Despre Jakob Lorber

Capitolul 2

Suprafaţa bogată în ape a lui Saturn. Insulele continentale. Marii gheţari de la poli. Zona centrală, pură şi liniştită. Atmosfera extrem de luminoasă, condiţiile de lumină şi temperatură. Inelul lui Saturn ca regulator şi reflector. Splendoarea cerului înstelat.

1. După această introducere, putem trece la studierea planetei propriu-zise.

2. Dacă examinăm suprafaţa lui Saturn, vom constata că ea este alcătuită în cea mai mare parte din ape. Pe această planetă nu există nici un continent propriu-zis, dar mai jos de ecuator se află câteva insule izolate, cu o suprafaţă mai mare decât a Europei, Asiei, Africii, Americii şi Australiei luate la un loc. Ţinând totuşi cont de dimensiunile lui Saturn, ele nu pot fi considerate continente, ci mai degrabă insule, căci sunt mai îndepărtate una de alta decât sunt Asia şi America în regiunea ecuatorului. Evident, între aceste insule mari există un mare număr de insuliţe mai mici, care, prin comparaţie cu cele mari, apar la fel ca insulele de lângă continentele Pământului.

3. În regiunea polilor, acest corp ceresc este acoperit cu gheaţă şi zăpadă permanentă. Această zonă începe cu 400° latitudine mai repede decât pe Pământ. Regiunea care pe pământ are o climă moderată, pe Saturn este acoperită cu zăpadă. Regiunea nordică de pe Pământ corespunde zonei acoperită cu gheţari permanenţi pe Saturn, iar regiunea tropicală de pe Pământ corespunde zonei pure de pe Saturn, cu climat moderat, în care nu se formează aproape niciodată nori sau ceaţă, spre deosebire de celelalte două zone, acoperite în permanenţa cu nori şi cu ceaţă.

4. Pe cât de aspre sunt condiţiile în regiunea sudică şi cea nordică acoperite cu zăpadă şi cu gheaţă, pe atât de strălucitoare, de liniştită şi de pură este regiunea centrală, singura care poate fi locuită. În această regiune există 77 de insule mari, între care una singură, de mărime medie, este mai mare decât cele două Americi la un loc. Cât priveşte structura şi fiinţele vii care cresc pe ele, aceste insule diferă una de alta într-o măsură mai mare decât diferă Laponia de ţările tropicale din sud, pe Pământ.

5. Aţi putea crede că din cauza distanţei mari faţă de soare, Saturn este o planetă foarte întunecată, şi că temperatura ei nu este prea mare nici măcar în regiunea ecuatorului. Greşiţi însă, căci această planetă este înzestrată cu propria ei lumină, mai intensă decât a Pământului în mod proporţional cu dimensiunea acesteia faţă de cel din urmă. Planeta este înconjurată şi de o atmosferă, de o mie de ori mai mare decât planeta propriu-zisă, cu un diametru de aproape 100.000 de mile geografice, în timp ce atmosfera Pământului nu ajunge nici măcar la un diametru de 2.000 de mile geografice, inclusiv diametrul Pământului. Având dimensiuni atât de mari, vă puteţi imagina cât de mare este puterea de absorbţie a razelor solare pe care o are această sferă de aer, şi cât de condensate ajung aceste raze pe suprafaţa planetei. Aşa se explică de ce locuitorii de pe Saturn văd soarele mult mai mare decât îl percep locuitorii de pe Pământ, în plus, căldura în zona ecuatorului ar fi de-a dreptul insuportabilă, dacă ea nu ar fi temperată de inelul înconjurător, care absoarbe razele cele mai condensate, folosindu-le în parte el însuşi, iar o altă parte returnând-o universului. De aceea, atunci când este privit printr-un telescop, inelul apare mai luminos decât planeta propriu-zisă. În schimb, umbra lui are un efect benefic asupra lui Saturn, astfel încât regiunea tropicală devine una cu un climat temperat.

6. Un alt efect al acestui inel constă în faptul că pe Saturn nu există niciodată noapte, aşa cum există pe Pământ. Când este zi pe faţa orientată către soare, pe faţa opusă este de asemenea zi, căci inelul este iluminat de soare pe partea sa interioară. Diferitele luni contribuie şi ele la iluminarea părţii opuse.

7. Se mai adaugă şi o a treia lumină, care provine de la stelele fixe, care, atunci când sunt observate de pe Saturn, par să fie de zece ori mai mari decât atunci când sunt observate de pe Pământ, din cauza atmosferei pure şi foarte întinse a planetei. De aceea, aceste stele luminează mult mai puternic cu lumina lor decât reuşeşte planeta Venus pe Pământ, în nopţile când este foarte strălucitoare.

8. Imaginaţi-vă că vă aflaţi în zona centrală a acestei planete şi că priviţi de acolo splendoarea inegalabilă a acestui cer înstelat! Oricât de bogată ar fi imaginaţia voastră, nu v-aţi putea reprezenta nici măcar a milioana parte din această splendoare, căci pe Saturn, noaptea este mai strălucitoare decât este ziua pe Pământ, în plus, la umbra binevoitoare a inelului, soarele poate fi privit întreaga zi. Îndeosebi dacă mergeţi în munţi şi vă bucuraţi de acolo de priveliştea sublimă, efectele cerului înstelat în umbra inelului sunt atât de variate, prezentând asemenea combinaţii de culori, încât nu vi le-aţi putea imagina niciodată.

9. În ceea ce priveşte regiunile din zona centrală, munţii şi râurile, vegetaţia, animalele şi fiinţele umane, toate acestea vă vor fi revelate pe rând. Deocamdată, fiţi satisfăcuţi cu informaţiile primite şi meditaţi asupra lor. Aţi primit deja suficiente informaţii, care pot constitui o hrană foarte consistentă pentru spiritul vostru. Veţi primi celelalte informaţii la momentul potrivit, atât cât veţi putea înţelege, şi le veţi primi din abundenţă. Va trebui să fiţi foarte atenţi, căci veţi primi un număr uriaş de informaţii. De aceea, vă repet, va trebui să fiţi foarte atenţi, pentru a le putea digera. Deocamdată, vă spun, Amin!

Capitolul 3

Ţinutul Herrifa. Muntele vindecător Girp. Arborele soarelui, Arborele ploii, Arborele părului, Arborele lat şi Arborele-rază.  

1. Cât priveşte diferitele regiuni şi caracterul lor, ele sunt de o mare diversitate, aşa cum am menţionat la început, atât din punctul de vedere al formei lor, cât şi al vegetaţiei, animalelor, apelor, metalelor şi rocilor.

2. Vom examina pentru început un ţinut numit Herrifa de către saturnieni.

3. Acest ţinut este mai mare decât Asia, Europa, Africa şi Marea Mediterană, luate la un loc. Este localizat puţin deasupra ecuatorului lui Saturn şi are forma unui ou alungit.

4. Este ţinutul cu munţii cei mai înalţi de pe Saturn, şi în general cu formaţiunile muntoase cele mai bogate. Cel mai înalt munte este numit Girp de către locuitorii săi. Potrivit măsurilor voastre pământeşti, are o înălţime de 7.683 metri. Deşi este atât de înalt, acest munte este acoperit cu iarbă şi cu diferite plante chiar şi pe vârful cel mai înalt. Are pante line, iar locuitorii săi îl pot urca cu uşurinţă, ca şi cum s-ar afla pe un podiş. Din cauza numeroaselor sale plante, muntele joacă şi rolul de farmacie generală pentru toţi locuitorii acestui ţinut, inclusiv pentru animale. Aşa se explică de ce muntele şi zona sa înconjurătoare, care alcătuiesc împreună o suprafaţă de peste 100.000 de mile geografice pătrate, reprezintă partea cea mai dens populată a ţinutului.

5. În această regiune nu există decât zece specii de copaci. Aceştia diferă de cei de pe pământ, în sensul că nu produc fructe numai o dată sau de două ori pe an. Ei sunt tot timpul înfloriţi, producând fructe în orice perioadă a anului.

6. Intre aceşti copaci, arborele soarelui se remarcă în mod cu totul deosebit. Pe Saturn, el este numit gliuba. Ajunge la o înălţime de peste 200 de metri. Trunchiul său atinge deseori o circumferinţă pe care o sută de oameni de pe pământ care se ţin de mâini nu ar putea-o cuprinde. Ramurile sale depăşesc deseori 1.000 de metri de la trunchi, conform unităţilor voastre de măsură. Pentru a nu se rupe din cauza greutăţii pe care o poartă, ele sunt susţinute de ramuri transversale, similare cu cele ale arborelui bahahania de pe pământ, perpendiculare faţă de sol şi care, atunci când cresc, alcătuiesc cele mai frumoase colonade. Aceste ramuri de sprijin cresc chiar şi din cele mai înalte crengi, astfel încât atunci când atinge maturitatea, acest copac seamănă într-o oarecare măsură cu munţii de bazalt de pe pământ, cu o diferenţă totuşi: între ramurile de sprijin perpendiculare rămâne suficient spaţiu, astfel încât să poţi atinge trunchiul copacului din toate părţile fără nici un obstacol.

7. O singură frunză a acestui arbore al soarelui, gliuba, este suficient de mare pentru a putea acoperi un căruţaş, cu tot cu căruţa şi cu calul său. Culoarea frunzelor este albastru intens, cam cum sunt colorate pe pământ penele păunilor, fiind împodobită în plus cu cele mai frumoase striaţii. Ele îşi păstrează această culoare frumoasă chiar şi atunci când sunt uscate. Trebuie menţionat că frunzele copacilor cad şi pe Saturn la fel ca pe Pământ, cu diferenţa că arborii nu rămân niciodată desfrunziţi, întrucât atunci când o frunză veştedă cade, o alta nouă îi ia locul (eventual în altă parte). Locuitorii acestei zone adună aceste frunze, care sunt foarte rezistente şi nu se rup uşor. De aceea, ei le folosesc la confecţionarea hainelor, şi încă într-un mod foarte artistic, aş adăuga Eu. Hainele confecţionate din aceste frunze servesc aceluiaşi scop ca şi pardesiele sau hainele voastre mai groase. Pot fi purtate însă şi direct pe piele, căci frunzele au o textură extrem de moale şi de catifelată. În lumina soarelui, aceste frunze capătă nişte irizaţii excepţionale, aproape la fel ca penele din coada unui păun, fiind totuşi mult mai strălucitoare decât aceste pene. Numai atunci când sunt tinere, aceste frunze arată precum aurul şlefuit, acoperit cu o culoare uşor albăstruie.


8. Dar cum arată florile acestui arbore al soarelui? Fără nici o ezitare, aş putea să vă răspund că Solomon, îmbrăcat în toată splendoarea straielor sale regale, ar păli prin comparaţie cu frumuseţea acestor flori. Ele ar putea fi asemănate cel mai bine cu trandafirii de pe pământ, cu diferenţa că petalele nu umplu întreaga floare, care are în interior un caliciu mare, similar cu rugul de mure. Orice floare a acestui copac al soarelui are 30 de petale de un roşu deschis, fiecare având mărimea unei hârtii mari de împachetat. Marginile petalelor sunt aurii, iar către interiorul caliciului ele devin purpurii. În centrul caliciului există două filamente de grosimea unui braţ şi cu o lungime de doi metri. Aceste filamente sunt transparente şi seamănă cu ţurţurii de gheată, iarna. În locul anterei florilor de pe pământ există două flori cu totul deosebite, care strălucesc ca o flacără. Una străluceşte într-o nuanţă verzuie, în timp ce cealaltă este roşie, dar de un roşu mai deschis decât culoarea florii. Aceste flori emană un parfum de o delicateţe incredibilă. Petalele şi filamentele lor sunt adunate cu cea mai mare atenţie de locuitorii zonei, la fel ca şi frunzele uscate ale copacului. Petalele sunt folosite ca întăritor, în timp ce filamentele sunt folosite alimentar, fiind una din mâncărurile preferate ale localnicilor.

9. Cam aşa arată florile acestui copac! Dar ce fel de fructe produce gliuba? Va fi destul de greu să vă dau o explicaţie corespunzătoare, căci pe pământ nu există nimic echivalent. Pentru a vă face totuşi o idee, imaginaţi-vă un peduncul roşu aprins, hexagonal şi lung, de grosimea braţului, care dă naştere altor peduncule la capătul său. Atunci când fructul este încă prins de ramură, el porneşte dintr-un nod mare în scoarţa ramurii, de unde începe să se formeze codiţă, până la circa 45 de centimetri de creangă. De această codiţă atârnă un fruct ca o măciulie de baston, atât de mare încât patru oameni voinici de pe pământ nu l-ar putea duce. În interiorul fructului există un sâmbure mic, de culoare verde şi la fel de dur ca o piatră, aproximativ de mărimea unei nuci de pe pământ. Miezul acestui fruct are gustul pâinii şi al alunelor îndulcite cu zahăr. Fructele sunt goale în interior, fiind umplute pe jumătate cu un suc, mai bun şi mai aromat decât miedul cel mai delicios de pe pământ. Culoarea acestui suc este galbenă, la fel ca cea a vinului vechi de pe pământ. Miezul fructului este de culoare albă, iar pieliţa exterioară are o tentă gri, ca cea a argintului nelustruit.

10. Cei care trăiesc sub un asemenea copac au tot ce le trebuie şi nu mai necesită nici o proprietate şi nici o bucată de pământ. Unica lor proprietate este acest copac, care nu se veştejeşte şi nu se descompune, ci continuă să crească, mai mult în lăţime decât în înălţime. Se pune însă întrebarea: dacă arborele atinge asemenea înălţimi, cum poate fi el escaladat pentru a i se culege fructele? Până şi acest lucru s-a avut în vedere la crearea acestui copac. Trunchiul şi crengile sale au nişte ţepi laterali, care alcătuiesc un fel de scară ce le permite oamenilor să urce până în vârful copacului, precum şi pe cele mai înalte crengi, fără nici cel mai mic pericol. Chiar dacă ar cădea, pe Saturn oamenilor nu li se poate întâmpla nimic rău, căci atunci când este absolut necesar, atât ei cât şi animalele pot rămâne suspendaţi o vreme în aer. De aceea, pentru a se amuza, tinerii obişnuiesc să sară deseori din vârfurile copacilor. Explicaţia acestui fenomen are legătură cu inelul lui Saturn, care, fiind situat la o distanţă de câteva mii de mile geografice, împarte puterea forţei gravitaţiei între sine şi planetă într-un raport de l la 3/5. Pe lângă această atenuare a gravitaţiei mai există şi anumite condiţii organice care permit ca diferenţa de gravitaţie să poată fi anulată cu uşurinţă, iar fiinţa să se poată susţine în aer o perioadă destul de lungă de timp.

11. Am învăţat aşadar câte ceva despre una din speciile de arbori de pe Saturn. Mai rămân nouă. Celelalte specii nu sunt la fel de impunătoare sau de benefice pentru saturnieni. Ele sunt foarte utile însă pentru animalele care trăiesc pe această planetă, îndeosebi pentru cele care seamănă cu păsările de pe Pământ.

12. Mai deosebit este arborele ploii, numit de saturnieni briura. Nu numai animalele, dar şi oamenii au anumite beneficii de pe urma acestui copac. Asemănător cu pinii de pe Pământ, el are o singură tulpină, care atinge de multe ori înălţimea de 80 de metri, şi un diametru de grosimea câtorva biserici reunite. Acest copac îşi extinde crengile până foarte departe, ele semănând destul de bine cu ramurile unui pin. Frunzele sale seamănă cu nişte tuburi de culoare alb-verzuie, din care picură încontinuu apa cea mai pură. Din acest motiv, saturnienii construiesc nişte rezervoare mari, cu diametrul de 200 de metri, în jurul acestui copac, astfel încât, de departe, pare că arborele ar creşte în mijlocul unui iaz. Evident, aceste rezervoare sunt construite cu scopul de a colecta apa care curge din abundenţă din copac, folosită apoi de oameni şi de puţinele animale domesticite de aceştia.

13. Vă întrebaţi probabil: nu există izvoare pe Saturn, şi în special în această zonă muntoasă, aşa cum se întâmplă pe pământ? Ba da, există numeroase izvoare, între care unele produc destulă apă pentru a face de ruşine râul Mur (*4). Această apă de izvor este considerată însă nepotabilă şi nu este băută de oameni. Saturnienii consideră apa copacului ploii mult mai pură, similară cu apa fiartă de voi, pe pământ. Ei obişnuiesc să spună: „Apa de izvor serveşte numai pentru animale şi pentru a iriga solul. Pentru oameni şi pentru animalele mai nobile, Dumnezeu a creat arborele ploii, care produce o apă mult mai pură”.

14. Aceasta este aşadar cea de-a doua specie de arbori. Ei cresc pretutindeni pe Saturn, dar în special în ţările tropicale.

15. Ne vom opri acum puţin asupra copacului părului alb, pe care saturnienii îl numesc kiap. Acest copac are un trunchi drept, care ajunge la înălţimea de 90 de metri şi este aproape perfect rotund. Nu are nici un fel de ramuri, în schimb, în partea sa superioară cresc nişte peri lungi, de un alb argintiu, care alcătuiesc o corolă destul de bogată. Aceşti peri cad uneori din vârf şi până la mijlocul trunchiului, alcătuind un fel de perucă cu un diametru de câţiva metri. Aceşti copaci oferă o imagine foarte plăcută privitorilor, indiferent dacă bate vântul sau nu. O pădure alcătuită din asemenea copaci pare ninsă. Oamenii adună cu grijă firele care cad din copaci, din care produc apoi un fel de lână. Acest material este foarte elastic, moale şi durabil. De altfel, aceasta reprezintă singura utilitate pentru saturnieni a acestui copac.

16. În continuare, ne vom ocupa de aşa-numitul arbore lat, pe care saturnienii îl numesc brak. Pe Pământ nu există nimic comparabil cu acest copac. El creşte de la sol ca un perete roşu-auriu. La început pare un şir de trunchiuri obişnuite de copaci, dar în timp aceştia cresc atât de mult şi devin atât de apropiaţi încât alcătuiesc un veritabil zid, cu o lungime de câteva sute de metri şi o înălţime care oscilează între 40 şi 50 de metri. Peretele vegetal nu are nici un fel de crengi, rămurele sau frunze, dar marginea sa superioară seamănă cu un spalier de culoare verde-albăstruie. Frunzele seamănă cu cele ale platanului de pe Pământ. Florile şi fructele copacului cresc în centrul acestui spalier, din care ies un fel de ţepuşe orientate în sus. Fructele nu sunt mâncate decât de păsări, nu şi de oameni; este vorba de nişte bobiţe lunguieţe, de culoare roşie. În schimb când florile se scutură, oamenii le adună şi umplu saci întregi cu ele, pe care îi folosesc apoi ca saltele de dormit. Într-adevăr, ele au un efect întăritor şi o mireasmă foarte plăcută. O pădure alcătuită din aceşti copaci seamănă cu un labirint uriaş. De aceea, când oamenii intră într-o asemenea pădure pentru a aduna flori, ei sunt nevoiţi să îşi marcheze urmele, pentru a-şi găsi apoi din nou drumul spre casă. Când un grup alcătuit din aceşti copaci este iluminat de soare, peretele reflectă orbitor lumina, semănând cu o suprafaţă de aur şlefuit.

17. Următorul copac pe care o să vi-l descriu este arborele-rază, numit bruda. El este de culoare complet galbenă, are un trunchi drept, iar ramurile şi crengile lui nu cresc decât pe partea dreaptă şi pe cea stângă, întotdeauna în linie dreaptă. Ramurile inferioare au un fel de steluţe verzi, în centrul cărora cresc nişte flori albastre micuţe, similare cu clopoţeii de pe Pământ. Ele dau naştere unor fructe roşiatice.

18. Dacă doriţi să vă faceţi o idee mai clară în legătură cu acest copac, vă pot spune că el seamănă cu un chivot, dar un chivot uriaş. Copacul nu are nici o utilitate pentru oameni, care îl folosesc totuşi pentru motive ornamentale de-a lungul străzilor lor.

19. Întrucât ceilalţi copaci şi celelalte specii de plante prezintă un interes deosebit, ne vom ocupa de ele în capitolele care urmează. Deocamdată, vă spun Amin.

Capitolul 4

Capitolul 5

Arborele Hotchpotch. Arborele-foc şi Tufişul Uleios. Forma fizică a fiinţelor umane de pe Saturn. Despre proprietăţile for şi despre animalele lor domestice.

1. Cea de-a noua specie de copaci care cresc pe Saturn este ahaharke. Numele este greu de tradus într-o limbă terestră, căci nu există aproape nimic pe Pământ care să poată fi comparat cu acest copac. Singura soluţie ar fi să-1 numim „arborele hotchpotch”.

2. Înălţimea sa este de aproximativ 32 de metri; trunchiul principal are o circumferinţă tot de 32 de metri. Din el cresc în toate direcţiile un mare număr de ramuri, din care cele mai lungi ating 20 de metri, înălţimea de la care aceste ramuri încep să crească reprezintă punctul de inserţie a trei tulpini secundare, care se înalţă până la aproximativ 24-30 de metri şi la capătul cărora există o sumedenie de crenguţe şi rămurele, care se întind în toate direcţiile. Din fiecare asemenea crenguţă cresc din nou câte trei tulpini, care au o lungime de 20 de metri şi care se termină cu alte rămurele. Deasupra acestui al treilea nivel al coroanei cresc alte ramuri, cu crenguţe din ce în ce mai subţiri, şi aşa mai departe, în total, copacul are şapte până la zece asemenea nivele, întrucât din fiecare ramură se nasc mai întâi câte trei ramuri mai mici, care se termină la vârf cu numeroase crenguţe. Aşa se face că spre final, arborele devine o adevărată pădure.

3. Cred că aţi înţeles acum de ce am numit acest copac „arborele hotchpotch”. Deşi este uşor de numit, copacul nu poate fi înţeles la fel de uşor, căci pe fiecare nivel el produce tipuri diferite de fructe, inclusiv frunze şi flori diferite. Cel mai uimitor lucru legate de acest copac, de-a dreptul incredibil pentru voi, este că nu produce acelaşi tip de fructe decât o dată la zece ani. În interval de un deceniu, el produce în fiecare an câte un tip nou de fructe, şi nimeni nu ştie dinainte ce fructe va produce el în anul respectiv. Evident, odată cu schimbarea fructelor, se schimbă inclusiv frunzele şi florile. De pildă, când într-o regiune există mai mulţi asemenea copaci, nu există doi pomi care să dea aceleaşi fructe, în acest fel, saturnienii se pot bucura de o mare varietate de fructe, motiv pentru care plantează zece asemenea copaci, câte unul în fiecare an. Cine are pe proprietatea sa zece asemenea pomi fructiferi, beneficiază de toate cele zece tipuri de fructe pe care aceştia le produc.

4. De vreme ce pomii produc fructe diferite în fiecare an, în timp ce primul face un anumit tip de fructe în al doilea an, următorul copac plantat poate produce fructele pe care primul pom le-a produs anul trecut, în al treilea an, când primul pom produce un alt tip de fructe, cel de-al doilea le va produce pe cele pe care primul copac le-a produs anul trecut, în timp ce al treilea le va produce pe cele din primul an. Şi tot aşa. Dacă unul din pomii fructiferi îmbătrâneşte şi se usucă, saturnienii plantează imediat un alt şir de câte zece copaci, în diagonală faţă de primul, astfel încât să nu le lipsească niciodată vreunul din fructe. Mai trebuie menţionat că fructele acestui copac diferă ca mărime şi greutate, în mod evident, cele mai mari şi mai grele se află la baza arborelui, devenind din ce în ce mai mici şi mai uşoare pe măsură ce avansăm către vârf.

5. Natura fiecărui fruct al acestui copac şi felul în care saturnienii folosesc aceste fructe nu poate fi descris în toate detaliile, căci ne-ar trebui sute de pagini numai pentru acest scop. În general, se poate spune însă că în sensul său cel mai nobil, acest copac este reprezentantul tuturor pomilor fructiferi care cresc în climat moderat pe Pământ, ale căror fructe conţin în centrul lor una sau mai multe seminţe. Spre exemplu, să spunem că primul nivel al copacului va produce în primul an mere, în al doilea pere, în al treilea prune, în al patrulea piersici, în al cincilea caise, şi aşa mai departe. Nivelele superioare ale copacului produc fructe similare, dar mult mai bine dezvoltate, adică într-o stare mai nobilă, având inclusiv forme şi gusturi diferite, mult mai rafinate şi mai aromate. Fructele de pe nivelul cel mai înalt sunt practic complete din perspectiva eterică, astfel încât nu mai seamănă deloc cu cele de pe nivelele inferioare, fiind la fel de diferite de acestea cum ar fi pe Pământ un strugure copt de un măr necopt.

6. Aceasta este progresia referitoare la fructele acestui copac. Dacă vă veţi folosi puţin imaginaţia, veţi putea completa singuri ceea ce noi nu am reuşit decât să amintim în treacăt, din cauza lipsei de timp. De aceea, voi încheia descrierea acestui copac spunând că saturnienii nu mănâncă decât fructele de pe nivelele superioare, în timp ce fructele de pe nivelele inferioare sunt folosite ca hrană pentru animalele lor domestice. Pe de altă parte, nu cred că mai trebuie să insist spunându-vă că fructele de pe Saturn sunt de zece ori mai mari decât cele comparabile de pe Pământ, proporţional cu dimensiunile planetei. Scoarţa acestui copac seamănă cu scoarţa merilor voştri, fiind destul de aspră. Ea nu are însă o culoare cenuşie, ca pe Pământ, ci una roşu-închis, care devine din ce în ce mai deschis pe măsură ce avansăm de la un nivel la altul.  

7. Ne vom ocupa acum de cel de-al zecelea şi ultimul arbore care creşte în această regiune, şi care este cel mai deosebit între toţi.

8. Pe Saturn, acest arbore este numit fehura, ceea ce în limba voastră ar însemna „arborele-foc”. El seamănă întrucâtva cu aragonitul de pe Pământ, căci acest copac este aproape în întregime de origine minerală. Trunchiul său rotund seamănă cu o coloană de marmură albă şi are o circumferinţă de 12 metri şi o înălţime de 30-40 de metri. Circumferinţa nu se reduce către vârf, rămânând aceeaşi pe întreaga înălţime a copacului. În vârf, trunchiul se divide, la fel ca în cazul unui coral, în numeroase ramuri şi crengi, care se termină cu nişte tuburi mici. Crenguţele se curbează şi se răsucesc exact aşa cum se întâmplă cu aragonitul de care vorbeam mai sus. Acest copac nu are nici un fel de frunze sau fructe. Scopul său este de a produce focul. De altfel, chiar acesta este şi fructul său. Focul este produs de regulă atunci când regiunea respectivă se află în umbra inelului lui Saturn. Pe această planetă, timpul nu este împărţit în anotimpuri, cum sunt iarna şi vara, aşa cum se întâmplă pe Pământ, ci este determinat de perioadele de umbră şi de lumină, în perioadele de umbră, acest copac înlocuieşte cu lumina sa strălucitoare lumina solară care lipseşte. Rădăcinile sale sunt alcătuite din nişte tuburi micuţe care au capacitatea de a atrage cel mai fin dintre gazele naturale. Acest gaz este condus prin tubulaturi către crenguţele exterioare, unde intră în contact cu aerul atmosferic (care este foarte bogat în oxigen în perioadele de umbră). Oxigenul îl aprinde şi el continuă să ardă până când soarele începe să lumineze din nou regiunea, dilatând astfel aerul atmosferic şi precipitând oxigenul. Reducerea cantităţii de oxigen face ca focurile să se stingă treptat şi copacul să intre într-o perioadă de odihnă, timp în care nu mai creşte până la următoarea perioadă de umbră. Pe Saturn, umbra durează circa o jumătate de an, la fel cum durează pe Pământ iarna, dacă ne raportăm la temperatură.

9. Acest copac nu creşte din seminţe, răspândindu-se la fel ca ciupercile pe Pământ, dar nu pe soluri sărace, ci în ţinuturile care ascund zăcăminte de gaze naturale. Saturnienii plantează de multe ori acest copac tăind o crenguţă în perioada de umbră (când arborele se află în creştere) şi resădind-o într-un ţinut bogat în gaze naturale. Crenguţa va continua să ardă, proces care îi va permite să-şi continue creşterea, astfel încât va prinde rădăcini în pământ şi va forma noi crengi deasupra solului.

10. Focul pe care îl produce acest copac nu este un foc arzător. El încălzeşte, sau mai bine zis emană o substanţă care încălzeşte până la o anumită distanţă, sub efectul razelor albe, extrem de intense. Aşa se explică de ce planeta nu se răceşte prea mult nici în perioada de umbră, prin comparaţie cu perioada în care este supusă luminii solare, astfel încât nu putem vorbi cu adevărat de o succesiune iarnă-vară pe Saturn. Totuşi, saturnienii au grijă să îşi planteze în jurul caselor un număr cât mai mare de asemenea copaci, astfel încât să nu le lipsească lumina şi căldura în perioada de umbră.

11. În ceea ce priveşte efectele acestui arbore, vă îndemn din nou să vă lăsaţi imaginaţia să zburde. Nu vă va fi greu să vă daţi seama că în afara măreţiei sale indescriptibile, copacul este mult mai util decât lămpile voastre cu gaze naturale (*5), chiar dacă le-aţi putea reuni pe toate într-un turn luminos. Într-adevăr, dacă aţi planta un singur copac de acest fel pe un deal, el nu numai că ar lumina oraşe întregi, mai bine decât zece luni pline, dar întregul ţinut s-ar putea bucura de lumina sa. Imaginaţi-vă acum mai multe mii de asemenea copaci răspândiţi într-o anumită regiune şi felul în care ar fi luminată aceasta. Dacă până şi focul vostru de culoare roşie, deloc armonioasă, reuşeşte să vă stimuleze atât de mult în întunericul nopţii, vă puteţi da seama ce efect ar avea lumina alb-strălucitoare, orbitoare, dar blândă, a acestui copac. El nu a fost conceput însă pentru a fi folosit pe Pământ, deşi în anumite regiuni din Caucaz există cazuri în care dacă înfigi o bucată poroasă de lemn în pământ şi îi dai foc, aceasta arde ca o torţă, fără ca lemnul să fie afectat. Există totuşi o diferenţă: focul este roşu şi arzător.

12. Am terminat aşadar cu copacii, astfel încât putem trece la arbuşti.

13. Ce au deosebit arbuştii şi tufişurile de pe Saturn este faptul că nu au o înălţime atât de redusă ca pe Pământ; de fapt, ele reprezintă un alt fel de specii de copaci. Chiar şi cel mai mic arbust de pe Saturn creşte mai înalt şi mai impozant decât cel mai înalt arbore de pe Pământ. Fiecare asemenea specie produce propriile sale fructe, pe care nu le consumă însă decât păsările. Unul dintre aceşti arbuşti este însă foarte bogat, iar locuitorii de pe Saturn îl îngrijesc cu mare atenţie, căci seamănă întru totul cu măslinul vostru, deşi este - ca de obicei - cu mult mai mare. Fructele acestui arbust sunt atât de mari încât atunci când sunt coapte, un singur fruct poate produce un litru din cel mai bun ulei. Şi cum un arbust produce la maturitate 20-30.000 de asemenea fructe, vă puteţi imagina cam ce producţie de ulei poate fi obţinută de pe urma lui, mai ales că o singură familie are de multe ori câteva mii de arbuşti pe proprietatea sa.

14. Evident, proprietăţile familiilor de saturnieni nu sunt la fel de mici ca şi fermele pământenilor, fiind de multe ori chiar mai mari decât o ţară medie pe Pământ. În plus, trebuie precizat că fiinţele umane care locuiesc pe Saturn sunt de o rară frumuseţe din punct de vedere fizic şi sunt mai înalte decât voi. Femeile au o înălţime de 2,5-3 metri, iar bărbaţii de 3,2-4,5 metri. La fel, animalele lor domestice au proporţii asemănătoare (prin comparaţie cu animalele voastre).

15. Dacă veţi ţine cont de aceste proporţii, tot ce vom spune în continuare despre fructe şi vegetaţie va fi mult mai uşor de înţeles. Deocamdată, vă spun Amin.

Capitolul 6

Plantele utile de pe Saturn. Porumbul. Butoiul plutitor şi Sticla-care-merge.

1 . Am spus ce era mai interesant în legătură cu arbuştii. Ne vom îndrepta acum atenţia asupra plantelor cele mai utile din acest ţinut.

2. Această regiune este una din cele mai muntoase de pe Saturn, fiind foarte bogată în plante cu efecte utile, inclusiv medicinale, din toate speciile posibile.

3. Spre exemplu, plantele voastre de cultură, cum ar fi grâul, orzul, ovăzul, etc., nu cresc pe Saturn, dar există o specie de cereale, foarte intens cultivată, care seamănă cu porumbul vostru, dar care creşte de 20-30 de ori mai înaltă decât porumbul de pe Pământ. Frunzele sale au o lungime de 4-7 metri şi o lăţime de 1,7-2,9 metri. Ele au culoarea bleu, la fel ca a cerului senin. Marginile au o lăţime de 20 de centimetri şi sunt brăzdate de striaţii roşu-aprins, iar în centru au o bandă cu o lăţime tot de 20 de centimetri, dar care se îngustează către vârf până la 2,5 centimetri, verde-aurie. La bază, tulpina acestei plante este la fel de groasă ca un stejar de pe Terra, având o culoare aurie mată, mai închisă către rădăcină şi din ce în ce mai deschisă către vârf. Corola, cu ramuri care se întind uneori până la 2-3 metri, arată ca un candelabru minunat din cristal. Motivul acestei forme are legătură cu dimensiunile de pe Saturn, care sunt considerabil mai mari decât pe Pământ. Dacă aţi putea examina la microscop florile porumbului saturnian, aţi constata că polenul acestora are aceeaşi formă de cristale fin tăiate, de culoare albă.

4. Privite la dimensiunea lor normală, fructele acestei plante seamănă cu cocenii de porumb, dar nu şi la gust, motiv pentru care nici nu au aceeaşi destinaţie ca pe Pământ. Pe Saturn, ele au un gust de o deosebită savoare, incredibil de aromat, care ar putea fi comparat cu cel al ananasului. Când fructul este copt, boabele sale pot fi scoase cu uşurinţă şi mâncate pe. loc. Ele nu sunt făinoase (ca boabele porumbului vostru), ci zemoase, la fel ca boabele de struguri. Greutatea acestor boabe, cu măsurile voastre, este de 1-1,5 kilograme. Un cocean are de regulă 300-500 de asemenea boabe, şi o singură plantă produce nu mai puţin de 20-30 de coceni. Vă puteţi imagina deci cât de bogată este recolta de fructe obţinută de pe urma acestor plante.

