din fața vreunei replici usturătoare a noastre! N-am ce zice, o astfel de purtare se potrivește perfect într-o casă de nebuni, nu însă între oameni de nivelul nostru, și cu atât mai puțin într-o societate a predicatorilor iubirii, smereniei și blândeții! Iată de ce nu doresc să mai rămân prea mult în societatea aceasta. Căci nu este existență mai nefastă decât cea dusă în mijlocul unor oameni la care nu poți privi niciodată până în străfundul sufletului lor și de la care nu știi la ce să te aștepți și în ce măsură te poți încrede în ei! Ei bine, unor asemenea învățători chiar că nu doresc să le fiu pentru nimic în lume un prost de ucenic! Am dreptate sau nu? Tu ce crezi despre toate acestea, frate Ribar? Ce zici, să plecăm sau să mai rămânem, acum că suntem liberi și putem alege între a intra în Legiunea străină sau a ne întoarce acasă?!”

5. Și, atunci, a răspuns Ribar: “Eu zic că n-ar fi rău să mai rămânem totuși. Căci, în definitiv, n-am fost puși la punct de vreun bărbos în toată firea, ci de un june făcător de minuni încă fără tuleie - și probabil doar datorită insistențelor tale referitoare la marele învățător!

6. Părerea mea este următoarea: cred că învățătorul său i-a impus tânărului ucenic o opreliște, și anume să nu-l dea în vileag față de noi înainte de vreme. Iată însă că tu l-ai cam presat, iar el s-a salvat din situația creată întorcându-ne la toți spatele, fiindcă tu ai tot insistat. După opinia mea, ar fi mai bine să rămânem pe loc și să vedem dacă până la urmă nu-l vom putea totuși cunoaște pe marele învățător!

7. E drept că ai un sentiment oarecum ciudat aici unde, pe de o parte, te simți parcă numai printre divinități, iar pe de alta lucrurile par a se desfășura într-o manieră absolut firesc-omenească! Despre postul de dinaintea sabatului nici vorbă; căci doar majoritatea celor prezenți aici sunt romani și greci. Și nici nu-i vezi pe prea mulți că-și fac rugăciunile. Ceea ce se vorbește însă, este plin de o mare înțelepciune! Pe scurt, lucrurile sunt foarte amestecate. Ne aflăm printre oameni care par să fi fost trimiși de Dumnezeu să strângă legăturile între cer și pământ, pentru ca apoi, cu timpul, oamenii de pe pământ să beneficieze ei înșiși de un câmp mai larg pentru dezvoltarea forțelor lor spirituale, precum și a celor materiale aferente! Vedeți, de aceea eu totuși nu-i pot purta pică tânărului, în ciuda tuturor grosolăniilor sale. Uneori este chiar bine ca cineva să te scuture odată zdravăn, căci prin aceasta ajungi mai repede la înțelegere decât printr-o mie de povețe bune,”

8. Atunci a întrebat Suetal, puțin gânditor: “Ce vrei să spui de fapt prin asta?”

9. Iar Ribar i-a răspuns: “Am să-ți explic de îndată fără nici un fel de ocolișuri!”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 04:43 ]
Post subject:  Capitolul 76 - Bănuielile lui Ribar referitoare la prezența Domnului

Capitolul 76
Bănuielile lui Ribar referitoare la prezența Domnului

1. (Ribar): “Vezi tu, după părerea mea, tânărul nu ne-a făcut chiar degeaba surzi, orbi și proști. Până și măgarul pe care l-a făcut să apară mai înainte lângă noi ne-a transmis prin însăși prezența sa cam același mesaj!

2. Uite, eu am tot mai mult impresia, iar acum chiar mi s-a întipărit ideea în minte, că tocmai acel grec cu chipul său deosebit de blând este marele Nazarinean! Eu nu l-am scăpat deloc din ochi, și mi-au atras atenția atât de multe la el, încât nu mă mai îndoiesc nici o clipă că el este acela. Toți ochii, toate urechile și toate inimile sunt îndreptate numai spre el. Puternicul și altminteri atât de mândrul guvernator general îi arată o nesfârșită venerație. Tânărul ucenic face orice doar la un singur semn sau la o vorbă a sa, iar cuvintele sale sunt clare și pline de înțelepciune! Pe lângă asta, am remarcat cum i-a recomandat guvernatorului general și anumite leacuri naturale împotriva firii prea pasionale la tinerele femei. Vezi tu, aceasta nu o poate face decât un Vindecător! Apoi, învățăturile sale au trebuit consemnate și în scris, iar asta s-a făcut pe calea cea mai miraculoasă din lume! Ia pune tu acum toate elementele acestea cap la cap, și-ți vei da seama singur că nu mă pot înșela, și că tânărul a avut și el dreptate când ne-a făcut surzi, orbi și proști! Ce părere ai de asta și ce părere aveți și voi, ceilalți?”

3. Atunci Suetal a spus: “Știi, s-ar putea să ai într-adevăr dreptate. Căci și mie parcă mi se aprinde acum o luminiță în minte! Iar dacă așa stau lucrurile, atunci tânărul nu ne-a făcut nici o nedreptate; căci atunci chiar că am fost atât de orbi încât n-am văzut pădurea din cauza copacilor! Dar ia stai, am să fiu de-acum și eu cu ochii pe grec și vom vedea de îndată dacă ai într-adevăr dreptate!”

4. Din momentul acela, Suetal M-a ținut sub cea mai atentă observație, urmărind totodată și comportamentul celorlalți oaspeți față de Mine, iar după un timp i-a spus lui Ribar: “Frate, să știi că se pare că ai cu adevărat mare dreptate: el trebuie să fie, nu există nici o îndoială! Căci pe chipurile tuturor se citește indiscutabil faptul că îl respectă ca pe un mare conducător, și nici măcar guvernatorul general nu se încumetă să facă ceva fără acordul său! Dacă ar fi fost acest presupus grec cu adevărat doar un prieten apropiat și extrem de înțelept al marelui învățător, așa cum ni s-a prezentat el nouă, oare s-ar fi bucurat el de o atenție la fel de mare!? Dacă nu ni s-ar fi prezentat nouă mai înainte doar ca prieten foarte apropiat al marelui învățător, fără îndoială că eu l-aș fi recunoscut de mult în el pe marele învățător însuși! Dar firește că ar fi fost un lucru nelalocul lui din partea noastră să-l tratăm pe omul cel cumsecade drept altul decât cel care s-a declarat el însuși a fi. Căci cum poți să-ți închipui despre un om atât de pătruns de Duhul lui Dumnezeu că a urmărit să se joace de-a v-ați-ascunselea cu noi, bieți evrei nevinovați?”

5. Ribar i-a răspuns: “Aici eu văd lucrurile puțin altfel, căci prin faptul că a susținut despre sine a fi prietenul cel mai intim al marelui învățător, el nu ne-a spus de fapt nici un neadevăr, chiar dacă era de fapt chiar învățătorul însuși. Căci, vezi tu, fiecare se cunoaște pe sine cel mai bine, și de aceea își este sieși și cel mai apropiat, și cu siguranță cel mai bun prieten! Iar dacă cineva susține prin urmare - într-un moment de bunăvoie - un astfel de lucru despre sine, în afirmația sa nu există nici o urmă de neadevăr. Și, în afară de asta, un astfel de om mai mult decât înțelept poate să aibă în definitiv și vreun alt motiv mai tainic pentru care nu dorește să-și decline de la bun început identitatea față de diferiți oameni, și poate că mai târziu vom afla și noi de ce. Dar uită-te numai la înțeleptul Matael, cum este și el emoționat până la lacrimi numai ce îl privește pe grec! Frate dragă, toată povestea asta trebuie să aibă de asemenea un motiv foarte bine întemeiat!

6. Și tot așa, mie mi se pare că și iubirea pe care fătuca cu înfățișare altminteri foarte înțeleaptă i-o arată grecului mai mult întărește decât contrazice afirmația mea. Căci privește numai frumusețea aproape dumnezeiască a chipului tânărului nostru făcător de minuni! Bănuiesc că mii de femei s-ar putea îndrăgosti până la disperare de el dintr-o singură privire! Și totuși fetița nu-i acordă nici o atenție, deși el, ca tânăr, este de o mie de ori mai frumos decât fetița însăși. Grecului însă pare a voi să i se cufunde cu totul în inimă! Îți spun eu, frate, nici asta nu este o pură întâmplare! Iubirea fetei pentru presupusul grec trebuie să aibă o cu totul altă bază. Și dacă este să mă uit mai atent, am chiar impresia că ea este îndrăgostită doar de spiritul dumnezeiesc din el, și nu ia deloc în considerație înfățișarea sa! Privește-i numai ochii, care reflectă mai curând o profundă venerație decât vreo oarecare iubire senzuală, și-ți vei da de îndată seama că în fetița cu pricina nu vei găsi nici o urmă de iubire carnală!”

7. Suetal a răspuns: “Frate, tu nu degeaba porți numele pe care îl porți; căci un pescar trebuie să aibă întotdeauna ochiul foarte ager! Și eu văd acum sute de lucruri care înainte nu mi-au atras atenția; și toate par a întări afirmația ta. Dar mie îmi atrage atenția ceva și la tinerelul nostru! Deja de câteva ori el a fost trimis în casă de acela care mai mult ca sigur că este marele învățător. Nu l-am văzut însă deloc deplasându-se într-acolo, ci este acolo și iar aici dintr-o dată! Mersul lui este ca și scrisul lui: acolo unde dorește să fie, acolo se și află pe loc! Frate, nici acest lucru nu mi se pare chiar obișnuit! Dacă n-ar face de fiecare dată doar ceea ce îi poruncește într-un fel oarecare presupusul grec, mai că l-aș considera pe el a fi învățătorul. Nefăcând însă decât ceea ce îi indică presupusul grec, nu-l mai pot socoti a fi decât un slujitor, și nicidecum stăpânul! Este totuși extrem de ciudat cât de departe a putut ajunge tinerelul acesta pe tărâmul magiei divine!”

8. Iar Ribar a spus: “Ceea ce ai observat tu la tânărul nostru mi-a sărit și mie în ochi chiar mai înainte. Dar vezi tu, am constatat, așa, în sinea mea, încă de când a mâncat cei opt pești, un lucru deosebit de surprinzător, și anume că el de fapt nu a mâncat nici unul din pești în gură, așa cum mâncăm noi. El doar ducea peștele până la gură și gata cu el! Peștele dispărea împreună cu pielea și oasele, și la fel înghițea și pâinea, și tot asemenea și vinul; toate dispăreau din clipa în care le apropia de buze! Mă cuprinsese chiar un sentiment de teamă în preajma sa! Îți mărturisesc că m-am uitat de câteva ori pe neobservate sub masă, la picioarele sale, dar ele erau atât de curate și de frumoase, cum n-am mai văzut asemenea picioare în viața mea, nici măcar la o femeie, darămite la un bărbat! Lucrul acesta m-a mai liniștit și, dacă nu m-aș fi jenat, aș fi privit la nesfârșit cu cea mai mare plăcere la picioarele sale minunate, admirându-i-le. Cu adevărat, dacă acum ar pogorî un înger din ceruri, el n-ar putea sta desigur pe niște picioare mai minunate!”

9. Suetal: “Uite, acesta este alt lucru pe care nu l-am observat. Iar dacă este să ne luăm după frumusețea sa atât de desăvârșită, am putea trage concluzia clară că, în cazul lui, trebuie să fie vorba despre o făptură spirituală superioară - căci aspectul său exterior și miracolele înfăptuite de el o dovedesc cu prisosință! Aici însă iarăși ne izbim de faptul că nu l-am văzut acționând decât în calitate de cel mai tânăr dintre ucenicii marelui învățător, care a atins însă trepte foarte înalte ale magiei divine, lucru care ar însemna în principiu următoarele: dacă acest tânăr poate înfăptui asemenea lucruri, oare cu cât mai vârstnici!? Și, admițând ideea aceasta, cade firește de la sine ideea că tânărul nostru ar putea fi o făptură superioară. Căci de ar fi să fie totuși așa, atunci înseamnă că cel care presupunem a fi marele învățător ne-a mințit mai înainte, lucru pe care nu-l putem admite în cazul unui om de o asemenea factură! Ia spune, tu ce părere ai?”

10. Ribar a răspuns: “Da, cam așa ar părea lucrurile, dar se pare că în problemele acestea vălul încă nu a căzut complet de pe ochii noștri! Căci dacă marele învățător ar fi totuși chiar făptura pe care a descris-o mai înainte Matael, atunci fără îndoială că și un înger din ceruri ar putea fi un ucenic al său! Am dreptate sau nu?”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 05:41 ]
Post subject:  Capitolul 77 - Cum se lasă Dumnezeu recunoscut

Capitolul 77
Cum se lasă Dumnezeu recunoscut

1. Suetal: “Da, desigur, lucrurile par a se închega cumva! Doar cu termenul de «tinerel» mi se pare mie că ar mai exista oarece probleme. Căci cum ar putea un asemenea înger, care trăiește probabil cel puțin de o bună jumătate de eternitate, să fie față de oamenii acestui pământ doar un tânăr ucenic!? Căci un astfel de înger trebuie să fi fost indiscutabil inițiat deja în magia cerească chiar cu mult înainte de a fi răsărit vreun soare pe bolta cerească! Despre acest aspect ce părere ai?”

2. Iar Ribar i-a răspuns: “Aceasta chiar este o problemă care nici mie nu mi-este încă prea clară; dar uite că totuși am o idee. Vezi tu, poate că atunci când învățătorul ni l-a prezentat pe tânăr ca pe cel mai tânăr dintre ucenicii săi, el s-ar fi putut referi, gândindu-se concret la momentul prezent, la faptul că acesta se află, îmbrăcat într-un trup omenesc, numai de câteva zile în tovărășia oamenilor!”

3. Suetal: “Firește că dacă un astfel de lucru ar fi posibil, ai putea avea fără îndoială dreptate. Dar știi, aceasta mi se pare o presupunere parcă prea îndrăzneață! Ori starea de lucruri de aici, ori Moise; căci ambele variante nu pot rezista în împrejurările date una lângă al ta!”

4. Ribar: “Eu nu înțeleg deloc de ce nu! Odată ce un înger a putut fi, cum se mai povestește și astăzi încă din gură în gură, timp de șapte ani călăuza unui Tobias, de ce oare n-ar putea petrece și acesta de aici, de pildă, câteva zile pe pământ?! Căci doar și pământul acesta este în aceeași măsură opera lui Dumnezeu ca și el însuși!”

5. Suetal: “Ei da, dacă este să ai dreptate, iar Matael are și el, la rândul lui, în mod incontestabil dreptate, atunci, privit dintr-o perspectivă terestră, tânărul acesta poate fi - ce-i drept - cel mai tânăr dintre ucenicii marelui și veșnicului învățător! Căci aspectul său, precum și faptele sale, pledează incontestabil pentru o făptură superioară din ceruri, iar odată ce făptura aceasta spune ea însăși despre sine că este unul dintre cei mai tineri ucenici ai marelui învățător din Nazaret, atunci învățătorul acesta trebuie fără nici o îndoială să fie, prin spiritul său, un stăpân chiar și al cerurilor. Iar dacă astfel stau într-adevăr lucrurile, atunci se pune pentru noi marea problemă: ce avem noi de făcut și ce vom putea noi face pentru acest Atotputernic și Atotbiruitor în carne și oase? Căci acesta nu poate fi nicidecum un lucru lipsit de importanță!”

6. Iar Ribar a răspuns: “Ai perfectă dreptate; dar ce altceva ne-ar rămâne oare de făcut dacă lucrurile stau exact așa cum mi se par mie tot mai neîndoielnic a sta? Vezi tu, Divinitatea este liberă să facă exact ceea ce dorește Ea, iar muritorii nu I se pot împotrivi în nici un chip! Dacă Ea ar fi venit la noi în chip de judecător, probabil că nu ne-ar fi fost deloc moale. Ea însă a venit la noi, muritorii, în chip de binefăcător plin de blândețe, fără îndoială pentru ca, din iubirea predicată încă de bătrânul părinte Enoch, să ne atragă mai aproape de Sine, iar în asemenea împrejurări Ea nu poate fi înfricoșătoare. Dar, după cum mi se pare mie, Ea nici nu se lasă recunoscută în autenticitatea Ei decât numai prin iubire, fiindcă iubirea este cu siguranță singurul motiv al pogorârii Ei printre noi. Cu ajutorul minții însă și al prea mult lăudatei noastre rațiuni, Ea nu se lasă nicicum cunoscută.

7. Și iată, acum încep să se limpezească multe lucruri în mintea mea! Presupusul grec a venit mai înainte la noi cu multă prietenie, ba chiar ne-a întrebat dacă nu dorim să-l cunoaștem pe marele învățător din Nazaret. Noi însă ne-am pronunțat dintr-o oarecare teamă categoric împotrivă și am invocat față de el tot felul de argumente raționale fără nici un miez. De fapt, ne temeam de învățător pentru că ucenicul lui tocmai ne demonstrase cât de serbede erau toate judecățile noastre raționale.

8. Până acum am contat mereu pe rațiune și n-am realizat prea multe. Și presupunerea tot mai accentuată, care începe să prindă tot mai mult contur în sufletul nostru, nu o datorăm nici pe ea decât perdafului pe care ni l-a tras tânărul, care probabil că și-a cam pierdut răbdarea cu noi. Căci, așa cum încep eu să văd tot mai limpede lucrurile, chiar înainte de lunga cuvântare a învățătorului ne-a indicat aproape mură în gură că tocmai acel grec trebuie să fie învățătorul, și nicidecum altul!

9. Dar rațiunea noastră prostească a așternut probabil trei văluri în fața ochilor sufletului nostru, astfel că într-adevăr nu am văzut pădurea din cauza mulțimii copacilor.

10. Iar acum, când datorită perdafului zdravăn primit ne simțim într-un fel atrași de grec, par să fi căzut și vălurile de pe ochii sufletului nostru, și de aceea am și început să facem unele presupuneri tot mai clare. De aceea, eu sunt de părere să lăsăm pur și simplu deoparte întreaga rațiune și să ne călăuzim doar după sentimentele din inima noastră, și astfel vom ajunge mult mai repede la o concluzie decât prin intermediul rațiunii noastre, cu care omul a fost înzestrat din același motiv din care o cratiță cu mâncare pusă la fiert este prevăzută cu o lingură, și anume pentru a se amesteca cu ea în mâncare. Dar mâncarea odată ce este fiartă, lingura de mestecat devine inutilă! Ce părere ai de cele spuse de mine și ce părere aveți voi toți?”

11. Suetal a răspuns, căscând ochii cât cepele: “Văd, prietene, că ești din ce în ce mai stăpânit de grec. E drept că la fel se întâmplă și cu mine, și-ți împărtășesc întru totul părerea, însă cu renunțarea la rațiune nu sunt de acord. Căci dacă renunțăm la ea de dragul unui sentiment care începe să încolțească în noi, atunci ce ne mai deosebește oare de fiarele din pădure, care sunt lipsite de rațiune și își urmează numai instinctele?

12. Vezi tu, omul este adeseori copleșit de tot felul de sentimente; și dacă el, fără să-și întrebe rațiunea sa pură, ar da de îndată frâu liber oricărui sentiment, unde ar ajunge el? Uite, eu aș considera înainte de orice necesar să ne purificăm rațiunea pe cât se poate. Căci doar fiind călăuziți de rațiunea noastră purificată, sentimentele noastre cele mai bune pot deveni pentru noi o binecuvântare.

13. Sentimentele din om sunt asemenea unui polip de mare cu multe tentacule, pe care el și le întinde în permanență în căutare de hrană. Dar, altminteri, la vietatea respectivă nu poate fi constatată nici un fel de altă inteligență.

14. Iar dacă omul ar renunța la rațiunea sa, el s-ar asemăna probabil cu vietatea respectivă. Căci omul dominat doar de sentimentele sale pure este avid de hrană și de satisfacerea instinctelor sale la fel ca orice alt animal. Doar rațiunea cultivată și purificată reglează și ordonează sentimentele unui om, le elimină pe cele negative și le păstrează doar pe cele bune și curate, și face astfel dintr-un simulacru de om un om adevărat.

15. De aceea, nu trebuie să dorești nicidecum să lași deoparte rațiunea cea divină. Căci fără rațiune ne poate stăpâni orice măgar și orice bou!”

16. Ceilalți cincisprezece i-au dat perfectă dreptate lui Suetal în această privință, fiind cu toții de aceeași părere cu el. Însă Ribar a ridicat gânditor din umeri, și atunci Suetal l-a întrebat: “Ei bine, sper că nu vrei să mă contrazici și în ideea aceasta?! Căci, în cazul de față, vorbele mele au în fața lui Dumnezeu și a oamenilor soliditatea muntelui Sinai, pe care lui Moise i-au fost date legile tocmai pentru acel popor înzestrat cu multă rațiune!”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 05:45 ]
Post subject:  Capitolul 78 - Rațiune și sentiment

Capitolul 78
Rațiune și sentiment

1. După un timp, Ribar a spus din nou: “Cred, prietene, că s-ar mai putea găsi aici destule contraargumente la ceea ce tocmai ai spus tu! Dar, pentru că te văd a fi un asemenea adept al rațiunii, fără îndoială că-mi vei da pe dată vreo altă replică. Vezi tu, din punctul de vedere al lumii acesteia, nu afirm nici eu că nu ai avea dreptate, și sigur că în educarea oamenilor acestei lumi lucrurile trebuie să se petreacă întocmai așa cum le-ai arătat tu. Dar educarea aceasta trebuie să fie întotdeauna doar o pregătire necesară pentru dezvoltarea spirituală ulterioară a oamenilor. Și rațiunea nu poate fi apogeul acestei treziri spirituale, și nici nu poate deveni vreodată așa ceva, chiar în condițiile celor mai rafinate variante ale ei.

2. Căci dacă rațiunea ne-a fost dată inițial ca să ne ajute să ne stăpânim sentimentele, spre cât mai perfecta înnobilare a acestora, atunci în sentimentele noastre dezvoltate în felul acesta ar trebui să existe de-acum ceva asemănător cu ceea ce există într-un fruct copt dintr-un pom. Pentru ca fructul să fi ajuns însă la coacere, el a avut firește nevoie de lumina soarelui și de căldură, și, totodată, din timp în timp, și de câte o ploaie fertilizatoare. Dar fructul, odată copt, este cules din pom și păstrat în cele mai bune condiții într-o cămară bună, pentru ca el să continue să se coacă de-acum din el însuși, și să devină și mai gustos. Dacă însă vei lăsa în continuare fructul copt în pom, atunci el nu numai că nu va mai beneficia cu nimic de pe urma acestui fapt, dar chiar se va și strica pe de-a-ntregul!

3. La fel stau cu siguranță lucrurile și cu sentimentele oamenilor. Atunci când au ajuns la o anumită maturitate, ele trebuie scoase de sub tutela exterioară a rațiunii și lăsate să dobândească o dezvoltare superioară prin ele însele căci, altminteri, întregul proces prealabil de dezvoltare a sentimentelor trebuie să fi fost unul complet inutil. Și tocmai din motivul acesta spun eu că noi, din moment ce nu mai putem obține nimic în plus prin rațiune, trebuie să abandonăm de-acum toată rațiunea aceasta exterioară, lăsându-ne călăuziți de acum înainte numai de sentimentele noastre, între timp ajunse la maturitate!”

4. Atunci Suetal i-a răspuns: “Frate dragă, în tine pare să fi pătruns de undeva o suflare divină! Căci eu te cunosc bine, și acesta nu este felul tău obișnuit de a vorbi! Ba chiar începi să faci pasul spre înțelepciunea lui Matael! Ei bine, aici chiar că nu te mai pot contrazice, căci simt și eu în sufletul meu că tu ai într-adevăr deplină dreptate și rostești adevărul curat! Eu nu am ajuns încă atât de departe, dar simt deja limpede că lucrurile încep să progreseze și la mine.”

5. Și atunci ceilalți zece au mărturisit la rândul lor că și ei încep să simtă același lucru.

6. După dialogul acesta, Rafael a revenit lângă cei doisprezece, i-a bătut pe cei doi prietenește pe umăr și le-a spus: “Așa, prieteni, așa e bine, acum îmi plăceți mai mult decât înainte, cu raționamentele voastre îmbâcsite, și de-acum pot să vă spun că vă aflați de-a binelea pe drumul cel bun!”

7. După cuvintele acestea ale lui Rafael, Ribar a sărit în picioare, l-a cuprins pe Rafael în brațe cu toată forța iubirii sale, l-a strâns la piept și i-a spus cu mare emoție în glas: “O, cerule, și tu, ființă cerească! De ce oare n-am știut să te iubesc mai dinainte cu toată flacăra vieții din mine!?” Căci, de îndată ce Ribar a văzut mai îndeaproape picioarele, mâinile și ochii îngerului, el a simțit pe dată o iubire totală pentru acesta.

8. Rafael însă i-a spus: “Prietene, e drept că iubirea aceasta este mai bună decât lipsa oricărei iubiri; ea însă nu este potrivită pentru casa sufletului și pentru cea a vieții interioare a acestuia. Tu iubești la mine doar forma, care acum reprezintă exteriorul meu natural. Iubirea însă este elementul cel mai propriu interiorului unui om și nu trebuie să se agate niciodată de ceva exterior; căci, prin aceasta, elementul interior se transformă ușor într-unul exterior și devine astfel o copie a iadului. Și în felul acesta este răsturnată întreaga ordine divină a vieții, iar spiritul sufletului, care este iubirea, este întors înspre afară, iar în situația aceasta el va trebui să piară, așa cum piere de pildă un prunc născut înainte de vreme, care printr-o lovitură puternică a fost scos prematur din pântecele mamei sale.

9. Înfățișarea mea exterioară nu trebuie să te captiveze, ci numai adevărul pe care-l auzi rostit de gura mea. Căci acesta îți va rămâne și îți va dărui libertatea, iar sufletului tău îi va dărui adevărata fericire. Înfățișarea mea exterioară nu trebuie să-ți folosească însă decât drept dovadă a faptului că înțelegi cât de frumos poate fi adevărul îngemănat cu iubirea în toată puritatea ei! Ai înțeles vorbele mele?”

10. Iar Ribar, care renunțase la îmbrățișarea sa, a răspuns: “Da, le înțeleg prea bine; însă, la vederea ta, unul de seama noastră chiar că nu mai judecă deloc!”

11. Suetal i-a spus lui Rafael: “Asta este o veche boală a prietenului nostru Ribar: nu poate privi o înfățișare frumoasă, fie ea de femeie sau de bărbat, fără a deveni pe loc pătimaș; pe mine, în schimb, așa ceva mă lasă rece. Sigur că și mie îmi place o înfățișare frumoasă mai mult decât una urâtă, dar pentru atâta lucru pe mine niciodată nu mă cuprinde patima! De aceea, femeile și fetele foarte frumoase nici n-au avut vreodată necazuri dinspre partea mea!”

12. Rafael însă i-a răspuns: “Vezi tu, o asemenea atitudine nu este nicidecum un merit deosebit al tău, ci ține de firea ta! Căci orbul nu are nici un fel de merit în faptul că nu este atras de vreo frumusețe oarecare de pe acest pământ, iar surdul nu-și poate face o virtute din faptul că nu apleacă urechea la gura delatorului. Dar la oameni ca tine sufletul este mult mai greu de trezit din amorțeala sa decât în cazul acelora a căror fire este mai deschisă, chiar dacă ei se află la începutul dezvoltării lor spirituale.

13. Vezi tu, la Ribar, de pildă, chiar dacă încă nu este pe deplin limpezit, elementul spiritual s-a revărsat deja în carnea sa, de aceea îl și atrage de îndată un lucru frumos sau oarecum perfect în felul său, întrucât orice frumusețe exterioară trebuie să aibă - firește - o oarecare bază spirituală, întrucâtva mai aproape de desăvârșire; și, astfel, manifestarea bruscă a unei iubiri exterioare față de un lucru frumos este de fapt o cunoaștere și o încălzire oarbă, dar în același timp spirituală. Doar că aceasta trebuie încredințată unui conductor bun, care să o redirijeze oarecum spre țelul propriu-zis al vieții, ceea ce de fapt nici nu este un lucru prea dificil, întrucât adevăratul spirit al vieții, care se manifestă prin iubire, reprezintă de fapt esența inteligentă a omului, care poate sesiza și înțelege lesne ceea ce corespunde naturii și ordinii sale.”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 06:38 ]
Post subject:  Capitolul 79 - Cauza deosebirilor dintre calitățile omenești

Capitolul 79
Cauza deosebirilor dintre calitățile omenești

1. (Rafael): “De aceea, așa-numita dragoste exterioară pentru un lucru frumos nici nu este în sine un păcat; ea poate ajunge însă să devină un păcat - adică o defecțiune în ordinea vieții - atunci când, fără nici un control, ea rămâne tot mai mult și tot mai solid agățată de formele exterioare, fiind apoi foarte greu să mai desprinzi un asemenea spirit de exterioritatea cea frumoasă și să-l readuci la locul cuvenit lui în ordinea firească. 2. Pentru asemenea cazuri sunt acceptate în spiritul Domnului tot felul de mustrări dureroase cu ajutorul cărora un asemenea spirit rătăcit poate reveni cu timpul la ordinea firească, părăsind tot ceea ce este exterior și readucând tot ceea ce reprezintă noblețe în ordinea sa firească și însuflețind-o în felul acesta cu adevărat.

3. De aceea, există diferențe mari între oamenii de felul tău și cei de felul lui Ribar. Ceea ce tu poți căuta ani de zile, un om de felul lui Ribar obține adeseori în numai câteva zile, ba chiar în câteva ore, cu condiția să se bucure de o bună orientare și să dorească acest lucru cu toată seriozitatea. Înțelegi ce-am vrut să-ți spun?”

4. Ușor mâhnit, Suetal i-a răspuns: “Da, de înțeles înțeleg eu dar, pe de altă parte, nu pricep motivul pentru care Creatorul i-a adus pe lume pe unii atât de dezvoltați și de receptivi din punct de vedere spiritual, iar pe alții obtuzi ca niște cioturi de lemn!”

5. Îngerul a spus: “Ei bine, dragul meu, dacă începi să pui astfel de întrebări, atunci nu o să mai terminăm niciodată. Căci aceasta înseamnă că spiritul tău este îngropat încă prea adânc în stratul cel gros de carne, în timp ce spiritul lui Ribar a răzbit deja prin stratul de carne și cu el te poți înțelege mai lesne. Ai putea tot atât de bine să întrebi de ce a făcut Dumnezeu atâta piatră pe pământ și de ce nu a creat numai pământ afânat și fertil, de ce a făcut atâtea ape, pe a căror suprafață întinsă nu pot fi plantate ogoare și vii, de ce atâția mărăcini și scaieți, pe care este adevărat că nu pot crește struguri și smochine. Crede-mă pe mine, toate acestea sunt necesare în cel mai înalt grad și unele fără celelalte n-ar putea exista. Dar ca să-ți explic acum, chiar și în mare și foarte superficial, toate acele cauze prea înțelepte, pentru asta ne-ar trebui o perioadă de timp de mai multe secole, în timp ce un spirit mai dezvoltat și mai deschis ar înțelege întregul complex în ansamblul său doar în câteva clipe, de îndată ce acesta ar prezenta interes pentru el. Întrucât însă un spirit desăvârșit are în viața sa obiective mult mai înalte și mai valoroase în fața ochilor decât să cerceteze cauzele existenței pietrelor, a apei, mărăcinilor și spinilor, el lasă toate acestea cu dragă inimă pe seama grijii pline de înțelepciune a Domnului necuprinsurilor.”

6. Dar Suetal i-a răspuns: “Dacă așa stau lucrurile, atunci nu este nici vina mea dacă sunt mai greu de cap decât Ribar, care, după știrea mea, în ciuda spiritului său mult mai descătușat, n-a mâncat nici el până acum înțelepciunea cerească cu lingura cea mare!”

7. Rafael: “Oamenii ca tine trebuie în mod necesar să aibă o minte foarte ascuțită, pentru ca, prin intermediul ei, sufletul lor cu mult mai închistat să-și poată găsi calea spre spiritul lor, o cale care este fără îndoială mult mai lungă și mai poticnită decât cea pe care o au de străbătut spiritele pline de iubire. Căci un spirit al iubirii are deja, ca element al vieții, în sine și în fața sa, tot ceea ce sufletul mai închistat poate obține abia per longum et latum (în lung și în lat, respectiv pe căi ocolite, greoi), prin folosirea intensă a simțurilor sale exterioare.

8. Să vezi numai cât efort va trebui să mai depui până când vei ajunge la iubire! Ribar în schimb este deja tot numai iubire. Aceasta nu mai trebuie decât puțin ordonată și dirijată, și el va fi gata pregătit. Tu, în schimb, ești nevoit să ajungi abia prin intermediul rațiunii tale plicticoase la iubire, pentru ca apoi să o poți avea și tu, căci dacă nu o ai, ea nu poate fi în nici un caz ordonată și controlată! M-ai înțeles acum?”

9. Suetal: “Dacă astfel stau lucrurile, atunci Dumnezeu trebuie să fie foarte nedrept și părtinitor!”

10. Îngerul: “Dintr-un punct de vedere, poate că așa este, dar firește că doar din perspectiva unei rațiuni omenești mioape. Dar atunci când vrei să construiești o casă, de pildă, de ce sapi mai întâi o groapă adâncă și arunci în ea pietrele cele mai mari și mai dure pe care le ai?

11. Căci ce ți-au făcut ție pietrele acelea, ca să le arunci mai întâi pe ele în groapa cea întunecată, ba să mai și așezi apoi pe ele întreaga povară a construcției? Nu ți-a fost oare în acest caz nici un pic de milă de bietele pietre? Și oare ce presiune trebuie să suporte pietrele sub povara imensă a unui munte?!

12. Probabil că nici de rădăcinile unui copac nu-ți este milă, căci ele trebuie să stea mereu în adâncul întunecos și plin de putregai al pământului, în timp ce ramurile copacului se ridică pline de fală spre înalturi și se bucură de lumina soarelui!

13. Ia spune, nu sunt toate acestea o serie întreagă de «nedreptăți», chiar în straturile cele mai de jos ale vieții naturii? Și, atunci, cum a putut oare un Dumnezeu atât de plin de înțelepciune ca, în calitate de Creator, să treacă, în pofida oricărei rațiuni, cu atâta nepăsare și lipsă de simțire peste toate acestea?

14. Și la fel se pot plânge și picioarele tale împotriva mâinilor tale, spunând: «De ce oare tocmai noi, făcute tot din carne și oase ca și voi, suntem obligate să vă cărăm în spate, în timp ce voi nu faceți altceva decât să vă agitați fără încetare și fără vreun efort prin aer?»

15. La fel ar putea protesta - chiar foarte vehement – și multe alte părți ale corpului tău împotriva capului tău, de pildă; dar cine nu și-ar da de îndată seama de stupizenia unor asemenea proteste?

16. Vezi tu, în același fel i-a înzestrat deci și Domnul pe oamenii de pe acest pământ cu diferite calități, pe unii cu mai multe, și pe alții cu mai puține. Însă pentru nici unul poarta spre marele Templu al desăvârșirii nu este închisă, ci fiecăruia îi este dată calea sa, drept care nimeni nu se poate plânge și spune: «Doamne, de ce oare nu mi-ai dăruit și mie talentele de care are parte să se bucure din plin fratele meu?!» Căci, atunci, Domnul i-ar răspunde: «De simți vreo lipsă, du-te la fratele tău, și el te va ajuta! Căci dacă le-aș fi dat tuturor oamenilor la fel, atunci nici unul n-ar fi avut vreo lipsă față de celălalt, iar fratele n-ar mai fi avut nicicând nevoie de frate. Și din ce s-ar mai fi putut naște atunci în om iubirea față de aproape, cea a tot revigoratoare? »

17. Ce ar însemna însă omul fără iubirea față de aproapele său și mai ales cum ar mai putea găsi el, fără ea, adevărata iubire față de Dumnezeu, fără de care nu poate fi nici măcar concepută viața veșnică a sufletului?!

18. Vezi tu, pentru ca un om să-i poată fi de folos altuia, obținând în schimb iubirea acestuia, el trebuie să fie în stare să înfăptuiască ceva pe care un altul nu-l poate înfăptui la fel de ușor, tocmai fiindcă celui de-al doilea îi lipsesc anumite calități necesare acestui scop. Și astfel, un anumit om devine o reală necesitate pentru un altul, iar din ajutorul reciproc se naște mai întâi iubirea, care mai apoi, prin binefacerile acelui ajutor reciproc, devine cu timpul tot mai intensă.

19. În intensitatea iubirii față de aproape se află însă întotdeauna revelația interioară a iubirii pure și dumnezeiești, iar în aceasta, la rândul ei, viața cea veșnică.

20. Dacă însă tu spui acum despre tine că nimic nu te poate stimula în vreun fel să simți în sufletul tău vreun strop de iubire, nici o înfățișare foarte frumoasă, și nici vreo faptă deosebită, atunci eu aș vrea să aflu acum chiar de la tine, care ar putea fi cea de-a treia modalitate, complet necunoscută mie, prin care omul să poată trezi mai întâi la viață iubirea în sufletul său, și prin ce mijloace o poate intensifica el apoi, astfel încât ea să devină o forță a revelației iubirii celei mai pure, a iubirii dumnezeiești din suflet!?

21. Acolo însă unde iubirea nu se revelează prin vorbă și faptă, acolo perspectiva vieții veșnice a sufletului după moartea trupului este mai mult decât sumbră!

22. În consecință, dacă în inima ta mai sălășluiește încă o oarecare neîncredere față de faptul că sufletul va continua să trăiască și după moartea trupului, rezultă că la tine revelația vieții nu s-a produs încă. Căci în legătură cu un lucru pe care omul nu-l are încă, el va manifesta întotdeauna îndoieli că-l va putea dobândi vreodată, oricât de tare l-ar dori. Însă odată ce vei fi găsit viața veșnică a sufletului tău prin revelația iubirii pure, dumnezeiești, în inima ta, așa cum găsești un ban pierdut, atunci va dispărea din tine și orice îndoială cu privire la lucrul care va fi (atunci) realmente și cu adevărat al tău!

23. Toate acestea însă nu se pot realiza decât pe calea iubirii față de aproape; și, de aceea, Ribar se află mult mai aproape de adevăratul ideal al vieții decât tine, care chiar dacă ți-ai luminat sălașul minții tale cu lumina naturală a acestei lumi, îți lași în schimb inima să rătăcească lipsită de orice căldură și lumină, așa cum rătăcește o fiară prin hățișurile întunecoase ale pădurilor mlăștinoase ale Europei!

24. De aceea, te sfătuiesc să dai mare atenție vorbelor mele, căci altminteri vei rămâne o nucă găunoasă cu rațiunea ta cu tot, iar fructul de aur din pomul vieții tale va fi devorat de viermi cu mult înainte ca el să se fi copt. Căci viermii sunt de fapt îndoielile, iar fructul vieții tale va ajunge până la urmă un stârv puturos, care va servi drept hrană demnă de dispreț păsărilor răpitoare! M-ai înțeles acum?!”

Author:  Acustic [ 1.2.2011, 06:41 ]
Post subject:  Capitolul 80 - Un om al rațiunii caută iubirea

Capitolul 80
Un om al rațiunii caută iubirea

1. Iar Suetal i-a răspuns: “De înțeles te-am înțeles eu, dar aproape că aș prefera să nu te fi înțeles! Căci cum pot eu să mă silesc să iubesc, atunci când - potrivit naturii mele - sunt aproape incapabil de așa ceva? Eu nu cunosc decât realizările judecății mele față de diferitele evenimente și fenomene; iubirea din suflet însă îmi este complet străină! Dar spune-mi totuși cum este un om care simte iubire, sau după ce recunoaște el că în sufletul său s-a trezit iubirea? Căci trebuie să existe vreun simț care să te facă să percepi un asemenea sentiment, altminteri întreaga iubire ar fi inutilă. Cine știe dacă el nu are deja în suflet iubirea în toată plenitudinea ei, fără a ști însă că o astfel de trăsătură a vieții sale se numește «iubire». Și, atunci, cu ce-l ajută și la ce-i slujește întreaga iubire?”

2. Rafael i-a spus: “Dar tu chiar nu-ți mai amintești nimic din copilăria ta? Ce simțeai la vremea respectivă față de părinții tăi, care te iubeau desigur foarte mult, și care, ca pe un prunc adorat al lor, te copleșeau cu tot felul de binefaceri?”

3. Suetal: “Ei, e foarte mult de-atunci. Dar îmi mai aduc aminte de câte un moment în care m-am simțit mișcat până la lacrimi. Oare iubirea să fie un asemenea sentiment copilăresc?”

4. Iar Rafael i-a răspuns: “Da, firește, aceasta este iubirea. Și celui căruia ea îi lipsește, aceluia îi lipsește până la urmă tot ceea ce înseamnă viață, iar omul respectiv nu mai este în ultimă instanță decât o mașinărie a rațiunii sale iluminate de natură, care nu prea are habar de esența propriului său suflet!

5. Și, de aceea, tocmai iubirea din copilărie trebuie retrezită în inima unui om de felul tău, căci, altminteri, unui astfel de om - exclusiv rațional - îi va fi cu neputință să pătrundă în împărăția interioară a vieții.

6. La ce-ți folosește ție faptul că poți pătrunde cu mintea toate lucrurile din lumea aceasta, dacă nu reușești în schimb să-ți înțelegi propria viață, pentru a vedea ce este ea, cum este structurată și cum evoluează?!

7. La ce-i folosește unui grădinar să tot admire în grădini străine vegetația luxuriantă, covorul din tot felul de plante deosebite, în timp ce propria sa grădină se află în paragină, iar buruienile au năpădit-o cu totul?! Deci, mai întâi trebuie făcute straturile din propria grădină, ele trebuie curățate de buruieni, apoi fertilizate cu gunoiul potrivit și însămânțate cu semințele celor mai frumoase plante, pentru ca apoi să te poți bucura de splendoarea plantelor crescute în propria-ți grădină! Dar hai să lăsăm lucrurile acestea acum; căci iată că marele învățător vrea să facă ceva, și în cazul acesta trebuie să fim cu capul și cu inima la El!”

8. Ribar a întrebat: “Dar spune-ne, ființă dumnezeiască, dacă n-ar fi oare cazul să ne ducem mai întâi până la El și să-I mulțumim pentru tot binele de care am avut parte aici, sub aspect spiritual și material, cu siguranță numai grație marii Sale bunătăți și milostivenii?!”

9. Dar Rafael a spus: “Pe El nu-L interesează decât inimile; și, odată ce acolo totul este bine rânduit, atunci toate sunt în ordine. Iar când va considera El că a sosit momentul și pentru voi, atunci vă va chema El la Sine și vă va da indicațiile cuvenite despre ce aveți de făcut în viitor.

10. Acum însă se cere să-L urmărim cu inimile noastre și cu întreaga noastră ființă. Căci, atunci când El face ceva, lucrul acela nu ne vizează doar pe noi, cei adunați în locul acesta, și nici doar țara aceasta întreagă sau lumea întreagă, ci lucrul acela are totodată importantă pentru întreaga imensitate și eternitate! De aceea, trebuie să înțelegem totul bine în toată profunzimea sa. Înțelegeți lucrul acesta și lăsați-vă inimile pătrunse de el! Căci flecare cuvânt rostit de gura aceasta, care este pusă în mișcare de însuși spiritul veșnic al lui Dumnezeu, și fiecare acțiune care urmează vorbelor au o dimensiune de necuprins! Acum însă trebuie să plec pentru puțin timp de la voi și să mă supun voinței marelui învățător.”

11. După care îngerul a părăsit într-adevăr grupul celor doisprezece și s-a întors lângă Josoe al său, care avea de-acum multe întrebări să-i pună; căci multele discuții purtate în toate părțile îl derutaseră oarecum pe Josoe, iar Rafael s-a văzut dator să-l lumineze în toate pe ucenicul său.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 00:07 ]
Post subject:  Capitolul 81 - Domnul anunță o eclipsă de soare

Capitolul 81
Domnul anunță o eclipsă de soare

1. Atunci am spus Eu: “Iată, prieteni, că prânzul nostru cel material și spiritual a durat de data aceasta mai bine de patru ceasuri și, de aceea, cred că a sosit timpul să ne ridicăm de la masă! Și ar fi bine să mergem până la țărm să ne uităm pe mare, să vedem dacă nu se petrece cumva acolo ceva demn de luat în seamă.

2. Vă atrag totodată tuturor atenția că de-acum într-o jumătate de ceas vom avea parte de o întunecare a soarelui, însă nimeni să nu-și facă vreun fel de griji din cauza aceasta, căci o asemenea eclipsă este un lucru absolut natural!

3. Luna, plutind dinspre miazănoapte pe deasupra pământului, la o înălțime de 98.000 de ore de drum, va trece ca un corp masiv și lipsit de transparență în linie dreaptă prin fața soarelui, împiedicând astfel lumina soarelui să mai cadă pe o parte a acestui pământ. Întunecarea totală a soarelui va dura doar câteva clipe, după care, dincolo de marginea lunii va deveni din nou vizibil soarele, și apoi, treptat-treptat, lumina se va răspândi iarăși pe pământ. În timpul întunecării totale însă, veți putea vedea pe cer și frumoasele constelații ale iernii care, altminteri, vara nu pot fi văzute.

4. Vă spun toate acestea ca să preîntâmpin la voi orice fel de teamă prostească în fața unor astfel de fenomene; de aceea, să nu vă înspăimântați atunci când fenomenul se va petrece!

5. În același timp însă, vom vedea trei corăbii negustorești în largul mării. Acestea vor trebui aduse la mal înainte de începerea fenomenului, căci, altminteri, superstiția lor malefică îi va determina pe vâslași să arunce în apele mării pe deosebit de frumoasa și virtuoasa fiică a unui grec cumsecade, împreună cu tatăl ei care o însoțește.

6. Cei doi călătoresc spre Ierusalim pentru a vedea Templul și pentru a se familiariza cu învățăturile evreilor chiar la izvoare, și duc cu ei în această călătorie a lor o mulțime de comori, care mai apoi ar constitui o pradă deosebit de valoroasă în mâinile hrăpărețe ale vâslașilor greci.

7. Nu avem deci timp de pierdut, căci corpurile cerești își urmează neabătute drumul, potrivit legilor lor bine stabilite. De-ar fi să fie oprite din drum, aceasta ar însemna mari prejudicii pentru întreg pământul, care n-ar mai putea fi remediate nici într-o mie de ani. Dacă însă cele trei corăbii vor fi aduse la mal, chiar dacă pe o cale întrucâtva mai miraculoasă, atunci nimeni nu va suporta nici un prejudiciu, ba dimpotrivă, pentru mulți sărmani ai acestei regiuni lucrul acesta ar putea însemna un mare câștig material și spiritual. Deci, să trecem repede la treabă!”

8. Atunci, cu toții au dat fuga la țărm și s-au aliniat de-a lungul lui. Pentru Mine însă a fost un moment delicat. Căci Cyrenius cu suita sa, cei doisprezece ucenici ai Mei, precum și unele persoane care ne însoțeau de mai multă vreme - circa șaizeci la număr - apoi cei treizeci de farisei și leviți, cu vorbitorii lor, Hebrarn și Risa, cei cinci din grupul înțeleptului Matael, precum și cei doisprezece din grupul lui Suetal, Ribar și Baci, toți s-au înghesuit în Mine și doreau cu toții să stea cât mai aproape de Mine, în timp ce Ebahl cu Iara și Rafael cu Josoe făcuseră un front compact în jurul Meu, iar Iara chiar se ținea cu mâna de haina Mea. Și firește că bătrânul Marcu cu nevasta și copiii lui dorea și el să se afle cât mai aproape de Mine, și astfel se explică ușoara înghesuială în mijlocul căreia Mă găseam Eu. Rafael însă a pus de îndată lucrurile la punct, căci într-o clipă le-a găsit tuturor celor de pe țărm locuri din care puteau vedea cât mai bine, iar Eu M-am suit cu bătrânul Marcu și cu Cyrenius într-o barcă ce plutea încet de-a lungul malului, lucru cu care au fost de acord toți oaspeții și chiar ucenicii Mei.

9. Dar iată că luna se apropiase deja foarte tare de soare, și atunci l-am chemat pe Rafael la Mine, spunându-i: “Știi ce trebuie făcut acum, deci nu mai întârzia!”

10. Iar Rafael M-a întrebat, mai mult din cauza oaspeților: “Doamne, chiar la Unu, sau cu un oarecare răgaz?”

11. Eu i-am spus: “După exact douăsprezece clipe, la Unu!”

12. Cele trei corăbii erau însă atât de departe încât abia de le puteai zări. În linie dreaptă să fi fost probabil vreo patru ceasuri de drum.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 00:09 ]
Post subject:  Capitolul 82 - Rafael îi salvează pe grecii aflați la strâmtoare

Capitolul 82
Rafael îi salvează pe grecii aflați la strâmtoare

1.Cyrenius își încorda în zadar privirea; el nu putea vedea nici una dintre corăbii. În aceeași situație se afla și Marcu. Însă cei cu ochii mai ageri puteau zări vasele, cât niște musculițe, în largul mării, și aceștia au spus: “Doamne, dar vasele acelea au - în condițiile unui vânt favorabil - două ore bune de mers până la țărmul acesta!”

2. Eu am spus: “Nu vă faceți voi griji pentru asta; la timpul cuvenit, cârmaciul meu va aduce vasele la mal!”

3. Și atunci au întrebat cei treizeci de tineri farisei: “Unde și care este cel care poate face așa ceva?”

4. Iar Eu am spus: “Doar îl cunoașteți pe tânărul mentor al băiatului adoptiv al lui Cyrenius; acela este omul!” 5. Cei treizeci au întrebat, plini de teamă: “Bine, dar unde are el un vas gata de plecare?”

6. Atunci a răspuns chiar Rafaei: “Eu n-am nevoie de așa ceva!” și a dispărut în aceeași clipă. Toți au fost cuprinși de spaimă, crezând că tânărul a sărit în mare, vrând să înoate asemenea peștilor până la vasele din mijlocul mării. Căci mulți încă nu știau că Rafael este de fapt un înger și, prin urmare, un spirit absolut pur. Mulți îl considerau mentorul lui Josoe, în timp ce el era de fapt mentorul Iarei. Întrucât însă, acolo unde ne aflam noi el se ocupase mai mult de Josoe decât de Iara, mulți îl luaseră deci drept tânărul mentor al lui Josoe.

7. Mai înainte ca cei care tot puneau întrebări să privească bine împrejur, Rafael s-a și întors la mal cu cele trei corăbii destul de mari și se afla acum la bordul uneia dintre ele, în care se aflau grecul cel cucernic, împreună cu și mai cucernica sa fiică, care nu-și mai reveneau din uimire. Căci, pe de o parte, acostarea aceasta atât de rapidă pe un țărm complet străin i se părea grecului un vis straniu, iar pe de alta nu știa ce să mai creadă despre tânărul cârmaci și nu-și putea explica în nici un fel apariția aceea uluitor de frumoasă. Căci schimbarea de situație se produsese pentru el mult prea repede și l-a nedumerit foarte tare.

8. Chiar și marinarii stăteau încremeniți de uimire lângă vâslele lor și nici nu mai îndrăzneau să le înfigă în apă. Abia după un timp de profundă uimire și uluire, grecul l-a întrebat pe tânăr cu cea mai mare venerație: “Bine, dar cine ești de fapt tu, făptură extraordinară? Și cine te-a trimis să ne aduci pe noi cu iuțeala fulgerului la un țărm sigur, și din care motiv?”

9. Rafael i-a explicat: “Nu mai întreba, ci doar uită-te la soare, care peste câteva clipe își va pierde strălucirea sa cea luminoasă! Dacă te-ai mai fi aflat atunci în largul mării, marinarii foarte superstițioși te-ar fi aruncat împreună cu fiica ta în mare, și ar fi împărțit apoi între ei comorile tale. Dar iată că marele și dumnezeiescul nostru învățător a prevăzut lucrul acesta și m-a trimis pe mine să te salvez cât mai degrabă. Acum te afli în deplină siguranță, dar tot vei mai avea de înfruntat unele momente neplăcute, și de aceea eu va trebui să rămân în timpul înfricoșătoarei întunecări alături de tine, pe vas, căci altminteri marinarii extrem de brutali ți-ar putea veni de hac.”

10. Grecul și-a întors privirea spre soare, a observat cu mare groază, ca de altfel și fiica sa, că din globul solar nu mai rămăsese decât o fâșie îngustă, s-a ridicat pe dată din jilțul său și a început să răcnească un blestem spre balaurul cel hain, care amenința să înghită complet soarele.

11. Căci acesta era un obicei din străbuni la unii păgâni din Asia Mică, și anume ca, atunci când se producea o eclipsă de soare, ei să adreseze cu glas răstit blesteme dintre cele mai cumplite balaurului cel hain, pentru ca acesta să se sperie și să scuipe iarăși afară soarele pe care era pe cale să-l înghită, iar soarele să-și poată continua apoi drumul său plin de strălucire pe bolta cerească. Dar bătrânul grec nu-și terminase încă seria blestemelor tradiționale, când soarele a fost complet acoperit de către lună.

12. Atunci s-a auzi deodată un urlet cumplit, sălbatic, din direcția vâslașilor, dar totodată și de pe țărm, dinspre soldații romani, iar vâslașii, aproape înnebuniți de groază, s-au aruncat cu toții asupra grecului, vrând să-l arunce în apele mării, împreună cu fiica sa și cu Rafael. Căci îi considerau pe aceștia trei vinovați de cumplita pedeapsă a zeilor și voiau ca prin fapta lor să-i îmbuneze pe aceștia. Rafael însă i-a ridicat pe toți marinarii din corăbii pe sus și i-a dus pe mal. Pe cel mai rău dintre ei însă l-a aruncat în mare, iar acesta a avut destul de furcă, pentru ca, bun înotător cum era, să ocolească înot corăbiile și să ajungă complet epuizat la mal.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 00:15 ]
Post subject:  Capitolul 83 - Urmările eclipsei de soare

Capitolul 83
Urmările eclipsei de soare

1. În timpul acestor momente tensionate, soarele a răsărit din nou din spatele lunii, pe partea cealaltă a acesteia, iar sufletele celor prezenți au fost din nou cuprinse de bucurie. Doar Cyrenius și Iulius au rămas pe timpul eclipsei totale foarte liniștiți, alături de Mine.

2. Până și ucenicii Mei fuseseră puțin înfricoșați, iar Iara și Josoe săriseră pe dată în barca Mea care trăsese la mal. Spaima lor s-a datorat însă mai mult zbieretelor sălbatice ale marinarilor decât întunericului așternut peste lume. Căci fetița Iara și Josoe înțeleseseră preabine cauza întunecării soarelui, dar pentru urletele sălbatice nu fuseseră pregătiți, astfel că s-au aruncat cu mare spaimă în barca Mea și s-au înghesuit amândoi în Mine. Între timp însă, Cyrenius și Iulius se delectaseră cu admirarea minunatelor constelații ale iernii, pe care până atunci nu avuseseră niciodată ocazia să le vadă pe timp de vară.

3. Treptat-treptat, lumina a crescut tot mai mult în intensitate, iar liniștea și buna dispoziție au revenit în sufletele răvășite ale oamenilor, iar marinarii s-au reîntors la cele trei corăbii ale lor și i-au cerut tânărului Rafael iertare pentru purtarea lor atât de agresivă de dinainte.

4. I-au cerut de asemenea iertare și grecului, iar acesta a spus: “Omul trebuie să facă ceea ce îl învață credința lui, atâta timp cât nu găsește o soluție mai înțeleaptă. Pe viitor însă, credința voastră are să se mai lumineze și ea, și atunci veți înțelege desigur că înaltele zeități nu reclamă din mâinile noastre nici un fel de sacrificii umane, căci au ele însele nenumărate mijloace la îndemână pentru a-și aduce, după pofta inimii, oameni cu sutele de pe acest pământ.”

5. Cu povața aceasta din partea grecului, marinarii s-au mulțumit pe deplin și au promis ca, pe viitor, cu ocazia vreunui fenomen asemănător, să țină întru totul cont de ea și să o respecte. După care, marinarii l-au întrebat pe grec dacă dorește să-și continue călătoria sau preferă să rămână în locul acela.

6. Iar grecul a spus: “Nu-l vedeți voi oare pe acest tânăr preaputernic de aici?! El mi-a făcut un bine nemaipomenit și m-a salvat de furia oarbă a credinței voastre. Lui îi datorez deci viața mea și pe cea a preaiubitei mele fiice. Acum el este stăpânul meu, și ceea ce-mi va spune el să fac, aceea voi face. Fără cuvântul și fără voia lui însă, nu mă voi mișca nici cu un pas de aici, nici în zece ani!

7. Și, pe lângă asta, vocea mea interioară îmi șoptește că aici, pe fâșia aceasta neînsemnată de pământ, am și găsit deja mai multe decât în întreg Ierusalimul. De aceea, voi rămâne aici. Va trebui doar să mai vorbesc și cu hangiul din localitatea aceasta, ca să-l întreb dacă pot rămâne aici sau nu. Iar dacă așa ceva este cu putință, voi pune de îndată să fie descărcate de pe vas și aduse la mal animalele mele de povară, precum și toate comorile pe care le-am luat cu mine, iar apoi corăbiile voastre pot porni din nou la drum.”

8. In timpul discuției acesteia urcasem și Eu, împreună cu Cyrenius, cu Iulius și Marcu, bătrânul hangiu, precum și cu Iara și Josoe, pe corabia în care se găsea grecul, iar Marcu i s-a adresat bătrânului grec, spunându-i: “Prietene! Află că un hangiu cinstit nu duce nicicând lipsă de oaspeți. Uite, eu sunt hangiul locului acesta și îi adăpostesc acum în coliba mea micuță, precum și în corturile mele, pe toți acești oaspeți dragi, pe care-i vezi aici. Însă mai este loc și pentru tine, dacă vei dori să rămâi cu noi!”

9. Iar grecul i-a spus cu deosebită prietenie: “Dragă prietene, eu n-am de fapt nevoie decât de un petic de pământ de treizeci de pași lungime și de zece lățime și voi pune ca pe el să fie instalate de către servitorii care mă însoțesc corturile mele cele bune și foarte prețioase, și asta-i tot! Căci mâncare și băutură am luat din belșug cu mine, și am totodată și mulți bani de aur și argint, cu care îmi mai pot cumpăra și altele, în cazul că cele aduse se vor termina. Am, de asemenea, și nutreț pentru animale, astfel că am aproape tot ce-mi trebuie. Singurul lucru care-mi lipsește este un loc pe care să le pot așeza pe toate, astfel că voi închiria unul, pentru o vreme, de la tine. Cât îmi ceri pentru locul despre care ți-am vorbit, pentru o zi?”

10. Atunci, tot foarte prietenos, Marcu i-a răspuns: “Da, știu prea bine că voi, grecii, țineți întotdeauna socoteli foarte exacte. La noi, romanii, însă, și la evreii mai de soi, lucrul acesta nu se obișnuiește. Rămâi aici cât timp vei pofti și nu-mi vei datora nimic altceva decât prietenia ta adevărată și sinceră. De vei vrea însă să faci ceva pentru vreun om sărman rătăcit prin locurile acestea, atunci fă după pofta inimii tale, fără a ține cont de vreo socoteală. Pune deci să ți se descarce lucrurile și instalează-te la fel de confortabil ca la tine acasă. Căci, atâta timp cât vei dori să rămâi printre noi, îți va sta la dispoziție nu doar bucata de pământ cerută de tine, ci întreaga mea proprietate - nu tocmai micuță - iar la masa mea se va găsi întotdeauna un loc și pentru tine!

11. Spune-mi dacă ești mulțumit de propunerea mea!”

12. Iar grecul a răspuns: “Vezi tu, prietene, când vorbești astfel, chiar mă faci să mă rușinez și mă simt într-o mare încurcătură, căci nu știu în ce fel ți-aș putea răsplăti marea ta prietenie dezinteresată și zău că nu îndrăznesc să profit de generozitatea ta atât de mare!”

13. Marcu i-a replicat: “Ei bine, prietene, dar prietenia ta, valorează cu mult mai mult decât toate comorile lumești pe care le porți cu tine și de care eu nu am nici o trebuință, întrucât am eu însumi unele poate chiar mai mari decât ale tale; firește că ele nu sunt în primul rând materiale, ci mai mult spirituale!”

14. Iar grecul i-a răspuns: “Atunci înseamnă că tu ai și găsit deja ceea ce eu și cu fiica mea căutăm zadarnic de foarte multă vreme în toate colțurile pământului?!”

15. Marcu a spus: “Ceea ce nu-ți pot dărui pământul întreg și toate stelele, nici luna și soarele de pe cer și nici un templu sau un oracol, aceea găsești aici, pe peticul acesta de pământ. Pune deci să-ți fie descărcate lucrurile, căci ai ajuns acolo unde doreai!”

16. Grecul a poruncit pe dată celor paisprezece servitori ai lui să se apuce de treabă.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 00:20 ]
Post subject:  Capitolul 84 - Divinități și oameni

Capitolul 84
Divinități și oameni

1. Iar Eu i-am spus grecului: “Ascultă-Mă, prietene! Nu Mă îndoiesc că cei paisprezece servitori ai tăi sunt oameni harnici și iscusiți, întrucât însă ai atât de multe bagaje cu tine, chiar și celor paisprezece le va lua o groază de timp să pună totul în ordine.