5. Unde pot stoca însă locuitorii de pe Saturn asemenea recolte bogate? V-am povestit deja de tigvele arborelui-pâlnie. Acestea sunt adunate de saturnieni, care le folosesc ca recipiente pentru diferite destinaţii, inclusiv pentru depozitarea boabelor sau a sucului stors din ele. Fructele apar de patru ori pe an şi sunt extrem de sănătoase şi de energizante. Sucul lor alină inimile locuitorilor de pe Saturn, la fel cum face pe Pământ sucul strugurilor (vinul), care reprezintă un adevărat nectar întăritor.

6. După recoltarea fructelor, plantele sunt lăsate pe câmp să se usuce. Apoi, saturnienii îşi aduc animalele pentru a mânca frunzele, după care taie tulpinile uscate cu nişte fierăstraie speciale, le adună în movile şi le dau foc. În acest fel, ei hrănesc solul cu substanţele nutritive de care acesta are nevoie pentru a susţine o nouă recoltă.

7. Pentru ca fructele să se poată coace, pământul trebuie să fie bogat în umezeală. Cum nu plouă însă decât foarte rar, iar în acest climat moderat nu există rouă, şi nici izvoarele nu sunt foarte abundente în această regiune, ce pot localnicii să facă? Cum îşi irigă câmpurile? Aceste câmpuri au de regulă 30-40 de mile pătrate. De această problemă am avut grijă chiar Eu, Creatorul, dăruindu-le o altă plantă, care are menirea de a iriga câmpurile. Ea este special plantată în acest scop printre aceste plante utile.

8. Această plantă este numită butoiul plutitor şi seamănă perfect cu bostanul terestru, cu menţiunea că pe Saturn aceşti bostani au o asemenea mărime încât până şi saturnienii au dificultăţi în a vedea dincolo de ei. Planta se întinde pe pământ pe kilometri întregi şi are o grosime de doi metri. Deasupra rădăcinii cresc sute de vlăstari, care se întind în toate direcţiile. Frunzele seamănă cu cele ale dovlecilor tereştri, dar sunt de câteva sute de ori mai mari, iar culoarea lor nu este verde, ci violet-albăstruie. Ele sunt decorate cu steluţe argintii, împrăştiate pe întreaga suprafaţă. Frunzele sunt hrănite cu o sevă dulce; o parte din acest lichid se scurge prin porii din partea de dedesubt a frunzei, de unde cade la sol, pe care îl umezeşte la fel cum ar face-o o ploaie de vară. Adevărata irigare pe care o produce planta se realizează însă prin fructele propriu-zise. Când sunt pe jumătate coapte, aceste fructe îşi deschid noaptea porii, precum şi nişte tuburi micuţe care apar la suprafaţa lor, din care ţâşneşte un lichid curat, ca dintr-o fântână arteziană, astfel încât solul este irigat abundent şi regulat în fiecare noapte.

9. Se pune în mod firesc întrebarea: de unde acumulează fructele acest lichid? Realitatea este că această plantă este o adevărată fântână arteziană; rădăcinile ei se întind foarte departe, până găsesc o sursă subterană de apă. Ele extrag această apă şi o conduc către suprafaţă şi o purifică prin mecanismele speciale cu care sunt înzestrate, pentru a hrăni planta.

10. O altă întrebare: folosesc saturnienii această plantă şi pentru alte scopuri decât pentru irigarea culturilor lor? Da, îi folosesc fructele, atunci când acestea se coc complet. Le taie în lungime până la mijloc, după care le scot seminţele şi miezul. Seminţele sunt păstrate pentru cultivarea de noi plante, iar miezul este folosit pentru a hrăni vacile, oile şi caprele de pe Saturn. Coaja bostanului, care are o grosime de doi metri, este uscată şi capătă astfel o oarecare fermitate. Când se usucă perfect, jumătatea de jos este folosită ca un fel de ambarcaţiune pentru navigarea pe apă, în timp ce jumătatea superioară, care este poroasă şi are numeroase tuburi, este folosită ca un fel de căruţă.

11. Metoda este cât se poate de simplă: pereţii laterali sunt găuriţi, iar prin găurile astfel obţinute se introduce un ax la care se ataşează în exterior două roţi. În partea din faţă se dă o altă gaură, pe unde se introduce o bară de remorcare, prinsă de axul lateral cu nişte cuie. În partea din faţă a barei se ataşează un mâner, Roţile nu sunt nici ele construite de oameni, întrucât natura a avut grijă de acest lucru. Mai exact, este vorba chiar de planta de care vorbim, a cărei tulpină este perfect rotundă. Ea este tăiată cu ajutorul unui ferăstrău, obţinându-se astfel două roţi ideale, cu un diametru de 6-8 metri, mergând până la 10-12 metri.

12. Şi astfel, căruţa este gata. Tot ce mai trebuie făcut este să legi un bou de mâner, sau, pentru un transport mai rapid, un câine sau un elan, şi căruţa poate fi folosită, în ea pot intra cu uşurinţă patru saturnieni.

13. Acest tip de căruţe sunt folosite numai pentru transportul uşor. Evident, saturnienii au şi mijloace mai mari şi mai grele de locomoţie, pe care le construiesc din lemn şi le îmbină cu multă migală cu tot felul de piese din metal, aşa cum faceţi şi voi. Acest metal seamănă întrucâtva cu fierul vostru, dar este mai pur, durează mai mult şi nu rugineşte. Suprafaţa lui pare întotdeauna şlefuită, precum aurul. Culoarea sa este aceeaşi ca a platinei, care este un amestec de aur şi fier. Nici un chimist de pe Pământ nu ar reuşi vreodată să prepare un asemenea amestec.

14. Acum, că am învăţat despre aceste două plante, ne vom îndrepta atenţia asupra alteia, care este de-a dreptul amuzantă, dar şi extrem de utilă.

15. Pe Pământ, nimeni nu a auzit de o asemenea plantă, căci nu există aici nimic care să semene nici măcar pe departe cu ea, cu excepţia „frunzei umblătoare (*6)” din America de Sud, care este însă mai degrabă un animal decât o plantă. Planta care trăieşte pe Saturn şi de care vorbim aici chiar este o plantă umblătoare, căci ea se deplasează dintr-un loc în altul, la fel ca un animal. Forţa de locomoţie rezidă în rădăcina sa, care seamănă cu picior uman, dar fără degete sau călcâie. Planta are o rădăcină de bază cu o lungime de 20 de metri, îndoită într-un unghi drept, şi un mare număr de rădăcini care se întind în toate direcţiile, care nişte tentacule înzestrate cu ventuze. Acestea se agaţă de orice, la fel ca şi cârceii unei viţe de vie, dar cu o diferenţă: ele nu rămân într-un loc decât atâta vreme cât pot găsi suficientă hrană. După ce au absorbit toată umezeala din pământ, ele ies la suprafaţă şi avansează în alte direcţii, până când găsesc un alt loc cu suficientă umezeală. Acolo, ele se scufundă din nou în pământ şi se împletesc cu rădăcinile altor plante, trăgând astfel după ele întreaga plantă. Datorită activităţii rădăcinilor sale, plantele de acest tip călătoresc în decursul unui an mile întregi.

16. Dar cum arată această plantă? Ea are o tulpină cu o înălţime de 8-10 metri, cu ramuri şi crengi care încep să crească la o înălţime de 2 metri de la sol. O parte din aceste ramuri cresc în jos, până când ating solul, pentru a sprijini mai bine planta, astfel încât aceasta să nu se rostogolească atunci când este trasă de rădăcini. De regulă, aceste ramuri nu au frunze. Frunzele, florile şi fructele nu cresc decât pe ramurile orientate în sus. Într-o anumită măsură, se poate spune că planta seamănă cu viţa voastră de vie, deşi frunzele ei sunt mult mai mari şi au o culoare albastru deschis; pe partea de dedesubt, ele au nişte mici puncte roşii. Fructele lor seamănă cu o specie, de struguri pe care voi o numiţi Gaisdutte, dar nu sunt albastre, ci galben-portocalii şi parţial translucide, ca şi strugurii verzi. Boabele strugurilor sunt proporţional mai mari. O singură boabă produce un litru de suc, un ciorchine conţine 50-100 de boabe, iar o plantă produce 10-20 de asemenea ciorchini. Când sunt coapte, fructele au un gust asemănător cu cel al strugurilor muscat.

17. Aceasta este poate cea mai ciudată plantă de pe Saturn! Ea are un mare avantaj, care constă în faptul că nu trebuie să fie cultivată sau îngrijită. Ea se descurcă perfect de una singură, astfel încât între saturnieni nu pot exista certuri pe motive de proprietate în ceea ce priveşte această plantă, dacă se întâmplă ca ea să treacă singură pe proprietatea vecinului (trebuie precizat că legile proprietăţii sunt foarte stricte pe Saturn). Ca să evite asemenea neplăceri, saturnienii le cultivă în centrul proprietăţii lor, sau în apropierea arborilor-ploii, unde au suficientă umezeală, şi deci nu au nici un motiv să plece. Chiar dacă ar părăsi locul, dintr-un motiv sau altul, ele nu ar putea intra prea curând pe proprietatea unui vecin, întrucât au fost plantate în centrul proprietăţii iniţiale. După cum spuneam mai devreme, aceste proprietăţi depăşesc uneori ca mărime anumite ţări de pe Pământ.

18. Sucul acestor boabe este folosit de saturnieni pentru acelaşi scop pentru care folosiţi voi boabele de struguri. Puterea lui este mult mai mare decât cea a strugurilor voştri, motiv pentru care nu este ţinut în recipiente obişnuite, ci în bostanii de care am mai discutat, care sunt mult mai mari decât butoaiele voastre şi sunt extrem de solizi, coaja lor având o grosime de 1 -2 metri. După ce miezul bostanilor este mâncat de animale, ele pot fi folosite.

19. În capitolele care urmează, Eu, Creatorul, vă voi descrie alte plante care trăiesc pe Saturn. Deocamdată, vă spun Amin.

Capitolul 7

Bogăţia vegetaţiei saturniene. Principala culoare de pe Saturn: albastrul. Plantele vindecătoare aromate. Tufişul de aur. Plantele metalice, iarba albastră. Florile de câmp care îşi schimbă forma. Muşchiul parfumat. Munţii şi câmpiile de pe Saturn.

1. Am învăţat până acum despre mai multe plante utile. Să vedem acum care sunt celelalte plante, de care ne vom ocupa la modul general, căci dacă ar fi să descriem în detaliu fiecare plantă mai ciudată de pe Saturn, am pierde foarte mult timp şi nu ne-am putea îndeplini scopul, mai ales dacă ţineţi seama că mai avem de vizitat încă 76 de ţinuturi mari, precum şi câteva sute de insule mai mici, ca să nu mai vorbim de imensa zonă sudică şi nu mai puţin extinsa zonă nordică, ce sunt acoperite cu gheţuri. Mai sunt apoi câteva ţări foarte mari pe inelul lui Saturn, şi altele pe cele şapte luni. De aceea, nu ne vom ocupa decât de aspectele mai deosebite, care seamănă întrucâtva cu cele de pe Pământ, astfel încât să avem un criteriu de comparaţie. Herrifa, ţinutul de care am vorbit până acum, are un mare număr de plante, care aduc mult cu cele de pe Pământ, dar există şi unele care nu seamănă cu nici una din plantele de pe Pământ, ca să nu mai vorbim de acele plante care nu cresc în tot universul decât pe Saturn.

2. În ceea ce priveşte plantele care seamănă cu cele de pe Pământ, principala diferenţă faţă de acestea constă în faptul că plantele de pe Saturn sunt de câteva sute de ori mai mari. Ceea ce pe Pământ nu puteţi vedea decât la microscop, pe Saturn puteţi vedea cu ochiul liber.

3. O a doua diferenţă se referă la culoare. Pe Saturn, iarba are culoarea albastră, în toate nuanţele, aşa cum se întâmplă în America, unde plantele sunt mai mult albastre decât verzi (altfel spus, verdele are mai mult albastru decât galben; de altfel, galbenul este culoarea cea mai îndepărtată de culoarea vieţii).

4. O a treia diferenţă constă în faptul că florile plantelor de pe Saturn sunt mult mai mari, mai bogate, iar culoarea lor are un luciu metalic, care străluceşte în bătaia soarelui.

5. Dacă ar fi să comparăm fructele de pe Saturn cu cele de pe Pământ, un singur cocean de porumb de pe Saturn este de sute, iar uneori chiar de o mie de ori mai mare decât unul similar pe Pământ, în plus, o plantă produce de zece sau chiar de o sută de ori mai mulţi coceni. Această producţie bogată este necesară, căci pe Saturn, un an corespunde cu 30 de ani pe Pământ. Altfel spus, un copil saturnian de zece ani ar avea circa 300 de ani pe Pământ.

6. Acestea sunt principalele diferenţe care separă plantele asemănătoare cu cele de pe Pământ de omoloagele lor terestre. Dacă doriţi să faceţi un exerciţiu de imaginaţie, priviţi o asemenea plantă şi imaginaţiv-o de o sută de ori mai mare, de culoare albastră şi ca şi cum aţi putea privi toate splendorile pe care această plantă le-ar revela dacă aţi privi-o la microscop. Vă veţi face astfel o idee destul de clară despre vegetaţia de pe Saturn.

7. În regiunile muntoase înalte de pe Saturn cresc plante cu o putere vindecătoare ieşită din comun. Puterile lor aromate şi eterice sunt atât de enorme încât ele nu menţin numai starea de sănătate a saturnienilor, ci au chiar efecte la mare distanţă, care se propagă în eter la miliarde de mile geografice, astfel încât plante de pe Pământ precum socul, ienupărul şi plantele cu spini (scaieţii, etc.), primesc o mare parte din virtuţile lor aromatice vindecătoare de la plantele de pe Saturn.

8. Există pe Saturn o specie de plantă asupra căreia aş dori să mă opresc mai în detaliu. Această plantă este cunoscută sub numele de hellatharinaga, care în traducere înseamnă „tufişul de aur cu o mie de frunze”. Acest tufiş creşte direct pe stâncile goale şi ajunge la o înălţime de 6-8 metri. În jurul tulpinii se încolăcesc în spirală circa o mie de frunze de culoare roşie, cu o formă ovoidală prelungită, având o lungime de circa doi metri şi o lăţime de un metru. Marginile frunzelor se termină cu nişte zimţi ascuţiţi cu o lungime de 23 de centimetri, astfel încât o singură margine are circa o sută de asemenea zimţi (altfel spus, o frunză are 200 de asemenea zimţi, pe ambele părţi ale sale). Zimţii au culoarea albastru închis, care se deschide din ce în ce mai mult către vârful frunzei (extremitatea cu care se termină nervura principală). Acest vârf se termină cu un mănunchi de ţepi, la fel de roşii ca şi frunza. Partea superioară a frunzei seamănă cu fierul incandescent sau cu cărbunii încinşi, frunzele putând fi văzute de departe din cauza acestei străluciri. Partea inferioară este împodobită cu nişte peri cu o lungime de 11 centimetri, coloraţi în toate culorile curcubeului (care pot fi văzute de asemenea de departe). Cu cât te apropii mai mult de plantă, cu atât mai mare devine splendoarea acestui curcubeu, căci culorile devin mai concentrate. Tulpina plantei arată ca aurul şlefuit mat şi depăşeşte cu circa un metru sfera frunzelor, pentru a da naştere mai multor eflorescente.

9. Florile acestei plante nu seamănă deloc cu cele de pe Pământ. Ele seamănă cu o sferă roşie-aurie, cu o circumferinţă de un metru, de care sunt ataşate două braţe umane perfect croite, în locul celor cinci degete, fiecare din cele două braţe are însă zece ţepi ca nişte raze, de culoarea aurului. Este ca şi cum cineva ar fi pictat o mână întinsă, dar în locul degetelor, ar fi pictat un soare din care emană zece raze. Fiecare floare are cinci petale, care cresc în linie dreaptă pornind din centrul sferei, astfel încât jumătate din sferă este practic localizată în interiorul caliciului. În centrul acestei jumătăţi de sferă cresc două stamine, din care una este la fel de groasă ca şi jumătatea din braţul unui bărbat, în timp ce cealaltă nu are un diametru mai mare de 2,5 centimetri. În mod evident, stamina mai subţire este feminină, în timp ce stamina mai groasă este masculină; cea feminină este albă, în timp ce cea masculină este roz. Ambele filamente depăşesc cu un metru caliciul şi atârnă în jos, fără a atinge însă solul.

10. La capătul staminei feminine există o pâlnie inversată, către care se apleacă stamina masculină, înzestrată şi ea cu un orificiu. Din când în când, stamina masculină varsă o picătură de lichid extrem de parfumat în pâlnia staminei feminine. Acesta este procesul de polenizare al plantei. Stamina feminină absoarbe lichidul, dând mai târziu naştere seminţelor acestei plante, care sunt înzestrate cu o mare putere. Cât priveşte stamina masculină, ea primeşte acest lichid eteric de la petalele florii, care îl preiau la rândul lor de la frunze.

11. Culoarea florilor este albă. Petalele lor sunt mai albe decât crinii voştri. Marginea exterioară a petalelor este însă de culoare roşie, la fel ca un rubin şlefuit, în timp ce razele sunt de culoarea aurului.

12. Această plantă vindecătoare creşte şi înfloreşte pe întreaga perioadă a anului, fiind disponibilă oricând. Dacă este culeasă de saturnieni, în locul ei creşte imediat alta. Când este înflorită, planta emană un parfum pe care nu vi-l puteţi imagina, căci pe Pământ nu există nimic comparabil cu el. Prin comparaţie, parfumul trandafirilor voştri pare jalnic.

13. Dacă o singură plantă de acest fel ar creşte o dată pe Pământ, parfumul ei ar putea fi simţit de un întreg ţinut, precum Styria. Aşa se şi explică de ce puterea ei vindecătoare şi aromată atinge regiuni îndepărtate, cum ar fi munţii de pe alte planete. Orice persoană înzestrată cu puteri mediumice vă poate confirma acest lucru, iar dacă poate interacţiona astral cu această planetă, vă va spune fără nici o ezitare că efectele acestei plante vindecătoare sunt cât se poate de benefice.

14. De aceea, locuitorii planetei Saturn protejează cu cea mai mare atenţie această plantă, culegând-o foarte rar, căci principalul ei efect întăritor este resimţit în aerul din preajma ei. Abia când planta atinge o vârstă foarte înaintată şi este pe punctul de a se veşteji (lucru care poate fi observat atunci când perii frunzelor încep să albească), ei taie cu atenţie tulpina şi îi culeg seminţele, pentru a le replanta pe stânci. Seminţele plantei sunt foarte mici şi seamănă mai degrabă cu un praf parfumat decât cu nişte seminţe. Acest praf este presărat în crăpăturile stâncilor, de unde vor răsări mai devreme sau mai târziu noi plante.

15. Mai trebuie să lămurim un lucru, şi anume cum prinde rădăcini această plantă în zonele stâncoase. Iată cum: planta îşi întinde rădăcinile pe întreaga stâncă, la fel ca şi coada rândunicii (fierea pământului); din rădăcinile mari ies nişte fibre mici care se infiltrează în porii stâncii şi ţin atât de strâns planta prinsă de ea încât nimeni nu ar putea-o desprinde vreodată de pe stâncă. Se pune întrebarea: ce anume extrag aceste rădăcini din piatra goală? Răspunsul este simplu: ele extrag un fel de ulei al pietrei. Dispun de o forţă specială, de un foc interior, care se manifestă prin mici impulsuri electrice, invizibile pentru ochiul liber. Rădăcinile au însă o putere suficient de mare pentru a dizolva atomii pietrei, transformându-i într-un ulei eteric pe care îl absorb, îl purifică şi îl conduc către tulpină, către frunze şi către flori, iar în cele din urmă către seminţele eterice.

16. Acestea sunt cele mai importante aspecte pe care merită să le cunoaşteţi în legătură cu această plantă aparte. Din nou, vă recomand să vă lăsaţi fantezia să zburde, iar dacă veţi porni de la descrierea plantei, vă veţi putea bucura în spirit de splendorile şi de puterea ei vindecătoare.

17. Evident, aceasta nu este singura plantă vindecătoare de pe Saturn. Există numeroase alte plante care au puteri vindecătoare benefice şi care îşi transmit aceste efecte pe cale eterică până pe alte planete.

18. Cu deosebire merită remarcat plantele metalice, cunoscute pe Saturn sub numele de kibri. Cu ajutorul lor, saturnienii obţin toate metalele de care au nevoie, într-o formă cât se poate de pură, fără a avea nevoie de diferite procedee de decantare chimică. Aceste plante metalice cresc în diferite zone muntoase şi au cele mai superbe forme. Şi pe Pământ există plante care conţin metale, dar nu veţi găsi nicăieri pe planeta voastră plante ale căror rădăcini, tulpini şi frunze să fie alcătuite din metale pure. Aţi putea obţine ceva similar pe cale artificială, dacă aţi lua o bucată de zinc şi aţi dizolva-o în plumb; în scurt timp, va apărea un copac saturnian, numit şi arborele de plumb. Ceea ce pe Pământ nu poate fi realizat decât pe cale artificială şi cu preţul unor mari eforturi, puterea creatoare a naturii realizează într-o mare varietate pe Saturn, fără nici un fel de ajutor din partea ştiinţei umane. Aşa se şi explică de ce înţelepţii din vechime au numit această planetă Saturnus. În limba voastră, Saturnus înseamnă steaua (sau planeta) abundenţei.

19. Iată cum se desfăşoară lucrurile pe această planetă, una dintre cele mai binecuvântate din toate punctele de vedere.

20. Dacă ar fi să comparăm creşterea ierbii pe Pământ cu cea de pe Saturn, am vedea că pe planeta din urmă, iarba creşte mult mai bogată şi de dimensiuni mai mari. Culoarea ei este albastră, aproape violet. Funiculii care conţin seminţele şi care ating deseori o înălţime de 4 metri sunt albi, cu o uşoară tentă verzuie. Spicele care conţin aceşti funiculi sunt de culoare verde deschis, iar în funcţie de diferitele specii de ierburi, există o imensă varietate de culori şi de forme ale frunzelor.

21. Pe Saturn, pajiştile sunt de o bogăţie incredibilă, pe ele crescând cele mai splendide tipuri de flori. Oricât de entuziast ar fi, un botanist nu ar putea număra niciodată toate speciile de flori care cresc pe un singur kilometru pătrat în 50 de ani.  

22. Foarte aparte sunt briden, o specie de flori de câmp care îşi schimbă forma de zece ori într-un singur an. Ori de câte ori luna cea mai departe de Saturn îşi încheie ciclul orbital, timp în care celelalte luni şi-au parcurs de mai multe ori orbitele, planta de care vorbim îşi schimbă forma. Ea nu mai revine la forma sa de început decât atunci când toate lunile îşi reiau poziţia iniţială. Acest lucru se petrece de circa zece ori într-un an saturnian. De aceea li s-a dat acest nume, care înseamnă „florile lunii”.

23. Între diferitele specii de ierburi şi flori de câmp, se remarcă numeroasele specii de muşchi alpin. Pe Saturn, acesta este numit tirbi. El invadează literalmente înălţimile lipsite de arbori, fiind atât de splendid datorită culorii sale aurii încât aproape că nu te poţi uita la el atunci când bate soarele. Acest muşchi creşte foarte dens, în varietăţi diferite, la aproximativ 75 de centimetri deasupra solului stâncos. Pare un covor de nisip auriu şi emană un parfum ieşit din comun. De altfel, în aceşti munţi, alpiniştii saturnieni au parte de cele mai variate şi mai incredibile miresme, provenite de la diferite plante, ca şi cum ar intra într-o pădure de copaci cu lemnul aromat din Liban, atunci când aceştia sunt înfloriţi. Orice om care trăieşte o asemenea experienţă se simte la porţile raiului.

24. Am vorbit deja de înălţimile munţilor de pe Saturn. Ar mai trebui spus un lucru: vegetaţia există aici chiar şi pe cele mai înalte culmi, lucru care pe Pământ nu este posibil, din cauza nivelului redus de oxigenare a aerului. În plus, munţii de pe Saturn nu au pereţi abrupţi, ci cresc lin, ca nişte piramide regulate. Ei nu formează lanţuri muntoase, ci se înalţă deasupra regiunilor joase ca nişte căpiţe de fân pe o pajişte. Către centrul ţinutului sau al insulei, ei devin din ce în ce mai înalţi. Oricine se urcă pe aceşti munţi din centru poate vedea cu uşurinţă toţi ceilalţi munţi din regiune.

25. Din când în când, pe munţi pot fi întâlnite formaţiuni stâncoase, dar nu la fel de zdrenţuite ca pe Pământ. Ele se înalţă pe unul din versanţii muntelui, juxtapuse, la fel ca nişte bucăţele de zahăr, creând movile cu o înălţime care variază între 10 şi 33 de kilometri. Poate vi se pare mult, dar vă asigur că un singur arbore-piramidă va face de ruşine o asemenea formaţiune stâncoasă, căci vârful lui atinge înălţimi mai mari decât aceşti munţi. Din aceste informaţii vă puteţi da seama cât de mari sunt aceşti arbori, lucru care ne-ar îndreptăţi să-i numim „munţi crescători”, mai degrabă decât plante.

26. Ţinutul de care vorbim, Herrifa, este regiunea cea mai muntoasă de pe Saturn, dar este totodată şi ţara cu cele mai întinse câmpii, traversate în toate direcţiile de râuri liniştite şi frumoase, care se varsă în marele ocean saturnian.

27. În capitolele care urmează, ne vom ocupa de acele tipuri de vegetaţie care cresc pe malurile râurilor şi despre utilitatea lor. Până atunci, vă spun Amin!

Capitolul 8

Planta-navă Chaiaba

1. Am discutat până acum despre diferite tipuri de plante, copaci şi arbuşti. Înainte să ne îndreptăm atenţia către râuri şi lacuri, doresc să ne oprim puţin asupra plantelor care cresc pe malurile acestora (la fel cum pe Pământ există plante de apă, precum stuful, răchita, etc.). Vom discuta deocamdată de planta-navă, cunoscută pe Saturn sub numele de chaiaba.

2. Pe Saturn, această plantă aparţine familiei plantelor târâtoare, precum viţa de vie sau dovleacul, cu o diferenţă: din când în când, tulpina ei creşte neîntrerupt la suprafaţa solului. În aceste locuri, plantele îşi lasă rădăcinile albe să crească în pământ, extrăgând de aici lichidele şi substanţele nutritive de care au nevoie. Devin astfel din ce în ce mai viguroase şi capătă puterea de a se întinde mai departe, în special de-a lungul râurilor şi pe malul lacurilor.  

3. Cum arată această plantă? Ce fel de fructe face şi care este utilitatea lor? Atunci când iese din pământ, planta arată ca un fir de iarbă, aproape la fel ca stuful, cel pe care îl folosiţi voi ca material de construcţie pentru casele voastre. Tulpina creşte până la o înălţime de 30-40 de metri, ca un spic auriu, fără frunze. La capătul acestui spic apare un boboc albastru, care se deschide treptat într-o floare ciudată, ale cărei petale seamănă cu zece steaguri albe şi roşii, ataşate de un ţăruş.

4. Aceste steaguri se desfăşoară de pe nişte paie de culoare alb-gălbuie, cu o înălţime de 4 metri; când ajung la maturitate, ele au o lungime de 8-10 metri şi flutură în vânt. Aceste flori au o asemenea structură încât ar putea fi considerate în egală măsură şi fructe. Ele nu se ofilesc, ci rămân ferme ani întregi.

5. Ţăruşul, care este de fapt tulpina plantei, are la bază un diametru de 75-225 centimetri. Deşi gol în interior, el are duritatea unui metal. După ce ajunge la jumătatea perioadei de maturitate, de la baza lui ies nişte mlădiţe care se împrăştie peste tot pe pământ. Ele au o culoare auriu-verzuie, dar ceva mai deschisă. În anumite porţiuni, din ele cresc tulpini înalte, cu frunze late. Noile tulpini au o culoare verde-albăstruie, sunt rotunde şi goale în interior, şi au o înălţime de aproximativ 4-6 metri. Frunzele au o formă ovoidală obtuză, o lungime de 10 metri şi o lăţime de 6 metri. Au o culoare roşie, la fel ca cei mai frumoşi trandafiri de pe Pământ. Marginile au o lăţime de 1,80 metri şi sunt colorate în cele şapte nuanţe ale curcubeului. Suprafaţa lor străluceşte precum cea a aurului şlefuit, iar marginile în cele şapte culori îi adaugă o splendoare regală. Partea inferioară a frunzelor are culoarea albastru închis şi este acoperită cu peri în lungime de 27 de centimetri, care le dau o aparenţă mătăsoasă şi o minunată culoare indigo deschis. Codiţele frunzelor sunt auriu-verzui, ca şi cum ai vopsi o piesă de aur într-o culoare verde. Ele sunt elastice şi au un diametru de 75-150 de centimetri la bază. În punctul de inserţie frunza este înconjurată de un fel de coroană, cu vârfuri rotunjite la capete, de un alb strălucitor. Florile plantei seamănă cu nişte clopote mari, cu un diametru de 8-10 metri în zona deschisă şi de 2-3 metri în zona codiţei.

6. Florile sunt perfect rotunde, ca şi cum ar fi făcute cu compasul. Singura diferenţă dintre ele şi un clopot constă în faptul că de pe marginea petalelor pornesc nişte protuberante ascuţite cu o lungime de 27 de centimetri, care se intercalează din când în când, la intervale regulate, dând impresia unui piaptăn. Culoarea florilor este galben deschis, iar cea a protuberantelor roşu aprins.

7. Din centrul acestui caliciu superb răsare o coloană albă uluitoare, de două ori mai înaltă decât clopotul şi protuberantele acestuia. Această coloană este organul reproducător masculin, stamina, iar protuberantele de pe marginea petalelor sunt pistilurile. Când stamina este pe deplin dezvoltată, din ea încep să fie presărate nişte steluţe strălucitoare, care sunt atrase de protuberante ca nişte scântei. Astfel se realizează polenizarea acestei plante.

8. După polenizare, această floare masivă începe să se ofilească şi cade de pe pedicelul ei fără a-şi schimba forma. Localnicii o culeg, căci are moliciunea unei perne (scop în care o şi folosesc). Ei taie protuberantele petalelor, pe care le folosesc drept cuie, din cauza durităţii lor.

9. Cum cresc fructele acestei plante? Vă pot spune că sunt cele mai ciudate fructe din lume. Oricât de bizar vi s-ar părea, în final această plantă produce o adevărată barcă. Ea nu seamănă însă cu bărcile sau cu navele de pe Pământ, care pot naviga cu echipaj şi încărcătură. Acest lucru nu este posibil cu bărcile acestei plante. După ce vă voi explica structura acestor fructe, veţi înţelege de ce. După căderea florilor, care seamănă cu cele ale dovlecilor de pe Pământ, în locul lor încep să se dezvolte rapid fructele. Un fruct seamănă cu un ou mare, alcătuit dintr-un fel de tablă metalică, tăiat la vârf; în interiorul lui există un alt ou, la fel, tăiat la vârf, şi tot aşa, fără ca pereţii să se atingă între ei.  

10. La maturitate, fructele au o lungime de 60-80 de metri şi o lăţime de 30-40 de metri. Spaţiul dintre doi pereţi este de circa 2-3 metri. Când fructul este complet copt, aceşti pereţi au o grosime de 1,75-2,75 metri şi o duritate de metal. După coacere, fructul cade de pe creanga sa, pe care rămân seminţele, dispuse într-o manieră circulară. În interiorul fructului nu mai rămâne nimic, decât un aer foarte subtil. Din cauza lui, fructul este foarte uşor de ridicat; chiar şi un copil poate face acest lucru fără nici un efort, Marginea sa este înconjurată de o pavăză ciudată care se întinde pe o lungime de 4 metri în jurul şi deasupra fructului; seamănă cu înotătoarele peştilor. Ea este radială şi elastică, dar fermă, şi nu poate fi ruptă cu uşurinţă.

11. Fructul este lansat la apă chiar în forma sa actuală şi este folosit ca ambarcaţiune, care este foarte rezistentă. Saturnienii cârmesc aceste nave cu ajutorul unor rădăcini sau bârne, la fel cum faceţi şi voi cu bărcile voastre, atunci când navigaţi pe râuri. Aceste lopeţi au avantajul de a fi foarte uşoare, şi întrucât sunt goale în interior, ele nu trebuie să atingă neapărat fundul, căci apa le umple şi provoacă un efect de sens contrar. Steagurile pe care le-am menţionat mai devreme în descrierea plantei sunt cusute şi folosite de localnici ca ornamente.

12. Un alt mijloc de navigare pe Saturn este obţinut prin folosirea frunzelor acestei plante sunt formă de bărci cu pânze. Tot ce trebuie să facă saturnienii este să taie aceste frunze împreună cu codiţele lor şi cu coroanele de la baza acestora, lipind apoi frunza cu seva unei alte plante între steagurile ridicate pe laterală. Nici chiar un uragan de pe Pământ nu ar putea strica o asemenea ambarcaţiune, în care încap lejer zece saturnieni, iar la nevoie, chiar 20.

13. Uneori, saturnienii unesc mai multe asemenea bărci pentru a realiza o navă de mari dimensiuni, prin comparaţie cu care marile voastre nave ar părea nişte simple coji de nucă. Pe Saturn există fluvii uriaşe, lacuri imense şi oceanul nesfârşit, care sunt străbătute însă de mii de asemenea ambarcaţiuni. Pe ele pot fi construite clădiri întregi, de o mare frumuseţe, aşa că navele seamănă mai degrabă cu nişte oraşe plutitoare decât cu nişte ambarcaţiuni.

14. V-am povestit astfel tot ce era de spus în legătură cu acest fruct ciudat! Completaţi restul cu fantezia voastră şi veţi fi plăcut surprinşi. Singurul lucru pe care nu l-am menţionat se referă la culoarea acestui fruct, care este complet lipsită de atractivitate. Coaja sa arată ca solzii unei ştiuci şi are aceeaşi culoare. Deocamdată atât pentru astăzi. Vă spun: Amin!

Capitolul 9

Câteva informaţii referitoare la planta-navă. Râurile de pe Saturn şi curgerea lor liniştită. Structura sferică spiralată a lui Saturn şi a celorlalte corpuri cereşti. Marea bogăţie a formelor creaţiei. Cele patru fluvii principale de pe Saturn.

1. Dacă tot am vorbit în ultimul capitol de ciudata plantă-navă, ar mai trebui să adăugăm câte asemenea fructe produce o asemenea plantă.

2. Planta creşte din abundenţă pe malul râurilor şi al lacurilor, precum şi pe imensele plaje ale oceanelor. Într-un an saturnian, această plantă produce fructe de două ori, putându-se recolta 4-500 de fructe de la o singură plantă. Pe planetă, sau mai bine zis, în Herrifa, nimeni nu are drept de proprietate asupra acestor fructe. La fel ca şi pe Pământ, pe Saturn este aplicat principiul de drept: Primo occupantijas (*7)! Orice saturnian care are nevoie de unul sau mai multe fructe, le recoltează şi ele devin proprietatea lui. Nimeni nu-i va contesta acest drept vreodată, din motive care ţin de o înaltă moralitate, căci pe Saturn fiecare locuitor se consideră pe sine ca fiind ultimul şi cel mai neînsemnat; vom explica mai detaliat acest atribut atunci când vom discuta despre fiinţele umane de pe această planetă.

3. Deocamdată vom arunca o privire asupra apelor de pe Saturn, şi cu deosebire din ţinutul Herrifa.

4. În Herrifa există mai multe mii de ape curgătoare de mari dimensiuni, ale căror izvoare sunt localizate fără nici o excepţie în centrul regiunii, mai exact pe muntele Girp, cel mai înalt munte din Herrifa. Acest munte nu se compară cu cei de pe Pământ, baza sa fiind mai mare decât întreaga Europă. Veţi înţelege astfel cum se face că pe un munte atât de mare există atâtea izvoare de apă.

5. În pofida dimensiunilor sale uriaşe, acest munte este structurat ca un con aproape perfect. Forma sa nu este modificată decât de formaţiunile stâncoase care pot fi găsite pe el, precum şi de albiile lăsate de numeroasele sale izvoare. Rezultă în mod evident că apele care izvorăsc din acest munte curg în toate direcţiile, fiind alimentate apoi de alte ape curgătoare, provenite de pe alţi munţi mai mici, după care curg liniştite către ocean. Diferenţa dintre râurile de pe Pământ şi cele de pe Saturn este că acestea din urmă curg mult mai liniştite. Ele nu sunt deloc tumultuoase, căci în afara munţilor din care izvorăsc, pe Saturn nu există podişuri, ci numai câmpii imense, care se ridică foarte lin de la nivelul mării, astfel încât la jumătatea distanţei dintre malul oceanului şi munte înălţimea câmpiei este pretutindeni aceeaşi, de 2.000 de metri deasupra nivelului mării. Din cauza uniformităţii reliefului, toate cursurile de ape au acelaşi debit şi aceeaşi viteză de curgere.

6. Dintre numeroasele râuri care există, nu vom discuta decât de patru, care sunt cele mai mari şi îşi urmează cursul către ocean într-o linie atât de dreaptă de parcă ar fi trasată cu echerul.

7. În locul în care izvorăsc aceste fluvii, ele sunt deja mai mari decât este Dunărea în punctul în care se varsă în mare. Pe măsură ce îşi continuă drumul, lăţimea lor creşte continuu. Când ajung la ocean, fiecare dintre ele are o lăţime de aproximativ 200 de mile. O altă diferenţă faţă de fluviile de pe Pământ constă în faptul că cele de pe Saturn au exact aceeaşi adâncime a albiei peste tot, începând din vârful muntelui şi până la vărsarea în ocean. Deşi pe parcursul traseului lor primesc apa a numeroase alte râuri, ele nu cresc în adâncime, ci numai în lăţime.

8. Probabil că vă întrebaţi cum este posibil acest lucru. Vă voi explica: fundul albiilor lor este alcătuit dintr-un strat pietros absolut egal ca grosime, pe care apa îl transportă treptat către ocean sub formă de aluviuni. În aceste condiţii, cum ar putea varia adâncimea ei?

9. Ca să înţelegeţi mai bine, ar trebui să adăugăm câteva explicaţii scurte. În timpul distrugerii lumilor ca urmare a căderii lui Adam (*8), pe care v-am explicat-o şi despre care aţi aflat, structura primordială a lui Saturn a rămas neschimbată, deşi anterior el fusese mult mai mare.

10. Mărimea sa anterioară este indicată de actualul său inel. Suprafaţa inelului exterior era cândva suprafaţa planetei Saturn. În acele timpuri, din Saturn a fost tăiate două părţi egale, una din partea de nord şi alta din partea de sud, care au fost proiectate în spaţiu ca două învelişuri goale, căci şarpele cel rău dăduse naştere unor progenituri extrem de malefice pe aceste două emisfere. Numai partea centrală fierbinte a planetei a rămas pură, motiv pentru care a fost păstrată ca veşnică amintire a faptului că marele Arhitect al Universului poate păstra un corp ceresc chiar şi atunci când acesta îşi pierde perfecţiunea sa primordială.

11. Doriţi probabil să aflaţi de unde s-a născut planeta actuală, mai mică, în interiorul acestui inel. Vă voi spune, iar dacă vă veţi deschide la maximum ochii şi urechile, veţi putea înţelege din cuvintele Mele nu numai cum s-a născut Saturn, dar şi toate celelalte corpuri cereşti. Actualul corp ceresc din interiorul inelului a existat şi anterior, înainte ca emisfera nordică şi cea sudică să fie tăiate şi azvârlite în spaţiu, la fel cum s-ar întâmpla lucrurile şi cu Pământul, dacă emisferele acestuia ar fi detaşate de acesta; acesta este miezul planetei. Altfel spus, chiar în interiorul Pământului vostru există un Pământ mai mic, în interiorul căruia există altul, şi mai mic, conectate între ele prin intermediul aerului, apei şi focului. Actuala planetă Saturn este cea de-a treia sferă interioară, inelul reprezentându-le pe celelalte două, căci este deja divizat în două părţi care nu se ating.

12. Atunci când priviţi actuala planetă Saturn, aveţi şansa rară de a privi un corp ceresc în structura sa interioară, ca şi cum aţi privi un măr tăiat într-o secţiune transversală. Aveţi ocazia să cunoaşteţi astfel structura mecanică internă a unui corp ceresc. Evident, nu puteţi vedea inclusiv centrul planetei Saturn, dar relaţia faţă de acesta rămâne aceeaşi ca şi relaţia dintre inelele exterioare şi planeta propriu-zisă. Dacă Saturn ar fi decojit din nou, sub inelul superior ar apărea un al treilea inel, mai mic, în interiorul căruia ar pluti liber un alt corp ceresc, perfect rotund, exact aşa cum se petrec lucrurile acum.

13. Dacă veţi face efortul de a vă rafina capacitatea de înţelegere, veţi înţelege acest proces din ce în ce mai bine. Vă veţi da seama cât de uşor este pentru Mine, să reduc sau să măresc un asemenea corp ceresc, dacă acest lucru se dovedeşte necesar.

14. Dacă aţi putea vedea toate corpurile cereşti din spaţiul infinit al creaţiei, aţi cunoaşte forme pe care spiritul vostru nu le-ar putea înţelege nici chiar în lumina cea mai puternică. De vreme ce voi înşivă, cu puterea voastră intelectuală limitată, vă puteţi crea instrumentele, dându-le formele pe care le doriţi, în funcţie de destinaţiile dorite, cu atât mai mult pot face acest lucru Eu cu creaţia Mea imensă. În această privinţă, vă asigur că imaginaţia Mea nu are nevoie de şcolile voastre pentru a urma un curs de estetică, aşa cum cred unii dintre savanţii voştri.

15. Plantele, animalele şi mineralele de pe Pământ dovedesc la scară mică de ce imaginaţie dispune Creatorul. Pe Saturn puteţi descoperi deja o parte din această diversitate, şi vă asigur că pe soare ea este cu mult mai mare. Dacă ceea ce v-am revelat despre Saturn vi se pare atât de minunat, Mă întreb ce veţi spune atunci când vă voi duce într-o călătorie pe soare? Deocamdată să ne ocupăm însă de Saturn, căci mai sunt multe de văzut.

16. Şi nu uitaţi că în ceea ce priveşte această planetă, am început cu începutul. Voi ştiţi că Eu las întotdeauna la sfârşit vinul cel bun, nu ca gazdele meschine de pe Pământ care se grăbesc să-şi îmbete oaspeţii cu un pahar de vin prost, acrit şi diluat cu oţet îndulcit. Aşadar, încercaţi să înţelegeţi plenar ce vă spun: Eu am început cu începutul! Când vom termina cu acest corp ceresc, imaginaţia voastră va fi mult mai bogată şi veţi putea trece cu uşurinţă pe un nivel superior. Căci pentru Mine, creaţia este ierarhizată pe verticală, şi ea nu are un sfârşit către infinitate. Nu există nicăieri în creaţie un al treilea nivel de comparaţie, ci numai două: ceva este întotdeauna mai presus decât altceva, la fel cum ceva este întotdeauna mai măreţ şi mai sublim decât altceva. Dar nu veţi găsi nicăieri ceva care să fie mai presus decât orice altceva, care să nu poată fi depăşit în măreţie, căci această culme supremă şi de neegalat sunt chiar Eu însumi. Abia după ce veţi cunoaşte splendorile acestor corpuri cereşti vi se va permite să vedeţi o licărire slabă din ceruri. Şi vă asigur că această licărire vă va face să uitaţi de toate splendorile la care aţi asistat pe diferitele corpuri cereşti. Căci deşi lucrările Mele sunt de o măreţie infinită, nu trebuie să uităm că aceste corpuri cereşti se află totuşi închise în materia moartă. Vă puteţi imagina singuri cât de sublime trebuie să fie ele în lumea spiritului, acolo unde totul este numai lumină şi viaţă.

17. Să ne întoarcem însă la planeta noastră, Saturn, şi să vedem care este adâncimea râurilor, lacurilor şi oceanelor sale. Măsura pe care o vom alege este de un kilometru. Oceanele de pe Saturn au o adâncime practic egală, de un kilometru, care nu scade decât în apropierea ţărmurilor. Râurile au pretutindeni o adâncime de 20 de metri în partea din centru a albiei, care scade pe măsură ce ne apropiem de maluri, La fel, această adâncime scade pe măsură ce ne apropiem de punctele de vărsare a râurilor în ocean.

18. Din cauza acestei uniformităţi a adâncimii, suprafaţa râurilor de pe Saturn este absolut netedă, reflectând ţinutul înconjurător în toată splendoarea lui, la fel ca un lac liniştit pe Pământ. Priveliştea oferită este de o rară frumuseţe, îndeosebi noaptea, când toate luminile nocturne sunt practic dublate de ape.

19. Cele patru fluvii principale divid acest ţinut în patru părţi, astfel încât cineva aflat în vârful muntelui central poate vedea graniţele ţinutului urmărind cursurile celor patru fluvii. Evident, un pământean nu ar putea vedea niciodată atât de departe, dar saturnienii pot face acest lucru, căci vederea lor este mai bună decât unele telescoape de pe Pământ. Pe Saturn acest lucru este chiar o necesitate, căci dacă cineva doreşte să-şi supravegheze proprietatea, el are nevoie de o vedere foarte ascuţită. În zilele frumoase, saturnienii au capacitatea de a vedea din vârful unui munte o întreagă ţară de pe Pământ. Cel mai acut simţ al saturnienilor este cel vizual. Acesta poate fi comparat cu vederea unei acvile terestre, care poate vederea de la mare înălţime chiar şi animalele cele mai mici.

20. Cât despre celelalte caracteristici ale acestor râuri, lacuri şi oceane, de ele ne vom ocupa într-un capitol ulterior. Pentru astăzi, Amin!

Capitolul 10

Oamenii care trăiesc în apropiere de Fluviul-Dimineţii Cefe trei locuinţe ale saturnienilor. Cum pot controla natura saturnienii prin puterea voinţei lor. Comunicarea saturnienilor cu lumea spirituală. Misiunile inutile ale spiritelor terestre pe Saturn.

1. Între cele patru fluvii, unul curge direct către dimineaţă (*9); acesta este cel mai mare şi mai populat fluviu. Nu trebuie să credeţi însă că veţi găsi oraşe şi fortificaţii pe malurile sale, aşa cum s-ar petrece lucrurile pe Pământ. Aşa ceva nu există pe întreaga planetă.

2. Cele mai plăcute locuinţe pentru saturnieni sunt arborii-soarelui. Pe Saturn, aceştia sunt numiţi gliuba, iar sub ramurile lor trăiesc familii întregi. Saturnienii nu trăiesc împreună într-un singur loc, aşa cum se petrec lucrurile pe Pământ. O parte din populaţie trăieşte pe câmpii, cu deosebire pe malurile râurilor, în timp ce altă parte trăieşte în munţi. De aceea, pe ambele maluri ale Fluviului-Dimineţii sunt plantaţi arbori ai soarelui, sub care saturnienii îşi fac locuinţe permanente. Spun „locuinţe permanente” deoarece aceşti copaci nu se usucă prea curând. Ei continuă să crească şi devin din ce în ce mai mari, astfel încât sub un singur copac poate trăi o familie întreagă, care, din cauza diferitelor legături de rudenie, poate ajunge până la 10-20.000 de oameni.

3. Fluviile, dar îndeosebi acest Fluviu al Dimineţii, împlinesc foarte multe necesităţi ale localnicilor, în următoarea ordine a importanţei: mai întâi de toate, trebuie precizat că saturnienii sunt foarte buni prieteni ai igienei personale; nu este deloc neobişnuit ca ei să se spele şi de şapte ori pe zi. În al doilea rând, lor le place foarte mult să înoate, căci acest sport îmbină revigorarea cu amuzamentul. În această privinţă, sunt cu toţii adevăraţi artişti ai apei; ei nu înoată numai la suprafaţă, ca pământenii, ci păşesc cu uşurinţă şi pe suprafaţa apei, putând face tot felul de manevre care vouă vi s-ar părea neverosimile. De pildă, pot pluti pe deasupra apei, sau pot sta pe această suprafaţă, învârtindu-se.

4. Dacă doresc să se scufunde, pot face acest lucru, dar nu foarte uşor, căci în relaţie cu apa, ei sunt cu 40% mai uşori decât sunt pământenii. Vă mai amintiţi, cred, când vă povesteam că ei pot pluti cu uşurinţă prin aer, lucru savurat în special de tineri. Chiar şi cei mai bătrâni dintre ei pot sări însă fără probleme de pe diferite înălţimi, fără a-şi face vreun rău. Ei nu prea gustă însă acest lucru, căci după un asemenea zbor prin aer se simt de regulă ameţiţi.

5. Un al treilea motiv pentru care saturnienii preferă să trăiască în apropierea apei este strălucirea superbă a acesteia în cursul nopţii, despre care am mai vorbit. În al patrulea rând, aceste râuri emană un aer răcoros extrem de plăcut, pe care saturnienii îl adoră, în al cincilea rând, ei trăiesc pe malurile râurilor din cauza animalelor lor, pentru ca acestea să aibă un acces la uşor la apă, lucru despre care vom discuta în detaliu mai târziu. Marile animale domestice nu pot fi crescute în munţi, din cauza lipsei de apă, căci izvoarele încep să curgă de regulă în jumătatea inferioară a munţilor, în timp ce oamenii de pe înălţimi trebuie să se mulţumească cu apa ploilor şi cu plantele numite butoaie plutitoare. Cel mai mare dintre animalele lor domestice are nevoie de nu mai puţin de 566.000 de litri de apă într-o singură zi, cantitate uriaşă pe Pământ. Acest animal uriaş este echivalentul vacilor de pe Pământ, cu menţiunea că un elefant de-al vostru ar putea păşi pe spinarea unei asemenea vaci fără ca aceasta să-i simtă greutatea mai mult decât simte elefantul greutatea unui parazit. Datorită utilităţii ieşite din comun a acestui animal, saturnienii preferă să trăiască pe malul apelor curgătoare sau al lacurilor, căci aceste vaci beau de cinci ori mai multă apă decât mănâncă. Vom explica mai târziu cu ce anume se hrănesc aceste animale.

6. Deşi saturnienii nu îşi construiesc oraşe sau case, ei ştiu să planteze arboriilaţi (despre care am vorbit într-un capitol anterior) într-o manieră atât de artistică încât aceştia alcătuiesc ansamble de locuit de o rară frumuseţe, infinit mai reuşite decât cele mai mari şi mai frumoase oraşe de pe Pământ, cu zidurile lor care par poleite cu aur.

7. În al şaselea rând, saturnienii preferă să trăiască pe malul apelor din cauza iubirii lor pentru ocean şi pentru arta navigaţiei. Le place să navigheze atât de mult nu din motive egoiste, pentru a câştiga ceva, ci mai degrabă din plăcere pură şi din motive de sănătate. Atunci când doresc să viziteze alte ţinuturi sau insule mai îndepărtate, ei sunt nevoiţi să apeleze la navigaţie, lucru care îi încântă în mod deosebit.

8. Vă întrebaţi probabil de ce îşi mai dau saturnienii osteneala să îşi construiască vase de navigaţie, dacă tot au capacitatea de a pluti pe apă. Răspunsul este cât se poate de simplu: ei pot păşi cu uşurinţă pe apă, dar numai dacă nu au alte poveri. Dacă au asupra lor chiar şi cel mai mic obiect, ei se scufundă imediat, căci relaţia lor cu apa a fost calculată aproape la nivelul unui fir de păr. Chiar şi atunci când păşesc pe apă, ei fac acest lucru cu cea mai mare atenţie, foarte încet, şi numai după ce au exersat îndelung (mult mai mult decât exersează patinatorii profesionişti pe Pământ). Din toate aceste motive, este mult mai simplu pentru ei să navigheze cu ambarcaţiunile lor, care străbat nu mai puţin de 30-50 de mile într-o oră terestră. Trebuie precizat că navele lor nu sunt dotate cu motoare cu aburi, cu roti sau cu vâsle. Ele sunt puse în mişcare exclusiv de voinţa lor fermă şi de credinţa lor de nezdruncinat. Aşa se şi explică de ce îşi lipesc pe marginea vaselor acele steaguri vegetale (de care vorbeam anterior), pe care le magnetizează cu voinţa lor, astfel încât să poată direcţiona nava către destinaţia dorită,

9. Vă asigur că această forţă motrice este infinit mai bună şi mai sigură decât teribilele voastre motoare cu abur, care pun într-un pericol constant viaţa umană! Dacă nu aş avea Personal grijă de voi prin intermediul îngerilor Mei gardieni, s-ar produce mult mai multe accidente din cauza aburului eliberat decât cele pe care le cunoaşteţi voi. Nu există nimic mai stupid decât să foloseşti forţe ale naturii despre care nu cunoşti nimic. Nu este suficient să ştii din experienţă că forţa aburului eliberat are o mare putere compresoare, mai trebuie să cunoşti şi ce anume se ascunde în spatele acestui abur comprimat, generând această putere.

10. În natură nu există nici o putere moartă. Oriunde există o forţă, ea are în spate un principiu viu, care a fost eliberat. Cine poate şti însă câtă putere au spiritele eliberate ale aburului? Adevăr vă spun: dacă ele nu ar fi controlate de îngerii păzitori, nu ar trece mult şi aroganţii voştri ingineri ar descoperi cât de ridicole sunt toate calculele lor. Dacă nu ar fi ţinută sub control, puterea spiritelor eliberate din numai 1.837 litri de apă ar fi atât de mare încât ar putea face praf şi pulbere munţi întregi într-o singură clipă. Vă puteţi face acum o idee despre cât de mare trebuie să fie protecţia cerească pentru ca stupidele fiinţe umane care trăiesc pe Pământ să nu piară prin accidente provocate chiar de neştiinţa lor.

11. Saturnienii nu cunosc nimic despre aceste lucruri, dar sunt de o mie de ori mai înţelepţi decât inginerii voştri super-deştepţi, care au cucerit prin invenţiile lor oceanele Pământului. Pe lângă alte avantaje, saturnienii mai dispun de un mare privilegiu: acela ca de câteva ori în viaţă să se poată asocia personal cu Mine şi cu îngerii Mei. Din aceste scurte conversaţii ei pot obţine informaţii de mii de ori mai preţioase decât dacă ar participa la conferinţele excesiv de retorice ale savanţilor voştri.

12. În această privinţă, aş dori să menţionez în treacăt că spiritele de pe Pământul vostru vin deseori să îi viziteze pe saturnieni, lucru care li se permite oricând, dar mai ales atunci când simt această nevoie. De regulă, se petrece însă acelaşi scenariu: saturnienii râd de aceste spirite terestre, care se consideră foarte învăţate. Saturnienii le reproşează convingerile inimaginabil de stupide, căci ei nu ştiu nici măcar că Domnul, Creatorul cerului şi al tuturor corpurilor cereşti, este în întregime uman. Acest lucru este cunoscut numai de câteva fiinţe umane şi de creştinii de pe Pământ. Cât priveşte spiritele, acestea au cele mai năstruşnice şi mai ridicole idei în legătură cu Mine, idei pe care nu ezită să le portretizeze.

13. Într-unul din aceste portrete, Eu sunt ilustrat sub forma unui ierarh, în timp ce alţii Mă pictează pe jumătate gol, plutind pe un norişor şi ţinând o cruce în mână (de regulă în mâna dreaptă). Mai sunt unii care Mă pictează sub forma unui porumbel în zbor (*10), care pluteşte deasupra unui ierarh şi a Hristului gol, cel cu crucea. Alţii nu ezită să Mă ilustreze în toate aceste trei maniere simultan, ceea ce din punct de vedere matematic este un nonsens, căci sunt prezentat sub forma a trei fiinţe, din care numai două au o formă umană, în timp ce a treia nu este decât un animal. Iată aşadar cum apar Eu în majoritatea ilustrărilor: ca un ierarh, un Hrist gol şi un porumbel!

14. Pe întreaga planetă Saturn nu există nici măcar o singură fiinţă umană care să aibă o altă concepţie despre Mine decât aceea că sunt un om, la fel ca orice alt om, cu o singură diferenţă: aceea că sunt un om perfect şi complet, adică un om în al cărui trup trăieşte Divinitatea în toată plenitudinea ei. Dacă aveţi dificultăţi în a înţelege acest lucru, întoarceţi-vă către materie, care vă va spune de unde provine ea şi ce reprezintă ea, aşa cum de altfel v-a şi spus deja. Abia atunci veţi înţelege cum se face că în Mine - ca fiinţă umană completă - trăieşte plenar, într-o manieră corporală, Divinitatea.

15. Când saturnienii au pus lucrurile la punct, aceste spirite terestre arogante s-au supărat şi s-au enervat foarte tare, propunându-şi să se răzbune pe saturnieni atacându-i, pentru a le impune apoi prin forţă propriile lor convingeri. Dar pe cât de smeriţi sunt saturnienii, pe atât de fermă este credinţa lor, astfel încât spiritele de pe Pământ nu rezistă prea mult în câmpul lor vibratoriu, întorcându-se de bunăvoie acasă.

16. Voi explica aceste scene mai în detaliu atunci când vom vizita regiunile acoperite cu gheţuri şi zăpezi veşnice de pe Saturn, care sunt locuite de saturnienii decedaţi. Trebuie să ştiţi că spiritele oricărui corp ceresc, în special dacă nu au atins o mare puritate, rămân după moarte în sfera planetei pe care au locuit-o într-un trup fizic.

17. Deocamdată, vom reveni cu studiul nostru asupra apelor curgătoare.

(*9) Răsărit.
(*10) Aluzie la Duhul Sfânt, ilustrat frecvent în aceasta manieră.

Capitolul 11

Frumoasele peisaje riverane. Fluviul de la Nord. Fluviul Serii. Fluviul Amiezii.

1. Dacă doriţi să vă imaginaţi un asemenea fluviu, gândiţi-vă la o suprafaţă vastă şi calmă de apă, care se întinde către ocean în linie dreaptă, fără să poată fi cuprinsă cu ochii. În plus, gândiţi-vă că acest fluviu străbate o câmpie imensă întreruptă din când în când de formaţiuni muntoase regulate, despre care am vorbit deja. Adăugaţi şi o mare bogăţie a vegetaţiei acestor regiuni riverane. Între şirurile de munţi cresc adevărate bulevarde de arbori-piramidă, în mijlocul unor grădini superbe, la care se adaugă păduri întinse de copaci-pâlnie şi alţi arbori luxurianţi, tufişuri, flori şi ierburi. Există de asemenea o populaţie foarte bogată de animale, neobişnuite pentru voi, şi o sumedenie de libelule magnifice, care zboară în toate direcţiile deasupra apei - toate fiind supuse voinţei saturnienilor. Printre familiile care locuiesc pe malul râurilor veţi întâlni frecvent vizitatori angelici, şi din când în când, Mă puteţi întâlni chiar pe Mine.

2. Dacă puneţi cap la cap toate aceste informaţii, vă puteţi face o idee destul de exactă referitoare la splendoarea inimaginabilă a acestor regiuni riverane. După cum am mai spus, o atenţie cu totul specială merită fluviul care curge către răsărit, cu malurile sale spaţioase. Nu trebuie să credeţi însă că vegetaţia creşte haotic; dimpotrivă, totul creşte în cea mai perfectă ordine planificată. Nu numai că am avut grijă de nevoile animalelor, dar M-am îngrijit personal de aspectul estetic al regiunii, astfel încât toate aceste splendori să fie cât mai perfect aranjate. Cred că aţi ajuns deja la această concluzie din descrierea plantelor şi a vegetaţiei pe care v-am făcut-o.

3. Celelalte trei fluvii sunt structurate în aceeaşi manieră ca şi cel care curge către răsărit, dar nu au lăţimea acestuia şi nu sunt la fel de dens populate. Asta nu înseamnă însă că splendorile de pe malurile lor nu sunt la fel de perfect ordonate.

4. Fluviul care curge către nord este un fluviu „romantic”, căci valea prin care trece este deseori mărginită de munţi, pe versanţii cărora apar frecvent nişte turnuri stâncoase, de culoare albă, care par să se înalţe până la cer, împodobite cu o plantă vindecătoare numită hellatharianga, sau „tufişul de aur cu o mie de frunze”, pe care am descris-o mai devreme. Această regiune reprezintă arealul ideal pentru această plantă, deşi ea poate fi găsită şi în alte locuri, dar nu în aceeaşi abundenţă.

5. Malurile fluviului care curge către nord sunt întru totul comparabile cu cele ale fluviului care curge către răsărit, cu o singură excepţie: arborii-piramidă nu cresc prea uşor în acest ţinut stâncos. Aveţi astfel o imagine completă a acestui fluviu şi a malurilor sale.

6. Fluviul care curge către asfinţit este faimos pentru nenumăratele sale păsări cântătoare, ale căror triluri armonioase sunt vestite în lung şi în lat. Dacă aţi putea petrece o singură seară aici, aţi asculta un concert prin comparaţie cu care muzica celor mai faimoşi compozitori ai voştri, cum ar fi, să zicem, Handel, cântată de cea mai bună filarmonică, ar părea orăcăitul unor broaşte într-un iaz.

7. Pe Saturn, Eu sunt maestrul de sunet al păsărilor! Puteţi fi convinşi că dacă ar putea asculta o singură melodie cântată de aceşti cântăreţi cu pene, până şi cei mai buni solişti vocali pe care îi aveţi nu ar mai îndrăzni să cânte vreo notă cât trăiesc (N.B.: muzica reprezintă o formă de divertisment extrem de populară printre saturnieni. Ei nu au însă nici un fel de instrumente muzicale. În schimb, sunt excelenţi cântăreţi vocali, dar pe care şi-l pun în valoare cântând imnuri de slavă şi de recunoştinţă adresate Mie în timpul serviciilor lor divine. Toate acestea vor fi descrise în amănunt atunci când vom vorbi direct despre saturnieni şi despre viaţa pe care o duc).

8. Fluviul care curge către sud, Fluviul Amiezii, este faimos pentru luciul apei sale. Suprafaţa acesteia străluceşte puternic în timpul zilei, la fel cum strălucesc pe Pământ diamantele cele mai mari şi mai bine şlefuite. Explicaţia este legată de puritatea excepţională a apei sale, în special la suprafaţă. Deşi toate apele de pe Saturn sunt mai pure decât cele mai curate izvoare de pe Pământ, apa acestui fluviu este atât de curată încât poţi vedea prin ea orice obiect, chiar şi la cea mai mare adâncime. Aşa se explică de ce suprafaţa apei străluceşte atât de minunat, mai ales atunci când există o mişcare cât de mică a valurilor. Nu vă puteţi imagina această splendoare fără seamăn: un curcubeu pe Pământ ar fi un spectacol banal prin comparaţie cu strălucirea acestei ape.

9. În ceea ce priveşte însă populaţia care trăieşte pe malurile acestui fluviu, ea este fără doar şi poate cea mai săracă. Explicaţia are legătură cu apa dură, din cauza căreia vegetaţia este mult mai săracă decât în alte locuri. Deşi este atât de curată, apa fluviului este foarte dură (lucru care, se ştie, este valabil şi pe Pământ: cu cât apa este mai curată, cu atât mai dură este ea). Nu trebuie să trageţi însă concluzia că vegetaţia de pe malurile acestui fluviu este absolut dezolantă; prin comparaţie cu locurile cele mai bogate în vegetaţie de pe Pământ, cea de aici este de-a dreptul luxuriantă. Ea nu se compară însă cu vegetaţia de pe malurile altor fluvii, îndeosebi cu cea a Fluviului Dimineţii.

10. Am discutat aşadar despre cele patru fluvii principale izvorâte de pe muntele central. Acestea nu sunt însă singurele regiuni populate de pe Saturn. Ceilalţi munţi şi râurile lor sunt la fel de dens populate. Singura diferenţă faţă de aceste patru fluvii principale este că celelalte râuri au mult mai multe meandre (nu sunt la fel de drepte), dar în rest lucrurile sunt destul de asemănătoare.

11. Nu ne mai rămâne decât să facem o descriere a numeroaselor lacuri interioare, a utilităţii şi frumuseţii lor, şi a habitatului care trăieşte pe malurile lor extrem de întinse. O vom face cu prima ocazie. Deocamdată, Amin!

Capitolul 12

Lacurile de pe Saturn. Măreţia ţinuturilor rurale şi marea populaţie care trăieşte pe malurile lor. Legăturile dintre râuri, fluvii şi lacuri. Grupurile de conuri stâncoase ca locuri de recreaţie. Călărirea lebedelor.

1. Lacurile de care vorbeam în capitolul anterior sunt destul de diferite de lacurile de pe Pământ, care reprezintă acumulări de ape stătătoare în anumite crăpături neregulate ale solului. Pe Saturn, apa izvoarelor se adună de asemenea în depresiunile câmpiilor din jurul munţilor. Aceste lacuri sunt mult mai puţin adânci decât râurile de câmpie. Adâncimea lor depăşeşte rareori 12 metri, ceea ce înseamnă foarte puţin pentru standardele saturniene. Orice saturnian poate traversa cu uşurinţă un asemenea lac, din cauza adâncimii sale reduse. Apa abia dacă îi va ajunge până la genunchi. Ea este totuşi suficient de adâncă pentru a susţine ambarcaţiunile saturnienilor.

2. Se pune întrebarea: la ce folosesc aceste lacuri? Ele servesc aceloraşi scopuri ca şi canalele pe care le sapă oamenii pe Pământ. Din fiecare asemenea lac pleacă cel puţin o sută de pâraie, care se varsă apoi în alte râuri, devenind afluenţi ai acestora. În acest fel, lacurile le permit saturnienilor să ajungă pe cale acvatică la diferitele cursuri de apă, în special la cele patru fluvii principale. Spre exemplu, dacă există un asemenea lac între Fluviul Dimineţii (est) şi cel al Amiezii (sud), va exista cel puţin un asemenea afluent, dacă nu mai multe, care se varsă într-unul sau în celălalt din cele două fluvii. Cu siguranţă va exista un lac de câmpie şi între Fluviul Amiezii şi cel a Serii (vest), precum şi între cel din urmă şi Fluviul Miezului Nopţii (nord), în acest fel, legăturile dintre marile fluvii se realizează prin diferite canale şi lacuri, de ordinul sutelor. În mod similar, există legături acvatice între toate râurile mai mari sau mai mici de pe Saturn.

3. Lacurile acoperă suprafeţe foarte mari. Cel mai mic dintre ele este de dimensiunea Mării Caspice (424.300 kilometri pătraţi) din Asia, cel mai mare lac de pe Pământ. Există şi lacuri foarte mari, unele de dimensiunea Mării Mediterane (2.496.000 kilometri pătraţi). Cele de o asemenea mărime nu sunt însă foarte numeroase; de regulă, ele pot fi găsite în apropierea oceanelor. Către centrul ţinutului există numeroase lacuri mai mici, căci oriunde veţi găsi o câmpie în această regiune, veţi întâlni cu siguranţă şi cel puţin un lac. Privite dintr-un punct mai înalt, aceste lacuri oferă ochiului o privelişte atât de încântătoare, încât cu greu v-aţi putea-o imagina.

4. Deşi există şi pe Pământ locuri cu lacuri interioare, forma lor nu este deloc uniformă, ci mai degrabă haotică, la fel ca şi împrejurimile. Malurile lor sunt înconjurate de pietre bătute de vânturi, de zone muntoase împădurite sau de câmpii aride, fiind imposibil de găsit o ordine în ele. Acest lucru nu se întâmplă pe Saturn, unde lacurile au întotdeauna o formă de elipsă. Din ele pornesc în toate direcţiile canale, care se varsă în alte lacuri, râuri sau fluvii. Imaginaţi-vă o asemenea suprafaţă calmă de apă, din care cea mai mică are 10-100 mile pătrate, existând însă şi altele cu dimensiuni mai mari, de 100-1000 de mile pătrate, sau chiar de 1.000-30.000 de mile pătrate, şi vă veţi putea face o idee despre dimensiunile acestor lacuri. Adăugaţi şi numeroasele canale care pleacă din ele, majoritatea în linie dreaptă, şi veţi putea aprecia mai bine splendoarea lor, cu atât mai mult cu cât aceste canale nu sunt mai înguste de 2-40 de mile.

5. Nu doar dimensiunile vaste subliniază măreţia acestor lacuri, cât mai ales malurile lor, extrem de populate. Nicăieri nu se dezvoltă o vegetaţie atât de luxuriantă ca pe malurile acestor lacuri. Acesta este mediul ideal pentru arborii-piramidă, care cresc până la înălţimi incredibile (din punctul vostru de vedere), vârfurile lor fiind chiar mai înalte decât cele ale celor mai înalţi munţi de pe Saturn.

6. Una din plantele pe care le cultivă saturnienii pe malurile lacurilor este planta-navă. În spatele culturilor de acest fel sunt plantaţi arborizid (laţi). Pe malul anumitor lacuri, înălţimea acestor ziduri aurite depăşeşte de multe ori un kilometru. Saturnienii au atins o asemenea măiestrie în arta altoirii încât atunci când un arbore lat atinge o anumită înălţime, ei îi taie o creangă şi o altoiesc pe un alt arbore lat, după care acoperă despicătura cu pământ; în acest fel, noul copac va creşte cu încă jumătate din înălţimea lui iniţială. Procedeul este continuat atât timp cât este posibil, împodobind malul cu forme excepţional de grandioase, căci aceşti copaci cresc până la înălţimi uimitoare, care depăşesc cu mult înălţimea lor naturală. În spatele acestor ziduri vegetale, saturnienii cultivă de regulă arborele hotch-potch, cu coloanele sale, care contribuie cu varietatea sa incredibilă la înfrumuseţarea regiunii.