2. Uite, acest tânăr este unul dintre mulții Mei slujitori, iar el poate face într-o singură clipă mai mult decât toți cei paisprezece slujitori ai tăi într-o sută de ani. De aceea, lasă-ți slujitorii să se odihnească de data aceasta, iar acest singur slujitor al Meu - aflat în momentul acesta aici – îți va pune într-o clipă toate lucrurile tale în ordine, la fel cum sunt puse ele de obicei, și așa cum cei paisprezece slujitori ai tăi n-ar face-o nici în trei zile!

3. Dacă dorești, îl voi pune să facă acest lucru!”

4. Iar grecul a răspuns: “Prietene, dacă așa ceva este cu putință pe pământul acesta, chiar te rog să o faci! Căci slujitorii mei sunt și așa destul de obosiți după drum și fără îndoială că de aceea despachetatul și aranjatul lucrurilor le-ar lua destul de mult timp!” 5. Atunci M-am adresat lui Rafael: “Ia demonstrează tu ce poate face un spirit curat în mai puțin de o clipă!”

6. În momentul acela Rafael s-a înclinat adânc în fața Mea și a spus: “Doamne, ai poruncit și iată, treaba este deja gata făcută!”

7. Atunci Eu m-am adresat grecului: “Ei bine, prietene, ridică-te și vezi dacă treaba a fost făcută așa cum ți-ai dorit!”

8. Iar grecul s-a ridicat în picioare, a rămas încremenit de uimire și a rostit cu cea mai mare mirare în glas: “O, în numele tuturor zeilor! Dar cum se poate așa ceva? Tânărul nici nu s-a clintit de lângă noi, iar corturile mele sunt deja instalate, iar lucrurile par a fi toate la locul lor, în cea mai deplină ordine. Nu, nu se poate! Aici nu se petrec nicidecum lucruri firești. Dar ia să mă duc și în corturi, să văd dacă și acolo totul este bine!”

9. Drept care a părăsit corabia și s-a deplasat, însoțit de noi și de fiica sa, spre corturile sale, a intrat în ele și a găsit într-adevăr totul în cea mai bună rânduială.

10. Și asta chiar că l-a lăsat cu gura căscată. Amețit parcă de mirare și neputându-și reveni din uimire, grecul a căzut într-o muțenie profundă și abia după un timp a spus: “Aici ori am nimerit între cei mai mari magicieni ai Egiptului, ori între niște adevărate divinități. Căci ceea ce mi s-a petrecut mie aici este un lucru nemaiauzit și nemaiîntâmplat pe lumea aceasta! Iar tu, prietene (adresându-Mi-se Mie), pari a fi învățătorul, sau poate Zeus însuși între toți aceștia?! Căci nu din carne Te-ai născut Tu, precum nici tânărul acesta. Tu pari zămislit din spiritul cel veșnic însuși! O zei, o zei, ce putere trebuie să sălășluiască în voi ca să puteți înfăptui asemenea lucruri și cât de jalnic este bietul om, viermele cel orb din țărână, față de voi toți?! Voi puteți face totul, iar viermele cel muritor din țărâna nimicniciei sale nu este în stare de nimic! Prietene, care de fapt ești un zeu și de care toate ascultă, ce aș putea face eu, muritorul, pentru tine, un zeu nemuritor? Ce-ți pot da eu ție, care stăpânești asupra întregului pământ, asupra soarelui și lunii, și asupra stelelor de pe cer?”

11. Eu i-am răspuns: “Prietene dragă, văd că ai mintea destul de luminată și puterea de a aprecia cele petrecute, în care tu vezi niște lucruri miraculoase, chiar cu o oarecare pricepere, dar nu trebuie să crezi că este vorba despre un zeu din tagma zeilor tăi. Căci adevăr îți spun: toți acei zei, pe care tu îi cunoști și îi venerezi ca atare, nu reprezintă de fapt nimic pe lângă un om însuflețit de spiritul divin.

12. Uite, toți acești oameni pe care îi vezi aici sunt cu toții aproape la fel de puternici ca și tânărul acesta de aici, și totuși nu sunt decât niște oameni în carne și oase!

13. Pune mâna pe Mine și ai să te convingi că și la Mine trupul exterior este făcut tot din carne și oase. Dar carnea și sângele acesta sunt însuflețite de spiritul lui Dumnezeu, care El singur este atotputernic, și în fața voinței căruia toate trebuie să se supună.

14. De aceea, tot ce facem noi aici este făcut numai prin forța spiritului lui Dumnezeu, care este în noi, care gândește și voiește în noi tot ceea ce înțelepciunea Sa cea mai înaltă, atotvăzătoare și atotsimțitoare, consideră a fi bine și necesar.

15. Vezi tu, însușirea aceasta nu o am deocamdată decât Eu însumi în forma ei cea mai înaltă, și de aceea Eu sunt un învățător și pot să-l ajut să o capete pe oricare dintre oamenii de bună credință.

16. Firește însă că unui om care are cugetul necurat, pângărit, nu-i vor fi conferite niciodată asemenea calități. Căci se cere ca mai întâi omul să fie pe deplin inițiat în ordinea sfântă a spiritului lui Dumnezeu, înainte de a i se conferi și puterile spiritului divin etern, iar acest lucru nu poate consta în nimic altceva decât ca omul să fie în sufletul său întru totul pătruns de spiritul lui Dumnezeu. Căci, din acel moment, sufletul pătruns de spiritul lui Dumnezeu nu va mai dori decât aceea ce dorește și spiritul lui Dumnezeu. Iar ceea ce voiește Acela, chiar aceea trebuie să se petreacă, căci El singur este singura forță primordială și singura putere în întreaga infinitate!

17. Fiindcă tot ceea ce există, trăiește și gândește în spațiul nesfârșit este gândul acestui spirit etern, fixat și păstrat neschimbat în ordinea rânduită de El însuși, adică de partea Sa spirituală vie, și este de asemenea ideea formulată pornind de la acest gând primordial, care însă, după natura ei, poate trece la rândul ei în spiritualul transcendent.

18. Iată deci, prietene, cum stau de fapt – prezentate foarte pe scurt - lucrurile! Tu ai o minte ageră și vei înțelege multe în scurt timp. Pentru moment însă mulțumește-te cu puținul pe care ți l-am spus!

19. Ți-l voi da însă pe un anume Matael, un om plin de înțelepciune, ca însoțitor. Și de la el vei afla multe, iar apoi Mă vei înțelege și pe Mine mult mai bine decât o poți face acum!”

20. După vorbele acestea, grecul, profund uimit de înțelepciunea Mea, s-a arătat foarte mulțumit, abia așteptând să-l vadă pe omul promis.

21. Iar Eu l-am chemat pe Matael și i-am spus: “Iată, prietene dragă, avem aici o casă foarte șubredă. Tu ești un bun dulgher și îți vei da foarte curând seama ce reparații se cer făcute la ea!”

22. Iar Matael a răspuns: “Cu ajutorul Tău, Doamne, casa va fi foarte curând reparată și va deveni foarte solidă!”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 00:27 ]
Post subject:  Capitolul 85 - Uran îl capătă pe Matael drept pedagog

Capitolul 85
Uran îl capătă pe Matael drept pedagog

1. După discuția aceasta, Uran (căci așa se numea grecul, iar fiica sa se numea Elena) a rămas o vreme tăcut, încercând să-și adune gândurile, pentru a putea apoi să se dovedească în stare să schimbe și el - ca om cu oarecare experiență de viață - câteva cuvinte cu Matael, care îi fusese prezentat și care prin câteva vorbe își dovedise marea sa înțelepciune, și să reușească să respecte în toate împrejurările acea sapienti pauca (înțeleptului doar puțin îi trebuie), pentru a nu se dovedi un om complet lipsit de cunoștințe mai înalte. După ce Uran și-a mai revenit întrucâtva și și-a recăpătat dispoziția necesară, el l-a întrebat după un răgaz destul de mare pe Matael dacă va fi de acord să-l însoțească și în călătoriile sale prin lume și cât îi va cere pentru acest lucru.

2. Matael i-a răspuns, arătând spre Mine: “Vezi tu, acesta este un Mântuitor al trupurilor, al sufletelor și spiritelor! N-au trecut încă douăsprezece ore de când eu nu eram decât o ființă jalnică pe pământul acesta. Tot trupul meu era în așa măsură stăpânit de cele mai rele duhuri, încât ajunsesem să fiu cu întreaga mea ființă un diavol pământesc. Intrat într-o bandă de tâlhari de drumul mare, eu devenisem spaima întregului ținut, căci toate părțile corpului meu erau obligate să asculte de diavolii cei răi. Iar sufletul meu era complet paralizat și nu înțelegea ce se petrece în bietul său trup. Îți dai seama, prietene, din această descriere, în ce stare mă aflam! Dar cine să mă ajute?! Căci îi băgăm în sperieți pe toți cei care se apropiau de mine. Mai ușor te-ai fi putut înțelege cu zece tigri înfometați, decât cu mine singur. Doar o cohortă de soldați romani dintre cei mai temerari ne-au putut veni de hac, mie și tovarășilor mei. Atunci, legat fedeleș și în lanțuri grele, am fost adus aici împreună cu tovarășii mei cei ticăloși, unde ne aștepta pedeapsa cu moartea.

3. Dar uite-L acolo pe marele Mântuitor, care s-a pogorât din ceruri până la noi, viermi mizerabili ai pământului acesta ticălos și drăcesc, pentru a ne vindeca chiar și pe noi, diavolii în carne și oase, prin cuvântul și prin fapta Sa. El este acela care m-a vindecat pe mine și pe tovarășii mei, iar pentru vindecarea aceasta nu numai că nu cere nimic de la noi cinci, ci ne mai și copleșește cu o mulțime de binefaceri deosebite, atât materiale, cât mai ales spirituale.

4. Și iată că acest Mântuitor dumnezeiesc al meu m-a solicitat pentru prima oară să-I fac un serviciu, iar tu mă întrebi acum ce răsplată cer pentru lucrul acesta de la tine. Vai, prietene, înainte de a-mi fi plătit datoria față de acest om unic și atât de măreț, n-aș putea cere pentru nimic în lume ceva de la tine. Căci, prin ceea ce fac pentru tine, eu de fapt Lui îi slujesc, care m-a trimis, și nu ție!

5. Lui însă îi voi rămâne în vecii vecilor profund îndatorat și doar slujindu-L îmi voi mai plăti întrucâtva marea mea datorie. De aceea, nici tu, prietene, nu-mi vei datora nimic pentru un serviciu pe care ți-l voi face - decât prietenia ta și dragostea ta frățească!

6. Căci fără vreo răsplată am primit tot ceea ce am, și la același preț îți voi da și ție mai departe ceea ce știu! E drept că aur, argint și pietre prețioase nu vei primi de la mine; dar tot ceea ce am eu îți va fi dat și ție la același preț la care mi s-a dat și mie. De aceea, să mă scutești pe viitor de astfel de întrebări!”

7. Uran a spus: “Prietene, ești unul dintre cei mai nobili oameni pe care i-am întâlnit vreodată. De aceea trebuie să devii călăuza mea și a fiicei mele și să rămâi astfel pentru toată viața!

8. N-am să te mai întreb deci, precum ți-e voia, «Cât ceri pentru cutare lucru?», dar nici nu vei suferi de vreo lipsă alături de mine, ca prieten și ca frate adevărat, iar acest lucru nu mi-l poți refuza!”

9. Iar Matael a spus: “Întrebarea este dacă și tu vei accepta de la mine câte ceva, sau poate totul, sau până la urmă chiar nimic! Căci darurile mele nu sunt, după cum mi-am putut da deja de vreo câteva ori seama, de natură să încânte simțul gustativ al omului, asemenea vinului îndulcit cu miere, cum obișnuiți să îl beți uneori voi, grecii, ci sunt adeseori mai amare decât fierea și decât zeama proaspăt stoarsă dintr-o bătrână aloe. Iar gustul acesta nu este foarte agreat de limbile obișnuite cu dulceața. Stai deci să vedem mai întâi cum vom reuși să realizăm în fapt schimbul de daruri dintre noi!”

10. Atunci Eu am intervenit în discuție: “Știți ceva, întrucât mai avem o oră bună de soare, iar seara se anunță și ea drept foarte plăcută, haideți să facem cu toții o plimbare pe dealul lui Marcu. Și poate că acolo vom reuși să ne și cunoaștem cu toții mai bine! Corturile lasă-le în paza servitorilor tăi; căci nu le vei revedea decât după miezul nopții, și abia atunci te vei folosi de ele!”

11. Iar Uran a spus: “E drept că în ele se află bogății nenumărate și foarte scumpe! Sper însă ca prietenul acesta al nostru să fie unul cinstit!”

12. Eu am răspuns: “Prietene, pe când te aflai, acum nici un ceas, în cel mai mare pericol, și erai cât pe ce să-ți pierzi chiar viața, împreună cu toate bogățiile pe care le ai, cine te-a salvat oare atunci?”

13. La cuvintele acestea, Uran a rămas pe gânduri, iar după o bucată de vreme a spus: “Da, mărite învățător, tu ai dreptate, doar că eu mai sunt încă destul de tare ancorat în vechile mele obiceiuri și uite că acum îmi dau seama și de marea mea prostie legată de teamă. Dar ea nu o să se mai manifeste a doua oară, așa că sunt dispus să merg cu tine oriunde vei dori, fără vreun alt gând!”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 00:48 ]
Post subject:  Capitolul 86 - Elena, fiica grecului cel înțelept

Capitolul 86
Elena, fiica grecului cel înțelept

1. În momentul acesta s-a apropiat de Mine, cu pas timid, fiica grecului, Elena, și Mi-a spus cu glas rugător: “Doamne, Stăpâne de necuprins și Mântuitorule! Nu i-o lua în nume de rău tatălui meu; căci uite, eu - ca fiică a lui - îl cunosc de o viață și pot să depun mărturia cea mai sinceră pentru faptul că el este un om foarte bun, blând și cu o fire îngăduitoare, și nu-mi aduc aminte să fi pus vreodată, în vreo situație oarecare, chiar propria sa dreptate, pe care o avea de partea sa, mai presus de dreptatea altuia, chiar dacă dreptatea aceluia ar fi fost mai curând o nedreptate. Și niciodată nu s-a certat cu cineva pentru un asemenea lucru, nici nu s-a supărat și nu a cârtit pentru o nedreptate care i s-a făcut! Dar pentru acest lucru, zeii cei mari nu l-au părăsit niciodată, iar zeița cea bună a fericirii i s-a arătat mereu binevoitoare.

2. De aceea, sper că și tu, care pari a fi întrucâtva un zeu, nu vei interpreta temerile arătate de tatăl meu ca pe ceva jignitor la adresa Măriei tale! De vei fi însă totuși atât de neînduplecat, atunci primește în schimb viața mea pentru ispășirea păcatului tatălui meu, pe care-l iubesc mai presus de orice!”

3. Atunci le-am spus Eu tuturor celor din jur: “Ați mai văzut oare vreun asemenea exemplu de dragoste a unui copil pentru părintele său în tot Israelul? Într-adevăr, chiar dacă este doar o păgână, ea face tot Israelul de rușine, deși acesta a primit prin Moise porunca de a-și respecta, cinsti și iubi tatăl și mama!”

4. Și toți au răspuns: “Nu, Doamne și Stăpâne! Așa ceva nu s-a mai văzut până acum în Israel!”

5. Iar Eu i-am spus Elenei: “Nu te teme, fiica Mea, căci Eu îl cunosc de multă vreme pe tatăl tău și te cunosc și pe tine. Iar dacă nu l-aș fi cunoscut pe el, ca și pe tine, atunci v-ar fi înghițit pe amândoi marea aceasta dușmănoasă!”

6. Elena a întrebat: “Dar bine, învățătorule atât de înțelept, de puternic și, totuși, atât de prietenos! Cum poți să ne cunoști tu pe tatăl meu și pe mine de foarte mult timp? Căci doar noi te cunoaștem pe tine abia de mai puțin de o oră?”

7. Iar Eu i-am răspuns: “O, Elena, privește aici, în fața noastră, marea și întreg pământul. Vezi tu, toate acestea sunt foarte vechi și totuși Eu am fost dinainte de toate acestea!”

8. La vorbele acestea, Elena a fost cuprinsă de teamă și M-a întrebat cu o profundă venerație în glas: “Să fii tu oare chiar marele Zeus?”

9. Iar Eu i-am răspuns: “Prea gingașă porumbiță, nu-ți înspăimânta inima cu lucruri deșarte. Eu nu sunt Zeus, pentru că în realitate nici n-a existat vreodată vreun Zeus. Dar Eu sunt Adevărul și Viața; iar cei ce cred în Mine, aceia nu vor vedea, nu vor simți și nu vor gusta în veci moartea! Înțelegi tu acum cine și ce sunt Eu?”

10. Elena: “Dar dacă tu ești Adevărul cel pur și Viața cea limpede din el, cum se face atunci că încep să simt atâta iubire pentru tine?”

11. Eu: “Porumbițo, revelația aceasta o vei avea abia când vom ajunge pe deal! Dar haideți să mergem acum, căci altminteri soarele va pleca înainte să ajungem noi!”

12. Am părăsit corturile cu adevărat regale și ne-am dus pe dealul pe care, dată fiind înălțimea lui neînsemnată, l-am urcat de îndată.

13. Iar când am ajuns pe culme, Cyrenius a observat cât de minunată se înfățișa întreaga priveliște în fața ochilor noștri și ne-a spus că ar putea să privească o asemenea frumusețe ore în șir fără să obosească. Îi părea doar rău că ziua avea să se sfârșească atât de curând.

14. După un timp a venit la Mine Simon-Petru și Mi-a spus: “Doamne, astăzi chiar că ai putea să spui și Tu soarelui, asemenea unui Iosua: «Soare, oprește-te în loc!», pentru ca acești copii de aici să se poată bucura un timp mai îndelungat de minunăția serii acesteia și să-L slăvească pe Acela care a creat-o!”

15. Atunci a spus și Cyrenius: “Vai, Simioane, bătrâne pescar credincios și acum ucenic al marelui nostru învățător și Stăpân, iată că ai avut o idee minunată, iar Stăpânului și învățătorului nostru I-ar sta fără îndoială, din motive binecunoscute, mult mai ușor în putere să facă lucrul acesta decât i-a stat lui Iosua!” Cyrenius s-a întors și el către Mine, iar Iara i-a susținut și ea rugămintea.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 01:11 ]
Post subject:  Capitolul 87 - Soarele cel fictiv

Capitolul 87
Soarele cel fictiv

1. Eu însă le-am spus: “Sunteți cu toții încă niște copii fără experiență și cereți ceva care nu trebuie nicidecum să se petreacă la modul cum vă închipuiți și gândiți voi. Căci, vedeți voi, soarele nu merge pe cer, ci stă mereu neclintit față de pământ! E drept că soarele are și el o mișcare foarte amplă, însă acea mișcare a sa nu afectează pământul, așa cum un fir de praf de pe haina voastră nu poate afecta deplasarea voastră dintr-un loc în altul.

2. Ceea ce dă naștere zilelor și nopților este rotația foarte rapidă a pământului în jurul axei sale. Căci v-am mai explicat și cu diferite alte ocazii că pământul este o sferă mare, care se rotește neîncetat dinspre apus înspre răsărit, motiv pentru care mereu una din jumătățile sale este întoarsă spre soare. De aceea, pe întreg pământul este întotdeauna dimineață într-un anumit loc, într-un alt loc amiază, iar în alt loc - în același timp - seară, și mai departe, spre miazăzi, este miezul nopții; iar aceste patru etape orare se succed invariabil una după alta, astfel încât, de-a lungul a aproape 24 de ore, în fiecare punct al pământului să fie odată dimineață, odată prânz, odată seară și odată miezul nopții. Iar aceasta este o ordine a lucrurilor care, sub pericolul nimicirii a tot ceea ce există pe acest pământ, nu este permis să fie clintită, din punct de vedere al mișcării, câtuși de puțin!

3. De ar fi să fac Eu acum soarele să mai întârzie cu adevărat timp de o oră deasupra ținutului acesta, atunci Eu ar trebui să opresc în clipa aceea întreg pământul în loc din mișcarea sa de rotație - care la circumferința imensă a acestuia este atât de puternică, încât câteva clipe ar reprezenta deja un drum ca de aici până la Ierusalim. Ca urmare a opririi acesteia bruște a pământului, toate corpurile libere, care nu se află într-o legătură extrem de solidă cu solul, ar fi atât de puternic smucite din loc, încât nu numai că toate făpturile vii, deci oamenii și animalele, ar fi aruncate cu o putere imensă, cu casele, palatele și bordeiele lor cu tot, cale de ore întregi spre răsărit, dar o smucitură de natura aceasta ar scoate și apele mărilor din matca lor, aruncându-le peste munți, iar munții ar zbura prin aer asemenea vrăbiilor!

4. Din motivul acesta foarte firesc, pe care vi l-am arătat acum, nu pot deci să dau pe deplin ascultare rugăminții voastre. Pot însă să plasez pentru voi, exact ca pe timpul lui Iosua, un soare fictiv pe bolta cerului, care să strălucească aidoma celui real. Dar firește că soarele acesta va dispărea apoi complet după câteva ore, fiindcă el nu va fi de fapt decât un miraj.

5. De aceea, fiți acum cu toții atenți! Atunci când soarele cel adevărat va apune, tot atunci va răsări și cel ireal dinspre apus, iar apoi va rămâne timp de două ore să strălucească deasupra orizontului.

6. Dar să știți că nici la aducerea pe cer a acestui soare fictiv, despre care am vorbit, nu vor intra în acțiune nici un fel de forțe supranaturale, ci unele foarte naturale, chiar dacă determinate și generate de forțele extraordinare din sferele cerești prin voința Mea interioară. Ați înțeles cât de cât cele ce v-am spus?”

7. Atunci a spus Cyrenius: “Eu cel puțin am înțeles pe deplin; căci eu mai am încă portocala aceea minunată din Ostrazine!(*) Mă înțelegi Tu, Doamne?! Dar că toți cei prezenți aici Te-au înțeles, de asta aproape că mă îndoiesc!”

8. Eu am spus: “Asta nu are nici o importanță! Cel care nu va înțelege fenomenul acum pe deplin, îl va înțelege el cândva, mai târziu. Căci de acest lucru sigur nu depinde fericirea sufletelor omenești. Unii oameni care ajung să știe prea multe despre pământ încep să nutrească, cu timpul, dorința - care cândva se va și materializa - de a cutreiera întregul pământ, în lung și în lat, iar în felul acesta ei își vor întoarce sufletele lor prea mult spre exterior; iar acestea vor deveni pe această cale foarte materiale și avide de câștiguri.

9. Tocmai de aceea sunt de preferat mai puține cunoștințe despre natura materială a pământului și, în schimb, cât mai multe despre sine însuși.

10. Căci cel care ajunge să-și cunoască pe deplin propriul său interior, acela va ajunge apoi destul de repede și la dobândirea cunoștințelor nu numai despre întregul pământ, ci și despre celelalte corpuri cerești din spațiul infinit al creației, deopotrivă a celor materiale și a celor spirituale, dintre care doar ultimele sunt esențiale și de cea mai mare însemnătate. Însă simpla cunoaștere exterioară a naturii acestui pământ nu-i va netezi nici unui suflet calea spre nemurire.

11. Acum însă fiți atenți, căci de îndată soarele natural va dispărea dincolo de orizont, iar soarele fictiv îi va lua locul pe cer în aceeași clipă!”

(_*) - Vezi „Copilăria lui Iisus”, n.r.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 01:23 ]
Post subject:  Capitolul 88 - Teama grecilor față de Mântuitor

Capitolul 88
Teama grecilor față de Mântuitor

1. Și atunci toți ochii s-au ridicat spre soarele natural, care își și scufundase una dintre jumătăți în spatele dealului. Dar în exact aceeași clipă în care el a apus, s-a ridicat din același loc soarele fictiv, oferind aceeași lumină puternică zonei respective, și chiar și ținuturilor învecinate. Firește însă că până la stele nu putea ajunge o astfel de lumină. Și, de aceea, unii dintre oaspeții prezenți au putut descoperi - în special spre răsărit, unde cerul a rămas ușor întunecat, fiindcă lumina soarelui fictiv nu bătea decât cu greu până la îndepărtatele sfere ale răsăritului - câteva stele de primă mărime și s-au mirat foarte tare de fenomenul acesta.

2. Dar iată că în momentul acela s-au apropiat de Mine Uran cu fiica sa, Elena, care, cuprins de o profundă venerație, Mi-a spus cu o voce tremurândă de emoție: “Dacă nu mă înșeală toate câte sunt în jurul meu și dacă nu cumva sunt eu însumi o nălucă, atunci Tu ești Zeul tuturor Zeilor, Zeul spiritelor și al tuturor oamenilor, al animalelor, al tuturor țărilor și mărilor, al lacurilor, râurilor, pâraielor și izvoarelor, precum și al tuturor celor care se află și trăiesc în ele! De Tine par a asculta deopotrivă vântul și fulgerele și chiar și tunetele cutremurătoare; însă până și soarele, luna și toate stelele ascultă de voia Ta!

3. Căci dacă Tu, deși ești ca înfățișare un om ca și mine, poți face toate acestea numai prin vorba Ta și prin voința Ta atotputernică, atunci i-aș întreba eu pe toți înțelepții lumii, ce altceva Te-ar mai putea deosebi pe Tine de un prim și desăvârșit Zeu al tuturor Zeilor?!

4. Eu, Uran, un mic domn din ținuturile marelui Pont, Te recunosc pe Tine ca atare. Și de-ar fi să apară aici chiar Zeus și Apolo, și ar spune un ridicol «Nu», eu i-aș acuza chiar pe ei de cea mai teribilă prostie!

5. Și acum, apropie-te și tu, scumpa mea fiică Elena, și privește-L pe Zeul Zeilor, privește-L și vezi ce n-a mai văzut nicicând vreodată ochiul vreunui muritor!

6. Iată, la noi, grecii, dar și la alte popoare, unui zeu preaputernic și necunoscut i-a fost ridicat un templu preasfânt, care însă nu-și deschide niciodată porțile! Uneori, zeul acesta necunoscut era numit și «în-veci-inexpugnabilul Fatum (soartă)», în fața căruia tremură - potrivit învățăturilor noastre - chiar și marele Zeus, precum frunza în vânt.

7. Și iată că Zeul acesta teribil se află acum chiar în fața noastră și tocmai i-a poruncit cu puțin timp înainte lui Apolo să-și oprească în loc carul său de foc, potrivit dorinței acelui roman bătrân și foarte respectabil, care probabil că este și el un fel de mic principe în vreo provincie fericită!

8. Și iată, fiica mea, că Apolo nu se mai clintește din loc până când nu va primi porunca tainică de la Zeul cel superior, necunoscut, pe care se spune că doar slujitorii Templului din Ierusalim îl cunosc mai îndeaproape - lucru care poate însă să fie tot atât de bine și un neadevăr. Căci, dacă nu-L recunosc pe Acesta drept unicul adevărat, atunci ei pășesc în mod cert pe cel mai rușinos drum greșit din lume!”

9. Frumoasa Elena a spus și ea: “Se poate să știe câte ceva despre El, dar cu siguranță că doar în imagini simbolice. Dar de faptul că ei nu văd în omul acesta miraculos ceea ce vezi tu în El, și ceea ce - după câte se pare - El chiar este, de lucrul acesta sunt aproape sigură! Un singur lucru nu-l înțeleg încă prea bine, și anume că îmi simt inima tot mai plină de o iubire adevărată, profundă, pentru El; și totuși omul trebuie să se teamă de un zeu, să-l venereze și să-i aducă în dar ofrande!

10. Doar știi prea bine cu câtă severitate mi-a interzis preotul nostru, care era un slujitor al lui Apolo, orice fel de iubire pentru vreun zeu. Căci o astfel de iubire ar însemna, după spusele lui, în primul rând o lipsă de venerație față de un zeu de prim rang, iar în al doilea land, în măsura în care ea ar crește și l-ar atrage de-a binelea pe unul dintre zeii de prim rang, ea ar trezi pe dată gelozia culpabilă a zeițelor, și în mod inevitabil te vei trezi pe veci cu soarta amară a lui Europa, Dido, Daphne, Euridice sau Proserpina - ceea ce ar fi un lucru mai mult decât înspăimântător.

11. Eu, după cum știi prea bine, am reușit să-mi sădesc în suflet, potrivit povețelor preaînțelepte ale preotului nostru întru Apolo, ideea că la vederea chiar și a celui mai frumos chip de zeu nu trebuie să simt decât groază, așa cum o resimți în fața chipului înfricoșător al Meduzei, Gorgonei sau al Megaerei!

12. Despre o iubire pentru un zeu nu mai putea fi așadar nici vorbă în asemenea împrejurări! Și iată că acum, ți-o mărturisesc cu toată sinceritatea, simt că, în ciuda luptei interioare care se dă în mine și în pofida tuturor imaginilor de groază pe care mi le readuc mereu în minte, legate de înmugurirea unei iubiri pentru un zeu, încep să Îl iubesc din ce în ce mai mult pe Zeul acesta! Da, aș fi capabilă să accept pentru Ei chiar și cea mai groaznică moarte dacă El mă învrednicește în schimb chiar și numai cu o privire prietenească!

13. O, ceruri! Cât de prietenos poate fi El, în ciuda marii Sale seriozități! Of, zeii n-au făcut deloc bine interzicându-ne nouă, oamenilor, să-i iubim!”

14. Dar Uran i-a răspuns: “Ei bine, fiica mea! Zeii sunt foarte înțelepți și ei știu mai bine ce drepturi trebuie să le acorde oamenilor! Iar noi trebuie ca, prin viața dusă pe acest pământ, să ajungem a fi atât de curați încât în sufletul nostru să nu mai poată fi găsită nici cea mai mică pată, nici chiar la judecata cea severă a celor trei judecători neîndurători Aakus, Minos și Rhadamantis; și, odată ce aceștia ne vor recunoaște deplina puritate în fața ochilor și urechilor tuturor zeilor, abia atunci ni se va permite în veșnicele grădini Elizee, ca o fericire supremă, să-i putem iubi măcar în taină pe zeii cei măreți!

15. Aici însă, pe pământ, în învelișul acesta impur alcătuit din carne, trebuie să te ferești mai presus de orice să te îndrăgostești de acest suprem, și cel dintâi Zeu! Căci acesta ar fi lucrul cel mai înfricoșător cu putință! Iar dacă într-adevăr simți deja vreun fel de iubire pentru Ei, atunci cel mai bun lucru ar fi să plecăm cât mai curând cu putință din locul acesta!”

16. Dar Elena a spus: “Acest lucru nu-mi va folosi prea mult, căci El mi-a pătruns deja prea mult în inimă și nu-L voi mai putea izgoni nicicum de acolo! Dar uită-te la fetița aceea atât de delicată, căci și ea pare să-L iubească foarte mult și văd că nu i se întâmplă nimic rău!”

17. Iar Uran i-a răspuns: “Draga mea, dar poți să știi sigur că nu este și ea vreo zeiță? Căci, în cazul acesta, nu atât de El, cât mai ales de ea ai avea a te teme! Cine poate ști dacă ea nu are puterile înzecite ale unei Iunone?!”

18. Atunci Elena a spus, foarte tristă și cu lacrimi în ochi: “Da, da, s-ar putea să ai dreptate! O, cât de fericiți sunt zeii și cât de nefericiți sunt în schimb oamenii! O inimă care nu are voie să iubească este cea mai mare nefericire pentru un om pe lumea aceasta! Căci, de mă necăjește ochiul meu, lumina lui poate fi stinsă, dacă mă supără o mână, ea îmi poate fi retezată, la fel și piciorul, iar dacă mă necăjește pielea mea cea albă și atât de delicată, pot pune să-mi fie strunită cu nuiele și unsă apoi cu noroi; ce pot face însă cu inima dacă începe să mă necăjească prea tare? Dacă simți o durere în stomac, pentru asta Esculap a recomandat să se bea zeamă de aloe, și stomacul tău se va simți imediat mai bine. Împotriva durerii din inimă însă el nu a prevăzut, după câte știu eu, nici un leac!

19. Dar uite că mi-am amintit un lucru: se spune că Zeul acesta este totodată și cel mai mare dintre Mântuitori! Nu crezi că, dacă L-am ruga, El va voi să mă ajute?! Căci doar ne-a ajutat chiar și atunci când noi nu-I puteam cere acest lucru, pentru simplul motiv că nu Îl cunoșteam. Cine știe, poate va vrea să ne ajute și acum, când Îl cunoaștem, dacă Îi vom adresa o asemenea rugăminte și dacă Îi vom promite orice sacrificiu va cere de la noi!”

20. Uran a spus: “Da, ți-a venit o idee bună și poate că ea va da roadele dorite! Întrucât însă chiar Zeul cel mare ni l-a desemnat pe înțeleptul Matael drept ghid întru povățuirea noastră, nu ne putem adresa marelui Zeu decât prin intermediul acestuia! Însă și Matael însuși îmi pare a fi un fel de semizeu, la fel ca și acel tinerel pe care eu îi consider în mare taină, dar aproape cu certitudine, a fi zeul Mercur.”

21. Elena i-a răspuns: “Desigur, probabil că așa stau lucrurile, iar tânărul s-ar putea să fie chiar Mercur! Dar uite că iar mi-a venit o idee! Nu este exclus ca noi, pe pământ, să fi și murit deja, să fi trecut cu bine prin judecata cea severă, să fi băut deja din Lethe (*1), și să fi uitat, prin urmare, că am trăit pe pământ și că am murit abia de curând! Poate că suntem deja în grădinile Elizee, dar zeii nu vor să ne spună acest lucru, ci ne lasă pe noi să-l aflăm din tot felul de împrejurări!

22. Privește numai minunăția de nedescris a ținutului acesta! Oare ar putea fi Elizeele mai minunate?! Un soare apune, iar un altul răsare din același loc, dar nici stelele nu lipsesc de pe cerul dimineții celei veșnice! Dacă așa stau lucrurile, tată, atunci nici iubirea mea nu ar mai fi ceva groaznic!”

23. Iar Uran a spus: “Copilă, observația aceasta a ta are un sâmbure de adevăr în ea, deși nu aș putea-o accepta pe loc drept adevărul deplin! Dar să nu mai lungim vorba: Matael nu ne-a fost dat de geaba ca povățuitor, așa că ne va lămuri el în toate!

24. Chiar dacă am ajuns deja în Câmpiile Elizee, suntem niște simpli novici aici și nu ne descurcăm încă nici pe departe în lumea aceasta nouă; însă învățătorul nostru, Matael, ne va ghida pe amândoi! E drept că acum locul acesta seamănă cu un paradis, dar înainte, pe timpul eclipsei de soare, el nu prea arăta a Câmpii Elizee, ci mai curând a Orcus (*2). Acum el este așa, dar, după câte am auzit eu, minunăția asta elizeică nu va ține decât cel mult două ore, după care - sigur că nu putem ști exact - dar s-ar putea ca aspectul ținutului să devină din nou unul foarte teluric (pământesc)! Dar hai să nu mai pierdem vremea, doar îl avem pe Matael, iar el ne va da fără îndoială cele mai bune lămuriri despre toate acestea! Mai bine adresează-i-te însă tu, Elena, căci eu încă nu prea am curajul să o fac! Vouă, femeilor, lucrurile acestea vă reușesc mult mai bine decât nouă, bărbaților!

25. E drept că Matael pare foarte cufundat într-o discuție cu bătrânul prinț, dar și Zeul vorbește cu căpitanul roman! După cum spuneam, eu nu mă încumet să încep discuția aceasta și poate că până la urmă mi s-ar lua chiar în nume de rău. Tu însă ești femeie și ție nu ți se va lua în nume de rău o mică îndrăzneală. De aceea, du-te și încearcă-ți norocul!”

26. Elena i-a răspuns însă: “Să știi că și eu am o oarecare teamă în suflet și nu prea știu exact cum este cel mai bine să fac. Lasă-mi așadar puțin timp și lucrurile se vor potrivi ele cumva!”,

27. Iar Uran a spus: «Grăbește-te încet» - așa sună vechiul sfat al oracolului din Dordona, al cărui descoperitor se spune că a fost înțeleptul Plotin, care ar fi trăit încă înainte de Homer. De aceea, poți să-ți acorzi oricând un pic de timp!

28. Căci, orice ar dori să facă un om, de acel lucru el trebuie să se apuce cu inteligență și să se gândească întotdeauna la urmările pe care le-ar putea avea faptele sale; de aceea, este mai bine să nu ne grăbim, căci astfel vom putea ocoli orice capcană! A te apuca de o treabă încet, dar sigur, este întotdeauna cu mult mai bine decât să te arunci cu o grabă temerară într-o prăpastie a cărei adâncime nu ai apreciat-o corect înainte, motiv pentru care ajungi să te scufunzi apoi într-un abis! Ehei, bătrânul Uran are și el inteligența și înțelepciunea lui, și până acum nu a avut motive să regrete nici unul din pașii făcuți de el. Și, cine știe, poate că Geniile cele bune îl vor feri și pe viitor de așa ceva!”

(*1) Apa Infernului, având darul să-i facă pe cei morți să-și uite viața pământească.
(*2) Infernul, în mitologia greacă.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 01:26 ]
Post subject:  Capitolul 89 - Intervenția Iui Matael și lămuririle aduse de el

Capitolul 89
Intervenția Iui Matael și lămuririle aduse de el

1. După acest dialog purtat de înțelepciunea păgână a celor doi, aceștia, Uran și Elena, au rămas o vreme tăcuți, așteptând să găsească curajul care s-o însuflețească în special pe Elena să i se adreseze lui Matael pentru a interveni pe lângă Mine. Cu cât trecea însă timpul, cu atât creșteau și îndoielile din sufletul lor, iar acestea le reduceau curajul dorit, în loc să li-l sporească și să-l însuflețească. Amândoi admirau splendoarea acelei seri, însă cu oarecare teamă; căci lumina întrucâtva ireală a soarelui cel fictiv, locul străin aproape necultivat, faptele extraordinare, precum și prezența Mea, nu erau de natură să liniștească sufletele celor doi, pentru ca ei să se poată bucura de tihna acelei seri.

2. Atunci când Matael a văzut toate acestea, el s-a apropiat de Uran și i-a spus: “Prietene, nu pari deloc bine dispus, iar fiica ta cea frumoasă pare chiar puțin suferindă! Spuneți-mi mie dacă aveți vreun necaz!”

3. Iar Uran i-a șoptit în taină Elenei: “Uite că ne-a și prins! Acum trebuie vorbit cu mare înțelepciune, sincer și drept, căci altminteri vom face iute o plimbare spre locul acela pe care-l păzește Cerberul și în care domnește neînduplecatul Pluto! Vorbește puțin și rar, cugetă la fiecare cuvânt, căci altfel sigur o încurcăm!”

4. În momentul acela, Matael l-a bătut ușor pe umăr pe atât de înfricoșatul Uran și i-a spus: “Bine, prietene, dar de ce taci? Doar înainte ai știut să vorbești cu destul curaj cu mine! Ce ți s-a întâmplat dintr-o dată?”

5. După o vreme, Uran, care tremura din tot corpul, a răspuns bâlbâindu-se: “Vai, vai - of, ce groaznică lovitură!

6. E drept că mie nu mi s-a petrecut, ca să fiu sincer, nimic, însă uite, eu și cu fiica mea am ajuns, după cum ne-am putut da acum seama, ca niște amărâți de muritori ce suntem, printre voi, zei nemuritori și, după cum se pare, suntem de-a dreptul în Olimp, reședința principală a zeilor celor veșnici și nemuritori!

7. Și firește că aici se petrec tot felul de lucruri minunate, deloc obișnuite și omenești! Sfințenia extraordinară a locului acesta ne umple de spaimă și teamă, și asta cu atât mai mult cu cât inima fiicei mele a început să fie cuprinsă de iubire pentru marele Zeu al tuturor zeilor, după cum spune chiar ea.

8. Potrivit legilor zeilor noștri, o astfel de iubire este însă cea mai mare fărădelege împotriva nețărmuritei divinități a zeilor, mai ales în cazul Zeului tuturor zeilor, cei necunoscut! Dar biata mea fiică nu își mai poate stăpâni iubirea ei cea nefericită! Ea nu dorește acest lucru, însă inima ei îi răspunde implacabil: «Trebuie!»

9. Biata de ea mi-a mărturisit cu toată sinceritatea acest lucru și de aceea am luat hotărârea să-l rugăm prin tine pe marele Zeu să aibă marea generozitate să vindece inima fiicei mele de o asemenea iubire. Căci iubirea aceasta nu se datorează propriei ei voințe, ci mai degrabă unor împrejurări exterioare, total necunoscute nouă! Ai dori oare tu, ca un mare semizeu ce ești, să ne faci binele acesta? Dorești tu să-L rogi pe marele Zeu să vindece inima cuprinsă de boală a fiicei mele, cerându-mi în schimb orice sacrificiu dorește?”

10. Vorbele acestea i-au smuls lui Matael, pentru prima oară de la însănătoșirea sa, un surâs plin de indulgență și de milă, și atunci el i-a spus lui Uran: “De fapt, tu ești un adevărat păgân, însă ai sufletul foarte curat! Călătorești prin jumătate de lume pentru a afla adevărul și lumina cea adevărată; iar atunci când o găsești, nu o recunoști din cauza marii tale prostii păgâne!

11. Îți spun sincer că-mi este tare milă de tine și că te compătimesc din toată inima pentru miopia ta; sper însă că aici nerozia aceasta a ta va lua în curând sfârșit!

12. Vezi tu, în ceea ce privește iubirea pentru marele nostru învățător preasfânt, pe care fiica ta o simte în inima ei, tocmai acesta este singurul și adevăratul semnal de viață al scânteii spirituale divine din sufletul ei! Iar atunci când micuța scânteie va deveni flacără în pieptul ei, abia atunci va recunoaște ea reala nimicnicie a vechiului vostru politeism, dar totodată și unica, adevărata și eterna divinitate a Aceluia care a aprins scânteia aceasta și a întețit-o în sufletul ei, altminteri atât de curat.

13. Căci adevăr îți spun ție: iubirea este singura legătură prin intermediul căreia Dumnezeu le poate strânge lângă inima Sa de Tată atotputernic pe creaturile Sale, ca și copii ai Săi. Iar tu, păgân bătrân și orb ce ești, tu ceri dezlegarea tocmai de cea mai înaltă îndurare dumnezeiască, pe care bunul Dumnezeu însuși, în marea Sa milostivenie, a revărsat-o în inimile voastre întru trezirea vieții voastre interioare!?

14. Renunță deci la vechea ta prostie și transformă-te într-un om capabil să dobândească viața cea veșnică prin sine însuși și prin puterea dăruită lui în acest scop de către Dumnezeu, prin puterea de a se cunoaște pe sine și pe Dumnezeu, cucerindu-și astfel adevărata fericire eternă!”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 01:39 ]
Post subject:  Capitolul 90 - Formarea și explicația numelor zeilor la greci

Capitolul 90
Formarea și explicația numelor zeilor la greci

1. Matael: “Pentru ca să înțelegi însă originea zeilor tăi și faptul că ei nu reprezintă de fapt chiar nimic, îți spun ție în numele Domnului, care se află acum și aici printre noi, că astăzi ele nu mai sunt de fapt decât niște nume lipsite de conținut și de valoare, înainte vreme însă, aceste nume reprezentau denumiri caracteristice ale diferitelor trăsături ale unicului și adevăratului Dumnezeu, al cărui spirit se manifestă astăzi în toată plenitudinea Sa în învățătorul ce se află în fața voastră.

2. «ZEUS» este acea denumire care, pe vremea Patriarhilor, stătea întotdeauna la începutul unei legi date, care provenea întotdeauna din spiritul lui Dumnezeu, insuflat în sufletele Patriarhilor, și care de fapt specifica următorul lucru: «Tatăl o cere!» Căci SE sau ZE reprezenta noțiunea de voință fermă, imuabilă, iar US, sau mai bine zis UOS sau UOZA - noțiunea de Tată Ceresc, Creator și Stăpân peste tot ceea ce este.

3. La fel, «JUPITER», sau mai exact, JE U PITAR era acel cuvânt prin care Patriarhii le înfățișau copiilor vasul viu pregătit pentru primirea iubirii și înțelepciunii lui Dumnezeu; căci JE U PITAR înseamnă de fapt următorul lucru: U-ul, care desemnează partea exterioară a inimii deschise, reprezintă vasul din care se bea adevărata licoare a vieții; PIT înseamnă a bea, PITAZ este deci un băutor, iar PITAR sau chiar PITARA - un vas sfânt pentru băut, și PITZA, sau PIUTZA, un vas obișnuit pentru băut.

4. Dar, așa cum ZEUS sau JEUPITAR al vostru nu reprezintă pentru voi nimic altceva decât niște nume lipsite de conținut, întrucât cunoștințele despre semnificația denumirilor străvechi s-au pierdut în timp, la fel, sau poate chiar mai lipsite de semnificație, sunt și numele lipsite de conținut ale celorlalți zei și ale celorlalte zeițe ale voastre.

5. S-o luăm de pildă pe VENUZ a voastră sau pe AVRODITE (Venus sau Afrodita), care la voi reprezintă zeița frumuseții feminine; numele acesta desemna și pe vremea bătrânilor Patriarhi o persoană de sex feminin foarte frumoasă, dar nu neapărat spre avantajul ei spiritual; căci până și bătrânii învățaseră lecția că o femeie foarte frumoasă este, cu rare excepții, și foarte proastă, și că ea nu a acumulat în sine un tezaur de cunoștințe, fiindcă, fiind extrem de vanitoasă și preocupată doar de propria-i frumusețe, ei nu-i mai rămâne timp pentru dobândirea altor cunoștințe folositoare. De aceea, Bătrânii numeau o asemenea frumusețe feminină o adevărată VE NUZ sau VE NIZ, care de fapt înseamnă: «Asta nu știe nimic!» sau «Nu cunoaște nimic!»

6. Și aproape același lucru îl exprimă și numele A V RODITE, în cazul în care cuvântul ar fi fost O V RODITE, atunci ei ar fi însemnat: «a da naștere înțelepciunii curate, dumnezeiești», iar SLOU RODIT: «a da naștere înțelepciunii omenești»; A V RODITE însă înseamnă: «a da naștere prostiei terestre», motiv pentru care AVRODITE desemnează o femeie frumoasă și exagerat de cochetă, împodobită în fel și chip, care este de-a pururea o născătoare a prostiei, nefiind ea însăși altceva decât o femeie proastă.

7. V era pentru străbuni semnul unui vas receptor. În cazul în care în fața lui V s-ar afla un O - care O, fiind o imitație a globului solar, îl reprezenta de fapt în mod corespondent pe însuși Dumnezeu în strălucirea Sa primordială - atunci V-ul ar fi semnificat absorbția luminii pline de înțelepciune, așezat după O-ul care îl desemna pe Dumnezeu. Dacă însă în fața V-ului se afla un A, prin care străbunii desemnau vanitatea pur terestră, atunci semnificația vasului menționat era de recepție a prostiei terestre, lipsită de orice însemnătate. Iar RODIT înseamnă «a da naștere»; prin urmare, A V RODIT nu înseamnă nimic altceva decât «a da naștere prostiei».

8. Spune-mi acum dacă ai început să te dumirești cât de cât în legătură cu esența zeilor tăi!”

9. Într-adevăr, chipurile lui Uran și ale Elenei începuseră să se destindă, iar Elena nu mai era înspăimântată de iubirea ei pentru Mine.

10. Iar Uran i-a răspuns lui Matael:

11. “Prietene drag! Mare este înțelepciunea ta! Căci ceea ce m-ai învățat tu acum pe mine în numai câteva cuvinte n-ar fi reușit să o facă toate școlile Egiptului, Greciei și Persiei la un loc, nici într-o sută de ani! Tu i-ai izgonit pur și simplu din mintea mea cu o singură mișcare pe toți zeii Egiptului, Greciei și Persiei, cu excepția acelui unic Zeu necunoscut, pe care însă eu, după cum înțeleg tot mai limpede, L-am găsit chiar aici și pe care sper că voi continua să-L găsesc într-o măsură tot mai mare și mai mare. Ei bine, tu ești cu adevărat un om care nu poate fi plătit nici în aur! Pentru început, îți mulțumesc din toată inima, ca om și ca prieten, iar restul va urma.” Elena i-a mulțumit și ea, la rândul ei, lui Matael pentru povețele sale.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 01:48 ]
Post subject:  Capitolul 91 - Matael ca dărâmător de ziduri ale templelor păgâne

Capitolul 91
Matael ca dărâmător de ziduri ale templelor păgâne

1. După care, Matael a revenit lângă Mine și M-a întrebat dacă a făcut bine sau nu prin explicațiile sale date din proprie inițiativă în legătură cu numele zeilor păgâni, sau dacă acestea au fost premature.

2. Eu i-am răspuns: “O, nicidecum! Intervenția ta a fost foarte reușită și în spiritul celui mai deplin adevăr și chiar ai reușit în felul acesta, în puține cuvinte, să ajuți la eradicarea păgânismului cel întunecat într-o măsură mai mare decât ar fi reușit o seamă întreagă de alți înțelepți în ani îndelungați! Căci cel care dorește să-l educe pe un om cu înțelepciune și pentru deplina lămurire, acela trebuie să șteargă mai întâi toată prostia dintr-însul. Iar dacă omul a devenit prin aceasta - pentru moment - un vas gol, dar foarte curat, atunci nu mai este nici o greutate ca un astfel de vas foarte folositor să fie umplut cu toată înțelepciunea din ceruri; și acesta va fi acum cazul și cu cei doi.

3. Căci adevăr îți spun ție, aceștia doi se vor transforma cât de curând în niște oameni de care inima Mea se va putea bucura mai mult decât de zece mii de evrei care se consideră, în virtutea învățăturilor lui Moise, ca fiind foarte drepți, dar care, ca oameni, sunt mai străini sufletului Meu decât aceia care se vor naște pe pământ abia peste o mie de ani.

4. Și îți mai spun încă un lucru: dacă va fi să-ți iei vreodată o nevastă aici, pe pământ, atunci aceasta să fie Elena! Dar departe de Mine gândul ca Eu să te silesc la aceasta; la acest lucru te va îndemna însăși inima ta, iar atunci să dai curs imboldului aceluia.

5. Dar du-te acum din nou la-ei și fii prietenos, căci bătrânul, care altminteri este un bărbat foarte bine instruit, precum și fiica sa, a cărei frumusețe este demnă de toată admirația, vor dori desigur să primească de la tine și alte lămuriri referitoare la numele din vechime. Tu ești de-acum un călăuzitor al lor și nu-ți va fi deloc greu să le dai celor doi răspunsurile cele mai potrivite la întrebările lor.

6. În același timp, discuțiile purtate de tine vor avea o influență benefică și asupra romanilor și astfel ele ar putea reprezenta primul berbece în acțiune împotriva zidurilor prea multelor temple păgâne. Iar ulterior, chiar dacă nu fără eforturi, se vor obține prin aceasta efecte pozitive în întreaga lume păgână, pe care altminteri nu le-am fi putut obține decât poate într-o mie de ani.

7. Este întotdeauna greu să predici pe timp de noapte despre lumină; de îndată însă ce reușești să faci acest lucru în plină zi, fie și numai o singură dată, atunci aproape că nu-și mai are rostul nici o învățătură despre lumina zilei; căci ziua însăși îți oferă atunci lumina. Bătrânul te va asalta însă cu întrebări foarte însemnate și îți va fi dat ție să-i oferi răspunsuri pe măsură. Du-te deci la ei, în numele Meu, și fă-ți treaba bine!

8. Noi toți vom urmări cu mare atenție întreaga discuție. Iar pentru ca și cei aflați la mai mare depărtare să te poată auzi bine, de acest lucru Mă voi îngriji chiar Eu!

9. Voi lăsa soarele cel ireal să mai strălucească pe cer încă timp de câteva ceasuri, fapt care-i va scoate din casele lor și pe mulți dintre oamenii din oraș. O parte dintre ei vor ieși afară de uimire și o altă parte de teamă față de ziua aceasta care pare a nu mai voi să se sfârșească. Dar, în timpul acesta scurt, tu vei rezolva multe probleme cu cei doi.

10. După ce voi lăsa soarele cel ireal să se stingă, vom lua cu toții aici, pe deal, o cină bună, în timpul căreia de asemenea pot fi abordate și discutate o mulțime de probleme. De acum, știi prin urmare tot ceea ce este necesar să știi; tot restul se va rezolva apoi în timp!”

11. Matael Mi-a mulțumit pentru sarcina încredințată - și, în mare taină, și pentru sugestia făcută în privința frumoasei Elena, care chiar din prima clipă îi făcuse inima să bată mai tare, încât chiar își șoptise în barbă: «În numele cerului, o asemenea frumusețe nu s-a mai zărit nicicând în întreg Israelul!»

12. La fel și ceilalți romani, inclusiv Cyrenius, nu-și puteau lua ochii de la frumoasa grecoaică, făcând adevărate eforturi să-și îndrepte privirea și spre altceva, căci trupul frumoasei Elena părea sculptat în eterul luminii și exercita asupra lor o atracție mult mai mare chiar și decât mirificul soare ireal.

13. Matael însă se stăpânea foarte bine, iar ce simțea el în inima lui, asta n-a observat probabil nimeni în afară de Mine.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:12 ]
Post subject:  Capitolul 92 - Cum se deosebește frumusețea copiilor lui Dumnezeu de cea a copiilor lumii

Capitolul 92
Cum se deosebește frumusețea copiilor lui Dumnezeu de cea a copiilor lumii

1. Matael s-a îndreptat, prin urmare, plin de seriozitate către Uran și către preafrumoasa Elena și i-a întrebat pe cei doi dacă au meditat la lămuririle pe care le aflaseră de la el.

2. Iar Elena i-a răspuns cu multă prietenie în glas: “Dar uite, prietene, și despre mine se spune că aș fi o fată frumoasă, ba unii m-au și numit o a doua Venus; ești oare de părere că și în cazul meu numele acesta are semnificația pomenită în explicația ta? Răspunde-mi sincer, prietene bun și înțelept!”

3. Întrebarea aceasta l-a intimidat timp de câteva clipe pe Matael al nostru, pentru că a întrezărit de îndată împunsătura unei ușoare ofense în inima Elenei. El și-a revenit însă repede și a răspuns: “Scumpă surioară întru Dumnezeu! Ceea ce ți-am spus mai înainte este valabil numai în cazul copiilor lumii; adevărații copii ai lui Dumnezeu însă pot fi oricât de frumoși, inclusiv ca înfățișare exterioară, atâta vreme cât sunt și înțelepți în inima lor.

4. La aceștia, frumusețea lor exterioară nu este decât oglindirea frumuseții lor spirituale interioare; la copiii lumii însă, ea nu este decât o spoială înșelătoare, la fel ca cea care se aplică pe cripte, care odată spoite arată frumoase și îmbietoare, dar înăuntru sunt pline de putregai, și de miros pestilențial.

5. Tu însă Îl cauți pe Dumnezeu, de aceea ești cu adevărat copilul lui Dumnezeu. Copiii lumii însă nu caută decât lumea, și de aceea ei rămân copiii acesteia. Ei fug de divinitate și caută doar onorurile și faima lumească,

6. Și, de vreme ce ei consideră lumea aceasta a fi mare, minunată și frumoasă, exact la atât se reduce și întreaga lor fericire; dacă începi însă să vorbești cu ei despre lucruri dumnezeiești, atunci ei nu mai știu chiar nimic și, spre a-și ascunde rușinea, se înconjoară de întreaga strălucire înșelătoare, de orgoliu, trufie și mândrie, de ură și zeflemea la adresa oricărei înțelepciuni picurate de Dumnezeu în sufletele copiilor Săi.

7. De aceea, există o mare diferență între frumusețea copiilor lui Dumnezeu și cea a copiilor acestei lumi. Prima este, așa cum am spus, o oglindire a frumuseții interioare a sufletului, iar cea de-a doua - doar o spoială a pereților unei cripte, iar pe aceasta din urmă o reprezintă Venus. Nu este deci vorba de frumusețea ta, căci tu Îl cauți pe Dumnezeu și deja L-ai și găsit. De aceea nu trebuie să te gândești că se referă la tine explicația mea de mai înainte despre Venus. M-ai înțeles acum pe deplin?”

8. Iar Elena a spus: “O, fără îndoială, însă faptul că aș fi un copil al lui Dumnezeu, aceasta mi se pare o afirmație cam îndrăzneață! Sigur că noi suntem cu toții creaturile unuia și aceluiași Dumnezeu. Cât despre măreția - desigur indescriptibilă - a adevăraților copii ai lui Dumnezeu, nu prea cred însă că s-ar putea vorbi în cazul nostru care, ca oameni materiali greoi și prea puțin maleabili, suntem împovărați cu o mulțime de slăbiciuni, precum și cu nenumărate imperfecțiuni rezultate din acestea! Nu mă îndoiesc, prietene drag și altminteri foarte înțelept, că aici ai cam exagerat puțin!”

9. Matael i-a răspuns: “Nu, nicidecum; căci, vezi tu, ceea ce eu ți-am spus ție, toate acestea le știu de la Acela care este Unic! Iar ceea ce El m-a învățat este și va rămâne de-a pururi, un adevăr!

10. Uite, să zicem că tu ai avea un porumbel, care firește că ar ști să zboare; dar pentru ca ei să nu-și ia zborul de lângă tine, ci să devină blând și prietenos, tu i-ai retezat aripile. Firește că în condițiile acestea porumbelul nu ar mai putea zbura în toate zările după pofta inimii, ci ar fi nevoit să rămână mereu lângă tine și să se lase îmblânzit de tine.

11. Spune-mi acum dacă porumbelul, prin faptul că i s-au retezat aripile, a devenit cumva mai puțin porumbel decât pe timpul când putea zbura! Oare drăguțului de el nu-i vor crește în scurt timp la loc aripile tăiate? Da, în scurt timp porumbelul își va recăpăta aripile și va putea zbura la fel ca mai înainte. Între timp însă, el va fi îmblânzit de tine, și de-acum va rămâne cu plăcere lângă tine. Și chiar dacă va mai pleca din când în când în zbor, tu nu va trebui decât să-l chemi pe nume, și el te va auzi din înaltul cerului și va zbura de îndată către tine, lăsându-se mângâiat.

12. Fără îndoială că și copiii lui Dumnezeu, care trăiesc în lumea aceasta, au și ei slăbiciunile lor, care adeseori îi împiedică destul de mult să se înalțe până la Dumnezeu, Tatăl lor. Dar Tatăl cel sfânt i-a înzestrat cu slăbiciunile acestea, pe copiii Săi - pentru perioada vieții lor terestre - din același motiv pentru care și tu ai zădărnicit posibilitățile de zbor ale porumbelului tău.

13. Însă, tocmai prin aceste slăbiciuni ale lor, copiii trebuie să-și cunoască Tatăl, ei trebuie să învețe ce este smerenia și blândețea, rugându-se Tatălui lor să le dăruiască puterea cea adevărată. Iar El le-o va dărui atunci când va considera El că a sosit vremea.

14. Însă, oricâte slăbiciuni ar sălășlui în copiii lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic mai puțin copii ai Săi decât este și rămâne porumbelul porumbel, chiar dacă pentru o vreme i s-au retezat aripile pentru a fi îmblânzit.Î lucrurile acestea, preafrumoasă Elena?”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:17 ]
Post subject:  Capitolul 93 - Două feluri de iubire față de Domnul

Capitolul 93
Două feluri de iubire față de Domnul

1. Elena i-a răspuns: “Da, desigur; e drept că și acum îmi este puțin teamă, însă lucrurile încep să-mi devină tot mai limpezi și sper ca, odată cu trecerea timpului, să le înțeleg din ce în ce mai bine. Dar spune-ne acum, prietene drag, cum se face că eu Îl iubesc în continuare la fel de tare pe Acela care este mare și unic, dar nu mai simt în schimb durere în inima mea?! Căci de când mi-ai explicat foarte clar că o asemenea iubire nu este un păcat, ci, dimpotrivă, o mare și necesară virtute a fiecărui om față de Dumnezeu, iubirea - care acum devine încă și mai puternică - nu-mi mai provoacă durere în inimă, și toată neliniștea din piept s-a risipit ca dusă de vânt! Spune-mi, te rog, care poate fi cauza acestui fapt?”

2. Matael i-a răspuns: “Bine, draga mea, dar lucrurile sunt clare ca lumina zilei! Mai înainte erai copleșită de o teamă covârșitoare, căci credeai că simți în inima ta iubire pentru un zeu, lucru condamnabil în cel mai înalt grad, potrivit mitologiei voastre stupide. Dar iată că acum ți-ai dat seama de vechea voastră prostie și ai cunoscut voința lui Dumnezeu chiar de la izvoarele sale, înțelegând astfel că o asemenea iubire este prima mare virtute pentru oricare om; și astfel poți înțelege foarte lesne de ce iubirea ta nu-ți mai produce durere în inimă, ci, dimpotrivă, și în mod necesar, exact contrariul! Nu-ți dai tu seama chiar și singură de lucrurile acestea?”

3. Elena: “Ba da, acum îmi dau seama; însă, fără explicațiile tale, lucrurile nu ar fi fost pe deplin limpezi pentru mine încă mult timp de acum înainte! Ei bine, acum mă simt însă împăcată!”