7. Când am discutat despre Fluviul-Dimineţii şi despre locuitorii de pe malurile acestuia, am afirmat că nu veţi găsi pe Saturn oraşe, fortificaţii sau locuinţe, cu excepţia acestui arbore. Acelaşi lucru este valabil inclusiv în ceea ce priveşte lacurile interioare. Nu există alte locuinţe decât primul arbore de care am discutat (*11). Trebuie totuşi să adăugăm un lucru: când creşte pe malurile lacurilor, acest copac depăşeşte în dimensiuni speciile similare care trăiesc pe malurile râurilor sau în munţi, servind astfel drept locuinţă pentru un număr mult mai mare de persoane.

8. Toate aceste specii vegetale păstrează aceeaşi ordine riguroasă de care am mai discutat. De aceea, malurile lacurilor arată ca un paradis perfect, în sensul cel mai real al cuvântului. Chiar dacă arborele-soare este unicul tip de locuinţă al saturnienilor, nu trebuie să credeţi că aceşti copaci sunt plantaţi unii lângă ceilalţi. Dimpotrivă, este nevoie de o buna bucată de timp pentru a călători de la o locuinţă la alta. Distanta cea mai scurtă între aceşti copaci ai soarelui este de aproximativ 10-20 de mile, dar de regulă ea se situează între 50-100 de mile geografice, căci proprietăţile saturnienilor au dimensiuni care egalează o ţară europeană. Pe o asemenea proprietate nu există de regulă decât un singur copacsoare, sau, în cazul celor mai mari, cel mult 5-10 copaci. Un nou arbore-soare este plantat numai atunci când membrii familiei se înmulţesc atât de mult încât nu mai încap sub cel precedent.

9. Uneori, când membrii unei familii trebuie să se mute din cauza suprapopulaţiei, se întâmplă ca ei să plece în munţi, deşi nu prea le place acest lucru. Înainte de a-şi planta arborele-soare pe un munte, saturnianul de rând va face tot ce îi stă în puteri pentru a-şi găsi un loc pe malul unui lac. El nu pleacă pe munte decât dacă îi este imposibil să găsească vreun loc în apropiere de un lac. Dacă se decide totuşi să plece pe munte, el va căuta acele locuri bogate în izvoare şi în care cresc arborele ploii (briura) şi cel numit butoiul plutitor, pentru a avea astfel la dispoziţie apa necesară. Fără apă, locuitorii de pe Saturn nu şi-ar putea creşte vacile, de la care obţin lapte cald, şi ar trebui să se mulţumească cu laptele caprelor de munte domesticite, care nu este la fel de dulce.

10. Dacă doresc să se bucure de lapte de vacă, ei nu au altă şansă decât să coboare la câmpie şi să-şi viziteze rudele. Ei obţin preţiosul lapte de la acestea fie în schimbul plantelor vindecătoare culese de pe munte, fie prin muncă. După ce au făcut rost de lapte, ei îşi umplu containerele de care am mai vorbit şi se întorc acasă. Vă mai amintiţi de căruţele pe care le au, pe care le-am descris într-un capitol anterior, confecţionate cu multă uşurinţă din butoiul plutitor şi pe care locuitorii de la câmpie îl numesc uneori „vasul montan”,

11. Deşi, conform unităţilor voastre de măsură, aceşti arbori-locuinţă par să fie plantaţi la o distanţă destul de mare unii de alţii, aceste distanţe nu reprezintă o problemă pentru saturnieni, care îşi pot vedea cu ochiul liber vecinii, datorită simţului extrem de ascuţit al vederii. În plus, picioarele lor lungi îi poartă cu uşurinţă pe distanţe de 10 mile geografice, pe care le parcurg în numai 15 minute. În cazul în care casa vecinului se află la o distanţă mai mare, ei călătoresc cu vasele lor, despre a căror viteză am mai vorbit.

12. Singurul lucru care mai trebuie explicat este dacă apa acestor lacuri interioare este stătătoare sau curgătoare. De altfel, am precizat deja că apa lor este curgătoare, atunci când am vorbit despre canale. Apa lacurilor este antrenată în curenţi destul de puternici, dar totuşi mai lenţi decât cei ai râurilor şi fluviilor. Curenţii pornesc din centrul lacului în direcţii radiale, către canalele pe care le alimentează, care fac legătura cu alte lacuri, cu râuri şi fluvii. Există totuşi o altă particularitate care le diferenţiază faţă de canalele de pe Pământ. Apa acestor canale care fac legătura cu alte lacuri curge astfel: spre exemplu, dacă avem un canal care face legătura între lacurile A şi B, apa curge dinspre lacul A către B pe partea stângă a canalului, şi invers, dinspre lacul B către A pe partea dreaptă a aceluiaşi canal. Astfel, dacă un saturnian doreşte să călătorească între cele două lacuri, el poate face călătoria dus-întors pe acelaşi canal, odată pe partea stângă, iar la întoarcere pe partea dreaptă. Cred că inginerii voştri hidraulici ar avea mari dificultăţi în a reproduce această mişcare a apei. În ceea ce priveşte canalele care fac legătura cu apele curgătoare (râuri şi fluvii), în aceste cazuri sensul de curgere este unul singur: dinspre lac către râu, sau dinspre râu către lac, după cum este cazul. Acest lucru nu împiedică cu nimic navigaţia pe ele, căci pe Saturn apele curg foarte calm, iar cel mai puternic curent nu depăşeşte 20 de metri pe minut, în timp ce un curent normal curge de regulă cu o viteză de 2-10 metri pe minut. De altfel, această mişcare a apelor nu are nimic de-a face cu navigaţia saturnienilor, având doar rolul de a nu lăsa apele să stagneze şi să se colmateze. În plus, prin mişcarea lor, apele emană un suflu benefic vieţii.

13. Frumuseţea acestor lacuri de câmpie este foarte mult amplificată de conurile stâncoase din centrul lor. Motivul pentru care au fost create este că în centru, apa lacurilor este foarte calmă, aşa că ar putea deveni cu uşurinţă stagnantă, colmatându-se. De aceea, am avut grijă să creez în centrul lor aceste conuri stâncoase, pentru ca apa să se izbească de ele, creând o mişcare de fricţiune şi înviorându-se astfel (prin trezirea electricităţii sale interioare). Pe aceste conuri creşte frecvent acea plantă vindecătoare cunoscută sub numele de hellatharianga, tufişul de aur cu o mie de frunze. Acesta emană o mireasmă eterică extrem de parfumată, împrospătând întreaga suprafaţă a lacului. Nu întâmplător, saturnienilor le place foarte mult să călătorească cu bărcile lor către aceste conuri din centrul lacurilor.

14. Uneori, există mii de asemenea conuri într-un singur lac, şi trebuie precizat că ele sunt foarte impunătoare. Dacă le-aţi putea vedea, aţi fi convinşi probabil că aveţi în faţă un mare oraş pe apă, pe lângă care Veneţia ar părea doar o jucărie, căci majoritatea acestor conuri au o circumferinţă de 2-3 mile geografice şi o înălţime de 4-6 kilometri. Pe un con truncat ar exista suficient loc pentru a clădi un întreg oraş. Imaginaţi-vă acum un grup de câteva mii de asemenea conuri şi vă veţi putea face o idee despre mărimea acestor cetăţi de conuri.

15. Locuitorii de pe Saturn lucrează mult la aceste conuri, sculptând trepte pentru a putea ajunge în vârful lor, unde rămân zile întregi, bucurându-se de măreţia peisajului. Conurile foarte mari sunt sculptate astfel încât să fie create anumite terase exterioare. Accesul la etajele superioare se realizează pe nişte scări sculptate în spirală. Evident, sunt alese în acest scop numai acele conuri pe care nu a crescut nici un fel de vegetaţie. Cele pe care au crescut plante sunt considerate un fel de sanctuare, şi orice saturnian ar considera un păcat să dai cu dalta într-un asemenea con. Spiritele angelice le explică uneori că nu este vorba de nici un păcat, dar este într-adevăr imprudent să distrugi o plantă atât de nobilă cu o unealtă metalică. De aceea, saturnienii evită să se atingă de conurile pe care creşte vegetaţia, dintr-un fel de smerenie prudentă. Vârfurile şi terasele laterale ale conurilor sculptate sunt decorate artistic cu tot felul de frunze şi cu steagurile plantei numite chajaba. Priveliştea acestor grupuri de conuri, situate în centrul lacurilor, devine astfel o privelişte încă şi mai frumoasă, impresionându-i chiar şi pe saturnieni.

16. Frumuseţea acestor cetăţi din conuri de piatră este amplificată şi mai mult atunci când la baza lor se adună numeroase vase, respectiv când familii întregi le vizitează. Se adaugă o mare varietate de păsări de apă, care seamănă cu lebedele voastre, dar au o mare varietate coloristică, şi care încântă auzul cu cântecele lor. Nu trebuie să credeţi însă că aceste păsări seamănă ca mărime cu lebedele voastre; ele au mai degrabă dimensiunile unei ambarcaţiuni mai mici. De aceea, saturnienii obişnuiesc să călărească pe spatele acestor lebede, pentru a se distra. Ei domesticesc păsările şi le folosesc ca animale de povară, legându-le de multe ori de bărcile lor. Dacă aţi privi o asemenea procesiune vi s-ar părea probabil un basm cu zâne, văzând câteva sute de lebede cum trag de o ambarcaţiune. Acest gen de călătorii nu servesc însă decât pentru amuzament, şi nu degenerează niciodată în exploatarea animalelor, căci saturnienii sunt plini de compasiune pentru toate creaturile vii. Ei nu le-ar folosi niciodată pentru munci grele, căci puterea voinţei şi credinţei lor este suficientă pentru a realiza orice fel de munci.

17. Am spus cam tot ce era de spus în legătură cu insulele interioare. Ne vom ocupa acum de regatul animalelor, şi vom începe cu minunatele animale acvatice. Vă invit din nou să vă daţi drumul imaginaţiei, şi veţi asista la multe miracole. Pentru astăzi, vă spun însă Amin!

Capitolul 13

Ţărmurile oceanelor. Pericolele datorate furtunilor şi inundaţiilor. La baza acestor inundaţii stau lunile şi inelele lui Saturn. Speciile inferioare de animale marine. Midiile albastre gigantice.

1. Am învăţat până acum aproape tot ce era de spus în legătură cu ţinutul respectiv, cu vegetaţia sa bogată şi cu apele sale, precum şi cu destinaţiile acestor lucruri. Ne vom întoarce acum atenţia de la regatul plantelor metalice elementare şi al sferei acvatice, care reprezintă habitatul principal al animalelor, la regatul propriu-zis al celor din urmă.

2. Înainte să descriem lumea animalelor, trebuie să facem o scurtă inspecţie a ţărmurilor oceanelor, unde trăiesc o mare varietate de animale. Pe Pământ, ţărmurile oceanelor sunt regiunile cele mai populate, datorită accesului la apă, care facilitează inclusiv afacerile şi transportul, cu condiţia ca în aceste regiuni să nu fie stânci, nisipuri, mlaştini sau recifuri. Pe ţărmurile oceanelor de pe Saturn lucrurile stau complet diferit. Pe această planetă, nici un om nu trăieşte în vreo zonă mai apropiată de 40 de mile geografice de ţărmuri. Explicaţia este de natură meteorologică: în limitele acestei distante, nimeni nu ar fi în siguranţă, din cauza inundaţiilor provocate de furtuni. Pe Pământ, oceanele sunt supuse mareelor periodice; vă puteţi da seama că acestea sunt cu mult mai mari pe această planetă gigantică. Mărimea mareelor este direct proporţională cu cea a planetei, la fel ca şi celelalte lucruri care există pe ea.

3. Motivul pentru care mareele de pe Saturn nu se ridică întotdeauna la acelaşi nivel are legătură cu cele şapte luni, a căror influenţă asupra întregii planete este considerabilă. Această influenţă devine cu atât mai mare atunci când toate cele şapte luni se află de aceeaşi parte a lui Saturn, ca rezultat al vitezelor diferite cu care călătoresc pe orbitele lor. În asemenea momente, mareele sunt mai înalte decât de obicei. În cazul Pământului, o singură lună se roteşte în jurul planetei, motiv pentru care ar fi imprudent să-i atribuim ei întreaga influenţă asupra mareelor, deşi este incontestabil faptul că ea exercită o anumită influenţă asupra acestora. Când nivelul apei oceanelor se ridică cu doi metri, influenţa lunii nu contează nici măcar pentru 2,5 centimetri. Pe o planetă de mărimea lui Saturn, ridicarea naturală a oceanelor este factorul determinant, la care se adaugă însă şi influenţa lunilor; dacă o singură lună influenţează ridicarea nivelului apei cu 2,5 centimetri, şapte luni vor contribui la ridicarea nivelului apei cu 17,5 centimetri, un centimetru pe Saturn neavând dimensiunea celui de pe Pământ, ci una proporţională cu restul planetei. Dacă veţi face toate calculele, veţi constata că influenţa celor şapte luni este responsabilă de ridicarea nivelului apei cu 140 de metri. La această înălţime se mai adaugă şi ridicarea naturală a apei oceanelor, care este de 120 de metri în timpul fluxului. Veţi înţelege acum de ce există un pericol atât de mare de inundare a ţărmului pe o distanţă de 40 de mile geografice.

4. Dacă inelul de deasupra oceanului nu ar avea o influenţă atât de benefică asupra apelor sale, ţinuturile de jos şi o bună parte din câmpii ar fi puse în pericol pe câteva mii de mile. Din cauza forţei de atracţie a inelelor se petrece însă un fenomen ciudat: apa oceanelor nu depăşeşte aproape niciodată distanţa de 40 de mile, căci în timpul fluxului se formează adevăraţi munţi de apă sub inele, ceea ce generează o forţă contrară celei care invadează ţărmurile, care o neutralizează în bună măsură pe aceasta.

5. Munţii de apă seamănă cu tsunamiurile de pe Pământ, cu diferenţa că forţa de atracţie a inelelor le dă acestora înălţimea teribilă de 100 de mile geografice. De aceea, în timpul fluxului, navigaţia pe ocean este absolut imposibilă, căci dacă un vas este surprins de un asemenea munte de apă, el este ridicat cu o ferocitate şi o viteză atât de mari, încât după ce este aruncat de pe culmea cea mai înaltă, cu greu s-ar mai putea vorbi de o întoarcere fericită acasă. În cazuri foarte rare, se poate întâmpla chiar ca valurile să ajungă la o înălţime atât de mare încât să atingă aproape inelul inferior.

6. Chiar şi valurile mai mici sunt însă extrem de periculoase pentru navigaţie, căci ori de câte ori se petrec asemenea acumulări, apa oceanului creează vârtejuri ce se învârt cu o viteză indescriptibilă. Dacă vreun vas ajunge în mijlocul acestor munţi de apă care dansează, el este mai întâi atras pe culmea valului, când vârtejul de dedesubt este încă redus ca intensitate. Viteza de rotaţie a apelor creşte însă treptat, pe măsură ce valul se înalţă din ce în ce mai sus, iar când vasul este aruncat în hăul de dedesubt, nimic nu-l mai poate salva de furia apelor. Diametrul unui asemenea munte de apă, chiar şi de mărime medie, este de 20-50 de mile geografice la bază, 10-20 de mile la mijloc şi 1-2 mile în vârf. Viteza de rotaţie a apelor într-un asemenea munte este atât de mare încât o singură rotaţie durează numai 2-5 minute la mijlocul muntelui, în timp ce pe culmea acestuia atinge 1-1,5 minute. Vă puteţi imagina ce forţă distructivă are un asemenea munte! Dacă o navă pluteşte pe ocean, şi sub ea începe să se formeze un asemenea val, nava este ridicată la înălţimi ameţitoare, după care este aruncată la mare distanţă.

7. Aceste explicaţii au fost absolut necesare înainte de a începe cu descrierea regatului animal, pentru a şti că ţărmurile oceanelor nu reprezintă un habitat locuibil de fiinţele vii. Ne vom ocupa mai întâi de primele generaţii de animale, cele născute prin abiogeneză (generaţie spontană). În urma acestui act sublim al naturii, animăluţele atomice eterice sunt create în apă. Ele se multiplică apoi din clasă în clasă, până când ating nivelul care pe Pământ poartă numele de amfibii. Pe acest corp ceresc, clasa amfibiilor reprezintă nivelul de tranziţie de la animalele marine (acvatice) la cele terestre. Aşadar, primul nivel este cel al animalelor care cresc pe malul mării, locul în care animalele ies din lumea acvatică şi trec pe uscat. Dacă dorim să studiem corect regatul animalelor de pe Saturn, este firesc să începem cu locul lor de origine.

8. Prin urmare, apa oceanelor reprezintă primul habitat al animalelor. Care sunt primele animale pe care le putem descoperi pe acest corp ceresc, dacă examinăm apa oceanelor? În această privinţă, ordinea lor nu diferă prea mult de cea de pe Pământ.

9. Prima clasă de animale este alcătuită dintr-o specie de viermişori albi, atât de mici încât câteva milioane abia dacă ocupă spaţiul unei picături de apă. Cea de-a doua clasă cuprinde o altă specie de viermi, ceva mai mari, echipaţi deja cu două aripioare. Nici aceştia nu pot fi văzuţi însă de ochii saturnienilor, cu toată vederea lor extrem de ascuţită. Aceste animale aflate pe al doilea nivel consumă în fiecare secundă mii de viermişori din prima clasă. Cea de-a treia clasă se referă la o specie de viermi cenuşii alungiţi, de mărimea nematodelor, mai exact anguillula aceti. Aceste animale sunt extrem de vorace şi se hrănesc cu viermii din primele două clase, integrându-le viaţa în propria fiinţă. În cea de-a patra clasă intră nişte specii de viermi cu două capete şi care au deja o lungime de 2,14-2,25 milimetri. Ei sunt ceva mai groşi la mijloc, semănând cu nişte suveici. Aceste animale îşi consumă predecesoarele pe scara evoluţiei. În această clasă apare pentru prima oară diferenţierea de sex. Este vorba de cele două capete ale viermelui, structurate în aşa fel încât unul indică sexul masculin, iar celălalt sexul feminin. Cea de-a cincea clasă reprezintă un fel de coleoptere de culoare roşie, cu patru picioare. Animalele sunt vizibile, având o lungime de 4,28-4,50 milimetri şi o grosime de 1,07-2,12 milimetri. Şi această specie este extrem de vorace, mâncând toate cele patru clase de predecesori în cantităţi uriaşe şi încorporându-le astfel viaţa în propria fiinţă. Urmează astfel câteva mii de asemenea clase, fiecare dintre ele fiind încorporate de cea superioară, până când se ajunge la clasa crustaceelor.

10. Clasa crustaceelor este la fel de bogată. Prima care apare pe scara evoluţiei este midia, urmată de melc.

11. Între scoici, nu vom menţiona decât o singură specie, şi anume midia albastră gigantică, care atinge asemenea dimensiuni încât dacă aţi vedea o singură scoică din această categorie pe pământ, aţi confunda-o cu o insulă, a cărei suprafaţă ar fi de 1-1,5 mile pătrate. Această midie este cea mai evoluată în clasa sa. Moartea sa este provocată de melcişori. Aceştia pătrund în ea din toate direcţiile şi continuă să se hrănească multă vreme. După consumarea cărnii, cochiliile scoicilor sunt aruncate de maree pe o insulă sau pe continent, fiind adunate de localnici. Aceştia le folosesc ca bazine pentru adunarea apei provenite de la arborii-ploii.

12. Partea exterioară a acestei scoici nu este deosebit de frumoasă, culoarea sa fiind de un verde închis. Partea interioară este mult mai reuşită, fiind colorată într-un auriu strălucitor, cu irizaţii azurii. De aceea, bazinele umplute cu apa arborilor-ploii arată minunat în bătaia soarelui. Saturnienilor le place să se îmbăieze în aceste „piscine”, din cauza purităţii apei şi a miresmei eterice pe care o emană aceasta, şi care seamănă cu uleiul eteric al nardului de pe Pământ (una din cele mai parfumate plante de pe Pământ).

13. Vă întrebaţi probabil: cum reuşesc să mişte saturnienii aceste scoici uriaşe? Cât se poate de simplu: cochilia scoicii nu este nici pe departe atât de grea pe cât v-aţi imagina, căci sub inel, obiectele îşi pierd o bună parte din greutatea lor, spre deosebire de latitudinea sudică sau de cea nordică. Când localnicii găsesc o asemenea scoică, ei o deschid cu ajutorul unor leviere, făcute din bârne, o curăţă cu atenţie, după care o închid la loc, lipind marginile cu un fel de lipici. Apoi aşteaptă un mic flux, care ridică scoica - pe care au avut grijă să o lege de navele lor, după care îşi încep călătoria către interiorul ţinutului, pe unul din fluvii, cu o viteză pe care nu v-o puteţi imagina. Reamintim că forţa propulsoare a navelor lor este puterea voinţei lor, folosită în acest caz la maximum. De aceea, nu trebuie să fiţi surprinşi că saturnienii reuşesc să mute de colo-colo obiecte cu o greutate inimaginabilă pentru voi. Vom descrie mai amănunţit acest procedeu atunci când vom avea ocazia.

14. În capitolele următoare ne vom ocupa de alte clase din regatul animalelor, dar deocamdată, vă spun Amin!

Capitolul 14

Melcul baston. Melcul Piramidă. Melcul-Disc care produce alifii şi ornamentele din grădini folosite pentru hainele patriarhilor.

1. În ierarhia evoluţiei, după midia albastră gigantică urmează melcul. Există mai multe specii de melci, unii care trăiesc în apă, şi alţii - mai evoluaţi - care trăiesc pe uscat.

2. În apă trăiesc câteva mii de specii diferite de melci, evoluate una din cealaltă.

3. În ceea ce priveşte primele specii de melci, acestea sunt mai puţin interesante pentru noi, deşi s-ar putea scrie volume întregi în legătură cu ele. De altfel, ele sunt atât de numeroase, încât dacă aţi încerca să faceţi doar o listă cu numele lor, nu aţi termina-o niciodată. De aceea, nu vom descrie decât speciile acelor crustacee care se află pe nivelul maxim de dezvoltare şi care ne interesează în mod special. Mai exact, vom descrie cele cinci specii din vârful ierarhiei, din cauza naturii lor minunate.

4. Prima specie este cea a melcilor-baston. Numele acestora provine de la faptul că cochilia lor seamănă cu un şurub alungit. Este ca şi cum ai lua un băţ lung de 20 de metri şi l-ai sculpta sub forma unui şurub, sau, într-o descriere mai plastică, ca şi cum ai înfăşură o funie în jurul unui băţ cu lungimea respectivă, cu menţiunea că această cochilie nu este deloc atât de subţire. Ea are un diametru de 1,75 metri în porţiunea sa cea mai groasă, subţiindu-se apoi până la un simplu punct. Vietatea nevertebrată din interior se subţiază şi ea în mod proporţional. Pe Pământ, un asemenea melc ar semăna cu un obelisc spiralat. Motivul pentru care l-am numit „melcul-baston” este că aşa îi spun saturnienii.

5. Culoarea exterioară a acestei cochilii este de o rară frumuseţe. Partea mai groasă a cochiliei este de un roşu-trandafiriu, ca şi cum aţi acoperi o bucată de argint cu un strat subţire de vopsea de această culoare. Către vârf, roşul devine mai închis, căpătând un luciu metalic, astfel încât culoarea roşie începe de la o nuanţă mai deschisă şi se termină cu o nuanţă foarte închisă. Dar nu cochilia este cea care face farmecul acestei vietăţi, ci spirele sale. Centura abdominală a cochiliei este împodobită cu cele mai frumoase culori, întrerupte ici şi colo de perle mai mari sau mai mici. Porţiunile dintre spire au o culoare aurie, cu minunate arabescuri. Astfel este structurată casa acestui melc.

6. Animalul propriu-zis din interiorul cochiliei este mai puţin interesant. El este doar un vierme asemănător unui polip, echipat cu patru trompe. Se hrăneşte cu melci şi cu midii mai mici, pe care le prinde cu tentaculul inferior, le zdrobeşte, după care introduce părţile zdrobite în trompele sale. Ultimele două trompe sunt folosite pentru a îşi găsi drumul şi hrana, precum şi pentru a sesiza eventualii adversari. Dacă se întâmplă aşa ceva, el se închide în frumoasa sa casă, pe care o blochează cu un fel de crustă albicioasă. De multe ori, această precauţie nu îi foloseşte însă la nimic, căci principalul său duşman este langusta-spadă, pe care o vom descrie mai târziu. Acest crustaceu (din familia xiphosura) se foloseşte de cleştii săi ca nişte spade pentru a pătrunde cu forţa în interiorul cochiliei melcului, pe care îl consumă apoi puţin câte puţin, până când nu mai rămâne nimic din el. Langustele devin la rândul lor victime ale altor crustacee, mai mari, despre care vom vorbi mai târziu.

7. Saturnienii adună cochiliile acestor melci şi îşi împodobesc grădinile cu ele. Uneori, ei le folosesc pe post de conducte de apă, în următoarea manieră: când găsesc un izvor de munte, ei adună apa în partea deschisă a cochiliei, după care taie vârful ascuţit al acesteia. Din cauza presiunii, apa ţâşneşte cu putere prin gaura mai mică de la capătul cochiliei. Sub acest jet, saturnienii plasează o altă cochilie, şi aşa mai departe, timp de mile întregi. Vă puteţi imagina ce impresie vie lasă o asemenea conductă construită din cochilii de melci.

8. Următoarea specie de melci este cea a melcilor-piramidă. Culoarea cochiliilor acestora este uniformă: verde-auriu, partea abdominală fiind împodobită în plus cu nişte forme eliptice de un alb-strălucitor, cu marginile decorate la fel ca o farfurie de porţelan care are marginile aurite. Acest melc este foarte mare; dacă ar fi să-l comparăm cu ceva de pe Pământ, el ar fi mai mare decât Stadtscholberg (*12). Animalul care trăieşte în interiorul acestei cochilii are o culoare cenuşie, cu un trunchi proeminent, de mărimea unui elefant foarte mare. Acest trunchi este foarte musculos şi puternic. Lângă el mai cresc două trunchiuri, mai slabe. Fiecare din cele trei trunchiuri se termină cu câte un ochi, cu o vedere foarte ascuţită. În partea de jos, melcul are o pereche de aripioare puternice, care îi permit să avanseze foarte rapid atunci când oceanul îngheaţă. Când înoată prin ocean sau când merge pe gheaţă, cochilia melcului este orientată în sus, dând impresia unei piramide care pluteşte pe apă.

9. Acest melc are o natură foarte vicioasă şi atacă oamenii cu trompa, zdrobindu-i şi înghiţindu-i apoi cu gura sa mare. Saturnienii ştiu însă foarte bine acest lucru, şi sunt foarte bine echipaţi atunci când doresc să captureze acest animal. Ei aruncă un lasou în jurul trompei, după care strâng tare, reducând animalul la tăcere. Melcul este un animal care respiră aer prin această trompă, iar dacă nu mai poate inspira, moare rapid. Saturnienii ştiu când a murit melcul după lichidul albicios care îi iese pe gură, primul semn al descompunerii sale interioare.

10. Oamenii de pe Saturn adună acest lichid din cauza mirosului său extraordinar, care depăşeşte de departe mirosul ambrei de pe Pământ. Când melcul nu mai produce acest lichid, saturnienii îi lasă rămăşiţele să se reintegreze în natură. Cât de curând, ceilalţi viermi din ocean au grijă de aceste rămăşiţe, pe care le consumă în câteva zile, lăsând, evident, deoparte cochilia, care este prea dură pentru ei. La bază, această cochilie are o grosime de circa 8-10 metri. După ce cochilia a fost complet curăţată de viermi, saturnienii o iau (în timpul unui flux, la fel cum procedează cu cochiliile midiilor), şi o folosesc.

11. Principala sursă de hrană a acestui melc sunt tocmai crustaceele în formă de spadă pe care le-am menţionat anterior, care au mărimi diferite şi există într-un număr uriaş. Nici una nu este însă mai mare decât aşa-numitul crab oceanic. Majoritatea sunt mult mai mici, de multe ori nedepăşind mărimea unei lăcuste de pe Pământ. Cum reuşeşte însă acest melc-piramidă să prindă aceste crustacee în formă de spadă? Melcul îşi prinde prada atunci când crustaceele sunt foarte ocupate, mai exact atunci când atenţia lor este focalizată întru totul asupra propriei lor mese, alcătuită din melcii-baston. Când melcul-piramidă găseşte cochilia unui melc-baston plin cu crustacee, el prinde cochilia cu trompa şi o duce pe mal, unde o expune cu deschizătura la vedere. Când crustaceele se trezesc în afara apei, ele încep să iasă, unul câte unul, dându-i melcului-piramidă posibilitatea să le prindă cu uşurinţă. Aceste crustacee reprezintă implicit o verigă intermediară, prin care viaţa unui melc trece într-o clasă superioară potenţată prin intermediul lor. Între două clase mai mari de animale există întotdeauna o clasă intermediară, de animale mai mici, capabile să consume animalele din clasa inferioară, dar care sunt consumate la rândul lor de animalele din clasa superioară, care le consideră o hrană cât se poate de gustoasă.

12. Cel de-al treilea tip de melci oceanici de pe Saturn sunt melcii-disc. Aceştia seamănă într-o oarecare măsură cu melcii nautilus de pe Pământ, evident, cu diferenţa că cei din urmă sunt mult mai mici, dar şi mai groşi între cei doi pereţi laterali. Discul melcilor de pe Saturn are un diametru de 200-240 de metri, dar grosimea lor nu depăşeşte 6 metri. În timpul fluxului, aceşti melci stau întotdeauna pe fundul oceanului, în timp ce în timpul refluxului, ei înoată la suprafaţa apei.

13. Când melcii stau pe fundul oceanului, ei îşi extind foarte mult în sus trompa, pentru a putea respira la suprafaţa apei. De aceea, ei pot fi foarte uşor reperaţi şi prinşi. Evident, acest lucru nu este posibil decât în timpul fluxurilor medii, căci în timpul fluxurilor înalte nici un saturnian nu ar îndrăzni să iasă în larg. Poate vă întrebaţi de ce nu sunt prinşi melcii în timpul refluxului, când înoată la suprafaţa apei. Animalele nu pot fi prinse în aceste momente, deoarece au o viteză foarte mare şi nu pot fi capturate decât cu mari eforturi. Chiar dacă sunt prinse, nimeni nu poate pune mâna pe discul lor, căci aceşti melci, altminteri foarte blânzi, îşi retrag la cea mai mică atingere toate extremităţile şi încep să se învârtă, cu ajutorul unor aripioare laterale, cu o viteză atât de mare încât nimeni nu ar îndrăzni să se atingă de aceste discuri în rotaţie.

14. Cum arată aceşti melci atât de particulari? Vă spun: oricât de mult aţi încerca să vă folosiţi fantezia, nu veţi reuşi niciodată să vă imaginaţi pe deplin frumuseţea acestor animale. Aşa se şi explică de ce saturnienii fac toate eforturile să prindă aceşti melci, de multe ori nu fără să se expună unor pericole considerabile.

15. Cochilia melcului formează un cerc perfect, având o deschizătură laterală, a cărei lungime ocupă cam o treime din circumferinţa cercului. Lăţimea deschizăturii nu depăşeşte un metru şi este atât de perfect rotunjită şi finisată încât nu face decât să amplifice şi mai mult splendoarea ansamblului.

16. Cum arată însă această cochilie? Ascultaţi-Mă şi minunaţi-vă! Exteriorul acestei cochilii este splendid construit, semănând cu o casă pe care un mare artist a împodobit-o în cele mai variate feluri cu pietre preţioase. Astfel, cochilia este înconjurată de un rând de diamante, cu o greutate de o jumătate de kilogram fiecare. Urmează un rând de rubine cu aceeaşi greutate, apoi unul de smaralde, şi aşa mai departe, până la epuizarea tuturor celor 12 tipuri de nestemate principale. Între fiecare rând de pietre preţioase există un loc gol, un fel de panglică de culoarea aurului, cu irizaţii fabuloase, care ilustrează într-o formă extrem de rafinată toate speciile de animale a căror viaţă s-a reunit cu cea a melcului.

17. Marginea cochiliei se încheie cu o galerie alcătuită din mici coloane aurii cu o înălţime de doi metri. Pare că un sculptor talentat a sculptat o colonadă în jurul acestui disc, alcătuită din coloane măiestrit lucrate, unite deasupra de nişte arcuri de boltă foarte rafinate. Coloanele sunt aurii, la fel ca şi melcii-baston (pe care îi evocă aceste coloane), în timp ce arcurile de boltă au finisaje superbe, ca şi aurul cel mai fin şlefuit. Deasupra fiecărui arc de boltă este evocat melcul-piramidă în miniatură, cu culoarea sa particulară. Colonada îşi diminuează înălţimea pe măsură ce se apropie de deschizătură, dispărând complet în punctul în care animalul îşi scoate extremităţile pe o distanţă de circa 10 metri.

18. Aşa arată partea superioară a acestui melc. După cum am mai spus, pereţii laterali nu sunt mai înalţi sau mai groşi de 6 metri, arătând ca o colonadă cu o înălţime de 4 metri. Coloanele sunt albe şi nu sunt absolut uniforme. Fundalul lor este colorat în culorile curcubeului. Deschizătura alungită prin care iese melcul este de culoare roşie, cam aşa cum arată norii pe Pământ în momentul apusului de soare, având totuşi şi o luminozitate fosforescentă, care este pusă în evidenţă mai ales noaptea, când seamănă cu norii iluminaţi de soarele de seară.

19. Cum arată extremităţile melcului? Acestea seamănă cu o pânză rotundă, care nu diferă prea mult de coada unui păun pe Pământ. Când la suprafaţa oceanului bate vântul, melcii se folosesc de această pânză pentru a naviga cu o viteză foarte mare. Când nu bate vântul, ei îşi pun în mişcare această pânză, bătând foarte rapid aerul cu ea, astfel încât se pot deplasa la fel de rapid. În plus, mişcarea este accelerată şi de extremităţile inferioare, scufundate în apă, care arată ca nişte aripioare.

20. Când este complet întinsă, această pânză este de o mare frumuseţe. Culoarea sa este violet deschis, cu o margine de un roşu aprins, fosforescentă. Ea este divizată în compartimente egale, fiecare fiind împodobit cu un desen excelent al melcului-baston, cu vârful ascuţit orientat în jos. Pe partea opusă, aceste compartimente sunt împodobite cu desenele tuturor crustaceelor-spadă, de la cel mai mic la cel mai mare, într-o ordine perfectă. Desenele sunt făcute într-o culoare auriu-roşiatică superbă. Fiecare compartiment se termină cu un arc de boltă, împodobit pe o parte a pânzei cu o reproducere realistă a melcului-disc, iar pe partea opusă cu o reproducere în tonalităţi albastre a melcului-piramidă. Marginea de dincolo de arcul de boltă a părţii inferioare este de un alb strălucitor, cu aceeaşi fosforescenţă roşie ca şi partea din faţă.