4. Matael: “Ei, de vreme ce te simți împăcată, înseamnă că nu mai ai nevoie de multe alte explicații; iar creșterea iubirii în inima ta îți va aduce tot ceea ce îți lipsește. Acum însă bucură-te de splendoarea acestei zile pe care Domnul ne-a dăruit-o cu prisosință din iubirea Sa nețărmurită, prin înțelepciunea și puterea Sa. Căci, după noi, vor trece mii de ani fără ca oamenii să mai vadă vreodată o astfel de splendoare!”

5. Atunci a spus și Uran: “Da, aici ai grăit adevărul adevărat, nobile prieten; seara acestei zile astfel prelungite este mai mult decât minunată și în cel mai înalt grad memorabilă! Un asemenea lucru ar fi mai puțin bătător la ochi dimineața, cu atât mai mult cu cât oamenii din regiunile pontice au remarcat de mai multe ori că adeseori un alt soare, ba chiar și al doilea și al treilea, au răsărit unul după altul înaintea soarelui cel adevărat, determinând astfel o devansare a zorilor. Un asemenea fenomen al zorilor de ziuă este interesant și surprinzător, dar nici pe departe în aceeași măsură ca prelungirea aceasta a înserării prin încremenirea pe bolta cerească a unui soare la fel de măreț și de strălucitor ca și cel natural. Da, un asemenea fenomen n-a mai fost trăit de nimeni, după câte știu eu, și probabil că nici nu va mai fi trăit vreodată!

6. Dar lucrul cel mai ciudat la fenomenul acesta sunt stelele care se văd la răsărit. Și totuși strălucirea soarelui acesta oarecum divin-artificial nu este cu nimic mai slabă decât cea a celui natural. Spune-mi, dragă prietene, acelea sunt chiar stelele adevărate, sau sunt și ele doar niște stele ireale?! Firește că ora la care stelele obișnuiesc să apară pe cer a trecut de mult; dar de ce se văd ele numai la răsărit, și nu pe întregul firmament?”

7. Iar Matael a răspuns: “Prietene! Despre lucrul acesta s-a mai vorbit astăzi, însă probabil că tu n-ai fost atent la el, așa că ți-l voi mai explica o dată, atât cât mă pricep.”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:24 ]
Post subject:  Capitolul 94 - Matael vorbește despre mișcarea stelelor

Capitolul 94
Matael vorbește despre mișcarea stelelor

1. (Matael): “Iată, soarele acesta, care strălucește în momentul de față pe cer, nu se află - în linie dreaptă - la o distanță mai mare de noi decât ar putea-o parcurge un călăreț bun într-o jumătate de zi. Soarele real însă se află în linie dreaptă la o distanță atât de mare de pământ încât, dacă așa ceva ar fi posibil, un călăreț bun, călărind zi și noapte fără oprire, ar putea străbate distanța respectivă în circa zece mii de ani. Gândește-te acum cât de departe ajung razele soarelui real și ce spațiu de necuprins acoperă ele, și cât de scurte sunt în schimb cele ale soarelui acesta fictiv! Ele abia mai pot bate până spre răsărit, lucru pe care îl putem deduce și din întunecimea mai intensă de la răsărit, ceea ce face ca nici aerul de acolo să nu fie atât de luminos ca în cazul soarelui natural. Or, tocmai iluminarea aceasta a aerului care învăluie pământul nostru este aceea care ne împiedică să vedem ziua chiar și numai o singură stea pe cer.

2. Dacă lumina soarelui nu ar fi atât de puternică, atunci am putea vedea și ziua măcar stelele mari dar, datorită luminii extinse a soarelui, prea puternică și extrem de îndepărtată, ziua nu pot fi văzute nici măcar stelele cele mari. Poți înțelege cât de cât explicația mea?”

3. Iar Uran i-a răspuns: “Da, înțeleg câte ceva, dar mai mult pe jumătate. Despre o înțelegere completă însă cred că nu va putea fi vorba în cazul meu încă multă vreme de acum înainte. Căci despre stele și despre mișcările lor n-am știut niciodată prea multe lucruri. De aceea, nu pot realiza prea bine cum se face că, îndată după apusul soarelui, pe întregul firmament își fac apariția o mulțime de stele cunoscute. Apoi însă, apar dinspre răsărit mereu altele și altele, iar cele aflate inițial pe cer încep să dispară încet înspre miazănoapte; și totuși, unele dintre ele rămân mereu, vara și iarna, cu mici modificări, în aceleași locuri de pe bolta cerească. Și acesta este în special cazul stelelor care împodobesc partea nordică a cerului. În schimb, stelele care populează bolta australă sunt extrem de schimbătoare și în fiecare anotimp vezi mereu altele. Printre ele mai există de asemenea și anumite stele călătoare, deloc fidele constelațiilor bine cunoscute și imuabile din care par să facă parte, și care se mută fără nici un motiv de la o constelație la alta.

4. Și tot așa, luna nu pare să respecte nici o ordine în ceea ce privește răsăritul și apusul ei. Ba răsare în extrema nordică, ba în cea sudică a cerului. Ei bine, prietene, întrucât pari să știi mai multe despre lucrurile astea decât mine și decât fiica mea, lămurește-ne și nouă aceste mistere ale cerului!”

5. Iar Matael a spus: “Vezi tu, pentru a te face să înțelegi pe deplin toate fenomenele acestea, nu ne-ar ajunge timpul acum, și nici tu n-ai avea răbdare să mă asculți până la capăt. De aceea, îți propun să amânăm discuția aceasta pentru un timp mai potrivit. Câteva lucruri însă tot pot să-ți explic chiar acum, pentru liniștea ta, astfel că încearcă să mă urmărești cu atenție!

6. Află deci că nu stelele, soarele și luna sunt cele care răsar și apun, ci pământul - care nu este un cerc plan, ci este de fapt un glob imens cu o circumferință de mai multe mii de ore (de mers) lungime - este acela care se rotește în sensul razelor ceasului nostru solar, în circa 24 de ore, în jurul propriei sale axe centrale, după cum a explicat puțin mai înainte însuși Domnul. Din cauza acestei rotații a pământului se văd astfel toate celelalte mișcări ale corpurilor cerești despre care m-ai întrebat. Iată deci - foarte pe scurt - o explicație destul de clară.

7. Însă acele stele pe care tu le vezi ca stând mereu fixe pe cer sunt, la rândul lor - potrivit explicațiilor Domnului însuși, precum și potrivit propriei mele științe ce mi-a fost conferită de către El - niște sori aflați la distanțe atât de imens de mari de pământ, încât noi nu le putem percepe nici dimensiunile, nici depărtarea, și la fel de puțin mișcarea. Doar după mai multe milenii s-ar putea constata vreo modificare a poziției stelelor fixe. În câteva secole nu poate fi observată nici o modificare.

8. Cât despre acele stele care își schimbă mereu poziția, acestea se află la distanțe mult mai mici de pământ, fiind de altfel niște corpuri cerești mult mai mici decât un soare, care se rotesc în jurul soarelui nostru, și de aceea le și observăm modificările de poziție. Toate celelalte lucruri le vei afla de la mine cu o altă ocazie! Ești mulțumit?”

9. Uran: “Mulțumit sunt eu, doar că, vezi tu, eu am ajuns deja, așa, un fel de copac bătrân greu de clintit, și trebuie să ții puțin cont de faptul acesta.

10. Vezi tu, din cea mai fragedă copilărie și până la vârsta aceasta, de-acum destul de înaintată, am trăit cu toată cinstea și conștiinciozitatea în spiritul vechilor enormități, în care găseam - întrucât nu mi-a ajuns niciodată ceva mai bun la ureche - confirmarea adeseori memorabilă a tot ceea ce constituia credința mea. Acum însă mă lovesc de lucruri absolut noi și tot ce a fost până acum valabil pentru mine trebuie aruncat peste bord direct în marea celei mai depline nimicnicii. De aceea, lucrurile astea sunt puțin cam dificile pentru mine.

11. Întrucât aici mi se prezintă o învățătură nouă, pe care nici nu aș fi putut-o bănui măcar până acum, firește că mă costă un oarecare efort până când mă voi convinge de nulitatea științei vechi și de purul adevăr conținut de cea nouă. De aceea, trebuie să ai totuși puțină răbdare cu mine. Cu timpul, mă voi transforma probabil într-un ucenic destul de bunicel, în ciuda vârstei mele înaintate.

12. Cu fiica mea în schimb vei avea sigur mult mai puțină bătaie de cap, căci fetița aceasta are o mare putere de înțelegere. Dar și cu mine lucrurile se vor aranja până la urmă, firește însă cu pași mai lenți. Bineînțeles că nu mai am forțele necesare să prind un cerb din urmă, însă cu un bou mai bătrâior tot mai pot ține pasul.

13. Da, stelele acestea, prietene drag, stelele și soarele, și luna cea atât de nestatornică! Iată tot felul de probleme foarte ciudate, ca și pământul nostru de altfel. Iar cel care le-ar putea înțelege pe toate, acela sigur se află într-un stadiu foarte avansat al înțelepciunii omenești! Dar până să poți descifra de-a binelea toate misterele de nepătruns și până să poți scoate la lumina zilei toate lucrurile ascunse - și în special un om ca mine, să zicem - luna va trebui să-și facă încă de foarte multe ori plimbarea ei pe deasupra orizontului nostru! Eu simt că cele aflate acum de la tine sunt adevăruri adevărate. Deocamdată, ele stau grămadă în capul meu, însă fiecare de-sine-stătător și fără nici o legătură cu celelalte, precum primele pietre de construcție destinate ridicării unui viitor palat. Fiecare piatră în parte este bună și solidă, prin urmare un adevăr adevărat. Dar pentru ca apoi constructorul să reușească să îmbine pietrele respective între ele, pentru ca ele să devină fundamentul viitorului palat, acest lucru, prietene, va fi fără îndoială în cazul meu un proces de lungă durată și cred că nici pentru tine îndrumarea mea nu va fi deloc o treabă ușoară!”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:28 ]
Post subject:  Capitolul 95 - Despre educația din vechiul Egipt

Capitolul 95
Despre educația din vechiul Egipt

1. Atunci a spus Matael, cu sufletul vădit ușurat, dat fiind că observațiile foarte corecte ale bătrânului îi făcuseră plăcere: “Iubite prietene Uran, vorbele tale, izvorâte din natura ta umană, conțin în ele multă înțelepciune și cât se poate de mult adevăr, iar În ceea ce privește percepția unor adevăruri noi, inexistente până la un moment dat, lucrurile stau într-adevăr așa cum le-ai prezentat tu. Totuși, trebuie să aduc la spusele tale și un contraargument: vezi tu, în Egipt, și anume în școlile mai vechi, se practica pentru educarea copiilor destinați a face parte din tagma preoțească o metodă foarte deosebită, care în realitate nu era deloc rea.

2. Copiii nou-născuți erau duși de îndată în niște încăperi subterane foarte spațioase, în care nu pătrundea niciodată lumina zilei. Ei erau îngrijiți acolo foarte bine, dar nu vedeau nici o altă lumină decât pe cea artificială dată de vreo lampă cu petrol oarecare, în construcția cărora egiptenii erau, după cum se știe, niște meșteri fără egal. Și în asemenea încăperi își petrecea apoi învățăcelul viața până la împlinirea vârstei de douăzeci de ani. Acolo el primea toate cunoștințele despre frumoasa lume de la suprafață - sau de fapt lumea exterioară -, fără să aibă însă ocazia să o vadă vreodată cu ochii.

3. El și-o reprezenta în imaginația sa în fel și chip, dar despre întinderile nesfârșite ale diferitelor ținuturi, despre lumina de afară, adică despre soare, lună și nenumăratele stele, despre intensitatea luminii și despre căldura iradiată de aceasta - el nu-și putea face nicidecum o idee reală.

4. Un astfel de învățăcel al întunecatelor spații școlare subterane nu acumula, prin urmare, în mintea sa decât frânturi de adevăruri despre lumea de la suprafață și despre condițiile vieții de acolo și, în pofida oricărei istețimi a lui sau a sârguinței de care dădea dovadă, el nu le putea lega în nici un fel unul de altul.

5. Acestea erau tot un fel de pietre de construcție solide și adevărate, a căror asamblare în vederea construirii unui palat mai avea însă mult de așteptat, și care firește că în încăperile cele subterane nici nu era posibilă.

6. Odată ce un astfel de învățăcel subteran atingea, după aprecierea mentorilor săi, nivelul de cultură dorit, lui i se aducea la cunoștință că, prin mila lui Dumnezeu, va ajunge cât de curând la suprafața pământului, la lumina căreia va afla și va învăța într-o singură clipă mult mai multe decât în nenumăratele ore petrecute în subteran.

7. Firește că învățăcelul se bucura foarte mult de acest lucru, deși știa că înainte de momentul acela trebuia să «moară» mai întâi, într-un mod foarte specific. Moartea consta de fapt într-un somn profund, timp în care învățăcelul era transportat într-un palat minunat de la suprafață.

8. Ce ochi mari de uimire trebuie să fi făcut apoi un asemenea tânăr atunci când se trezea pentru prima oară din somnul său și se vedea mângâiat de razele dumnezeiești ale soarelui! Și când se vedea apoi pe sine în vesminte albe, bordate cu panglici roșii și albastre! Și ce impresie trebuie să fi făcut asupra lui oamenii foarte prietenoși de ambele sexe, îmbrăcați și ei tot în veșminte frumoase! Cât de mult trebuie să-i fi plăcut mâncărurile acelea gustoase! Dar, mai ales, ce trebuie să fi simțit sufletul său de îndată ce i-a părăsit pe oamenii cei prietenoși și a ieșit afară, plimbându-se prin grădinile acelea minunate și trăgând în piept miresmele lor îmbătătoare, văzând pentru prima oară cu ochii săi beți de fericire întreaga natură, în toată plenitudinea ei și scăldată de razele soarelui!

9. Ei bine, din imaginile acestea, pe care tu le poți completa în continuare în imaginația ta, poți să-ți dai seama de propria ta putere actuală de înțelegere în raport cu noile adevăruri, care ți-au fost revelate aici!

10. Ceea ce percepi tu acum, în încăperile întunecate în care se află sufletul tău, sunt firește doar niște frânturi care nu pot forma încă un tot și nu pot reprezenta încă ceva desăvârșit. Dar, odată revelat spiritul din sufletul tău prin adevărata iubire față de Domnul Dumnezeu, din iubirea aceasta și prin iubirea față de aproapele tău, atunci - în lumina strălucitoare a vieții din spiritul tău - le vei vedea dintr-odată pe toate într-o perfectă conexiune și vei percepe astfel o mare incomensurabilă de lumină plină de cel mai înalt adevăr, chiar dacă astăzi abia te dovedești în stare să identifici câțiva stropi din ea.

11. De aceea, prima noastră grijă și cea mai importantă va fi aceea de a descătușa spiritul din suflet și de a aduce sufletul în lumina acestuia. Odată realizat acest lucru, prietene, nu va mai fi nevoie să adunăm lumina strop cu strop, ci vom descoperi de îndată adevărate mări pline de cea mai înaltă înțelepciune întru Dumnezeu.

12. Iar atunci, prietene, nu mă vei mai întreba pe mine despre relațiile dintre pământul nostru, lună, soare și mulțimea de stele, căci toate acestea ți se vor revela dintr-o privire, la fel de limpede ca soarele în faptul zilei.

13. Atunci însă, pentru noi va începe o altă ucenicie, despre care acum firește că nu ai încă habar. Spune-mi, prietene, dacă ți-ai putut face din vorbele mele o oarecare imagine? Și cum ți-au plăcut ele?”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:31 ]
Post subject:  Capitolul 96 - Considerațiile Elenei despre înțelepciunea oamenilor

Capitolul 96
Considerațiile Elenei despre înțelepciunea oamenilor

1. Iar Uran a spus: “Știi, prietene dragă, toate acestea mi-au plăcut foarte mult și, într-adevăr, așa trebuie să stea lucrurile cu noi, oamenii. Iar de n-ar fi așa, ci ele s-ar petrece altfel, atunci tu nu ai fi ajuns la înțelepciunea ta!

2. Fără îndoială că, înainte vreme, și tu ai fost educat în abisurile subterane întunecate ale trupului tău de carne, iar apoi ai murit și tu în suflet pentru trupul tău exterior, și iată că acum te plimbi prin palatul plin de strălucire al spiritului tău și prin grădinile cu adevărat elizee ale acestuia. La tine, stropii de la început s-au transformat deja în mare. În cazul meu însă, lucrul acesta va mai cere ceva timp. Și, prin urmare, chiar înțeleg sensul fiecărei explicații a ta, dar legăturile dintre ele le voi putea face abia atunci când sufletul meu va fi părăsit catacombele întunecate ale cărnii și va fi condus în palatul de lumină al spiritului său și în grădinile acestuia, acolo unde fructele cu mirosurile lor amețitoare de ambrozie se pârguiesc în lumina și căldura veșnicului soare al vieții.

3. Vezi tu, o vagă idee începe deja să se contureze în mine despre cum ar putea fi și chiar despre cum va fi - desigur - atunci. Cât îl privește însă pe faimosul «când», nu a fost stabilit încă vreun termen și nici nu poate exista vreun semn prin care omul să poată afla - chiar și numai cu câteva zile mai înainte - când va fi eliberat bietul suflet din abisurile cele întunecate!

4. Ce poate face însă omul în situația aceasta? Nimic, decât să se plece cu toată răbdarea în fața voinței acelui Conducător atotputernic care a trezit la viață și sufletul său, fără ca trupul său să fi fost înștiințat dinainte despre acest lucru, și l-a călăuzit apoi în palatul de lumină al puternicului său spirit.

5. Acum aș vrea să aflu însă și de la Elena mea, dacă i-au plăcut și ei descrierile tale și la ce fel de reflecții au îndemnat-o ele!?”

6. Iar Elena a spus de îndată: “O, la cele mai bune din lume! Imaginile au fost minunate, iar dacă vechii egipteni aveau astfel de instituții de educație, atunci cu siguranță că ei n-au fost niște oameni proști, lucru pentru care depun de altfel mărturie și operele lor! Desigur că ar fi fost însă bine ca școli de genul acesta să fi existat și pentru poporul simplu. Căci nu-mi pot imagina ca în planurile marelui și înțeleptului Creator să fi fost prevăzut ca o parte a oamenilor, și anume cea mai mare, să rămână până la sfârșitul vieții proastă și oarbă. Dar așa este de fapt pe lume. La un înțelept revin de fiecare dată mai mult de zece mii de proști și de orbi. Și așa este pretutindeni. De ce trebuie să fie însă așa, asta este o altă întrebare, la care probabil este greu de răspuns.

7. Iată, noi suntem aici, pe dâmbul acesta turtit în vârf, cel puțin patru sute de oameni, dar printre ei abia dacă sunt cincizeci cu adevărat înțelepți. Toți ceilalți însă nu pot fi decât cel mult niște învățăcei în ale înțelepciunii! Soldații romani, de pildă, și mulții slujitori ai guvernatorului general, nu pot fi probabil încadrați nici măcar în cea din urmă categorie de învățăcei!

8. De aici se vede foarte bine orașul din apropiere, iar ochiul identifică acolo o mulțime de oameni care privesc fascinați către soarele ireal ce nu se clintește de la locul lui și strălucește în toată splendoarea sa, și cei de acolo nu știu desigur ce să înțeleagă dintr-un asemenea fenomen. Iar în mulțimea aceea de oameni nu există cu siguranță nici un singur înțelept, deși probabil că mulți se consideră a fi în postura aceasta, ceea ce este chiar mai rău decât dacă, cu o adevărată smerenie în suflet, fiecare și-ar imagina despre sine că este cel mai prost dintre toți semenii săi. Oare cum percep oameni ca aceia un astfel de fenomen atât de neobișnuit? Și nu vor tăbărî ei acum cu întrebări asupra celorlalți, zicându-și: «Ce-a fost asta?! Ce înseamnă asta?! Și oare ce urmări poate avea așa

9. Dar cine să le răspundă la toate întrebările acestea? Neștiutori și orbi cum sunt, au ieșit cu toții din case, și acum se vor întoarce chiar mai neștiutori și mai orbi acolo de unde au venit! Oare așa sunt sortite lucrurile să fie, masele acelea de oameni sunt oare cu adevărat menite să rămână în veci neștiutoare și oarbe?!

10. Chiar dacă nu sunt nici ei cu toții ucenici, oamenii prezenți aici știu măcar că acesta nu este soarele real, ci un soare artificial, adus pe cer de puterea deja cunoscută a marelui învățător, și de aceea privesc fenomenul – după cum demonstrează chipurile lor - cu o deplină liniște sufletească. Este drept că nici ei nu înțeleg fenomenul în sine mai mult decât mine. Ei știu însă că el este o urmare a minunatei voințe a marelui învățător, pe care ei Îl cunosc deja. Și atunci când El va stinge, poate după vreo oră, lumina aceasta mare, nimeni de aici nu o să se îngrijoreze, căci fiecare va ști cine este Cel care a stins lumina.

11. Când însă ceilalți oameni, care nu știu nimic despre ce se petrece aici, vor vedea cam peste vreo oră stingându-se dintr-o dată soarele acesta exact pe locul unde se află el acum, atunci îi va cuprinde o mare teamă și vor fi chiar disperați de frică, și fără îndoială că toți vor împărtăși credința că zeii s-au mâniat foarte rău pe ei și că acum sunt gata să trimită pedepse cumplite asupra pământului!

12. De aceea, ar fi poate necesar ca, pentru liniștirea oamenilor, să se trimită de aici niște soli la ei, care să-i vestească de îndată despre ceea ce se va întâmpla și pentru a le spune că acesta nu este decât un soare artificial. Ce spui de ideea aceasta a mea, prietene bun și drag?”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:35 ]
Post subject:  Capitolul 97 - Despre timpul potrivit și despre efectele instruirii poporului

Capitolul 97
Despre timpul potrivit și despre efectele instruirii poporului

1. Matael a spus: “O, draga mea! Nu este deloc timpul potrivit pentru așa ceva. Mai târziu poate, dar acum, tocmai în momentul celei mai mari agitații, o asemenea încercare ar fi pentru viața lor sufletească exact ca și cum ai turna apă rece în niște ulei încins. Pălălaia s-ar ridica pe loc până la tavan!

2. La câteva zile însă după fenomenul acesta, oamenii din toată zona aceasta întinsă vor fi destul de receptivi față de o învățătură mai înaltă. Evident că nu toți, dar cei mai mulți dintre ei cu siguranță.

3. Cel mai tare îi va afecta fenomenul pe preoții evrei, căci i-a speriat deja pentru început eclipsa totală de soare, care a avut loc tot astăzi. Pentru că oamenii aceștia nu mai văd lucrurile decât sub aspectul lor material și au ajuns să aibă atât de puțin habar de sensul interior, spiritual, al acestora, încât nu mai înțeleg nici măcar limbajul metaforic corespondent în care au scris Moise și o mulțime de alți clarvăzători și înțelepți la vremea lor.

4. De pildă, unul dintre profeți, pe numele său Daniel, povestește despre o distrugere nemaipomenită - este vorba acolo și despre întunecarea soarelui și despre o mulțime de alte lucruri înspăimântătoare - care toate au doar un sens spiritual profund.

5. Întrucât însă preoții evrei - după cum am mai spus deja mai înainte - au devenit în vremea noastră extrem de materialiști, înțelegând și scriptura numai în chip materialist, eclipsa de soare le-a produs o adevărată stare de panică, ce i-a dus cu gândul la proorocitul sfârșit al lumii materiale. În timp ce bătrânul înțelept înțelegea prin acesta doar mult râvnitul sfârșit al lumii materiale a moravurilor din sufletele oamenilor, preoții materialiști au văzut în vorbele sale prezicerea sfârșitului lumii materiale, și sunt prin urmare cuprinși de o teamă nesfârșită atunci când se produce o eclipsă de soare!

6. De aceea, atunci când peste aproximativ o oră soarele acesta se va stinge pur și simplu dintr-odată, pe aceștia îi va cuprinde o frică fără margini, mai ales că astăzi nu vor mai vedea nici luna pe cer, căci și aceasta a apus între timp. Iar marea lor teamă se va reflecta cel mai bine în ochii lor, care vor începe să arate ca cei ai bețivilor care, din cauza amețelii din capul lor, văd stelele în plină devălmășeală pe cer. Iar imaginea aceasta îi va conduce la ideea că stelele, potrivit prezicerii, vor cădea toate pe pământ. Și iată că va veni astfel pentru toți acești bieți neștiutori și pentru toți acești orbi ziua spaimelor. Vei auzi atunci cu siguranță până aici, atunci când soarele acesta artificial al nostru se va stinge, urletele de groază ale maselor adunate în fața orașului de acolo, lucru care însă nu le va dăuna în nici un fel, ci dimpotrivă, căci prin aceasta ei vor deveni mai smeriți și mai blânzi, și mult mai receptivi la adevărul adevărat.

7. Puritatea zilei de mâine va fi de natură să-i ajute să-și vină din nou în fire și astfel vom putea face și noi ceva pentru ei. Căci mâine, ei se vor duce în cete pe malul mării, să vadă dacă apa mării nu s-a transformat cumva în sânge, iar cu ocazia aceasta se va putea vorbi pe înțeles cu mulți dintre ei.

8. Și poate că Domnul și învățătorul nostru preasfânt a făcut să se producă acest eveniment tocmai pentru acest oraș, care nu se află într-o lumină prea bună! Căci ceea ce face El urmărește întotdeauna un scop benefic de dimensiuni extrem de mari, iar ceea ce fac oamenii fără El este lipsit de valoare și nu folosește nici unui scop.”

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:44 ]
Post subject:  Capitolul 98 - Gândurile lui Uran, care conștientizează prezența Domnului

Capitolul 98
Gândurile lui Uran, care conștientizează prezența Domnului

1. După cuvintele lui Matael, Uran a spus: “Nu pot să nu-ți declar cu toată sinceritatea, mult respectatul meu prieten, că la gândul că soarele acesta se va stinge de îndată chiar și pe mine mă încearcă un fel de teamă. Căci eu văd în asta întreaga neputință a omului față de atotputernicia fără margini a Aceluia care, deși se află acum în mijlocul nostru, este totuși în realitate mult prea sfânt și prea sublim pentru ca vreunul dintre noi, odată ce I-a cunoscut înțelepciunea, să mai îndrăznească să se apropie de El, sau ca eu - de pildă - să-mi pot permite să discut cu El tot atât de direct cum discut de exemplu cu tine sau cu vreun alt om!

2. Te cuprinde parcă un sentiment absolut straniu, care-ți pătrunde până în măduva oaselor; pentru că El reprezintă totul la un loc, iar noi, pe lângă El, nu suntem absolut nimic!

3. Sigur că ne mai consolăm întrucâtva la gândul că El însuși reprezintă în forul său cel mai intim cea mai sublimă și mai curată iubire, fapt care explică răbdarea, îngăduința și marea Sa îndurare față de noi, oamenii, acești muritori amărâți.

4. Totuși, El este una cu Dumnezeu, acum și în vecii vecilor, și este în veci invariabil, desăvârșit și nemuritor, iar întreaga existență a infinității atârnă doar de voința Sa, precum o picătură de rouă de un fir de iarbă; și cea mai ușoară suflare potrivnică a gurii Sale ar putea nimici pe loc întreaga infinitate, tot așa cum chiar și cea mai ușoară boare poate desprinde picătura de rouă de pe vârful firului de iarbă.

5. Vezi tu, când te gândești în toată liniștea și foarte rațional la toate lucrurile acestea, nu îți poți alunga în nici un fel din minte un gând, și anume acela potrivit căruia există și persistă ceva anume în apropierea imediată a Atotputernicului care, pe de o parte, ar putea fi considerată fericirea supremă, pe de altă parte însă, parcă tot ai prefera să te afli la o depărtare cât mai mare de El. Căci să te rogi Lui de la o anumită distanță ar reprezenta o mare mulțumire pentru suflet și spirit, iar în același timp o mare înălțare pentru om, pe când aici, în imediata Sa apropiere, nu mai poți face acest lucru decât în mare taină, în inima ta.

6. Vezi tu, aș vrea și eu de pildă să vorbesc cu El. Simt chiar o dorință de-a dreptul imperioasă să o fac. Dat fiind însă măreția infinită a spiritului Său, nu voi găsi probabil curajul necesar, deși, potrivit aspectului Său exterior, El pare un om atât de modest și extrem de binevoitor! Natura Sa pur divină și atotputernică însă se vede la El de la o poștă și poți citi în ochii Săi și pe fruntea Sa că cerul și pământul sunt sortite să se plece în fața voinței Sale, căci ochii Săi iradiază raze de lumină adevărată, iar fruntea Sa le poruncește necontenit tuturor celor ce nu au existat niciodată să existe!

7. Da, prietene, este cu adevărat un sentiment copleșitor să-L vezi în fața ta pe Creatorul cerurilor și al pământului sub chipul unei persoane simple și modeste! Da, cu așa ceva nu mai este - într-adevăr - de glumă! Dar, de vreme ce așa stau lucrurile, să-L slăvim de-a pururi pe Domnul pentru că este așa, căci fără El, în împrejurările date de astăzi, noi am fi fost niște oameni cu adevărat disperați!”

8. Iar Matael a răspuns: “Da, fără nici o îndoială, în mod special eu și cu tine. Căci pe mine m-ar fi sugrumat desigur duhurile cele rele, iar pe tine eclipsa de soare te-ar fi devorat! Dar hai acum să fim atenți, căci de-acum existența soarelui artificial se apropie de sfârșit, iar atunci când soarele acesta atât de ieșit din comun se va stinge dintr-o dată, va fi un spectacol deosebit!”

9. După care au amuțit cu toții, uitându-se fascinați la soarele fictiv.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 02:48 ]
Post subject:  Capitolul 99 - Stingerea soarelui artificial și urmările sale

Capitolul 99
Stingerea soarelui artificial și urmările sale

1. Cu câteva clipe înainte de stingerea soarelui fictiv, M-am adresat cu voce tare tuturor: “Fiți de-acum pregătiți pentru stingere, iar tu, Marcule, aprinde cât de repede poți toate lămpile cu gaz și toate făcliile, căci altminteri trecerea aceasta bruscă de la lumina cea puternică la bezna cea mai adâncă ar putea avea efecte nocive și dureroase asupra ochilor voștri!”

2. Marcu și slujitorii săi s-au grăbit să aprindă cât mai repede lumini de toate felurile, iar Cyrenius și Iulius le-au poruncit soldaților lor să dea foc la grămezi mari de vreascuri, iar atunci când toate au început să ardă cu o flacără luminoasă, am spus Eu cu voce tare: “Stinge-te, deci, lumină aparentă a aerului, iar voi, spirite implicate în acest fenomen, aflați-vă acum odihna!”

3. Și, după aceste cuvinte ale Mele, soarele cel fictiv s-a stins deodată, iar o beznă copleșitoare s-a așternut asupra întregului ținut. S-au auzit atunci cu toată claritatea urletele de groază venite dinspre orașul aflat la poalele dealului.

4. E drept că oamenii vedeau bine mulțimea de lumini de pe deal, care ne făceau pe noi să ne simțim foarte bine, dar nici unul dintre cei de jos n-a cutezat să facă măcar un pas pentru a se apropia de ele. Căci, în teama lor cea mare, evreii erau convinși că stelele începuseră să cadă din cer pe pământ și că mai multe dintre ele aterizaseră pe dealul nostru, iar păgânii erau convinși că Pluto, supărat pe Apolo că iar și-a pierdut capul după vreo frumusețe feminină, îi furase acestuia soarele, iar acum deasupra pământului se va abate din nou vreunul din războaiele dintre zei.

5. Un război între zei nu era însă, potrivit miturilor păgânilor, nicidecum un lucru de dorit pe pământ, pentru că acela care avusese loc odinioară fusese mai mult decât îngrozitor, prin faptul că puternicii zei ai infernului aruncaseră munți întregi în flăcări, cu o forță inimaginabilă, asupra Olimpului, iar Zeus răspunsese firește printr-un contraatac furibund, cu nenumărate fulgere și tunete, și cu bucăți de grindină de dimensiuni uriașe, pentru a-i învinge pe mai-marii infernului.

6. Întrucât, dinspre oraș, soarele fictiv fusese văzut chiar deasupra dealului pe care ne aflam noi, iar după stingerea acestuia dealul avea acum un aspect de incandescență din cauza mulțimii de lămpi și făclii, precum și a focurilor de veghe, păgânii credeau că soarele fusese ascuns de către Furii tocmai în dealul acesta, iar prinții infernului instalaseră pe el străji cu făclii de pucioasă și vai de acela care ar fi îndrăznit să se apropie de deal; dealul avea, într-adevăr, pe toate laturile sale peșteri și grote de cele mai diferite adâncimi. Căci lângă una dintre aceste grote era așezată locuința lui Marcu, iar grota îi servea acestuia drept pivniță spațioasă și cămară pentru toate cele.

7. Așa se face că evreii nu s-au apropiat nici măcar cu un pas de deal, de teamă ca nu cumva stelele căzute pe pământ să-i ucidă sau să-i ardă, iar păgânii de teama Furiilor. De îndată ce ochii lor s-au obișnuit puțin cu bezna, ei s-au retras treptat, treptat, în casele lor. Unii au adormit de îndată, alții însă au rămas treji întreaga noapte, cu gândul la lucrurile înfricoșătoare ce aveau să se abată de-acum asupra pământului, potrivit profețiilor lui Daniel. La rândul lor, păgânii așteptau primele fulgere și tunete ale lui Zeus și zgomotele infernale pe care avea să le dezlănțuie Apollo împotriva hoțului de Pluto.

8. Într-un cuvânt, în întregul oraș - destul de măricel, de altfel - era o harababură care n-ar fi făcut deloc de rușine Babilonul de odinioară (la vremea în care acolo s-au încurcat limbile). La noi pe deal însă era foarte plăcut și pusesem să ne fie adusă chiar acolo cina, care fusese pregătită între timp. Iar Rafael avusese grijă ca toate mesele pregătite pentru cină să fie instalate într-o clipă pe deal, și totodată și bucatele, fără vreun efort din partea lui Marcu și a familiei sale, care și așa avusese destulă bătaie de cap cu pregătirea mâncării. Soldații romani au primit și ei porții suficient de mari, astfel că dispoziția tuturor era excelentă.

Author:  Acustic [ 25.3.2011, 03:01 ]
Post subject:  Capitolul 100 - Originea superioară a omului și menirea sa

Capitolul 100
Originea superioară a omului și menirea sa

1. Îndată ce am terminat cina, s-a apropiat de Mine Uran, care cinase și el împreună cu noi pe deal, și Mi-a spus: “Preamărite Doamne pentru a cărui măreție și splendoare limba muritoare nu găsește cuvântul demn să Te descrie, cum să-Ți mulțumesc oare eu, vierme neînsemnat al acestui pământ, pentru toate darurile dumnezeiești de care am avut parte aici și cum pot oare să Te slăvesc și să Te cinstesc?!

2. O, Doamne, oare ce suntem noi, muritorii, ca Tu să ne acorzi nouă atâta atenție?! Și ce putem face noi oare pentru a-Ți putea fi Ție pe plac?”

3. Iar Eu i-am spus: “Liniștește-te, prietene, și nu mai face atâta caz! Căci, vezi tu, tu ești ceea ce ești, un om înzestrat cu un trup muritor, e adevărat, dar în care sălășluiește totuși un suflet nemuritor, cu un spirit încă și mai nemuritor întru Domnul în el. Iar Eu sunt la rândul Meu un om, în care sălășluiește de asemenea un suflet nemuritor dumnezeiesc, la care se adaugă Duhul lui Dumnezeu în toată plenitudinea Sa, atât cât este necesar pentru acest pământ, pentru că El este Tatăl din ceruri, iar Eu sunt fiul Lui, iar voi sunteți copiii Lui.

4. Voi toți ați fost însă orbi și sunteți încă astfel în multe privințe. Eu însă am venit pe lume ca un clarvăzător, pentru a vi-L arăta vouă tuturor pe Tatăl din ceruri și pentru a vă face și pe voi clarvăzători, asemenea Mie.

5. Eu am fost înzestrat cu plenitudinea vieții de către Tatăl Meu și de aceea pot da viață fiecărui om care dorește să aibă viața. Căci acesta este destinul pe care Mi l-a hărăzit Tatăl Meu încă dinainte ca lumea să existe, pentru ca în Mine să sălășluiască plenitudinea vieții, iar prin Mine să trăiască toți oamenii. Și Eu sunt astăzi astfel predestinat, potrivit sufletului Meu. Potrivit spiritului însă, Eu sunt una cu Acela care M-a predestinat.

6. De aceea, vezi tu, Eu sunt Calea, Adevărul și Viața! Iar cei care cred în Mine nu vor vedea și nu vor simți sau gusta moartea, chiar dacă dinspre partea vieții lor pământești ei pot muri chiar de mai multe ori. Cei care nu cred însă în Mine, aceia vor muri chiar de-ar avea o mie de vieți într-înșii!

7. Căci fiecare om are un trup, care la un moment dat trebuie să moară - și de acest lucru nu va scăpa nici chiar trupul acesta al Meu. Iar prin desprinderea din trup, spiritul va deveni în sfârșit mai liber, mai luminos și mai viu, și va fi cu adevărat unit pe deplin cu Acela care a predestinat pogorârea sufletului acesta în lume, întru mântuirea tuturor acelora care vor crede în Fiul omului și vor urma poruncile Sale.

8. De aceea, tu să judeci cât mai înțelept și să respecți poruncile atât de ușor de respectat, care îți vor fi aduse la cunoștință, și atunci nu mai ai nevoie de nimic altceva. Căci Eu nu am venit pe lume pentru a primi de la oameni glorie și cinstire! Este suficient să mă bucur de lauda Aceluia care este mai presus de orice în ceruri și pe pământ. Iar dacă cineva dorește într-adevăr să Mă slăvească, să Mă cinstească și să Mă preamărească, este suficient ca el să-Mi arate iubirea sa, prin faptele sale, și să respecte poruncile Mele, iar răsplata care-l va aștepta în ceruri va fi cu adevărat mare.

9. Păstrează-ți așadar seninătatea, nu Mă supraaprecia pe Mine și nu te subaprecia pe tine prea mult, și atunci te vei afla pe calea cea bună, și treptat, treptat, vei reuși să te cunoști pe tine însuți și Mă vei cunoaște și pe Mine din ce în ce mai mult.

10. Pentru moment însă, urmează sfaturile lui Matael, căci el vă va călăuzi cel mai bine, pe fiica ta și pe tine, pe calea cea dreaptă! De veți avea însă, tu sau Elena ta, vreo dorință deosebită, atunci veniți la Mine, iar Eu vă voi asculta întotdeauna. Laudele în gura mare însă trebuie să le lăsați deoparte.

11. Căci, vezi tu, noi trebuie să ne înțelegem cât mai bine unul cu altul și să înfăptuim multe lucruri împreună ca oameni adevărați, prieteni și frați, căci fiecare om are un spirit divin în sine, fără de care el nu ar avea viață, iar spiritul acesta nu este cu nimic mai puțin dumnezeiesc decât cel primordial în sine.

12. De aceea, fii acum un ucenic silitor al lui Matael, iar apoi vei putea fi în țara ta un destoinic apostol al Meu! Ai înțeles ce ți-am spus?”

13. Iar Uran a spus: “Da, Doamne, Te-am înțeles pe deplin, dar abia acum am înțeles și toate cele câte ni s-au spus, mie și fiicei mele, despre Dumnezeu cel adevărat - lucruri la care înainte n-aș fi îndrăznit nici măcar să mă gândesc!” După care grecul a rămas tăcut, căci noile sale sentimente îl copleșiseră, și a început chiar să plângă din iubire pentru Mine.

14. Eu însă i-am cuprins cu blândețe mâna și l-am întrebat: “Și ce ți-a spus, de fapt, Matael despre Dumnezeu?”

15. Uran mai hohotea încă de plâns, dar Mi-a răspuns totuși, privindu-Mă cu dragoste și smerenie în ochi: “O, mi-a spus că Dumnezeu este în Sine iubirea cea mai curată. O, Dumnezeule sfânt, lasă-mă să mor din iubirea aceasta pentru Tine!”

16. “Nu”, am spus Eu, “lucrul acesta nu se va petrece încă multă vreme de aici înainte, căci tu ai menirea să fii unealtă foarte însemnată a Mea pe acest pământ! Și chiar atunci când vremea trupului tău se va sfârși, tu nu vei muri totuși, căci vei fi trezit la viață de către Mine încă din trupul tău. De aceea, fii fără grijă, căci tu ai găsit deja calea cea dreaptă!

17. Căci cel care caută, așa cum ai căutat tu încă de multă vreme, acela găsește întotdeauna. Iar cel care cere, așa cum tu ai cerut, aceluia i se va da, iar celui care bate la ușa cea adevărată, așa cum tocmai ai bătut și tu, aceluia se va deschide. Dar, haide, du-te acum la Matael al tău și povestește-i tot ceea ce ți-am spus Eu acum!”

18. Uran încă mai plângea din iubirea sa tot mai puternică și din recunoștința sa nețărmurită față de Mine, dar a dat totuși fuga la Matael și i-a povestit, încă sughițând, cum a fost primit de către Mine, cât de bun M-am arătat față de el și toate câte i le-am spus.

19. Și, atât Matael, cât și Elena au fost atât de puternic impresionați de povestirea atât de solemnă a bătrânului Uran, încât nu-și mai puteau stăpâni nici ei lacrimile.

20. Iar atunci Matael a spus, îndată după ce Uran a sfârșit: “Iată, tocmai acesta este lucrul cel mai de neînțeles din toate cele de neînțeles, și anume că El, cea mai dumnezeiască făptură - potrivit spiritului Său - vorbește și se poartă cu noi, oamenii, de parcă nu ar fi Stăpânitorul întregii nemărginiri, ci un om asemenea nouă; El se poartă asemenea unui prieten cu cel mai bun și mai apropiat prieten al său, ba chiar ca un frate adevărat cu fratele său. Într-un cuvânt, El lasă impresia că totul ar fi un fel dejoacă, însă fiecare privire a Sa, fiecare mișcare a mâinilor Sale, fiecare pas al picioarelor Sale și fiecare cuvânt cât de neînsemnat rostit de buzele Sale este o povață de maximă profunzime. Iar faptele Sale stau mărturie incontestabilei Sale divinități și tot ceea ce face pare a fi fost prevăzut încă din veșnicie pentru atingerea țelurilor celor mai înalte. Ei bine, în cel mai scurt timp vei mai vedea, vei mai auzi și vei mai afla foarte multe!”

Author:  Acustic [ 27.3.2011, 23:54 ]
Post subject:  Capitolul 101 - Părerea Elenei despre apostoli

Capitolul 101
Părerea Elenei despre apostoli

1. Atunci, în discuție a intervenit Elena, căreia îi curgeau lacrimile șiroaie din iubire față de Mine: “Dar spuneți-mi și mie, cine sunt acei doisprezece bărbați venerabili care nu rostesc aproape nici un cuvânt, dar se află mereu în imediata Sa apropiere? Ei trebuie să fie - fără îndoială - oameni foarte înțelepți! Unul dintre ei seamănă chiar foarte mult cu El, altul este însă foarte tânăr, dar el este cel care îl ascultă cu atenția cea mai mare, însemnându-și de fiecare dată câte ceva pe o tăbliță. Cine sunt ei de fapt?”

2. Iar Matael a spus: “Aceia sunt, după știința mea, cei mai vechi ucenici ai Săi și, cu excepția unuia, sunt oameni foarte înțelepți și foarte stăpâni pe trupul și pe firea lor! Unul dintre ei mi se pare însă a fi un nemernic foarte viclean! Îți garantez că pe acela nu mi l-aș alege niciodată drept prieten. El pare să fie o progenitură de diavol în trup de om! Dar probabil că Domnul știe El de ce îl tolerează! Căci doar și diavolii sunt făpturi în puterea Sa și depind de suflarea voinței Sale. De aceea, nici nu trebuie să ne întrebăm de ce înfăptuiește iubirea Sa asemenea miracole în fața ochilor unui diavol! Dar acel om este oricum o ființă ciudată! Aș vrea să-l iau odată la întrebări, pentru a vedea ce-i poate pielea! Dar să lăsăm asta. Este suficient că Cel Unic îl cunoaște prea bine! Cu ceilalți însă, chiar că mi-ar plăcea să schimb câteva vorbe cu prima ocazie; căci ei trebuie să fie niște inițiați!”

3. Iar Elena a spus: “Da, desigur, ei trebuie să fie oameni foarte înțelepți și probabil că au dat chiar de la bun început dovada aptitudinilor lor de a dobândi înțelepciunea, căci altminteri El nu și i-ar fi ales drept ucenici! Nici mie nu mi-ar displăcea să stau de vorbă cu ei despre un lucru sau altul. Desigur însă că nu va fi un lucru prea ușor să te apropii de ei! Ce părere ai, dragă prietene Matael?”

4. Matael a ridicat din umeri și a spus: “E drept că Domnul și Stăpânul meu m-a readus la viață, iar spiritul meu este acum una cu mine. De aceea, mă cunosc pe mine însumi și-L pot cunoaște și pe Dumnezeu, în măsura în care mi-a fost îngăduit să o fac, potrivit deplinului adevăr. Dar a citi în adâncurile inimilor omenești ca într-o carte deschisă și a recunoaște în ele principiile după care aceștia își rânduiesc viața, asta nu o poate face decât Cel Unic, precum și acela căruia El va voi să-i dăruiască știința aceasta.

5. Firește, în cazul unui om încă pe deplin pământean, ale cărui profunzimi interioare n-au fost încă trezite la viață și sunt complet ferecate, și a cărui întreagă gândire și voință izvorăsc numai din creierul său și din simțurile sale exterioare, în cazul unui asemenea om nu este deloc greu să îți dai seama cu destulă exactitate ce gândește, ce simte și ce dorește. Acest lucru nu este însă valabil și în cazul oamenilor care sunt de-acum pe deplin treziți în spirit, care gândesc, simt și doresc un anumit lucru din profunzimile lor vitale lăuntrice. Căci oamenii aceia poartă deja nemărginirea în sine, iar așa ceva nu poate fi recunoscut decât de Domnul Dumnezeu, în spiritul profund al adevărului.

6. De aceea, nici nu poți începe cu astfel de oameni o discuție așa cum ai face-o cu oameni obișnuiți. Iar dacă ea s-ar dovedi necesară, cu siguranță că Domnul ar hotărî-o și ar determina-o. Dar, din moment ce ea nu se dovedește necesară, putem considera că este mai indicat să renunțăm la o asemenea plăcere. Dar spune-mi mai bine, preafrumoasă Elena, cum îți plac stelele care strălucesc atât de minunat pe cer?”

7. Elena a spus: “Stelele m-au fascinat în cel mai înalt grad încă din fragedă copilărie și am învățat destul de repede care sunt cele mai frumoase constelații. Cele ale Zodiacului mi-au fost arătate primele, ca fiind cele mai importante. În decursul unui an am reușit să le învăț pe toate perfect, iar după aceea au venit la rând și celelalte constelații minunate, și chiar stelele mari, de-sine-stătătoare. Cunosc acum toate stelele după numele lor, știu care este locul lor pe cer, știu când răsar și când apun ele în fiecare lună. Dar la ce-mi folosesc oare toate acestea?! Cu cât mă preocupau mai mult luminițele acelea minunate de pe bolta cerească, cu atât mai mult deveneau ele pentru sufletul meu niște semne de întrebare, la care nici un muritor nu a putut găsi până acum vreun răspuns satisfăcător. Și, văzând eu că nu mai pot desprinde nici un alt înțeles din frumoasele stele, au început să mă preocupe cu atât mai mult numele lor, care fără îndoială că trebuie să fie străvechi.

8. M-am întrebat atunci cine a descoperit pentru prima oară Zodiacul și cine a dat celor douăsprezece constelații numele lor? Și de ce au primit ele tocmai aceste nume, pe care le cunoaștem noi astăzi, și de ce nu altele, poate mai puțin ciudate? Ce legătură este între un Leu și o Fecioară, dar între un Rac și doi Gemeni, ce are a face un Scorpion cu o Balanță, dar un Capricorn cu un Săgetător? Cum ajung pe firmament un Taur și un Berbec, sau un Vărsător și niște Pești?

9. La fel de surprinzător este și faptul că în Zodiac se află patru constelații cu simboluri omenești, în timp ce una poartă denumirea unui obiect. Dacă poți să-mi dai pentru toate acestea vreo explicație, ți-aș fi foarte recunoscătoare!”

10. Matael a spus: “O, preafrumoasă Elena, nimic mai simplu! Te rog doar să asculți cu răbdare ce-ți voi spune, iar după aceea lucrurile îți vor deveni pe dată foarte clare!”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 00:00 ]
Post subject:  Capitolul 102 - Matael explică numele primelor trei constelații

Capitolul 102
Matael explică numele primelor trei constelații

1. (Matael): “Cei care au descoperit Zodiacul au fost - după câte se pare - locuitorii străvechi ai Egiptului care, în primul rând, atingeau în general o vârstă mult mai înaintată decât noi, iar, în al doilea rând, au avut parte de un cer mult mai senin decât noi, putând observa mai ușor și un timp mult mai îndelungat stelele, cerul nostru fiind adeseori înnourat; iar, în al treilea rând, acolo majoritatea oamenilor dormeau de regulă de-a lungul întregii zile toride și ieșeau abia către seară din case, făcându-și toate treburile în răcoarea nopții. Ei aveau astfel mereu în fața ochilor constelațiile, motiv pentru care li s-au și fixat în minte figurile invariabile ale acestora, cărora le-au dat apoi niște nume care corespundeau desigur cu vreunul dintre fenomenele de natură manifestat la vremea respectivă sau cu vreo îndeletnicire din țara lor.

2. Studierea îndelungată a Zodiacului i-a condus destul de curând pe observatori la concluzia că acesta este de fapt un cerc foarte mare care, împărțit în douăsprezece părți aproape egale, are în fiecare dintre acestea o anumită constelație de-sine-stătătoare.

3. Chiar și cei mai străvechi oameni considerau că stelele se află la o depărtare mult mai mare de pământ decât soarele și luna, motiv pentru care considerau că soarele și luna se deplasează pe cer în interiorul marelui Zodiac.

4. Însă Zodiacul executa și el o anumită mișcare, astfel încât, datorită deplasării concomitente și a Zodiacului, soarele - care era văzut înconjurând în fiecare zi pământul, ajungea să stea la fiecare interval de câte treizeci de zile în dreptul unui alt semn zodiacal. Iar faptul că luna ajungea la rândul ei să stea la un interval de câteva zile sub un alt semn zodiacal, oamenii și-l explicau prin rotirea zilnică mai leneșă a acesteia din urmă în jurul pământului, astfel încât ea nu ajungea niciodată să se afle, asemenea soarelui, în fiecare zi în unul și același loc - motiv pentru care luna era adeseori denumită și «astrul întârziat».

5. Existau însă și câțiva înțelepți care susțineau exact contrariul despre lună. Însă părerea despre luna aflată mereu în întârziere era predominantă.

6. Și, uite, așa s-a născut Zodiacul, iar acum vei mai afla foarte pe scurt și cum au ajuns cele douăsprezece constelații cunoscute la denumirile lor atât de surprinzătoare!

7. În anotimpul zilelor celor mai scurte, care în special în Egipt sunt însoțite de regulă de ploi torențiale (și perioada aceasta ușor de reținut de treizeci de zile inaugura întotdeauna inclusiv un nou an), soarele se afla - după calculele bătrânilor - tocmai în dreptul acelei constelații care ne este nouă cunoscută sub denumirea de «Vărsător». Și, de aceea, constelația a fost văzută sub înfățișarea unui păstor care vine cu căldarea sa plină cu apă spre adăpătoarea vitelor sale, golind-o în aceasta. Bătrânii îl numeau pe un asemenea om «vărsător» (UODAN) și astfel ei au denumit la fel și constelația, ba chiar și perioada respectivă. Ulterior, fantezia bogată a oamenilor a făcut chiar un zeu din constelația aceasta, în sine foarte pașnică, arătându-i o venerație de-a dreptul divină, ea fiind văzută ca revitalizatoare a naturii pârjolită de secetă. Iată, preafrumoasă Elena, în felul acesta și-a primit numele prima constelație, și la fel și prima perioadă de treizeci de zile de ploaie. Dar să mergem, mai departe la cel de-al doilea semn zodiacal, care poartă denumirea de «Pești»!”

8. Dar tocmai când Matael se pregătea să explice cel de al doilea semn zodiacal, Simon Petru le-a spus celorlalți ucenici: “Explicațiile lui Matael sunt foarte instructive, ia să luăm și noi aminte la ele!”

9. Iar Eu am spus: “Duceți-vă și ascultați și voi, căci Matael este unul dintre primii cronicari ai acestor timpuri!” .

10. Drept care, toți ucenicii s-au adunat în jurul lui Matael, fapt care pentru moment l-a cam stânjenit oarecum pe acesta. Însă Simon Petru i-a spus: “Prietene dragă, continuă-ți în liniște explicațiile, căci noi am venit mai aproape doar pentru a învăța ceva util de la tine!”

11. Matael a răspuns cu multă modestie: “Pentru voi, prietenii mei atât de înțelepți, înțelepciunea mea este fără îndoială destul de anemică. Căci voi sunteți deja vechi ucenici ai Domnului, iar eu de-abia mă aflu de cel mult șaisprezece ore printre voi!”

12. Petru i-a răspuns: “Nu te lăsa înșelat de aparențe. Căci tu ai dat deja diferite probe de înțelepciune prin care, în multe privințe, ne-ai întrecut. Dar firește că toate acestea vin de la Domnul. Căci ceea ce-i dă El adeseori unui om într-un an, altuia îi poate da doar într-o singură zi. De aceea, continuă-ți deci explicațiile despre Zodiac!”

13. Matael: “Sperând că nu voi pune la încercare răbdarea voastră și, apelând la marea voastră îngăduință, voi continua deci. Așadar, ascultă-mă în continuare, preafrumoasă fiică a Pontului!

14. După circa treizeci de zile, ploile torențiale luau de regulă sfârșit în Egipt, iar în apele puternic umflate ale Nilului, precum și ale afluenților săi, se găsea atunci o mare cantitate de pește, care la vremea aceea trebuia degrabă pescuită. O bună parte din pește se consuma de îndată, dar o altă parte, mai mare, era pusă la sare și apoi lăsată în bătaia vântului, care în perioada respectivă suflă destul de puternic în Egipt și usucă peștele, astfel că el poate fi păstrat apoi în forma aceasta un an întreg!

15. Această îndeletnicire legată de pește este în țara amintită un dar din partea naturii și ea trebuie dusă la bun sfârșit înainte ca apele Nilului să scadă din nou, iar afluenții săi cei mai importanți să fi secat de tot, căci altminteri o bună cantitate de pești ar putrezi în albiile secate și ar umple aerul cu mirosul lor pestilențial.

16. Iar ceea ce astăzi a devenit în Egipt o tradiție, era la vremea aceea o necesitate absolută chiar și la vechii și înțelepții locuitori ai țării acesteia mari și binecuvântate, întrucât însă tocmai perioada aceasta era folosit㠖 cum spuneam - de către cei mai vechi locuitori ai țării respective pentru pescuit, și atunci soarele se afla în dreptul unei noi constelații, constelația aceea a fost desemnată cu simbolul «Peștilor», și același nume l-a primii și perioada respectivă, numită RIBASR sau RIBUZE.

17. Tot în perioada aceea de timp, oamenii din acea vreme se îmbolnăveau foarte ușor de febră, în parte datorită consumului de pește foarte gras și, în parte, datorită aerului îmbâcsit de miasme impure, ceea ce a făcut ca mai târziu, perioada aceea să primească și denumirea de «perioada febrei», iar fantezia oamenilor i-a inventat pe loc și o zeiță, căreia aceștia i s-au închinat, pentru ca ea să-i ferească de acea boală. Iată deci că acum cunoști și istoria cât se poate de adevărată a celei de-a doua denumiri a unei constelații. Așa că hai să trecem la cea de-a treia!

18. Simbolul acesteia este «Berbecul», îndată după încheierea perioadei de pescuit, locuitorii străvechi ai Egiptului își îndreptau atenția spre ovinele lor. Berbecii deveneau activi și venea atunci vremea ca oile să fie tunse, adică să li se ia lâna. Iar îndeletnicirea aceasta dura, în principal, cam treizeci ele zile. Firește că în timpul acesta se efectuau în paralel și o serie de alte munci, însă cea menționată mai înainte era activitatea principală în perioada dată. Și fiindcă la acea vreme soarele ajunsese să stea din nou sub un alt semn zodiacal, acesta a primit denumirea de «Berbec» (KOSTRON).

19. Ulterior însă, din cauza nenumăratelor furtuni care se dezlănțuiau în acest timp, când totul părea să se afle într-o permanentă luptă, un element fiind împotriva celuilalt, iar arșița împotriva frigului sau mai bine zis a răcorii, perioada aceasta a fost închinată și luptei, pentru a cărei declanșare fantezia umană iarăși a găsit pe dată un simbol, căruia foarte curând i s-a adus apoi o venerație divină, și care mai târziu, la vreme de război, a fost ridicat chiar la rang de zeitate principală. Și astfel a apărut Marte. Iar dacă descompunem acum numele de «Marte», obținem străvechiul MAR IZA sau MAOR' IZA. Și ce înseamnă această sintagmă, de fapt? Nimic altceva decât «încălzirea mării».

20. Căci, în timpul celor două perioade zodiacale precedente marea fusese mai rece, fapt pe care locuitorii coastelor îl constataseră neîndoielnic. Însă, prin forța de-acum mai puternică a soarelui, datorată luptei dintre aerul mai cald, venit dinspre sud, împotriva răcorii aerului nordic, apoi și datorită faptului că în perioada aceasta se activau de regulă și vulcanii de suprafață, precum și cei submarini, marea începea să se încălzească treptat. Și, fiindcă faptele acestea - luate la un loc – erau văzute ca o urmare a furtunilor ce se manifestau cu mare intensitate în perioada respectivă, noțiunea de «a lupta (luptă)» a fost exprimată prin MAOR IZAT. Iar perioada aceasta era, după cum am menționat, reprezentată simbolic printr-un războinic puternic îmbrăcat în zale, care ulterior a luat chipul unui zeu. Iată deci explicația denumirii celei de a treia constelații și poți înțelege în același timp din toate acestea și ce se ascunde de fapt în spatele zeului vostru al războiului, Marte.”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 00:15 ]
Post subject:  Capitolul 103 - Explicația constelațiilor patru, cinci și șase

Capitolul 103
Explicația constelațiilor patru, cinci și șase

1. (Matael): “Dar să trecem acum la cea de-a patra constelație! Din nou avem de-a face cu un animal, de data aceasta cu un «Taur» viguros. După îngrijirea ovinelor, vechii păstori își îndreptau de-acum atenția spre bovine. La vremea aceea, vacile intrau de regulă în perioada de gestație, și acum era momentul în care vitele mai nevolnice trebuiau separate de cele viguroase, pentru a asigura o prăsilă bună.

2. Taurul, care la egipteni era la mare preț, era reprezentat grafic într-o poziție foarte temerară și anume ridicat pe cele două picioare din spate. Și ce putea fi, prin urmare, mai firesc decât ca acea constelație în dreptul căreia se afla soarele atunci și care părea a reflecta cu aproximație contururile unui taur, să fie denumită tocmai «Taurul»!?

3. Până și cuvântul roman TAURUS derivă de aici și reprezintă doar o prescurtare rezultată de-a lungul timpurilor din străvechiul TI A OUR SAT, ceea ce înseamnă: «Epoca taurului» (SAT = «a sta pe picioarele din spate»).

4. Mai târziu, perioada aceasta a căpătat, în special la romani, și denumirea de APRILIS, ceea ce, la vechii egipteni, nu înseamnă altceva decât: A (taurul) UPERI (să deschidă) LIZ sau LIZU (față, poartă), adică «Taurule, deschide poarta!» - cu referire la poarta pășunii în aer liber. Faptul că în timp și bătrânul taur al egiptenilor s-a transformat într-un zeu nici nu cred că mai trebuie menționat. Și iată deci explicația cât se poate de corectă și de adevărată a celei de a patra constelații. Să vedem acum cum s-a născut simbolul celei de-a cincea, sub numele și înfățișarea «Gemenilor», și anume a lui CASTOR și POLUX!

5. Explicația va fi foarte ușor de înțeles dacă ne gândim că poporul de ciobani al vechiului Egipt își cam încheia, odată cu îngrijirea vitelor, principalele preocupări și îndeletniciri ale anului. După aceea se întruneau cele două căpetenii ale fiecărei așezări, care alegeau, pentru perioada aceea, dintre toți locuitorii o persoană capabilă sau chiar două, care să fie deopotrivă controlori și judecători pricepuți și care aveau sarcina să cerceteze apoi și să verifice dacă întregul efort depus până atunci se dovedise pretutindeni cu folos și dăduse roade binecuvântate. Iar un asemenea controlor purta și numele funcției pe care o exercita. «KAI E STOR»? - suna întrebarea pusă, ceea ce în traducere înseamnă: «Ce a făcut el?». Iar apoi urma și somația, exprimată prin sintagma poruncitoare: «POLUXE MEN!» sau «POLUZCE MEN!» - «Dă-mi lumină - dă-mi o explicație - în legătură cu acest lucru!»