21. Trompa lungă prin care inspiră melcul este complet albă, cu o dungă roşie, în centrul acestei dungi sunt desenate nişte steluţe verzi-aurii. Aceeaşi trompă este folosită de melc şi pentru a-şi procura hrana, alcătuită din anumite alge oceanice care cresc la malul acestora. Printre alge există numeroşi viermişori aurii, care servesc drept suplimente nutritive. În acest fel, melcul asimilează viaţa tuturor speciilor care i-au precedat pe scara evoluţiei.

22. Acest melc posedă deja un instinct foarte puternic, făcând uneori dovada unei inteligente atât de vii încât în anumite ţări, unii oameni i se închină ca unei divinităţi. Totul porneşte de la faptul că dacă nu este provocat sau urmărit, melcul salvează vietăţile care cad în mare, fie ele oameni sau animale. Tot ce găseşte la suprafaţa apei, melcul prinde cu trompa sa puternică şi plasează respectivul obiect pe discul cochiliei sale, după care îl aduce la ţărm. Aşa se explică de ce saturnienii din diferite ţări i-au dat acestui animal superb tot felul de nume. Unii îl numesc „măturătorul oceanului”, căci nu suportă să vadă nimic plutind la suprafaţa apei; alţii îi spun „salvatorul de vieţi”, sau „lumina oceanului”, „nava vie”, „roata miraculoasă”, şi mai există încă multe asemenea denumiri.

23. Cu excepţia oamenilor, acest animal aproape că nu are duşmani. Când atinge o anumită vârstă, el moare în mod natural. După moartea sa, splendida sa cochilie îşi pierde mult din frumuseţe. Din acest motiv, saturnienii preferă să prindă animalul viu, după care îl omoară, pentru ca frumuseţea cochiliei să nu se piardă. Dacă este ucis, animalul pluteşte la suprafaţa oceanului. Saturnienii îl iau şi îl duc cât mai repede la ţărm. După ce ajung la destinaţie, ei înlătură cu abilitate carnea melcului, astfel încât să nu strice marea pânză, cu compartimentele sale. Aceasta este desprinsă apoi cu grijă de restul corpului şi întinsă. După uscare, ea este tratată cu uleiuri esenţiale foarte delicate, pentru a deveni cât mai moale.

24. Din această pânză, saturnienii croiesc un fel de haine, pe care nu le poartă însă decât cei mai stimaţi dintre ei, consideraţi nişte patriarhi, în special în Herrifa. Mantaua îşi păstrează toate culorile şi desenele, dar îşi pierde luminozitatea proprie.

25. Ceea ce rămâne din carnea animalului este aproape în întregime grăsime, motiv pentru care este fiartă şi amestecată cu plante plăcut mirositoare. Se obţine astfel o alifie cu efecte extraordinare, pe care nu o folosesc însă decât patriarhii.

26. Ce se întâmplă însă cu frumoasa cochilie? Aceasta este trasă cu atenţie de saturnieni şi sprijinită de un zid din pământ special construit de ei, îndeosebi în grădinile patriarhilor, unde oferă o privelişte foarte plăcută. Saturnienii o privesc cu mare plăcere, şi din când în când chiar îşi oferă o plimbare pe ea. Acest lucru nu este permis însă decât foarte rar, căci majoritatea patriarhilor au o mare preţuire pentru acest ornament. Pe Saturn, bogăţia este determinată exclusiv de splendoarea grădinii persoanei. Pentru a mări această frumuseţe, saturnienii plasează cochilia unui melc-piramidă lângă cea a melcului-disc. Nu este de loc neobişnuit ca un patriarh să aibă o sută de asemenea ornamente aliniate în grădina sa (pe perechi, câte una din fiecare specie).

27. Nu cred că mai trebuie să vă reamintesc că tot ce aveţi de făcut este să vă daţi frâu liber imaginaţiei, şi veţi rămâne uimiţi de măreţia şi splendoarea acestor grădini. Vă asigur că un singur rând din diamantele care împodobesc cochilia: melcului-disc este mai valoros decât toate comorile unui împărat pământean, ca să nu mai vorbim de celelalte pietre preţioase şi de aurul care străluceşte, precum şi toate celelalte comori din grădinile acestor patriarhi.

28. Vom discuta despre ceilalţi doi melci în capitolele care urmează. Deocamdată, vă spun Amin!

Capitolul 15

Melcul-şapte. Utilitatea practică a cochiliei sale. Masurile de greutate de pe Saturn.

1. Cel de-al patrulea melc nu este la fel de splendid ca şi melcul-disc, deşi îl depăşeşte mult ca dimensiuni. Saturnienii îl numesc de regulă „marele melc şapte”, nu pentru că ar fi alcătuit din şapte melci, ci pentru că din cochilia sa spiralată urcă în sus şapte protuberante înalte, de înălţimea unor turnuri. Cochilia principală este complet ovală, fiind asemănătoare cu un ou. Partea ascuţită a oului este întotdeauna scufundată în apă, în timp ce partea mai lată stă în sus. Spirala nu se vede din exterior, ci numai din interior, devenind din ce în ce mai groasă odată cu fiecare nou cerc. Aceste creşteri sunt aranjate astfel încât cea mai mare dintre spire se află în partea de sus a cochiliei, în centrul acesteia, în timp ce celelalte o înconjoară în ordine descendentă. Spirele seamănă cu nişte şerpi, dar sunt mai lungi şi considerabil mai late în diametru în partea de jos a cochiliei.

2. Deschizătura cochiliei este perfect rotundă, fiind direct proporţională cu mărimea acestui crustaceu. Corpul animalului umple întreaga cochilie, dar se poate dilata sau contracta (către centrul cochiliei); în funcţie de aceste mişcări, el se scufundă sau se ridică la suprafaţa apei. Când iese la iveală, corpul este alb şi seamănă cu cel al melcilor de pe Pământ, cu menţiunea că are o trompă foarte mare, în faţa celor patru antene, pe care o foloseşte foarte eficient în capturarea hranei.

3. Hrana sa este alcătuită din tot felul de alge marine. Uneori, mănâncă şi câte o caracatiţă, pe care o smulge prin forţă de pe fundul oceanului şi o introduce în gură. Cele două antene superioare, de mari dimensiuni, se termină cu câte un ochi, cu vederea foarte ascuţită şi care, alături de celelalte două antene, îl ajută să se orienteze în orice direcţie. Când melcul descoperă o pradă, el se grăbeşte către ea şi o prinde pe loc, indiferent dacă este vorba de o algă marină sau de o caracatiţă. Pentru a putea călători, se foloseşte de cele două braţe ca nişte aripioare de dedesubtul cochiliei, cu ajutorul cărora se propulsează înainte.

4. Care este mărimea acestui melc? Diametrul lui este de 1.000 de metri. Protuberanta din centru este mai înaltă decât cel mai înalt turn de pe Pământ (*13). Diametrul la bază este de circa 40-60 de metri, îngustându-se apoi ca o piramidă către vârf. Culoarea cochiliei este albastru-verzuie. Din centrul ei pornesc dungi alb-albăstrii, care dau cochiliei aparenţa unui tigru. Nu există însă alte podoabe. În ceea ce priveşte protuberantele, acestea arată ca nişte melci-baston, cu deschizătura de culoare purpurie.

5. Melcul este foarte apreciat de saturnieni, care îi înlătură carnea şi îi deplasează cochilia (în maniera descrisă mai sus) până la locuinţele lor, unde o îngroapă în pământ cu partea ascuţită în jos, lăsând la suprafaţă numai deschizătura. Ei îşi creează astfel un fel de pivniţe, foarte utile pentru păstrarea seminţelor sau a fructelor.

6. Alteori, saturnienii instalează o podea în interiorul cochiliei şi fac mai multe deschizături în pereţii ei, folosind-o apoi ca o locuinţă impresionantă. Motivul este că ea poate fi păstrată foarte curată, datorită netezimii pereţilor săi interiori. Podeaua este alcătuită din nisip uscat, cu care copiii lui Saturn umplu interiorul cochiliei până la nivelul deschizăturii. Deasupra nisipului sunt lipite pietre plate (ca un fel de pardoseală), întotdeauna în cea mai perfectă ordine. Asemenea pietre abundă în Herrifa. Când podeaua a fost instalată şi locuinţa este gata, ea arată ca un dom imens, deasupra căruia se ridică bine cunoscutele spire. Vârfurile protuberantelor spiralate sunt tăiate, pentru ca lumina să poată intra prin ele, dar şi pentru ca fumul provenit de la foc să poată ieşi în afară.

7. întrucât această specie de melci nu este foarte numeroasă în Herrifa, casele de acest tip sunt locuite de regulă numai de către patriarhii care trăiesc pe malul oceanului, întrucât melcii sunt extraordinar de masivi, transportul cochiliilor lor în, interiorul ţinutului este dificil chiar şi pentru saturnieni. Ca să vă faceţi o idee despre masivitatea acestor cochilii, vă pot preciza că numai grosimea pereţilor lor atinge 8-10 metri. Vă puteţi imagina cam cât cântăresc ele,

8. Dacă forţa gravitaţiei ar fi comparabilă cu cea de pe Pământ, transportul acestor cochilii ar fi de-a dreptul imposibil, oricât de mari ar fi puterile saturnienilor. Trebuie precizat însă că o greutate de 100 de kilograme pe Pământ nu cântăreşte sub inelul lui Saturn mai mult de un kilogram. Saturnienii pot reduce şi mai mult această greutate prin mijloace artificiale, mai exact prin rarefierea aerului din interior. Metoda este folosită îndeosebi la transportul cochiliilor pe ţărm. Saturnienii obişnuiesc să usuce ramuri ale arborelui-piramidă, bogate în răşini, pe care le aprind şi Se introduc în interiorul cochiliei. Din cauza combustiei, aerul din interior se rarefiază. De altfel, oamenii de pe Saturn sunt mari maeştri în aerostatică. Dar despre toate acestea vom oferi mai multe detalii în capitolele care urmează.

9. Cam atât despre melcul-şapte! Cu ajutorul imaginaţiei, puteţi vizualiza acest animal şi utilizarea cochiliei sale de către saturnieni. Veţi fi probabil încă şi mai uimiţi dacă vă voi spune că duritatea acestei cochilii o face practic indestructibilă. Unele din aceste cochilii de pe Saturn sunt mai vechi decât civilizaţia voastră. De altfel, cu cât devin mai vechi, cu atât mai rezistente devin aceste cochilii. De aceea, cele mai vechi locuinţe de acest fel sunt foarte preţuite de saturnieni. Oricât de mult v-ar uimi această afirmaţie, nu trebuie să uitaţi că aceste animale gigantice sunt de-a dreptul minuscule prin comparaţie cu alte animale de pe planeta Saturn. Ele sunt însă şi mai mari pe Jupiter, ca să nu mai vorbim de cele care trăiesc pe soare, care nu pot fi comparate ca dimensiuni. Gândiţi-vă la ceea ce vi s-a spus până acum şi aşteptaţi să primiţi noi informaţii. Pentru astăzi, Amin!

(*13) Reamintim ca lucrarea a fost scrisă între anii 1841-42.

Capitolul 16

Giganticul şi luminosul melc-rază. Înfăţişarea acestuia în timpul furtunilor oceanice.

1. Melcul la care ne vom referi este ultimul în ierarhia acestei specii. Simultan, el este cel mai mare şi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ciudat dintre toţi. Este numit „melcul-rază” şi poate fi văzut de locuitorii de pe Saturn chiar înainte de marile furtuni, pe care le-am descris mai devreme. Forma sa este cel mai magnific lucru pe care vi l-aţi putea imagina. Nu există nimic pe Pământ cu care l-am putea compara.

2. Pentru a vă face cât de cât o idee, imaginaţi-vă un diamant mare, perfect tăiat. Cochilia acestui melc nu este circulară, ci are o sumedenie de faţete. Partea de sus este mai plată, iar cea de jos mai ascuţită, în partea superioară există câteva mii de faţete triunghiulare, aranjate într-o ordine minunată. Ele arată ca nişte solzi aurii, perfect şlefuiţi, cu o lăţime de un metru, încadraţi într-un triunghi echilateral. Triunghiurile au laturile de 6 metri şi sunt egale între ele. Singura suprafaţă care nu este triunghiulară este porţiunea din vârful cochiliei. Aceasta reprezintă o figură geometrică cu 32 de vârfuri şi este mărginită de aceiaşi solzi din aur. Aceştia sunt transparenţi, la fel ca faţetele unui diamant, şi au o duritate egală. Toate aceste faţete au capacitatea de a absorbi lumina soarelui şi a stelelor, şi de a o emite noaptea, când cerul devine ceva mai întunecat, printr-un fenomen de refracţie a razelor.

3. Care este mărimea acestui melc? Când pluteşte la suprafaţa oceanului, el ar putea cuprinde cu uşurinţă toate casele, străzile şi pieţele capitalei voastre. Grosimea cochiliei este de 20 de metri, iar lungimea ei din vârf până la bază este de 600 de metri. Diametrul ei depăşeşte de regulă o milă geografică. Deschizătura ei este eliptică şi are un diametru de 140 de metri. Prin ea, melcul îşi scoate capul masiv, care seamănă cu cel al unei morse. El îşi poate întinde atât de mult capul deasupra apei, în special în timpul furtunilor, încât pe Pământ ar putea vedea dincolo de un munte.

4. Cu toată mărimea, sa, melcul are o natură foarte blândă şi nu face rău nimănui. Se hrăneşte cu trei feluri de alimente: mai întâi, plantele acvatice, care sunt şi ele destul de mari şi se găsesc din abundenţă; în al doilea rând, cu diferiţi viermi marini; iar în al treilea rând, cu păsările care zboară deasupra oceanului, care reprezintă o delicatesă pentru el. Melcul nu mănâncă aceste păsări decât în timpul furtunilor puternice, căci pe vreme calmă stă de regulă pe fundul oceanului.

5. În nopţile întunecate, când sunt furtuni puternice, melcul se ridică la suprafaţa apei şi emite o lumină atât de puternică încât iluminează complet o suprafaţă de 100 de mile pătrate. Imaginaţi-vă că vă aflaţi pe vârful unui munte de apă ridicat de furtună până la cer şi priviţi în jur o suprafaţă de câteva mii de mile pătrate, iluminate feeric de aceşti melci care răsar ici şi colo. Vă veţi face astfel o idee palidă despre spectacolul de care au parte locuitorii acestei planete şi care devine cu atât mai impunător atunci când mai mulţi melci ies la suprafaţă în grup şi îşi ridică gâturile lungi deasupra apei oceanului, vânând păsările care zboară prin aer, O asemenea imagine îţi poate tăia respiraţia.

6. Acest melc nu este capturat de saturnieni, căci pe vreme calmă nu iese la suprafaţă, în plus, cochilia lui este prea grea pentru a putea fi transportată. De aceea, melcul atinge vârste foarte înaintate, trăind de regulă 30 de ani saturnieni. După ce moare, carnea sa putrezeşte, iar cochilia se degradează. De altfel, înainte să intre în putrefacţie, carnea îi este de regulă devorată de nişte peşti asemănători cu rechinii voştri, dar încă şi mai mult cu crocodilii.

7. Aici se încheie capitolul referitor la melcul-rază. Dacă vă veţi folosi de aceste informaţii, dar şi de imaginaţia voastră, veţi putea vizualiza cum arată acest animal.

8. În capitolul următor ne vom ocupa de un al treilea grup de crustacee, dar nu înainte de a discuta despre broaştele ţestoase. Descrierea lor vă va uimi încă şi mai mult decât cea a midiilor şi a melcilor. Deocamdată, vă spun Amin!

Capitolul 17

Noi informaţii despre animalele marine. Marele peşte bisorhiohiohio, asemănător cu o Balena. Transformatorul animalelor astrale spirituale marine în animale ale aerului.

1. V-am oferit până acum numeroase informaţii referitoare la această planetă, la structura sa planetară, la ţinuturi, plante şi animale, inclusiv la acea uimitoare verigă de legătură între specii pe care o reprezintă melcii. Vom continua acum descrierea într-o manieră cât mai comprehensibilă, dar fără a mai insista foarte mult asupra speciilor individuale. Ne vom referi mai degrabă la aspectele esenţiale şi vom oferi o privire de ansamblu asupra celorlalte aspecte.

2. În consecinţă, vom descrie în treacăt animalele care trăiesc în apă, după care ne vom întoarce atenţia asupra locuitorilor aerului. Nu vom insista foarte mult asupra lor, dar nici asupra animalelor care trăiesc pe uscat, pentru a ajunge cât mai curând la fiinţele umane care trăiesc pe această planetă. Deocamdată, vă propun să ne întoarcem la animalele acvatice.

3. V-am oferit o descriere detaliată asupra marilor mase de ape şi a oceanelor imense care există pe Saturn. După cum ştiţi foarte bine de pe planeta voastră, cele mai mari şi mai puternice animale trăiesc în apă. La fel se petrec lucrurile şi pe Saturn. Evident, speciile şi clasele de animale care trăiesc aici sunt destul de diferite de cele de pe Pământ, şi de multe ori nu există nici o asemănare între ele. În ce ne priveşte, ne vom referi numai la câteva, începând cu cele care aparţin imensei familii a peştilor.

4. Cel mai mare dintre toţi peştii de pe Saturn poartă numele de bisorhiohiohio. El este echivalentul balenei de pe Pământ, dar forma sa este cu totul diferită. Acest peşte are un cap complet rotund, cu o înălţime de 200 de metri. Altfel spus, el seamănă cu o minge cu diametrul de 200 de metri, cu o deschizătură la mijloc. Capul nu are dinţi sau bronhii. În partea de sus şi în cea de jos a acestei guri imense nu există decât două discuri complet plate, rotunde şi dure. în apropierea gâtului începe o limbă dublă, lungă şi pliabilă, pe care peştele o foloseşte pentru a împinge hrana zdrobită de cele două discuri în interiorul gâtului. Evident, imensul corp al animalului este conectat la acest cap. Un peşte adult are o lungime a corpului de aproximativ 6 kilometri şi o înălţime de 3 kilometri, de la zona abdominală la aripioarele dorsale. Diametrul său maxim atinge 2 kilometri, în plus, peştele are o coadă de 2 kilometri lungime, de care se foloseşte pentru a cârmi. Pe spatele său există nişte aripioare uluitor de puternice, care depăşesc 200 de metri în diametru. În zona abdominală mai există două braţe înotătoare, similare cu cele ale focilor şi morselor de pe Pământ.

5. Dacă veţi face efortul să vă imaginaţi peştele bisorhiohiohio, vă veţi da cu uşurinţă seama că dacă acest peşte ar zăcea pe un ţărm de pe Pământ, cu aripioarele întinse, el ar putea concura cu succes cu un munte de înălţime medie. Chiar şi saturnienii numesc acest animal: muntele înotător, insula înotătoare sau ţinutul înotător. Unii îi spun chiar planeta din apă.

6. Se pune întrebarea firească: pot oare saturnienii să prindă acest peşte? Răspunsul este nu, căci fiecare saturnian are un respect imens pentru acest animal. Când peştele vede că se apropie un obiect, el îşi ridică imensul cap sferic şi călătoreşte cu toată viteza către obiectul respectiv, pe care îl zdrobeşte cu imensa putere a capului său, după care îl introduce în gură. Din fericire, habitatul natural al acestui peste sunt regiunile polare, care sunt mult mai puţin accesibile saturnienilor decât regiunile polare de pe Pământ, din cauza gheţurilor şi zăpezilor permanente. De aceea, foarte rar se întâmplă ca un asemenea peste să fie văzut de un om de pe Saturn. De altfel, dacă este zărit, acest lucru este considerat un semn rău. De aceea, oamenii se retrag cât mai mult în interiorul continentului, căci sunt convinşi că acest peşte a fost trimis de spiritele rele ale apelor pentru a-i distruge. Nimeni nu mai îndrăzneşte multă vreme să pună piciorul în locul unde a fost zărit pestele. De altfel, acesta este motivul pentru care partea nordică a planetei este aproape nepopulată de oameni.

7. Aţi putea pune o altă întrebare: atunci, care este scopul real al acestui peşte? El reprezintă ultimul organ care acceptă materia astral-spirituală a animalelor acvatice, pe care o redistribuie către toate animalele ce trăiesc în aer. Toate speciile de animale care trăiesc în aer pe această planetă îşi au sorgintea în acest peşte, motiv pentru care peştele nu poate dispărea. În această privinţă, el seamănă mai degrabă cu o mică planetă decât cu un animal; se ştie că planetele reprezintă organisme vii prin care trec şi se dezvoltă nenumăratele specii la nivel spiritual. Acelaşi lucru este valabil şi cu balena care trăieşte pe Pământul vostru, deşi într-o măsură mult mai mică, întrucât balena nu pregăteşte decât apariţia păsărilor polare, în timp ce peştele de pe Saturn pregăteşte apariţia tuturor zburătoarelor de pe planetă. Altfel spus, în interiorul acestui peşte, sufletele animalelor acvatice sunt transformate în suflete ale păsărilor care urmează să se nască.

8. Aşa se explică de ce acest peşte este cel mai mare şi cel mai interesant de pe întreaga planetă. În afara lui, există nenumărate specii de peşti şi de amfibii de toate felurile imaginabile, diferite între ele în ceea ce priveşte mărimea, forma şi utilitatea. Pe lângă acest peşte gigantic, mai există cel puţin o sută de specii care pot fi comparate cu balenele voastre. Descrierea acestora nu ar servi însă scopului pe care Mi l-am propus în revelarea acestei planete în faţa voastră. De altfel, dacă aţi fi mai treziţi din punct de vedere spiritual, v-ar fi uşor să descoperiţi singuri toate detaliile necesare, nu numai în ceea ce priveşte planeta Saturn, dar şi toate celelalte planete, fără să mai aşteptaţi atâtea explicaţii din partea Mea.

9. Odată cu acest capitol am încheiat informaţiile referitoare la animalele acvatice care trăiesc pe Saturn, aşa că ne vom întoarce acum atenţia asupra zburătoarelor, care sunt mult mai interesante decât peştii.

Capitolul 18

Insectele zburătoare. Musca ce trăieşte pe Saturn. Steaua zburătoare. Fluturele-grăunte gigantic şi utilitatea aripilor sale.

1. Dacă veţi privi Pământul pe care locuiţi, veţi constata că pe el zboară nu numai păsările, ci şi numeroase specii de animale înaripate care vă sunt familiare sub numele de insecte. Aceste creaturi există în număr la fel de mare şi pe Saturn, într-o mare varietate de specii. La fel ca şi pe Pământ, musca (*14) este una din cele mai importante insecte. De altfel, acesta este unicul animal de pe Saturn care seamănă leit cu echivalentul său de pe Pământ, deşi de-a lungul râurilor şi lacurilor poate fi întâlnită o specie mai mare de muşte. Acestea din urmă au o culoare alb-albăstruie în timpul zilei. După apusul soarelui, când devin foarte active, ele luminează ca nişte stele sau ca muştele-lanternă (genera Fulgora Laternaria) care trăiesc în America şi în alte ţări tropicale din sud. Evident, această specie mai mare de muşte saturniene depăşeşte în luminozitate muştele de pe Pământ, din cauza dimensiunii lor, dar şi datorită faptului că lumina lor este albă. Noaptea, saturnienii se amuză privind jocul acestor lumini prin aer, când mii de muşte îşi încrucişează traiectoriile.

2. Acest animal merită studiat cu atenţie, căci aparţine clasei zburătoarelor. Un alt tip de insectă, care nu poate fi găsit decât pe Saturn, este aşa-numita „stea zburătoare”. Insecta îşi desfăşoară activitatea vitală numai noaptea. Habitatul ei în timpul zilei este bine cunoscutul arbore-piramidă. După apusul soarelui, ea oferă un adevărat spectacol saturnienilor, când dintr-un arbore se ridică în aer mii de asemenea stele zburătoare.

3. De ce i se spune acestei insecte „steaua zburătoare'? Deoarece pe părţile laterale ale corpului ei rotund şi puţin alungit ea are câte trei aripi piramidale ascuţite, care strălucesc foarte puternic. Când toate aripile sunt întinse, ele dau insectei o formă de stea cu şase colţuri. Cum aceste animale nu zboară niciodată prea departe de locuinţa lor, arborele-piramidă este iluminat feeric noaptea, când mii de asemenea insecte zboară haotic în jurul lui.

4. Mai există şi alte insecte care emit noaptea lumini de diferite culori. Lumina lor nu este însă la fel de puternică, iar dimensiunile lor sunt considerabil mai mici. De aceea, saturnienii le acordă mai puţină atenţie. Există de asemenea şi o serie de păsări ale căror pene strălucesc puternic, în special atunci când zboară.

5. Întrucât nu există alte aspecte interesante legate de lumea insectelor, ne vom îndrepta în continuare atenţia asupra lumii păsărilor. Dar înainte de aceasta, vom face un scurt popas în universul fluturilor.

6. La fel cum fluturii de pe Pământ poartă pe aripile lor cele mai frumoase culori şi desene, cei de pe Saturn sunt încă şi mai reuşiţi. Unul din fluturii cei mai bine cunoscuţi este aşa-numitul corn, cel mai mare şi mai superb dintre toţi fluturii care trăiesc pe acest corp ceresc. Când îşi întinde aripile, el acoperă cu ele nu mai puţin de 1570 de metri pătraţi. Corpul său are o lungime de aproximativ 40 de metri şi un diametru de aproape 2 metri. Picioarele sale sunt mai puternice decât cele ale unui elefant de pe Pământ. Fiecare picior are şase membre şi poate fi extins la dorinţă. Antenele seamănă mai degrabă cu doi plopi care ies din capul fluturelui. Ele au un fel de ramuri dispuse la intervale egale, de o parte şi de alta, într-o manieră la fel de ordonată ca şi crengile coniferelor. Trompa este mai lungă şi mai puternică decât cea a unui elefant terestru. Dacă ne-am lua după corpul său, această creatură ar părea extrem de robustă. În realitate, ea este cât se poate de sfioasă, fiind foarte greu de prins, cu atât mai mult cu cât zborul său este foarte rapid.

7. Cele mai îndemânatice în prinderea acestui fluture sunt tinerele fete de pe Saturn, căci ele pot pluti mult mai uşor în aer decât bărbaţii. Pentru a-şi atinge scopul, ele folosesc o pereche de aripi artificiale, cu ajutorul cărora urmăresc fluturele cu mare viteză. Când reuşesc să-l prindă în aer, ele se bucură foarte tare, căci folosesc toate accesoriile fluturelui pentru a-şi decora hainele. Cu greu veţi putea găsi o altă planetă pe care femeile, mai ales cele din tânăra generaţie, să pună un preţ atât de mare pe hainele cochete. Pentru a înţelege mai bine de ce este atât de preţuit acest fluture, trebuie să-i descriem pe scurt splendoarea de-a dreptul supranaturală. Aripile sale sunt complet pătrate, cu nişte vârfuri ascuţite în partea din faţă. Acestea au o lungime de 3 metri şi seamănă cu nişte săbii late.

8. Partea superioară a aripilor arată ca aurul fin şlefuit, cu o tentă trandafirie. De această suprafaţă aurie atârnă o serie de pene mari, în toate culorile posibile. Aceste culori au o strălucire metalică şi se schimbă la cea mai mică mişcare a fluturelui. Penele sunt astfel ataşate de suprafaţa aripii încât din aranjamentul lor rezultă cele mai frumoase desene. Nici acestea nu au o natură permanentă, aşa cum se întâmplă cu fluturii voştri. Forme noi, complet diferite şi de o mare frumuseţe apar continuu, cu fiecare mişcare a fluturelui (care duce inclusiv la schimbarea culorilor). Marginile aripilor sunt împodobite cu pene similare cu cele din coada păunilor de pe Pământ, dar mult mai mari şi cu culori mai strălucitoare. Partea inferioară a aripilor este tot aurie, dar cu o tentă verzuie. Picioarele animalului au şi ele ataşate pene de o rară frumuseţe, la fel ca şi întregul corp. Dar cele mai reuşite părţi ale fluturelui sunt antenele sale, foarte strălucitoare, părând confecţionate din aur transparent. Ele reflectă toate culorile imaginabile odată cu fiecare mişcare a fluturelui, ca un diamant şlefuit în nenumărate faţete, la care se adaugă aceleaşi pene care există şi pe aripi. Trompa este uimitor de albă şi împodobită cu panglici care depăşesc curcubeul în splendoarea culorilor.

9. Ochii acestui fluture sunt cele mai minunate lucruri imaginabile. Au o strălucire atât de mare încât nu te poţi uita direct la ei, la fel cum nu te poţi uita la soare decât atunci când răsare sau când apune. Când fluturele este ucis, splendoarea acestor ochi dispare însă. De aceea, saturnienii nu îi preţuiesc atât de mult, scoţându-le lichidul interior. Prin anumite operaţiuni, femeile de pe Saturn pregătesc din ochii astfel storşi nişte sacoşe transparente şi extrem de durabile, pe care le folosesc cochetele planetei, la fel cum fac pe Pământ adeptele modei. Saturnienii folosesc absolut toate părţile acestui fluture, cu excepţia corpului dezgolit.

10. De ce au aceste bijuterii o valoare atât de extraordinară? Din trei motive: mai întâi, din cauza rarităţii sale; această creatură superbă este foarte greu de întâlnit, în al doilea rând, penele sale sunt foarte durabile, femeile de pe Saturn considerându-le chiar indestructibile, în al treilea rând, penele sunt foarte uşoare şi îşi păstrează întreaga splendoare după moartea animalului.

11. Mai există şi o specie de păsări ale căror pene sunt similare celor ale acestui fluture. Ele sunt vândute de anumiţi profitori de pe Saturn ca fiind pene ale fluturelui, dar există experţi bine antrenaţi care le pot deosebi de cele reale, la fel cum pe Pământ bijutierii pot deosebi un fals de o bijuterie autentică. Când despre escroc, dacă acesta cade în mâinile femeilor cărora le-a vândut falsul, este vai de capul lui! Femeile ascut capul penei şi îl zgârie pe falsificator cu ele, astfel încât să nu mai îndrăznească pe viitor să vândă cuiva imitaţii. Apoi, nimeni nu mai cumpără nimic de la un negustor care poartă asemenea cicatrice.

12. Acesta a fost faimosul fluture. Aţi aflat cum este capturat el şi la ce este folosit, Nu este necesar să menţionăm inclusiv cum sunt folosite penele sale de către femeile de pe Saturn, dar în treacăt, putem spune că anumite cochete, foarte orgolioase, îşi acoperă întregul corp cu aripile fluturelui, astfel încât atunci când te uiţi la ele ai zice că priveşti fluturele însuşi. Nu cred că trebuie să vă spun mai multe, căci afişarea vanităţii nu-Mi este mai plăcută pe Saturn decât pe Pământ.

13. Evident, în afara acestui fluture mai există nenumărate alte specii, de toate culorile, felurile şi mărimile, lucru de care probabil v-aţi dat deja seama, ţinând cont de varietatea care există pe această planetă.

Capitolul 19

Diferite tipuri de lilieci. Vaca zburătoare. Panglica zburătoare. Comerţul cu bijuterii pe Saturn.

1. Înainte să discutăm despre speciile propriu-zise de păsări, ne vom ocupa de un animal zburător care pe Pământ aparţine clasei liliecilor (chiroptera), animale cu membre modificate, acoperite cu o membrană din piele, care le servesc drept aripi. Există asemenea animale pe Saturn? Evident că da, şi încă într-o măsură mult mai mare decât pe Pământ. Nu este vorba de lilieci în adevăratul sens al cuvântului, ci de un fel de creaturi care au aripi asemănătoare cu ale acestora. Dacă ar fi să ne ocupăm exclusiv de aceste animale, am avea nevoie de nu mai puţin de 10.000 de pagini. Nefiind în intenţia noastră acest lucru, ne vom ocupa numai de câteva specii din această clasă, tratându-le pe celelalte la modul general.

2. Unul din cele mai ciudate animale din această categorie este aşa-numita „vacă zburătoare”. Aceasta este extraordinar de frumoasă, având mărimea unui bou obişnuit de pe Pământ, cu diferenţa că are o coadă lungă de un metru. Are înălţimea de 1,30 m şi nişte gheare uimitor de albe. Are spatele roşu şi burta verde deschis. Pielea are un luciu al ei, la fel ca şi catifeaua cea mai fină de pe Pământ. Capul seamănă mult cu cel al unui ogar, dar are o culoare complet diferită. Capul şi gâtul au o culoare albastru deschis, care se transformă în roşu pe măsură ce avansăm către spate. Partea inferioară a capului este de un albastru închis.

3. În locul picioarelor din faţă, animalul are două braţe lungi, pe partea dreaptă şi pe partea stângă, care, atunci când sunt întinse, au un diametru de 12 metri. O membrană amplă uneşte aceste membre cu cele din spate; când animalul nu zboară, ea stă încreţită. Fiecare braţ are trei membre. Când nu sunt deschise, braţele se suprapun atât de perfect peste corp încât aproape că nu pot fi observate, nici chiar din apropiere. Când vaca zburătoare îşi întinde aripile ca să îşi ia zborul, ea capătă o înfăţişare foarte frumoasă. Pielea braţelor este de un alb strălucitor. Fiecare braţ are la capăt câte patru degete cu unghii ascuţite, cu ajutorul cărora prinde obiectele. Pielea membranei arată ca aurul fin şlefuit şi este împodobită cu puncte de un roşu deschis şi cu dungi la intervale regulate, care se încrucişează din când în când. Marginile membranei sunt colorate în culorile curcubeului şi se termină cu nişte dungi de un alb strălucitor, cu o lungime de 75-80 de centimetri, care strălucesc precum irizaţiile pe sticlă.

4. Ochii vacii zburătoare au o vedere foarte ascuţită, iar la apus strălucesc la fel ca diamantele. Botul său este de un roşu închis, iar gura este trandafirie. Are un şir numeros de dinţi, care arată la fel ca cele mai pure cristale. Limba animalului este de un roşu aprins şi este foarte lungă, putând fi folosită în multe scopuri, cum ar fi spălarea feţei şi curăţarea întregului corp, care este extrem de flexibil. Îşi mai poate folosi limba pentru a bea apă, lipăind la fel ca şi câinii pe Pământ. Când îşi scoate limba pe întreaga sa lungime, lucru care se petrece tot timpul atunci când zboară, vaca zburătoare scoate un şuierat puternic, care se aude până departe.

5. De ce i-au spus localnicii acestui animal „vaca zburătoare”? Deoarece între picioarele din spate are un uger cu patru sfârcuri, care se umple cu un lapte extrem de gustos atunci când are pui. Din acest motiv, saturnienii capturează frecvent aceste vaci, pe care le îmblânzesc şi le ţin pe lângă casă, la fel ca pe alte animale domestice. De altfel, acest lucru se dovedeşte foarte uşor, căci animalul este foarte docil. Femela face şase pui, din care unul singur este mascul. Când ajunge la maturitate, acesta arată diferit de femele, în sensul că uterul este înlocuit de un scrot, iar pe cap are un corn mic, de culoare albă, uşor înclinat către spate. Cornul este plasat între cele două urechi clăpăuge.