6. De aici s-au născut «Gemenii» de mai târziu; În realitate însă gemenii nu erau decât două propoziții: mai întâi o întrebare, iar apoi o somație. Iar dacă într-o asemenea verificare plecau două persoane oficiale, atunci unul trebuia să pună întrebarea, iar celălalt formula somația.

7. Și, fiindcă tocmai în perioadele în care se efectuau asemenea controale, soarele se afla chiar în dreptul constelației în discuție, aceasta a fost denumită în mod firesc «Gemenii», iar în limba romană GEMINI sau CAS TOR și POLUX, aceștia din urmă fiind apoi și ei transformați în zei de către fantezia debordantă a oamenilor.

8. Iată deci că am explicat și denumirea celei de a cincea constelații, care este și ea la fel de firească și adevărată ca celelalte. Și iată-ne ajunși acum la cea de a șasea, iar aici dăm dintr-o dată peste «Rac»! Cum a ajuns oare această vietate în cercul constelațiilor? Aflați de la mine: la fel de simplu și la fel de firesc ca și cele precedente!

9. Vedeți voi, în perioada aceea a anului ziua atingea durata ei cea mai lungă (maximă) după care ea începea să se reducă, ceea ce a făcut ca bătrânii să asemene această reducere a duratei unei zile cu mersul îndărăt al racului. Totodată însă, în această a șasea etapă a intervalelor de câte treizeci de zile ale anului, noaptea se forma rouă, în special pe câmpiile din apropierea fluviului. Și, pe o asemenea vreme, racii ieșeau cu sutele la suprafață din mlăștiniș și se răspândeau în căutare de hrană pe pășunile pline cu iarbă grasă și rouă din apropiere. Acest lucru a fost sesizat desigur de vechii locuitori ai țării de pe malurile Nilului care, la început, s-au străduit să-i gonească pe musafirii nepoftiți de pe pășunile lor, ceea ce s-a dovedit însă a fi o treabă foarte anevoioasă, dat fiind că, la vremea aceea, numărul crustaceelor care viețuiau în malul nămolos al fluviului era extrem de mare. S-a pornit așadar la luptă împotriva lor. Mai întâi cu ajutorul focului: racii erau strânși în grămezi și li se dădea foc, dar, ținând cont de numărul mare de crustacee, metoda n-a dat rezultatul scontat. Arderea lor era însă însoțită întotdeauna de un miros foarte plăcut și îmbietor, și atunci bătrânii s-au tot gândit că poate ar fi buni de mâncat. Nici unul dintre ei n-a îndrăznit însă să facă primul pas.

10. Mai apoi însă, s-a trecut la fierberea lor în niște vase foarte mari, iar fiertura respectivă s-a dovedit a fi foarte gustoasă. Dar și în continuare nimeni nu îndrăznea să o mănânce. Ea era dată la porci, pe care îi creșteau și oamenii acelor timpuri, iar porcii se delectau cu o astfel de fiertură și începuseră să se îngrașe foarte tare, ceea ce i-a conclus pe vechii egipteni la o descoperire foarte folositoare: au început să valorifice ei înșiși grăsimea crustaceelor. Carnea lor însă nu le plăcea și nu o foloseau decât ca hrană pentru porci.

11. Când însă - cu timpul – unii oameni certați cu munca au început să degenereze și să păcătuiască împotriva unor vechi și înțelepte învățături datând încă de pe vremea învățătorului Enoch, care a trăit înainte de potop, atunci au fost de îndată ridicate niște închisori mari, iar răufăcătorii au fost închiși în ele. Iar acestora li se dădeau de mâncare raci fierți sau carne de porc sărată și prăjită, iar pe lângă asta doar puțină pâine. S-a observat însă curând că răufăcătorilor le mergea tot mai bine cu hrana aceasta, iar mai apoi, într-un an de mare sărăcie, au încercat și oamenii liberi să guste din mâncarea aparent îngrozitoare a pușcăriașilor și au văzut că este chiar mult mai gustoasă decât cea obișnuită de acasă. Iar constatarea aceasta a avut ca urmare faptul că numărul odinioară atât de uriaș al racilor mari și foarte grași de pe malurile Nilului s-a redus dintr-o dată foarte mult, întrucât s-a pornit o adevărată vânătoare asupra lor.

12. Mai târziu au început să mănânce și grecii și romanii genul acesta de crustaceu de mâl, care le-a plăcut și lor foarte mult. Doar evreii nu mănâncă raci nici până în ziua de astăzi, deși Moise nu le-a interzis în mod special.

13. Din toate cele de până acum rezultă - într-o manieră mai mult decât evidentă - că vechii egipteni n-ar fi putut alege ca denumire pentru constelația specifică etapei acesteia, a șasea, un alt simbol mai potrivit decât animalul care le dăduse atâta bătaie de cap chiar în respectiva perioadă a anului. Și este de la sine înțeles că și imaginea aceasta a fost dublată apoi de un fel de venerație divină. Grecii și romanii au închinat ulterior etapa aceasta zeiței IUNONA (sau JUNONA) și au denumit, în cinstea ei, și perioada de timp în acest fel.

14. Se pune însă întrebarea cum de a fost inventată așa, pur și simplu, zeița respectivă, și cum și-a dobândit ea personalitatea ei divină. În legătură cu acest lucru, înțelepții împărtășesc păreri diferite, fiecare dintre acestea având - într-un fel - temeiul ei. Cauza propriu-zisă pare să fi fost însă aceea că ea a fost inventată de-a lungul timpului, asemenea personalităților lui CASTOR și POLUX.

15. Pe la vremea aceea a racilor, arșița era deja mult prea mare pentru a se mai face diverse lucrări și, de aceea, perioada respectivă era consacrată cercetărilor spirituale desfășurate în niște temple mari și răcoroase, unele dintre ele construite din vremuri străvechi.

16. Și o problemă primordială a cercetărilor respective consta tocmai în a analiza dacă divinitatea pură ar putea fi identificată chiar și într-un context material oarecare.

17. Și, așa cum toate întrebările înțelepților erau foarte scurte, necesitând însă apoi un răspuns extrem de lung, la fel au stat lucrurile și cu întrebarea aceasta foarte profundă. Ea suna în felul următor: «JE u n (UN) O?», ceea ce, în traducere, însemna: «Oare Divinitatea - odată divizată în sinea ei - mai poate ea, odată adunată din nou la un loc, reprezenta o Divinitate deplină?»

18. Și mă veți întreba: «Dar cum pot oare cele câteva litere atât de simple să exprime întreaga propoziție rostită de tine?» Ei bine, veți înțelege de îndată cum! Litera U era reprezentată la vechii egipteni printr-un semicerc deschis în partea superioară și cu cele două laturi alungite (u) și desemna totodată în felul acesta și vasul receptor a tot ceea ce este divin și vine de sus către oamenii de pe acest pământ. Se înțelege de la sine că străbunii înțelepți înțelegeau prin aceasta în principal darurile spirituale de lumină pentru sufletul omenesc.

19. N-ul era reprezentat printr-un semicerc asemănător, întors însă în jos (n), și desemna materia lipsită de viață, complet nespirituală în sine și lipsită de lumină. De aceea, acoperișurile boltite ale multor case, și în special ale templelor, aveau înfățișarea unui semicerc răsturnat și demonstrau astfel că în asemenea locuri spiritul divin se îngemănează cu materia, în care creează o viață temporară, și se revelează apoi omului în diferite momente. De aici vine și formularea vechii întrebări: «JE UN O?», fiindcă litera O reprezenta divinitatea deplină, în întreaga ei puritate.

20. Răspunsul la această întrebare veche și plină de profunzime suna deci astfel: întreaga materie creată se află cu Dumnezeu în aceeași relație în care se află o nevastă cu soțul și stăpânul ei. Dumnezeu a creat fără încetare, în și prin materie, miriadele Sale de copii de tot felul. El a fecundat fără încetare materia cu influența Sa divin-spirituală, iar materia i-a născut apoi fără încetare nenumărații copii însămânțați în ea. Trebuie să recunoașteți că aceasta era o idee absolut sublimă, pe care bătrânii înțelepți o concepuseră ca răspuns la cunoscuta și însemnata întrebare de mai sus!

21. Cu timpul însă, mai ales la urmașii de mai târziu, pentru care primordială a devenit senzualitatea, n-a mai rămas nici urmă din vechea înțelepciune egipteană, și atunci propoziția interogativă «JE UN O ?», coroborată cu feminitatea declarată a întregii materii, s-a transformat pentru aceștia în personificarea unei zeițe-femei care, datorită prostiei și întunericului din mințile oamenilor, a primit inițial numele de JEU NO, iar mai apoi doar de JUNO, și pe care, ulterior, oamenii chiar au măritat-o cu la fel de iluzoriul zeu Zeus.

22. Din motive bine întemeiate și firești, vechii înțelepți au considerat materia ca fiind dură, inflexibilă și nesupusă și împărtășeau părerea că doar prin strădanii deosebite și cu un mare efort se putea dobândi ceva de la ea. Vechile imperfecțiuni descoperite încă de bătrânii înțelepți în ceea ce privește materia au fost puse apoi de către urmașii acestora pe seama femeii-zeițe Juno, din pricina căreia Zeus a avut apoi tot felul de necazuri. Înțelegeți acum ce înseamnă de fapt zeița voastră Junona (sau Iunona) ?”

23. Atunci Elena a spus: “Te rog, preaiubitul meu Matael, continuă-ți explicațiile. Căci aș putea să stau așa și să te ascult zile întregi, fără întrerupere! E drept că povestirea ta nu este atât de bogată în imagini și la fel de ornamentată ca cea a lui Homer, însă ea este plină de înțelepciune și de adevăr, și de aceea este de o mie de ori mai valoroasă și mai atractivă decât minunatele relatări pline de înflorituri ale marelui rapsod popular. Continuă-ți deci nestingherit relatarea!”

24. Iar Matael a spus: “Ești sigură că nu vrei doar să mă măgulești? Căci, vezi tu, adevărul are nevoie de înțelegere, dar niciodată de cuvinte de laudă! Însă eu știu că tu nu ai lăudat decât adevărul și nu pe mine, iar adevărul nu de la mine vine, ci de la Dumnezeu, astfel că pot să-mi continui povestirea.”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 00:57 ]
Post subject:  Capitolul 104 - Simbolurile șapte, opt și nouă ale zodiacului

Capitolul 104
Simbolurile șapte, opt și nouă ale zodiacului

1. (Matael): “Ia deci aminte! După «Rac», ne întâlnim în marele Zodiac cu «Leul». Cum să fi ajuns oare acest animai printre simbolurile cerești? Ei bine, la fel de firesc ca și toate celelalte pe care le-am cunoscut până acum!

2. După vânătoarea de raci, care a durat vreo treizeci de zile, și uneori chiar o zi sau două în plus - căci, la vechii egipteni, nu luna peștilor (februarie), ci luna racilor (iunie) era considerată drept lună compensatorie - a apărut o nouă calamitate, care le-a produs multe necazuri și griji vechilor egipteni. În perioada respectivă, leoaicele fată de obicei puii și, mânate de foame, răpitoarele sunt mereu cu gândul la pradă, astfel că o pornesc peste munți și văi până în acele regiuni unde adulmecă prezența vreunor turme de vite grase.

3. Întrucât patria leilor este de fapt Africa, iar Egiptul de Jos era și el un fief al regelui animalelor, este lesne de înțeles că pentru leii înfometați nu era deloc dificil să înainteze până în Egiptul central, și chiar în cel de Sus, producând acolo mari pagube printre cirezile de vite care pășteau în pace. Așa cum gerul puternic îi mână pe lupi până în ținuturile locuite de oameni, la fel arșița năprasnică a lui Iulius (iulie) îi mâna pe lei înspre ținuturile nordice, mai răcoroase, ale țării, unde găseau o pradă bogată.

4. Dar iată că tocmai în luna despre care vorbim arșița atinge apogeul în Egiptul de Jos și devine absolut insuportabilă și, de aceea, leii o pornesc adesea spre nord, până spre Marea Mediterană, unde găsesc ceva mai multă răcoare decât pe nisipurile încinse ale deserturilor. Deci, chiar din primele zile ale perioadei amintite, locuitorii vechiului Egipt se trezeau tot mai des cu vizita acestor musafiri de temut și se vedeau nevoiți să fie mereu bine înarmați pentru a-i putea ține departe de turmele lor. Și, cum în perioada respectivă soarele se afla în dreptul unei constelații în care - ca și în cazul . Taurului - stelele care o compuneau erau astfel dispuse încât parcă schițau conturul unui leu înverșunat, egiptenii au dat constelației și perioadei respective următorul nume: «Leul» (LE O WA), LE = «cel rău» sau «descendent al răului», spre deosebire de EL = «cel bun» sau «fiul binelui», O = «soarele divin», iar WA sau WAI = «a fugi de»; prin urmare, LE O WAI înseamnă de fapt: «Cel rău fuge de soare».

5. Romanii i-au dat perioadei respective de timp abia cu vreo câteva decenii în urmă numele eroului lor Iulius Cezar, pentru a-i cinsti memoria, căci se dovedise la fel de șiret și de bun luptător ca un adevărat leu. Și iată că aveți și explicația celei de-a șaptea constelații cerești sau zodiacale, care și ea a ajuns apoi, la urmași, la un fel de venerație divină.

6. După «Leu» însă, iată că întâlnim în Zodiac o «Fecioară», care pare să se încadreze parcă și mai puțin în tabloul precedent. Și totuși ea se încadrează perfect și absolut firesc în el! Căci, odată cu biruirea leilor, necazurile principale ale anului luaseră oarecum sfârșit pentru vechii egipteni, iar acum putea începe o perioadă mai veselă, în care erau organizate petreceri, în cadrul cărora fecioarelor deosebit de cuminți și de curate din punct de vedere moral li se făceau daruri care să le stimuleze către o puritate și mai mare pe viitor; și, totodată, în această perioadă se țineau și nunțile. Însă doar o fecioară considerată a fi deosebit de curată putea fi luată de nevastă, iar una care nu-și păstrase cu grijă fecioria era exclusă de la cununie și nu mai putea deveni decât cel mult ibovnica vreunui bărbat care mai avea deja una sau mai multe neveste legitime; altminteri nu-i rămânea drept alternativă decât starea înjositoare și degradantă a sclaviei. Și iată cum perioada aceasta avea o semnificație deosebită și, cum din nou în dreptul soarelui apăruse o altă constelație, ea a primit denumirea de «Fecioara». Și abia mult mai târziu, romanii cei fuduli i-au dat și ei, în cinstea împăratului lor Augustus, numele acestuia perioadei respective. Și astfel ai aflat, iubită Elena, cum după Leu a ajuns și o Fecioară printre constelații. Dar să mergem mai departe!

7. Am văzut așadar cum a ajuns o Fecioară printre semnele zodiacale. Ajungem acum la un obiect neînsuflețit, după cum vom vedea de îndată. Căci întâlnim acum printre simboluri o «Balanță», așa cum este ea folosită de băcani sau de poticari pentru cântărirea diferitelor produse sau leacuri. Cum să fi ajuns obiectul acesta, destinat verificării greutăților, printre stele?! Am să vă spun eu: la fel de simplu și de firesc ca toate celelalte simboluri de până acum!

8. Vedeți voi, după verificarea fecioarelor și după nunți, care definiseră în mod predominant perioada precedentă, iată că a sosit acum vremea cântăririi recoltelor, a cerealelor (a căror cultură era una dintre îndeletnicirile de bază ale vechilor locuitori ai țării, alături de creșterea animalelor) a poamelor, prin care se înțelegeau smochinele, curmalele, rodiile, portocalele și multe altele.

9. Fiecare așezare își avea Bătrânul ei, desemnat ca șef și conducător al tuturor treburilor obștești, și avea totodată un preot, care se îndeletnicea doar cu cele spirituale și cu instruirea poporului în anumite zile, precum și cu prezicerile în anumite împrejurări deosebite. Faptul că tagma preoțească a crescut foarte mult din punct de vedere numeric nici nu mai trebuie menționat, la fel ca și faptul că această castă nu se prea îndeletnicea cu muncile brute, materiale, afară doar de inventarea unor metode de lucru noi, sau a unor îmbunătățiri necesare în diferite privințe.

10. Tot casta preoțească era aceea care se îndeletnicea cu cercetarea metalelor din pământ, cu extracția acestora și valorificarea lor pentru uzul cotidian. Pe lângă întreg instrumentarul tehnic aferent, această îndeletnicire reclama totodată și un număr mare de salahori, precum și mulți maiștri bine instruiți, care nu mai aveau deloc timp să se ocupe de agricultură sau de creșterea vitelor și, de aceea, toți acești oameni trebuiau întreținuți de comunitate. Cum putea fi însă apreciată acea cantitate pe care fiecare membrii al comunei era obligat să o dea, corespunzător recoltei sale, castei preoțești și ajutoarelor acesteia?

11. A fost hotărâtă deci zeciuiala, așa că fiecare membru al comunei era obligat să dea a zecea pane din recolta sa castei preoțești. Dar cum să masori această a zecea parte? Foarte simplu: cu balanța! Și, în scopul acesta, existau balanțe mai mari și mai mici, de felul amintit mai sus; astfel, sub ochii mai-marelui comunei, întreaga recoltă era cântărită cu mare exactitate, umplându-se mereu ambele cupe. Apoi, cupele pline erau golite de nouă ori în lada personală a membrului comunitar, iar a zecea oară în cea a castei preoțești. Preotul superior era totodată și păzitorul sau păstorul întregii populații, purtând numele de VARA O N («el păzește» sau «el este păstorul»). În vremurile ulterioare, Varaonii (sau Faraonii) au devenit apoi adevărați regi ai țării, iar lor le-a fost subordonată chiar și casta preoțească.

12. Noi însă aflăm din relatarea aceasta, care respectă întocmai adevărul istoric, că perioada de timp care urmează îndată după Fecioară este caracterizată aproape exclusiv de cântărirea recoltei în vederea plății zeciuielii. Și, fiindcă la vremea respectivă soarele se afla din nou în dreptul unei constelații, semnul acesta zodiacal a primit numele de «Balanță». Și lucrul acesta îl va înțelege limpede oricare dintre cei care cunosc cât de cât obiceiurile și tradițiile vechilor egipteni.

13. Iar faptul că balanței i s-au atribuit cu timpul și o serie de alte semnificații specifice, că ea a servit și ca simbol ai dreptății cerești și lumești, ba chiar unele popoare primitive, aflate pe o treaptă foarte joasă de dezvoltare, i se și închinau, la fel cum indienii - de pildă - se închinau uneori plugului, acest fapt nici nu mai trebuie explicat mai îndeaproape. Căci fantezia oamenilor, pe de o parte, și aviditatea mereu mai mare a preoților și învățătorilor populari, din ce în ce mai mulți la număr - pe de altă parte - a determinat cu timpul divinizarea a tot ceea ce li se părea cât de cât venerabil și util pentru întreaga omenire.

14. Iată deci că am văzut cum și o unealtă a omului a intrat în marele Zodiac și vom vedea acum cum a pătruns în el una dintre insectele cele mai neînsemnate, și anume «Scorpionul»!”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 01:15 ]
Post subject:  Capitolul 105 - Explicarea ultimelor trei semne zodiacale

Capitolul 105
Explicarea ultimelor trei semne zodiacale

1. (Matael): “După zodia Balanței a început o perioadă de relativă inactivitate. Cirezile au intrat într-o perioadă de acalmie, ceea ce înseamnă că pășteau în continuare pe pășuni, dar nu se mai zbenguiau la fel ca în timpul primăverii, și nici pomii fructiferi nu mai erau ca în primăvară. Ogoarele erau și ele înțelenite și, în consecință, și pentru oameni se întrevedea o perioadă de oarecare odihnă. Și sigur că ei s-ar fi dedat și mai mult leneviei dacă Domnul cerurilor și al pământului nu i-ar fi scos întrucâtva din vegetarea aceea a lor cu ajutorul unor insecte foarte agasante, a căror patrie era tocmai Egiptul.

2. Căci, chiar de la începutul acestei perioade, au început să se arate pretutindeni scorpionii, care s-au înmulțit apoi foarte repede până pe la mijlocul ciclului respectiv, precum muștele într-o sală de mese. După cum se știe însă, înțepătura scorpionului este nu numai foarte dureroasă, ci și extrem de periculoasă, dacă după înțepătură nu intervi pe dată cu antidotul.

3. Dar fiindcă vechii egipteni au sesizat destul de repede caracterul deopotrivă nociv și supărător al micii vietăți, ei au început pe dată să se gândească la diferite metode pentru a-i veni de hac. Au fost testate astfel diferite metode menite să izgonească insectele, dar nici una n-a dat vreun rezultat, până când s-a descoperit în sfârșit scoarța unui arbust care creștea pe lângă Nil și care, pusă la fiert, emana niște aburi care reușeau să izgonească măcar din încăperi insectele înțepătoare. Totodată, scoarța umezită a arbustului amintit era așternută pe podea și pe paturi, iar ea reușea să izgonească insectele înțepătoare, putând uneori chiar să le omoare.

4. După numele arbustului aceluia, a cărui scoarță izgonea și chiar omora insectele, a fost denumită apoi și insecta în sine, care până atunci nici nu avusese vreun nume, și căreia i s-a spus prin urmare SCORO (= «scoarță») PI sau PIE (= «a bea») ON (= «el»).

5. Prin denumirea aceasta cu valoare de rețetă li se atrăgea chiar și urmașilor atenția asupra mijlocului prin care poate fi combătută cel mai bine plaga respectivă. Căci până în ziua de astăzi ne vine din Egipt o anumită pulbere cu ajutorul căreia pot fi combătute, fără nici un fel de risc pentru sănătatea omului, nu doar scorpionii, ci și toate celelalte insecte dăunătoare. Iar pulberea aceasta se produce, cu câteva substanțe anexe, în principal din scoarța arbustului mai sus-menționat. Dar să ne întoarcem la problema noastră principală!

6. La prima apariție a scorpionului în perioada aceasta de inactivitate a omului, soarele s-a oprit în dreptul unei alte constelații din marele cerc, iar aceasta a fost denumită după insecta cea nesuferită, care tocmai atunci se înmulțise foarte tare, agasând oamenii și animalele. Acestui simbol i s-a arătat până acum mai puțină venerație, în afară de faptul că numele respectiv era oarecum apreciat ca rețetă eficientă pentru combaterea insectei agasante.

7. Perioada de lenevie s-a sfârșit apoi, odată cu stârpirea scorpionilor, dar și cu apariția unor furtuni puternice, care devastau în perioada aceea destul de des Egiptul, și pe care egiptenii le tratau cu deosebit respect. Căci ei își spuneau: «Proiectilele lui Zeus sunt mult mai rapide și nimeresc mult mai bine ținta decât cele ale oamenilor!»

8. În vremea aceea de după scorpioni au început însă să se aventureze prin văile de la poalele dealurilor tot felul de animale sălbatice, printre care și unele răpitoare, chiar dacă nu dintre cele mai periculoase.

9. Iar apariția acestora a fost o nouă provocare pentru oameni, în special pentru bărbați, care și-au luat arcurile și săgețile și au pornit la vânătoare de animale sălbatice. Iepuri de casă, iepuri de câmp, gazele, urși mici, bursuci, vulpi, pantere, o sumedenie de ulii și vulturi, la care se adăugau chiar crocodili și hipopotami (HIPPOPOTAMOS; în egipteana veche, JE PA OPATA MOZ = «hipopotamul începe să-și arate forța»), își făceau tot mai des simțită prezența și, de aceea, vânătoarea trebuia să înceapă neîntârziat; iar pentru uciderea unui număr cât mai mare de crocodili fusese stabilit chiar și un premiu.

10. Nu face parte din subiectul nostru să stabilim aici cum se desfășura fiecare vânătoare în parte, ci este suficient să știm că la vremea aceea se organizau tot felul de vânători, și atunci știm tot ceea ce trebuie să știm.

11. Dar, în această perioadă a vânătorilor, soarele se afla din nou în dreptul unei constelații a marelui Zodiac, iar aceasta a primit denumirea de «Arcaș» («Săgetător») tocmai fiindcă perioada respectivă de timp era marcată de activitatea predominantă a arcașilor. Iar arcașii au avut apoi cu timpul și ei parte de o oarecare venerație divină, deși nu una atât de mare precum Apollo, care era venerat și ca zeu al vânătorii.

12. Dar iată că am terminat și cu Arcașul, și ajungem acum la simbolul cel mai bizar al Zodiacului! Iată, un «Capricorn», locuitorul piscurilor montane, se profilează în partea sudică a marelui cerc! Cum să fi ajuns oare locuitorul acesta al munților înalți în constelațiile zodiacale? Vă spun eu: într-un chip la fel de natural ca și toate cele de dinainte!

13. În această ultimă perioadă a anului aproape toate sălbăticiunile coboară spre vale în căutarea hranei specifice naturii lor.

14. Capra era însă pentru egipteni un animal mult prea prețios pentru ca ei să-l fi lăsat să se plimbe în voie prin văioage! Pe scurt, de îndată ce se apropia momentul când ea urma să-și facă apariția, locuitorii ținuturilor respective se așezau la pândă în locurile știute, unde animalul acesta mai fusese văzut și înainte vreme, păscând și zburdând pe colinele singuratice. Și de îndată ce una dintre ele era zărită, la semnul convenit, tot ce avea picioare alerga la fața locului.

15. Nu era însă deloc ușor să prinzi o astfel de capră și au existat destule perioade în care caprele își făceau în liniște de cap prin toate văile, fără ca măcar un singur exemplar să poată fi prins. Iar dacă într-o altă perioadă favorabilă erau prinse câteva dintre ele, atunci acest lucru reprezenta un mare triumf pentru întreg Egiptul! Căci, dintr-un asemenea animal, totul putea fi valorificat sub formă de leac extrem de miraculos, și chiar cu cantități foarte mici dintr-un asemenea exemplar putea fi vindecată o boală cât de grea, iar coarnele sale erau podoaba cea mai de preț chiar și a regilor Egiptului, mai presus de aur și de pietrele prețioase. Ba, într-o perioadă mai timpurie, valoarea unui Faraon era apreciată după numărul de coarne de capră aflate în posesia sa, pe care apoi chiar și marii preoți le etalau, poleite cu aur, în semn de înaltă înțelepciune și de putere supremă.

16. Întrucât capra se bucura de o asemenea prețuire la egipteni, lucru de care te mai poți convinge încă și astăzi în țara respectivă, este aproape de la sine înțeles faptul că vechii egipteni au închinat perioada aceea de timp, în care aveau parte de vizita respectivului animal, caprei (capricornului), iar mai apoi au și denumit-o după numele ei, la fel ca și constelația în dreptul căreia se afla soarele la vremea aceea.

17. Dar iată că am parcurs de-acum toate cele douăsprezece semne ale marelui Zodiac și la nici unul dintre ele n-am sesizat nimic altceva decât cauze extrem de firești și naturale, și am putut constata totodată cum și pe ce cale s-au născut și toate acele zeități păgâne, precum și faptul că în spatele lor nu se află de fapt nimic altceva decât niște elemente absolut naturale, pe care le-am și descifrat.

18. Și, de aceea, nici nu va mai fi deloc greu de aici înainte să-L recunoști pe Dumnezeul cel adevărat în cea mai adevărată lumină. Căci, nicicând, vreuna dintre divinitățile inventate nu a realizat măcar vreunul dintre miracolele care sunt puse pe seama lor, iar vorbele înțelepte, care se spune că ar fi fost adresate de către zei oamenilor la vremea respectivă, au fost puse de bătrânii cei înțelepți în gura zeilor cei neînsemnați spre a li se da o greutate mai mare.

19. Aici însă pot fi văzute fapte reale și pot fi auzite vorbe care nu au mai fost nicicând rostite și auzite - și tot aici suntem în situația de a-L cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat în toată plenitudinea Sa. Elena, și tu, bătrâne Uran, spuneți-mi acum dacă vi s-au părut sau nu limpezi explicațiile mele cu privire la Zodiac!”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 01:33 ]
Post subject:  Capitolul 106 - Elena se interesează de instruirea lui Matael

Capitolul 106
Elena se interesează de instruirea lui Matael

1. Elena a spus: “Vai, preaiubitul meu Matael! Atât de clar și de limpede nu mi-a fost nicicând explicat ceva pe acest pământ prin niște simple cuvinte! Relatarea ta atât de animată mi-a creat chiar impresia de a fi fost eu însămi de față la toate întâmplările din vremea vechilor egipteni și am perceput cu toate simțurile mele adevărul care străbătea povestirea.

2. Un lucru însă am să te rog să-mi mai spui: pe ce cale sau în care școală ai dobândit tu toate cunoștințele acestea, și încă atât de temeinic? Căci astfel de lucruri nu le poți scoate pur și simplu dintr-un buzunar, așa cum ai scoate de pildă un pumn de grăunțe dintr-un sac! Cum ai învățat, prin urmare, toate lucrurile acestea atât de temeinic?”

3. Matael: “O, Elena! Nu mai departe de ieri eu eram poate de o mie de ori mai orb și mai neștiutor decât ultimul și cel mai prost slujitor al tău, iar pe deasupra și atât de bolnav, încât doar, singur Dumnezeu m-a putut vindeca de asemenea boală; căci nici o forță omenească n-ar fi putut veni de hac unei astfel de boli!

4. Dar, odată vindecat, nu numai că mi-am recăpătat de îndată toată forța fizică, ci Domnul cerurilor și al pământului mi-a descătușat și spiritul din sufletul meu atât de amărât. Și iată că acum spiritul acesta înflorit mă învață să cunosc toate lucrurile care au fost vreodată sau care abia acum sunt, precum și pe cele care vor fi cândva, în adevărata lor profunzime!

5. Vezi tu, aceasta este o adevărată binefacere a Domnului, și doar Lui îi datorați, tu și toți ceilalți, slavă, cinstire, mulțumire și iubire, căci eu niciodată n-am învățat asemenea lucruri în vreo școală!

6. De aceea, Domnul este totul pentru mine, El este școala mea și întreaga mea înțelepciune. Căci ceea ce știu și ceea ce pot, știu și pot numai din voința Domnului!

7. Și adevăr vă spun vouă: acela care știe un anumit lucru, oricine ar fi el, dar nu-l știe din această sursă, acela nu știe de fapt nimic, căci întreaga lui știință nu este decât un lucru închipuit, lipsit de valoare și inutil!

8. Dacă vă veți dovedi însă silitori la școala unică a lui Dumnezeu, care astăzi umblă printre noi întrupat în om, în toată plenitudinea Lui dumnezeiască, atunci nu veți mai avea în veci nevoie de vreo altă școală! Înțelegi acum, preaiubită Elena, lucrurile acestea?”

9. Iar Elena a spus: “Desigur, te înțeleg foarte bine. Dar cum poate oare un om slab și muritor, așa cum suntem de pildă eu și cu tatăl meu, să ajungă la școala lui Dumnezeu?”

10. Și atunci Matael, foarte tulburat, i-a răspuns: “Dar bine, atât de frumoasă Elena din marele Pont, cum poți pune tu o asemenea întrebare, care reflectă atâta orbire și prostie laolaltă? Iartă-mă, te rog, că ți-am răspuns cu atâta brutalitate la întrebarea ta însă tu și cu tatăl tău vă aflați deja într-o asemenea școală. Și atunci de ce oare mai întrebi cum ai pute să ajungi într-o astfel de scoală? Chiar nu ți-ai dat încă seama că tocmai pentru voi a făcut Domnul semne atât de mari?!”

11. Atunci Elena a răspuns, cam stingherită: “Bine, dar te rog, dragul meu Matael, nu te supăra pentru asta pe mine! Îmi dau și eu acum seama de prostia mea și n-am să-ți mai pun niciodată asemenea întrebări, Tu însă trebuie să ai răbdare cu noi și să nu uiți niciodată că un copac foarte mare n-a putut fi încă niciodată pus la pământ cu o singură lovitură de topor! Cu timpul însă, lucrurile vor intra pe făgașul cel bun! Căci, chiar dacă tatăl meu este bătrân, eu sunt încă tânără, și află că nu sunt o fată greu de îndrumat. Lucrul acesta îl pot atesta toți învățătorii mei, iar tatăl meu îl știe și el! O, dragul meu Matael, ai să vezi că n-am să te fac de rușine, dar uneori va trebui să ai ceva mai multă răbdare decât ai avut acum! Și chiar te rog acest lucru!”

12. Iar Matael, foarte impresionat de blândețea deosebită a Elenei, i-a răspuns: “O, preaiubită și blândă Elena, nu va mai trebui să-mi ceri niciodată mai multă răbdare! Dar să știi că eu nu vorbesc cu răutate, chiar dacă uneori chipul meu reflectă prea multă severitate, ci printr-un cuvânt mai energic urmăresc să îndrum pe cineva mai repede spre țelul dorit decât s-ar putea face acest lucru cu un cuvânt blajin. Îmi dau însă seama că tu, în sufletul tău, ești mai gingașă decât cel mai gingaș porumbel și de aceea, în cazul tău, nici nu va mai fi vreodată nevoie să fii trezită la realitate printr-un cuvânt mai dur.”

13. Elena a spus: “Eu nu-ți cer nici un fel de menajamente! Iar dacă știi că printr-un cuvânt mai aspru poți să mă faci să ajung mai repede la țintă, atunci fii la fel de mânios ca și marele Pont, atunci când valurile sale cât munții de înalte se luptă într-un vuiet asurzitor cu furtunile. Dar dacă poți să ne călăuzești, pe mine și pe tatăl meu, la fel de bine și prin cuvinte pline de blândețe, atunci să știi că aș prefera această modalitate. Dar hai să revenim la alte lucruri! O mică întrebare tot aș mai avea să-ți pun, iar apoi voi avea pentru o vreme destule lucruri la care să meditez!

14. Mai spune-mi doar cine a botezat toate celelalte nenumărate constelații și din al cui îndemn!”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 01:39 ]
Post subject:  Capitolul 107 - Generalități legate de Zodiac

Capitolul 107
Generalități legate de Zodiac

1. Iar Matael a răspuns: “Preascumpa mea Elena! Întrebarea ta este într-adevăr foarte scurtă, dar ca să-ți dau un răspuns complet la ea mi-ar trebui cel puțin un an de zile! De aceea, să lăsăm răspunsul la scurta ta întrebare pentru o altă ocazie, și acum să precizăm doar un singur lucru, și anume că denumirile tuturor constelațiilor au exact aceeași origine ca și cele ale celor douăsprezece semne din marele Zodiac, care în limba greacă se numește în mod eronat «Zodiakos» (în traducere literală: «cerc al animalelor»), pentru că în el apar și oameni, ba chiar și obiecte.

2. În limba egipteană, vechea silabă ZO sau ZA însemna «pentru», DIA sau DIAIA- «muncă», iar KOS - «o parte» sau chiar «împărțire». Prin urmare, ZA DIAIA KOS (sau chiar KOSE) înseamnă literal: «Pentru muncă împărțirea», sau de fapt: «împărțirea muncii».

3. Vezi deci că lucrurile n-au putut sta la începuturile lor altminteri, astfel că explicația mea a denumirii de ZADIA-KOS (Zodiac) este în-mod necesar una perfect corectă! Căci, la început, bătrânii au împărțit marele cerc după derularea periodică a muncilor lor. La urmașii lor de mai târziu însă, cercul deja împărțit a fost cel care determina muncile; căci fiecare constelație apărută în el le reamintea egiptenilor din timp de care activitate trebuiau să se apuce în următoarea perioadă. Și, în felul acesta, denumirea cercului respectiv corespundea foarte exact realității, nu însă în sensul eronat din limba greacă și romană.

4. Și, așa cum înțelepții au dat nume foarte potrivite cercului respectiv și constelațiilor care îl formau, tot astfel ei au dat nume și tuturor celorlalte constelații, fiind de altfel și primii descoperitori ai planetelor cunoscute de noi astăzi, în afara lunii și a soarelui, care de fapt, cel puțin pentru pământul nostru, nici nu este de fapt o planetă. Căci nu soarele se rotește în jurul pământului, ci celelalte planete, împreună cu pământul, se rotesc în jurul marelui soare în perioade diferite de timp, prin care însă nu trebuie înțeleasă rotația zilnică pe care o efectuează pământul în jurul axei sale, ci aceea efectuată de pământ în timpul unui an, și pe care Venus și planeta mai puțin vizibilă Mercur o efectuează într-o perioadă încă și mai scurtă; și, pentru această rotație, planetele Marte, Jupiter și Saturn au nevoie de o perioadă chiar mai lungă de timp decât pământul.

5. Luna ține însă oricum de pământ, și ea se rotește - împreună cu acesta - în decursul unui an o singură dată împrejurul soarelui, în timp ce, ca însoțitor permanent al pământului, ea se mai rotește de-a lungul a 27 sau 28 de zile și împrejurul pământului, la o distanță de o sută de mii de ore de drum.

6. E drept că toate acestea sunt lucruri pe care nu le poți cuprinde în totalitatea lor așa, dintr-o dată. Atunci însă când spiritul lui Dumnezeu va înflori în sufletul tău, atunci le vei înțelege pe toate acestea - precum și multe altele - prin tine însăți, fără nici un fel de învățătură greoaie din afară.

7. Și, de aceea, deocamdată nu este nevoie decât de un singur lucru: acela de a te cunoaște pe tine, de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a-L iubi pe El mai presus de orice. Toate celelalte vor veni apoi de la sine.

8. Noi doi am vorbit însă destul și n-ar strica să ne și odihnim puțin, pentru ca și ceilalți prieteni, care sunt cu mult mai înțelepți decât noi, să poată spune eventual și ei câteva cuvinte.

9. Căci nu trebuie să vorbești niciodată tu însuți prea mult despre un anumit lucru, ci să-i lași întotdeauna și pe ceilalți să-și spună părerea, iar tu să-i asculți. Pentru că nici un om de pe acest pământ nu este atât de înțelept încât să nu mai poată învăța câte ceva chiar și de la unul mai puțin înțelept decât el, ca să nu mai vorbim de cineva mult mai înțelept decât este el însuși! Astfel că mă vei ierta acum, preaiubită Elena, dacă pentru un timp nu voi mai spune nimic, ci îi voi asculta doar pe ceilalți – cu condiția ca ei să dorească să spună ceva.”

10. Iar Elena i-a răspuns: “O, prea bine, prea bine! Odihnește-te acum și tu puțin, căci doar ai vorbit mai multe ore în șir, aproape fără întrerupere.

11. Și poate cu ocazia aceasta ne va spune cineva mai multe despre marele învățător, care iată că se află printre noi și abia dacă lasă să se întrevadă că El este într-adevăr ceea ce este!”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 01:48 ]
Post subject:  Capitolul 108 - Păreri despre răspândirea noii învățături

Capitolul 108
Păreri despre răspândirea noii învățături

1. Atunci în discuție a intervenit Simon Petru: “Sunt plin de admirație pentru înțelepciunea cu adevărat deosebită a lui Matael și pentru cunoștințele rezultate din aceasta despre perioada antică! Da, o asemenea înțelepciune este la fel de utilă în vremea noastră ca și înțelegerea adevărurilor despre viață venite din gura Domnului! Căci, într-adevăr, noi ne tocim limba din gură tot predicând poporului, care de mai bine de un mileniu se bălăcește în mlaștina absurdă a celor mai sinistre superstiții! Și, în asemenea condiții, un cuvânt este la fel de inutil ca și o sută de cuvinte dintre cele mai frumoase. Căci poporul nu-și recunoaște propria prostie și orbire, iar adevărul minunat și curat predicat lui cu atât mai puțin.

2. Și ce mai poți face cu un astfel de popor? Să faci minuni? Prin asta poporul se prostește și mai mult, și devine și mai superstițios! Să-l pedepsești? O, un astfel de popor este oricum destul de pedepsit!

3. Dar poate că trebuie aleși oameni din popor cu o putere mai mare de înțelegere, iar lor trebuie să li se explice lucrurile așa cum a făcut Matael al nostru, și atunci, cu mila lui Dumnezeu, în cel mult o sută de ani se va fi terminat cu templele păgâne!

4. Spuneți voi, fraților, dacă am judecat bine sau nu! Căci sufletul nevinovat al unui copil este probabil mai valoros decât mintea tuturor înțelepților lumii. Totuși, și mintea își are locul ei bine definit. Ce părere aveți, frații mei?”

5. Și cu toții au răspuns, în afara lui Iuda: “Suntem pe deplin de acord cu tine și nu putem găsi nici o obiecție la cele ce ai spus!”

6. Iar atunci a ieșit Iuda în față și a spus: “Ba da, ba da, și încă multe!”

7. Iar Petru a întrebat: “La ce te referi? Vorbește deci! Căci eu chiar nu văd ce obiecții s-ar putea aduce la cele spuse de mine!”

8. Iuda a spus: “Trebuie să-i cucerești de partea ta pe cei puternici, iar apoi cu cei lipsiți de putere se va putea vorbi cu folos chiar și fără învățătura aceasta!”

9. Dar atunci a intervenit Matael, întorcându-se puțin cam mânios spre Iuda: “Aha, tu ai prefera deci să le transmiți mesajul de pace din ceruri cu bâta și cu sabia celor săraci cu duhul și săraci și în bunuri lumești! Ce om ciudat ești! Pari a fi o făptură specifică tărâmului subpământean, și de aici se trage și părerea ta, care i-ar face cinste oricărui diavol! Și chiar ești un diavol adevărat!

10. Spune-mi mai bine cum de te-ai putut strecura tu în societatea acesta de o puritate de-a dreptul divină!?

11. Am să-ți spun însă un lucru: dacă dorești, ca un diavol ce ești, să vorbești cu oamenii și să umbli printre ei, atunci ai face bine să te înfășori mai întâi într-o blană de oaie, ca să nu poată fi recunoscut dintr-o privire lupul cel fioros!

12. Fă însă ceea ce dorești și piei din ochii mei, căci altfel mă voi vedea silit să fac unele dezvăluiri despre tine, pe care poate că nu ți-ar plăcea să le asculți chiar acum; căci spiritul meu a reușit să te cunoască și pe dinafară și pe dinăuntru!”

13. Auzind aceste cuvinte din gura lui Matael, Iuda a făcut ochii mari și a spus: “Să știi că te înșeli în privința mea, Matael, căci fac și eu parte dintre cei aleși; am întreprins deja diferite solii în numele Domnului și abia cu câteva săptămâni înainte îngerii m-au purtat și pe mine, ca și pe frații mei, pe aripile lor prin văzduh!”

14. Iar Matael a spus: “O, știu toate acestea, și totuși nu retrag nici un cuvânt din cele pe care ți le-am spus! Tu faci într-adevăr parte dintre cei doisprezece, dar spiritul meu mi-o spune clar: «Între aceștia, unul este un diavol!» Ei bine, tu ești diavolul!

15. Ceea ce ți-am spus acum am primit de la spiritul meu, și cu aceasta am spus deocamdată destul - dar, de vei dori să afli mai multe, ți le pot servi oricând. Căci uite că tocmai am descoperit în sufletul meu o cămăruță întreagă plină cu informații numai despre tine și nu-mi trebuie multe ca să ți le arunc pe toate în față! Căci tu ești și un hoț! M-ai înțeles?!”

16. Auzind asemenea cuvinte din gura înțeleptului Matael, pe Iuda l-a trecut un fior de groază și s-a retras foarte tăcut la locul său, dar pe drum s-a trezit cu un ghiont în coaste de la Toma, care i-a șoptit: “Iar te-a mâncat pielea ta de diavol?! Ține-o tot așa și ai să mai auzi și altele, mai teribile! Ar fi bine să nu te pui tu, un pungaș amărât, cu Matael, căruia Domnul i-a vindecat în chip atât de miraculos trupul, sufletul și spiritul!

17. Iată, nici îngerul Domnului nu se încumetă să se apropie de el, iar tu vrei să-l contrazici în privința unui lucru oarecare, pe care el îl știe din însăși înțelepciunea sa profundă, cum nici n-a mai existat una asemănătoare după Moise!?

18. Oare chiar nu-ți dai seama de prostia strigătoare la ceruri din mintea ta? Nu poți sta locului, ca să asculți și să înveți din toate cele?

19. Căci aici este adunată într-un singur loc toată înțelepciunea cerurilor și a pământului. Noi ne aflăm aici adunați înlăuntrul inimii dumnezeiești, în jurul nostru zboară tot felul de vorbe și fapte care-i uimesc peste orice măsură chiar și pe îngeri, iar tu, cel mai mare măgar dintre noi, nu poți rezista tentației nefaste nu doar să intri în vorbă, ci și să formulezi tot felul de obiecții, izvorâte din noianul fără fund al prostiei tale, față de toate vorbele rostite! O, măgar fără pereche ce ești!”

20. Atunci Iuda a spus cu multă îndărătnicie: “Ei, ia mai lasă-mă și tu! Chiar dacă sunt un măgar atât de mare, sunt oricum propriul meu măgar, nu al tău! Și chiar dacă Matael m-a pus atât de dur la punct, eu tot pun pariu cu tine pe ce vrei tu că învățătura aceasta, cât de curată și de dumnezeiască ar fi ea, nu va putea fi sădită în inimile bieților păgâni cu cuvintele blânde ale păcii, ci doar cu sabia și cu tot felul de proiectile ucigătoare!

21. Nimeni nu ar trebui întrebat dacă a înțeles sau nu ceva, ci ar trebui pus săjure pe noua credință! Iar dacă, cu timpul, se va îndepărta de credința pe care nu a înțeles-o niciodată, el va trebui declarat vinovat de cel mai rușinos sperjur și, în cel mai bun caz, va trebui ars de viu!

22. Iar dacă la răspândirea învățăturii acesteia, oricât de divină ar fi ea, nu se va avea mai întâi în vedere atragerea potentaților, atunci, oricât de diavol aș fi eu, n-aș vrea să mă văd pus în situația de a număra victimele însângerate, ucise de sabia potentaților păgâni! Divinitate încoace, divinitate încolo! Divin este și diavolul! Iar, cu timpul, chiar și cea mai pură și mai sublimă divinitate devine un lucru drăcesc!

23. Și să ne gândim numai la cea mai sfântă învățătură a lui Moise! Ce reprezintă ea astăzi în Templul prea-înțeleptului Solomon de odinioară? De aceea, îți spun încă o dată, ca diavol mataelic ce sunt și ca măgar superior al tău: Matael are dreptate și apreciez și eu înțelepciunea sa, la fel cum o apreciezi și tu; dar pe câtă dreptate are Matael, tot pe atâta am și eu!

24. Căci ascultă ce îți spun eu: nu va trece prea mult timp și învățătura aceasta pașnică din ceruri va semăna cea mai mare discordie pe suprafața întregului pământ, iar între popoare va stârni ură neînduplecată și zâzanie, care vor duce în mod inevitabil la cele mai cumplite războaie!

25. Trupul tău lumesc nu va mai apuca evenimentele acestea, dar spiritul tău va fi un martor sigur la tot ceea ce ți-am prevestit eu acum, și abia atunci vei recunoaște că diavolul și hoțul de Iuda a avut și el o dată dreptate! Și, acuma, să-mi spui dacă m-ai înțeles pe deplin!?”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 01:54 ]
Post subject:  Capitolul 109 - Despre caracterul lui Iuda

Capitolul 109
Despre caracterul lui Iuda

1. Toma: “Ai cumva impresia că ai făcut o prevestire măreață, pe care noi n-am fi descoperit-o fără de tine? Ei bine, în ciuda mărețelor dovezi de înțelepciune pe care le auzi deja de mai bine de o jumătate de an, n-ai rămas decât un biet nătărău!

2. Căci, în care timp nu s-au înfruntat cu ostilitate lumina și întunericul? Și când oare viața și moartea au fost vreodată una cu alta într-o armonie frățească? Și când foametea devastatoare și sațietatea totală și-au dat vreodată prietenește mâna în deplina înțelegere a raiului? Nătărăule! Se înțelege de la sine că, de îndată ce va începe să răzbată o lumină limpede și curată din ceruri, pătrunzând în bezna cea deplină a pământului, firește că ea va întâmpina o împotrivire!

3. Privește doar imensele banchize de gheață din înălțimile Araratului! Ele nu se vor topi niciodată la cele câteva grade peste zero pe care le măsoară înțelepții egipteni după culoarea și densitatea gheții și a zăpezilor. Dar ia să pătrundă odată arșița verii, așa cum este ea cunoscută în Egiptul de Jos, în spațiul acesta al gheții veșnice, și să vezi cât de curând toată gheața se va transforma în apă! Însă atunci va fi vai de câmpiile pe care apa aceasta le va inunda!

4. Și iată deci, ceea ce sub aspect material ar fi un lucru inevitabil, acel lucru va putea fi evitat urmând calea spirituală!

5. Iar de vom începe chiar noi să predicăm Evanghelia lui Dumnezeu cu sabia în mână, atunci sabia lumii se va întoarce cu atât mai curând împotriva noastră. Dar dacă ne vom apuca de treabă cu arma păcii în mână, armă care se numește de fapt iubire, atunci și noi vom avea parte doar de pace.

6. Este lesne de înțeles că răspândirea unui asemenea dar ceresc ar putea fi urmată, în timp, și de tot felul de războaie sau de lupte, atâta vreme cât lumea materială va rămâne și de aici înainte, ca urmare a ordinii lui Dumnezeu, ceea ce a fost ea din totdeauna și ceea ce este și astăzi - pentru asta nu era necesară vreo prezicere. Dar tocmai datorită faptului că oamenilor li se înfățișează din profunzimea înțelepciunii, în felul în care o face un Matael, fundamentul ridicol al credințelor lor păgâne în întreaga lor goliciune, luptele duse împotriva noii învățături răspândite de noi ar putea fi mai puțin intense și mai puțin pustiitoare.

7. Iar dacă ai înțeles chiar și numai puțin din ceea ce am încercat să-ți explic eu acum, îți va sări cu siguranță în ochi întreaga stupizenie a prezicerii tale!”

8. Iuda: “Da, da, tu ai fost mereu Toma cel înțelept, iar tot ce spun eu este în mod necesar o prostie! Sigur că ai dreptate; însă mă supără faptul că eu nu pot avea niciodată dreptate! Căci, oricât de mult mi-aș trece prin minte un lucru înainte de a-l fi formulat în cuvinte, este suficient să deschid gura, ca toți să tabere asupra mea din cauza marii prostii rostite, precum leul asupra unei mioare! Da, chiar că-ți vine să plesnești de necaz, la fel ca un brotac la soare! Dar, uite, n-am să mai scot de acum înainte nici o vorbă, ci am să stau mut ca un pește, iar atunci sigur că n-o să mai aveți de ce să mă certați!”

9. Iar Toma i-a spus: “Prea bine, fă întocmai cum ai spus, și atunci te vei dovedi a fi un înțelept!”

10. În momentul acela, Matael l-a chemat de-o parte pe Toma și i-a spus: “Îți mulțumesc, în numele cauzei celei bune, că i-ai tras un asemenea perdaf fratelui Iuda. Căci el nu i-a stricat în nici un caz, ba poate că vreodată, pe lumea cealaltă, îi va fi chiar de folos tot ceea ce acum a perceput ca pe o jignire la adresa inteligenței sale. Căci despre înțelepciune nici nu poate fi vorba deocamdată la el și nu va putea fi vorba încă mult timp de aici înainte, oricum, nu în viața aceasta.

11. Dar de acum încolo lăsați-l în pace, căci sufletul lui nu este nicidecum venit de sus, iar el este prea slab pentru a putea înmuia și trezi la viață sufletul său atât de rigid-lumesc, așa cum puteți face voi, de pildă!”

12. În momentul acela, M-am apropiat Eu de cei doi și i-am spus lui Matael: “Văd că am în tine cu adevărat un scut cum nu există multe, deci trebuie să-ți aduc toată lauda! Continuă să mergi pe drumul pe care ai apucat și vei ajunge, în problemele legate de păgânii aceștia, un vajnic înaintaș al unui alt apostol, pe care îl voi trezi Eu abia mai târziu din rândul dușmanilor Mei! Dar, uite, acum pot să-ți dau asigurarea fermă că tu și cu cei patru frați ai tăi nu veți mai recădea niciodată în boala cea grea care v-a chinuit! Fraților tăi însă, va trebui să le indici chiar tu locurile lor, și totodată și calea cea dreaptă.

13. Acum însă, vom mai petrece câteva zile prin locurile acestea, iar mâine, în zi de sabat, se vor mai petrece unele lucruri la care îmi vei putea fi de ajutor, căci tu ești un om care nu se teme de nici o lume și de nici o moarte, și tocmai de aceea reprezinți pentru Mine un scut de nădejde.

14. Acum însă condu-Mă chiar tu la Elena, căci știu că, în taina sufletului ei, o chinuie un dor nesfârșit de Mine; hai deci să o vizităm și să-i mai întărim sufletul!”

15. Iar Matael a răspuns: “O, Doamne, ce favoare nespus de mare pentru mine! O, Creatorul meu, Tu să Te lași condus de mine către aceea care - asemenea mie - este și ea o creatură a Ta! Să știi însă că fata este curată și plină de bunăcredință; și, în mod sigur, nu este întinată de vreun păcat, astfel că merită efortul să întărești o asemenea inimă, prin care apoi să poată fi întărite mii și mii de alte inimi!”

Author:  Acustic [ 28.3.2011, 02:23 ]
Post subject:  Capitolul 110 - Căutarea lui Dumnezeu

Capitolul 110
Căutarea lui Dumnezeu

1. După aceste cuvinte, Eu, Matael și Iara noastră, care nu se dezlipea deloc de Mine, ne-am dus către Elena și către tatăl ei, Uran.

2. Iar când Elena ne-a văzut venind spre ea, a izbucnit într-un șuvoi de lacrimi de bucurie și abia după un timp a putut spune: “Tocmai începusem să mă îndoiesc că voi mai avea parte de favoarea de a Te vedea pe Tine, Stăpâne al vieții mele, și de a vorbi cu Tine! Iar Tu, Cel pe care inima și mintea mea de-abia a învățat cum să-L cunoască în toată minunăția Sa, iată că ai venit chiar Tu la mine! Bucură-te deci, biată inimă a mea! Căci Acela al cărui spirit ți-a hotărât bătăile din leagăn și până la mormânt se află chiar în fața ta și îți aduce acea sfântă întărire, datorită căreia - într-o zi - moartea ți se va părea mai dulce ca mierea!”

3. După vorbele acestea, fata a amuțit, iar Eu M-am adresat ei: “Elena, inimi ca a ta nu au în veci a se teme de moarte și nicicând nu-i vor simți gustul, fie el dulce sau amar!

4. Căci, vezi fu, Eu însumi sunt viața și învierea, iar cei ce cred în Mine și Mă iubesc asemenea ție, în vecii vecilor nu vor vedea, nu vor simți și nu vor gusta moartea!

5. E drept că, într-o bună zi, îți va fi luat trupul cel împovărător. Pe tine însă nu te va afecta acest lucru nici fizic și nici psihic, ci într-o singură clipă vei trece de la viața aceasta anevoioasă și înlănțuită la viața luminoasă a sufletului tău, prin intermediul spiritului iubirii care este în tine și se amplifică până la identificare cu spiritul Meu cel etern! Începi să înțelegi, scumpă Elena, toate lucrurile acestea?”

6. În continuare însă, Elena nu putea rosti nici o vorbă din cauza emoției, iar inima ei tresălta de atâta plâns. Și a trecut o bună bucată de timp, iar Elena continua să fie sugrumată de o atât de mare emoție, încât lacrimile, de bucurie pentru faptul că Eu venisem la ea îi paralizau limba ori de câte ori vroia să-Mi adreseze vreo vorbă de mulțumire.

7. Și atunci am grăit tot Eu către, ea: “Iubita Mea fiică, nu te mai chinui să vorbești. Căci vorba aceasta a sufletului tău Mie îmi place mult mai mult decât orice vorbă aleasă pe care ar putea-o rosti gura ta!

8. Căci, vezi tu, există deja unii oameni pe pământ, și în viitor vor mai fi și alții, care vor veni către Mine și vor striga: «Stăpâne, Stăpâne!» Iar Eu le voi răspunde zicând: «Pe cine strigați voi, străinilor?! Căci Eu nu vă cunosc și nu v-am cunoscut niciodată! Voi ați fost dintotdeauna copii ai împăratului minciunii, al trufiei, al răutății, al nopții și al întunericului! De aceea, pieriți din fața Mea, voi, eterni făptuitori ele rele!” Și, adevăr îți spun, că atunci multe plânsete vor fi pe pământ și mulți vor scrâșni din dinți!

9. Iar atunci ei și-L vor căuta pe dumnezeul lor la mari depărtări și la mari adâncimi, dar nu-L vor găsi, fiindcă li se păruse prea neînsemnat să Mă caute pe Mine în imediata lor apropiere, și anume în inima lor!

10. Căci acela care nu-L caută pe Dumnezeu așa cum L-ai căutat tu, acela nu-L va găsi în vecii vecilor!

11. Căci Dumnezeu însuși este cea mai curată și mai arzătoare iubire și, de aceea, El nu poate fi găsit decât prin iubire!

12. Tu ai simțit iubire pentru Mine chiar de la început, deși îți închipuiai pe atunci că păcătuiești iubindu-Mă. Și, uite, tu M-ai găsit! Iar Eu ți-am ieșit în întâmpinare la jumătatea drumului, la fel ca și tatălui tău, Uran. Și tot la fel trebuie să Mă caute pe viitor toți cei care doresc să Mă găsească, și atunci Mă vor găsi și ei, așa cum M-ai găsit tu.

13. Dar aceia care Mă vor căuta doar cu mintea lor trufașă, aceia nu Mă vor găsi în vecii vecilor!

14. Căci aceia care Mă caută doar cu mintea, aceia se aseamănă cu un om care a cumpărat o casă despre care a auzit că sub zidurile ei s-ar afla ascunsă o comoară. Și, de îndată ce casa a ajuns în posesia sa, omul a și început să sape ba ici, ba colo, dar el nu a depus un efort prea mare, săpând mai mult la suprafață, și de aceea nici nu a găsit comoara, care era ascunsă la mare adâncime. Și atunci omul și-a zis: «Aha, știu ce am de făcut; am să sap pe dinafară în jurul casei și atunci am să găsesc mai repede comoara ascunsă!»

15. Și a început deci să sape în jurul casei și firește că nu a găsit, comoara, care se afla îngropată la mare adâncime chiar în mijlocul casei. Și, cu cât se depărta cu săpăturile sale de casă, cu atât mai puțin găsea comoara pentru care cumpărase de fapt întreaga casă, Căci acela care caută un lucru acolo unde acesta nu se află și nici nu se poate afla vreodată, acela nu va găsi niciodată lucrul căutat.

16. Cel care vrea să prindă pește, acela trebuie să intre cu năvoadele în apă, pentru că peștii nu înoată prin aer, Iar cel care caută aur, acela nu trebuie să-l caute cu năvoadele prin mare, ci în adâncul munților.

17. Căci nu poți vedea cu urechile și nici nu poți auzi cu ochii, ci fiecare simț își are rostui lui și este destinat unei anumite percepții.

18. Și, tot astfel, inima omului, care este cea mai înrudită cu Dumnezeu, este singura care are menirea de a-L căuta și de a-L găsi pe Dumnezeu, pentru a primi apoi de la El o viață nouă, indestructibilă. Cel care Îl caută însă pe Dumnezeu cu celelalte simțuri ale sale, acela Îl va putea găsi la fel de puțin cum poate un om, legat strâns la ochi, să vadă soarele cu urechile, sau cu nasul, sau chiar cu ochii săi legați.,

19. Iar simțul adevărat și viu al inimii este iubirea. Și acela care reușește să trezească în sine simțul acesta interior al său, pentru a-L căuta cu ajutorul lui pe Dumnezeu, acela Îl va găsi pe Dumnezeu cu aceeași certitudine cu care un om care nu este complet orb găsește cu ochii săi soarele și îi poate privi strălucirea.

20. Dar cel care vrea să asculte o vorbă înțeleaptă, acela nu trebuie să-și astupe urechile încercând să audă cu ochii. Căci ochiul vede lumina și toate formele luminate, dar forma spirituală a cuvântului nu poate fi văzută cu ochiul, ci-doar auzită cu urechea. Ai înțeles tu toate lucrurile acestea?”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 19:44 ]
Post subject:  Capitolul 111 - Comuniunea cu Dumnezeu

Capitolul 111
Comuniunea cu Dumnezeu.

1. Și atunci, în sfârșit, Elena, care-și revenise puțin din emoția marii ei bucurii, a spus: “O, da, desigur, le-am înțeles pe toate foarte bine. Căci cuvintele Tale poartă în ele lumina, puterea și viața, și izvorăsc cu atâta claritate și limpezime din gura Ta, precum un izvor limpede de munte sclipind în lumina dimineții. Dar ce pot face eu oare pentru a-mi liniști măcar puțin inima?! Doamne, omoară-mă, dacă cumva păcătuiesc, însă iubirea mea pentru Tine depășește toate puterile mele! O, lasă-mă să-Ți ating măcar mâna!”

2. Iar Eu i-am spus: “Poți face liniștită lucrul acesta! Căci poți face tot ce-ți poruncește inima ta din străfundurile ei și niciodată nu vei greși; de lucrul acesta poți să fii sigură!”