6. Cu ajutorul fanteziei, nu vă va fi greu să vă imaginaţi felul în care arată acest animal. Probabil că vă întrebaţi: de ce este considerat acest animal atât de frumos şi care este scopul său? Iată ce vă răspund Eu: dacă admiraţi florile de pe Pământ, nu sunteţi tentat să vă întrebaţi de ce sunt acestea atât de frumoase şi care este scopul lor? Nu ar fi mai simplu ca seminţele lor să dea naştere unor flori obişnuite, fără atâtea forme şi culori atrăgătoare? La asemenea întrebări nu puteţi primi răspunsuri precise, căci în ceea ce priveşte frumuseţea acestor creaturi, raţiunile ei nu pot fi înţelese de voi, ci numai de cei care dispun de lumina şi de înţelepciunea Mea. De aceea, mulţumiţi-vă cu răspunsul că Eu, Binele suprem şi Creatorul preaînţelept al tuturor lucrurilor, am avut raţiunile Mele atunci când am creat aceste forme atât de atrăgătoare.

7. Acum, că am terminat cu această creatură, ne vom îndrepta atenţia asupra unei alte zburătoare. Saturnienii numesc acest animal „panglica zburătoare”, sau chiar „frânghia zburătoare”. De unde provine acest nume? Dacă îl vom privi cu atenţie, explicaţia va veni de la sine. Corpul său seamănă foarte bine cu cel al unei maimuţe de pe Pământ. Animalul merge pe picioarele din spate, ridicat, la fel ca oamenii. Labele din faţă sunt foarte lungi şi sunt echipate cu o membrană zburătoare, care face legătura cu picioarele din spate. Când nu zboară, animalul se foloseşte de labele din faţă la fel ca o maimuţă. Când stă ridicat în picioare, el atinge o înălţime de 6 metri, iar când merge în patru labe, de 3 metri. Corpul panglicii zburătoare nu are nimic excepţional. Singura menţiune care trebuie făcută este că zona abdominală este de un albastru deschis, iar pe spate are o lână de un roşu închis.

8. Ce anume deosebeşte atunci acest animal? El are o coadă lungă, pe care nu şi-o întinde decât atunci când zboară. Când merge pe pământ, el îşi încolăceşte coada atât de bine încât aceasta se odihneşte deasupra vertebrei coccigiene, ca şi cum ar avea o protuberantă rotundă la spate. Un animal matur are o coadă de aproximativ 180-200 de metri lungime, cu o lăţime de 75 de centimetri. Ea este însă atât de subţire încât atunci când este încolăcită, diametrul ei nu depăşeşte 45 de centimetri. Coada are nişte fibre interioare sensibile, care permit încolăcirea ei la voinţă. Fiind complet lipsită de oase, ea nu reprezintă de fapt decât o prelungire a pielii spatelui. Culorile ei sunt culorile curcubeului şi este acoperită cu o lână fină, care o face să semene cu catifeaua de velur. Acum ştiţi de ce i se spune „panglica zburătoare”.

9. Rareori veţi găsi însă animale care să mai fie în posesia cozii, căci saturnienii le vânează intens, prinzându-le cu uşurinţă, căci în timpul zilei ele nu zboară. După ce le prind, ei nu le fac nimic altceva decât că le taie coada, pe care o folosesc ca podoabă pentru îmbrăcăminte, în special aristocraţii. Evident, cele care se împodobesc cu aceste ornamente sunt în primul rând femeile, după tratarea cozii cu anumite uleiuri parfumate speciale, pentru a o face mai pliabilă şi mai durabilă, cam la fel cum se petrec lucrurile cu pielea pe Pământ. De regulă, coada este folosită ca poşetă, dar poate fi şi înfăşurată în jurul şoldurilor. De aceea, animalul este întotdeauna binevenit printre saturnieni, care îl prind şi îl îmblânzesc, căci coada sa are putere de regenerare.

10. Cei care cresc aceste animale sunt în special negustorii de bijuterii. Şi cum preţul lor depinde de lungimea cozii, cei mai puţin cinstiţi dintre ei lipesc două sau trei asemenea cozi mai scurte, vânzându-le ca fiind o singură bucată. Când aceste înşelătorii sunt descoperite, femeile îi pedepsesc cu asprime pe negustori.

11. Pe Saturn, se întâmplă de multe ori ca femeile să domine bărbaţii, care sunt foarte îndrăgostiţi de ele, pierzându-şi capul, la fel ca pe Pământ. De aceea, bărbaţii sunt mai supuşi, fiind de multe ori păcăliţi, din cauza orbirii lor, aflându-se întru totul la dispoziţia acestor femei extrem de conştiente de poziţia lor. Trebuie să recunoaştem însă că prin comparaţie cu femeile de pe Pământ, cele de pe Saturn sunt infinit mai modeste şi mai gospodine. Aceasta este o altă explicaţie pentru care bărbaţii sunt atât de topiţi după ele, acordându-le tot felul de privilegii. Când vom vorbi despre saturnieni, vom discuta mai detaliat acest subiect. Deocamdată, să revenim la animalele noastre.

Capitolul 20

Animalele zburătoare lipsite de penaj. Lumea păsărilor. Găina de apă, Behor: una din speciile mari de pe Heron. Mesagerul cerului. Ciripitul acestor păsări. Cântecele şi muzica saturnienilor.

1. Aşa cum spuneam, numărul speciilor de zburătoare de pe Saturn este atât de mare încât ne-ar trebui 10.000 de pagini numai pentru a le preciza numele. Formele lor sunt de regulă extraordinar de frumoase. Aproape toate patrupedele şi peştii de pe Saturn, uşor modificate, se regăsesc printre aceste zburătoare. Este ca şi cum toate animalele de pe Pământ, sălbatice şi domestice, toate amfibiile şi animalele marine, ar avea aripi, la fel ca liliacul; am avea atunci lei înaripaţi, cai, boi, elefanţi, tigri, hiene, etc., toate înaripate. Dacă pe Pământ acest lucru pare imposibil, pe Saturn el este cât se poate de real, cu menţiunea că animalele înaripate sunt considerabil mai mici decât echivalentele lor terestre sau acvatice.

2. Cred că până acum, v-aţi făcut deja o idee în legătură cu toate vieţuitoarele de pe Saturn. Partea cea mai plăcută este că toate aceste creaturi sunt cât se poate de blânde. Prin puterea voinţei, saturnienii controlează elementele şi cele mai multe dintre animale. Numărul celor care au reputaţia lui bisorhiohiohio este foarte mic.

3. După ce am ajuns la concluzia că animalele zburătoare fără penaj care trăiesc pe Saturn este foarte mare, iar formele lor incredibil de variate, se pune întrebarea: „Dacă există atât de multe vietăţi zburătoare pe această planetă, cum pot supravieţui ele? Dacă toate aceste animale şi-ar lua zborul, ar însemna că întregul spaţiu aerian al planetei va fi ocupat”. Această grijă este complet nelalocul ei. Gândiţi-vă numai la mărimea acestei planete, de peste o mie de ori mai mare decât Pământul, cu peste 70 de continente, din care câteva au mărimea întregului Pământ. Nici pe planeta voastră oamenii nu au probleme cu înghesuiala, chiar dacă pe pământ, în aer, în apă şi sub pământ există milioane de creaturi de toate felurile. La fel cum oamenii de pe Pământ nu sunt foarte deranjaţi de animale, nici locuitorii de pe Saturn nu se sinchisesc prea mult de ele. Deşi există atât de multe specii diferite pe această planetă, veţi vedea chiar mai puţine animale rătăcind prin natură ca pe Pământ, unde toate vietăţile se mişcă în cercuri mult mai mici decât pe Saturn.

4. Pentru a vă face o idee mai clară în legătură cu vastitatea acestei planete, aş dori să vă repet ceea ce v-am spus despre distanţa dintre două locuinţe ale saturnienilor. Acelaşi principiu se aplică în toate circumstanţele de pe această planetă imensă: toate vietăţile au suficient spaţiu de manevră. Disputele legate de graniţe şi teritorii sunt practic inexistente pe acest corp ceresc.

5. A trebuit să vă spun toate aceste lucruri, ca să nu cădeţi victimă neîncrederii atunci când vă voi spune câte animale există în aer şi pe uscat pe Saturn.

6. Acestea fiind spuse, să ne îndreptăm acum atenţia asupra păsărilor! Ştiţi cât de bogată este această specie, chiar şi pe planeta voastră micuţă, dacă ar fi să le număraţi pe toate, de la struţul cel mare şi până la minusculele păsări-colibri. Vă puteţi imagina cam ce trebuie să existe pe suprafaţa imensă a planetei Saturn! Aici există un număr de câteva mii de ori mai mare de specii de păsări ca pe Pământ. Dacă doriţi să aflaţi numărul acestor specii, vă pot spune doar atât: dacă pe Saturn nu ar exista decât o singură pereche din fiecare specie (un mascul şi o femelă), în total ar exista 240 de milioane de păsări. Evident, păsările care există în anumite regiuni nu seamănă deloc cu cele care trăiesc în alte regiuni. Mai mult, cele care trăiesc în nordul unei ţări nu seamănă cu cele din sudul aceleiaşi ţări, chiar dacă aparţin aceleiaşi specii. Spre exemplu, există pe Saturn o găină de apă care este foarte bine cunoscută. Ea arată însă complet diferit în apele din sud faţă de cele din nord. Practic, toate speciile de păsări, sălbatice sau domestice, arată diferit în ceea ce priveşte forma, culoarea şi utilitatea, între sudul şi nordul tării, dar şi între regiunile din est şi cele din vest.

7. Vă daţi seama că ar fi imposibil să notăm toate numele acestor creaturi într-o viaţă de om. Încă şi mai imposibil ar fi să descriem fiecare pasăre individuală conform speciei, cu toate atributele şi cu utilitatea sa. De aceea, ne vom ocupa foarte pe scurt doar de prima şi cea mai mare pasăre care există pe Saturn în lumea animalelor cu pene.

8. Numele acestei păsări este behor, care înseamnă „nava aeriană”. Dacă ar exista pe Pământ, această pasăre ar ocupa mai mult spaţiu decât cel mai mare avion transatlantic, chiar dacă nu am ţine seama de ecartul aripilor sale, Când pasărea se află în zbor sau are aripile întinse, distanţa dintre vârfurile lor ar necesita o oră bună de mers pentru a fi parcursă. Numai axul central al unei pene are un diametru mai mare decât al celui mai bătrân stejar de pe Pământ, în plus, lungimea unei pene de la bază până la vârf este de 1.200 de metri. Pasărea are două picioare lungi şi puternice. Atunci când stă la sol, picioarele ei sunt comparabile - ca proporţie - cu cele ale unui bâtlan pe Pământ. La ce îi folosesc însă aceste picioare disproporţionat de lungi? Este uşor de bănuit: behorul este o pasăre acvatică, iar habitatul în care îşi găseşte hrana este ţărmul oceanului, unde pescuieşte peşti. Practic, ea nu poate fi găsită niciodată pe uscat; fie stă cu picioarele în apă, fie zboară pe deasupra apei. Aşa se explică numele de „navă zburătoare” pe care i l-au dat saturnienii.

9. Este această pasăre frumoasă? Răspunsul este de data aceasta negativ. Ea seamănă cu un bâtlan, la o scară mai mare. Penele sale sunt cenuşii sau maronii închise. Capul şi ciocul seamănă cu cele ale unei gâşte, dar proporţional mai mari. Un peşte de mărimea unui rechin terestru este devorat de această pasăre la fel de uşor cum aţi mânca voi o căpşună. Cred că aţi înţeles acum care este forma şi mărimea păsării.

10. Unii s-ar putea întreba: este această pasăre atât de mare periculoasă în vreun fel? Nici un pic. Behorul este foarte temător şi îşi ia imediat zborul atunci când de el se apropie vreun om, fie el şi un copilaş. De altfel, mărimea sa este înşelătoare, având legătură mai mult cu penele sale decât cu pasărea propriu-zisă. Dacă ar fi să o curăţăm de pene, ea nu ar cântări mai mult decât cea mai slabă dintre femeile de pe această planetă.

11. Am spus cam tot ce era de spus în legătură cu această pasăre, cea mai mare de pe planeta Saturn. La fel ca în cazul celorlalte păsări, şi aceasta are varietăţi diferite în funcţie de regiunea în care poate fi găsită, în ceea ce priveşte mărimea, culoarea şi forma.

12. Următoarea pasăre în ierarhia evoluţiei este cea mai ciudată şi este numită de localnici „mesagerul cerului”. Ea seamănă cu un porumbel alb de pe Pământ, dar de 500 de ori mai mare. Saturnienii cred că ea zboară încontinuu, căci nimeni nu a văzut vreodată un „mesager al cerului” la sol sau aşezat undeva. Ei au parţial dreptate. Pasărea nu se odihneşte nicăieri pe pământ, zburând la o altitudine mai mare sau mai mică. Când i se face foame, ea zboară cu mare viteză către ţărmul oceanului, căutându-şi hrana în locuri inaccesibile în general oamenilor. Se hrăneşte cu un muşchi alb, care creşte pe stâncile de pe malul mării.

13. După ce mănâncă şi îşi recapătă astfel puterile, pasărea zboară din nou deasupra pământului, la mare înălţime. De regulă, acest lucru se petrece dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, motiv pentru care în anumite zone de pe Saturn este numită şi „mesagerul soarelui”.

14. Atunci când zboară, pasărea scoate cele mai fermecătoare triluri, infinit mai frumoase decât cele ale privighetorii de pe Pământ. Din acest motiv, femeile o mai numesc şi „veselul cântăreţ al dimineţii”.

15. Deşi apare destul de frecvent în ţinuturile din apropierea oceanului, oamenii nu obosesc să o privească şi să o asculte, chiar şi după ce îi pierd urma. Sunt momente când saturnienii sunt atât de copleşiţi de farmecul cântecelor ei, încât ar fi tentaţi să i se închine cu o reverenţă religioasă, dacă spiritele angelice care îi ghidează le-ar permite acest lucru.

16. Acest lucru nu este posibil, între altele, şi pentru că pasărea are un instinct ieşit din comun. Nimic nu suportă ea mai puţin decât să fie privită de oameni. Chiar dacă saturnienii o zăresc uneori la mare distanţă, ei pot fi siguri că pasărea va dispărea curând din câmpul lor vizual. Aşa se şi explică de ce locuieşte ea în locuri inaccesibile oamenilor.

17. Uluitor este zborul incredibil de rapid al păsării în anumite momente. Dacă a ajuns la o anumită înălţime, ea poate parcurge cu uşurinţă l .000 de mile geografice în numai o oră. Când zboară noaptea, ea poate fi zărită pe cer din cauza luminii albe pe care o emană. Şi cum zboară la o altitudine foarte mare, ea poate fi cu uşurinţă confundată cu o stea căzătoare. De altfel, deasupra uscatului ea zboară de preferinţă noaptea, când devine un veritabil spectacol pentru saturnieni. Unii dintre ei sunt atât de îndrăgostiţi de acest spectacol încât se întind noaptea pe vârful unei coline fără copaci, pentru a putea privi fără obstrucţii zborul acestei păsări.

18. Mai există o particularitate specială: dacă două sau trei păsări zboară în linie dreaptă, cu viteză foarte mare, ele generează un sunet foarte pur datorat despicării aerului. Când mai multe păsări zboară în acest fel în aceeaşi direcţie, fiecare dintre ele generează un sunet diferit de al celorlalte. Este ca şi cum cineva ar cânta la un instrument cu corzi, mai întâi în pianissimo, apoi treptat în fortissimo, şi din nou în pianissimo.

19. Acesta este un alt motiv pentru care saturnienii iubesc atât de mult această pasăre. Ei adoră muzica şi armonia, dar nu se pricep prea mult să cânte. Au nişte instrumente foarte simple, aproape primitive, dar au în schimb voci foarte bune. De regulă, femeile cântă vocal, iar bărbaţii le acompaniază la coarde. Dacă au norocul să descopere o coardă care vibrează, aceşti cântăreţi de ocazie se amuză multă vreme încercând toate tonalităţile ei. Dacă ea se rupe, le este însă foarte greu să găsească o altă coardă care să producă efecte muzicale. Dar despre toate aceste lucruri vom discuta mai multe la timpul potrivit, întrucât nu mai avem nimic de comentat în legătură cu mesagerul cerului, ne vom îndrepta în continuare atenţia asupra altor zburătoare cu pene de pe Saturn.

Capitolul 21

Cântăreţii de deasupra râurilor şi lacurilor. Maeştrii artei fugii. Cântăreţul nordic al aerului. Cea mai eficientă muzică.

1. Speciile de păsări despre care vom discuta în continuare sunt numite generic „cântăreţii de deasupra râurilor şi lacurilor”. Le-am mai menţionat până acum o dată, amintind de trilurile lor fermecătoare. Le vom dedica de această dată ceva mai multă atenţie, şi vom începe cu forma pe care o au. Aceste păsări seamănă într-o oarecare măsură cu lebedele de pe Pământ, dar sunt de 20-30 de ori mai mari, iar gâtul lor nu este chiar atât de lung, fiind în schimb mult mai gros. La fel, capul lor este proporţional mai mare decât cel al unei lebede.

2. Aceste păsări au un laringe extrem de flexibil, aflat în contact cu limba lor, care are o mare mobilitate. În raport cu restul corpului, au nişte plămâni foarte mari şi elastici, cu o mare capacitate respiratorie. Ele sunt adevăraţii muzicieni ai acestei planete, ascultaţi cu toate ocaziile posibile. Păsările nu repetă niciodată acelaşi tril pe care l-au cântat. Deşi cântă ani de zile, nu repetă niciodată o melodie de două ori.

3. Dar nu acest lucru este cel mai surprinzător în ceea ce priveşte arta muzicală a acestor cântăreţi acvatici. Când se adună împreună mai multe păsări (lucru care se petrece îndeobşte, căci le place să cânte în cor), nu veţi auzi niciodată nici măcar o singură disonanţă, nici un sunet dizarmonios. Dacă una dintre ele începe să cânte, nu trece mult şi ei i se alătură o a doua, o a treia, etc., fără să repete însă - aşa cum spuneam - aceeaşi melodie. Deşi fiecare pasăre cântă „pre limba ei”, instinctul le face să cânte într-o armonie desăvârşită, chiar dacă alcătuiesc un cor de 30 de păsări, sau mai multe.

4. Cântecul lor ar fi un adevărat balsam pentru urechile celor care iubesc fugile. Melodiile lor nu numai că aduc în discuţie noi şi noi teme, dar acestea sunt modulate şi îşi schimbă tonalitatea de bază atât de brusc încât nici cel mai mare compozitor de pe Pământ nu ar reuşi vreodată să compună aşa ceva. Mai adăugaţi la aceasta şi vocile lor de o mare puritate, cu care nici un cântăreţ de pe Pământ nu s-ar putea compara vreodată. Veţi înţelege astfel ce desfătare reprezintă pentru saturnieni aceste păsări, cu atât mai mult cu cât - aşa cum spuneam - ei adoră muzica încă de la naştere. Tot ce vă pot spune este că dacă aţi putea asculta numai trei note cântate de aceşti cântăreţi acvatici de pe Saturn, toată muzica de pe Pământ vi s-ar părea respingătoare pentru tot restul vieţii.

5. De altfel, existenţa acestor cântăreţi acvatici reprezintă şi motivul pentru care saturnienii nu sunt foarte preocupaţi să înveţe să cânte ei înşişi, deşi le place atât de mult muzica. Ei îşi spun: „Prin comparaţie cu aceşti cântăreţi, gâturile noastre sună ca un scârţâit. Muzica pe care am compune-o noi nu ar putea fi deloc ascultată, odată ce ai ascultat corurile acestor păsări. De aceea, atâta vreme cât marele Spirit al tuturor spiritelor ne va permite să îi ascultăm pe aceşti cântăreţi, ne vom putea bucura la infinit de cea mai frumoasă muzică”. Saturnienii care trăiesc pe malurile lacurilor nu cântă niciodată ei înşişi, spre deosebire de cei care trăiesc departe de lacuri, mai ales de cei din munţi.

6. Pot fi capturate şi îmblânzite aceste păsări? Da, pot. Când ajung însă în captivitate, ele încetează să mai cânte, chiar dacă sunt mai multe. De îndată ce oamenii le dau drumul şi pot înota iarăşi deasupra apei, ele reîncep imediat să cânte.

7. Acestea sunt păsările cântătoare pe care le-am menţionat mai devreme. Unii cititori vor dori probabil să ştie dacă ele se găsesc în toate marile ţări de pe Saturn, sau dacă habitatul lor este predominant în partea de sud, de nord, de est sau de vest. Aceste specii de păsări au habitatul în aproape toate ţinuturile uscate şi continentele de pe Saturn, în cadrul fiecărei regiuni în parte, ele pot fi găsite însă cu precădere în sud.

8. Regiunile din nord au foarte puţine asemenea păsări. Aici există însă o altă specie, care înlocuieşte practic aceste coruri extraordinare. Cântăreţii din nord nu cântă însă melodii. Când mai mulţi asemenea cântăreţi cântă împreună, trilurile lor seamănă cu vântul care pune în vibraţie corzile unei harpe, producând efecte melodioase. Armoniile lor nu sunt nici pe departe la fel de reuşite ca ale păsărilor din sud, dar pentru saturnienii care nu au ocazia să asculte altceva, muzica lor este suficient de înălţătoare. Deşi nu cântă la fel de frumos, aceste păsări au un alt mare avantaj: sunt de cele mai splendide păsări de pe această planetă.

9. Cum arată ele? Este foarte greu să vă ofer o descriere exactă, căci pe Pământ nu există nimic comparabil. Voi încerca totuşi să vă ajut să vă faceţi o idee aproximativă. Aşadar, ascultaţi.

10. Această pasăre este la fel de mare ca un bou de pe Pământ. Corpul ei este acoperit cu pene aurii-verzui, cu un aspect foarte bogat. Partea superioară a aripilor seamănă cu aurul şlefuit, pe care s-a aplicat o nuanţă roşu aprins. Penele de pe partea inferioară a aripilor sunt de un albastru deschis, dar au marginile de un auriu mat. Axul penelor este alb strălucitor, cu scânteieri de sidef auriu. Coada are penele lungi şi este împărţită în două, la fel ca şi coada despicată a rândunicii terestre. Aceste pene nu sunt rigide, ci elastice, având culori asemănătoare cu cele ale păunilor voştri. De vârfurile penelor atârnă mănunchiuri de fulgi, care pot atinge dimensiuni de până la 2,30 metri. Ele sunt atât de uşoare, încât greutatea lor nu depăşeşte 9 grame. Aceste mănunchiuri pufoase sunt multicolore, schimbându-şi nuanţa la fiecare mişcare a păsării.

11. Picioarele păsării sunt complet albe şi frumos proporţionate, nesemănând cu picioarele păsărilor de pe Pământ, care sunt de regulă golaşe şi foarte subţiri. Picioarele păsării de care vorbim sunt cărnoase şi sunt acoperite cu un penaj minunat, care seamănă cu cel din zona lor abdominală, doar ceva mai deschis. Ghearele lor seamănă mai degrabă cu labele unei maimuţe de pe Pământ, sau şi mai bine cu o mână umană, cu menţiunea că pielea lor este acoperită cu pene minunat colorate.

12. Cel mai ciudat aspect al păsării îl reprezintă însă capul. Credeţi sau nu, pasărea are două capete, dar nu la fel ca în picturile terestre ale acvilelor cu două capete; ele sunt aşezate unul deasupra celuilalt. Din capul inferior se înalţă un gât ca de lebădă, care se termină cu un al doilea cap.

13. Capul inferior este rotund şi are un diametru de aproape 70 de centimetri şi o lăţime de 50 de centimetri. El are o formă umană feminină, aproape ca şi sirenele de pe Pământ (care există, deşi sunt foarte rar văzute), acoperit cu un păr lung şi bogat, de culoare albastru închis. Din creştetul capului inferior se înalţă un gât lung de 75 de centimetri, care se termină cu un al doilea cap, asemănător întrucâtva cu un cap de lebădă, care are acelaşi rol pe care îl are trompa unui elefant.

14. Pasărea nu se hrăneşte cu al doilea cap, căci gâtul care în susţine nu face legătura cu gâtul propriu-zis. El are totuşi doi ochi, şi fiind foarte flexibil, pasărea poate vedea foarte bine cu aceştia, în timp ce nu poate vedea deloc cu ochii capului inferior. Ochii capului superior au o vedere foarte ascuţită, care îi permit păsării să distingă obiectele până la cele mai îndepărtate distanţe. Faţa capului inferior nul este goală, ci acoperită cu pene micuţe, de un roşu deschis. Numai buzele şi deschizăturile nasului sunt lipsite de pene. Tot restul capului este acoperit. Ochii capului inferior sunt mari, de un albastru deschis, iar către frunte, gâtul de deasupra îşi schimbă culoarea devenind de un alb strălucitor. Altminteri, el are o culoare violet deschis, iar capul superior este roşu, de culoarea focului. Ciocul este alb-albăstrui şi este foarte puternic, putând prinde diferite obiecte.

15. Cum se hrăneşte şi cum bea această pasăre? Foarte simplu: ea rupe un fruct dintr-un copac cu ciocul capului superior, după care îl ţine în dreptul gurii capului inferior. Acesta muşcă în mod natural din fruct, cu dinţii săi puternici ca de maimuţă, şi îl mănâncă. Dacă pasărea doreşte să bea, ea se foloseşte de capul superior ca de un pahar. După ce aspiră apa, pe care o depozitează în cavitatea sa interioară, suficient de mare, capul o duce la gura capului inferior, care o bea propriu-zis.

16. Acesta a fost aşadar cel de-al doilea cântăreţ de pe Saturn, mai imperfect decât primul, căci nu poate cânta decât pe un singur ton. Acest ton este însă cât se poate de frumos şi de melodios, iar pe Pământ ar face o impresie mai mare decât cea a unei orchestre întregi.

17. De altfel, credeţi-Mă, muzica celestă cea mai impresionantă nu este alcătuită dintr-o înşiruire de sunete, ci doar dintr-o singură tonalitate prelungită. Ea are cele mai mari efecte asupra sufletului. Acest lucru nu este foarte greu de demonstrat: ce preferaţi, o singură notă cântată prelungit de o voce frumoasă de bărbat sau de femeie, sau coarda ciupită a unui instrument? Dacă cineva are o voce excepţional de frumoasă, nu ar fi păcat ca aceasta să fie acoperită de tonalităţile unui instrument? De aceea, adevărata armonie a muzicii nu constă în suprapunerea mai multor sunete, ci în calitatea tonalităţii individuale care generează efectele binecunoscute ale muzicii asupra inimii. Un ton perfect reprezintă în sine o armonie pură, căci el nu generează o manifestare perceptibilă sau audibilă exterioară, ci trezeşte în fiinţă tonalitatea corespondentă, derivată din tonul fundamental în proporţiile corecte, aproape la fel ca şi sunetul unui clopoţel foarte cristalin.

18. Cam aşa ar trebui să vă imaginaţi sunetul scos de această pasăre saturniană, dar pe o octavă inferioară (*15). Când această pasăre începe să cânte, ea trece de la un pianissimo perfect la fortissimo, fără să se abată nici o clipă de la tonalitatea pe care a început, adică fără să o coboare sau să o ridice, ajungând la un nivel de intensitate comparabil cu o ureche lipită de un clopot care începe să bată. Pasărea menţine acest nivel de intensitate timp de câteva secunde, două care îl reduce treptat, până când sunetul nu mai poate fi deloc auzit. Dacă două, trei sau mai multe asemenea păsări încep să cânte simultan, şi dacă - printr-o coincidenţă - ele au voci armonioase, efectul rezultat se dovedeşte absolut surprinzător, lucru savurat de saturnieni.

19. Ele cântă însă exclusiv pe o singură tonalitate. Deşi acest gen de muzică simplă nu poate concura cu cea a cântăreţilor principali, ea îşi împlineşte întotdeauna scopul. Dacă doi saturnieni sunt certaţi, lucru care se întâmplă destul de rar pe această planetă, este suficient să audă un asemenea tril simplu pentru a deveni cei mai buni prieteni. De aceea, acestor păsări li se mai spune uneori şi „făcătorii de pace”.

20. Ele pot fi îmblânzite şi ţinute pe lângă casă ca păsări ornamentale, la fel ca păunii pe Pământ. Odată îmblânzite, vocea păsărilor devine mai aspră, sunetul lor pierzându-şi din puritate. Păsările pot fi întâlnite uneori şi în regiunile sudice, dar acolo reprezintă o raritate. De altfel, din cauza hranei diferite, ele îşi pierd rapid vocea, devin triste, se îmbolnăvesc şi mor în curând. De aceea, oamenii din nord nu pot fi convinşi prea uşor să se despartă de păsările lor, pe care le iubesc foarte mult.

21. Femelele nasc pui vii şi îi hrănesc la sân. Sânii lor sunt situaţi sub gâtul pe care se sprijină capul inferior şi seamănă cu cei ai unei femei, cu diferenţa că sunt acoperiţi cu pene.

22. Acum ştiţi tot ce trebuie să ştiţi în legătură cu această pasăre. Ne vom ocupa în continuare de păsările domestice, după care ne vom îndrepta atenţia asupra animalelor de uscat, pentru a ajunge în sfârşit la saturnieni.

Capitolul 22

Găina domestică. Sfera aurie. Gâsca gigantică. Natura şi beneficiile acestor păsări domestice.

1. La fel ca şi pe pământ, găinile deţin ponderea principală în rândul păsărilor de curte. Trebuie menţionat totuşi că găina saturniană arată complet diferit de cea terestră. La fel ca şi pe Pământ, unde există diferite rase de găini în toate regiunile globului, nici pe Saturn lucrurile nu stau altfel, cu menţiunea că nu există nici un fel de diferenţe între găinile de aici.

2. Cum arată această găină? Ea este de cel puţin o sută de ori mai mare decât găina de pe Pământ. Toate găinile de aici au aceleaşi culori: aripile ei sunt albastre, iar spatele alb. Către coadă, culoarea devine roşu aprins. Zona abdominală are culoarea sidefului, picioarele sunt de un roşu deschis, iar gâtul verde deschis. Picioarele sunt foarte apropiate de cap, astfel încât cea mai mare parte a corpului este posterioară.

3. Care este forma găinii? Răspunsul la această întrebare nu este tocmai uşor, căci pe Pământ nu există nici o pasăre care să semene cu ea. De aceea, nu am de ales decât să vă prezint separat atributele ei atipice, sperând că veţi completa restul cu imaginaţia voastră.

4. Capul găinii este foarte mare, chiar mai mare - proporţional vorbind - decât este capul unei bufnite faţă de corpul ei. De ambele părţi ale capului se află nişte urechi albe, la fel ca urechile de elefant, dar care nu atârnă în jos. În partea din faţă există doi ochi mari, cu vederea ascuţită, separaţi de o creastă din pene de culoare verde închis. Sub ochi este situat ciocul, care este puternic şi are culoarea cenuşie. Între cele două nări există un fel de trompă roşie, care atârnă în jos, ca în cazul găinilor indiene, cu diferenţa că găinile de pe Saturn au un control mult mai bun asupra ei. Capul este legat de corp printr-un gât destul de lung şi de subţire.

5. Dacă nu ar fi aripile şi picioarele, corpul ar avea o formă complet eliptică. Aripile sunt scurte şi nu sunt acoperite cu pene, ci cu nişte peri lungi, dublaţi de puf. În schimb, partea superioară a aripii este acoperită cu nişte pene de mari dimensiuni, la fel ca ale struţului pe Pământ.

6. Din cauza acestor aripi scurte, găinile saturniene nu sunt foarte eficiente în materie de zbor. În schimb, ele au capacitatea de a fugi foarte rapid pe picioarele lor lungi şi puternice, iar saturnienilor nu le este întotdeauna foarte uşor să captureze o asemenea pasăre. De altfel, fără voinţa lor puternică, probabil că le-ar fi complet imposibil să facă acest lucru. Despre puterea voinţei saturnienilor vom discuta mai detaliat la momentul potrivit. Coada păsării seamănă cu un evantai, dar nu în maniera găinilor indiene, ci mai degrabă a păunilor, cu diferenţa că ele au o coadă chiar mai mare şi mai compactă.

7. Dacă veţi aranja toate informaţiile primite în ordinea corectă, vă puteţi face o idee destul de corectă în legătură cu această pasăre. Tot ce mai aveţi de făcut este să adăugaţi un luciu metalic al penelor, şi veţi obţine o imagine foarte realistă a păsării.

8. Masculii nu diferă de femele decât în ceea ce priveşte mărimea şi prin cotcodăcitul lor care nu este deloc armonios. Femelele scot nişte sunete foarte scurte şi gâtuite, încă şi mai puţin plăcute la auz. Când aud pe cineva care nu ştie să cânte, saturnienii nu ezită să-l apostrofeze cu următoarele cuvinte: „Nu mai cânta, căci ai o voce mai proastă decât a unei găini!”

9. Care este însă utilitatea acestei păsări pentru saturnieni? Cam aceeaşi ca şi a găinilor de pe Pământ. Ele fac multe ouă, de mari dimensiuni. Saturnienii le sorb imediat conţinutul, căci gustul lor este cel mai bun atunci când sunt crude şi proaspete. Ouăle au un gust dulce, la fel ca cel al laptelui de vacă pe Pământ, şi mult mai bun decât cel al vacilor de pe Saturn. Coaja ouălor este foarte dură, aşa că trebuie tăiată în partea superioară, după care este folosită pe post de pahar, dar numai pentru sucurile care au o calitate foarte bună şi despre care ei afirmă că nu trebuie băute decât picătură cu picătură (deşi, atunci când sunt goale, în aceste coji de ouă încap 280 de litri de lichid).

10. Saturnienii obişnuiesc să construiască „coteţe” pentru aceste găini, plantând nişte arbori laţi pe o suprafaţă de o jumătate de milă pătrată. În aceste coteţe descoperite cresc tot felul de plante şi ierburi, la care se adaugă şi câţiva arbori ai ploii. Saturnienii înstăriţi păstrează câteva mii de găini pe lângă casele lor, căci ele sunt considerate proprietăţi foarte valoroase. Aceste păsări nu sunt compatibile decât între ele şi nu tolerează nici o altă prezenţă vie în preajmă. Din acest motiv, coteţele lor sunt construite numai pentru ele şi la o distanţă considerabilă de locuinţele oamenilor. De altfel, dacă aţi auzi cotcodăcitul lor enervant, aţi înţelege mai bine de ce.