3. Elena Mi-a cuprins mâna stângă și și-a apăsat-o cu toată puterea pe inimă, a început din nou să plângă de fericire și a spus hohotind: “O, cât de fericiți trebuie să fie aceia care pot fi mereu în preajma Ta, Doamne! O, de m-aș putea afla și eu mereu în preajma Ta!”

4. Eu: “Acela care este în inima sa cu Mine, lângă acela Mă voi afla și Eu întotdeauna, dar și el va fi mereu lângă Mine, și acesta este lucrul principal! Căci ce-i folosește unui om să fie pe pământ mereu în preajma Mea, dar să-și țină inima mereu departe de Mine și să prefere să și-o închine lumii nebune? Ei bine, omul acela se află în situația aceasta mult mai departe de Mine decât ți-ai putea tu imagina vreo depărtare!

5. Acela însă care îmi este în inima sa atât de aproape ca tine, de pildă, iubita Mea Elena, acela îmi va rămâne aproape chiar și atunci când între noi vor fi distanțe mult mai mari decât până la cele mai îndepărtate stele, pe care ochiul abia de le mai zărește lucind din depărtările infinite.

6. Da, un lucru îți spun Eu ție: acela care Mă iubește la fel ca tine și crede cu adevărat că Eu sunt Acela a cărui pogorâre au așteptat-o Patriarhii, acela este pe deplin una cu Mine, tot așa precum Eu, cum Mă vezi și cum Mă simți tu aici, sunt una cu Tatăl Meu din Ceruri! Căci iubirea este în măsură să unească totul. Dumnezeu și creaturile Sale devin una prin intermediul iubirii, și nici o distanță nu mai poate separa ceea ce a unit iubirea cea pură și atât de curată izvorâtă din cele mai adânci profunzimi ale cerului.

7. Prin iubirea ta vei fi deci de-a pururi alături de Mine, chiar dacă în lumea aceasta spațiul te va despărți poate pentru un scurt timp de persoana Mea, însă la un moment dat, dincolo, în împărăția Mea - a spiritului celui mai curat și a celui mai deplin adevăr - nu vei mai fi apoi niciodată despărțită de Mine! Ai reușit, iubita Mea Elena, să înțelegi cât de cât vorbele Mele?”

8. Iar Elena a răspuns: “Cum să nu le înțeleg? Toate s-au limpezit acum în sufletul meu, de parcă soarele ar fi răsărit, și de aceea chiar înțeleg pe de-a-ntregul ceea ce Tu, Doamne, mi-ai spus, iar inima mea înțelege sensul cel mai profund al cuvintelor Tale.

9. Dar uite că aș mai avea o întrebare, izvorâtă dintr-un colțișor nu pe deplin luminat al inimii mele, iar aceasta ar fi următoarea: cum I-ai putea mulțumi vreodată Aceluia care a revărsat asupra ta un asemenea noian de milostivenie? Iubirea, oricât de imensă ar fi ea, nu poate avea valoarea de mulțumire, căci și ea în sine este, precum întreaga viață, doar o expresie a milostiveniei Tale! Oare ce sacrificiu aș putea face pentru Tine sau ce dar demn de Tine Ți-aș putea face Ție, Creatorul meu, ca expresie a recunoștinței mele supreme pentru milostivenia Ta nețărmurită? Uite, Doamne, în privința aceasta inima mea bâjbâie încă în întuneric și nu găsește nici un răspuns la întrebare! O, Dumnezeule mare, n-ai vrea Tu oare ca printr-un cuvințel înțelept al Tău să mă ajuți să ies din încurcătura aceasta?”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 19:53 ]
Post subject:  Capitolul 112 - Cum putem și cum trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu

Capitolul 112
Cum putem și cum trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu

1. Atunci Eu am spus: “O, preaiubită Elena! Oare ce Mi-ai putea oferi tu Mie din lumea aceasta, care să nu fie deja al Meu și pe care să nu-l fi dăruit dinainte lumii Eu însumi?!

2. Vezi deci că o asemenea cerere ar fi una absolut deșartă din partea Mea și ar fi într-o totală contradicție cu Mine și cu ordinea eternă a lui Dumnezeu Tatăl!

3. Află însă că iubirea este aceea care poate face totul cu putință! Iar cel care Îl iubește pe Dumnezeu Tatăl mai presus de orice, acela îmi aduce astfel ofranda supremă și mulțumirea cea mai dragă Mie; căci acela îi jertfește lui Dumnezeu chiar întreaga sa lume.

4. Dar, pe lângă iubirea pentru Dumnezeu Tatăl, mai există și o altfel de iubire, și anume iubirea pentru aproape. Cel care este deopotrivă sărac cu duhul și sărac în ceea ce privește bunurile lumești, acela este de fapt adevăratul «aproape»; iar ceea ce face un om pentru semenii lui de acest fel în numele Domnului, aceea face de fapt pentru Tatăl.

5. Cel care îl primește în casa lui pe un om sărman în numele Domnului Dumnezeu, acela îl primește de fapt pe Domnul, iar fapta sa îi va fi răsplătită în ziua de apoi; cel care primește un înțelept de dragul înțelepciunii, acela va primi răsplata unui înțelept, iar cel care-i întinde un pahar cu apă proaspătă unui însetat, acela va fi răsplătit cu vin în împărăția lui Dumnezeu Tatăl.

6. Când faci însă fapte bune în folosul celor sărmani, fă-le în taină și cu toată iubirea și nu te lăuda cu faptele tale în fața lumii întregi. Căci Tatăl din ceruri vede oricum faptele tale, iar darurile făcute de tine cu iubire Îl vor bucura, iar El ți le va răsplăti însutit.

7. Se mai poate spune că cel care se laudă față de toată lumea cu faptele sale bune, și-a și primit în felul acesta răsplata sa lumească și nu se mai poate aștepta la o alta.

8. Vezi tu, acestea sunt felurile de mulțumire și de jertfă care îmi sunt Mie pe plac, iar în afară de acestea, altele nu există pentru Mine. Căci toate acele jertfe prin foc și de alte feluri înalță un miros dezgustător către nările Domnului Dumnezeu, și toate rugile rostite doar din vârful buzelor Îl cutremură pe Dumnezeu, căci, în cazul lor, inima este departe de iubirea pentru El și pentru aproapele cel sărman!

9. Cui îi pot fi oare de folos smiorcăielile lipsite de noimă din Templu, atâta timp cât gândurile acelor oameni nu sunt îndreptate către miile de frați săraci și înfometați din afara Templului?

10. Mergeți deci și întăriți-i mai întâi pe cei care suferă, dați de mâncare celor flămânzi și de băut celor însetați, îmbrăcați-i pe cei goi și alinați-i pe cei îndurerați, izbăviți-i pe cei închiși și propovăduiți-le celor săraci cu duhul Evanghelia, și atunci veți face cu mult mai mult bine decât dacă vă veți ruga zi și noapte din vârful buzelor prin temple, în timp ce inimile voastre rămân împietrite și nesimțitoare la durerile fraților voștri cei sărmani!

11. Privește aerul, pământul și marea, uită-te la lună, la soare și la stele, uită-te la florile de pe câmpii și la copaci, la păsările din văzduh, la peștii din apă și la toate vietățile de pe suprafața pământului; uită-te la munții cei înalți, la nori și la toate palele de vânt. Vezi tu, toate acestea Îi aduc slavă lui Dumnezeu, și totuși Dumnezeu nu privește niciodată plin de trufie către ele. El privește cu drag numai în inima acelor oameni care Îl recunosc și Îl iubesc ca fiind singurul lor Tată adevărat, bun și sfânt. Cum I-ar putea plăcea atunci Lui o inimă strâmbă sau o ceremonie trufașă cu tot felul de rugi rostite doar din vârful buzelor, în spatele cărora ghicești cel mai sfidător egoism, trufia și setea de putere, precum și destrăbălarea, minciuna și șarlatania?!

12. Cred că înțelegi acum că Dumnezeu nu are nevoie să primească slavă din partea acelor smiorcăiți, căci întreaga infinitate este plină de slavă pentru El.

13. Și apoi, ce slavă I-ar putea aduce omul care este prost și orb lui Dumnezeu, când, de fapt, el oricum nu poate aduce slavă decât prin mila lui Dumnezeu care l-a făcut om?! Sau crezi oare că Dumnezeu poate să vadă vreo cinstire în faptul că oamenii îi sacrifică - de pildă - un bou, în timp ce își păstrează însă inimile împietrite, iar după ofranda adusă ei sunt chiar de zece ori mai răi decât au fost înainte de ea?!

14. O, Eu nu doresc pentru Mine nici o slavă din partea oamenilor. Căci Tatăl din ceruri îmi dăruiește slava Sa peste măsură! Iar dacă oamenii respectă poruncile Mele, iar prin aceasta Mă iubesc și pe Mine, atunci ei Îl slăvesc de fapt pe Tatăl Meu, căci Eu și cu Tatăl suntem una.

15. Și dacă așa stau lucrurile, potrivit adevărului deplin și etern, este limpede că Eu nu pot fi slăvit decât de către aceia care împlinesc voia lui Dumnezeu, așa cum v-au propovăduit-o Moise și toți ceilalți profeți și cum v-o propovăduiesc și Eu însumi vouă, tuturor.

16. Înțelegi acum în ce fel trebuie să-I mulțumiți lui Dumnezeu și cum trebuie El slăvit pentru tot binele pe care îl dăruiește oamenilor?”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 19:57 ]
Post subject:  Capitolul 113 - Viitorul învățăturii pure a lui Dumnezeu

Capitolul 113
Viitorul învățăturii pure a lui Dumnezeu

1. Atunci Elena a spus, întru totul pătrunsă de adevărul cuprins în povețele Mele: “O, Doamne, fiecare dintre cuvintele Tale sfinte a avut în inima mea un răsunet înmiit, iar sufletul meu a vibrat de îndată la ele. Da, acesta este cel mai curat și mai dumnezeiesc adevăr!

2. O astfel de învățătură însă numai Dumnezeu le-o poate dărui oamenilor; căci o astfel de înțelepciune depășește orice posibilitate omenească! Da, acum am aflat foarte multe și știu foarte bine ce am de făcut în viitor!

3. O, cât de minunat este să cunoști vrerea unicului și adevăratului Dumnezeu și să te supui Lui din toate puterile tale. Și cât de jalnic este, pe de altă parte, să fii obligat să te supui legilor create de trufia omenească, care se încheie - culmea! - cu vorbele: «Aceasta este voia lui Dumnezeu!»

4. Mi-am închipuit întotdeauna că un Dumnezeu adevărat nu poate avea decât o voință desăvârșită și pe deplin adevărată, care nu se poate afla niciodată în contradicție cu Sine, așa cum se află legile omenești, care se anulează reciproc chiar în esența lor; căci, de respecți o lege, devii culpabil din perspectiva altei legi, legiferată anterior, iar dacă o respecți pe cea veche, atunci te pedepsește legea cea nouă! Și atunci întreb: cine mai poate fi în condițiile acestea un adevărat om și să mai și rămână și să trăiască astfel?!

5. Să luăm - de pildă - legile vechilor noștri zei! Iată ce rezultă din vorbele preoților cei șireți: «De-i aduci ofrande lui Pluto, îl superi pe Zeus, iar de-i aduci ofrande lui Zeus, atunci îl superi pe Pluto; dar dacă aduci jertfele tale preoților acelor zei, care sunt singurii care se pricep să domolească furia zeilor, atunci procedezi corect!» Căci doar aceștia, susțin ei, ar fi capabili să mijlocească în chip eficient între zei și oameni. Și astfel preoții își atrag către ei toate jertfele, lăsându-se totodată idolatrizați de bietul popor sărman și orb, stors de vlagă de către ei, și întreg poporul trebuie să tremure în fața puterii lor. O, cu siguranță că acest lucru nu va mai fi tolerat de învățătura cea nouă, atât de curată!”

6. Eu i-ani răspuns: “Nu-ți fă griji în această privință! În mod invariabil lucrurile de jos se petrec la fel cu ceea ce vine de sus, în curățenia sa cea mai deplină, indiferent dacă este vorba de ceva spiritual sau de ceva material; de îndată ce forța superioară atinge însă scoarța pământului, ea își pierde neîntârziat întreaga puritate și se întinează.

7. Gândește-te numai la picăturile de ploaie!. Nici un diamant nu ar putea fi mai limpede decât o astfel de picătură de ploaie; de îndată însă ce ea atinge suprafața pământului s-a zis cu puritatea ei!

8. La fel, suie-te pe un deal și n-ai să te poți mira îndeajuns de cât de curat este aerul; dacă vei privi însă în vale, vei vedea o mare diferență între puritatea de sus și cea de jos!

9. Și cât de curați sunt fulgii de zăpadă atunci când cad din nori! Dar uită-te apoi peste două zile la covorul de zăpadă, care la început era sclipitor de alb, și ai să-l găsești murdar!

10. Sau urmărește vântul, când adie dinspre înălțimi către vale, cum briza sa este pe dată tulburată de supărătoarele firicele de praf; ba chiar și soarele, luna sau stelele își pierd mult din strălucirea lor atunci când se apropie de orizont. Razele soarelui de amiază sunt adeseori tulburate de aburii emanați din pământ, astfel că uneori nu mai poți zări soarele - cu toată strălucirea sa - suficient de bine pentru a putea spune cu exactitate: iată unde este el, aici sau acolo!

11. Același lucru se petrece întotdeauna și cu darurile spirituale venite din ceruri; oricât de pure și curate ar fi ele în momentul apariției lor, cu timpul ele se tulbură datorită murdarelor interese lumești, la fel ca toate celelalte despre care tocmai ți-am vorbit.

12. La fel se va petrece probabil și cu învățătura aceasta a Mea: nu va rămâne nici o fărâmă din ea care să nu fie făcută de ocară și care să nu fie sfărâmată între dinți!

13. Templul pe care-l ridic Eu acum va fi dărâmat într-o zi, la fel cum romanii vor dărâma nu peste multă vreme Templul din Ierusalim, astfel că nu va mai rămâne piatră pe piatră din el!

14. Templul acesta al Meu Eu îl voi reconstrui însă. Templul de piatră din Ierusalim nu va mai fi niciodată reconstruit! Dar nu-ți face griji pentru toate acestea. Căci Eu le știu pe toate și știu și de ce trebuie să se petreacă astfel!

15. Iată, nici un om nu apreciază în mod deosebit lumina în timpul zilei sau căldura pe timp de vară. Dar atunci când vine noaptea, lumina este mult mai prețuită, iar căldura învățăm să o apreciem abia pe timp de iarnă geroasă.

16. La fel stau lucrurile și în cazul luminii spirituale sau al căldurii spirituale. Cel care se mișcă într-o deplină libertate, acela nu dă prea mare atenție libertății. Atunci însă când ajunge să lâncezească în temniță, prins în lanțuri, atunci abia își dă el seama ce dar de preț este libertatea!

17. Iată deci, scumpa Mea Elena, de ce se îngăduie tulburarea întregii purități - pentru ca omul aflat în cea mai mare disperare să învețe să cunoască valoarea luminii care este plină de curățenie!

18. Iar dacă mai apoi, în noaptea cea neagră, lumina cea curată va începe să răzbată din nou, foarte repede tot ceea ce respiră și trăiește se va orienta către ea, la fel cum în iarna lipsei de iubire a omenirii toți vor încerca să se cuibărească lângă o inimă fierbinte, precum sărmanii înghețați de frigul iernii lângă focul unei sobe dogoritoare.

19. Lucrurile acestea nu ți le-am dezvăluit decât ție și altor câțiva. Fiecare trebuie să păstreze însă pentru sine cele aflate și să nu le spună mai departe; căci nu în aceasta constă învățătura Mea! Ți-am spus toate acestea, preafrumoasă Elena, doar pentru propria ta liniștire; dar ele nu sunt destinate și pentru urechile vreunui al treilea! Căci de toate cele exterioare necesare Mă îngrijesc Eu însumi, iar oamenii nu au altceva de făcut decât să se îngrijească fiecare de puritatea propriei sale inimi. Dacă aici lucrurile sunt în cea mai bună rânduială, atunci toate cele exterioare se vor aranja de la sine. Oare ai înțeles toate acestea, scumpa Mea Elena, la fel de bine și de exact pe cât am dorit să ți le transmit?”

20. Elena Mi-a răspuns: “Da, Doamne! Firește că aflarea unor asemenea lucruri încă dinainte ca ele să se petreacă nu este deloc de natură să mă bucure. Dar desigur că toate își au rostul lor cel bun și înțelept, iar Tu te îngrijești fără îndoială întotdeauna de tot de este mai bun în om și, prin urmare, toate trebuie să se petreacă - desigur - așa cum Tu, o Doamne, în preamilostiva Ta compasiune, mi le-ai vestit acum mie! Facă-se deci în veci și de-a pururi voia Ta!”

21. După vorbele acestea, Elena a căzut într-un fel de extaz plin de iubire, ținându-Mi în continuare mâna apăsată pe pieptul ei, lucru care începuse s-o îndurereze puțin pe Iara a noastră, căci în decursul întregii discuții cu Elena ei nu-i adresasem nici un cuvânt. Dar durerea ei s-a risipit de îndată atunci când am privit-o cu toată prietenia.

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 20:04 ]
Post subject:  Capitolul 114 - Explicații referitoare la trezirea sufletului

Capitolul 114
Explicații referitoare la trezirea sufletului

1. După un timp oarecare, Iara, puțin stânjenită de privirea Mea prietenoasă, a spus: “Doamne, singura mea iubire! Oare n-am fost totuși puțin prea cutezătoare, jignindu-Te pe Tine cu așa-zisa mea gelozie din cauza acestei minunate Elena? Dacă da, Te rog să mă ierți, Tu, singura mea iubire!”

2. Eu i-am răspuns: “Fii liniștită, fiica Mea! Căci nici chiar cel mai rău dintre oameni nu s-ar putea simți jignit de prea multă iubire, darămite Eu! Dacă M-ai fi iubit mai puțin, tu nu te-ai fi temut că vei pierde ceva din iubirea Mea pentru că îmi revărs iubirea asupra Elenei; dar întrucât Mă iubești cu adevărat mai presus de orice, te-a încercat pentru câteva clipe o astfel de teamă, și acest lucru s-a petrecut numai din cauză că, pentru acele câteva clipe ai scăpat din vedere, din acea privire interioară a sufletului tău, cine sunt Eu de fapt. Acum însă, când ți-ai revenit și ți-ai dat din nou seama cine sunt Eu, nu te vei mai lăsa păcălită nici măcar de Elena.

3. Uită-te la soarele de pe cer, cum scaldă el în lumina sa florile de pe câmpii și spune-Mi: nu ar fi oare un lucru prostesc din partea vreunei flori să se supere pe soare pentru că o învăluie în aceeași lumină și pe vecina ei?

4. Și uită-te acum la stelele cele mari, dintre care ai avut bucuria să poți vedea câteva chiar mai îndeaproape și în mediul lor natural! Vezi tu, toate acestea, și încă nesfârșit de multe altele, pe care niciodată ochiul vreunui om în trup de carne nu le va putea vedea, toate există și trăiesc prin iubirea Mea! Iar din moment ce iubirea Mea se dovedește a fi îndeajuns pentru atât de nespus de mulți și de mari destinatari, cum poți atunci tu, fetița Mea, să te lași cuprinsă de teama că - din cauza Elenei - te-ai putea alege cu prea puțin din iubirea Mea?! Îți dai acum seama de trufia ascunsă în frica ta - care a durat din fericire numai câteva clipe - că ai putea pierde ceva din iubirea Mea?”

5. Iara a spus: “Da, Doamne, Tu - iubirea mea cea mare, Tu - viața mea, iar de-acum îi voi fi o prietenă adevărată Elenei și voi încerca să-mi însușesc chiar câteva dintre virtuțile ei. Ah, de-ar fi avut și surorile mele convingerile acestei Elena, ce bucurie ar fi fost pentru mine! Însă ele au numai convingeri lumești și nu se poate discuta cu ele nimic despre cele spirituale; pentru așa ceva sunt mult mai potrivite fiicele bătrânului Marcu decât surorile mele! Of, dacă ar exista măcar un singur mijloc de a le face și pe surorile mele mai spirituale!”

6. Eu i-am răspuns: “Ei, lasă asta acum; atunci când vei ajunge acasă le vei găsi și pe surorile tale mult mai receptive la cele spirituale decât erau înainte. În plus, îl ai și pe Rafael al tău alături, iar împreună cu el sunt convins că te vei dovedi în stare să-i aduci pe calea cea dreaptă pe frații și pe surorile tale.

7. De altfel, la oamenii care au concepții lumești foarte puternic înrădăcinate, această deschidere spre cele spirituale nu este un lucru atât de simplu cum ne închipuim noi. Este adeseori nevoie de mult timp și de multă răbdare pentru a elibera sufletele lor de zgura în care sunt învăluite.

8. Înainte de a se fi realizat o asemenea purificare a sufletelor nu se poate face nimic, chiar dacă fondul lor ar fi extrem de spiritual. Căci a te baza în acest scop numai pe minte, ar însemna să construiești o casă pe nisip.

9. Este imperios necesar ca inima să se deschidă; iar dacă ea este încă prea încărcată de materie, atunci spiritualitatea nu își va găsi nici un sprijin în ea! La fel și tu, în cazul surorilor tale, trebuie să te îngrijești în primul rând ca inimile lor să se purifice de tot ceea ce este material, și atunci nu vei mai avea dificultăți mari cu surorile tale, pentru care îți faci acum atâtea griji. Eu însă am numai cuvinte de laudă pentru grijile acestea ale tale și îți promit că ele nu vor mai dura mult. Ai reușit acum, prea iubita mea Iara, să înțelegi cât mai bine vorbele Mele?”

10. Iara a răspuns: “Da, firește, dar numai în măsura în care o copilă de nici paisprezece ani poate înțelege probleme spirituale de felul acesta! Probabil că vorbele Tale, pe care mi le-ai adresat acum, conțin și profunzimi de necuprins, pe care sufletul meu deocamdată nu le poate înțelege; dar atât cât poate fi înțeles în momentul acesta al vieții pământești, cred că am înțeles și sunt convinsă că Tu, Doamne, nu vei lăsa puterea de înțelegere a sufletului meu să scadă nici de acum înainte. Dar iată că iubita noastră Elena a căzut într-un somn adânc și prin urmare nu voi mai putea sta de vorbă cu ea!”

11. Eu i-am spus: “Bine, dar acest lucru nu are o prea mare importanță; căci mai avem destui oameni în jurul nostru cu care putem sta de vorbă, dacă este nevoie să vorbim cu cineva! Cât de curând însă se va petrece din nou ceva care ne va capta toată atenția, astfel că nici nu ne va rămâne prea mult timp pentru discuții sterile!”

12. Iar Iara a întrebat repede: “O, Doamne, dar ce se va mai petrece?”

13. Eu i-am răspuns: “Ei bine, lucrul acesta nu este nevoie să-l afli dinainte; iar atunci când el se va petrece, vei afla imediat!”

14. Atunci a intervenit și Uran, care se odihnea alături de Matael pe o bancă din grădină, și M-a întrebat: “Doamne, oare ne paște vreun pericol?”

15. Iar Eu i-am răspuns: “Pe noi, cei de aici, nu; în schimb pe ceilalți oameni care nu se află lângă Mine aici, pe culmea aceasta, da! Dar mai bine stați cu ochii pe Cezareea lui Filip și veți vedea cât de curând din ce parte bate vântul!”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 20:13 ]
Post subject:  Capitolul 115 - Urmările fenomenelor naturale în Cezareea lui Filip

Capitolul 115
Urmările fenomenelor naturale în Cezareea lui Filip

1. Locuitorii din Cezareea așteptau cu toții, cu spaimă în suflet, lucrurile îngrozitoare ce aveau să se abată, după părerea lor, asupra pământului. Evreii așteptau judecata prevestită de Daniel, iar păgânii războiul dintre zei. Iar atunci, poporul de rând s-a răzvrătit, refuzând să mai dea ascultare mai-marilor săi și trecând la distrugerea a tot ceea ce-i ieșea în cale. Pe scurt, la numai câteva ore după stingerea soarelui ireal, în oraș se produsese cea mai mare anarhie, pentru care se făceau vinovați însă mai ales preoții cei proști.

2. Căci printre aceștia existau și unii inițiați în vechea înțelepciune și în științele egiptenilor, cărora nu le-a păsat de dispariția bruscă a soarelui ireal de pe cer, știind din vechea mitologie egipteană că asemenea fenomene se mai produseseră și în alte dați, fără a produce vreun fel de pagubă pământului. La rândul lor, unii dintre preoții evrei își spuneau în sinea lor că n-ar fi exclus să fi apărut vreun al doilea Iosua care, pentru vreun scop foarte însemnat, numai de el știut, i-o fi poruncit soarelui să strălucească pe cer un timp mai îndelungat decât de obicei!

3. În același timp, exista la o anumită sectă a evreilor și credința că, o dată la o sută de ani, în ziua înfrângerii totale a Ierihonului, soarele rămânea, spre veșnică amintire, un timp mai îndelungat pe cer, fără ca acest lucru să dăuneze în vreun fel pământului; de aceea, nici acești farisei nu s-au speriat deloc de fenomenul care se produsese.

4. Se mai aflau de asemenea în acel oraș, probabil cu ocazia vreunei călătorii a lor, și câțiva magicieni din miazăzi, iar aceștia știau că ori de câte ori soarele se întuneca complet în vreo zi anume, el rămânea apoi seara un timp mai îndelungat pe cer, pentru a compensa astfel dauna pricinuită pământului de dispariția sa de peste zi. De aceea, nici acești oameni nu s-au temut deloc de fenomenul la care au asistat. Toți cei pomeniți însă au căutat să tragă foloase pentru ei înșiși din cele petrecute, băgând o spaimă de moarte în poporul de rând.

5. La rândul său, după stingerea soarelui ireal, poporul a recurs la toate mijloacele de împăcare a divinităților după sfaturile preoților lor; însă nimic nu părea suficient pentru lăcomia fără seamăn a preoțimii; căci aceasta vedea că poporul nu scosese încă la iveală chiar toate bunătățile și lucrurile de preț pe care le deținea.

6. Mârșăvia aceasta a preoților a sesizat-o însă un grec bătrân, om de mare omenie, inițiat oarecum și el în interpretarea fenomenelor din natură. Acesta i-a adunat degrabă la el acasă pe câțiva dintre oamenii mai isteți din popor și le-a explicat cum s-a priceput mai bine și foarte pe scurt caracterul absolut natural al fenomenului, precum și faptul că acesta nu le poate produce nici un rău. El le-a atras totodată atenția oamenilor adunați la el și asupra lipsei totale de scrupule a mârșavei preoțimi, spunându-le: “Vedeți voi, dacă fenomenul acesta atât de surprinzător ar fi fost în vreun fel de temut, atunci cu siguranță că șmecherii de preoți n-ar alerga acum de colo-colo, cu sacii lor, pe toate ulicioarele, storcând de la oameni prin escrocherie ofrande cât mai prețioase și mai multe! Iar mai apoi, când după câteva ore soarele va răsări din nou, la fel ca întotdeauna, escrocii amintiți vor da din nou fuga pe ulicioare și vor cere iarăși de la oameni, de data aceasta daruri de mulțumire pentru zei! Duceți-vă deci și spuneți bietului norod înșelat toate lucrurile acestea și spuneți-i că grecul cel bătrân și înțelept este cel care v-a trimis să-i duceți vorbă!”

7. Acum, trebuie să spunem că grecul acesta bătrân și bun cunoscător al fenomenelor naturii se bucura de un mare renume printre oameni, astfel încât cuvintele lui s-au răspândit cu iuțeala fulgerului din om în om.

8. Astfel, în mai puțin de o or㠓judecata de apoi” a luat o altă întorsătură, iar preoțimea s-a văzut nevoită să dea înapoi toate bunurile luate prin escrocherie și să-și ia cât mai repede cu putință tălpășița. Căci poporul era tot mai înverșunat și fiecare “uns al zeilor” își vedea de-acum viața în pericol.

9. Firește că Eu prevăzusem toate acestea și de aceea îi atrăsesem lui Uran atenția cu câteva clipe înainte ca revolta evidentă a poporului împotriva preoțimii să înceapă să se manifeste - deși mai existau încă mulți oameni de rând care mai așteptau în mare înfricoșare, în afara orașului, să se petreacă lucruri dintre cele mai îngrozitoare.

10. Îndată după prevestirea evenimentelor de către Mine, s-au văzut dintr-o dată flăcări înalte țâșnind din mai multe cădiri, iar urletele înfricoșătoare au ajuns până la urechile noastre.

11. În acel moment a dat fuga la Mine Cyrenius, cu Iulius după el, și M-a întrebat înspăimântat ce se petrece în oraș; căci manifestările observate luau după părerea lor tot mai mult forma unei răscoale populare! Eu însă le-am explicat pe scurt, lui și lui Iulius, care era situația, așa cum am arătat mai înainte.

12. Aflând cum stăteau lucrurile, Cyrenius și Iulius s-au liniștit pe dată și M-au întrebat doar atât, dacă nu trebuie să ne așteptăm și noi la unele urmări mai grave.

13. Eu le-am răspuns: “Voi nu trebuie să vă așteptați la nici un fel de urmări, preoțimea de acolo însă da; căci acum, populația cea isteață încearcă să-i înduplece pe zei cu un holocaust, incendiind casele preoților și templele zeilor! Iar pe preoțimea aceasta cu siguranță că n-o veți jeli, căci odată și odată tot trebuiau stârpiți puii aceștia de năpârci! Iată deci că soarele ireal a avut o lumină bună, căci ea i-a dezvăluit poporului toată nerușinarea slujitorilor zeilor, iar aceștia își capătă acum binemeritata răsplată!”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 20:33 ]
Post subject:  Capitolul 116 - Bucuria lui Marcu legată de pedepsirea preoților

Capitolul 116
Bucuria lui Marcu legată de pedepsirea preoților

1. În momentul acela s-a trezit și Elena din somnul ei adânc și binefăcător. Ea s-a speriat destul de tare când a văzut agitația mare care domnea printre oamenii de pe colină și totodată și orașul de la poalele acesteia, aflat în flăcări. Iara însă a prins-o de mână și i-a explicat întreaga situație, după care Elena s-a liniștit și a spus: “Încă de-acum vreo oră am avut în sufletul meu convingerea fermă că soarta aceasta avea să lovească în mod inevitabil orașul de acolo îndată după stingerea soarelui ireal. Și iată desfășurându-se întocmai, chiar în fața ochilor noștri și a urechilor noastre, presimțirea destul de vagă pe care am avut-o! Cred că Tu, Doamne, ai știut ce se va petrece chiar de când ai hotărât aprinderea soarelui ireal, și abia acum reiese limpede motivul pentru care l-ai făcut să strălucească!”

2. Iar Eu am spus: “Da, așa este, copila Mea dragă, fără îndoială că așa stau lucrurile! Orice lumină pe care Eu o aprind pe cer urmărește o mulțime de alte scopuri bune, nu numai pe acela al strălucirii, care firește că este doar un obiectiv secundar și foarte neînsemnat.

3. Privește numai lumina soarelui! Strălucirea sa este fără îndoială un lucru secundar, de mică însemnătate. Uită-te însă la toate viețuitoarele de pe pământ, la cele aflate în libertate, precum și la cele captive, uită-te la aspectul lor exterior și vei putea vedea cum fiecare este afectat de lumina și de căldura soarelui, suportând efecte despre care nici n-a visat încă vreun cercetător al naturii de pe pământul acesta! Și toate acestea reprezintă numai efecte ale luminii soarelui!

4. Dar chiar și pământul acesta ți-ar putea înfățișa atât de multe minunății dintre cele mai diverse datorate numai luminii soarelui, încât nici în câteva mii de ani de acum înainte nu le-ai putea sesiza pe toate cu ochii trupului tău, și cu atât mai puțin le-ai putea ține socoteala!

5. Însă în jurul soarelui nostru, a cărui lumină generează atât de multe minunății chiar pe acest pământ, se rotesc și o mulțime de alte corpuri cerești luminate de soare, unde lumina acestuia dă naștere la alte noi minunății, neîntâlnite pe pământ sau pe oricare altul dintre corpurile cerești! Vezi tu, toate acestea reprezintă efectul uneia și aceleiași lumini!

6. Așadar, poți fi sigură că nu am aprins pe cer soarele ireal doar de dragul unei străluciri puțin mai îndelungate! Ce părere ai acum, preaiubita Mea fiică?”

7. Elena a spus: “O, Dumnezeule atât de mare și de sfânt, Tu știi prea bine că în cazul acesta omul nu poate avea în veci nici un fel de părere! Căci măreția și înțelepciunea Ta sunt mult prea mari și cine ar putea pătrunde în profunzimile atotputerniciei Tale?!

8. Este deja un miracol foarte mare chiar și simplul fapt că eu am dreptul să Te iubesc pe Tine mai presus de orice și să-mi găsesc fericirea deplină în iubirea aceasta, de care inima mea nu va fi în veci vrednică! Dar ca cineva să caute să cerceteze mai îndeaproape Ființa Ta divină și de nepătruns, asta mi s-ar părea cea mai mare nerozie a unei inimi omenești! Iată, Doamne, care este părerea mea!

9. Căci Tu ești cu adevărat demn de cea mai mare iubire, și aceasta cred eu că este cea mai deplină fericire. Dar nici un spirit nu va putea pătrunde în vecii vecilor în spiritul Tău!”

10. După cuvintele acestea, ale frumoasei Elena, pline încă de întreaga beție a iubirii, bătrânul Marcu a venit la Mine și a spus: “Doamne, oare limbile acelea mari de foc vor prăji cum se cuvine și vor frige și peștii aceia mulți și foarte frumoși pe care am fost eu nevoit să-i dau preoțimii evreiești ca zeciuială? Căci Tu știi bine, Doamne, că eu am fost întotdeauna, după puterile mele, primitor cu toată lumea. Și întotdeauna am simțit, atunci când am dăruit, o fericire mai mare decât a simțit poate chiar cel care a primit darul. Însă zeciuială dată fariseilor m-a necăjit până în adâncul inimii! Și, după cum bag eu de seamă, în special casele preoțimii evreiești se află acum în flăcări! Binemeritată răsplată pentru puturoșii aceia fără scrupule, care nu fac altceva decât să-l pungășească pe omul de rând! Și, de aceea, mă bucur de ea mai mult decât dacă cineva mi-ar fi dăruit zece dintre cele mai frumoase case din oraș! Tu știi bine că niciodată nu m-am bucurat de nefericirea altuia; de data aceasta însă - iartă-mă, o, Doamne - dar mă bucur din plin de ea!

11. Căci a da unui om nevoiaș ceva este o mare fericire pentru o inimă pătrunsă de bunătate, iar a-i da unui lucrător al Tău răsplata cuvenită, ba chiar și ceva în plus, asta o socotesc a fi o îndatorire sfântă a fiecărui om. Și tot o datorie sfântă a fiecărui om cinstit este să-și plătească dările stabilite de lege către conducătorul țării, căci acesta are multe griji și cheltuieli legate de asigurarea ordinii și siguranței în țara sa, iar supușii săi sunt obligați, prin iubirea față de aproapele lor, să facă cu toată bucuria ceea ce stăpânul țării consideră a fi bine pentru întregul stat și ceea ce cere el de la supușii săi.

12. Sigur că printre regi pot să existe uneori și unii tirani egoiști, capabili să stoarcă poporul până la sânge; după un astfel de tiran însă vine apoi din nou un rege bun, iar poporul respiră din nou ușurat.

13. Preoțimea rămâne însă mereu aceeași; ea tiranizează poporul, ca un vampir, o mie de ani, cere de la el birurile cele mai rușinoase și nu-i oferă acestuia nimic în schimb decât cea mai mare înșelătorie, în toate privințele! Da, fără îndoială că orice om cinstit trebuie să-I înalțe slavă Domnului Dumnezeu atunci când El îi trage în sfârșit la răspundere pe șarlatanii aceștia, cu ura lor nețărmurită față de oameni! Iată deci că este un adevărat balsam pentru sufletul meu când văd limbile de foc devorând în special splendidele locuințe și sinagogi ale fariseilor evrei, și asta chiar în ajunul sabatului. Căci mâine e zi de sabat, iar indivizii aceștia nu ar avea voie în astfel de zi nici să adune jertfe și nici să se îndeletnicească cu vreo altă treabă. Ei bine, lecția aceasta strașnică și-au meritat-o din plin nelegiuiții aceștia bătrâni și nesătui!”

14. Și atunci am întrebat Eu: “Dar știi tu sigur că flăcările acelea din oraș îi vizează tocmai pe farisei și pe preoții păgâni?”

15. “O, ba bine că nu – spuse Marcu - căci am intrat în casă pentru a da niște porunci pentru mâine în legătură cu săracii, care mai mult ca sigur că mă vor vizita mâine, și tocmai atunci au apărut trei tineri greci, pe care i-am servit cu pâine și vin, iar ei mi-au povestit repede ceea ce se petrece jos, în oraș; și aș fi fost în stare să-i răsplătesc cu o perlă mare pentru fiecare cuvânt pe care-l rosteau, așa mare bucurie mi-au făcut! Soarele ireal a avut efectul acesta benefic!”

16. Atunci am spus Eu: “Vezi însă că mâine vei avea de plătit pentru bucuria aceasta a ta; căci mulți dintre farisei se vor înființa la masa ta.”

17. Marcu: “Cu mare plăcere, căci pentru bucuria aceasta sunt dispus să-i hrănesc pe indivizii aceia chiar timp de opt zile la rând; și poate că în felul acesta vreunul dintre ei va deveni chiar un om adevărat; căci Tu, Doamne, faci ca orice lucru să devină posibil!”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 20:37 ]
Post subject:  Capitolul 117 - Reproșuri pentru bucuria față de necazul altuia

Capitolul 117
Reproșuri pentru bucuria față de necazul altuia

1. După aceste manifestări de aprobare din partea lui Marcu, la care s-au adăugat și altele, de la cei care îl ascultaseră pe bătrân, Elena a văzut deodată o limbă de foc deosebit de luminoasă țâșnind spre cer, astfel încât ea a scăldat în lumină întreaga zonă. Cyrenius a sesizat și el limba aceea de foc ridicându-se din centrul orașului, iar flacăra părea din ce în ce mai luminoasă, mai mare și mai înaltă.

2. Noaptea, orice lumină are însă amăgitoarea însușire de a părea unui om necunoscător al fenomenelor optice că se apropie tot mai tare, cu cât creste în intensitate și în amploare în locul în care se află de fapt. Astfel, de pildă, copiii mici întind adesea mâinile spre lună, pentru că, datorită luminozității ei, aceasta li se pare a se afla foarte aproape, iar câinii latră adeseori la ea din același motiv.

3. De aceea și Elena a avut impresia că flacăra aceea din ce în ce mai mare și mai luminoasă se apropie tot mai mult de noi și M-a rugat să poruncesc flăcării celei haine să nu mai vină către noi și să nu ne facă vreun rău.

4. Atunci le-am spus Eu tuturor celor de față: “Bine, dar nu mai fiți atât de copilăroși! Senzația că flacăra se apropie tot mai mult de noi este doar o amăgire optică. Luminozitatea tot mai puternică a flăcării are însă următoarea explicație: focul din marele palat al mai-marelui fariseilor a pătruns în cămara cea imensă a acestuia. Iar acolo se află vreo două sute de chintale din cel mai curat și mai bun ulei, în butoaie bine închise și, de asemenea, mai multe butoaie cu petrol pentru iluminatul palatului, la care se adaugă și o mare provizie de unt, lapte și miere. Și iată, toate produsele acestea au luat acum foc și ard în flăcări atât de mari și de luminoase, iar cu ocazia aceasta se vor prăji probabil și peștii tăi, bătrâne Marcu, așa cum ți-ai dorit tu cu puțin înainte. Căci în cămara cea mare se găsea o mare parte dintre ei, gata pregătiți pentru mâine. Ei, ce spui acum, Marcule, de toate acestea?”

5. Iar Marcu a spus: “O, mărite Doamne, care poți pătrunde cu privirea Ta la fel de bine în străfundurile inimii mele, ca și în cămara mai-marelui fariseilor, Tu știi prea bine că nici acum și nici altădată eu nu m-am bucurat de nenorocirea altuia. E drept, ca războinic am fost foarte sever, dar niciodată nu i-am pricinuit vreun rău cuiva din propria mea voință, în afara acelora care fuseseră dinainte condamnați de lege - lucru împotriva căruia nu mă puteam ridica. Dar niciodată nu am simțit vreo bucurie atunci când puterea legii a lovit pe careva. Astfel că nici în cazul de fată nu resimt chiar o bucurie din toată inima pentru nenorocirea în sine, și nici pentru faptul că frumoșii mei pești se prăjesc și ei acolo, doar spre bucuria vulturilor; dar faptul că tartorii aceia au primit în sfârșit o lecție binemeritată, asta chiar că îmi aduce o bucurie nesfârșită!

6. Căci mistuirea comorilor lor de către flăcări nu reprezintă decât paguba cea mai mică pentru ei; dar faptul că întreaga încredere în învățăturile lor este acum mistuită și ea, aceasta este paguba cea mare pe care o au ei de suferit, dar care reprezintă în schimb un mare folos pentru poporul înșelat. Căci acesta își va putea deschide acum urechile și inimile pentru primirea adevărului dumnezeiesc cel curat, și acesta este de fapt lucrul de care mă bucur cel mai mult. Și nu ar fi deloc exclus ca, în măsura în care mințile și inimile lor nu sunt complet împietrite, preoții loviți de năpastă să devină chiar ei ceva mai receptivi la adevărul cel adevărat, spre deosebire de perioada când erau înconjurați de comorile lor. După părerea mea, ziua de mâine ne va aduce tot felul de pilde memorabile! Spune-mi Tu, Doamne, dacă am dreptate sau dacă și bucuria aceasta a mea este condamnabilă în ochii Tăi!”

7. Eu i-am răspuns: “O, nicidecum; căci de nu aș fi avut și Eu același motiv să fac să se petreacă toate lucrurile acestea, care ți-au produs ție atâta bucurie, atunci n-ai fi văzut niciodată soarele ireal, iar pârjolul de colo nu ar fi avut loc. Dar totuși la început s-a simțit puțină bucurie răutăcioasă în sufletul tău, căci erai supărat pe farisei pentru lipsa lor de omenie și de scrupule la zeciuială. Acesta a fost lucrul pentru care te-am dojenit puțin mai înainte și pentru care mâine va trebui să-i hrănești pe mai mulți dintre preoții afectați de incendiul provocat. Dar firește că acest lucru nu te va sărăci prea tare!

8. Vezi tu, un om drept și desăvârșit trebuie să fie desăvârșit în toată simțirea și gândirea sa, precum și în faptele sale, căci altminteri el nu este nici pe departe pregătit pentru împărăția cerurilor!

9. Să-l luăm de pildă pe un violator ticălos și plin de cutezanță al legilor orânduirii omenești, o adevărată lepădătură umană, pe scurt spus, un individ care ar putea fi numit drept un frate al Satanei. Să spunem că mult timp omul respectiv își duce la împlinire nestingherit toate fărădelegile sale, fiindcă executorii legii nu pot pune mâna pe el, căci viclenia sa cu adevărat satanică îi este ca o pavăză. Și mulți dintre oameni nu-și doresc nimic mai arzător decât ca răufăcătorul să cadă cât mai curând în mâinile justiției!

10. În sfârșit, să spunem că armata executorilor legii reușește să-l înșface pe îndrăznețul criminal, să-l judece și să-l condamne la cea mai aspră și binemeritată pedeapsă! Și iată că oamenii se bucură acum, cu mic, cu mare, că nelegiuitul și-a căpătat în sfârșit pedeapsa meritată; ba poate că există unii oameni foarte cumsecade cărora le pare rău că nu pot fi chiar ei călăi pentru odiosul criminal, pentru a-l putea pedepsi după pofta inimii lor!

11. Dar ia să ne întrebăm acum cu inima curată, dar și cu un cuget la fel de curat, dacă o asemenea bucurie se potrivește unui om desăvârșit?! O inimă curată și un cuget curat vor răspunde cu siguranță astfel: «Sigur că mă bucur pentru faptul că omenirea, terorizată ani de-a rândul de nelegiuitul acesta, a scăpat în sfârșit de un asemenea demon și poate trăi din nou liniștită. Dar și mai mare ar fi fost fericirea mea dacă demonul respectiv și-ar fi recunoscut nelegiuirea, ar fi regretat-o și s-ar fi îndreptat în felul acesta, transformându-se într-un om folositor și căutând după posibilitățile sale să repare răul pricinuit!»

12. Și acum să-Mi spuneți voi Mie, care atitudine vă place mai mult: prima bucurie, stârnită de pedeapsă, sau cea de-a doua, însoțită de o dorință curată și cu adevărat omenească?”

13. Și atunci a spus Marcu: “Dar nici nu poate fi vorba de vreo alegere; căci cea de-a doua bucurie este potrivită omului, în timp ce prima este - după părerea mea – încă foarte brutală, egoistă și animalică!”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 20:43 ]
Post subject:  Capitolul 118 - Matael devine vicerege

Capitolul 118
Matael devine vicerege

1. Și atunci a spus și Uran: “Gânduri atât de minunate și atât de profund filantropice nici n-am mai auzit vreodată! Sunt și eu om și suveran peste mai multe sute de mii de oameni, și toată lumea susține că supușii mei ar fi cei mai fericiți din întregul Pont. Dar totuși am fost nevoit să aplic și eu legea așa cum mi-a fost ea transmisă de la Roma, cu excepția câtorva îndulciri ale pedepselor, lucru pentru care am primit anterior, în calitatea mea de suveran, încuviințarea Romei. Chiar și așa, oricât de mult le-aș fi îndulcit eu, legile mi s-au părut întotdeauna foarte dure!

2. Cât de puțin țin ele cont de natura omului și cât de puțin - sau chiar deloc - au ele în vedere dacă un anumit om, potrivit naturii și însușirilor sale, are posibilitatea de a respecta o anumită lege sau nu! Pe cât de prostesc ar fi să susții că o singură sanda se potrivește la toate picioarele, tot atât de prostească mi se pare și o lege care nu ține deloc seama de natura omului și de însușirile sale!

3. Dar, așa cum ai înfățișat Tu, Doamne și Stăpâne, legile vieții, oricare om, indiferent de natura și de însușirile sale, se poate orienta cu ușurință după ele și poate respecta ușor asemenea legi cu adevărat filantropice! Atunci când voi ajunge din nou acasă, lucrurile vor arăta în curând altfel și în țara mea!

4. Matael și cei patru tovarăși ai săi, care poartă acum - ce-i drept - veșminte romane, vor primi de la mine haine tradiționale grecești și mă vor ajuta să-mi organizez cât mai bine micuțul meu regat. Iar pe Matael îl numesc încă de pe acum drept primul meu consilier și, întrucât eu nu am un fiu, și în funcția de vicerege.”

5. A intervenit și Cyrenius, care a adăugat: “Iar eu, ca guvernator general al Romei în întreaga Asie și o parte a Africii, înzestrat cu toate împuternicirile, primite chiar din mâna împăratului Cezar Augustus, care a fost fratele meu, iar acum și din cea a fiului său, încuviințez pe deplin alegerea aceasta! Tu, Uran, n-ai fi putut găsi în lumea întreagă un om mai potrivit! Dixit! (Am zis!) - CYRENIUS.”

6. Atunci am spus și Eu: “Iar Eu îl confirm de asemenea; căci în sufletul Meu, Eu l-am uns pe el de multă vreme pentru această funcție. Însă tu, Uran, poți să-l ungi când vei ajunge acasă și cu ulei de nard, în fața întregului popor și în fața mai-marilor din regatul tău, pentru ca ei să știe cu cine au de-a face și ce ascultare îi datorează. Iar el îți va apăra regatul de invaziile sciților mult mai bine decât o armată întreagă de războinici încercați. Căci Eu îl voi înzestra în acest scop și cu niște puteri deosebite de îndată ce își va lua funcția în primire. Acum însă, el nu are încă nevoie de ele, căci îi este de ajuns înțelepciunea sa!”

7. Iar Uran a spus: “Doamne, oare nu a sosit încă timpul și nu s-ar putea ca sciții cei periculoși să fie orientați către cunoașterea mai profundă a esenței învățăturii Tale? Căci este cu adevărat păcat pentru acei oameni - altminteri atât de strălucitori - să continue să rămână în starea inferioară în care se află, care este una dintre cele mai de jos. Vezi printre ei oameni cu înfățișare exterioară atât de minunată, cum cu greu ai putea întâlni la alți oameni de pe pământ. Spiritual însă, ei se află cu adevărat la zero.

8. Te surprinde când vezi venind un bărbat cu o figură atât de majestuoasă sau o femeie atât de frumoasă, și nici unul dintre ei aproape că nu cunoaște vreo limbă, ci scot doar niște grohăituri asemenea porcilor, pe care apoi nu le înțeleg nici ei înșiși, și cu atât mai puțin alți oameni. Nu din vreo patimă a cuceririlor aș vrea să-i știu pe sciți în subordinea mea, ci pentru a putea face din ei oameni. Oare nu s-ar putea realiza un astfel de lucru fără sabie?”

9. Eu i-am răspuns: “Pentru aceasta îți vor fi de mare folos tovarășii lui Matael, iar dorința ta se va împlini până la urmă; însă cu greu îi vei putea reuni pe toți sciții sub sceptrul tău, căci imperiul lor are o întindere extrem de mare. Pe cei dimprejurul Pontului (n.t. Marea Neagră de astăzi) însă îi poți avea pentru tine și îi poți forma așa cum crezi tu de cuviință.”

10. Uran: “Mulțumescu-ți Ție, Doamne, în vecii vecilor, în numele meu și al tuturor oamenilor care prin învățăturile Tale se vor trezi întru spiritul lor! Și fii sigur că eu nu-mi voi cruța puterile și nici nu-mi va lipsi voința pentru a face ceea ce-mi propun; însă dă-Mi Tu binecuvântarea Ta!”

11. Cyrenius a spus și el: “Iar eu îți declar de asemenea că-i poți considera drept supuși ai tăi pe toți sciții care ți se vor subordona. Dacă însă vei dori să cedezi Romei drepturile tale asupra lor, atunci țara ta va fi scutită de impozit timp de zece ani la rând, iar urmașilor tăi li se va garanta dreptul de succesiune. Iar ulterior, după scurgerea a treizeci de ani, țara ta nu va mai putea fi predată celui care oferă mai mult. Confirmarea tuturor celor pe care ți le-am enumerat acum o vei primi mâine de la mine, înscrisă pe pergament. Doar un dușman străin ți-ar mai putea smulge țara, prin forță. Dinspre partea Romei însă, ea va rămâne a ta pentru totdeauna.”

12. Atunci Eu i-am spus lui Cyrenius: “Bine, dar dă-i chiar de astăzi în scris ceea ce i-ai promis; căci mâine este sabat și ar fi bine să nu-i supărăm pe cei săraci cu duhul!”

13. Cyrenius: “Bine, Doamne, dar cum aș putea scrie aici, acum, la miezul nopții, documentul promis? Mâine însă îl voi așterne pe pergament încă dinainte de ivirea zorilor, astfel că nu voi supăra pe nimeni!”

14. Și din nou am spus Eu: “Ia uite aici, Rafael al Meu l-a și întocmit; ia deci documentul, citește-l și vezi dacă el corespunde pe deplin dorințelor tale!”

15. Cyrenius a luat documentul, s-a apropiat de o făclie, l-a citit și a regăsit în el cuvânt cu cuvânt tot ceea ce exprimase mai înainte, drept pentru care a spus: “Dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat acum pentru prima oară, probabil că m-ar fi surprins peste măsură; dar Rafael mi-a oferit deja mai multe probe de acest fel, astfel că nu mă mai mir deloc, fiindcă știu că astfel de lucruri sunt pentru el la fel de ușor de înfăptuit cum îi este unui om să ajungă uneori cu privirea până la cele mai îndepărtate stele. Dar acum, că documentul este deja gata, îl pot înmâna lui Uran.”

16. După care Cyrenius i-a înmânat documentul lui Uran, spunându-i: “Primește-l, întru acoperirea ta și a urmașilor tăi, și încearcă să-i câștigi pe oameni pentru împărăția lui Dumnezeu, pentru împărăția iubirii, pentru împărăția adevărului etern, care prin Iisus, Domnul din Nazaret, s-a pogorât în chipul acesta minunat din ceruri până la noi, muritorii! Căci în El suntem noi și prin El trăim acum și vom trăi în vecii vecilor!”

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 20:49 ]
Post subject:  Capitolul 119 - Elena devine soția lui Matael

Capitolul 119
Elena devine soția lui Matael

1. Uran ne-a mulțumit (Mie și lui Cyrenius) din toată inima, și la fel și Elena, care însă a continuat cu o întrebare: “Bine, dar tatăl meu nu are un urmaș de parte bărbătească! Cine îi va urma atunci la guvernare?”

2. Iar Eu am spus: “Dar, multiubita Mea Elena, nu v-am dat Eu chiar acum un preaînțelept urmaș, pe care tatăl tău l-a numit în funcția de vicerege? Acela oare nu vă convine?”

3. Elena a răspuns, aproape plângând de bucurie: “Mai întrebi dacă ne convine?! Te-am întrebat însă, pentru că doream să cunosc foarte bine voința Ta, care este sfântă pentru mine! Deci iartă-mă, Doamne, dacă prin întrebarea mea Te-am necăjit cumva!”

4. Eu: “Nu-ți face griji pentru asta, căci pe Mine niciodată nu mă poate necăji un om și cu atât mai puțin tu! Dar fiindcă Mi-ai pus o întrebare, al cărei răspuns ai fi putut de fapt să-l ști și fără să Mă întrebi pe Mine, am să te întreb acum și Eu ceva, despre care și Eu cunosc întrucâtva răspunsul, chiar dinainte ca tu să Mi-l dai!

5. Uită-te puțin la Matael! El a fost desemnat de tatăl tău ca vicerege și confirmat în funcția aceasta de Cyrenius și de Mine. Este un bărbat încă destul de tânăr, de nici douăzeci și opt de ani. Ai vrea tu oare să-l iei pe el de bărbat?”

6. În clipa aceea Elena și-a plecat ochii, puțin rușinată, și a spus abia după o vreme: “Bine, Doamne, dar de Tine chiar că nu se poate ascunde nimic, nici măcar în adâncul inimii! Căci Tu ai privit fără îndoială în inima mea și ai descoperit acolo că Matael îmi este peste măsură de drag, iar acum Tu m-ai dat de gol mai înainte ca eu să doresc să-mi mărturisesc sentimentele; dar din moment ce tot mi-ai dat în vileag inima, nu mai pot răspunde la sfânta Ta întrebare decât printr-un «da» din toată inima. Căci într-adevăr, eu îl iubesc foarte mult pe Matael. Sigur că se pune acum întrebarea daca și el mă iubește pe mine!”

7. În momentul acela M-am adresat lui Matael: “Ei bine, prietene, de-acum continuă tu în voie discuția!”

8. Iar Matael a spus: “O, Doamne, în veci fie slăvit numele Tău! Niciodată nu Te simt cu atâta intensitate în inima mea ca atunci când te porți atât de omenește cu noi, oamenii! Mă întrebi daca aș putea-o iubi pe fecioara aceasta curată, care îți este devotată Ție cu toată ființa ei, la fel de mult cum Te iubesc eu pe Tine, Doamne? Bine, dar ea este atât de minunată, este fiică de rege, iar eu sunt doar un biet fiu al unor oameni de rând, care nu sunt nici măcar din Ierusalim, ci din împrejurimile acelui oraș mare, care are peste o sută de porți și de zece ori câte o sută de locuitori, sau chiar mai mult, și printre care eu și cu familia mea nici măcar nu am fost numărați. Vezi dar, aici este problema!”

9. Eu i-am răspuns: “Ei, și ce-i cu asta? Căci cine a fost David prin naștere? Și cine a fost Saul? Cine i-a uns pe ei drept regi ai Israelului?

10. Iar dacă acum fac pentru tine ceea ce am făcut odinioară pentru cei doi, atunci cum să nu fi tu de aceeași condiție cu Elena? Sau crezi cumva că nu aș avea suficientă putere să te instalez într-o clipă chiar pe tronul împăratului de la Roma?

11. Puterea și forța lui Rafael, care se află aici în slujba noastră, o cunoști deja, iar de cuvântul Meu ascultă în orice clipă mii de legiuni de asemenea îngeri. Cine ar putea fi acela care s-ar încumeta să se ia la luptă cu ei?! Căci ajunge doar un singur Rafael pentru a transforma într-o clipă întregul pământ în praf și pulbere, darămite să-l detroneze pe un împărat al Romei și să-l așeze în toată liniștea pe un altul în locul lui! Așa ceva nu se va petrece însă, dar nu pentru că îmi lipsește puterea să o fac. Căci Eu am motivele Mele să îi las pe împărații de acum pe tronul lor de la Roma. Dar, în același timp, am și puterea nelimitată să-ți dăruiesc ție tot ceea ce doresc Eu și să fac din tine tot ceea ce vreau. Și cine oare Mi s-ar putea împotrivi?!

12. Vezi tu, puterea lui Dumnezeu este mai mare decât cea a vreunui rege de pe pământ! Căci nu se află oare viața oricărui rege în mâna Lui, la fel ca și cea a unui cerșetor? Este suficientă o adiere cât de mică a voinței duhului Său și s-a zis cu existența întregii creații! Nu-ți face așadar, prietene, nici un fel de griji! Căci ceea ce spun Eu, rămâne pentru întreaga eternitate, iar dacă Eu i-am predestinat ceva cuiva, așa va rămâne el de-a pururi, neclintit. Căci Eu sunt una cu Tatăl Ceresc și tot ceea ce fac, fac potrivit marii Lui iubiri și înțelepciuni, și nimeni nu poate veni la Mine, spunând: «Doamne, pentru ce faci cutare sau cutare lucru?» Sigur, dacă cineva M-ar întreba lucrul acesta din iubirea sufletului său, aceluia îi voi da răspunsul dorit pentru a-i povățui inima. Dar dacă încearcă cineva să Mă judece, acesta nu va avea parte de un răspuns, ci de o judecată! De aceea, păstrează-ți cumpătul! Căci dacă am făcut din tine un rege, atunci tu ești cu adevărat un rege, iar cel care se pune împotriva ta, acela va fi zdrobit! Ia așadar mâna Elenei și află că ea este și va rămâne de-acum nevasta ta!”

13. În acel moment, Uran s-a ridicat și a rostit, gâtuit de emoție și de recunoștință: “O, Doamne, Tu - în veci atotputernic - oare cum aș putea eu, un biet păcătos, să-mi arăt în vreun fel recunoștința cu adevărat demnă de Tine? Căci Tu reverși asupra mea cele mai mari binecuvântări și binefaceri! Și ce îngrijorare mare, îndelung chinuitoare, ai îndepărtat din sufletul meu!

14. Căci Tu știi cât de greu îi este unui părinte simțitor să aleagă pentru unica și multiubita sa fiică un soț, despre care nu poți știi niciodată dinainte, cu o certitudine cât de mică, dacă va fi potrivit pentru fiica ta și dacă ea va fi cu adevărat fericită alături de el! Câte jertfe n-au adus adeseori părinții în Templele zeului Himeneu (*1) pentru fericirea fiicelor lor proaspăt măritate, în speranța de a le asigura acestora o căsătorie fericită. Și nu o dată, jertfele lor s-au dovedit absolut zadarnice!

15. Căci căsniciile se dovedeau a fi nefericite, iar fiica măritată devenea cât de curând o adevărată sclavă a bărbatului ei, în loc să fie prietena și tovarășa sa de viață.

16. Aici s-a petrecut însă ceea ce am auzit încă din bătrâni, și anume că adevăratele căsătorii sunt încheiate de zeii din ceruri. Firește că vom renunța acum definitiv la noțiunea eronată de «zei», căci de vreme ce L-am găsit pe unicul și adevăratul Dumnezeu, zeii cei inventați încetează să mai existe.

17. Căsătoria aceasta a fost însă hotărâtă și legată chiar de către Tine, o, Doamne, și pot fi prin urmare sigur că ea nu va duce lipsă nici de binecuvântarea Ta, pe care însă cei doi trebuie să o și merite prin respectarea întocmai a voinței Tale preasfinte, căci altminteri nu vor avea parte de ea.

18. Elena, fiica mea dragă, ți-ai fi putut tu închipui, atunci când am pornit noi în lunga noastră călătorie cu intenția de a căuta adevărata înțelepciune și pe zeul cel necunoscut al tuturor zeilor, pentru a ne înștiința apoi și poporul și a-i dărui o cât mai mare fericire, că noi doi vom găsi aici, în locul acesta părăsit, pustiu și cât se poate de neînsemnat, o fericire atât de desăvârșită?

19. Vezi tu, fiica mea, cum și-a găsit împlinire povața mea, pe care ți-o repetam adeseori: «Cel care dorește să găsească totul, acela ar trebui să Îl caute numai pe Dumnezeul»? Tu ai oftat atunci când am părăsit orașul nostru cu tainica hotărâre în suflet de a nu reveni acasă până când nu vom fi găsit adevărul și pe unicul și adevăratul Dumnezeu, și ai spus cu jale în suflet: «Tată, probabil că nu vom mai vedea niciodată cu ochii orașul nostru și țara aceasta frumoasă!» Iar eu ți-am răspuns: «Fii liniștită, fata mea, că doar nu plecăm să jefuim pe cineva, și nici pentru a amenința cu războiul pe vreunii dintre vecinii noștri, ci ne ducem să căutăm cea mai deplină fericire pentru noi și pentru țara noastră! Nici un zeu și nici o putere nu poate condamna gândul acesta al nostru!» Atunci te-ai liniștit și tu, și am plecat cu mult curaj la drum. Te întreb însă dacă atunci, la început, ai fi putut visa măcar la tot binele și la fericirea nemăsurată care ne-au așteptat aici?!”