11. În afara găinilor, saturnienii mai cresc şi alte specii de păsări „de curte”, a căror utilitate este însă mai mică. Ei le cresc pentru carne şi le folosesc penele pentru perne, la fel cum se procedează pe Pământ. Există şi păsări fără prea mare utilitate, care sunt crescute însă în scopuri ornamentale, datorită frumuseţii lor. Saturnienii înstăriţi au foarte multe feluri de păsări îmblânzite pe lângă casă, în timp ce cei mai săraci nu au decât găini. Dintre păsările îmblânzite, nu ne vom referi decât la câteva. 12. Una dintre acestea este aşa-numita „sferă aurie”. Oamenii cresc această pasăre pentru luciul superb al penelor sale. De altfel, este cea mai splendidă pasăre de curte de pe Saturn. Ea seamănă cu o minge, având un diametru de cel puţin 24 de metri. Mingea se sprijină pe două picioare ca doi stâlpi puternici, cu degete radiale. Cam aşa arată această pasăre (evident, forma devine perfect sferică numai atunci când aripile ei nu sunt deschise).

13. Sfera aurie nu are practic un cap. Undeva în partea frontală ea are un cioc scurt, dar lat, de culoare roşu închis, cu o lungime de 38 de centimetri şi o lăţime de 2,80 metri. Deasupra ciocului există doi ochi ovali, cu o lungime de peste doi metri şi o lăţime de 1,5 metri. Culoarea penelor complet aurie. Picioarele sunt la început verzi, dar culoarea lor devine treptat roşie. Toate penele au aceeaşi lungime şi sunt foarte plate, strălucind la fel ca o suprafaţă de aur fin şlefuit. Saturnienii abia dacă pot privi în timpul zilei aceste păsări, căci au înfăţişarea unor sfere de aur care strălucesc orbitor.

14. Când pasărea moare, de la ea nu este folosită decât pielea. Saturnienii sunt foarte pricepuţi la jupuirea acestei păsări. La ocaziile speciale, femeile folosesc pielea şi penele ca mantale pentru umeri. Într-adevăr, ele arată foarte bine pe umerii şi braţele pline ale acestor doamne. Ouăle sunt păstrate de regulă pentru clocit, dar din 20 de ouă deabia dacă iese un pui viu.

15. Acestea sunt cele mai importante elemente pe care ar trebui să le ştiţi în legătură cu această pasăre splendidă. Mai există o pasăre despre care merită să spunem câteva cuvinte şi care se găseşte aproape pretutindeni pe Saturn. Ea seamănă cu o gâscă uriaşă, dar nu aceasta este trăsătura ei cea mai interesantă, ci mai degrabă gâtul ei neobişnuit de lung, care măsoară între 60 şi 80 de metri. Culoarea corpului este cenuşiu-albăstruie, iar picioarele sunt complet negre, lucru destul de rar întâlnit pe această planetă. Gâtul este de culoare roşiatică, cu un puternic luciu metalic. Capul seamănă cu cel al gâştei terestre, respectând – desigur - proporţiile. Corpul păsării este de aproximativ trei ori mai mare decât cel al unui elefant de pe Pământ. Coada nu seamănă cu o coadă de pasăre, ci mai degrabă cu una de cal, firele ei ajungând până la o lungime de 10 metri. Picioarele sunt alungite, deşi proporţionale cu restul corpului, şi sunt la fel de solide ca nişte copaci.

16. Cam aşa arată această pasăre. De ce cresc Saturnienii aceste gâşte? Aşa cum am mai spus, din cauza frumuseţii lor. Altminteri, ele nu au nimic util pentru ei. Din când în când, ei adună firele de păr din cozile gâştelor şi împletesc funii din ele, dar nici acestea nu sunt prea rezistente. Penele nu sunt folosite deloc.

17. Pasărea nu este crescută decât de acei locuitori de pe Saturn care trăiesc pe malul apelor, căci este o pasăre acvatică ce se hrăneşte numai cu viermii care trăiesc în apă. Aşa se explică gâtul ei lung, de care se foloseşte pentru a ajunge la fundul apei, acolo unde îşi găseşte hrana. Diferenţa dintre masculii şi femelele acestei specii se referă numai la lungimea părului cozii.

18. Această pasăre îşi depune ouăle în apă şi le lasă să plutească o vreme, până când instinctul îi spune că acestea s-au răcit complet. Atunci, ea le adună cu aripa sa mare şi le duce undeva pe uscat, unde veghează asupra lor. Foarte curând, din ele ies pui.

19. Când pasărea îşi supraveghează ouăle, nu este deloc recomandabil să te apropii de ea, căci atacă orice străin cu mişcări fulgerătoare ale gâtului său lung, ciupindu-l cu ciocul puternic, pentru ca străinul să nu mai îndrăznească altădată să o tulbure când execută o sarcină atât de importantă.

20. Acestea sunt cele mai importante aspecte legate de păsările de pe această planetă. După cum vă puteţi imagina, în afara speciilor descrise de noi mai există mii de alte specii, care trăiesc pe diferitele continente şi insule de pe Saturn, într-o mare varietate. Noi ne vom ocupa însă de animalele de uscat, atât de cele sălbatice cât şi de cele domestice.

Capitolul 23

Cel mai mare şi mai important animal care trăieşte pe uscat: mudul. Învăţăturile celor înţelepţi despre mud. Scopul creării sale.

1. Întrucât există nenumărate specii de animale de uscat, noi nu ne vom ocupa decât de cele care merită o atenţie specială şi care nu există în altă parte decât pe această planetă.

2. Cel mai mare animal de pe Saturn este numit mud. Nu se găseşte decât pe câteva din continentele planetei. De altfel, numărul acestor animale nu depăşeşte 10.000 de exemplare pe întreaga planetă. Ţinuturile în care creşte mudul nu sunt foarte populate, căci mărimea uriaşă şi voracitatea incredibilă a acestui animal nu permite altor vietăţi să crească alături de el. Nici chiar saturnienii nu au curajul să se lupte cu acest animal. Ei evită fără ezitare ţinuturile în care locuiesc muzii, pe care le numesc „ţinutul nelocuibil al muzilor”: animalul nu există pe continentele principale. În nordul şi sudul acestor continente există însă insule mari, unde pot fi găsiţi muzii.

3. Cum arată acest animal? Există pe Pământ ceva comparabil? Da, există un animal similar, dar care joacă pe Pământ doar un rol secundar, în timp ce pe Saturn este numărul unu în toate privinţele, din cauza mărimii lui gigantice, dar şi a ferocităţii sale fără egal.

4. Care credeţi că este animalul terestru care seamănă perfect cu mudul? N-o să vă vină să credeţi: este vorba de porc! Evident, în ceea ce priveşte mărimea, porcul terestru pare doar un parazit prin comparaţie cu cel saturnian. Deşi saturnienii înşişi sunt nişte uriaşi prin comparaţie cu voi, ei se simt ca nişte pitici neînsemnaţi atunci când se află faţă în faţă cu acest animal. Vă spun, dacă aţi sta pe vârful unui munte din Alpi şi aţi privi un mud, tot ar trebui să vă daţi capul pe spate pentru a vedea spatele acestui animal.

5. Acest animal uriaş este la fel de vorace ca şi porcul vostru minuscul, mâncând absolut tot ce îi iese în cale, fără prea mult discernământ: iarbă, copaci, diferite animale, oameni, peşti. Mănâncă orice, cu o plăcere egală!

6. Dată fiind mărimea şi puterea acestui animal, este inutil să încerci să te lupţi cu el. Au existat saturnieni curajoşi care au încercat acest lucru, folosindu-se de suliţe cu o lungime de 200 de metri, dar mai ales de întreaga lor putere a voinţei, însă au fost grav răniţi. Mudul a fost rănit de mai multe ori, motiv pentru care a devenit extrem de furios şi a alergat la primul râu pentru a-şi răcori rănile. Când durerea a încetat, el a ieşit afară şi a absorbit o cantitate uriaşă de apă, precum şi câteva stânci din albia râului, pe care le-a aruncat apoi cu putere către urmăritorii săi, care trăiau sentimentul că au învins animalul. Cu toţii au fost grav răniţi şi numai câţiva dintre ei au reuşit să se întoarcă acasă. Ceilalţi au fost devoraţi de mud, după ce acesta i-a depistat.

7. Pentru a vă face o idee despre mărimea gurii acestui animal, vă voi da un exemplu: dacă ar exista nuci de mărimea muntelui Schlolberg (*16), porcul nostru le-ar putea înghiţi fără nici un efort. Dacă mudul şi-ar umple gura cu apă şi pietre şi le-ar împroşca apoi asupra regiunii Styria, aceasta ar fi inundată în întregime, iar valurile apei ar depăşi cele mai înalte cupole din oraşul Graz,

8. Dacă veţi ţine cont de aceste informaţii, veţi înţelege de ce saturnienii evită din răsputeri orice întâlnire cu acest animal. De altfel, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, nu au existat decât trei încercări de a captura mudul, toate fiind soldate cu eşecuri de proporţii. La ora actuală, ei au renunţat la orice tentative de acest fel. De altfel, înţelepţii lor au o vorbă:

9. „Omul poate face multe lucruri cu puterea lui, dar nu poate controla lunile, marele inel strălucitor, cursul apelor, furtunile oceanelor, peştele uriaş şi mudul. De aceea, el ar trebui să nu-şi folosească puterea decât acolo unde aceasta poate fi eficientă, fără a încerca să controleze acele lucruri care îi depăşesc puterea limitată”.

10. Şi mai există un sfat pe care obişnuiesc să-l dea înţelepţii de pe Saturn: „Ascultaţi! Marele Spirit ne-a dăruit o planetă mare pe care să ne ducem traiul; nu ştim unde începe şi unde se termină ea. În ţinutul în care trăim cunoaştem toate vietăţile din apă, de pe uscat şi din aer, şi ştim cu toţii că acestea sunt supuse voinţei noastre. Dacă ar fi fost în intenţia Marelui Spirit ca mudul să fie controlat de noi, el ar fi ascultat de voinţa noastră, la fel ca şi celelalte animale. Ori de câte ori am încercat însă să-l supunem prin voinţa noastră, el a refuzat să asculte. De aceea, este limpede ca lumina soarelui că Marele Spirit a creat anumite puteri mai presus decât voinţa noastră, care nu sunt menite să ne asculte. Noi avem datoria să rămânem în limitele puterilor ce ne-au fost acordate, lăsând celelalte puteri, mai presus decât noi, să îşi desfăşoare activitatea pentru care au fost create. Astfel, pe noi nu ne interesează la ce servesc lunile şi inelul de deasupra planetei noastre. Cât despre ţinutul mudului, nu ar trebui să mai punem vreodată piciorul acolo”.

11. Dacă vă veţi gândi la aceste cuvinte înţelepte, menirea acestui animal gigantic şi înzestrat cu o putere enormă vă va deveni clară. De aceea, nu mai are nici un rost să îi descriem forma, rămânând la latitudinea voastră felul în care vi-l imaginaţi.  

12. De aceea, saturnienii evită animalul, pe care nu îl văd (de departe) decât în ocazii foarte rare, când fac călătorii lungi sau când se urcă în vârful unui munte, de unde pot vedea până foarte departe, ţinutul mudului intrând în raza lor vizuală. Ei ştiu că nu este deloc recomandabil să se apropie de limitele unei zone în care trăiesc muzii. Dacă aceste animale văd (de la înălţimea lor considerabilă) că pe mare pluteşte ceva, ele se reped cu paşi gigantici, intră în ocean, iar dacă acesta nu este foarte adânc, ajung imediat la obiectul plutitor pe care îl înghit cu gura lor hulpavă.

13. Aş mai dori să adaug câteva cuvinte legate de grohăitul înspăimântător şi oribil al acestui animal. Nu vă puteţi imagina cât de terifiant este acesta, vă asigur. Dacă un mud s-ar afla în Ungaria şi ar grohăi de câteva ori către Austria, pământul s-a cutremura nu numai până în Styria, dar mult mai departe. Toate clădirile din Graz ar fi doborâte la pământ, şi chiar Alpii ar fi serios zdruncinaţi. Cred că am reuşit să vă descriu în mod plastic de ce preferă saturnienii să stea cât mai departe de mud şi de grohăitul acestuia.

14. În pofida mărimii lui uriaşe, animalul are simţuri foarte sensibile, îndeosebi auzul şi mirosul. De aceea, el poate percepe orice obiect care pluteşte pe apă şi care ar putea reprezenta o masă copioasă pentru stomacul lui; până la distanţe foarte mari. Trebuie precizat totuşi că acest porc nu este nici pe departe la fel de murdar ca şi omologul lui de pe Pământ. În special în ceea ce priveşte defecaţia, el este mai curat decât orice animal de pe Pământ, înainte de a-şi goli intestinele, el sapă o groapă în pământ, cu o circumferinţă suficient de mare pentru a nu putea fi străbătută mai devreme de o oră şi cu o adâncime de 200 de metri. După ce şi-a golit intestinele, el acoperă groapa. În acest fel, animalul îşi menţine habitatul curat, şi în plus, fertilizează solul, ceea ce explică de ce în ţinuturile în care cresc muzi, vegetaţia este mai bogată decât în jungla voastră.

15. Nu mai rămâne decât să răspundem la o singură întrebare: care este menirea acestui animal colosal pe această planetă, sau pe oricare alta? Răspunsul a fost dat atunci când am vorbit de peştele gigantic. La fel cum acest peşte permite tranziţia de la animalele acvatice la cele ale aerului, mudul permite tranziţia de la anumite specii inferioare de animale şi vegetaţie la altele, mai nobile şi mai apropiate de specia umană. Acum ştiţi tot ce trebuie să ştiţi în legătură cu acest animal. În capitolele următoare ne vom focaliza atenţia asupra animalelor de uscat, fără să insistăm însă atât de mult.

Capitolul 24

Elefantul Saturnian sisterkihi. Structura şi obiceiurile acestuia. Vânarea acestui animal şi scopul creării sate.

1. Animalul pe care îl vom descrie în continuare este numit de localnici sisterkihi. El este elefantul acestui corp ceresc, dar este mult mai mic decât mudul. Ca mărime, mudul este de o sută de ori mai mare decât sisterkihi. Nu există nici alte asemănări între cele două animale.

2. Cum arată acest animal? El are patru picioare extrem de puternice, la fel ca elefantul terestru, dar proporţional cu mărimea sa. Ele nu sunt structurate la fel ca picioarele elefantului, ci mai degrabă ca cele ale unui urs, având gheare puternice. Corpul său este extrem de voluminos. Un sisterkihi adult măsoară între 140-160 de metri între abdomen şi coloana vertebrală. Coada sa este la fel de lungă ca şi coada unui leu (proporţional vorbind). Ea se termină cu un smoc de păr foarte bogat, firele având o lungime de 12-20 de metri. Gâtul animalului este foarte lung, dar extrem de puternic, având o coamă care cade până în regiunea picioarelor din faţă, alcătuită dintr-un păr foarte rezistent.

3. Capul seamănă cu cel al unui cal, dar are fruntea mult mai lată. De deasupra frunţii, între cele două urechi, pleacă o trompă mare şi flexibilă, cu o lungime de 80 de metri, care se poate contracta însă până la o treime din lungimea sa. Trompa are o putere uriaşă, sisterkihi putând smulge un arbore din rădăcini cu ajutorul ei.

4. Animalul se foloseşte de trompă pentru a rupe crengile copacilor şi a le devora cu tot cu fructe, în special dacă este foarte flămând. Culoarea acestui elefant este cenuşiu deschis, trompa fiind mai închisă la culoare. Coama are un luciu albăstrui. Ochii sunt maronii, dar foarte închişi la culoare. Animalul are o gură imensă, din care ies doi colţi albi, extrem de puternici. Nu are măsele, dar oasele maxilarului superior şi inferior sunt foarte dure, putând zdrobi cu ele orice fel de hrană, inclusiv pietrele, care se transformă într-un fel de pastă în gura sa.

5. Deşi este erbivor, dacă un sisterkihi este foarte flămând, el nu va ezita să mănânce inclusiv animale, şi nici oamenii nu se află într-o siguranţă deplină în preajma sa. Acesta este unul din motivele pentru care saturnienii nu simpatizează prea mult acest animal. Ei au însă capacitatea de a-l ţine sub control, deşi trebuie să recunoaştem că animalul reprezintă unul din obstacolele serioase şi un pericol la adresa lor.

6. Cum vânează saturnienii un sisterkihi? Puterea lor personală nu îi ajută în acest sens, căci elefantul are o putere suficient de mare numai în trompa sa pentru a doborî o mie de saturnieni. De aceea, ei preferă să folosească anumite stratageme. Habitatul animalului sunt marile păduri de arbori-piramidă, unde provoacă mari daune, rupând crengile cu totul.

7. Când saturnienii întâlnesc arbori fără crengi (apropo, trebuie să menţionez că aceşti arbori există practic în toate regiunile de pe Saturn), ei ştiu că un asemenea animal se află în pădure. Echipaţi cu torţe, ei înconjoară pădurea şi îi dau foc. Speriat, căci de nimic nu se teme acest animal mai mult decât de foc şi de fum, elefantul îşi caută disperat o ieşire. Singura ieşire pe care i-o permit saturnienii duce însă către un râu lat, către un lac sau chiar către ocean. De aceea, când sisterkihi găseşte ieşirea, el ajunge foarte curând în apă.

8. Speriat, elefantul îşi ţine trompa deasupra apei. Saturnienii îl forţează să intre din ce în ce mai adânc în apă, împingându-l cu bărcile şi cu torţele lor ataşate de nişte prăjini foarte lungi. Când animalul a ajuns la o adâncime suficient de mare pentru a-şi ţine numai capul la suprafaţă, saturnienii se grăbesc şi îi taie trompa formidabilă cu ajutorul unor securi ascuţite. Odată cu trompa, elefantul îşi pierde şi viaţa. El se îneacă şi cade la fundul apei, unde devine pradă pentru numeroasele animale marine.

9. Ce se întâmplă însă dacă la marginea pădurii nu există nici o apă cu adâncimea necesară? În acest caz, o asemenea operaţie devine foarte hazardată, şi chiar periculoasă. Dacă animalul este prins în pădure de flăcări şi nu poate ieşi, el sfârşeşte prin a fi sufocat, nu înainte de a face mari pagube. Dacă găseşte însă o ieşire prin care focul este mai slab ca intensitate, el iese afară din pădure, înnebunit de furie.

10. Vai celor care îi ies în cale în asemenea circumstanţe! El îi va prinde cu trompa şi îi va izbi de pământ cu o asemenea ferocitate, încât nimic nu va mai rămâne din ei. Forţa unei astfel de izbituri o depăşeşte pe aceea a unei lovituri de tun. Dacă s-ar folosi de ea pe Pământ, elefantul saturnian ar putea arunca cu uşurinţă o stâncă de cinci tone la o distanţă de 20 de mile geografice, cu o forţă atât de mare încât piatra ar călători prin aer în numai câteva secunde. Dacă ar arunca-o direct la sol, piatra ar intra în pământ până la o adâncime de cel puţin 200 de metri.

11. Din această scurtă descriere cred că v-aţi dat seama de marele respect pe care îl au saturnienii faţă de acest animal şi de teama care cuprinde un întreg continent atunci când unul sau mai mulţi elefanţi scapă dintr-o asemenea vânătoare. De aceea, pădurile de arbori-piramidă sunt supravegheate cu cea mai mare atenţie, indiferent dacă sunt localizate lângă un curs de apă sau nu. Dacă nu există cursuri de apă lângă pădure, saturnienii deliberează multă vreme dacă este cazul să îi dea foc sau nu.

12. Dacă există condiţii favorabile şi pădurea este suficient de mare, ei i se dă foc. În caz contrar, saturnienii preferă să cedeze pădurea animalului, depozitând totuşi lemne uscate în jurul ei, astfel încât atunci când condiţiile devin favorabile să îi poată da foc. Acest lucru se petrece de regulă atunci când zona rămâne o vreme mai îndelungată sub umbra inelului, proces care - după măsurătorile terestre - durează câţiva ani. Această perioadă echivalează cu iarna de pe Pământ, când copacii nu mai sunt alimentaţi cu sevă şi se usucă. Acesta este momentul în care saturnienii dau foc pădurii, după care părăsesc zona în cea mai mare grabă.

13. Cam atât am avut de spus în legătură cu acest animal memorabil. Sisterkihi poate fi găsit pe zece continente de pe Saturn, din fericire în număr mic.

14. În ceea ce priveşte rostul acestui animal, el joacă un rol similar cu cel al mudului şi al peştelui gigantic (*17), dar la o scară mai mică. El joacă însă şi un rol natural, căci nici un animal nu a fost amplasat pe această planetă ca o condiţie indispensabilă pentru susţinerea altor entităţi. Tranziţiile de care vorbeam se pot petrece şi pe alte nivele. Din acest motiv, dacă speciile acestor animale foarte mari şi puternice dispar de pe o planetă (lucru necesar uneori, pentru prezervarea vieţii umane), viaţa de pe ea nu este în pericol.

Capitolul 25

Ursul albastru ihur. Structura, caracterul şi hrana acestuia. Utilitatea ursului care este şi cultivator al pământului.

1. După ce am învăţat despre cele două animale gigantice care trăiesc pe Saturn, ne vom îndrepta atenţia către alte animale de pe această planetă, de dimensiuni mai reduse, dar suficient de importante pentru a ne capta interesul.

2. Primul animal este ihur, care s-ar traduce în limba voastră prin „ursul albastru”. Când ihur ajunge la maturitate, el este aproape la fel de înalt ca şi un om de pe Saturn (evident, dacă animalul se ridică în două picioare, lucru pe care îl face frecvent). Numele animalului descrie culoarea pe care o are acesta: albastru deschis.

3. Cum arată el? Ursul saturnian arată ca un urs de pe Pământ, cu excepţia capului. 4. Capul ursului este destul de dificil de descris, căci nu există pe Pământ nici un animal care să aibă un cap comparabil. Vom face totuşi acest efort, astfel încât să puteţi avea o reprezentare mentală a acestei forme.

5. Imaginaţi-vă un scul din lemn cu un diametru de 3 metri, având pe părţile laterale, central, două urechi cu o lungime de 3 metri şi o lăţime de 2 metri. Mai departe, imaginaţi-vă în partea centrală a frunţii două coarne lungi de 6 metri, la o distanţă de un metru unul de celălalt. Culoarea lor este de un auriu mat. La l ,75 metri mai jos se află doi ochi destul de mari, care seamănă perfect cu ochii umani. Sub cei doi ochi, imaginaţi-vă un bot la fel ca cel de leu. Gâtul este masiv, lung şi puternic.

6. În spatele coarnelor, capul şi gâtul sunt acoperite cu păr, având o lungime de 4-6 metri şi o culoare albastru închis. Aceasta este forma animalului. Ihurul nu are coadă, dar în zona posterioară părul devine ceva mai lung şi mai închis la culoare.

7. Dacă veţi pune cap la cap toate informaţiile primite, vă veţi putea imagina cu uşurinţă felul în care arată animalul, mai ales dacă adăugaţi şi faptul că el măsoară 100 de metri între coarne şi picioarele din spate şi ajunge la o înălţime de 40 de metri atunci când se ridică în două picioare. La rândul lor, picioarele au o lungime de 12 metri şi grosimea unui butoi de peste 566 de litri. Ghearele sunt la fel ca cele de urs, dar mărimea şi culoarea lor sunt cele pe care le-am amintit.

8. Credem că aceste detalii ajung pentru a descrie animalul. De aceea, ne vom ocupa în continuare de caracterul, modul său de viaţă şi utilitatea sa.

9. În general, ihurul este un animal blând, dar nu trebuie provocat sau urmărit. Dacă este provocat, îşi schimbă rapid caracterul blând, devenind foarte furios. În acest moment, nimeni nu se mai poate simţi în siguranţă în jurul lui. Oricine i-ar întretăia calea va fi imediat atacat şi distrus. Deşi animalul nu este mai înalt decât un om de pe Saturn, el are puterea a zece oameni.

10. De aceea, oamenii se feresc de ursul albastru, cu toată natura blândă a acestuia, şi încearcă să-l alunge prin toate mijloacele din regiunile populate de ei. Din acest motiv, el este foarte rar văzut.

11. Cu ce se hrăneşte ursul? Se hrăneşte cu ierburi, rădăcini şi ramuri tinere ale copacilor şi arbuştilor. Nu mănâncă niciodată carne, nici măcar când este foarte flămând. Dacă este provocat, sfâşie oameni sau animale, dar nu se atinge de trupurile lor.

12. Ce este absolut uimitor în legătură cu acest animal de pe Saturn este faptul că el se teme foarte tare de propria lui mânie. Din acest motiv, ghidat de instinct, el evită cu grijă orice situaţie care l-ar putea enerva. Un asemenea instinct ar fi o binecuvântare pentru foarte mulţi oameni de pe Pământ, îndeosebi pentru cei cărora le sare imediat ţandăra şi care se iau la ceartă din nimic. Aceste informaţii sunt suficiente. Vom examina acum utilitatea acestui animal.

13. Ihurul poate fi considerat pe bună dreptate cultivatorul zonelor sălbatice. În scurt timp, el defrişează cu ghearele sale extraordinar de puternice terenuri de mari dimensiuni, atât de bine încât nici chiar saturnienii, cu uneltele lor, nu reuşesc să-l egaleze. După defrişare, el caută rădăcini ale unor plante comestibile, pe care le plantează în brazdele lăsate de ghearele sale. Evident, el nu are intenţia conştientă de a cultiva terenul, ci de a-şi face provizii de alimente. O parte din aceste provizii nu apucă însă să fie mâncate, drept care prind viaţă şi dau naştere unor lăstari, din care cresc plante mature. În acest fel, câmpuri întregi pe care nu creşteau decât buruieni devin roditoare, mai ales dacă animalul şi-a făcut provizii abundente.

14. Oriunde s-ar afla, ursul îşi lasă proviziile pretutindeni, fertilizând astfel fără să vrea întreaga zonă.

15. Atunci când oamenii descoperă - în călătoriile lor frecvente prin ţară - asemenea locuri, ei ştiu că în apropiere se află un ihur, aşa că aşteaptă să vadă dacă acesta apare, în caz contrar, este limpede că ursul a părăsit locul, iar ei se grăbesc să îl ia în posesiune.

16. Se întâmplă uneori ca ursul să se întoarcă la locul respectiv, din cauza rădăcinilor pe care le-a lăsat acolo. În asemenea cazuri, saturnienii fie nu fac nimic, lăsându-l în pace, să sape după rădăcini şi să distrugă astfel recolta plantată de ei, fie sunt nevoiţi să recurgă la forţă. Asemenea confruntări nu au însă întotdeauna rezultate favorabile pentru ei, căci animalul se luptă pentru drepturile sale şi nu părăseşte cu una cu două locul. La fel ca în cazul oamenilor, nici lui nu-i este uşor să părăsească un pământ atât de fertil.

17. Dacă reuşesc însă să gonească animalul, oamenii nu mai trebuie să se teamă că acesta va reveni. Dacă îşi dă seama că este atacat, el preferă să plece singur, căci, aşa cum spuneam, acest animal interesant se teme de propria lui mânie, aşa că nu se mai întoarce la locul unde a fost provocat.

18. Cam acestea au fost informaţiile legate de acest animal. Vom continua acum cu un alt animal care locuieşte pe această planetă.

Capitolul 26

Leul saturnian, horud, vânător şi lucrător forestier. O metodă de prindere a tinerilor lei saturnieni.

1. Numele animalului de care ne vom ocupa în continuare este horud. Dacă aţi observat un leu pe Pământ, atunci ştiţi care este locul horudului pe Saturn. Seamănă cele două animale între ele? Răspunsul este da şi nu. În multe privinţe, ele seamănă, dar există şi anumite aspecte care nu sunt deloc identice. O descriere mai detaliată va insista asupra diferenţelor care există între horud şi leul terestru.

2. Cum arată de fapt acest animal? Este la fel de mare ca şi ursul albastru, dar nu are o singură culoare. Astfel, spatele horudului este roşu aprins, culoare care se întinde până la jumătatea regiunii abdominale. Omoplaţii şi cele patru labe sunt colorate într-un verde deschis. Zona abdominală este verde închis, iar coada albă, cu smocul de păr de la capăt roşu deschis. Partea superioară a cozii este împodobită cu pete roşii la intervale regulate. Ghearele sunt albe, cu marginile marcate de dungi roşii.  

3. Cu excepţia diferitelor culori pe care le-am amintit şi care nu seamănă cu cele ale leului, precum şi a gâtului şi capului, restul corpului este identic cu cel al leului terestru. De altfel, pe Pământ nu există nici un animal care să aibă forma capului asemănătoare cu cea a horudului. Animalul are un cap aproape pătrat, ca un zar cu colţurile rotunjite. Capul se sprijină de gât astfel încât partea frontală apare ca un maxilar pe două treimi din suprafaţa sa. Pe părţile laterale există două urechi în formă de semilună, colorate în culorile curcubeului, dar în tonalităţi palide.

4. Pe suprafaţa superioară a capului există un corn cu o lungime de aproape un metru, conic şi de culoare neagră. Pe acest fundal negru există nişte discuri de culoare roşiatică, cu nişte spirale ca nişte şerpi încolăciţi, care au un luciu metalic foarte pronunţat. La baza cornului creşte un smoc de păr albăstrui, care devine din ce în ce mai des către spatele capului şi către gât. În partea din faţă, el devine mai scurt şi cârlionţat.

5. Pe frunte (adică pe acea parte a zarului situată în faţă) există doi ochi foarte mari (proporţional cu mărimea animalului), localizaţi într-o cavitate oculară cu un diametru al irisului de un metru. Dacă adăugăm şi colţurile ochilor, se ajunge la aproape doi metri. Pleoapele sunt de un roşu închis. Deasupra lor există nişte sprâncene foarte groase, asemănătoare cu cele ale oamenilor. Ele sunt cârlionţate, la fel ca părul de pe frunte.

6. Am ajuns astfel la caracteristica cea mai particulară a animalului: gura sa. Probabil aţi auzit de acel animal legendar numit grifon (*18). Exact aşa arată horudul, cu excepţia aripilor. În locul botului cu care sunteţi familiarizaţi, el are un cioc enorm, ca de vultur, de culoare neagră. Petele de pe el nu sunt spiralate (ca cele ale cornului), ci înşiruite în linie dreaptă, de la bază către vârf, mărimea lor reducându-se treptat. Partea superioară a ciocului seamănă cu cea a oricărei păsări pe care o cunoaşteţi de pe Pământ. Ea nu se mişcă. Singura care se poate mişca este jumătatea inferioară a ciocului, cu maxilarul corespondent, până la gât. La baza ciocului, leul are nişte măsele extrem de puternice, cu care poate zdrobi orice. El nu are colţi, dar se foloseşte cu eficienţă de ciocul său, care are o lungime de trei metri, fiind la fel de lat la bază ca şi întreaga faţă.

7. Limba horudului este foarte flexibilă, putându-se extinde destul de mult. Ea are aproape caracteristicile unei trompe. Cu ajutorul ei, leul poate prinde aproape orice, ducându-l la gură. La baza gâtului există de asemenea un smoc de păr cârlionţat, de culoare albăstrui-verzuie.

8. Capul are o culoare cenuşie. Sub ochi şi pe frunte există trei cercuri de culoare roşu aprins, unul deasupra celuilalt. Singurele suprafeţe care mai sunt vizibile sunt cele laterale, care au aceeaşi culoare cenuşie, dar sunt lipsite de ornamente. Cât despre partea din spate, aşa cum am mai spus, aceasta este acoperită de un păr albastru. Gâtul este masiv, lungimea lui fiind egală cu cea a restului corpului (de la omoplaţi la coadă). Leul are o coamă bogată, de culoare albastru intens. Cam aşa arată acest animal.

9. Care este utilitatea horudului? Ce fel de caracter are el? Care este habitatul său şi care este relaţia lui cu saturnienii? Vom răspunde pe scurt la aceste patru întrebări. Horudul are în general o natură blândă, fiind de multe ori crescut de saturnieni ca animal domestic. Ei se bucură deopotrivă de frumuseţea sa deosebită şi de docilitatea cu care acceptă să facă diferite munci, în măsura în care a fost corect antrenat.

10. La ce fel de munci este folosit horudul? De regulă, la vânarea altor animale - care fac multe pagube, fără a fi periculoase pentru om - dar şi ca lucrător forestier, în perioada de umbră. Cu ciocul său puternic, el poate reteza dintr-o lovitură crengile arborelui-piramidă şi se poate căţăra în copac cu cea mai mare uşurinţă. Este vorba de ramuri cu o circumferinţă suficient de mare pentru a nu putea fi înconjurate de cinci oameni de pe Pământ. Horudul le desprinde, muşcând din ele, cu aceeaşi uşurinţă cu care aţi muşca voi dintr-un măr.

11. După ce a rupt suficient de multe crengi, horudul le împinge cu ciocul până la locuinţele oamenilor, după care le taie în bucăţi mai mici, aşa cum îi indică stăpânii săi. Aceste bucăţi de lemn sunt folosite apoi de saturnieni ca vreascuri de foc. Saturnienii mai folosesc animalul şi pentru alte tipuri de munci care implică tăieri şi transport.

12. Singura condiţie este ca animalul să fie capturat de tânăr, pentru a fi antrenat. Un animal matur nu se va obişnui niciodată cu acest gen de munci, aşa că nu le-ar fi de nici un folos saturnienilor. De altfel, dacă nu este provocat, el va fugi de îndată ce simte apropierea oamenilor. Chiar dacă este înconjurat, lucrul acesta nu le poate oferi saturnienilor nici o siguranţă, căci de îndată ce începe să scurme pământul cu ghearele sale ascuţite, este semn sigur că trebuie să fie lăsat în pace. Dacă vânătorii nu pleacă, el va începe să sară şi să ragă, iar cei din preajmă riscă să simtă pe pielea lor puterea ciocului său, care echivalează cu un copac care îţi cade în cap. De aceea, vânătorii se retrag imediat ce constată că animalul s-a înfuriat.

13. Dacă horudul este atât de periculos, cum pot fi capturate animalele tinere? Saturnienii folosesc în acest scop un anumit şiretlic. Ei ştiu că atunci când femelele au pui, ele sunt foarte sensibile la băuturile alcoolice (lucru valabil şi pentru masculi). De altfel, masculii nu se deosebesc de femele decât în ceea ce priveşte organele genitale. Când vine timpul, saturnienii duc cantităţi mari de asemenea băuturi şi le lasă în preajma animalelor. Nu trece mult până când ele încep să bea, şi nu se lasă până când nu golesc complet conţinutul recipientelor. Ele se întorc apoi la puii lor, dar cad într-un somn foarte adânc şi nu.şi mai dau seama când aceştia sunt răpiţi. Apoi, saturnienii duc puii acasă şi încep să-i îmblânzească. Horuzii maturi sunt lăsaţi în viaţă, pentru a continua să se înmulţească.

14. Cam acestea ar fi informaţiile pe care trebuie să le cunoaşteţi în legătură cu aceste animale. Singurul lucru pe care nu l-am menţionat este habitatul acestora. Horuzii cresc numai în regiunile sudice de pe Saturn şi numai în acele ţinuturi continentale care nu depăşesc latitudinea de 45°. Ei nu se simt acasă decât în regiunile oceanice şi în condiţii de climă specifice. Regiunile care depăşesc latitudinea de 45° sunt mai friguroase şi nu corespund necesităţilor de viaţă ale acestor animale.