(*_ 1) Zeul căsătoriei la greci.

Author:  Acustic [ 31.7.2011, 20:58 ]
Post subject:  Capitolul 120 - Mulțumirile Elenei și bunele ei intenții

Capitolul 120
Mulțumirile Elenei și bunele ei intenții

1. Atunci Elena a spus: “O, tată, ce muritor ar fi putut avea vreodată habar de asemenea lucruri?! Și, în plus, în ciuda gândirii noastre ceva mai luminate, era încă prea adânc înrădăcinată în noi credința noastră păgână și eram prin urmare incapabili de vreo idee atât de curată, care să ne poată duce măcar cu gândul la tot ceea ce, prin mila unică a Domnului Dumnezeu, am primit aici din însăși mâna Sa!

2. Dar nici acum nu putem face altceva pentru tot ceea ce ne-a dăruit El, decât să continuăm să-L iubim mai presus de orice. Iar fraților și surorilor noastre, așa cum sunt de fapt supușii noștri, le vom arăta iubirea noastră mare pentru ei, la fel de mare ca și pentru propria noastră viață, prin faptul că le vom dezvălui cu mare credință și în spiritul deplin al adevărului, numele unic al adevăratului, slăvitului și preasfântului Dumnezeu, și îi vom ajuta să-și trezească și ei sufletul astfel încât, pe calea iubirii celei adevărate și a smereniei, să poată deveni și ei oameni adevărați, plăcuți Domnului Dumnezeu! Iar Matael, de-acum soțul meu iubit, ne va oferi, împreună cu frații săi, brațul său vânjos și marea sa inimă plină de înțelepciune, și astfel, binele nostru în numele Domnului va fi și al său, iar binele său va fi și va deveni și cel al supușilor noștri.

3. Asta este tot ce pot mărturisi aici, în credință și adevăr, în fața lui Dumnezeu cel atotputernic, din adâncurile inimii mele pline de recunoștință. Dar Te rog, Doamne, să fii mereu îndurător și milostiv cu mine, sărmana păcătoasă; căci Tu singur știi câte din poverile vieții pământene voi fi eu în stare să duc! Nu doresc să trec prin viață lipsită de orice povară, dar doresc să port poverile pe umerii mei atât cât îmi îngăduie puterile cu care m-ai înzestrat Tu, o, Doamne; dincolo de acestea însă, Doamne, să nu mă pui la încercare!”

4. Iar Eu i-am răspuns: “Jugul Meu este unul blând, iar poverile mele sunt ușoare; iar când și când, câte o mică sarcină în plus nu-ți va dăuna în nici un caz, ci va fi de mare folos sufletul și spiritului tău.

5. Soțul tău, Matael, îți va povesti la timpul cuvenit ce poveri a avut el de dus în spinare pentru a-și curăța sufletul de tot ceea ce poate fi numit lumesc, pentru ca apoi inima sa să poată dobândi o asemenea putere. Iar ceea ce are el acum, aceea nu-i mai poate fi luat de nici o putere și de nici o eternitate. Ceea ce tu ai primit în tine mai mult din afară, se aseamănă încă destul de mult cu sămânța așternută în pământ, și de aceea trebuie să mai treacă încă prin multe încercări până va fi ajuns la rodul adevărat, binecuvântat și copt.

6. De aceea, nu mai avea atâta teamă de multele poveri ale vieții, pe care le vei întâlni când și când pe drumul tău pământesc, căci Eu sunt cel care le voi trimite către tine, întru întărirea sufletului și a spiritului tău!

7. Iar atunci când te vei întâlni din când în când cu o greutate mai mare, atunci gândește-te că Eu sunt acela care trimite spre tine o astfel de întărire! Căci, cu cât îl iubesc Eu mai mult pe un om, cu atât îl supun la mai multe încercări. Pentru că orice om trebuie să devină la fel de desăvârșit ca și Mine. Pentru aceasta însă, este nevoie de multă dăruire, de multă răbdare, de blândețe și de o supunere deplină față de voința lui Dumnezeu Tatăl.

8. Iar acela care se va supune apoi întru totul voinței lui Dumnezeu Tatăl, va deveni la fel de desăvârșit în spiritul său cum sunt Eu însumi desăvârșit, căci în felul acesta un astfel de spirit devine una cu Mine. Spune-mi acum dacă ai înțeles pe deplin ceea ce ți-am explicat!”

9. Elena a răspuns: “Da, în măsura în care îi este cu putință unui muritor, în existența aceasta a sa temporară și mărginită, să înțeleagă vorbele Domnului Dumnezeu!”

10. Eu am spus: “Bine! Iar acum, de vreme ce treburile noastre sunt terminate, hai să ne și odihnim puțin! Cel care are nevoie de puțin somn, acela să se culce; iar cel care vrea să vegheze împreună cu Mine și să se roage, acela să vegheze și să se roage!”

11. Și atunci mulți au strigat: “Doamne, vrem să veghem cu Tine și să ne rugăm!”

12. Iar Eu am spus: “Atunci faceți cum doriți! Totuși, trebuie să ne pregătim pentru ziua de mâine; căci ea se va dovedi o zi fierbinte.” Și, adresându-Mă lui Cyrenius: “Mâine vor veni încoace fratele tău Cornelius și căpitanul Faustus pentru a vedea ce s-a petrecut în orașul acesta. Căci ei nu bănuiesc că tu te afli aici, și cu atât mai puțin că Mă aflu și Eu pe aici. Trebuie să avem grijă ca ei să găsească un adăpost. În oraș nu se va găsi de data aceasta nici o locuință, căci focul iscat de incendierea templelor și a sinagogilor va distruge destul de rău orașul și vor fi serios afectate și multe alte clădiri, și chiar case de locuit. De aceea, mâine trebuie să fim cu mintea limpede, așa că este necesar să ne pregătim cu toții pentru aceasta. Cui îi este însă somn, acela să se culce. Eu însă trebuie să veghez și să Mă rog!”

13. Cu aceste cuvinte, i-am părăsit pe toți și M-am dus cât mai departe pe deal, pentru a rămâne singur și pentru a uni cât mai intim ființa Mea cu Duhul cel etern al lui Dumnezeu Tatăl.

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 12:50 ]
Post subject:  Capitolul 121 - Despre natura lui Iisus

Capitolul 121
Despre natura lui Iisus


1. Mulți dintre cei aflați pe colină, și care auziseră poruncile Mele, au început să își pună tot felul de întrebări. Chiar Elena și Uran erau puțin surprinși, și se întrebau în rând cu ceilalți: “Ciudat! Iată că se duce mai încolo ca să se roage și să se pregătească pentru ziua de mâine! Dar cui i se mai poate oare adresa și la cine se poate ruga? Sau poate că, în pofida înțelepciunii Sale profunde și unice, El nu este totuși cea mai înaltă făptură divină... Că doar n-o să Se roage Sieși!? Și chiar dacă ar face așa ceva, tot te-ai putea întreba: de ce oare? Ciudat lucru! Se duce să se roage și să se pregătească pentru ziua de mâine, ca și cum El, ca făptură dumnezeiască supremă, n-ar fi fost pregătit deja de o veșnicie pentru lucrurile acestea! Da, ciudat, foarte ciudat! Hm! Oare ce ar putea să însemne toate acestea? Că doar cu puțin timp înainte a vorbit așa cum singur Dumnezeu cel adevărat poate vorbi! Spunea chiar El că de cea mai ușoară adiere a spiritului Său depinde existența întregii lumi, iar acum se duce El însuși să se roage și ne trimite pe noi să ne culcăm și să ne odihnim, sau să ne rugăm și noi și să ne pregătim pentru ziua de mâine! Ei bine, dacă El însuși se duce să se roage vreunei făpturi divine cunoscute probabil doar de El, atunci noi cui să ne rugăm? Lui, sau Făpturii Divine încă necunoscute nouă, căreia I se roagă El acum?! Ei bine, asta este mult mai mult decât ai putea visa în cel mai absurd dintre vise!”

2. În momentul acela însă s-a ridicat dintr-o dată Matael, puțin cam agitat, și a spus cu o voce puternică, astfel încât să-l audă toți: “Bine, dar ce vă dați voi cu părerea, exact ca orbii despre culori?! Orbi ce sunteți, voi toți, în afară de îngerul Rafael, ba chiar și voi, ucenicii Săi cei vechi, care sunteți încă lipsiți de vedere, și prin urmare niște proști!

3. Nu se arată El oare aici, pe pământ, la fel ca noi toți, într-un trup format din carne și sânge, în care s-a dezvoltat sufletul Său, la fel ca și al nostru, pentru a fi capabil să se unească apoi pe deplin cu eternul Spirit Divin?

4. Doar spiritul din El este Dumnezeu, tot restul este omenesc, așa cum și noi suntem oameni. Iar atunci când se roagă, asta înseamnă cu alte cuvinte că lasă omul care este El să se pătrundă întru totul de eternul Său Spirit Primordial, Dumnezeu, din care se trag toate celelalte spirite, la fel cum imaginea soarelui oglindit în micuța picătură de rouă provine de la soare.

5. Căci, potrivit spiritului Său, El este adevăratul soare; noi însă, împreună cu toate celelalte spirite, suntem doar oglindiri vii ale acestui soare primordial etern, Dumnezeu, înțelegeți acum ce înseamnă atunci când spune El că merge să se roage?”

6. Iara și cu Elena au fost primele care au înțeles; ceilalți însă tot nu se prea puteau orienta, căci tot mai amestecau în mintea lor sufletul și spiritul, precum merele cu perele! Atunci însă, Matael a început să-i povățuiască în amănunt, iar mulți au început să se lumineze. Toți au lăudat profunda înțelepciune a curajosului Matael, iar Elena i-a cuprins mâna lui Matael, și-a apăsat-o de pieptul ei și i-a spus: “O, tu, soț minunat pe care mi l-a dăruit însuși Domnul, dacă lucrurile vor continua mereu astfel cu înțelepciunea ta, atunci aș dori să știu cât de mult voi ajunge să te mai iubesc! Că de nu ne-ai fi sărit în ajutor nouă, tuturor, cu înțelepciunea ta, am fi ajuns probabil până la urmă să ne îndoim de divinitatea marelui nostru învățător, fără să ne mai gândim la toate miracolele înfăptuite de El chiar în fața ochilor noștri. Acum însă lucrurile s-au îndreptat și știm din nou cui trebuie să ne rugăm și cui să ne adresăm cu cea mai profundă credință!”

7. Iar Cyrenius a spus: “Pe cât de bucuros sunt, dragul meu prieten și frate Matael, să te știu aranjat cât se poate de bine, poate și mai bucuros aș fi fost însă să te am mereu în preajma mea! Căci printre noi toți nu există nici unul, cu excepția îngerului care stă acum de vorbă cu Suetal al său, care să fie atât de iluminat până în cele mai adânci străfunduri ale sale, așa cum ești tu! Binecuvântat este poporul al cărui regent vei fi tu, și de fapt ești deja! De văzut însă, ne vom mai vedea noi destul de des, căci ori voi veni eu la tine, ori vei veni tu la mine!”'

8. Matael i-a cuprins mâna bătrânului Cyrenius și i-a spus: “Nobile Cyrenius, noi doi vom lucra mână în mână, iar principiul nostru să fie mereu acela de a face poporul - în numele Domnului - pe cât de înțelept și de fericit ne va fi cu putință! Este sigur că ne vom îndrepta întotdeauna atenția în special către binele spiritual al popoarelor pe care Dumnezeu ni le-a încredințat spre conducere, dar vom urmări în același timp să nu aibă nimeni a se plânge nici de vreo nevoie apăsătoare, mai ales atunci când, din punct de vedere spiritual, respectivul a și făcut salturi mari.

9. În marele imperiu roman, o asemenea cârmuire a poporului ar avea probabil de înfruntat mari dificultăți; într-o țară mică însă, ea este ușor de realizat, iar statele mici în care domnește fericirea devin până la urmă un fel de oglinzi în care cele mari se privesc spre a vedea dacă nu s-au murdărit cumva pe obraz, sau dacă părul lor este bine aranjat.

10. O oglindă nu este de regulă mai mare decât o palmă, și totuși, dacă dorește acest lucru, omul se poate privi în ea, rând pe rând, chiar și din cap până în picioare. La fel, o țară mică poate deveni ușor o oglindă pentru un imperiu foarte mare. Dacă, în schimb, o țară mică și-ar lua drept exemplu un mare imperiu, ea s-ar pierde foarte curând cu totul în acesta și și-ar conduce inevitabil supușii la ruină! De aceea, este mai bine să rămânem o mică oglindă decât un uriaș care se privește în ea! Am dreptate sau nu, nobile Cyrenius?”

11. Iar Cyrenius a spus: “Aș vrea să-l văd și eu pe acela care ar putea susține că nu ai dreptate! Tu ai întotdeauna dreptate, căci prin tine vorbește mereu spiritul lui Dumnezeu.

12. Dar ia uită-te spre oraș! Căci mie mi se pare că focul se întețește. Este oare cu putință ca flăcările să mistuie până la urmă un întreg oraș atât de însemnat? Poate că Rafael al nostru ar putea da o mână de ajutor, dacă ar considera că este bine?!”

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 12:58 ]
Post subject:  Capitolul 122 - Despre natura îngerilor

Capitolul 122
Despre natura îngerilor


1. Atunci a intervenit în discuție Iara: “O, el! El doar dacă primește vreun semn - firește invizibil pentru noi - de la Domnul, altminteri nu mișcă un deget! Doar mie mi-a fost dat ca învățător și protector; dar dacă mă adresez lui cu rugămintea să facă cutare sau cutare lucru pentru mine, nici nu-i trece prin cap să facă ce l-am rugat! Iar dacă vreau să aflu un anumit lucru de la el, nu numai că nu-mi spune nimic, ci dimpotrivă, mă întreabă el pe mine în legătură cu lucrul acela, încercând să afle el de la mine ceea ce eu îl întrebasem pe el. De aceea, nici nu merită să vă bateți gura. E drept că mie mi-e foarte drag, dar mi-ar fi de o mie de ori mai drag dacă ar fi puțin mai săritor! Sigur că este mereu deosebit de prietenos, dar de rugat nu-l poți ruga nimic, căci îți pierzi timpul de pomană.”

2. Iar Matael a spus: “Sunt curios și eu dacă nu ar putea fi determinat cumva să salveze măcar câteva dintre casele oamenilor sărmani de furia focului! Uite, am să-l chem aici ca să vedem dacă draga de Iara are chiar întru totul dreptate!”

3. După care, Matael l-a chemat pe Rafael și i-a spus: “Prietene, uită-te și tu puțin spre oraș! Căci eu am impresia că flăcările mistuie de-acum și câteva dintre colibele oamenilor nevoiași; iar dacă este așa, n-ai putea tu oare împiedica lucrul acesta?”

4. Iar îngerul a răspuns: “Firește că aș putea, însă doar dacă mi se va permite acest lucru; căci voința mea este în întregime cea a Domnului, iar eu nu pot voi decât ceea ce El singur voiește. Dacă Domnul dorește acest lucru, tu nici nu ai apuca să clipești și eu aș și termina cu stingerea incendiului! Dar fără voia Domnului, eu, din propria mea voință, pot face tot atât de puțin cât poți face și tu; mai mult, toate minunile înfăptuite de mine de fapt nu eu le-am înfăptuit, ci voia Domnului le-a înfăptuit prin intermediul meu.

5. Noi, îngerii, nu suntem prin esența noastră nimic altceva decât o emanație a voinței dumnezeiești, sau putem să spunem că suntem voința personificată a Domnului, și nu putem face nimic prin noi înșine. De fapt, nici nu putem fi concepuți ca având o formă de sine stătătoare, în afara voinței dumnezeiești, așa cum tu nu ai putea concepe o imagine reală a soarelui într-o oglindă, dacă înainte de asta nu a căzut o rază de soare pe suprafața oglinzii respective.

6. Pentru a înțelege însă și mai bine esența mea, vreau să-ți amintesc de acea oglindă concavă, pe care a descoperit-o vestitul inventator Arhimede. Oglinzile respective au proprietatea absolut naturală de a capta o mulțime de raze solare căzute pe suprafața lor, concentrându-le într-un singur punct, aflat la o anumită distanță. Iar razele acelea concentrate într-un singur punct au adeseori, atât din punct de vedere al luminozității, cât și din cel al căldurii, o forță de atâtea ori mai mare decât cea a razei solare simple de câte ori este cuprins pătratul diametrului focarului (care nu depășește lățimea a două policare) în diametrul suprafeței oglinzii, care poate atinge adeseori chiar și înălțimea unui om.

7. Un astfel de focar are apoi desigur o putere de cel puțin o mie de ori mai mare, sub raportul luminozității sau al căldurii, decât raza solară în sine, și totuși el nu poate fi conceput fără soarele însuși.

8. Oglinda nu face de fapt altceva decât să concentreze razele solare într-un focar puternic și eficient, însă fără soare ea nu are nici forță și nici efect, și nu are decât proprietatea de a concentra razele solare, atunci când acestea cad pe suprafața ei. Fără soare însă, efectul oglinzii concave este egal cu zero.

9. Și, cum spuneam, tot astfel și noi, îngerii, suntem în felul nostru doar niște oglinzi concave pentru receptarea și concentrarea voinței dumnezeiești, iar acolo unde ne manifestăm puterile, o facem doar prin focarul voinței dumnezeiești concentrate în noi, iar atunci omului i se pare că vede minune după minune, înțelegi ce vreau să spun?”

10. Iar Matael a răspuns: “Firește că înțeleg, chiar foarte bine, doar că nu am știut că Arhimede a fost cel care a descoperit oglinda concavă; căci descoperirea a fost pusă inițial pe seama unui anume Hamerod, iar apoi pe seama cunoscutului Tales, care se spune că a realizat și o mașinărie de scos fulgere!”

11. Iar Rafael i-a răspuns: “Chiar așa și este, însă Arhimede a fost un mare inventator și a înțeles esența foarte utilelor oglinzi concave, a cilindrilor declanșatori de fulgere, dar mai ales a pârghiilor, printr-o fericită utilizare a șurubului fără sfârșit creat de el tocmai în acest scop și foarte exact calculat, după a căror descoperire el a putut exclama: «Dați-mi un punct de sprijin în afara pământului, și vă răstorn întreg pământul!»

12. Din toate acestea rezultă deci că eu, cu de la mine putere, nu pot să dau curs cererii tale, oricât de justificată mi s-ar părea. Dacă Domnul mă va însărcina însă cu treaba aceasta, atunci o voi duce de îndată la bun sfârșit. Adresați-vă așadar cu cererea voastră Domnului!”

13. Dar Iara a spus: “Pe Domnul nu-L putem deranja în momentul de față; căci El ne-a recomandat să ne odihnim sau chiar să ne rugăm, în cazul în care preferăm veghea. Cel mai bine ar fi deci să facem acest lucru, căci ceea ce spune El are întotdeauna un bun temei. Ce ne pasă de fapt nouă dacă întreg orașul de colo piere în flăcări?! Domnul are sigur motivele Sale pentru care a trimis urgia aceasta asupra orașului, iar motivele acelea nu pot fi decât unele profund întemeiate și pătrunse de iubirea și milostivenia dumnezeiască. Și chiar dacă noi am dori acum să schimbăm în vreun fel situația, n-am determina nicidecum o schimbare în bine, ci mai degrabă una în rău; la timpul potrivit, Domnul va lua El singur hotărârea cuvenită și fără noi. Cu Rafael al meu însă lucrurile rămân cum am spus eu, căci fără vrerea Domnului el nu este decât un burduf gol.”

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:04 ]
Post subject:  Capitolul 123 - Înțelepciunea Iarei

Capitolul 123
Înțelepciunea Iarei


1. Atunci Matael a spus: “O, micuță Iara! N-aș fi bănuit pentru nimic în lume că în trupul tău sălășluiește atâta înțelepciune! Bravo ție, micuță ghenizariteană; acum însă aș dori să aud de la tine cum te rogi tu de fapt lui Dumnezeu!”

2. Iara a spus: “Ei bine, încerc să mă transpun mai întâi cu toate gândurile și sentimentele mele în cele mai adânci profunzimi ale inimii mele, acolo unde sălășluiește iubirea pentru Dumnezeu. Și, în acest fel, iubirea aceasta preasfântă își primește hrana ei, la fel cum ai așeza pe niște jar mocnit, care nu mai arde cu flacără, niște vreascuri uscate care ard foarte repede.

3. Iar aceste vreascuri vor trezi de îndată la viață jarul cel mocnit, astfel încât din el vor începe să țâșnească mici flăcărui, iar flăcăruile acelea vor începe cât de curând să cuprindă lemnele, și focul va începe să ardă, iar atunci lumina și căldura se va împrăștia în tot sufletul. Și abia atunci, spiritul divin astfel revelat în suflet va începe să glăsuiască:

4. «O, Tu, preasfinte Tată al meu din ceruri! Sfințească-se numele Tău! Fie asupra noastră, bieți păcătoși stăpâniți de noapte și moarte, iubirea Ta părintească! Facă-se voia Ta cea unic sfântă, aici, pe pământ; precum și în cerurile Tale toate! Și de am păcătuit noi împotriva ordinii Tale eterne și sfinte, atunci iartă-ne nouă prostia noastră și ai răbdare și îndurare cu noi, precum și noi avem răbdare și îndurare cu aceia care au greșit în vreun fel față de noi. Și nu lăsa ca noi, în slăbiciunea noastră trupească, să fim duși în ispită de către lume sau de către cel rău, dincolo de puterile noastre, ci izbăvește-ne Tu - prin marea milă, iubirea și îndurarea Ta - de toate relele prin care ar putea fi știrbită sau slăbită iubirea noastră pentru Tine, prea sfinte și iubite Tată Ceresc! Iar de ne vei vedea însetați sau înfometați, spiritual sau trupește, atunci dă-ne Tu, preabunule și iubite Tată, după judecata Ta, ceea ce ni se cuvine nouă în toate zilele! Căci a Ta este toată iubirea, cinstirea și slava, în vecii vecilor!»

5. Iată, asta înseamnă pentru mine a mă ruga, însă rugăciunile se pare că au valoare în fața lui Dumnezeu numai atunci când în adâncul inimii iubirea față de Dumnezeu s-a transformat, în felul pe care ți l-am descris, într-o flacără dătătoare de lumină și căldură, prin concentrarea tuturor gândurilor și sentimentelor în centrul cel divin al inimii. Iar dacă lipsește acest preludiu, atunci orice rugă, chiar cu cele mai frumoase cuvinte, este o oroare pentru Dumnezeu și ea nu este primită și ascultată.

6. Căci Dumnezeu este în Sine un spirit și de aceea trebuie să te rogi Lui în spiritul iubirii și în lumina cea mai arzătoare a adevărului. Ai înțeles acum ce înseamnă - potrivit adevărului cel mai deplin - după părerea și după mintea mea, a te ruga?”

7. Iar Matael i-a răspuns: “O, fetiță drăgălașă și minunată! Cine oare ar fi bănuit la tine asemenea profunzimi ale înțelepciunii!? Căci, cu adevărat, în condițiile acestea eu aș putea să devin foarte bine ucenicul tău și nu mi-e rușine s-o recunosc aici, în fața tuturor! Da, abia acum înțeleg cum se cuvine iubirea ta atât de mare fată de Domnul și vice-versa (invers), cum spun romanii! Căci și în cazul tău sufletul pare să fi fost trezit de către Domnul abia de curând, ca și în cazul meu!”

8. Iara: “În cazul celui care-L iubește pe Domnul Dumnezeu mai presus de orice, sufletul poate fi trezit foarte repede și foarte ușor; acela însă care-L caută pe Domnul doar cu mintea sa, spre a-L iubi abia după ce-L va fi găsit cu toată puterea rațiunii sale, acela și-a asumat o sarcină dificilă și inutilă, prin care nu va ajunge niciodată în lumea aceasta la țelul dorit. Așa se explică de ce ai ajuns, și tu atât de repede la lumina nepieritoare a îndurării lui Dumnezeu; căci, în inima sufletului tău, focul iubirii trebuie să fi ars în flăcări, chiar dacă trupul tău a fost pentru un timp complet asediat de spiritele cele rele ale iadului!”

9. Matael: “Da, copilă divină, se pare că ai dreptate! Căci eu L-am iubit pe Dumnezeu încă din copilărie mai presus de orice și de aceea bătrânii mei m-au și predestinat Templului; acolo trupul meu a devenit în scurt timp o adevărată mașinărie a iadului, însă sufletul meu a rămas totuși ceea ce a fost el de la începutul ființării sale. Dar hai să lăsăm toate acestea, căci nu-mi amintesc cu plăcere de asemenea lucruri. Și acum, spune-mi tu, iubita mea Elena, cum îți place fetița aceasta atât de înțeleaptă! Nu este oare un lucru de-a dreptul uluitor de câtă înțelepciune poate da dovadă acest copil!?”

10. Iar Elena a întrebat: “Unde și cine sunt de fapt părinții ei?”

11. Matael i-a răspuns: “Vai, vai, dar lucrul acesta îl știi deja, și chiar l-ai și văzut pe tatăl ei, Ebahl, hangiul din Ghenizaret, în seara aceasta, la cele trei corturi ale voastre, și ai și vorbit cu el! Ai și uitat acest lucru? Dar spune-mi mai bine ce părere ai despre înțelepciunea atât de profundă a fetiței acesteia și dacă nu simți și tu, asemenea mie, dorința de a fi odată și odată la fel de înțeleaptă ca fetița aceasta drăgălașă? Căci eu, recunosc, știu multe - dar copilul acesta știe mult mai multe decât mine! Văd în adâncurile sufletului meu că în pieptul ei nevinovat se ascund lucruri despre care noi încă nici nu avem habar. Despre Rafael însă, i pare să nu aibă o părere prea bună! Ce spui de toate acestea, preafrumoasa mea soție Elena?”

12. Iar Elena i-a răspuns, însă cu o undă de durere în glas, și nicidecum veselă și bucuroasă: “O, Matael al meu, până la nivelul acesta biata ta Elena nu va ajunge probabil niciodată! Căci se pare că însăși inima celui Atotputernic bate în pieptul fetiței acesteia. Vezi doar că ea are cunoștințe în sfera vieții interioare divine a omului, cum nu le mai poți auzi decât din gura Creatorului însuși! Și, de aceea, este chiar de înțeles de ce nu-l apreciază ea în mod deosebit pe înger; căci ea îi seamănă desigur în privința adevăratei înțelepciuni, așa cum un ochi îi seamănă celuilalt. De faptul că îngerul are de la Domnul o putere deosebită, de acest lucru nu ne putem îndoi. Dar de faptul că în privința adevăratei înțelepciuni - născută din iubirea pentru Domnul - el ar putea fi mai tare decât fetița aceasta, mă îndoiesc.

13. Mi-ar plăcea cu adevărat să port o discuție cu ea, dacă nu aș avea un respect atât de mare față de înțelepciunea ei! Căci un om ca mine nu trebuie decât să rostească cine știe ce vorbă prostească și probabil că ar avea parte pe loc de o corecție din gura fetei, astfel încât întreaga viață să nu mai îndrăznească să deschidă gura.

14. Dacă fetița ar fi fost vreo sărmană, mi-ar fi plăcut să-i pot dărui toate comorile pe care le-am luat cu mine; dar după hainele prețioase pe care le poartă, ea pare copilul unor oameni înstăriți, și cu siguranță nu ar vedea cu ochi buni darurile mele, în special în condițiile înțelepciunii ei nemăsurate, datorită căreia probabil că disprețuiește orice fast lumesc, într-o măsură mult mai mare decât noi, și în special decât mine, care nu m-aș dovedi în stare să-i ofer nici măcar un strop de înțelepciune!

15. Mie, fetița îmi este nespus de dragă; dar apropierea ei mă înfricoșează și mă și îngrijorează.

16. Însă pentru explicația referitoare la felul în care trebuie să te rogi pentru a-I fi cu adevărat pe plac lui Dumnezeu îi sunt foarte recunoscătoare; dar cum oare i-aș putea eu mulțumi așa cum se cuvine copilei acesteia?”

17. Și atunci a spus Iara, care între timp vorbea cu Rafael despre cu totul alte lucruri: “Iubindu-mă așa cum și eu te iubesc pe tine, preafrumoasă și nobilă regină - căci de mai mult eu nu am trebuință! Ce ar putea însemna pentru mine toate comorile acestei lumi, asta știi tu prea bine, și de altfel ai și spus cu puțin înainte cu mare înțelepciune. Iar de s-ar pune problema să ne oferim una alteia în dar grosierele comori materiale, atunci eu ți-aș putea oferi ție unele mult mai mari decât tu mie. Dar ce înseamnă oare întregul fast lumesc față de o singură scânteie din iubirea cea adevărată și vie pentru Dumnezeu din inima noastră!? Prietenă dragă, acesta este giuvaerul pe care trebuie să-l păstrăm cu mare credință, să-l păzim și să-l ocrotim în inima noastră, pentru ca nu cumva să-l pierdem vreodată! Căci, dacă avem acest sentiment și îi dăm o strălucire din ce în ce mai mare, atât sub aspectul purității, cât și sub cel al intensității sale, atunci avem de fapt mult mai mult decât ar putea cuprinde toate cerurile! Ai înțeles tu vorbele mele?”

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:10 ]
Post subject:  Capitolul 124 - Elena vorbește despre puterea preoților

Capitolul 124
Elena vorbește despre puterea preoților


1. Iar Elena i-a răspuns: “Vorbele tale atât de înțelepte le-am înțeles foarte bine; singurul lucru pe care nu-l înțeleg încă este cum de ai dobândit tu înțelepciunea aceasta atât de mare?”

2. Iara i-a răspuns: “Nu te preocupa de lucrul acesta, căci el ține de voința Domnului, Cel care le împarte oamenilor, în funcție de calitățile lor, diferite daruri, așa cum un semănător împrăștie sămânța pe pământul arat. Acolo unde sămânța cade pe un pământ bun, ea va produce cât de curând roade foarte bune și multe. Sper ca și inima ta să fie un ogor bun; ce părere ai?!”

3. Elena: “Cam așa ar trebui să fie; eu însă am trăit un timp mult prea îndelungat într-o păgânitate oarbă, care uneori tot mai răsună în mine ca un ton dezacordat al unei harpe eoliene! E drept că acum cunosc adevărul, iar acesta a devenit însăși viața mea, dar ia gândește-te numai la poporul meu, care este încă foarte pătruns de credința lui păgână și trăiește în adorația zeilor acesteia! Ce efort va însemna pentru noi să-i oferim poporului acestuia o viziune nouă și să-l facem să renunțe la vechile superstiții! Iar dacă vrerea atotputernică a Domnului nu ne va sprijini puternic în întreprinderea aceasta a noastră, atunci nu vom putea realiza mare lucru, sau poate chiar nimic!”

4. Iară: “Bine, dar și tu ai fost, împreună cu tatăl tău, tot o păgână, și iată că n-a fost deloc nevoie de prea mult efort și de prea multe strădanii pentru a putea fi îndreptată către adevărul cel curat!”

5. Elena: “Sigur că nu mă pot pune cu tine, care ești atât de înțeleaptă, în chestiuni pur spirituale. Există însă în lumea aceasta probleme foarte speciale, legate mai ales de diferitele religii ale oamenilor, iar acestea sunt mult mai greu de înlăturat decât confuziile unei doctrine false.

6. Și lucrurile acestea sunt legate în primul rând de preoțime, care și-a construit o învățătură menită să-i aducă în special ei cele mai multe beneficii și de pe urma căreia să poată trăi cât mai bine. Iar templele au și ele o mulțime de treburi de făcut, și astfel dau de lucru unei mulțimi de artiști și de meseriași, precum și altor servitori și slugi. Și toți acești oameni trăiesc așadar de pe urma templelor, iar odată cu dispariția acestora ei își vor pierde câștigul și pâinea cea de toate zilele. Îți imaginezi ce tărăboi vor face aceia!?

7. De li s-ar putea oferi oamenilor acestora o altă sursă de câștig, poate că lucrurile ar merge mai bine și mai simplu; dar unde să găsești într-un ținut nu prea mare o nouă sursă de câștig pentru mii de oameni, și de unde să procuri pâinea pentru atâtea făpturi!? Sigur, pentru câteva zile, lucrurile s-ar rezolva cumva; dar pentru mai mulți ani? De unde să le procuri pe toate, rămânând în același timp bun și cinstit?!

8. Dar, dincolo de toate acestea, poporul crede cu putere în tagma preoțească, iar aceasta se bucură din partea lui de cel mai înalt respect; și nu trebuie decât ca preoții să le spună oamenilor că noi am fost afurisiți de zei, și atunci va trebui s-o ștergem cât mai degrabă din propria noastră țară, pentru a ne scăpa pielea. Vezi așadar, draga mea prietenă, acestea sunt câteva lucruri la care suntem obligați să ne gândim! După cum spuneam, doar sprijinul miraculos al Domnului ne-ar putea veni în ajutor!

9. Căci va fi destul de greu să răspândești lumina aceasta preacurată din ceruri chiar și aici, în regatul iudeilor, unde vechea învățătură a lui Moise a fost împânzită într-o măsură atât de mare cu tot felul de falsuri și înșelătorii, de pe urma cărora preoțimea s-a îmbogățit atât de mult și trăiește de-acum într-o asemenea bunăstare. În același timp, preoțimea se pricepe foarte bine să se alieze cu stâlpii puterii, făcându-se într-un fel indispensabilă acestora.

10. Potentații încep de regulă prin a le acorda preoților mult prea multe libertăți și privilegii, cu ajutorul cărora cei din urmă își atrag apoi, prin tot felul de artificii, masele de partea lor, iar apoi potentații nu mai pot face decât haz de necaz, dacă nu vor să-și piardă cu totul puterea. Și, în condițiile acestea, se dovedește destul de greu să domnești peste un popor. Până la urmă, poți fi mulțumit că ești lăsat să joci măcar rolul de domnitor, chiar dacă în realitate nu mai domnești de mult timp.

11. Crede-mă pe mine, adevărații stăpânitori ai popoarelor sunt de multă vreme preoții, iar împărații, regii și principii nu mai sunt de fapt decât tainicii lor lachei necăjiți. Și mulți dintre cei din urmă și-ar dori să organizeze cu totul altfel, mult mai bine, lucrurile în țara lor, și să scape odată de slujitorii cei hrăpăreți și mult prea bine hrăniți ai zeilor, dacă așa ceva ar fi posibil. Dar nu este posibil, cel puțin prin mijloace omenești; și, vezi tu, când mă gândesc la toate acestea, chiar că mi se ridică părul măciucă! Poți să înțelegi toate greutățile acestea?”

12. Iara i-a răspuns: „Fără îndoială, dar știu totodată și faptul că nu orice lemn se lasă spart dintr-o singură lovitură de topor. Iar la acest lucru se mai adaugă firește și acela potrivit căruia multe lucruri care sunt cu neputință pentru noi, oamenii, devin foarte lesne posibile pentru Dumnezeu și cu ajutorul Acestuia!

13. De aceea, fă doar atât cât poți și lasă tot restul pe seama Domnului, iar atunci vei ajunge fără îndoială la rezultatul dorit!

14. Tu îl ai alături de tine pe Matael, care a fost investit de Domnul cu multă înțelepciune, cu forță și putere, și de asemenea pe tovarășii săi aproape la fel de înțelepți și de puternici, împreună, ei vor realiza până la urmă ceva, astfel că poți fi pe deplin liniștită!

15. Iar dacă Matael își va începe lecțiile acolo, în țara ta, la fel cum le-a început și în cazul tău, s-ar putea să nu-i fie chiar atât de greu să-și câștige de partea sa până și preoțimea, căreia el îi poate încredința apoi noi funcții; iar mai târziu, chiar preoțimea va putea deveni aceea care va continua să sădească învățătura în rândurile poporului. Iar în ceea ce îi privește pe artiști și pe meseriași, ei bine, preoțimea nou convertită va găsi ea până la urmă și pentru ei ceva de lucru!

16. Dacă însă tu, iubita mea prietenă, îți propui ca la întoarcerea ta acasă să mături dintr-o dată din cale toate credințele vechi, așa false cum sunt ele, atunci desigur că o asemenea treabă se va dovedi extrem de dificilă si cu greu vei avea parte de mulțumire.

17. Căci adevărata înțelepciune de la Dumnezeu trebuie să se dovedească pretutindeni în stare să găsească și mijloacele cele mai drepte. Iar dacă ea nu știe să facă lucrul acesta, atunci nu este încă nici pe departe o adevărată înțelepciune de la Dumnezeu. Ceea ce se poate realiza în cazul unui om, se poate face si în cazul a mii de oameni. Firește însă că pentru aceasta este nevoie de mult mai mult timp și de mai multă răbdare decât în cazul unui singur om, dar toate pot merge ca pe roate dacă folosești calea cea bună și aplici mijloacele necesare. Cu o singură lovitură nu poți răsturna un copac, la fel cum, scoțând o găleată de apă din fântână, nu poți seca fântâna. Așa stau lucrurile pretutindeni; cu bună credință, luându-ți timpul cuvenit, și cu mijloace drepte, poți muta însă și munții din loc, și poți seca și mările!

18. Căci lui Dumnezeu nimic nu Îi este cu neputință și acolo unde pune El umărul, cu gândul și cu fapta, acolo toate merg ca pe roate! De aceea, fii liniștită și ai deplină încredere în Domnul, și până la urmă toate se vor aranja mult mai bine decât îți imaginezi tu acum!

19. Spune tu, Matael dragă, dacă am dreptate sau nu!”

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:17 ]
Post subject:  Capitolul 125 - Uran demonstrează cât de neîntemeiate sunt temerile Elenei

Capitolul 125
Uran demonstrează cât de neîntemeiate sunt temerile Elenei


1. Atunci a vorbit Matael: „Bineînțeles că ai, cine nu și-ar da imediat seama de asta? Dar soția mea iubită vede lucrurile prea în negru! Firește că nu va fi o treabă foarte simplă - dar nu vom întâlni în cale nici grajdurile lui Augias, despre care legenda spune că uriașul Hercule le-ar fi curățat într-un timp record! Mie nu-mi este deloc teamă și cred că treburile se vor aranja destul de ușor, cu ajutorul Domnului!”

2. Iar Elena a spus: „La fel sper și eu, dar îmi cunosc poporul și toată organizarea învechită din țară și îți spun că între ei, adică între oamenii din regatul meu, este foarte greu să fii și să rămâi om!

3. Sigur că nu este un lucru prea greu să pornești lupta împotriva diferitelor rătăciri ale oamenilor, dar se va dovedi o muncă titanică să combați fanatismul superstițiilor atât de adânc înrădăcinate, pe care preoțimea s-a priceput să le întrețină mereu vii prin tot felul de miracole artificiale.

4. Ar fi necesară poate înfăptuirea unor contra-miracole încă și mai mari, și chiar și așa, nu știu dacă prin ele am obține ceva în rândul poporului! Căci prin ele abia am târî oamenii dintr-o superstiție în alta, dacă nu le oferim totodată și lumina cea dreaptă, cu ajutorul căreia ei să poată deosebi o minune adevărată de una doar aparentă. Cum să faci însă un asemenea lucru când nu cunoști decât prea puțin adevărata natură a minunilor aparente?!

5. Iar bătrânii preoți, care pentru a putea pune bazele înșelătoriilor lor, au înfăptuit deja atâtea false miracole în fața ochilor poporului, nu vor accepta niciodată să le dezmintă acum! Căci, dacă vor face acest lucru, poporul se va năpusti asupra lor și-i va face fărâme. Vedeți voi, un popor întreg, un popor mare este mult mai greu de învățat decât un singur om.

6. Cu vechea preoțime trebuie procedat așadar în cu totul alt fel, iar poporul trebuie pregătit cu încetul și pe nesimțite pentru o transformare de asemenea proporții, astfel că vom putea vorbi de un mare noroc dacă, după zece ani, vom fi ajuns în situația de a vorbi cu poporul despre lucruri spirituale!

7. Vezi tu, iubitul meu soț Matael, eu nu mă îndoiesc nici o clipă de marea ta înțelepciune și nici de ajutorul extraordinar atât de necesar al Domnului, dar văd și greutățile deosebit de mari care vor apărea – asemenea unor uriași - pretutindeni în calea noastră, și nu sunt deloc convinsă că nu vom fi nevoiți să luăm din nou calea bejeniei!

8. Învățătura aceasta este dumnezeiesc de pură și de minunată și este extraordinar de însuflețitoare. Dar este prea multă răutate în lume și, după părerea mea, nu va fi deloc o treabă ușoară să le predici diavolilor din Orcus Evanghelia Păcii lui Dumnezeu!”

9. Și atunci Matael a spus: “O, desigur că nu va fi o treabă ușoară; dar vom resimți o bucurie cu atât mai mare atunci când - cu ajutorul Domnului - vom reuși! Și trebuie să reușim, chiar de-ar fi să se năruiască din cauza aceasta lumea întreagă! Căci eu sunt un om foarte hotărât; și ceea ce îmi pun odată în minte, trebuie neapărat să înfăptuiesc! Dar hai să vorbim acum și despre alte lucruri!”

10. Atunci Uran a intervenit și el: “Aveți perfectă dreptate să vă mai ocupați în discuțiile voastre și de alte lucruri! Eu între timp am ațipit puțin și am avut parte de câteva clipe de somn întăritor, iar în vis am văzut fel de fel de lucruri minunate, dar am prins pe parcurs și unele dintre vorbele voastre, așa că vă pot spune că micuța (Iara) are mare dreptate, iar tu, fiul meu Matael, de asemenea; iar teama scumpei mele fiice, chiar dacă nu complet neîntemeiată, este totuși puțin exagerată!

11. Căci eu îmi cunosc poporul la fel de bine ca pe mine însumi! El se îndeletnicește în principal cu comerțul și datorită acestui fapt are ocazia să cunoască și alte popoare, inclusiv obiceiurile acestora, tradițiile și religia. E drept că în centrul țării mai există comunități supuse cu orbire oracolelor lor. Oamenii din zonele mai mărginașe însă nu mai dau prea multe parale pe credințele lor. Preoțimea s-a discreditat deja de multă vreme în fața celor mai mulți dintre ei, iar filosofia a câștigat demult teren în fața credinței în zei.

12. În Taurida de pildă, zonă ale cărei ținuturi sudice se află de asemenea sub stăpânirea mea, s-a terminat de mult cu mitologia, lucru la care a contribuit în bună parte și poetul roman Ovidiu, care și-a petrecut un anumit timp acolo, prin Metamorfozele (*1) sale, în care i-a ridiculizat într-un mod onest și poetic pe zei. Zeii acestor timpuri sunt Platon, Socrate și Aristotel, iar învățătura lor cea nouă va prinde ușor rădăcini. Căci cei trei înțelepți predică chiar ei credința într-un singur Dumnezeu adevărat și resping întru totul baza politeismului, în care văd doar o reflectare a trăsăturilor singurului și adevăratului Dumnezeu.

13. Dacă n-am fi ajuns noi înșine în țara aceasta a iudeilor, atunci n-am fi aflat nici noi că în Templul de la Ierusalim își face aproape palpabil simțită prezența tocmai acest Dumnezeu, singurul adevărat, pe care îl descrie în special Platon în al său Symposion (*2), și nici despre felul în care te poți uni în spirit cu acest unic Dumnezeu adevărat! Acest adevăr nu-i este străin nici poporului meu, și pe el se va putea construi cu timpul ceva temeinic!

14. Intenția mea era să mă inițiez la Ierusalim în tot ceea ce se putea și, dacă aș fi găsit acolo ceva care să îmi ofere mie satisfacție, aș fi dus gândirea aceea de îndată și acasă, poporului meu. Iar faptul că am ajuns aici, direct la fierar, și nu la ucenicul fierarului - lucru în privința căruia nu mai există, după toate câte le-am trăit, auzit și văzut aici, nici un fel de îndoială - acesta este probabil un act extraordinar de milostivenie, prin care Domnul Dumnezeu a răsplătit buna noastră credință și de care nu ne considerăm și nu ne vom putea considera niciodată demni. Dar cu atât mai ușoară se va dovedi de-acum sarcina noastră de acasă, căci putem fi siguri, în orice împrejurare, de neprețuitul ajutor dumnezeiesc de care am avut parte și aici!

15. Căci noi, iubita mea fiică, nu ne așteptam să găsim nici pe departe ceva atât de măreț cum am găsit în realitate. Dacă am fi găsit măcar ceva mai mult decât în Symposion-ul lui Platon, ne-am fi reîntors desigur nespus de mulțumiți acasă. Ce mai putem spune acum, când am găsit ceva la care nici nu a visat vreodată Platon în Symposion-ul său?! Acum ne vom întoarce cu mare bucurie acasă și-i vom vesti și poporului nostru uluit, cu voce tare, ceea ce am trăit, auzit și văzut noi în căutările noastre! Și trebuie să vă mărturisesc că mă bucur încă de pe acum din toată inima de acest lucru!

16. Și, de aceea, nici nu pot înțelege cum de te-a cuprins pe tine, Elena, o asemenea teamă!?

17. Eu nu mă îndoiesc nicidecum că teama ta este oarecum întemeiată; însă ceea ce spui tu nu prea are sorți de izbândă în țara noastră, ci mai curând la iudei (așa cum îi cunosc eu), care sunt stăpâniți de patima înșelăciunii, de sete de putere și de rea-credință. În acest caz, teama ta ar putea fi mai îndreptățită decât în cazul oițelor noastre blânde! Ce părere ai de asta, iubitul și prea cinstitul meu fiu Matael?”

18. Iar Matael i-a răspuns: “Sunt întru totul de părerea ta; căci în Templul de la Ierusalim se petrec lucruri dintre cele mai urâte și ar fi o mare cutezanță să te prezinți acolo cu o asemenea învățătură! În Templu, acolo unde pe vremuri domnea doar spiritul preasfânt al lui Iehova, s-a înstăpânit acum tot ceea ce poate fi considerat mai rău și mai necinstit pe pământ. Nu mai găsești acolo nimic divin, ci doar niște noțiuni goale de orice conținut! Iar preoții sunt niște lupi și hiene în blană de mioare. Când ne vom afla odată numai între noi, am să vă povestesc eu o mulțime de lucruri despre toate acestea, căci eu însumi am fost templier! Dar să lăsăm astea acum, căci avem de vorbit despre lucruri mult mai importante decât despre Templul cel nelegiuit de la Ierusalim!

19. Pe iubita noastră Iara însă o voi mai bate puțin la cap, căci ea mai ascunde în pieptul ei tot felul de taine la care noi nici nu ne-am gândit încă! Hai Iara, mai povestește-ne ceva din întâmplările trăite de tine!”


*1. Poeme de inspirație mitologică.
* 2. Dialog în versuri. În traducere: Banchetul.

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:23 ]
Post subject:  Capitolul 126 - Iara povestește despre experiențele ei referitoare la stele

Capitolul 126
Iara povestește despre experiențele ei referitoare la stele


1. Atunci Iara a spus: “O, cu mare plăcere, deși mi-e teamă că n-o să dați crezare vorbelor mele! Tu, dragă Matael, știi multe despre stele; eu însă sigur știu mai multe decât tine, deși firește că acesta nu este meritul meu, ci reprezintă doar un dar extraordinar al milostiveniei dumnezeiești. Dar stai să te întreb ceva! Iar de-mi vei putea răspunde, atunci înseamnă că știi și tu la fel de multe ca și mine; dacă nu-mi vei putea da însă răspunsul, atunci voi avea pe deplin dreptul să-ți povestesc diferite lucruri pe care le cunosc. Ce crezi tu că sunt stelele cele mici de pe bolta cerească?”

2. Iar Matael a răspuns: “Draga mea Iara, aceasta este o întrebare destul de dificilă! Căci despre soare, lună și chiar despre alte câteva planete ți-aș putea da poate un răspuns cât de cât satisfăcător; dar până la stelele fixe sufletul meu n-a putut încă răzbate. Bănuiesc că mai există și diferite alte lumi îndepărtate, așa cum ne-a spus odată Domnul. Dar cum sunt ele de fapt constituite și care este natura lor, la asemenea întrebări nu ți-aș mai putea răspunde, motiv pentru care te și rog să-mi spui tu tot ceea ce știi despre acele stele îndepărtate!”

3. Și atunci Iara a spus: “Dragă Matael, dacă nu vei putea da crezare faptului că eu, cu trupul meu de carne și sânge, am călătorit până pe stelele acelea, atunci povestirea mea nu-ți va folosi la nimic! Dar dacă ești în stare s-o crezi, atunci am să-ți relatez câteva dintre trăirile mele de acolo!”

4. Iar Matael a răspuns: “Dragul meu copil, orice credință ar fi pusă în acest caz la o grea încercare, căci pentru ceea ce-mi spui tu omul nu poate întrezări nici o posibilitate materială. Din punct de vedere spiritual însă, în extazul sufletului, sunt sigur că lucrul este posibil, și în cazul acesta îți voi da crezare în tot ceea ce-mi vei spune și povesti despre stelele cele fixe. Dar dacă-mi spui: «cu trupul meu de carne și sânge», atunci, draga mea, eu nu pot crede așa ceva, - iar relatarea, chiar dacă va fi în sine foarte corectă și adevărată, își va pierde adevărul ei efectiv, din moment ce premisa ei esențială este de așa natură încât ți se pare pur și simplu imposibilă.”

5. Atunci Iara a întrebat: “Bine, dar de ce trebuie oare să-ți pară un lucru chiar așa imposibil ca eu să fi fost, așa cum mă vezi, în carne și oase, pe unele dintre acele stele? Oare nu crezi că lui Dumnezeu Îi este totul cu putință?” 6. Iar Matael i-a spus: “O, da, desigur, lui Dumnezeu Tatăl nimic nu-i este imposibil. Însă tocmai El a așezat toate lucrurile într-o anumită ordine firească, iar ordinea respectivă este o lege, pe care El însuși o respectă și trebuie să o respecte cu cea mai mare strictețe, căci altminteri întreaga creație s-ar nărui chiar din clipa următoare, pentru totdeauna. E drept că Domnul înfăptuiește aici multe minuni, însă cel care este atent vede că toate se mențin mereu în cadrul ordinii divine eterne și sfinte.

7. Atunci când în seara aceasta a fost exprimată dorința ca ziua să fie prelungită, El nu a oprit în loc nici pământul și nici aparent umblătorul soare, lucru care, potrivit chiar spuselor Sale, ar fi contravenit ordinii divine eterne, și chiar ne-a explicat că, dacă ar face acest lucru, întreaga viață de pe pământ s-ar afla într-un pericol de moarte. Căci ceea ce nu va fi fost distrus de smucitura extrem de puternică a pământului, și-ar fi găsit fără doar și poate sfârșitul în apele mărilor, revărsate peste întreaga suprafață a pământului.

8. Și, uite, așa cum cunosc eu pământul și zonele atmosferice de deasupra lui, știu prea bine că, la o înălțime de doar zece ore de drum, mai sus de noi, nici o făptură vie nu mai poate supraviețui, așa cum un pește nu poate supraviețui în afara apei, deși un pește ar putea fi totuși menținut în stare vie în afara apei un timp mai îndelungat decât un om la o înălțime de zece ore distanță deasupra pământului. Iar acum, imaginează-ți tu numai distanța aproape infinită de la pământ și până la cea mai apropiată dintre stelele fixe!

9. Deja distanța de la soare până la noi, pe care sufletul meu liber o poate măsura cu exactitate, reprezintă ceva extraordinar. O săgeată trasă de pe pământ cu un arc ar trebui să zboare în condiții de viteză constantă mai mult de cincizeci1 de ani până să ajungă la soare. Iată însă că - potrivit intuiției sufletului meu, firește, și nu rațiunii - cea mai apropiată stea fixă se află față de noi la o distanță care este de zece ori câte o sută de mii de ori mai mare decât cea dintre noi și soare, iar de aici ar rezulta pentru zborul unei săgeți trase dintr-un arc o perioadă de timp de zece sute de mii ori cincizeci de ani! Iar dacă omul s-ar putea deplasa într-adevăr cu o viteză la fel de mare ca o săgeată trasă dintr-un arc, atunci curentul de aer care i s-ar opune l-ar rupe pur și simplu în bucăți. Și ce-ar ajunge omul, dacă s-ar porni să străbată în câteva clipe spațiul cel imens?! Ce s-ar întâmpla cu carnea și cu sângele său?!

10. Vezi tu, legile naturii sunt și ele date tot de Dumnezeu și ele nu pot fi anulate decât odată cu însăși natura. Atâta timp însă cât natura există, va exista și legea cea imuabilă a naturii. Și în acest caz nu pot exista excepții de nici un fel; căci chiar și cea mai mică excepție ar produce o incalculabilă perturbare în întreaga natură a lucrurilor, care se îmbină unul cu altul ca zalele unui lanț. Iar în cazul unui lanț este suficient să se rupă chiar și numai o singură verigă pentru ca lanțul să nu-și mai poată îndeplini funcția sa de legătură! Iată deci motivele care mă determină deocamdată să nu pot crede că tu te-ai plimbat, cu trupul tău de carne și sânge, pe câteva dintre stelele cele fixe.

11. Sigur că în ordinea lui Dumnezeu pot fi posibile multe lucruri pe care eu, în pofida înțelepciunii mele, să nu le pot cuprinde încă; însă afirmația ta, draga mea Iara, intră întrucâtva în sfera lucrurilor cu un caracter extraordinar și nu pot să o accept drept adevărată până când nu îmi vei fi explicat, pe înțelesul meu, modalitatea în care ea s-a putut înfăptui, în concordanță cu legile ordinii divine existente de o veșnicie.

12. Nu trebuie însă să te necăjești din cauza aceasta, căci nu pot pune totuși vorbele tale întru totul la îndoială. Din motivele pe care ți le-am enumerat însă, și care trebuie să recunoști că nu sunt chiar lipsite de temei, eu nu pot să accept situația ca fiind reală. Poate însă că tu ai argumente pe deplin întemeiate, pe care eu unul nu pot să le cunosc! Dacă da, spune-mi-le și mie, și pe viitor nu mă voi mai îndoi de nimic din ceea ce-mi vei povesti tu!”

13. Și atunci a spus din nou Iara: “Da, da, ești într-adevăr un om foarte înțelept și deștept. Pe toate însă nici chiar, tu nu le înțelegi! Uite, dacă s-ar mai putea face ceva cu Rafaei acesta, el mi-ar putea aduce într-o clipă la fața locului câteva dovezi naturale, pe care eu le-am adus cu mine de pe acele stele pe pământ, pentru amintire și ca dovadă a faptului că eu chiar am fost acolo. Dar nu se poate obține nimic de la el, și de aceea nici nu-ți pot arăta dovezile acelea. E drept că un om obișnuit s-ar putea îndoi de autenticitatea dovezilor chiar și văzându-le. Însă sufletul tău pătruns de spiritul divin ar recunoaște cu ușurință, că amintirile aduse de mine nu provin de pe acest pământ. Căci sunt de o asemenea splendoare și atât de prețioase, încât tot ce este pământesc pălește pe dată în fața lor. Ele ar putea fi podoabe împărătești de o valoare inestimabilă! Dar să lăsăm toate astea; căci uite, dinspre răsărit încep să mijească zorile! Sabatul se apropie și ni s-a spus să ne pregătim cum se cuvine pentru ziua aceasta a Domnului!”

14. Atunci Matael a spus: “Aici ai perfectă dreptate; dar referitor la peregrinările tale, în carne și oase, pe câteva dintre stelele fixe, nu vom putea auzi oare astăzi și alte argumente!?”

15. Iar Iară i-a răspuns: “Cum ți le-aș putea oferi? Căci contraargumentele tale sunt prea solide și prea bine întemeiate pe ordinea divină existentă, care este imuabilă, iar eu nu-ți pot oferi în legătură cu călătoria mea pe stelele fixe nici o altă dovadă decât afirmația că pentru Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile, chiar și cele care minții omenești îi par total imposibile.

16. Ai calculat tu oare timpul în care Domnul a adus la țărm, prin Rafael al meu, corăbiile lui Uran din mijlocul mării? Cui i s-a clintit în timpul deplasării aceleia ultrarapide chiar și numai un singur fir de păr din cap? Și cât i-a trebuit lui Rafael să instaleze corturile cele mari ale lui Uran și să-i transporte bunurile sale foarte prețioase de pe corăbii la țărm?

17. La fel, n-ai văzut oare viteza uluitoare cu care scrie Rafael?! Oare nu contrastează și ea cu legile obișnuite ale naturii, și totuși ai văzut-o cu proprii tăi ochi?! Și atunci, cum mai poți afirma, aducându-mi argumentele tale, că un asemenea lucru nu este posibil?!

18. Uite, eu pot să-ți spun, pentru că am văzut cu ochii mei, așa cum nici un alt muritor de pe suprafața acestui pământ nu a văzut, că în universul cel infinit există corpuri cerești imens de mari care, dacă ar fi goale pe dinăuntru, ar avea în interiorul lor un spațiu mult mai mare decât cel pe care-l ocupă întregul spațiu astral pe care îl poți vedea tu până la stelele fixe cele mai apropiate, la cele următoare, și apoi la cele de la a treia depărtare! Iar sorii aceștia imenși ai universului, în jurul cărora se rotesc întregi sisteme solare cu nenumărați sori centrali și planetari, se rotesc la rândul lor în jurul unui corp solar central infinit mai mare, iar rotația aceasta este una atât de rapidă, încât n-ai fi în stare s-o imiți nici cu iuțeala gândurilor tale!

19. De aici și până la oricare dintre stelele fixe de la prima, cea de a doua, a treia sau poate chiar a patra depărtare, zborul n-ar dura mai mult de șapte clipe, iar noi, cu soarele nostru și cu soarele planetar central, care împreună cu corpul solar central pomenit mai înainte efectuează o rapidă mișcare de rotație foarte amplă, efectuăm necontenit odată cu ele exact aceeași mișcare, iar acest lucru este o lege a naturii și un lucru cert, potrivit tuturor calculelor! Simți tu ceva din mișcarea aceasta sau perturbă ea în vreun fel vreunul dintre corpurile cerești sau pe noi înșine, atunci când traversăm într-o singură clipă o distanță atât de incomensurabilă din infinitul spațiu al creației?

20. Iar dacă niște corpuri cerești de o asemenea imensitate se pot deplasa cu o viteză atât de inimaginabilă, fără nici un fel de prejudiciu pentru esența lor, cu cât mai ușor s-ar putea deplasa oare, atunci când Domnul o vrea, un corp ca al meu!?

21. Începi oare de-acum să întrezărești cât de cât posibilitatea ca eu să mă fi deplasat cu adevărat, cu trupul meu pământean, pe unele dintre cele mai apropiate stele fixe?”

22. Iar Matael a spus: “Vai, fetița mea, în tine sălășluiește un cer întreg de înțelepciune și de-acum chiar că încep să cred că lucrurile de-a dreptul senzaționale pe care le-am auzit de la tine ar putea fi totuși posibile! Dar nu mai vorbi acum despre asta, căci sufletele noastre nu sunt încă suficient trezite pentru a cuprinde asemenea dimensiuni. Pentru așa ceva chiar și mie îmi vor mai trebui probabil ani întregi, oricât de deschis este deja sufletul meu.”


*1. In capitolul III. 174 (10-11), Iara calculează în felul ei pentru aceeași acțiune douăzeci de ani.

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:33 ]
Post subject:  Capitolul 127 - Discuții despre situații ieșite din comun

Capitolul 127
Discuții despre situații ieșite din comun


1. După vorbele acestea, Matael a rămas tăcut, gândindu-se în liniște la cele povestite de Iara, iar Elena și Uran o priveau și ei în tăcere pe Iara, muți de uimire. Iara însă se uita la orașul încă în flăcări și aștepta cu nespus de mare nerăbdare întoarcerea Mea. Pe colină se instalase o liniște deplină, doar în casa lui Marcu era destul de multă agitație legată de primirea oaspeților anunțați, adică a lui Cornelius și Faustus, iar zările începeau să se lumineze tot mai tare.

2. Mai bine de un ceas, liniștea a fost deplină pe întreaga colină, în afară de casa lui Marcu, unde, după cum am spus, se făceau pregătiri intense pentru primirea noilor oaspeți, dar și pentru primirea unor inevitabili refugiați din orașul lovit de năpastă.

3. Și în liniștea care se așternuse, câțiva au și adormit în primele ore ale dimineții. Chiar și Cyrenius, Iulius, tinerelul Josoe și câțiva alți înalți funcționari de stat veniți împreună cu Cyrenius adormiseră. Cei treizeci de farisei însă, care urmăriseră în permanență cu cea mai mare atenție incendiul din oraș, rămăseseră treji și vorbeau între ei despre cele văzute și auzite. La fel și cei doisprezece, printre care Suetal, Ribar și Bael.

4. Matael, Elena, Iara și Uran, la care se adăugau și tovarășii lui Matael, pe numele lor Rob, Boz, Miha și Zahr, își continuau și ei veghea, munciți de cele mai profunde gânduri; dar stăteau în tăcere unii lângă alții și-și treceau prin minte toate cele pe care le povestise Iara, fără a îndrăzni însă să o descoasă pe aceasta în continuare. Chiar și Iara se întreba în sinea ei dacă nu cumva le spusese prea multe oamenilor acelora.

5. Abia după o bucată bună de vreme, când orizontul începuse să se coloreze în trandafiriu, a deschis gura, altminteri foarte tăcutul Rob, și a spus: “Dragi prieteni, iată că, oricât de profund aș medita în sinea mea, nu-mi pot găsi liniștea. Căci, într-adevăr, aici toate sunt atât de stranii, încât ai în permanență impresia că visezi și, indiferent ce ai face, tot nu poți înțelege toate cele văzute și auzite în așa fel încât ele să-ți devină mai apropiate și să te simți ca într-un mediu familiar. Iar faptul că te simți mereu străin de toate cele care se întâmplă în jurul tău nu este cel mai normal lucru de care să se ocupe mintea unui om. Numai minuni și iarăși minuni, toate nemaipomenite!

6. Tu, frate Matael, ai devenit aici rege al unei mari țări, iar noi consilieri ai tăi! Marele învățător cel sfânt își aruncă doar privirea asupra întinsului pământ și acesta se și cutremură ca un copil în fața joardei! Apoi mai vine și tânărul magician din ceruri și înfăptuiește asemenea minuni în fața ochilor noștri, încât chiar că ți se ridică părul măciucă! Dar iată că mai apare și fetița aceasta și ne povestește și ea niște lucruri nemaiauzite, care parcă te prostesc de-a binelea! Spuneți-mi voi acum dacă vi se pare normal să te simți în elementul tău printre cu toate acestea?

7. Și apoi, unde întârzie oare El atâta vreme? Căci să tot fi trecut vreo trei ceasuri de când ne-a părăsit și uite că tot nu se întoarce!”

8. Atunci, un altul dintre tovarășii lui Matael, pe numele său Boz, și care nici el nu era un mare vorbitor, i s-a adresat lui Rob: “Ceea ce simți tu, la fel simt și eu, și pentru nimic în lume nu pot începe să mă simt aici în elementul meu! Toate cele ce se petrec mi se par atât de surprinzătoare, și pe de altă parte ele sunt în felul lor lucruri atât de extraordinare, încât chiar că nu-ți poți imagina ceva mai nemaipomenit. Fiecare faptă, flecare vorbă și flecare povestire face praf și pulbere tot ceea ce a auzit vreodată urechea unui om și a văzut vreodată ochiul său, astfel încât nici chiar din Moise și din minunile făptuite de el nu mai rămâne până la urmă decât praful și pulberea.

9. Cred că nu mai există nici o îndoială că în marele și bunul dar și deosebit de straniul nostru învățător, născut la Nazaret, și care după trupul Său este fiul unui dulgher de acolo, pulsează întreaga plenitudine a spiritului divin primordial. Dar care muritor se poate simți în elementul său alături de o asemenea mărime? Căci, atunci când vorbește, nu El vorbește de fapt, ci spiritul etern al lui Dumnezeu dinlăuntrul Lui, iar atunci când făptuiește El ceva - ei bine, aș vrea să aud și eu din gura vreunuia dintre cei mai mari înțelepți, ce lucru ar putea face oare în plus Dumnezeu, pe care El să nu îl poată face! Căci El este pe de-a-ntregul Dumnezeu în vorbă și în faptă, iar voința Sa stăpânește cu adevărat întreaga infinitate, și totuși, El umblă doar ca un om în fruntea noastră și împreună cu noi, și mănâncă și bea asemenea nouă!

10. Unde sunt oare toate principiile înțelepte ale lui Solomon care, atunci când a sfințit Templul, a rostit: «Doamne Dumnezeule, știu că cerul și cerul cerurilor nu Te încap pe Tine; acolo unde întreaga creație a încetat, acolo Tu ești încă veșnic și infinit de puternic. Și totuși, noi Ți-am construit Ție o casă, Doamne, pentru a ne reuni în ea cu inimile curate și pline de pocăință și pentru a-Ți mulțumi Ție, Doamne, pentru toate binefacerile și binecuvântările Tale, și pentru ca la necaz să-Ți spunem Ție nevoile și suferințele noastre!» (Regii, 3,8,12 și urm.)

11. Sigur că n-a folosit el chiar cuvintele de mai înainte, dar acesta este sensul ideilor rostite de fondatorul Templului, în cuvinte pline de greutate și de înțelepciune, cu ocazia inaugurării Casei Domnului. Oare tot astfel ar fi grăit el dacă L-ar fi văzut pe învățătorul nostru cel născut la Nazaret, dacă ar fi vorbit cu El și L-ar fi cunoscut așa cum Îl cunoaștem noi?!

12. Căci, față de trupul Său, Templul este de câteva mii de ori mai mare, iar voința atotputernică și atotstăpânitoare a învățătorului nostru nu este de fapt învățătorul, acesta pe care Îl vedem cu toții, ci doar o forță de neimaginat a unuia și aceluiași învățător pe care Îl vedem, Îl auzim și cu care putem vorbi, și ale cărui dimensiuni trupești le cunoaștem tot atât de bine ca și pe ale noastre. Cum face El oare ca voința Sa să stăpânească întreaga infinitate și eternitate, iar ochiul Său și urechea Sa să fie mereu omniprezente? Vedeți, acestea sunt lucruri pe care nici un spirit nu le poate descifra pe deplin, iar urmarea este că, printre ele, nici nu te poți simți deloc în elementul tău!

13. Firește, dacă înfățișarea marelui învățător spiritual și dumnezeiesc ar fi aceea a unui Samson, sau a unui Goliat, da, atunci lucrurile ar fi fost mai ușor de conceput, căci atunci am putea spune: un astfel de spirit atotputernic are în mod necesar și un înveliș trupesc corespunzător. Dar iată că învățătorul nostru este mai curând scund decât înalt, după trupul Său, și totuși spiritul Său se joacă cu infinitul precum un copilaș cu un măr! Acesta este lucrul cel mai de neînțeles, și toți înțelepții cu teoriile lor despre esența lui Dumnezeu ar înregistra în problema aceasta cel mai lamentabil eșec. Dar tot el este și motivul pentru care, în pofida a tot ceea ce am învățat aici, nu ne putem simți deloc în elementul nostru printre asemenea manifestări!

14. Pe scurt spus, mă preocupă și altceva în afară de sentimentul de stinghereală de aici și de faptul că nu mă simt în elementul meu. Sufletul meu a început să înțeleagă multe, ba pot cuprinde de-acum cu ochii minții întreaga imagine a pământului, iar privirea mea pătrunde în orice cotlon al acestuia. Văd chiar și luna ca pe o lume micuță, destul de tristă și de mizeră, destinată desigur unor oameni și unor alte făpturi chiar mai micuțe și mai amărâte decât noi (*). Văd și planetele Mercur, Venus, Marte. Îl văd pe Jupiter, pe Saturn (**) și, dincolo de acestea, mai văd și alte corpuri cerești asemănătoare, mai mici și mai mari. Saturn are o înfățișare destul de ciudată; el este mult mai mare decât pământul nostru și plutește chiar în centrul unui cerc imens, pe care roiesc - să zicem - vreo șapte alte lumi, toate mai mari decât a noastră, la fel ca albinele în jurul stupului. Dar văd și minunatele tărâmuri extrem de întinse ale marelui nostru soare. Și uite că, printre toate acestea, nu mă simt atât de străin ca în strania apropiere a Creatorului nenumăratelor lumi și al minunilor care se află în ele!

15. Poate că voi vă simțiți oarecum mai acasă printre toate acestea, căci poate că voi nu ați rumegat lucrurile atât de temeinic ca mine și ca fratele Rob. Dar, atunci când începi să le analizezi pe toate în liniște și cât mai profund posibil, comparându-le cu tot ce ai văzut până acum pe lumea asta mare sau ai citit în cărțile cele vechi, te simți tot mai straniu și mai stingher, și până la urmă te pierzi într-atât în propria-ți existență, încât ea începe să nu-ți mai pară decât un mare nimic!”

16. Atunci a spus Miha: “Aveți amândoi dreptate; și eu am același sentiment. Dar totuși trebuie să recunosc că pe mine el mă face fericit.”

17. Iar Rob și cu Boz au spus și ei: “Da, asta sigur că așa este! Și noi simțim în noi sentimentul de fericire, dar aceasta nu-l anulează nicidecum pe cel de stranietate! Căci Dumnezeu este și rămâne Dumnezeu și putem noi să gândim și să credem tot ce vrem, căci nicicum nu putem umple prăpastia care ne desparte!”


(* - Vezi „Pământul și Luna” de Jakob Lorber, n.r.)
(** - Vezi „Saturn” de Jakob Lorber, n.r.)

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:38 ]
Post subject:  Capitolul 128 - Concepția înțeleaptă a lui Miha asupra situației existente

Capitolul 128
Concepția înțeleaptă a lui Miha asupra situației existente


1. Atunci a spus din nou Miha: “Dar acest lucru nu este chiar deloc necesar! Cel mai bine este să fim fericiți că suntem ceea ce suntem și că ne-a fost dat în sfârșit să avem în fața ochilor, în toată dimensiunea Sa infinită, ceea ce bătrânii au căutat neîncetat să fixeze într-o noțiune concretă și n-au reușit niciodată!

2. Uitați-vă la Moise și la toți ceilalți profeți și adăugați-i pe toți înțelepții Egiptului și ai Greciei, adunați la un loc toate conceptele lor mistic-religioase despre esența lui Dumnezeu și nu veți extrage din ele o substanță mai mare decât un grăunte de nisip față de ceea ce avem noi aici, în toată plenitudinea, în fața ochilor noștri!

3. Moise, marele profet, a vrut să-L vadă pe muntele Sinai pe Dumnezeu, dar de dincolo de norul cel tuciuriu care a învăluit atunci pământul, i-a răspuns doar o voce de tunet: «Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu și să rămână în viață!» Și iată că noi Îl vedem pe același Dumnezeu, stăm de vorbă cu El, suntem martorii fericiți ai înțelepciunii și puterii Sale nemărginite și totuși continuăm să trăim, și chiar ne simțim foarte bine! Iar dacă pe bătrânul Moise l-a cuprins poate și un oarecare sentiment de teamă acolo, pe munte, în special când în jurul capului său au început să zboare mii și mii de fulgere, lucrul este lesne de înțeles; dar să vorbim noi, aici, despre senzația de ciudățenie în prezenta acestui Dumnezeu atât de bun și de plăcut, asta chiar că este de tot râsul!

4. Oare nu visau străbunii noștri la un Tată preasfânt din ceruri, fără să-și poată face însă vreodată o imagine mai concretă despre El? Iar noi Îl avem acum pe acest Tată ceresc în cel mai palpabil mod în fața noastră, pe acest pământ, care acum a devenit un cer al tuturor cerurilor, și iată că ne simțim copleșiți de ciudățenie!

5. Este neîndoielnic că aici te simți oarecum mai altfel și mai deosebit decât se simte, de pildă, un copil acasă la el, între jucăriile sale; dar să nu uităm că ne aflăm totodată și într-o școală oarecum deosebită a vieții! Când un copil se duce pentru prima oară la școală, el nu se va simți acolo la fel de bine ca acasă, printre jucăriile sale; dar după ce va, fi urmat școala un an întreg, se va simți apoi și acolo la fel de bine ca și acasă, lângă părinții săi.

6. Cum poate El însă, Dumnezeu, învățătorul, Domnul și Tatăl nostru, să pătrundă cu voința Sa atotputernică în tot ceea ce există în întreaga infinitate, de la lucrul cel mai mic și până la cel mai mare, și să-și cunoască toate creaturile Sale, de la cea mai mică și până la cea mai mare, în toate amănuntele, dragul meu frate, asta nu ne interesează pe noi, și nici nu este necesar decât să știm și să recunoaștem că așa stau lucrurile și așa trebuie să stea, căci altminteri ele și-ar pierde pe dată existența lor obiectivă. 7. Să avem însă răbdare! Astăzi știm mai puțin, mâine probabil vom ști ceva mai mult, iar peste un an vom ști probabil mult mai multe decât acum, când suntem încă la începutul creșterii noastre spirituale, deși știm deja mai multe decât au știut înaintea noastră Moise și toți ceilalți profeți cu nume celebre, care la vremea lor nici nu puteau intui măcar - motiv pentru care au și transcris în cuvinte mistice și prin semne oculte - ceea ce noi aici putem apuca direct, fără nici un element mistic, chiar cu mâinile noastre. Dacă ne vom gândi puțin la lucrul acesta, cu siguranță că ne vom simți mult mai puțin ciudat decât s-a simțit odinioară Saul în mijlocul profeților!” 8. Atunci, toți ceilalți i-au răspuns în cor: “Da, da, ai mare dreptate și iată că deja ne simțim cu toții mai liniștiți! Iată ce poate face vorba chibzuită a unui om!”

9. Iar Zahr, care până atunci tăcuse, dar care de felul său era altminteri un om mereu bine dispus, a spus și el: “Este chiar amuzant cât de multe prostii pot spune uneori oamenii cei mai deștepți! Iată că Miha, cel mai puțin învățat dintre noi, a rostit totuși părerea cea mai înțeleaptă! Dar nu înțeleg în ruptul capului cum poate să susțină cineva că se simte aici în mod ciudat sau că nu este în elementul său? Eu mă simt chiar dimpotrivă! Aș spune că am ajuns în sfârșit la locul potrivit! Suntem lângă Dumnezeu, eternul nostru Creator și Părinte. Căci doar de aici am plecat și uite că ne-am întors cât mai aproape cu putință de El; cum putem vorbi atunci de însingurare? Abia aici suntem de fapt acasă! Mi se pare absurd ca frații Rob și Boz să aibă astfel de păreri! Tu ce spui despre asta, Matael?”

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:41 ]
Post subject:  Capitolul 129 - Matael explică lucrurile uimitoare

Capitolul 129
Matael explică lucrurile uimitoare


1. Iar Matael a spus: “Ai și tu dreptate, dar cei doi au și ei dreptatea lor; lucrurile trebuie privite în această situație de la caz la caz! Căci tu și cu Miha proveniți, după sufletele voastre, de pe una dintre stelele luminoase; cei doi însă sunt copii ai acestui pământ, dar au și ei aceeași îndreptățire la iubirea și mila Domnului ca și voi! Sufletele voastre au fost însă chiar de la început mai receptive la spiritualul pur decât cele ale lui Rob și Boz, și de aceea nu este deloc surprinzător că, aflându-se acum aici, în apropierea nemijlocită a spiritualității celei mai pure, ei au sentimentul de straniu și de străin, altfel decât noi, care încă de la începuturi ne-am aflat mai aproape de spiritual decât cei doi. Dar, încetul cu încetul, se vor simți și ei din ce în ce mai bine și iată că deja acest lucru începe să se producă; dar nu poate face o zi ceea ce poate face un an. După un an, ei vor avea o cu totul altă simțire și vor vorbi cu totul altfel, atunci când spiritul lor se va uni tot mai mult cu sufletul. Ai înțeles aceste cuvinte înțelepte?”

2. Zahr a răspuns: “O, sigur că am înțeles; căci și sufletul meu s-a luminat doar datorită marilor suferințe pe care am fost nevoiți să le îndurăm, iar acum înțeleg totul cu mare ușurință. Doar pe fetița aceasta, cu călătoria ei pe stelele fixe, n-am reușit s-o înțeleg chiar în optima forma (perfect), deși îmi vine greu să nu-i dau crezare copilei. Cum ar putea fi însă posibil un asemenea lucru, asta este de-acum o cu totul altă poveste!

3. E drept că noi ne aflăm aici chiar în centrul celei mai grandioase manifestări divine. Și de ce nu s-ar putea petrece în imediata apropiere a lui Dumnezeu și unele lucruri care altminteri nu ar fi cu putință în întreaga infinitate?!”

4. Atunci Matael a spus: “Cu această bună-dispoziție permanentă a ta dai uneori la iveală lucruri care-i spun omului mai multe decât un întreg templu solomonic plin de cea mai curată înțelepciune! Dar chiar și Miha al nostru a rostit mai înainte cuvinte foarte înțelepte și îi putem fi cu toții foarte îndatorați pentru ele. La fel ai înfățișat și tu, frate Zahr, posibilitatea ca fetița aceasta să fi călătorit într-adevăr, cu trupul ei pământean, pe unele dintre stelele fixe, astfel încât acum parcă nu mă mai îndoiesc nici eu de ea. Este cu adevărat grozav! Căci nu trebuie decât să ne gândim unde ne aflăm de fapt, iar posibilitățile pentru absolut orice devin deja palpabile în fața ochilor, urechilor, mâinilor și picioarelor noastre!

5. Observația pe care a făcut-o însă unul dintre voi, potrivit căreia ți-ai putea reprezenta puterea infinită a spiritului dumnezeiesc mult mai ușor într-un trup de uriaș decât în cel mai curând mărunt al Domnului, ei bine, ea este potrivită doar pentru percepția senzorială, fiindcă un lucru de proporții colosale face întotdeauna o impresie mai puternică asupra simțurilor omenești decât un lucru mărunt; pentru percepția spirituală însă, ea este o pură aberație. Căci spiritul divin nu are nevoie de materie pentru a se manifesta mai mult sau mai puțin eficient în funcție de cantitatea de materie, ci, dimpotrivă, materia în sine nu este ea însăși decât expresia forței spirituale a voinței dumnezeiești, căreia îi este tot una dacă ea creează din sine o lume întreagă sau doar un grăunte de nisip. La ce ar putea folosi atunci o statură de uriaș? Căci voia lui Dumnezeu nu are trebuință decât de un punct de sprijin, în veci imuabil, aflat în Sine însuși, pentru ca din acesta să se răspândească apoi în niște raze nesfârșite, cu aceeași intensitate și forță în întreaga infinitate a spațiului și a vieții, iar pentru găzduirea acelui sfânt și atotputernic punct de sprijin nu este nicidecum nevoie de un trup de gigant.

6. E drept că egiptenii au reprezentat tot ceea ce avea cât de cât legătură cu divinitatea în forme uneori înspăimântător de uriașe, pentru a copleși cu ajutorul lor poporul de slugi care trebuia menținut în întuneric. Căci poporul acela era menit să se teamă de divinitate ca de moarte, iar în fața sentințelor preoților el trebuia să se cutremure asemenea frunzelor bătute de furtună! Dar oare figurile acelea gigantice de zei au făcut ele poporul să fie mai bun? Nici vorbă, căci, cu timpul, poporul s-a obișnuit cu imaginile înfricoșătoare și nu i-a mai păsat de capetele de sfinx de înălțimea a circa treizeci de bărbați, preferând să admire mai degrabă răbdarea vreunui cioplitor în piatră, care sculpta un astfel de cap dintr-o stâncă întreagă de granit.

7. Să ne bucurăm deci de faptul că Domnul însuși a coborât în cea mai concretă realitate, în toată modestia, printre noi, fără vreun semn distinctiv exterior deosebit, și ne-a făcut pe noi toți, în chipul cel mai simplu de pe lume, să învățăm să ne cunoaștem menirea noastră, pe noi înșine, precum și pe El, în întregul adevăr! De acest lucru avem noi nevoie, căci despre toate celelalte am putea discuta de-a pururi.”

8. Iar Zahr a spus: “Îți mulțumesc, frate, căci toate vorbele tale sunt înțelepte și adevărate! Iată că acum ne-am lămurit unul pe altul în numele Domnului și al învățătorului nostru etern și iată că a început să se facă și în problemele acestea mai multă lumină. Dar, după cum văd, pe toți i-a luat somnul acum, la ivirea zorilor, în afară de grupul nostru, și trebuie să-ți mărturisesc că eu nu simt nici măcar cea mai ușoară urmă de oboseală în mine și probabil că și voi sunteți destul de vioi!”

8. Toți au spus: “Întru totul! Și atâta putere parcă n-am simțit niciodată în noi!”

Author:  Acustic [ 15.7.2013, 13:46 ]
Post subject:  Capitolul 130 - Misiunile și suferințele îngerilor

Capitolul 130
Misiunile și suferințele îngerilor


1. În acel moment, Rafael s-a apropiat de grupul celor cinci și a spus: “Ei bine, nici eu nu dorm, deși ați afirmat că voi singuri sunteți treji!”

2. Iar Zahr i-a răspuns: “Prietene, faptul că tu nu dormi și nu vei putea dormi niciodată, asta cred că poate înțelege oricare om care te cunoaște atât de bine ca și noi! Deci puteai să ne scutești de precizarea aceasta. Vezi tu, dragul nostru înger, ajunge că noi, oamenii, suntem uneori puțin cam proști, nu mai avem în direcția aceasta nevoie și de vreun ajutor de la tine ca să înțelegem că suntem chiar mai proști decât credeam. În schimb, tu poți, cu imensa ta înțelepciune și experiență, mai veche decât întregul edificiu al lumii, să ne dai nouă multe învățături în diferite privințe!”

3. Iar Rafael a întrebat: “Dar ce credeți voi că sunt eu de fapt, ca să nu am parte de somn?”

4. Zahr a răspuns: “O, te rog, prietenul nostru ceresc, nu ne mai pune întrebări atât de pompoase! Tu ești un înger al Domnului, venit din ceruri, și ai fost înzestrat de către Domnul doar de nevoie cu un trup ușurel! Iar trupul acesta tu Îl poți arunca cu iuțeala fulgerului și Îl poți distruge!

5. Căci tu ești o cu totul altă făptură decât noi, oamenii încă muritori - după trupul nostru - ai acestui pământ. Tu nu te-ai născut niciodată, n-ai avut niciodată, în afara Domnului Dumnezeu, vreun tată sau vreo mamă, din trupul căreia să fi ieșit, asemenea nouă. Tu nu cunoști decât fericirea fără de sfârșit, și asta din timpuri imemoriale; durerea, suferința și tristețea, precum și căința cea amară nu le cunoști decât după nume, nu în esența lor, din propria-ți trăire, și de aceea, în adevăratul înțeles al cuvântului, tu nici nu poți vorbi cu oamenii despre lucrurile lumești și omenești. Tu nu poți vorbi cu noi decât despre lucruri pur spirituale, pe care noi le și primim cu mare recunoștință de la tine, căci în domeniul acesta ești foarte bine pregătit. Despre cele trupești însă nu poți vorbi, căci nu te-ai jelit încă niciodată într-un trup!”

6. Rafael: “Ia te uită, ia te uită câte mai știi! Dar chiar dacă nu m-aș fi aflat niciodată într-un trup, tot știu mult mai bine ce este trupul și la ce folosește fiecare fibră a sa decât ai putea tu învăța într-o mie de ani cu toată hărnicia!

7. Căci nu suntem noi, îngerii, aceia care trebuie să se îngrijească de toate cele care constituie de fapt existența omului, de la formarea sa și până la momentul despărțirii sale de acest pământ?

8. Nu suntem noi aceia care vă veghem necontenit?! Noi vă veghem sufletele atunci când ele sunt purificate prin suferința și durerile din trupul vostru, pregătindu-le astfel pentru a putea primi spiritul lui Dumnezeu, și tocmai noi să nu știm ce sunt suferințele și durerile voastre?! Ce este oare în mintea ta, de poți să-mi reproșezi asemenea lucruri?!

9. De altfel, crede-mă că nici noi, îngerii, nu suntem incapabili să simțim suferința și durerea! Află dar de la mine că adeseori îndurăm mult mai multe suferințe și dureri decât voi, atunci când suntem nevoiți să vedem cum oamenii cei încăpățânați calcă cu batjocură și ironie în picioarele lor murdare toate strădaniile noastre, întorcându-ne spatele.

10. Spune-mi, prietene, ai avea tu oare răbdarea cuvenită cu un om, asupra căruia ți-a fost încredințată toată puterea și pe care tu l-ai copleșit cu toate binefacerile, dacă ai vedea că omul acela te disprețuiește întru totul și nici nu vrea să audă de tine, care ești de fapt binefăcătorul și prietenul lui, ba îți mai aduce și ponoase ca răsplată pentru toate strădaniile și toată grija ta pentru binele lui și îți strică bunul tău renume, socotindu-te un trădător infam?! Ia spune-mi, dacă tu ai fi de pildă un fel de Cyrenius, ce-ai face cu un astfel de om? Și ai avea oare răbdare să te porți în continuare cu un astfel de ticălos, până la sfârșitul vieții lui, cu aceeași răbdare, înțelegere și blândețe?”

11. Iar Zahr, care, auzind aceste vorbe ale îngerului, căscase ochii mari, a răspuns: “Nu, prietene, nu, eu nu aș putea avea atâta răbdare în viața mea! Ba n-aș avea răbdarea de care vorbești nici chiar fără să-mi fie încredințată puterea, darămite cu putere!”

12. Rafael a continuat: “Vezi tu, eu am atâta putere de care nu trebuie să dau socoteală, încât aș putea nimici într-o clipă întregul pământ, luna, soarele și stelele pe care le zărește ochiul tău pe cer, care sunt toate niște corpuri cerești imens de mari, împreună cu tot ceea ce se află pe ele, și totuși eu am, din propria mea bunăvoință, o răbdare ca cea despre care ți-am vorbit cu oamenii cei nestăpâniți ai acestui pământ!

13. Dar toate acestea n-ar fi nimic, ar fi poate doar un necaz ușor de suportat. Gândește-te acum și la purtarea atât de potrivnică nouă a Satanei și a slujitorilor săi, care sunt ei înșiși niște spirite cu foarte multă putere și care încearcă mereu să-și pună în aplicare planul lor de a ne distruge, nu numai pe noi, ci și pe Dumnezeu însuși, și de a-I lua toată puterea Sa!

14. Sigur că așa ceva nu se va putea petrece niciodată! Însă ajunge că planul lor distructiv există și că ei perseverează în intenția lor de a-l pune în aplicare, chiar dacă pentru asta îndură, nu o dată, dureri și chinuri foarte mari, cauzate de fapt de ei înșiși, prin propria lor voință. Dar nici acestea nu i-au determinat vreodată să renunțe definitiv la marea lor răutate.

15. Vezi tu, noi le vedem pe toate acestea și am avea și puterea, nu doar să-i pedepsim cum se cuvine, ci chiar să-i și distrugem cu totul, fără a avea de suportat vreun fel de consecințe din partea Domnului Dumnezeu!

16. Dar noi îi privim ca pe niște frați ai noștri căzuți, motiv pentru care îi tratăm cu toată răbdarea și îndurarea și dirijăm lucrurile în așa fel încât să nu le îngrădim voința liberă, astfel încât ei să rămână întotdeauna liberi și neîngrădiți. Ne străduim în schimb să contracarăm cu toată grija efectele nocive ale activității lor. Spune-mi acum, prietene, ce-ai face tu în asemenea condiții?”

17. Iar Zahr i-a răspuns: “Eu fără îndoială că i-aș lovi cu puterea ursului și aș vedea atunci dacă aceste spirite bestiale nu îmi vor da ascultare, în special dacă aș fi înzestrat cu o putere ca a ta, de care să nu trebuiască să dau socoteală!”

18. Rafael: “Îți dai însă acum seama că nu este un lucru chiar atât de ușor să fii un înger al lui Dumnezeu, așa cum ți-ai închipuit tu, și că înțeleg și cunosc și eu totuși câte ceva din cele omenești, putând astfel vorbi și cu voi despre asemenea lucruri?”

19. Zahr: “Ei bine, da, acum îmi dau seama de lucrul acesta; mai spune-mi însă dacă tu chiar trebuie să te afli aici, pe pământ, sau acest lucru este doar voia ta?”

20. Iar Rafael i-a răspuns: “O, v-aș putea părăsi în orice clipă, potrivit voinței mele libere. Dar voi rămâne aici cu voi, pentru că aceasta este plăcerea Domnului! Iar plăcerea Domnului este de fapt adevărata mea voință, și împotriva acesteia nu va acționa nici chiar Dumnezeu însuși vreodată; căci în ea constă de fapt menținerea ca atare a întregii creații, cu stelele ei fără de număr, din care tu nu poți vedea nici măcar o singură eonime1, darămite întregul infinit și esența acestuia! Dar uite că soarele este deja gata să răsară, iar Domnul se întoarce. Și de-acum trebuie să acordăm întreaga noastră atenție fiecărui gest al Său!”


*1. Adnotarea lui Jakob Lorber: Printr-un eon se înțelege cubul unui decilion. (1 decilion = 1060 x 1 cu 60 de 0-uri.)

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:35 ]
Post subject:  Capitolul 131 - Rafael izgonește spiritul tuturor grijilor omenești

Capitolul 131
Rafael izgonește spiritul tuturor grijilor omenești


1. Atunci a spus Zahr: “Oare să nu-i trezim pe cei care dorm?”

2. Rafael i-a răspuns: “Se vor trezi ei de îndată, atunci când Domnul va ajunge la noi!” 3. Dar atunci a sărit Iara de la locul ei și a întrebat cu impetuozitatea întregii ei iubiri: “Dincotro, dincotro vine El, esența întregii iubiri!? Căci ochii mei încă nu-L pot vedea!”

4. Iar Rafael i-a răspuns, cu un zâmbet pe chip: “Nu-i nimic; căci dacă inima ta Îl vede, atunci cât de curând Îl vor vedea și ochii tăi! Căci El va fi aici odată cu răsăritul soarelui!”

5. Și atunci a spus și Elena, care se trezise și ea: “Iara, hai să-I ieșim în întâmpinare! O, ce fericire să mergi în întâmpinarea Lui!”

6. Iara: “Foarte bine, draga mea prietenă, vino cu mine! O, ce bucurie nespusă să-L zărim deja de departe venind spre noi!”

7. După care cele două fete au dat fuga spre pădure, către apus, și au dispărut curând.

8. Uran, care se trezise și el, a privit lung după ele și a spus atunci când fetele au dispărut în pădure: “Nu se vor rătăci oare? Căci de aici drumul începe să urce destul de pieptiș, după cum se pare, luând-o apoi către miazăzi, iar suișul ar putea dura câteva ore. Ele au luat-o în mare grabă la picior, dar învățătorul ar putea veni din partea cealaltă, iar ele Îl vor căuta și până la urmă nu-L vor găsi!”

9. Dar Rafael a spus: “Nu-ți mai face astfel de griji! Căci cele două fete se pot rătăci la fel de puțin cum m-aș putea rătăci de pildă eu. Acolo unde inima cea plină de iubire este până într-atât de iluminată ca în cazul lor, nu mai poate fi vorba de nici un fel de rătăcire! Fără îndoială că vor pătrunde destul de adânc în pădure; dar de găsit, Îl vor găsi pe Învățător!”

10. Auzind aceste cuvinte, Uran s-a liniștit, îndreptându-și apoi privirea către orașul care încă mai ardea și mai fumega și a distins dintr-odată cu ochii săi încă foarte ageri cum dinspre oraș se porniseră coloane întregi de refugiați în toate direcțiile. Și a văzut niște adevărate procesiuni îndreptându-se inclusiv către dealul nostru, drept pentru care a spus: “Ei, să le fie de bine tuturor! Dar dacă toți aceștia vin peste noi, de unde va putea fi procurată pâine pentru atâția oameni? Căci ăștia îl vor mânca până la urmă chiar și pe bătrânul Marcu, cu casa și acareturile sale cu tot!”

11. Rafael i-a răspuns: “Nici pentru asta nu trebuie să-ți faci tu vreo grijă! Căci întregul pământ și toate creaturile sale au nevoi destul de mari și de felurite în fiecare clipă, iar Domnul tot reușește să sature întregul pământ și toate vietățile aflate pe el! Și ce înseamnă oare pământul în comparație cu soarele, care este de mai bine de zece ori o sută de mii de ori mai mare decât acest pământ și care are prin urmare nevoie de incomparabil mai multă hrană pentru menținerea luminii sale și pentru îndestularea creaturilor fără număr de pe meleagurile sale* străluminate? Iar Domnul se îngrijește de toate acestea la fel ca și de tine, nobile prieten!

12. Iar acum, ia încearcă tu să-ți imaginezi întregul spațiu infinit și incomensurabil al creației în ansamblul său, cu sorii și pământurile sale, de dimensiuni mult mai mari decât cele ale pământului acesta al vostru și ale soarelui său! Și toate sunt asigurate din belșug tot de către Domnul, Unul și același, cu tot ce le este necesar pentru existență! Nicăieri nu se manifestă vreo lipsă, ci pretutindeni găsești numai surplus! Iar dacă așa stau lucrurile - și ele nici nu pot sta în vreun alt fel - cum poți tu să-ți faci griji dinspre partea procurării pâinii pentru oamenii care se îndreaptă acum puhoi dinspre oraș către noi?”

13. Uran: “Da, da, sigur că ai dreptate! Dar, vezi tu, eu nu sunt un înțelept, ci doar un om, și adeseori uit pentru o clipă unde mă aflu. Dar uite că de-acum mi-am revenit!”

14. Atunci s-a apropiat Hebram de grupul nostru, singurul din grupul celor treizeci care rămăsese și el treaz, și a spus: “Dar câtă agitație vor produce toate acestea astăzi, într-o zi de sabat! Căci dacă incendiul acela ar fi izbucnit în tr-o zi obișnuită de lucru, ne-am fi putut ocupa, cu vorba și fapta, de toate aceste victime ale focului, care se îndreaptă acum către noi. Dar așa, într-o asemenea zi, asta va fi o sarcină dificilă chiar și pentru marele nostru învățător!”

15. Rafael: “Nu-ți face nici tu griji pentru astfel de lucruri! Căci ai văzut vreodată soarele ținând sabatul sau poate luna și stelele, ori vântul și ploaia, sau creșterea plantelor și altele asemenea? Și de ce crezi că toate acestea nu țin sărbătoarea sabatului? Fiindcă nici voința veșnic activă a Domnului nu a ținut vreodată sabatul, al cărui Creator este El, de fapt!

16. Cum I-ai putea impune lui Dumnezeu o astfel de lege supărătoare, pe care chiar El a instituito doar pentru oameni, întru mântuirea lor, și doar pentru atâta vreme cât consideră El necesar?!

17. Iar dacă însuși Dumnezeu îți trece cu vederea sabatul și sărbătorirea acestuia, ce-ai mai vrea tu să obții atunci prin sabatul tău prostesc? Sau poate ai vrea să-mi impui chiar și mie sabatul? Să sfințesc oare și eu sabatul printr-o trândăveală lipsită de sens și de orice scop? Ei, ia vezi, poate chiar astăzi, în zi de sabat, am să fac eu ceva de n-o să mai știți de voi multă vreme de aici încolo!”

18. Dar Hebrarn a spus: “O, prietenul meu suprapământean, te rog, nu-mi lua în nume de rău întrebarea mea! Ci gândește-te mereu că noi suntem doar niște oameni, și chiar și cu cea mai mare bunăvoință, în situații excepționale, tot mai revenim la vechile noastre obiceiuri, precum scroafa la băltoacă! Tu însă, slujitor preaputernic și înger al Domnului, mai bine ferește-ne tu de acum înainte de astfel de lucruri. Căci vezi bine că suntem cu toții niște oameni foarte slabi și plini de defecte!”

19. Și atunci Rafael i-a spus: “Du-te acum la frații tăi și liniștește-i și pe ei. Căci și ei se agită din cauza aceleiași probleme cu care ai venit și tu încoace! Și explică-le marea absurditate a îngrijorării lor! Vezi că au început să se trezească, unul după altul.” Iar Hebram s-a dus și a făcut cu mult succes ceea ce l-a îndemnat îngerul.

20. Abia încheiată treaba aceasta, s-a trezit din somn și Ebahl din Ghenizaret și l-a întrebat pe Uran despre Iara a sa; iar acesta i-a spus ce se petrecuse și cum Iara și cu Elena plecaseră să-L caute pe Domnul în pădure.

21. Iar Ebahl a spus: “Vai, vai, n-ar fi trebuit să facă acest lucru! Căci pădurea probabil că s-a și umplut cu tot felul de refugiați din oraș! Și cât de lesne pot avea parte acum cele două fete de vreo întâmplare dintre cele mai neplăcute!”

22. Și din nou a intervenit Rafael: “Nu-ți mai face griji degeaba! Căci cele două au ajuns deja de mult acolo unde trebuie și cât de curând se vor și întoarce. Odată cu răsăritul soarelui Domnul va reveni printre noi, iar fetele nu vor fi deloc departe de El!”

23. Uran a întrebat: “Cât mai avem de fapt până la răsărit?”

24. Iar Rafael i-a răspuns: “Mai puțin de o jumătate de ceas!”


(* - Vezi „Soarele natural și Soarele spiritual” de Jakob Lorber, n.r.)

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:37 ]
Post subject:  Capitolul 132 - Dificultăți în îndreptarea preoților

Capitolul 132
Dificultăți în îndreptarea preoților


1. Cu aceasta, toți s-au declarat mulțumiți și s-a făcut iarăși liniște pe dealul din față, deal care era despărțit printr-o mică trecătoare de muntele mai înalt care se ridica în continuare spre sud. Dar jos, pe malul mării, era mare agitație, deoarece mai multe grupuri din oraș ajunseseră deja la bătrânul Marcu și îi descriau în culori foarte vii necazul ce se abătuse asupra lor și își plângeau nenorocirea nemeritată.

2. În bucătăria lui Marcu toată lumea era în mișcare, iar acesta, împreună cu cei doi fii ai săi, pregătea mai multe vetre de campanie, pe care să poată găti suficientă mâncare pentru oaspeții atât de numeroși.

3. Unii dintre cei veniți din Cezareea lui Filip au urcat pe deal, căci îi văzuseră de departe pe oamenii de acolo. Dar când au dat cu ochii de romani, s-au retras imediat, imaginându-și că romanii stăteau de strajă pentru a-i prinde pe fugari și a-i trimite înapoi în orașul incendiat, ca să ajute la stingerea focului, ceea ce în această zi de sabat le-ar fi picat evreilor dogmatici deosebit de prost. Căci trăiau în Cezareea câțiva asemenea evrei dogmatici care, fără să fie chiar farisei, respectau cu o strictețe ieșită din comun legile lui Moise. Iar acum era un sabat cu lună nouă, care întotdeauna se ținea mai strict decât sabatul obișnuit! De aceea, cu cenușa proaspătă pe capetele rase și cu hainele sfâșiate în semn de durere pentru întâmplările funeste din ziua precedentă, evreii aveau figuri chiar mai aspre decât în celelalte zile de sabat cu lună nouă. Pentru acești sabatiști cât se poate de riguroși ar fi fost o adevărată năpastă dacă romanii, care nu respectau sabatul, i-ar fi trimis înapoi să participe la stingerea focului. De aceea, ei s-au retras imediat când i-au văzut pe romani, deși aceștia încă mai dormeau.

4. Rafael a zâmbit și i-a spus lui Matael: “I-ai văzut pe sabatiști? Cum au șters-o când i-au văzut pe romani! Dar totuși ei ne vor mai da mult de furcă astăzi!”

5. Matael: “Prietene, cu iubire, înțelepciune și răbdare se rezolvă multe, iar cu ajutorul Domnului totul! Mie mi-e milă de ei! Orbi în inimă, cu mintea goală, stau, bieții de ei, înfipți în prostia lor ca niște cuie vechi, ruginite, într-o grindă! Ei, poate îi vom vindeca pe toți!”

6. Atunci Rafael a răspuns: “Prietene, câtă vreme omul este doar prost, lucrurile merg mai ușor; dar când prostia se unește cu trufia și cu setea de putere și de plăceri, atunci însănătoșirea se face mai greu, și cel mai greu se realizează ea atunci când e vorba de marii preoți!

7. Hai să luăm oricare dintre funcțiile omului pe care le dorești, spre exemplu pe aceea a unui comandant de oști sau a unui înalt funcționar imperial! Câtă vreme este în funcție, el așteaptă să primească cinstirea cuvenită rangului său, și o va și primi. Dar, cu timpul, el nu va mai fi potrivit pentru exercitarea funcției respective și va fi înlocuit, și atunci, de facto, el nu va mai fi nimic și nici nu îi va mai păsa de fosta lui funcție, care n-a fost ușoară. Marele preot însă își păstrează prestigiul până în mormânt, iar după moartea sa, preoții îi construiesc, spre propria lor cinstire și înălțare, un monument funerar ca un templu și manifestă față de el o venerație demnă ele o ființă divină! Așadar, preoțimea știe să-și păstreze demnitatea intangibilă pentru un timp îndelungat și în orice situație posibilă.

8. Apropie-te numai de un asemenea preot fanatic, despre care știi foarte bine cât de adânc e ancorat în falsitate și minciună, și nu vei ajunge cu el la nici un rezultat! El crede că rangul său este mult deasupra celui al unui împărat, pentru că se crede un locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ. De aceea el nu își va schimba locul cu nici un altul de pe pământ.

9. Dacă vrei să-l determini, cu mult aur și argint, să renunțe la demnitatea sa, îți va declara pe dată: «Aur și argint am oricum; dar demnitatea mea valorează mai mult decât toate comorile lumii, căci eu sunt un slujitor al lui Dumnezeu, nu al unui domnitor al lumii acesteia, iar demnitatea mea este eternă!» După o astfel de replică, nu vei mai avea nici un argument la îndemână și vei fi nevoit să joci cum îți cântă respectivul mare preot! De aceea spun acum și aici că nu se va putea face prea mult cu acești evrei fanatici! E drept că spiritul tău este demn de harul divin, însă doar Domnului Dumnezeu îi sunt cu putință multe lucruri care nouă, îngerilor, și vouă, oamenilor, ni se par adeseori cu neputință.”

10. Matael: “Îți mulțumesc pentru aceste cuvinte. Dar iată că răsare soarele, iar noi trebuie să ne pregătim în inimile noastre pentru sosirea Domnului!”

11. Rafael: “Ai perfectă dreptate; căci Domnul este soarele cel adevărat al tuturor sorilor! Iar când acesta răsare în inima omului, atunci pentru acel om s-a făcut ziua zilelor. Îl vezi deja apărând din pădure sau de ce te uiți atât ele atent într-acolo?”

12. Matael: “Ei bine, văd că soarele a urcat deja deasupra orizontului, iar de Domnul și de cele două fete care I-au ieșit înainte nici urmă. Am impresia, judecând după cele spuse de tine, că de data aceasta te-ai înșelat puțin în prezicerile tale divine! De data aceasta, răsăritul soarelui și sosirea Domnului nu au coincis întru totul! Căci, uite, soarele a urcat deja destul de sus deasupra liniei orizontului, iar de Domnul nici urmă! Acum spune-mi, cum să interpretez prezicerea ta?”

13. Îngerul: “Ei bine, tu ar trebui să-ți îndrepți ochii spre direcția din care vine Domnul, nu spre cea din care nu vine! Uită-te puțin împrejur și te vei convinge că nu am făcut o prezicere falsă!”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:41 ]
Post subject:  Capitolul 133 - Despre căutarea cea dreaptă a lui Dumnezeu

Capitolul 133
Despre căutarea cea dreaptă a lui Dumnezeu


1. Atunci, Matael, Uran, Ebahl și cei patru tovarăși ai lui Matael s-au uitat împrejur și M-au văzut urcând dealul împreună cu bătrânul Marcu. Ei au pornit repede în întâmpinarea Mea.

2. Odată ajunși la Mine, ei M-au salutat cu multă căldură și Mi-au mulțumit pentru că am revenit printre ei. Nevăzându-le însă pe Iara și pe Elena alături de Mine, ei s-au speriat, iar Ebahl, deosebit de îngrijorat din cauza Iarei lui, M-a întrebat dacă cele două fete nu s-au întâlnit cu Mine în pădure, căci, după spusele lui Rafael, ele porniseră deja din zori în întâmpinarea Mea. Și, din moment ce acum nu erau cu Mine, probabil că Mă caută în continuare prin pădure. Drept care M-a rugat să-l trimit pe Rafael după ele, ca el să le aducă înapoi întregi și nevătămate.

3. Eu am spus: “De ce oare vă faceți griji pentru cei care Mă caută pe Mine? Sau credeți cumva că Eu pot proteja pe cineva de pericole doar atunci când Mă aflu trupește în apropierea lui? Când tu, Uran, te-ai aflat în mare primejdie, cine Mi-a spus oare, de te-am văzut și te-am salvat? Oare să nu știu Eu unde sunt acum cele două fete și unde Mă caută ele? Lăsați-le, căci se vor întoarce ele!

4. Căci ele M-au și găsit în inima lor, așa că ceea ce urmează este un lucru simplu. Cei care Mă caută însă doar în exterior, deși știu că Eu nu pot fi găsit decât în interior, aceia trebuie să primească o lecție, potrivit căreia căutarea și ieșirea în întâmpinarea Mea, care sunt doar exterioare, nu îi ajută nicidecum să se apropie de Mine, ci, dimpotrivă, să Mă piardă din ce în ce mai mult! Puteți ține minte lucrul acesta, acum, în această dimineață de sabat! De altfel, cele două fete Mi-au dat deja de urmă și vor fi cât de curând aici.”

5. Atunci a intervenit și Ebahl: “Dacă așa stau lucrurile, atunci toate sunt în cea mai bună rânduială! Căci ele ar fi rămas cu siguranță alături de noi, dacă Rafael nu le-ar fi îndemnat prin vorbele sale să ia această hotărâre! Minunatul tânăr vede lucrurile foarte aproape, chiar dacă ele se află la mare depărtare, și astfel poate foarte ușor să inducă pe cineva în eroare! El niciodată nu este dispus să îndemne pe cineva să renunțe la o intenție a sa, chiar dacă știe că respectivul face un lucru rău. Căci el are întotdeauna în minte dorința de a-l aduce pe omul acela pe calea cea bună printr-o experiență amară. De aceea nu le-a sfătuit nici pe cele două fete să nu-Ți pornească înainte, ci dimpotrivă, le-a susținut în dorința lor, astfel încât acum probabil că ele stau pe undeva, obosite, și nu mai știu ce să facă! Însă Iara mea chiar că merită ce i se petrece acum; pentru că ea Îl cunoaște prea bine pe Rafael și ar trebui să știe că nu este cazul să se ia întotdeauna după el! Dar iarăși s-a lăsat păcălită de el și așa-i trebuie! Când se va întoarce însă, Rafael se poate pregăti din timp pentru tot ce-i mai rău, căci iarăși va avea parte de un perdaf în toată regula și iarăși se va minuna de limbuția ei!”

6. Dar iată că tocmai venea și Rafael, după ce îi trezise pe cei care mai dormeau, drept pentru care Ebahl i s-a adresat direct: “Din nou ești cauza unei nechibzuințe a Iarei și, împreună cu ea, și a Elenei! Trebuie să-ți mărturisesc sincer că nu-mi place câtuși de puțin cum te comporți cu oamenii care ți-au fost încredințați și cum îi îndrumi! Dacă vezi că un ucenic al tău vrea să facă un lucru care nu este tocmai corect, tu ar trebui să-i schimbi gândul prin vorba și fapta ta, nu să-l încurajezi și să-l lași să comită păcatul, ca abia din experiența sa nefericită el să învețe apoi să se ferească de un viitor păcat! Poate că pentru spirite de felul tău metoda o fi bună și utilă, dar pentru oameni ea nu este câtuși de puțin potrivită. Îți spun asta din propria mea experiență, care nici ea nu este chiar de neglijat!”

7. Rafael a răspuns: “Ce e drept e drept, ești un evreu cinstit și corect, dar când este vorba de căile ascunse ale Domnului, atunci ești prost ca noaptea! Tu crezi că ceea ce fac eu, fac chiar de capul meu, de la mine însumi? Eu nu sunt decât un deget al Domnului și fac ceea ce spiritul Domnului îmi poruncește. Dacă ai fi avut mai multă putere de pătrundere, ai fi înțeles lucrul acesta mai bine. Din fericire, eu știu până unde merge înțelegerea ta în chestiunile spirituale, și de aceea îți trec cu vederea această slăbiciune a ta. Dar, uite, te poți convinge că cele două fete nu s-au rătăcit, căci iată-le venind către noi dinspre coliba lui Marcu, însoțite de una dintre fiicele acestuia, care ne aduce vestea că micul nostru dejun ne așteaptă!”

8. Ebahl a întrebat: “Bine, dar cum au ajuns ele la colibă fără ca noi să le vedem?!”

9. Iar Rafael a răspuns: “Nu ne-a spus Domnul adineauri că cele două I-au dat de urmă?”

10. Ebahl: “Bine, bine, uite că nu mai scot nici o vorbă; căci de vreme ce le văd din nou aici, eu cel puțin m-am liniștit pe deplin!”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:43 ]
Post subject:  Capitolul 134 - Motivul distrugerii Cezareii

Capitolul 134
Motivul distrugerii Cezareii


1. După această discuție, Marcu a anunțat că dejunul este pregătit și că toate mesele sunt deja acoperite cu mâncăruri și băuturi. Am coborât așadar dealul și ne-am apropiat de mese, care acum, dimineața, erau așezate în vechea ordine, fără să lipsească nici una.

2. În continuare, Uran i-a spus Elenei: “Când ai fost jos, ai văzut cumva dacă mai sunt corturile noastre în picioare și în bună rânduială? Servitorii noștri au ce să mănânce și ce să bea, iar animalele noastre de povară sunt bine îngrijite?”

3. Matael a fost cel care i-a răspuns lui Uran: “Prietene și tată al soției mele, în prezența Domnului orice grijă e zadarnică. Nu te gândi acum la altceva decât la Domnul, pentru că El gândește pentru noi și pentru toată nemărginirea.”

4. După această observație a lui Matael către Uran, ne-am îndreptat către mese. Pe drum, Cyrenius M-a întrebat: “Doamne, să trimit un detașament de ostași de-ai mei să meargă în oraș să ajute la stingerea focului? Fiindcă, dacă nu dăm ajutor orașului, până seara nu va mai fi decât un morman de moloz fierbinte!”

5. Eu: “Prietene drag, dacă aș fi dorit acest lucru, de mult l-aș fi trimis pe Rafael al meu acolo și focul din oraș ar fi fost stins într-o singură clipă. Dar Eu doresc ca acest oraș, rău în fața lui Dumnezeu și a împăratului, să fie umilit, și de aceea las focul să distrugă totul, în afară de casele săracilor și ale celor cumpătați. Toate celelalte pot să se prefacă în cenușă! Apoi se vor așeza aici oameni mai buni și urmașii bătrânului nostru Marcu vor domni cu dreptate și cu voia împăratului asupra orașului și ținutului, care le vor rămâne moștenire din fiu în fiu și din nepot în nepot; dacă însă Îl vor uita pe Dumnezeu, le va fi și lor cum le este acum locuitorilor acestui oraș.

6. Dacă focul ar fi cuprins acest oraș al pierzaniei într-o zi de lucru, el ar fi fost stins de mult; dar în ziua sabatului, mai ales că este lună nouă, nici un evreu nu va mișca nici măcar vârful degetului mic, de teamă să nu se spurce în fața Domnului.

7. În această privință, conștiința evreului este foarte delicată; în schimb, neglijarea faptelor bune nu le tulbură conștiința câtuși de puțin, nici preacurvia materială sau spirituală și tot felul de înșelătorii.

8. Ba chiar ei sunt de părere că un păcat împotriva poruncilor Domnului comis într-o zi de lucru aproape că nu este un păcat și că până seara te poți curăți. Dar în ziua sabatului rămâi necurat până seara, când începe să domnească Stăpânul întunericului. Și atunci i-ar fi foarte ușor unui trimis al Satanei să vină și să pună stăpânire pe un astfel de suflet necurat!

9. Potrivit acestei concepții aberante, păcatul i-ar dăuna omului numai noaptea, și anume numai până după miezul nopții, pentru că atunci Satana are voie să iasă la vânătoare. În timpul zilei însă Satana nu are nici o putere, și atunci poți să păcătuiești cum vrei, căci nu are nici o importanță; dar trebuie să ai grijă să te purifici înainte de apusul soarelui, în modul prescris de Moise, și, astfel, în timpul nopții nu trebuie să te temi câtuși de puțin din cauza păcatelor comise în timpul zilei.

10. De Dumnezeu acestor orbi nu le pasă nici cât negru sub unghie, oricât ar fi păcătuit peste zi împotriva poruncilor Lui! Numai să nu cadă în mrejele Satanei, aceasta este singura lor grijă. Și, pentru că acest lucru se poate petrece cu cea mai mare ușurință într-o zi de sabat, în care nu taie nici un berbec, nici un miel și nici un vițel, ba în care nici măcar nu se pot spăla de șapte ori, ei se străduiesc cât pot să rămână curați pe timpul sabatului, pentru ca Diavolul să nu capete putere asupra lor după apusul soarelui!

11. Iată așadar motivul pentru care acești păcătoși în toate celelalte zile, în ziua de sabat mai bine își lasă casele să fie mistuite de foc decât să pună mâna să-l stingă. De aceea, unui comandant ro-man, care cunoaște această mare și de neclintit nebunie a poporului ăstuia, nu-i va fi niciodată greu ca de sabat, mai ales iarna, să prăpădească fulgerător acest neam, dacă se răscoală, și să-i transforme marele oraș într-un morman de moloz.

12. Dar acum să mâncăm, căci în curând ne vor cădea pe cap o sumedenie de vizitatori nu tocmai plăcuți, de care va trebui să ne ocupăm pentru a scăpa cu bine de ei.”

13. Toți s-au așezat la mese, și felurile gustoase au fost mâncate de data aceasta cu mare poftă, și fiecare i-a adus laude bătrânului Marcu. Iar Uran și Elena au spus că nu mai mâncaseră până atunci pești atât de bine pregătiți și o pâine atât de gustoasă. Marcu însă a îndreptat toate laudele către Mine și a spus: “Aceasta este sarea și cea mai bună mirodenie din toate mâncărurile, din toate băuturile și din toate lucrurile. Doar Lui închinați-I laudele voastre.”

14. Și nu a fost nici unul printre numeroșii oaspeți care să nu fi înțeles ce a vrut să spună Marcu, și toți M-au slăvit în adâncul inimii lor. Iar Matael a spus cu glas tare: “Da, da, bătrâne Marcu, acolo unde Domnul este stăpân în bucătăria vieții, și Totul în toate, se poate trăi mai bine ca oriunde; pentru că acolo spiritul, sufletul și trupul primesc hrana cea mai bună! Ai făcut bine că ai îndreptat laudele aduse ție către Domnul. Dar tocmai de aceea nici numele tău nu va muri în inimile oamenilor care te-au cunoscut ca prieten al Domnului!”

15. Apoi Marcu Mi-a mulțumit că am făcut casei sale o cinste atât de mare, după care i-a mulțumit și lui Matael pentru vorba lui bună și s-a declarat nedemn de toate acestea.

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:47 ]
Post subject:  Capitolul 135 - Cyrenius și delegația fariseilor din Cezareea ruinată

Capitolul 135
Cyrenius și delegația fariseilor din Cezareea ruinată


1. După ce ne-am luat micul dejun, Cyrenius și Iulius M-au întrebat ce urmează să facem.

2. Eu M-am adresat lui Cyrenius: “Să așteptăm puțin aici și îndată se va ivi ceva de făcut! Uitați-vă încolo, spre mal! Acolo se târăsc - asemenea unor neguri în descompunere - mai mulți farisei bătrâni împreună cu ucenicii lor. Ei știu deja că tu ești aici, dar nu cunosc motivele. Presupun că inspectezi locurile de lângă Marea Galileii, dar că ai pe aici un fel de tabără. Corturile falnice ale lui Uran le confirmă bănuielile. Acum pândesc dacă nu cumva vii încoace pe mare, pe vreun vapor, sau dacă nu cumva ieși din vreun cort. În acest caz, ar dori să vină la tine cu o cerere de despăgubire, fiindcă ei cred că păgânii le-au ars locuințele.

3. Dar vor afla în curând că ești aici și îi vom avea pe cap. Iți imaginezi cât ne vor da de lucru! Atât vă spun, ție și vouă tuturor, că nu vreau să fiu trădat înainte de vreme. Mai întâi trebuie intimidați, și abia apoi trebuie să cunoască spaima spaimelor prin dezvăluirea Mea. Vei vedea însă cât ne va da de furcă acest soi păcătos!

4. Matael și Rafael ne vor aduce servicii bune; dar, până după prânz, cu greu vom scăpa de ei. De aceea, să ne liniștim o clipă, iar tu încearcă să te aduni; pentru că acum știi ce te așteaptă!”

5. Atunci s-a făcut liniște. Doar soldații și servitorimea se mai auzeau trebăluind cam zgomotos pe colină. 6. După o vreme, Matael M-a întrebat dacă va putea vorbi fără nici o reținere cu acești obscurantiști.

7. Eu i-am spus: “Desigur; dar va trebui să fii foarte atent! Să nu îți închipui cumva că este ușor de tratat cu acești eroi ai nopții în armură, pentru că aceștia sunt înarmați până în dinți, pentru orice situație!” După ce am tăcut, Marcu a început să cugete la cele spuse.

8. Ucenicii Mei M-au întrebat la rândul lor cum trebuie să se poarte în această situație.

9. Eu le-am răspuns: “Voi nu trebuie nici să vorbiți, nici să faceți ceva. Urmăriți totul ca niște martori tăcuți, și dacă vă întreabă vreunul dintre farisei ceva, trimiteți-l la Cyrenius și mărturisiți că toată povestea asta nu vă privește, și vă vor lăsa în pace. La început, Eu însumi voi face la fel.” Cu aceasta, ucenicii au fost mulțumiți și i-am așteptat în liniște pe acei musafiri inoportuni.

10. După o jumătate de ceas, cei care îl așteptau pe Cyrenius pe malul mării au aflat de la un evreu din oraș, care a trecut pe lângă noi și care îl cunoștea pe Cyrenius, că acesta s-ar afla în grădina bătrânului ostaș roman. Primind această veste, fariseii și ceilalți evrei s-au întors și au venit repede la noi.

11. Văzându-i că vin către el, Matael a spus: “Acum să te ții, slăvitul meu prieten Cyrenius, acum e acum! Sunt totuși foarte curios să aflu ce vor scoate la iveală indivizii aceștia!”

12. Cyrenius: “Și eu la fel, deși mărturisesc deschis că îmi place cel mai puțin să am de-a face cu astfel de oameni. Pentru că dacă le arăți degetul mic, ei vor imediat toată mâna, iar asta nu se poate, pentru că mai există și alți oameni care sunt într-adevăr săraci și care au mare nevoie de grija noastră.”

13. Abia a terminat de rostit aceste vorbe, că petiționarii au și ajuns la noi, în frunte bineînțeles cu șeful sinagogii lor. Acesta l-a recunoscut imediat pe guvernatorul general și i-a vorbit în felul următor: “Înaltule, luminățiile și atotputernicule guvernator al acestei părți a Siriei și chiar al întregii țări a iudeilor, al celeilalte părți a Asiei Mici și al Asiei Mari, precum și al unei părți din Africa! Probabil că nu ți-e necunoscut ce groaznică nenorocire ne-a lovit astă-noapte pe noi, locuitorii din Cezareea lui Filip, întotdeauna supuși lui Dumnezeu și împăratului. Dacă ni s-ar putea aduce o vină cât de mică, n-am putea decât să ne blestemăm și să ne plângem neglijența și am suporta cu răbdare ceea ce Dumnezeu Atotputernicul a trimis asupra noastră. Dar, după știința noastră, noi n-am provocat în nici un fel această nenorocire, ci răutatea câtorva păgâni ne-a adus-o! De fapt, de asta am și venit acum la tine, ca să te înduplecăm să ne dai o despăgubire pe măsură!

14. Și cu atât mai mult ne-o vei acorda după lege și merit, cu cât în primul rând suntem supuși ai Romei, la fel ca acei păgâni, iar în al doilea rând, ca preoți și slujitori ai singurului Dumnezeu adevărat, noi, prin simpatia noastră pentru Roma, putem influența sentimentele poporului față de imperiu mai mult decât multe mii de săbii și sulițe. Dar dacă ajungem să ne împotrivim Romei, limbile noastre pot face în câteva ceasuri mai mult decât o sută de mii de războinici într-un an. În acest caz, o mână spală pe alta!

15. Îndeplinește-ne deci rugămintea, nu ne lăsa cerșetori, ajută-ne să ne reconstruim pe banii statului clădirile distruse, școlile și casele de rugăciune și, în numele împăratului, nu-ți vom fi nerecunoscători; ba chiar, dacă nu se poate altfel, ne obligăm să-i înapoiem statului acest avans în douăzeci de ani, cu dobândă. Cugetă, mărite guvernator, asupra rugăminții noastre și îndeplinește-o. Această hotărâre nu va fi nici în defavoarea ta, nici a împăratului; pentru că noi știm cine și ce suntem și de ce suntem în stare. Dacă suntem prieteni ai împăratului, acesta își va conduce ușor întinsul său imperiu; dacă însă îi suntem dușmani în inimile noastre închise, coroana și sceptrul i-ar putea deveni curând o povară nemaipomenită. De aceea, gândește-te la necazul în care ne aflăm, gândește-te ca un om cu minte la rugămintea noastră și fă după cum crezi de cuviință!”

16. Abia ascunzându-și mânia, Cyrenius a spus: “Înainte de a pronunța un «nu» sau un «da», voi porunci să se cerceteze în amănunt felul în care au fost incendiate casele voastre și motivele pentru care s-a făcut acest lucru. Că sunteți atât de nevinovați n-aș prea crede totuși. Chiar în noaptea asta am aflat că, în urma eclipsei totale de soare de ieri, și mai târziu, după ce a dispărut și soarele de seară, ați început să țineți poporului cuvântări solemne despre judecata Domnului, pe care unul dintre profeții voștri a prezis-o și care acum urma să se împlinească. Nici preoții grecilor nu au pierdut ocazia să tragă foloase de pe urma acestui ciudat joc al naturii. Voi, cele două tabere preoțești, ați profitat de acest fenomen al naturii ca să siliți poporul la jertfe nemaipomenite, sub pretextul unor rugăciuni plăcute Dumnezeului vostru, care i-ar putea proteja. Iar poporul, pe care din copilărie îl faceți surd și orb, a făcut tot ce a putut, atât cât l-au ținut puterile, ca să scape de judecata pe care voi ați anunțat-o.

17. Din fericire, s-a găsit un om înțelept și cu experiență care i-a chemat la el pe câțiva dintre cei mai buni oameni, pe care îi cunoștea, și le-a explicat foarte liniștit cauzele cât se poate de naturale ale fenomenului, spunându-le că el l-a trăit de mai multe ori. Și, în înțelepciunea lui, le-a atras atenția că dacă ar fi fost ceva adevărat în afirmațiile preoților, aceștia nu s-ar mai fi străduit să stoarcă de la popor ofrande atât de mari, doar pentru câteva clipe de existență pe lumea aceasta plină de minciună și înșelăciune! Preoții cei lacomi și lipsiți de inimă știau la fel de bine ca și el că în toată povestea aceasta nu poate fi nimic rău, că singura urmare ar putea fi o schimbare a vremii în ziua următoare. Dar ei știu cât de superstițios este poporul și, dacă tot li s-a ivit această ocazie, păcătuiesc fără nici o mustrare de conștiință!

18. Așadar, aceste lucruri le-am aflat astă-noapte de la un martor de încredere! Și care a fost urmarea acestor explicații înțelepte date la momentul potrivit? Cei astfel lămuriți în câteva vorbe au alergat la poporul disperat de afară și au strigat din toate puterile, cu mare bucurie: «Nădejde, nădejde, nădejde și iar nădejde! Liniștiți-vă și ascultați-ne, spre binele vostru!» Apoi, în cuvinte simple, i-au lămurit pe oameni. Iar aceștia, pricepând cum stau lucrurile, au fost cuprinși de furie împotriva voastră și v-au pregătit apoi un fel de judecată a lui Daniel. Această relatare fidelă m-a ajutat să înțeleg că de fapt nu păgânii, ci doar voi înșivă sunteți vinovați că peste noapte acest oraș, altfel frumos și însemnat, s-a transformat în cenușă, ca urmare a faptului că ați mâniat poporul prin firea voastră mincinoasă. De aceea sper să nu vă surprindă dacă nu numai că nu îmi pot pleca urechea la rugămintea voastră impertinentă, ci dimpotrivă, în calitatea mea de vicerege vă voi trage la răspundere și vă voi condamna, spre binele împăratului meu și al poporului, la despăgubiri complete daca lucrurile s-au petrecut într-adevăr așa cum am aflat astă-noapte de la acel martor de încredere! Ce aveți de spus împotriva acestor acuzații? Spuneți, dacă aveți ceva de spus!”

19. Chiar în timpul relatării lui Cyrenius, solicitanții își schimbau culorile feței precum cameleonul și se putea vedea ușor furia lucind în ochii lor de lup; iar acum, când erau nevoiți chiar să se dezvinovățească, nu mai puteau scoate nici un cuvânt, din cauza mâniei.

20. Cyrenius a așteptat un timp, dar văzând că nimeni nu spune nimic și iritat de grimasele de furie ale solicitanților, a spus cu seriozitatea sumbră a unui adevărat roman, arătând cea mai deplină neînduplecare: “Vorbiți degrabă, altminteri voi fi nevoit să iau tăcerea voastră - în care mocnește mânia - drept o mărturisire completă a faptelor de care sunteți acuzați și să vă condamn imediat, poruncind să fiți executați, așa cum prea bine meritați. Vorbiți sau nu știți că noi, romanii, nu glumim niciodată?”

21. Într-un târziu, cel mai mare în rang dintre farisei a spus: “Stăpâne, defăimarea este prea mare! Ne e greu să ne revenim și să vorbim împotriva ei, trebuie mai întâi să ne adunăm și să ne gândim cum de este posibilă o astfel de defăimare, și apoi să găsim mijloacele cele mai bune pentru a o arunca în praful deșertăciunii! Cine poate dovedi că am silit poporul să aducă jertfe?! Noi am propovăduit ce am simțit, lucruri de care și noi ne-am temut! Cine poate dovedi că am făcut altfel? Nu arătau oare semnele că urma să se împlinească profeția? Nu ne arată istoria că de multe ori răbdarea lui Dumnezeu a luat sfârșit și judecata Lui cea mai înfiorătoare s-a abătut asupra oamenilor? Dar avem totodată și o mulțime de exemple care ne arată că Dumnezeu, deși la început a vestit pedeapsa, a fost mișcat de căința și de penitența poporului și și-a îndreptat iarăși mila și îndurarea către cei pocăiți.

22. Dar dacă înțeleptul tău, care i-a ațâțat pe acei câțiva împotriva noastră, a avut într-adevăr gânduri curate, de ce nu a venit și la noi să ne arate ceea ce le-a arătat acelor câțiva nemulțumiți, care din totdeauna ne-au dușmănit? Doar un om care nu cunoaște religia noastră sublimă și care nu are habar de Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin gura profeților și de puterea acestui Cuvânt în vremuri grele, vestite prin semne pe cer, ne poate defăima cu atâta răutate. Iar guvernatorul general îi acordă unui astfel de om încredere deplină, mai degrabă decât nouă?! Probabil că ni se va spune: «Dacă acel om înțelept ar fi venit la voi și v-ar fi învățat așa cum a învățat poporul deznădăjduit, voi nu l-ați fi ascultat, ba l-ați fi și judecat sau chiar l-ați fi omorât cu pietre!» Dar cine poate spune asemenea lucruri despre noi, înainte de a ne fi pus la încercare?! Noi nu obișnuim să judecăm și să condamnăm decât în funcție de fapte, niciodată înainte, după aparențe și după presupuneri răutăcioase! Religia noastră ne justifică faptele. Cine poate susține și dovedi că una este credința noastră, iar faptele noastre altele?! Calomnia și bănuielile nouă nu ne dovedesc nimic, iar martorul tău ți-a putut spune orice a dorit. În fața noastră învinuirile sale sunt lipsite însă de orice valoare până când nu se va dovedi că într-adevăr faptele noastre sunt împotriva credinței noastre și că, dacă acest om, care cu «înțelepciunea» lui a instigat poporul împotriva noastră, ar fi venit la noi, l-am fi gonit fără să-l ascultăm!

23. Noi am împărtășit teama poporului. Și dacă acesta ne-a adus, pentru ispășirea păcatelor sale, jertfe bogate, în credința că astfel Îl va îmbuna pe Dumnezeu, noi n-ar fi trebuit să primim jertfele? Unde e scris că nu așa ar fi trebuit să facem?!

24. Nobile guvernator, gândește-te bine că ai de-a face cu adevărați slujitori ai lui Dumnezeu și nu cu templieri de stil nou, care din păcate știu atât de bine să-și întoarcă haina după vânt! Noi știm acest lucru și de aceea Templul nici nu ne privește cu bunăvoință. Dar, în cazul nostru, vechea credință a rămas nealterată, iar cele câteva muște de noapte care ți-au șoptit lucruri greșit interpretate nu vor schimba nimic din această realitate! Trăim astăzi o zi minunată lăsată de Dumnezeu și nicăieri nu se arată nici un semn al justiției divine, în afară de faptul că orașul nostru a căzut pradă flăcărilor, dar nu în urma unei osânde divine, ci ca urmare a răutății diabolice a unor păgâni care dintotdeauna ne-au fost dușmani. Dar oare ar fi fost într-adevăr cu neputință ca Dumnezeu să hărăzească acestui ținut soarta pe care au avut-o Sodoma și Gomora? Cine ar putea avea curajul să susțină că, după toate semnele, nu s-ar fi putut întâmpla așa? Nici nu vrem să spunem că Dumnezeu ar fi cruțat acest loc de pedeapsa cu care l-a amenințat doar de dragul nenumăratelor noastre rugăciuni și suspine. Dumnezeu ar fi putut-o face de dragul unui singur om cucernic, pe care noi nu îl cunoaștem, iar rugăciunile noastre au ajuns și ele, împreună cu ale aceluia, la treptele tronului Său. Dar cine ne dovedește, împotriva credinței și împotriva convingerilor noastre, că lucrurile nu stau așa, ci cu totul altfel? Eu, mărite stăpâne, am vorbit în numele meu, acum tu judecă drept în fața lui Dumnezeu și a oamenilor!”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:49 ]
Post subject:  Capitolul 136 - Acuzația lui Marcu la adresa mai-marelui fariseilor

Capitolul 136
Acuzația lui Marcu la adresa mai-marelui fariseilor


1. Este evident că Cyrenius nu se așteptase la acest răspuns, așa că nu știa ce replică să-i dea conducătorului fariseilor. De aceea, el l-a chemat pe Matael și i-a spus cu o voce scăzută: “Acum vorbește tu mai departe; căci eu am ajuns la capătul înțelepciunii mele! Ăștia sunt unși cu mult mai multe alifii decât mi-am închipuit eu la început!”

2. Matael i-a răspuns: “Mărite prieten! Ne va fi foarte greu, căci este cu neputință să le dovedim ceva ce ar fi făcut dacă s-ar fi ivit prilejul! Și chiar dacă ar fi avut cele mai rele intenții, lucru de care nu mă îndoiesc, lipsește totuși încercarea de a le pune în aplicare! Unde este aici punerea în faptă - singura care poate fi pedepsit㠖 a intenției rele, pe care este sigur că au avut-o, dar pe care ar fi putut foarte bine să nu o fi avut? Și ce gânduri pot să apară în mintea unui om, când acesta este împins din toate părțile?

3. Când în inimă este furtună, nici un om nu-și poate limpezi gândurile schimbătoare, care se îmbulzesc ca niște nori grei; atunci când, după o vreme, furtuna din inimă se potolește, omul liniștit rareori își mai amintește tot ceea ce - în furtuna pasiunilor sale - i-a trecut prin minte. Poate că au fost și multe gânduri condamnabile. Dar care Dumnezeu, îndrăznesc să spun, se va face judecătorul acestora?! Dacă acești oameni sunt într-adevăr drept-credincioși, care au împărtășit teama poporului din unul și același motiv - și asta va trebui să credem până când, asemenea unui zeu, le vom putea dovedi contrariul - rugămintea lor trebuie îndeplinită, dacă, desigur, îndeplinirea unor asemenea rugăminți a fost prevăzută de împărat și pentru astfel de cazuri ieșite din comun! Noi nu putem da un verdict decât asupra faptelor pe care le avem în față. Câtă vreme nu le putem opune nimic convingător, gândurile noastre nu ne pot servi drept contraargument și chiar dacă ar depune mărturie întregul oraș, tot nu am ști mai multe decât știm acum.”

4. Matael i-a șoptit aceste cuvinte cu jumătate de voce lui Cyrenius, iar acesta, scărpinându-se după ureche, s-a întors către Mine: “Tu, Doamne, ce părere ai?”

5. Eu i-am răspuns: “Vremea mea încă nu a sosit, de aceea judecați doar voi doi, împreună cu ei; dar chemați-i și pe bătrânul Marcu și pe cei doi fii ai săi, căci ei îi cunosc mai bine decât voi! Și Ebahl din Ghenizareuîi cunoaște, la fel și Iulius. Pune să fie chemați aceștia și vei auzi imediat altă limbă!”

6. Cyrenius a trimis degrabă după Iulius care, între timp, se dusese împreună cu Ebahl pe deal, unde erau și soldații, pentru a privi focul care era încă foarte mare. Cei doi au venit repede, la fel și bătrânul Marcu. Când toți s-au adunat, Cyrenius le-a prezentat pe scurt cererea fariseilor și cuvântarea mai-marelui lor, precum și ceea ce acesta din urmă considera a fi un argument incontestabil.

7. Auzind acestea, Marcu s-a minunat de uriașa îndrăzneală a mai-marelui fariseilor și i s-a adresat acestuia: “Conducător al fariseilor, care te dai acum preacinstit și preacucernic! Mi-ai picat în plasă, așa cum îmi doream de multă vreme! Amintește-ți cât te-ai străduit cu doar trei ani în urmă să mă convertești la credința ta! Ai fost chiar dispus să mă scutești de circumcizia dureroasă și cam neplăcută pentru un om în vârstă. Mi-ai spus că ar fi de ajuns dacă m-aș înscrie cu întreaga mea casă în rândul adepților credinței tale! Mi-ai promis o sumedenie de avantaje de tot felul atunci când ți-am spus că sunt un om conștiincios, care nu schimb cu plăcere religia strămoșilor mei pentru o alta, ale cărei principii le cunosc prea puțin, și care nu știu ce noi îndatoriri îmi va aduce. Ți-am spus atunci foarte deschis că nu refuz întru totul ideea de a schimba religia mea cam inconsistentă pentru una mai bună, dar înainte ar trebui să fiu inițiat în tainele noii religii.

8. Atunci mi-ai răspuns că în cazul religiei tale așa ceva nu este necesar, că oricum, orice religie nu este altceva decât o filosofic pentru leagănul copiilor și că tocmai de dragul copiilor trebuie păstrată. După ce omul ajunge să-și dezvolte judecata, nu mai are nevoie de această filosofic de leagăn, dar, de dragul copiilor, el păstrează aparențele; dacă ar lua-o însă în serios, el ar trebui considerat un nebun orb. Mi-ai mai spus și că, la urma urmei, un om ca mine ar putea judeca și singur dacă nu ar fi mai deștept să se declare adept al unei religii care nu îi pune nici o piedică în cale.

9. Eu ți-am acceptat propunerea și am trecut la religia ta, împreună cu toată casa mea. Dar ochii mi s-au deschis în scurt timp, când m-am văzut condamnat de voi la tot felul de taxe supărătoare, și apoi am văzut din ce în ce mai limpede ce târg păcătos făcusem trecând la religia voastră.

10. Înainte de orice trebuia să vă dau zeciuială și primele fructe din toate. M-am plâns de multe ori autorităților romane, dar n-am rezolvat nimic. De fiecare dată mi se spunea: «Volenti non fit iniuria!» (Cel care de la început a acceptat de bună voie un anumit lucru, nu se poate considera după aceea înșelat!) De ce tu, un bătrân roman cu capul pe umeri, te-ai lăsat prins? Plătește acum pentru prostia și nesăbuința ta!”

11. Iar când veneam la tine să-ți vorbesc despre necazul meu, nici nu mă ascultai; tot ce-mi răspundeai în trufia ta era: «Așa stă scris!», iar eu plecam trist și necăjit, fără să fi rezolvat ceva.

12. Dacă vroiam să îmi deslușiți tainele scripturii, îmi spuneați: “Noi suntem scriptura și cuvântul viu al lui Dumnezeu! De aceea nimeni să nu întrebe nimic, ci fiecare să facă ceea ce noi îl învățăm și îi predicăm! De altceva nu are nimeni nevoie!”

13. Iată, oracol bătrân și rău al evreilor din Cezareea lui Filip, acestea au fost cuvintele tale și așa te-ai purtat! Și acum, dintr-o dată vrei să fii alb și fără nici o pată? Îți jur pe tot ce am mai sfânt acum că nu vei pleca de aici până nu îmi vei înlocui cel puțin mie pagubele produse pe nedrept! Cel mai înalt guvernator poate porunci, pe răspunderea mea, , să ți se bată crucea în spate, căci nu ți s-ar face astfel nicidecum o nedreptate! Ai înțeles, oracol bătrân și rău?”

14. Cyrenius: “Ah, așa stau lucrurile?! Păi, am putea spune că am aflat ceva! Ei bine, «înțeleptule» șef al asupritorilor poporului, ce ai de obiectat?”

15. Mai-marele: “Îl cunoști pe Moise în întregime și pe toți profeții iluminați de Dumnezeu?”

16. Cyrenius: “Pe Moise îl cunosc destul de bine; dar pe profeți îi știu doar după nume.”

17. Mai-marele: “Foarte bine; atunci du-te și învață mai întâi să recunoști toate amarele mele îndatoriri și pedepsește-mă dacă îmi poți dovedi că nu am îndeplinit vreuna dintre ele! Dacă vrei, poți să citești - avem scriptura la noi - ca singurul bun pe care avem voie să-l purtăm la noi în această zi mare dată de Dumnezeu, când există pericolul să fie distrusă.

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:50 ]
Post subject:  Capitolul 137 - Discuția cu fariseii

Capitolul 137
Discuția cu fariseii


1. Matael i s-a adresat atunci pe ascuns lui Cyrenius: “Iată din nou un sâmbure prea tare pentru dinții noștri! Marcu și-a făcut treaba foarte bine, dar ce putem face dacă pe baza legilor lor nu le putem dovedi că și-au nesocotit îndatoririle? Dar mai bine să-i ascultăm pe Ebahl și pe Iulius! Deși nici ceea ce vor spune ei nu ne va folosi prea mult, căci bătrânul e prea sigur pe domeniul lui și e în stare să-și justifice orice faptă, oricât de mârșavă, prin scriptură. Ce putem face?”

2. Cyrenius a spus: “Bine, atunci eu, prin atotputernicia mea, condamn toate pasajele scripturii care sunt îndreptate împotriva judecății sănătoase a omului, și în acest fel o să-l prindem!”

3. Matael i-a răspuns: “Nu o să meargă, pentru că atunci el va putea spune: «Tot judecata sănătoasă a omului cere ca mai întâi să se dea și să se legifereze o lege, înainte de a judeca după ea». Și atunci ce vei răspunde? Va trebui găsită o formulă neobișnuită pentru a putea face ceva prin puterea omenească împotriva indivizilor ăstora! În curând ar trebui să sosească Cornelius, Faustus, Kisjonah din Kis și un oarecare Philopold din aceeași zonă; cred căci ne vor ajuta! Mă bucură foarte mult venirea lor!”

4. După ce s-a gândit puțin la cele spuse atât de mai-marele fariseilor, cât și de Matael, și văzând bucuria acestuia din urmă la gândul venirii lui Cornelius și a tovarășilor săi, Cyrenius l-a poftit pe Ebahl să spună ce are de spus în legătură cu fariseii.

5. Iar Ebahl s-a ridicat și a spus: “Mărite prieten! Vulpile și proteicii (n.n, cei precum Proteus – oameni schimbători) sunt greu de prins; vulpile pentru că au întotdeauna două ieșiri, iar proteicii pentru că se pot preschimba în orice, chiar și în elemente. De aceea, părerea mea este următoarea: în urma celor spuse despre acești oameni de martorul nostru fidel și integru, pe care îl cunoști la fel de bine ca și mine, nu poți avea nici o îndoială asupra felului în care stau lucrurile; dar, pe de altă parte - ca judecător laic - nu poți emite o judecată în fața lumii decât după ceea ce poți verifica tu însuți, cu ochii și cu urechile tale. Iată care ar fi sfatul meu: dă-le drumul acestor solicitanți incomozi, fără să le acorzi nimic din ceea ce îți cer și fără a-i condamna la vreo pedeapsă! În acest fel, vei satisface atât cerințele adevărului spiritual interior, cât și pe cele lumești! Cam asta ar fi părerea mea!

6. Aș putea să-ți relatez multe despre felul în care este înșelat și oprimat poporul, situații pe care le-am trăit alături de acești prefăcuți slujitori ai lui Dumnezeu, dar la ce ți-ar folosi? Cu siguranță că vor găsi mereu câte o crăpătură prin care să se strecoare! Ei se protejează cu grijă de orice vânt neprielnic cu păturile lui Moise și cu haina lui Avraam și a profeților, și nici un vânt, oricât de rece ar fi, nu le poate provoca nici măcar un guturai!

7. Iar ceea ce poate face rațiunea, pornind de la scrierile profeților, știm prea bine; ele pot fi folosite în orice fel, câtă vreme nu li se cunoaște sensul spiritual, interior. Aici se află ascunzătoarea principală a acestor oameni! De aceea, nu cred că vei putea face prea multe în afară de ce te-am sfătuit.”

8. Cyrenius a spus: “Da, da, ai perfectă dreptate, îmi dau seama de asta. Și totuși cred că am putea găsi niște fapte cu adevărat incriminante comise de ei, așa încât să nu ne mai scape.”

9. Ebahl i-a răspuns: “Orice altă soluție este mai bună decât asta, pentru că indivizii aceștia cunosc fiecare literă a legii romane și se pricep mai bine decât oricine să ocolească legea, astfel încât nici Satana să nu-i poată prinde. Probabil că ei au comis asemenea fărădelegi, fiecare în parte sau împreună. În fața lui Dumnezeu desigur că nu se vor putea ascunde, dar noi nu le putem face nimic, câtă vreme îi urmărim cu legile noastre. Poate Kisjonah, Cornelius, Faustus sau grecul Philopold să reușească aceasta, dar dintre noi, în afară de Domnul și de îngerul Rafael, nici unul nu îi va putea dovedi!”

10. Cyrenius a dat atunci din cap și a spus: “Aș putea totuși să poruncesc să fie supravegheați, ca fiind suspecți. Poate că asta le-ar zgudui puțin conștiința...”

11. Ebahl i-a răspuns: “Încearcă, dar îți garantez că, după primele proteste ale mai-marelui lor, nu vei ști cum să-ți retragi paznicii mai repede! Pentru cei din afară noi nu avem nici urmă de causa criminis (cauză incriminatorie). Nu există nici un acuzator, așadar nu poate exista nici judecător. Mărturia tăcută a Domnului nu poate fi privită ca acuzație, din două puncte de vedere: în primul rând, în fața legilor lumești, ea nu are putere doveditoare, iar, în al doilea rând, Domnul însuși nu apare în fața lumii decât pe jumătate ca martor, pentru că, cel puțin în acest moment, legea Ante forum romanum nu acceptă originea Lui divină, ba nici măcar darul Său de prezicător! Noi știm - desigur - cum stau lucrurile, dar legea romană rigidă nu Îl recunoaște câtuși de puțin pe Stăpânul și învățătorul nostru, deci nu recunoaște nici afirmațiile izvorâte din înțelepciunea Sa, iar tu, în ciuda convingerilor tale intime, nu poți să-i judeci pe acești oameni altfel decât sprijinindu-te pe dovezile vizibile pe care le poți culege de la oameni. Și, pentru asta, ai nevoie în primul rând de un acuzator, și abia apoi de martori sub jurământ! Cred că nici la voi cuvântul unui profet sau al unui oracol nu are nici o valoare dacă aceștia nu aparțin religiei voastre!”

12. Iar Cyrenius a spus: “În cazuri extreme da, mai ales dacă acesta a fost considerat demn de încredere de către un tribunal! Dacă tribunalul nu are rețineri în privința lui, el însuși sau afirmația unui oracol este o probă suficientă! Pentru că numai judecătorul singur are dreptul să accepte sau să nu accepte un martor!”

13. Ebahl i-a răspuns: “Bine, dar ce se întâmplă dacă un profet nu se lasă folosit nici ca reclamant, nici ca martor? Cum îl vei putea constrânge? Poate l-ai putea convinge să apară ca martor, dar ca acuzator niciodată! Aici avem un asemenea profet, dar cum îl vei constrânge pe Cel Unic și pe îngerul Său, Rafael, să apară ca reclamanți sau ca martori?”

14. Cyrenius a spus: “Evident că nici nu poate fi vorba de constrângere! Nu ne rămâne decât să așteptăm, pentru că cei anunțați nu cred că se vor mai lăsa așteptați multă vreme! Mi se pare chiar că văd la o oarecare distanță, pe mare, vâsle în mișcare!”

15. Matael: “Asta văd și eu de o jumătate de ceas, dar, la fel ca și povestea noastră, se pare că rămân pe loc. Ei bine, cum stați cu audierea? Vă aflați în același punct?”

16. Cyrenius: “Nu am avansat câtuși de puțin! Ai avut dreptate, la fel ca și Ebahl, iar eu recunosc că nu vom reuși mai nimic în privința lor cu toată cunoașterea noastră asupra lucrurilor lumești, iar cei pe care îi așteptăm nu vor putea face probabil nici ei prea multe.”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:52 ]
Post subject:  Capitolul 138 - Cyrenius poruncește să fie aduși martori din Cezareea împotriva fariseilor

Capitolul 138
Cyrenius poruncește să fie aduși martori din Cezareea împotriva fariseilor


1. Cyrenius: “Dar tocmai mi-a venit o idee! Voi trimite imediat un sol la comandantul roman al regiunii, căruia îi voi cere să-mi trimită din oraș o serie de acuzatori și de martori. Aceștia vor putea spune câte ceva despre vulpile astea și vom reuși să-i încolțim până la urmă.”

2. Matael: “Sună bine ce spui! Cel puțin, vei reuși astfel să-i pui sub pază. Dar lucrurile trebuie făcute repede!”

3. Cyrenius a chemat imediat doi călăreți și le-a explicat ce dorește de la comandant. Aceștia au pornit imediat în galop spre oraș.

4. Văzând acest lucru, fariseii și-au întrerupt murmurul și mai-marele lor s-a îndreptat spre Cyrenius și a spus: “Doamne și stăpâne, de ce ai trimis călăreții în oraș? I-ai trimis poate pentru noi? Vrei poate astfel să anulezi drepturile pe care chiar legea voastră ni le acordă? Doamne, va fi foarte greu, pentru că noi avem de partea noastră Legea și pe Dumnezeu! Ar trebui să dai legi noi, care însă ți-ar folosi la fel de puțin ca celelalte, pentru că o lege nouă nu are putere asupra timpului trecut!”

5. Cyrenius a spus atunci, cam necăjit: “Voi să vorbiți când sunteți întrebați! Problema voastră o cunosc și știu și care vă este responsabilitatea! Acum totul depinde de mine. Trebuie să mă consult cu mine însumi și cu cei din slujba mea, să hotărâm dacă meritați acordul imperial în problema voastră! 6. Dacă, după verificarea cea mai atentă, vom considera că îl meritați, cererea voastră va fi îndeplinită; dacă însă vom considera că nu îl meritați, nu numai că acordul se va anula de la sine, dar veți primi și o pedeapsă pentru îndrăzneala de a cere din partea statului, în ciuda vinovăției voastre, milă pentru a vă acoperi păcatele! Țineți bine minte! Un guvernator general ai Romei judecă lucrurile cu totul altfel decât voi! El nu acordă favoruri și nu judecă după înfățișarea exterioară, și nici după rang, ci strict după lege și drept!

7. Așa încât, mai bine vedeți cum stați cu conștiința în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor! Pentru că vouă, ca slujitori ai lui Dumnezeu - deși Dumnezeu nu are nevoie de slujitori, deoarece de la începutul timpului atotputernicia și înțelepciunea Sa supremă, omniprezența și omnisciența Sa i-au adus cele mai bune servicii - și ca învățători ai poporului, vi se face socoteala mult mai aspru decât poporului neștiutor, care de cele mai multe ori nu cunoaște nimic altceva decât câteva legi de strictă necesitate, și chiar și în cazul acestora nu are habar care este spiritul lor ascuns.

8. Voi însă cunoașteți legea și spiritul ei, trebuie să le cunoașteți, și trebuie să fiți inițiați în toate tainele adevărului. De aceea veți înțelege de ce, chiar și numai de dragul poporului, eu vă voi trata mai aspru decât pe un om oarecare de rând. Pentru că ori trebuie să fiți la fel de curați ca soarele, ori nu ați fost niciodată demni de înalta voastră funcție! De aceea, nici nu trebuie să vă pese de cele ce voi întreprinde, fie pentru acuzarea, fie pentru dezvinovățirea voastră! Plecați acum, așterneți-vă cererea pe pergament și depuneți-o, astfel încât să am în mâinile mele un argument în plus, fie în favoarea, fie împotriva voastră.”

9. Mai-marele: “Mărite domn și stăpân! Astăzi este un sabat cu lună nouă, în care orice activitate ne este interzisă! În această zi sfântă, în liniștea trupului său, omul nu trebuie să se ocupe cu altceva decât cu contemplarea spiritului lui Dumnezeu. Până la apusul soarelui nu avem voie decât să vorbim, nu și să scriem. Dar, după apus, vom scrie și îți vom aduce petiția.”

10. Atunci Cyrenius a întrebat: “Moise v-a dat legea privitoare la ținerea deosebită a sabatului cu lună nouă?”

11. Mai-marele i-a răspuns: “Nu tocmai Moise, ci urmașul său, prin a cărui gură spiritul lui Dumnezeu ne-a vorbit de mai multe ori, ca și prin sfânta gură a lui Moise.”

12. Cyrenius a spus: “De asta mă îndoiesc foarte tare! Pentru că, în timp ce în legile și prescripțiile lui Moise spiritul divin se simte în fiecare cuvânt, în cele care privesc sărbătorirea lunii noi nu se simte nimic altceva decât cea mai pură superstiție și un munte întreg de crasă prostie omenească. Ce este luna nouă? Voi nu știți, dar noi știm, și de aceea râdem cu gura până la urechi de sărbătoarea voastră. Iar înțelepții noștri, care pricep multe, se minunează cum e posibil ca în imediata vecinătate a grecilor, romanilor și egiptenilor să existe asemenea prostovani, care nici măcar nu știu ce e luna și ce înseamnă lună nouă! Ia spuneți-mi, ce vă închipuiți voi că ar fi luna?”

13. Mai-marele: “Mai bine spune-ne tu, mărite stăpân, ce crezi despre lună, și apoi îți vom răspunde noi ție!”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:54 ]
Post subject:  Capitolul 139 - Despre esența Pământului și a Lunii

Capitolul 139
Despre esența Pământului și a Lunii


1. Cyrenius: “Așadar, ascultați! Luna este un corp ceresc de aproximativ cincizeci de ori mai mic decât pământul și îl însoțește mereu pe acesta în drumul său în jurul soarelui. În timp ce pământul parcurge acest drum în 365 de zile, luna se rotește în jurul lui de aproape treisprezece ori.

2. În timpul acestor rotiri, luna va avea în mod necesar diferite poziții. Pentru că, în mod obișnuit, este un corp la fel de întunecat ca și pământul nostru, ea primește lumina tot de la soare. Dacă pământul este aproape între soare și lună, atunci vedem luna complet luminată și vorbim de lună plină; după ce însă, în aproximativ paisprezece zile, luna ajunge, ca urmare a mișcării sale iuți, aproape între soare și pământ, noi mai vedem foarte puțin din suprafața ei luminată și atunci vorbim de lună nouă.

3. Dar dacă luna ajunge exact între soare și pământ, așa cum s-a întâmplat ieri, ea acoperă soarele și împiedică lumina lui să ajungă la o anumită parte a pământului nostru, și anume la acea parte care poate fi unită cu soarele printr-o linie dreaptă care trece prin lună, și atunci se produce eclipsa de soare, un fenomen foarte natural. Celelalte părți ale pământului, care nu se află pe direcția dreptei amintite, nu vor observa însă nimic din această eclipsă, și cu atât mai puțin cei care se află pe emisfera opusă a pământului. Căci acest pământ pe care locuim este o sferă, la fel ca soarele și luna, iar ziua și noaptea există doar pentru că, pe parcursul a douăzeci și patru de ore, pământul se rotește o dată în jurul axei sale și astfel el orientează către soare, către lumina și căldura lui, toate țările și toate mările pe rând, de la Polul Nord până la Polul Sud.

4. Acesta este adevărul recunoscut în taină de înțelepți, la care aceștia au ajuns prin calcule și despre care profanul nu are habar, deoarece îi lipsesc cunoștințele necesare; dar, în cazul unor învățători ca voi, aceste cunoștințe nu ar trebui să lipsească; pentru că, ce nu ai tu însuți nu poți să dai nici altuia. Chiar dacă le-ați avea însă, voi tot nu le-ați da nici unui profan, pentru că prostia acestora vă aduce câștiguri mai mari decât cea mai pură înțelepciune! Acum, după ce eu v-am arătat limpede ce este luna nouă, spuneți-mi ce înseamnă pentru voi aceasta!”

5. Mai-marele a spus atunci: “Ceea ce tu, mărite domn și stăpân, ne-ai spus acum, am aflat și noi pe căi ascunse, iar eu sunt întru totul de acord; dar privește și tu Geneza lui Moise și vei vedea că nu poate fi găsită acolo nici o urmă din cele ce mi-ai spus, lucruri care mie nu mai îmi sunt necunoscute de peste douăzeci de ani.

6. Noi însă stăm în fața poporului, pe scaunul lui Moise și al lui Avraam, ca primii adepți și propovăduitori ai legii lui Moise, care este ex diametro (total opusă) acestei teorii evident adevărate. Ce putem face mai mult decât să păstrăm în ascuns pentru noi convingerea cea bună, învățând totuși poporul ceea ce ni s-a transmis de la Moise?

7. Să încerce numai vreunul dintre noi astăzi să propovăduiască poporului altă învățătură decât cea a lui Moise, indiferent în ce situație, și eu îți garantez că va fi ucis cu pietre!

8. Sigur că unii zic: cele spuse de Moise au la bază un cu totul alt sens, care spune cu totul altceva decât litera moartă. Eu recunosc cu plăcere acest lucru. Dar cum am putea spune asta poporului, pe care nu noi, ci strămoșii noștri l-au îndobitocit, fără să-i facem rău?! Mai întâi că sensul spiritual este atât de adânc ascuns, încât până la urmă nici noi înșine nu reușim să-l identificăm destul de limpede și, în al doilea rând, se pune întrebarea cum să băgăm în capul unui popor tâmpit și cât se poate de superstițios, care e mai departe de adevărurile științifice decât de Polul Nord, niște lucruri despre care nici noi nu ne-am putut face o imagine tocmai clară?!

9. Așa încât, cel mai înțelept lucru este să lăsăm poporul în vechea lui credință, iar noi, ca propovăduitori ai vechii învățături și legi, să respectăm cel puțin de ochii poporului învățăturile și legile. Atunci când suntem însă singuri, fără martori incomozi, vom face și vom crede potrivit convingerilor noastre adevărate! Dacă vom acționa altfel, în cel mai scurt timp vei vedea aceste pământuri minunate cuprinse de cea mai înfiorătoare revoltă. Acum poți vorbi iarăși și mă poți mustra dacă am spus ceva greșit!”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 01:59 ]
Post subject:  Capitolul 140 - Relatarea unui sol despre revolta din Cezareea

Capitolul 140
Relatarea unui sol despre revolta din Cezareea


1. Uimit de înțelepciunea mai-marelui fariseilor, Cyrenius i-a spus lui Matael: “Prietene, cu ăsta nu e bine să ai de-a face, pentru că s-ar putea s-o încurci! Câtă știință a acumulat în secret și cât de bine știe să-și prezinte situația! Așa ceva n-am mai văzut! Până la urmă, nici nu poți să te înfurii pe el! Dar acum trebuie să apară curând cei din oraș și vom vedea ce ne dezvăluie ei!”

2. Matael i-a răspuns zâmbind: “Absolut nimic, pot să-ți spun de pe acum. Pentru că acești fanatici prea sunt unși cu toate alifiile și găsesc peste tot o portiță de scăpare! Pentru a le veni de hac acestor oameni trebuie ceva mai mult decât niște simple puteri omenești și decât știința omenească! Greci și romani mă încumet să vindec de prostie cu sutele, într-o singură zi, pentru că cele ce le spun eu sunt lucruri noi pentru ei, iar ei le vor primi cu o curiozitate plină de recunoștință. Dar oamenilor ăstora nu le poți prezenta nimic ca fiind nou, pentru că, în general, sunt inițiați în toate și își pledează cauza cu atâta dibăcie, încât cu greu li se mai poate răspunde ceva.

3. Cred că din acest motiv s-a și retras Domnul, pentru că a prevăzut că nu se poate discuta și trata cu acești zeloți. Tocmai de aceea sunt de părere că modeștii acuzatori și martori din oraș vor rezolva la fel de puține ca și noi.”

4. Cyrenius: “Mă rog, pe moment se duc niște tratative atât de ciudate cum cred că nu vor mai fi a doua oară pe tot pământul! Dacă măcar ar apărea ajutorul comandantului mai repede!”

5. Atunci a sosit un sol, care s-a adresat întregii adunări, fără să se uite unde este Cyrenius: “Prieteni, luați-vă picioarele la spinare, căci în oraș a izbucnit o revoltă grozavă! Toată lumea îi caută pe netrebnicii de evrei fanatici și pe fariseii care și-au luat tălpășița, iar romanii și grecii măcelăresc tot ce arată cât de cât a evreu! Eu sunt un biet grec și doar de nevoie mi-am acoperit trupul gol cu această haină de evreu, din pricina căreia abia cu chiu, cu vai am scăpat cu viață.”

6. Cyrenius a spus: “Băiete, eu sunt guvernatorul general! Dă-ne mai multe amănunte! Cum și de ce a izbucnit revolta?”

7. Puțin intimidat de neașteptata prezență a guvernatorului general, solul a răspuns: “Înalte și atotputernice stăpâne! Lucrurile stau foarte simplu: când ieri soarele - sau ce alt fenomen luminos o fi fost - a luminat cerul serii câteva ore mai mult decât de obicei, iar apoi a dispărut brusc de pe firma-ment, un fenomen rar, dar nicidecum nou pe acest pământ mare și lat, preoții evrei, care cu siguranță au priceput lucrurile în baza experienței și științei omenești, la fel ca noi, în loc să spună adevărul poporului orb și superstițios, au început să îi vestească acestuia împlinirea unei profeții înscrise într-una dintre cărțile mistice ale profeților lor, profeție privitoare la o pedeapsă teribilă a lui Dumnezeu. Ca urmare, prostii de evrei au izbucnit în urlete și i-au implorat pe preoții lor, pe care îi considerau prieteni și slujitori ai lui Dumnezeu, să Îl convingă pe Acesta, în schimbul oricărei jertfe, să renunțe la pedeapsă.

8. Când fariseii cei vicleni au văzut ce apă curge la moara lor, ei au răspuns cu un patos mistic, judecători și preoți în același timp: «Dacă doriți să abateți de la voi această aspră judecată a lui Dumnezeu, care fără îndoială că se va petrece, trebuie să ne aduceți ca jertfă tot aurul, argintul, pietrele prețioase și perlele pe care le aveți, precum și cele mai bune vite de îngrășat, vacile cele mai lăptoase și vițeii cei mai grași, pentru ca apoi noi să le jertfim lui Dumnezeu așa cum se cuvine!”

9. Abia au terminat de vorbit preoții cei vicleni, că jertfele cerute au și început să curgă spre ei. Asta au văzut preoții noștri, care nici ei nu sunt căzuți în cap, și s-au gândit dacă nu ar putea, printr-o mișcare inteligentă, să obțină și ei, de la propriul popor, jertfe similare. Și ei au găsit în vechea învățătură despre zei ceva ce s-a potrivit perfect scopului lor. L-au lăsat pe bunul Apolo să se înamoreze de o nouă Daphne și să-i facă acesteia o vizită cam murdară. Pluto, dușmanul său, a observat imediat și a furat între timp soarele, iar Gea, Apolo și noua lui frumoasă s-au trezit astfel în cea mai mare încurcătură. Că de aici ar putea porni cel mai înfiorător război între zei este limpede pentru orice grec și pentru orice roman. Poate că, dacă puternicul Zeus ar fi convins prin rugăminți și jertfe, el ar putea interveni în această chestiune atât de plină de pericole. Această invenție le-a adus și preoților noștri câștiguri destul de mari, dar nici pe departe atât de mari ca cele stoarse de preoții evrei de la oile lor.

10. Un grec înțelept, cu inima și capul la locul lor, i-a luminat însă pe câțiva care și-au păstrat mintea ceva mai limpede, iar aceștia i-au lămurit asupra fenomenului, atât cât s-a putut în acea mare încurcătură, pe grecii și pe romanii încolțiți, și le-au descris cât se poate de limpede josnica lăcomie a castelor preoțești, cărora, dacă în prezicerile lor fatale ar fi fost vreun cuvânt adevărat, le-ar fi pierit cu siguranță pofta de a mai cere și de a mai primi jertfe. În plus, nu aveau decât să compare cele două preziceri, pe cea evreiască și pe cea greco-romană, ca să-și dea seama că nu se puteau împlini amândouă deodată - pentru că nu se putea petrece decât ori ceea ce au spus preoții evrei, ori ceea ce au spus grecii! Dar zeii nu sunt atât de proști încât să pregătească o altă ciorbă pentru fiecare națiune în parte, de vreme ce, în general, își împart darurile cerești în mod egal între toți oamenii, credincioși și necredincioși!

11. Aceste lămuriri au ajutat poporul să se dezmeticească. Grecii și romanii au încercat apoi să-i lămurească și pe evreii despre care știau că sunt mai buni, dar și-au bătut gura degeaba. Acei viței ai lui Dumnezeu au început să amenințe și să-i învinovățească pe păgâni pentru nenorocirea care avea să vină!

12. În acest fel s-a ajuns la acte de violență, iar grecii și romanii le-au aprins evreilor în scurt timp un foc al Judecății de Apoi și le-au cerut preoților să le înapoieze toate bunurile stoarse în acele momente de cumpănă. Fiindcă această cerere modestă nu a putut fi satisfăcută, ei s-au îndreptat cu violență către preoții evrei, care însă au reușit să scape, strecurându-se prin fumul care se ridica din toate colțurile evreiești ale orașului.

13. Comandantul orașului, un roman înțelept, a făcut apoi imediat investigații asupra șmecherilor de preoți evrei și a arătat poporului că aceștia erau singurii care purtau vina catastrofei. Abia atunci s-a pornit revolta dinspre partea noastră împotriva întregii evreimi și a degenerat ușor în ceva cumplit, pentru că evreii sunt masacrați unul după altul, iar în oraș aproape că este mai mult sânge decât lapte și vin.

14. Dar, după câte mi se pare, acolo - sub chiparosul cel mare - sunt chiar preoții care au scăpat, ai evreilor! Na, ziua bună, ăstora curând le va merge foarte rău dacă nu o întind în clipa asta, ceea ce nu i-aș sfătui să facă! Chiar cu această suliță, care a fost aruncată după mine pe când veneam încoace (pentru că păream a fi evreu), dar care din fericire nu m-a nimerit, o să mai culc eu însumi câțiva la pământ! Cu cei doi călăreți m-am întâlnit la poarta orașului și știu că vor avea de furcă până vor ajunge la comandant! Acum, stăpâne, știi totul. Iar ceea ce ți-am spus este adevărul gol-goluț, pentru care îmi pun capul!”

15. Atunci Cyrenius a spus: “Îți sunt nespus de recunoscător pentru această veste. Ți-ai făcut bine treaba! Dar acum rămâi aici, iar dacă ți-e foame sau sete, ia de aici pâine și vin! Între timp, eu voi trimite câteva cohorte în oraș, pentru liniștirea răscoalei. Apoi îmi vei putea fi de folos ca martor împotriva acelor preoți evrei!”

16. Solul a acceptat cu plăcere această propunere, pentru că îi era deja foarte foame și sete. La rândul lui, Cyrenius i-a făcut un singur semn lui Iulius, iar acesta știa deja ce are de făcut, pentru că și el ascultase spusele solului.

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 02:02 ]
Post subject:  Capitolul 141 - Solul Hermes relatează pățania din oraș

Capitolul 141
Solul Hermes relatează pățania din oraș


1. După ce Iulius a îndeplinit porunca lui Cyrenius și cele două cohorte au pornit la drum, cei doi călăreți trimiși mai devreme în oraș au apărut și au repetat cele spuse de sol. În același timp, ei au adus și un mesaj din partea comandantului orașului, care l-a asigurat pe înaltul stăpân că, de îndată ce se va potoli furtuna, el va porni la drum și va veni să-i relateze cu exactitate cele petrecute. Cyrenius i-a răsplătit cu daruri pe cei doi călăreți și i-a îndemnat să se liniștească, după care aceștia l-au salutat pe Cyrenius și s-au îndreptat către tovarășii lor. Apoi Cyrenius l-a chemat pe sol și l-a întrebat cine l-a trimis de fapt ca mesager.

2. Cu ceva mai mult curaj decât înainte, solul i-a răspuns: “Nevoia, stăpâne! Eu însumi, cetățean al orașului, mi-am pierdut tot avutul în focul care nu a făcut deosebire între casele noastre și cele evreiești, și acum sunt cerșetor. Această haină, care îmi acoperă acum de nevoie trupul, am luat-o de pe un evreu ucis și mi-am aruncat-o pe umeri, altminteri aș fi gol acum, așa cum goale sunt soția mea și cele trei fiice ale mele, deja destul de mari, care se ascund toate patru sub o pânză mare în spatele colibei acestui bătrân, Marcu.

3. Eu însă i-am îndemnat prin strigăte pe preoții evrei din oraș să fugă, ca să-i recunosc astfel și să mă răzbun pe ei, după pofta inimii, cu această suliță. Dacă vor să fugă, ei nu o pot face decât per mare (pe mare), deoarece comandantul a pus paznici peste tot, iar aceștia i-ar lua imediat în primire pe nemernici, și atunci nu le-ar fi deloc bine!

4. Stăpâne, eu sunt grec și mai știu câte ceva despre tactica de război. Dar acum ar fi bine ca nemernicii ăștia să nu ne mai scape din mână! De altfel, n-ar fi rău dacă s-ar pune niște străjeri și pe malul mării, pentru că altminteri indivizii ar fi în stare să pună mâna pe o barcă și să dispară cu ea.”

5. Cyrenius a spus: “Nu-ți face griji pentru asta, am luat deja toate măsurile!”

6. Apoi Cyrenius s-a întors spre Matael și i s-a adresat: “Ce părere ai de cele spuse de acest sol? Eu îl voi aștepta în continuare pe comandant și sunt foarte curios ce vor avea de obiectat acești fanatici!”

7. Matael i-a răspuns: “Foarte multe nu vei câștiga prin acest lucru, pentru că încă nu cunoști destul de bine miile de portițe prin care ei pot să scape spre cea mai frumoasă libertate. Oricum, stai ceva mai bine decât înainte!

8. Dar acum trebuie să avem mai întâi grijă de soția și de copiii solului! Elena, poate că ai cu tine niște haine de zi, chiar și numai cămăși, ca să le acopere deocamdată goliciunea!”

9. Elena a chemat-o atunci de îndată pe una dintre slujitoarele ei și i-a poruncit să se ocupe de cele necesare. Slujitoarea a intrat imediat într-unul dintre corturile lui Uran și a luat patru cămăși bune și patru fuste grecești prețioase, pe care i le-a adus Elenei. Atunci, Elena a spus: “Du-te împreună cu solul la soția și fiicele sale, îmbracă-le și adu-le aici, la masa aceasta!”

10. Văzând bunătatea Elenei, solului i-au dat lacrimile și, cu inima plină de bucurie, a condus-o pe slujitoare la locul unde soția și fiicele sale îl așteptau înlăcrimate și triste. El le-a spus celor patru femei învelite în cearceaf: “Nu mai plângeți, scumpele mele, pentru că, iată, am găsit un salvator puternic! Guvernatorul general Cyrenius este aici, și o fată, care este probabil fiica lui, vă trimite haine frumoase și prețioase, cum cred că nici nu ați văzut până acum!” Fericite, acestea au sărit de sub bucata de pânză și s-au îmbrăcat repede, după care solul a împăturit pânza și a ascuns-o sub haina de evreu pe care o purta. Apoi, el le-a dus pe femei la Elena, căreia i-au umezit poalele rochiei cu lacrimile celei mai calde recunoștințe.

11. Elena le-a așezat pe cele patru femei, care erau înfometate și însetate, lângă ea și le-a pus înainte pâine și vin. Stând de vorbă cu ele, Elena și Uran au putut afla multe despre presiunile pe care obișnuiau să le facă fariseii asupra creditorilor lor. Apoi Cyrenius i-a spus solului: “Prietene, când te-am văzut prima dată, m-am adresat ție cu apelativul ușor dezonorant: «băiete». Acum, când te cunosc mai bine, îmi pare rău că te-am tratat astfel chiar și numai pentru o singură clipă. De aceea, te voi onora acum cu o haină de gală!”

12. Și Cyrenius le-a poruncit slujitorilor săi să aducă imediat o haină romană de gală, compusă dintr-o cămașă din pânza cea mai fină, bogată în falduri, lungă până la genunchi, apoi dintr-o togă albastră din cea mai fină mătase indiană, decorată cu o bordură din fir de aur, dintr-o pereche de încălțări romane de cea mai bună calitate și dintr-un turban egiptean împodobit cu pene și o agrafă cu un smarald prețios. Pe lângă aceasta, Cyrenius i-a mai dăruit solului șase cămăși din cele mai fine și o sută de livre de argint. Solul nu-și mai încăpea în piele de bucurie și nu știa cum să-i mai mulțumească.

13. Cyrenius zâmbea el însuși de bucurie și i-a spus solului, pe care îl chema Hermes: “Du-te în casa lui Marcu, spală-te, îmbracă-te și întoarce-te ca un nobil roman. Atunci va veni și timpul să îi supunem pe farisei unui interogatoriu serios. De data asta nu îmi vor mai scăpa, pentru asta garantez eu! Iar tu, nobilul meu prieten Hermes, mă vei ajuta!”

14. Hermes a spus: “Aceasta este și dorința mea, iar la tactica de război m-am priceput întotdeauna. Dar oamenii ăștia sunt prea șireți chiar și pentru Furii, darămite pentru noi, care vrem să îi judecăm după lege! Dacă vrei să îi prinzi, trebuie să te folosești doar de ceea ce declară despre ei martori de încredere, pentru că, dacă îi asculți pe ei, te zăpăcești, ajungi să îi consideri nevinovați și să le îndeplinești cererile. De aceea, părerea mea este să fie adunați toți și aruncați în mare, ca hrană pentru pești, să nu se mai știe de ei! În acest fel, ți-ai îndeplini corect datoria de judecător. Dacă, într-un ținut, se adună tigri, hiene și lupi, care provoacă oamenilor multă pagubă și spaimă, mai este cazul să le acorzi bestiilor audiență?! Eu zic că nu, căci se știe prea bine ce pagube fac. De aceea, asemenea bestii trebuie să dispară de acolo unde încep să se dovedească periculoase pentru oameni. Stăpâne, oamenii ăștia sunt niște proteuși care nu pot fi prinși! Cu cât ne străduim mai mult să-i prindem pe căi diplomatice, cu atât mai mult vom fi noi prinși de ei! Eu îi cunosc bine, chiar dacă sunt grec! Dar acum, stăpâne preabun, dă-mi voie să-ți mai pun o întrebare!”

15. Cyrenius: “Ce vrei să mă întrebi? Vorbește!”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 02:05 ]
Post subject:  Capitolul 142 - Alte întrebări ale lui Hermes

Capitolul 142
Alte întrebări ale lui Hermes


1. Hermes: “Stăpâne, acolo, la zece pași de masa aceasta, stă un bărbat cu o figură deosebit de prietenoasă și în același timp înțeleaptă. O tânără drăgălașă stă de vorbă cu el, și atunci când el spune ceva, pe chipul ei se citește o bucurie de nedescris! Cine este acest bărbat atât de plăcut? Ce demnitate iradiază din toată ființa lui! Cât de nobilă este forma omenească într-o făptură atât de minunată! De altfel, aproape toți ochii sunt îndreptați spre el! După port, pare a fi galilean. Îmi poți spune mai multe despre acest om? O, zei, cu cât Îl privesc mai mult, cu atât simt că îmi devine din ce în ce mai drag! Nu le-o iau în nume de rău nevestei și fetelor mele că nu își mai pot dezlipi ochii de la el! Îmi pun capul că este un om bun, nobil și înțelept! Dar cine, cine și ce este el? Lămurește-mă, stăpâne, și apoi putem să începem să-i prelucrăm pe nemernici! O, în nici un caz nu ne vor mai scăpa, dar nu trebuie să le luăm în considerare declarațiile!”

2. Cyrenius a spus: “Prietene Hermes, în ceea ce Îl privește pe omul acesta, deocamdată îți spun doar atât: că printre noi, oamenii, El este precum un zeu! Pentru moment, el nu este decât un medic din Nazaret - dar ce medic! Unul asemenea nu a mai existat pe acest pământ! Toate celelalte le vei afla mai târziu! Dar acum să trecem la treaba noastră, iar de acum înainte să nu mă mai numești «stăpâne», ci «prietene și frate»!”

3. Hermes: “Bine! Eu știu să respect fiecare poruncă, iar pentru aceasta mi-aș da viața, din recunoștință și iubire pentru tine! Dar acum mai spune-mi doar un singur lucru, nobilul meu prieten, cine este acel tânăr atât de frumos din apropierea medicului? Este cumva fiul său, iar fata îi este fiică?” 4. Cyrenius: “Da, da, prietene, nu ești foarte departe de adevăr; dar acum să trecem la treaba noastră!”

5. După aceste cuvinte, Cyrenius i-a poruncit mai-marelui fariseilor să se apropie din nou și l-a întrebat dacă îl cunoaște pe sol.

6. Mai-marele: “Cine ar putea să nu-l cunoască pe renumitul cântăreț și virtuoz al titerei?! Ne-am bucurat și noi de atâtea ori de cântecele lui! E păcat doar că nu poate fi convins să treacă la religia părinților noștri. Cu adevărat, el l-ar întrece și pe marele nostru David! Este un om deosebit de cinstit, onest și sensibil, numai că nu ne agreează; dar noi îi trecem cu vederea acest lucru, pentru că nu putem pretinde să cuprindă cu mintea lui și să înțeleagă regulamentele noastre, care adesea par inumane.”

7. Cyrenius a spus: “Acest Hermes este însă acuzatorul vostru cel mai aprig și mi-a confirmat acum ceea ce îmi spusese deja despre voi un martor cât se poate de credibil! Așa încât, voi stați acum în fața mea ca niște infractori infami și ordinari, dar aveți încă tupeul să îmi cereți despăgubiri, deși voi, prin propria voastră lăcomie, ați devenit cei mai josnici și perfizi incendiatori! Ce aveți de spus?” 8. Mai-marele a spus calm: “Stăpâne, în ceea ce îl privește pe Hermes, nu îi purtăm câtuși de puțin pică, pentru că noi știm deja demult că un om care nu cunoaște absolut nimic despre o anumită chestiune nu poate judeca altfel decât așa cum apare chestiunea respectivă în mintea lui limitată. Cine ar putea să-i poarte pică unui om care cade de pe acoperiș și îl omoară în cădere pe cel care stătea sub acoperiș? Dacă bunul cântăreț Hermes vrea să fie și el dușmanul nostru, să fie; noi nu vom deveni niciodată dușmanii săi! De altfel, tot ceea ce a spus despre noi este adevărat, în esență. În Europa, există lângă Sicilia cunoscutele locuri numite Scilla și Caribda; cine ocolește cu succes locul numit Scilla, este înghițit apoi de Caribda! În această noapte, noi ne-am aflat din punct de vedere moral între Scilla și Caribda, și acum te întrebăm pe tine: cum anume ar fi trebuit să procedăm pentru ca voi, romanii, să fiți pe deplin mulțumiți?”

9. Cyrenius: “Dar dacă ați știut cum stau lucrurile în privința fenomenului de ieri, de ce nu le-ați spus adevărul copiilor voștri în ale credinței, ca să liniștiți astfel spiritele? De ce ați mințit poporul, dând astfel naștere consternării, zăpăcelii și revoltei actuale? De ce ați stors jertfele cele mai tiranice și nemaiauzite de la popor, dacă ați știut în ce consta fenomenul și faptul că nu era vorba nicidecum de împlinirea profeției lui Daniel?!

10. Lămuriți-mă și justificați-vă această atitudine nemaipomenită față de un popor sărac și orb, pe care voi l-ați făcut să fie prost și superstițios.”

11. Mai-marele i-a răspuns: “Tocmai ți-am vorbit de Scilla și Caribda de la voi; dar tu nu pari să fi priceput cum stau lucrurile! Uite, ieri, când soarele a rămas pe cer mai mult decât de obicei, ca pe vremea lui Iona, mulți dintre coreligionarii noștri cei mai de seamă au observat schimbarea. Au venit la mine la sinagogă, mi-au cerut lămuriri și mi-au spus că toți evreii sunt consternați. Chiar de la această primă vizită, eu le-am explicat, atât cât am putut, cum stau lucrurile, și le-am spus că în această perioadă a anului, când ziua este aproape la fel de lungă ca noaptea, un astfel de fenomen este foarte natural Ei au plecat, dar nu au reușit să calmeze poporul, care pretindea că ar fi văzut stele căzătoare la răsărit, amintindu-le imediat celor care voiau să-l liniștească de profeția lui Daniel și amenințând să se răzbune dacă aceștia i-ar fi ascuns un asemenea fapt. Dar, după un timp, soarele sau fenomenul acela luminos a dispărut brusc și s-a lăsat o beznă înfiorătoare. Așa încât, toate încercările de liniștire nu au mai avut nici un efect. Era limpede că acum trebuia să vină sfârșitul lumii! Cu o singură vorbă dacă ne-am fi opus, ne-am fi găsit sfârșitul într-o singură clipă!

12. Iată, aceasta a fost Scilla. Împrejurările ne-au forțat să-l predicăm pe Daniel și, ținând cont de tensiunea deosebită, să cerem sumele cele mai mari pentru ispășire, pentru a menține astfel vie în sufletul poporului măcar speranța în îngăduința lui Dumnezeu. Ne-am dat însă seama că în această dimineață curată vom ajunge în Caribda, dar atunci când ai de ales între două rele, îl alegi pe cel care pare mai mic, și nu pe cel care pare să aducă pieirea imediată. Așadar, în acele împrejurări, pe care nu noi le-am creat, am făcut ceea ce am crezut de cuviință și ar fi fost imposibil să facem altfel. Cum vrei acum tu, un roman iubitor de dreptate, să ne judeci pentru asta? Lămurește-ne!”

13. Cyrenius a spus: “Da, da, sună bine ce spui, dar asta mă face să mă întreb ce ați făcut cu ofrandele uriașe pe care le-ați strâns! Pentru că, după cum se vede, sfârșitul lumii - pentru care ați cerut și ați primit jertfele - nu a venit! Ați avut intenția să le mai dați înapoi bietului popor?” 14. Mai-marele: “Mărite stăpâne! Pui o întrebare ciudată și inutilă! Acest lucru se înțelege de la sine, deși ar fi trebuit să o facem într-un mod inteligent și precaut, din cauza orbirii poporului. Dar, acum, pune-i întrebarea asta focului, care a mistuit toate jertfele și toate proviziile noastre!

15. Așadar, întrucât am predicat proorocirea lui Daniel forțați de împrejurări, nu ar fi fost nevoie să ne fie arse casele și sinagogile. Tovarășii tăi de credință au făcut asta mânați de vechea lor ură față de noi. Noi am venit acum să te implorăm nu numai pentru noi, ci și pentru popor, alături de care suntem acum cerșetori fără voia noastră. Cum ai putea acum, în loc să ne ajuți, să ne judeci sau chiar să ne pedepsești?! Cugetă asupra întregii situații, asupra fondului problemei și asupra faptelor, și nu ne vei putea găsi vreo vină decât dacă ar fi să ai mintea de șapte ori întunecată!”

Author:  Acustic [ 18.7.2013, 02:08 ]
Post subject:  Capitolul 143 - Judecata mai-marelui fariseilor asupra Mântuitorului

Capitolul 143
Judecata mai-marelui fariseilor asupra Mântuitorului


1. Cyrenius a spus: “Departe de mine gândul acesta; ceea ce doresc, ceea ce sunt nevoit să doresc, este să vă fac mai buni înlăuntrul ființei voastre, să fac din voi oameni adevărați! Ce-i drept, voi știți să vă ascundeți sub un înveliș de cuvinte bine gândite, cu atât mai ușor aici, unde împrejurările sunt oarecum în favoarea voastră și nici unul dintre noi nu poate spune cu certitudine ce ați fi făcut cu ofrandele adunate dacă nu ar fi izbucnit focul. Dar acum vă spun altceva și vă întreb dacă ceea ce mi-ați spus mie i-ați fi spus cu conștiința curată și liniștită și atoateștiutorului profet Ilie sau unui înger al lui Dumnezeu, care poate pătrunde până în cel mai ascuns ungher al ființei voastre?

2. Adevărat vă spun, pe cuvântul meu de cetățean al imperiului, că există în preajma mea câțiva înțelepți - adepți ai credinței voastre, nu ai credinței mele - cărora gândurile cele mai ascunse ale oamenilor le sunt atât de limpezi ca și când ar fi fapte comise în public. Dacă v-ar asculta aceștia, ați avea în fața lor conștiința la fel de ușoară ca și în fața mea? Căci eu, chiar dacă nu sunt lipsit de inteligență și de istețime, nu sunt totuși atoateștiutor. Eu i-am verificat pe acești oameni și mi-am dat seama că nu e de glumă cu ei! Pe ei îi voi pune să vă verifice. Dacă lucrurile stau într-adevăr așa cum ați spus, atunci vi se va acorda tot ceea ce ați cerut și chiar mai mult, dar dacă înțelepții amintiți vor spune altceva decât voi, atunci marele unchi al împăratului care șade acum pe tron va ști ce are de făcut!”

3. Mai-marele a spus: “Dar cum ne garantezi că acești înțelepți amintiți de tine sunt priete