15. Horuzii au un instinct cu totul special, care îi ajută să nu locuiască în regiunile din nord sau din est, chiar dacă au condiţiile climaterice necesare. Singurele regiuni în care pot progresa şi pe care le acceptă sunt cele centrale din sud, dar nu în interiorul continentelor, ci numai în cele de pe ţărmurile oceanului. Uneori, saturnienii îi transportă în centrul continentelor, unde îi prezintă ca pe o curiozitate, dar animalele nu rezistă mult.

16. Acum cunoaşteţi chiar tot ce era important de spus. De aceea, ne vom îndrepta atenţia asupra altui animal, care nu poate fi găsit nicăieri în univers, decât pe această planetă.

Capitolul 27

Antilopa saturniană zigst. Scopul pentru care a fost creată aceasta. Motivele pentru care saturnienii vânează antilopa. O greşeală şi un remediu secret.

1. Animalul de care ne vom ocupa în continuare este numit de saturnieni zigst, care s-ar putea traduce prin „picioare ascuţite”. El este specific numai acestei planete. În ierarhia evolutivă a animalelor, se situează cam pe acelaşi nivel ca şi antilopa terestră. Habitatul ei sunt exclusiv munţii foarte înalţi.

2. De ce are această denumire ciudată? Nu trebuie să credeţi că antilopa are patru cioturi ascuţite în loc de picioare. Este numită „picioare ascuţite” din cauza faptului că la picioarele din faţă, ea nu are copite sau degete, ci doar o gheară ascuţită, orientată în faţă, care porneşte din genunchi. În ceea ce priveşte picioarele din spate, acestea arată ca la orice animal, cu gheare ascuţite.

3. Aşa se explică aşadar numele animalului. De ce arată însă el în acest fel? Pe Pământ nu există nici un animal similar, dar pot fi stabilite anumite similarităţi cu anumite animale mai mici. Spre exemplu, corpul antilopei arată la fel ca cel al unei vidre. Coada ei arată însă ca şi coada unui bou. Capul şi gâtul seamănă foarte bine cu cele ale unui tigru, dar fără colţii specifici unui carnivor.

4. În frunte are un singur corn, înclinat pe spate. Aceasta este descrierea formei animalului.

5. Care este însă mărimea sa? Dacă ar fi să-l măsurăm cu măsurile terestre, pe Terra nu am găsi nimic comparabil, dar nu trebuie să uităm că pe Saturn toate obiectele sunt de o sută de ori mai mari. Antilopa aparţine categoriei animalelor mici, mărimea ei nedepăşind o treime din cea a animalului pe care l-am descris anterior, leul saturnian. De aceea, orice saturnian poate duce antilopa în spinare.

6. Principala culoare a zigstului este alb strălucitor, dar de la cap şi până la coadă are o dungă lată pe spate, de culoare albastru deschis. Zona abdominală este galben-aurie, iar picioarele sunt roşiatice, cu excepţia ghearelor, care sunt complet negre, la fel ca şi cornul din frunte. Partea inferioară a gâtului, de la maxilarul inferior şi până la piept, este de culoare roşu închis, cu dungi.

7. Aveţi acum imaginea completă a animalului, care nu poate fi găsit nicăieri pe alte planete. Care este însă utilitatea lui? Cu ce se hrăneşte? Este el capturat frecvent de saturnieni?

8. În ceea ce priveşte utilitatea, antilopa nu le foloseşte la nimic saturnienilor, la fel ca şi capra neagră sau antilopa oamenilor de pe Pământ. Ea joacă însă un anumit rol în ordinea lucrurilor, justificându-şi la acest nivel utilitatea. Cine cunoaşte utilitatea caprei negre pe Pământ? Cine v-ar putea explica de ce se urcă acest animal pe munţi? Celui care doreşte să afle, îi voi dezvălui Eu motivul.

9. Aşa cum ştiţi, pe munţii înalţi de pe Pământ cresc tot felul de muşchi şi diferite plante alpine, cu scopul de a măcină pietrele. Ştiţi de asemenea că aceste plante au fost create de anumite puteri şi inteligenţe spirituale. Acest lucru este evident, de vreme ce ele conţin viaţă. Atunci când viaţa începe să se manifeste, ea nu urmăreşte niciodată să cadă înapoi în ghearele morţii, ci numai să se dezvolte pe sine, creând o formă pe care apoi o părăseşte, cu scopul de a trece în alta, superioară.

10. Ce formă de viaţă mai există în munţi în afara acestor ierburi alpine? Evident, animalele care trăiesc pe munţi. Acestea sunt cele mai înalte forme de viaţă în care pot trece plantele alpine.

11. Nu este greu de înţeles că aceasta este ordinea naturală a lucrurilor, căci viaţa animalelor este susţinută prin încorporarea vieţii plantelor. Hrana compatibilă cu natura animalului nu înseamnă altceva decât absorbţia şi fuziunea unor forme de viaţă inferioare cu alte forme de viaţă superioare. Altfel spus:

12. Alimentaţia nu înseamnă altceva decât absorbţia vieţii într-un container născut din Mine, astfel încât acesta să devină tot mai puternic şi mai complet, trecând de pe un nivel pe altul, până când ajunge din nou pe nivelul primordial de pe care a plecat.

13. Dacă aţi înţeles cât de cât această filosofie, nu aveţi decât să o aplicaţi animalului zigst.

14. Mai există o întrebare la care merită să răspundem: dacă saturnienii capturează acest animal, Răspunsul Meu este următorul: din când în când, cei mai curajoşi dintre ei urcă pe munţi şi încearcă să-l prindă, dar nu prea reuşesc, căci această specie de antilopă este atât de îndemânatică în căţăratul pe stânci încât nici un om nu o poate urma. De altfel, forma deosebită a ghearelor sale îi permite să stea pe suprafeţe mai înguste decât o palmă de om, astfel încât ea se poate căţăra în locuri absolut inaccesibile saturnienilor.

15. Singurele momente în care ar putea fi capturată (teoretic) sunt cele în care se prăbuşeşte de pe stâncile foarte înalte, ceea ce se întâmplă foarte rar. De altfel, până acum nici o antilopă nu a fost capturată de vreun om.

16. Vă puteţi pune atunci întrebarea: dacă este atât de greu de capturat, de ce fac totuşi saturnienii efortul să o prindă? Ei se simt obligaţi să încerce din cauza unei superstiţii, întrucât antilopa se hrăneşte cu cele mai puternice şi mai parfumate ierburi alpine, saturnienii cred că cel care ar mânca o bucăţică din carnea ei, oricât de mică, va deveni nemuritor.

17. În această privinţă, nu există nici o diferenţă între saturnieni şi pământenii care încearcă tot felul de remedii pentru a-şi prelungi la infinit viaţa, deşi experienţa de zi cu zi ne învaţă că acest lucru este imposibil.

18. Ce credeţi că fac aceşti oameni, în pofida dovezilor cele mai palpabile care atestă că remediile lor nu sunt bune de nimic? Ei susţin că aceste remedii fac parte dintr-o ştiinţă foarte secretă a nemuririi şi că trebuie administrate exact la mediul nopţii, şi numai în anumite doze foarte precise. Dacă doza diferă chiar şi cu a mia parte dintr-un bob de piper, ea nu va mai avea efectul dorit.

19. Dacă această explicaţie nu se dovedeşte suficientă pentru a explica eşecul terapiei, ei împing şi mai departe confuzia, apelând la explicaţii astrologice. Astfel, aceşti practicanţi ai „ştiinţei de prelungire a vieţii” îşi sfătuiesc clienţii în cuvinte aproape ininteligibile să nu ia remediul decât într-un anume pătrar al lunii, atunci când soarele trece printr-o anumită constelaţie, şi oricum, numai la miezul nopţii. Spre exemplu, dacă soarele nu se află în constelaţia Leului, iar luna nu se află simultan în Capricorn, şi dacă o anumită planetă nu trece printr-un anumit semn foarte precis, „remediul vieţii eterne îşi va pierde complet influenţa”.

20. Oamenii naivi cred de regulă în aceşti predicatori şi le cumpără remediile la preţuri exorbitante, sperând să dobândească viaţa eternă. După ce se văd în posesia miraculoaselor leacuri, ei încep să studieze tot felul de calendare şi să facă tot felul de calcule ale efemeridelor, pentru a afla când intră soarele, luna şi celelalte planete în semnele indicate ale zodiacului, exact la miezul nopţii. Nu trebuie să ştiţi prea multă matematică pentru a vă da seama că aceste calcule nu îi conduc nicăieri, căci toate aceste suprapuneri nu se întâmplă niciodată în realitate. De altfel, chiar dacă s-ar petrece, acest lucru s-ar întâmpla o dată la un milion sau la mai multe milioane de ani, şi oricum, nu în ordinea prescrisă de vânzătorul remediului. De aceea, eficacitatea acestor remedii de viaţă lungă este neutralizată de aceste aşa-zise speculaţii mistice, vecine cu înşelătoria. În acest fel, vânzătorul remediului scapă de plata unor despăgubiri, căci poate susţine oricând că remediul nu a fost luat în acord cu instrucţiunile sale.

21. În acest scop este folosită pe Saturn carnea zigstului. Dacă remediul nu produce efectele dorite, medicii de pe Saturn care susţin că pot prelungi viaţa aduc imediat în discuţie pretextul că cel care a luat remediul a fost neglijent şi în loc să îl ia în timpul umbrei, l-a luat în timpul zilei, când medicamentul miraculos nu funcţionează.

22. Dacă rudele unei persoane decedate se plâng doctorului că aceasta a luat remediul în timpul umbrei, medicul se va grăbi să le întrebe în ce poziţie se aflau lunile. De; regulă, rudele sunt încurcate de această întrebare, dar dacă totuşi se descurcă şi ştiu să răspundă la ea, medicul-şarlatan se foloseşte imediat de pretext şi susţine că poziţia lunilor a fost extrem de nefavorabilă pentru eficienţa remediului, totul cu o mare elocinţă. De altfel, majoritatea oamenilor nu pot răspunde la întrebarea referitoare la luni, aceasta fiind una din principalele clauze de salvgardare ale „dătătorilor de viaţă lungă”.

23. Se întâmplă uneori ca rudele unei asemenea persoane decedate care a luat în timpul vieţii remediul de viaţă lungă să se consulte şi cu alţi medici din aceeaşi categorie. Vă puteţi imagina ce vor spune aceştia despre colegul lor; „De ce nu aţi venit la mine? Toată lumea ştie că acel medic aplică un remediu greşit!” Şi pentru a-i convinge că ruda lor a luat remediul greşit, le arată un remediu cu o culoare diferită. Acest argument le convinge definitiv pe rude în ceea ce priveşte motivul ineficientei primului remediu.

24. În astfel de situaţii, rudele celui decedat se întorc la primul medic, pe care îl consideră acum un şarlatan. Ce credeţi că face acesta pentru a ieşi dintr-o asemenea situaţie? El le duce pe rude la alte persoane care gândesc la fel ca el şi le cere să le confirme credibilitatea sa şi a remediului. Acestea se grăbesc să o facă, iar medicul se întoarce către rude: „Vedeţi? Aceşti oameni au folosit corect remediul meu. Întrebaţi-i ce vârstă au!” De regulă, răspunsul primit reprezintă o vârstă foarte înaintată, care depăşeşte cu mult aşteptările rudelor. Vârsta nu este exprimată însă în ani, ci sub formă de fapte extraordinare care ar trebui să ateste acest lucru, de genul unui munte care nu exista pe vremea când el era tânăr, sau chiar că a asistat personal la crearea inelului de către Marele Spirit, că îşi mai aduce aminte de vremea când nu exista nici o lună pe bolta cerească, etc. Fiecare nouă persoană întrebată care îi este vârsta aduce un argument mai extraordinar care atestă valabilitatea remediului. Auzind aceste mărturii, rudele se simt satisfăcute de explicaţii, şi nu este exclus să cumpere chiar ele remediul de la medic, care nu este cu nimic mai puţin bătrân decât asistenţii săi (cei care îi confirmă, în realitate, spusele).

25. Aici se încheie capitolul referitor la antilopa saturniană. Ne vom îndrepta în continuare atenţia asupra unui alt animal sălbatic de pe acest corp ceresc, după care ne vom ocupa de animalele domestice.

Capitolul 28

Bauorul cu un singur ochi. Vânarea animalului pentru pielea lui folosită ca manta de către patriarhi.

1. Animalul care urmează în ordinea evoluţiei şi la care merită să ne referim este o raritate. El nu poate fi găsit pe continentele de pe Saturn, ci numai pe insule, de care saturnienii se feresc ca de foc, sau mai bine zis ca de ţinuturile în care trăiesc muzii. Explicaţiile care urmează să vor convinge că au toate motivele să facă acest lucru.

2. Numele acestui animal este bauor, care în traducere înseamnă „cu un singur ochi”. Mai întâi vom explica de ce i se spune astfel. Are el într-adevăr un singur ochi? Nu, are doi ochi cu care vede, la fel ca oricare alt animal. Deasupra lor, în centrul frunţii, el are însă un al treilea ochi, pe care îl foloseşte ca pe o armă extrem de periculoasă. Acesta este cel care dă numele animalului.

3. Mai întâi vom descrie însă forma animalului, şi abia apoi ne vom ocupa de ochiul său.

4. Cum arată bauorul? Care este mărimea lui şi cum este el colorat? Bauorul seamănă cu un cal, cu excepţia gâtului şi a cozii. Evident, corpul este de o sută de ori mai mare decât cel al unui cal terestru.

5. Coada sa seamănă cu un şarpe fără cap şi ajunge la o lungime de 180-195 metri. La bază (în regiunea anală), ea are o grosime de 3 metri. La capăt, coada se termină cu trei cârlige, la fel ca o ancoră. Cea mai mare parte a puterii acestui animal stă în coada sa, cu care bauorul îşi caută hrana prin apă. De aceea, el trăieşte de regulă pe malurile oceanelor, unde coada sa lungă caută tot timpul prin apă pentru a prinde peşti mari sau alte animale marine. De altfel, bauorul este foarte eficient în această activitate. De îndată ce simte că în apă se află ceva cu care s-ar putea hrăni, el îşi aruncă coada în acea direcţie, la fel ca o săgeată, şi nu îşi ratează niciodată ţinta.

6. Cum arată capul bauorului? Acesta este aşezat pe un gât lung şi puternic şi are o formă particulară, semănând cu un cap de focă, la alte dimensiuni, evident. Cu excepţia ochiului-armă, capul său este identic cu cel al unei foci.

7. La ce îi serveşte însă acest ochi-armă? Bauorul nu vede cu acest ochi, dar simte cu el şi îl poate folosi pentru a hipnotiza şi ţintui o victimă. De regulă, ochiul este închis, dar dacă de bauor se apropie un potenţial duşman sau cineva este recomandabil să nu stea în apropierea animalului rănit, care începe să ragă şi să dea din copite, dar nici a cozii, care nu moare pe loc, ci intră în cele mai teribile convulsii. Saturnienii cunosc aceste lucruri, aşa că imediat după tăierea cozii se retrag pe nava lor, unde aşteaptă ca animalul să moară, iar coada să îşi reducă convulsiile.

12. Abia acum îndrăznesc vânătorii să se apropie de animal. Ei taie coada în bucăţi mai mici, care continuă să se zvârcolească o vreme, dar fără prea multă putere. Apoi, vânătorii se apropie de bauor şi îl înţeapă în spate, ca să vadă dacă mai este viu. Dacă acesta nu reacţionează în nici un fel, ei îi jupoaie pielea superbă, nu înainte de a-i tăia însă capul şi de a-l arunca în apă, căci au superstiţia că animalul şi-ar mai putea deschide odată ochiul teribil, iar ei ar fi otrăviţi de acesta. Evident, acest lucru este imposibil, căci ochiul nu conţine nici un fel de otravă, iar lumina sa roşie, atât de puternică atunci când animalule este viu, dispare complet odată cu moartea acestuia (energia luminoasă fiind alimentată de energia sa vitală).

13. După ce îi jupoaie pielea şi o încarcă pe nave, vânătorii pleacă, lăsând corpul pe ţărm, să putrezească. Descompunerea animalului este urgentată de diferiţi oaspeţi flămânzi care trăiesc pe ţărm, inclusiv de unii care doresc să se răzbune pe binecunoscutul lor duşman.

14. La ce folosesc însă saturnienii coada obţinută cu un efort atât de mare? Ea este mai întâi tratată cu uleiuri, pentru a rămâne moale, după care o taie şi croiesc din ea o haină pe care o poartă bărbaţii. O asemenea haină înseamnă mai mult decât un întreg regat. Saturnienii au chiar o vorbă: respectul şi însemnele puterii unui prinţ sau ale unui patriarh superior sunt conferite acestuia de către bauor.

15. Uciderea unui bauor este una din cele mai mari fapte de vitejie cu care se pot lăuda saturnienii. Cine a învins un asemenea animal şi poartă o haină din pielea sa demonstrează astfel curajul de care dispune. Această dovadă are o mare însemnătate pentru saturnieni, căci aceştia nu au încredere într-un lider căruia îi lipseşte curajul. O asemenea haină reprezintă dovada vie că cel care a obţinut-o este nu numai foarte curajos, dar şi dispus să facă mari sacrificii în beneficiul fraţilor săi. Mai mult, ei îl consideră un om foarte inteligent, căci a reuşit să cucerească monstrul, care are pe Saturn o reputaţie mai mare decât dragonii pe Pământ.

16. Saturnienii consideră că dacă cineva a învins un bauor, el îşi poate asuma orice sarcină, pe care o va duce cu siguranţă la bun sfârşit, prin inteligenţa şi hotărârea sa. De aceea, ei sunt dispuşi să considere pe loc posesorul unei asemenea haine un mare patriarh, chiar dacă acesta este de trei sau patru ori mai tânăr decât cel mai neînsemnat dintre patriarhi. El nu va rămâne însă un mare patriarh decât atâta vreme cât va avea haina pe el.

17. Dată fiind onoarea pe care o conferă, nimic nu este mai preţuit pe Saturn decât o asemenea haină. De aceea, mantia bauorului nu este purtată de marii patriarhi decât în ocaziile cele mai speciale. La fel ca peste tot, şi pe această planetă există destule amăgiri. Una din ele face ca saturnienii să considere această haină indestructibilă, lucru deloc adevărat. De aceea, dacă haina se destramă şi nu mai poate fi purtată, ea este înlocuită cu un fals, confecţionat din pielea altor animale.

18. Un mare patriarhat dobândit cu ajutorul unei asemenea haine este moştenit apoi de toţi copiii şi nepoţii primului mare patriarh, dar numai atâta vreme cât aceştia pot oferi saturnienilor dovada hainei bauorului. Dacă altcineva reuşeşte însă să învingă un nou bauor şi se prezintă cu o haină confecţionată din pielea acestuia, el va fi proclamat pe loc mare patriarh, în locul moştenitorilor fostului patriarh. Vechiul patriarh - acum detronat - va continua însă să se bucure de o mare stimă printre concetăţenii săi. Chiar şi o rămăşiţă dintr-o haină de bauor reprezintă un blazon care atestă originea aristocratică a posesorului ei. Ea îi conferă acestuia anumite privilegii, dar numai atâta vreme cât există. Dacă moliile îi mănâncă peticul rămas, el îşi pierde complet orice privilegii şi tot ce îi mai rămâne este amintirea măreţiei de odinioară.

19. Deocamdată nu ne vom mai ocupa de condiţiile politice de pe Saturn, căci nu am ajuns încă să discutăm de fiinţele umane de pe această planetă. Ne vom continua aşadar periplul prin lumea animalelor, şi înainte de a trece la descrierea celor domestice, vom face o scurtă trecere în revistă a acestei lumi.

Capitolul 29

Armonia corpurilor cereşti. Exempte muzicale. Secretele învăţăturilor referitoare la legătura dintre sunet şi creaţie. Corespondenţa care există între animalele sălbatice de pe Saturn şi cete de pe Pământ.

1. Aşa cum am precizat în mai multe rânduri, nu am descris mai sus decât acele animale care prezintă anumite trăsături ieşite din comun. Aţi aflat astfel câte ceva despre anumite animale care sunt specifice numai acestei planete. Aşa cum v-aţi putut da seama, majoritatea nu pot fi comparate în nici un fel cu animalele de pe Pământ.

2. Există însă o anumită armonie între planete, fără de care nici una dintre ele nu ar putea exista, chiar dacă sunt situate la mare distanţă una de cealaltă. Pentru a înţelege corect această lege, trebuie să precizez că armonia nu poate apărea decât dacă efectele sunt generate de aceeaşi cauză.

3. Spre exemplu, dacă prindeţi capetele unei corzi de o bucată plată de lemn şi o ciupiţi, ea va scoate de fiecare dată acelaşi sunet. Dacă o strângeţi mai tare la capete, ea va scoate un sunet cu totul diferit, dar de fiecare dată acelaşi. Dacă desfaceţi puţin strânsoarea, sunetul devine mai grav; dacă strângeţi mai tare capetele, sunetul devine mai ascuţit. Care este cauza acestui efect sonor? Ea este una singură: coarda şi bucata de lemn. Ori de câte ori veţi repeta aceste condiţii, veţi obţine acelaşi efect (acelaşi sunet). Faptul că sunetul diferă ca înălţime nu are nici o importanţă, căci sunetul este sunet, indiferent de înălţimea lui. Dacă Mă veţi întreba care este adevărata cauză: coarda sau bucata de lemn?, vă voi răspunde că nici una, nici cealaltă, ci amândouă împreună. Bucata plată de lemn conţine în sine sunetele şi este pregătită oricând să le elibereze. Coarda aflată în vibraţie nu face decât să declanşeze manifestarea acestor sunete, prin rezonanţă. Lemnul conţine în sine toate sunetele imaginabile, dar are nevoie de coardă pentru ca aceste sunete să capete o manifestare perceptibilă. Altfel spus, între cele două condiţii (lemnul şi coarda) trebuie să existe o armonie intrinsecă.

4. Aerul în care vibrează sunetul reprezintă mediul de propagare al acestuia, dar nu poate fi considerat ca făcând parte din cauzalitatea sunetului. Pentru a obţine un efect vizibil nu pot exista niciodată mai mult de două cauze polar opuse şi conectate una cu cealaltă.

5. Să privim, spre exemplu, fluidul magnetic! Acesta este absorbit de bucata de fier, dar nu depinde de aceasta, ci există în sine, liber, în întreaga infinitate. Fierul nu reprezintă decât mediul de propagare prin care fluidul devine evident pentru simţurile voastre. Este imposibil să considerăm fierul ca fiind sursa sau cauza fluidului magnetic.

6. La fel, putem noi spune că eterul sau aerul care separă soarele de o planetă reprezintă sursa luminii? Nici vorbă! Ele nu reprezintă decât mediul prin care aceasta se propagă, ajungând la planetă după ce a emanat din soare, cu condiţia ca planeta să fie astfel structurată încât să fie capabilă să absoarbă lumina care cade asupra ei.

7. În mod similar, nu vom considera nici noi aerul ca fiind o cauză a sunetului, ci doar un mediu de propagare care permit perceperea de către ureche a formelor-tonalităţi produse de coardă şi de bucata de lemn.

8. Când vorbim de „tonalitate” nu ne referim la un sunet, ci mai degrabă la o formă extrasă prin intermediul vibraţiei dintr-o suprafaţă elastică şi netedă. Sunetul nu este altceva decât o mărturie că un corp care are capacitatea de a vibra poate declanşa - prin rezonantă - o vibraţie identică într-un alt corp, nemişcat. Chiar dacă vă consideraţi un specialist în arta muzicii, Eu vă spun că nu cunoaşteţi aproape nimic în legătură cu această artă. În această privinţă nu cunoaşteţi mai multe decât un vierme care scormoneşte sub scoarţa unui copac. Tot ce faceţi voi este să alăturaţi câteva note mai înalte şi mai joase, iar apoi să vă desfătaţi cu această compoziţie, la fel cum se desfată viermele care scormoneşte sub scoarţa copacului. Dar cine dintre voi ştie că tonalitatea reprezintă una dintre cele mai minunate forme care există?

9. În cazul în care cântaţi o singură notă muzicală (vocal sau la un instrument), tot ce puteţi spune voi este că această notă este un do sau un re, şi că aparţine nu ştiu cărei octave, în plus, sunteţi capabili să recunoaşteţi instrumentul care a produs sunetul. Trebuie să admiteţi că este o cunoaştere destul de limitată a sunetului.

10. Pentru ca să înţelegeţi mai bine cât de neînsemnată este cunoaşterea pe care o aveţi în ceea ce priveşte arta muzicii, vă voi spune câteva lucruri legate de tonul muzical.

11. Aşa cum ştiţi foarte bine, deasupra unei bucăţi plate de lemn pot fi strânse mai multe coarde, fiecare generând tonuri mai grave sau mai ascuţite. Dacă toate sunetele posibile ar fi produse deasupra aceleiaşi bucăţi de lemn, aceasta le-ar putea reproduce pe toate, ceea ce înseamnă că în ea există un număr infinit de forme muzicale, care nu devin însă perceptibile decât prin ciupirea coardelor.

12. Dacă examinăm cu atenţie această placă de lemn, ce descoperim? Nimic altceva decât o placă goală de lemn. La rândul lor, coardele sunt elastice, uniforme şi confecţionate din metal sau din intestinele unui animal. Altfel spus, avem parte de două obiecte uniforme, pe marginea cărora nu putem filozofa prea mult. Cu toate acestea, în cele două obiecte plate şi uniforme există o varietate atât de mare de sunete, încât toţi compozitorii din lume, începând de la David şi până astăzi, nu au reuşit să folosească în compoziţiile lor nici a miliarda parte din această varietate. La rândul lor, aceste tonuri exterioare nu reprezintă prin comparaţie cu tonul real (subtil) decât ceea ce reprezintă coaja moartă a unui copac prin comparaţie cu viaţa interioară invizibilă a acestuia.

13. Ce este aşadar un ton? El nu este altceva decât expresia de sine a unei infinităţi de forme spirituale armonioase, inerente materiei şi proiectate în materie. Placa unui instrument muzical care este pusă în vibraţie pentru a scoate sunete reprezintă o lume infinită umplută cu sunete. Astfel, dacă ciupim coardele unui instrument, o întreagă creaţie alcătuită dintr-un număr infinit de fiinţe de toate felurile răspunde într-o manieră perceptibilă pentru urechea noastră, declanşând acel sunet rudimentar.

14. Voi, oamenii, percepeţi diferite lucruri, dar nu examinaţi niciodată ce se ascunde în spatele lor. Chiar şi atunci când, după mai multe sunete succesive, vă simţiţi inspiraţi de anumite idei sublime, şi când aceste forme spirituale vii vă apucă literalmente de guler, zgâlţâindu-vă ca să vă treziţi, voi continuaţi să rămâneţi la fel de orbi, fără să vă daţi seama că odată cu fiecare ton manifestat de sunetul perceptibil se naşte o întreagă infinitate. De fapt, aşa s-a născut întreaga creaţie. Cred că v-aţi făcut acum o anumită idee legată de tonalităţi şi de semnificaţia lor infinit mai profundă decât monotonia pe care o simţiţi voi atunci când ascultaţi un sunet uniform.

15. Am pornit aşadar de la armonia continuă care există între o placă din lemn şi o coardă, care generează efecte la fel de armonioase sub forma tonalităţilor muzicale. Pornind de la acest exemplu, să revenim acum la ideea de la care am plecat, şi anume aceea a armoniei care există între două corpuri cereşti, indiferent de distanţa la care se află unul de celălalt.

16. De ce există această armonie? Gândiţi-vă că soarele este placa din lemn care vibrează, iar planetele sunt coardele de deasupra ei. Atunci când planetele sau coardele de deasupra plăcii din lemn sunt ciupite de lumina emanată de la soare, ele îşi asumă diferite forme care există pe soare, la care au acces prin intermediul luminii, şi le manifestă în exterior.

17. Astfel, dacă vă veţi focaliza atenţia asupra planetei Saturn, una din coardele sistemului vostru solar, la care este conectat şi Pământul (ca o altă coardă), veţi înţelege cu uşurinţă că aceeaşi cauză care afectează Pământul vostru, generând anumite forme, va genera aceleaşi efecte şi pe Saturn.

18. Spre exemplu, să comparăm un pian cu şapte octave cu unul care are numai cinci octave. Nu puteţi nega faptul că pianul cu şapte octave poate genera sunete mult mai înalte sau mai joase decât cel cu cinci octave. Dacă veţi cânta însă notele din cele cinci octave, ele vor suna identic pe ambele piane. Evident, pe instrumentul mai mare ele vor răsuna ceva mai puternic şi mai plin, dar tonalitatea lor va fi identică.

19. Spuneam la începutul acestui capitol că înainte de a trece la descrierea animalelor domestice, doresc să facem o scurtă trecere în revistă a lumii animalelor în ansamblul ei. Ei bine, aceasta a fost trecerea în revistă pe care doream să o facem. A fost necesar să menţionăm puterea de creaţie a soarelui, pentru a nu crede că lucrurile pe care le vom spune în continuare sunt simple imitaţii ale lumii de pe Pământ şi că ne-am pierdut imaginaţia, inspirându-ne din formele pe care le cunoaşteţi deja din lumea în care trăiţi. De aceea, trebuie să precizăm din start: toate animalele care există pe Pământ pot fi găsite şi pe Saturn, cu anumite diferenţe minore, care ţin de regulă de mărime şi de putere. În plus, lumina soarelui fiind mult mai refractată, animalele sunt mult mai frumos colorate decât pe Pământ.

20. După analiza de mai sus, sper că nu va exista printre voi nici măcar o singură persoană cu inima plină de credinţă care să obiecteze la ceea ce vă voi spune în continuare: începând de la elefantul cel mai mare şi până la şoricelul cel mai mic, pe suprafaţa planetei Saturn cresc toate animalele de pe Pământ, cu diferenţa că acestea sunt mai mari şi mai puternice, iar culorile lor variază mai mult, îndeosebi în tonalităţi de albastru, verde, roşu, alb şi negru. Animalele de pe Pământ sunt mai puţin dezvoltate, căci razele soarelui sunt încă prea intense şi nu sunt suficient de separate atunci când cad pe suprafaţa Pământului. Culorile sunt întotdeauna o consecinţă a luminii. Florile de pe Pământ sunt foarte viu colorate în cele mai perfecte culori, dar acestea sunt oarecum şterse, căci le lipseşte luminozitatea inerentă celor de pe Saturn. Acelaşi lucru este valabil nu numai în ceea ce priveşte animalele, dar chiar şi oamenilor de pe această planetă.

21. Aceasta a fost trecerea generală în revistă a lumii animalelor de pe această planetă. Vom examina în continuare pe scurt câteva din animalele domestice de pe Saturn, întrucât pe cele de pe Pământ le cunoaşteţi deja, ne vom ocupa numai de cele care nu există la voi.

Capitolul 30

Animalele domestice de pe Saturn. Cel mai benefic dintre ele: vaca, buka.

1. Primul animal de care ne vom ocupa este marea vacă saturniană, buka. V-aţi putea întreba: de ce începem cu vaca, şi nu cu taurul? Pentru că noi nu facem aici un tratat de zoologie; numai în tratatele voastre de zoologie, partea masculină trebuie să preceadă partea feminină. Noi ne ocupăm de animalele de pe această planetă în funcţie de utilitatea lor şi de caracteristicile lor cele mai deosebite. Vaca este mult mai utilă şi mai remarcabilă decât taurul, aşa că ne vom ocupa mai întâi de ea, şi abia apoi de taur.

2. Ce fel de animal este buka? Cum arată ea, cât este de mare şi care este habitatul ei natural?

3. Buka sau vaca saturniană este un animal uriaş, dar extrem de blând. Prin raport cu mărimea ei ea mănâncă destul de puţin, dar bea foarte multă apă.

4. Datorită cantităţii mare de lapte pe care o furnizează, acest animal este de departe cel mai util de pe Saturn. Laptele ei este alb-gălbui şi are un gust excelent. EI este principala sursă de hrană a saturnienilor. Probabil că doriţi să ştiţi cât lapte dă într-o zi (*19) o asemenea vacă. Întrucât ziua saturniană este foarte diferită de cea terestră, nu ar trebui să vă surprindă dacă vă spun că o vacă dă de multe ori nu mai puţin de 56.000 de litri pe zi.

5. (N. B. Pe Pământ, o asemenea vacă ar fi foarte preţuită de rechinii voştri industriaşi, evident, cu condiţia să nu consume mai mult decât o vacă terestră. Cât despre apă, vaca ar putea bea oricât îi doreşte inima! Având însă în vedere că această vacă nu i-ar ajuta prea mult să evolueze spiritual pe respectivii rechini, ea nu le va fi dăruită acestora; ca să nu mai vorbim de faptul că ar fi şi imposibil să creezi o vacă saturniană pe Pământ!)

6. Cum arată această vacă? Ea seamănă foarte bine cu femela unui zimbru (*20) de pe Pământ. Evident, mărimea ei este incomparabilă. Practic, o vacă terestră ar părea o muscă pe spinarea unei vaci saturniene. După mud, masculul acestei specii, adică taurul, este aproape cel mai mare animal de pe această planetă. Vaca este mult mai mică decât taurul. Totuşi, dacă aţi sta pe spinarea ei, aţi avea o vedere mult mai bună decât din vârful muntelui Plabutschberg (*21), deşi mărimea vacilor de pe Saturn variază destul de mult.

7. Cea mai mare din speciile de bovine este cea care trăieşte în ţinutul Herrifa, cu care am început descrierea planetei Saturn. În acest ţinut, vacile ating frecvent o înălţime de 800 de metri, lungimea de la cap la coadă fiind dublă. Corpul animalului este susţinut de patru picioare puternice şi proporţionale, care par mult mai scurte decât picioarele vacilor de pe Pământ, prin raport cu corpul. Între picioarele din spate este localizat un uger de-a dreptul uriaş, cu opt sfârcuri. Când vaca stă în picioare, ugerul se află la 80 de metri de sol.

8. Cum poate fi mulsă atunci o asemenea vacă uriaşă? Trebuie precizat că vacile saturniene nu sunt mulse la fel ca cele de pe Pământ, căci ele îşi dăruiesc laptele de bunăvoie. Reţinerea sau dăruirea lichidului este controlată de instinctul lor. Cum află însă saturnienii dacă vaca doreşte să le dăruiască lapte? În asemenea momente, ugerul vacii este foarte umflat, iar animalul devine tăcut. Lucrul acesta se petrece de regulă după ce animalul a băut o cantitate foarte mare de apă.

9. Când vaca se odihneşte, saturnienii se grăbesc să plaseze nişte containere uriaşe sub ugerul ei (este vorba de dovlecii despre care am discutat într-un capitol anterior). Laptele pe care vaca este dispusă să îl cedeze este adunat cu grijă în aceste containere. Când vaca a terminat, ea face cunoscut acest lucru printr-un muget ca de tunet.

10. Când mulgătorii aud acest muget, ei se grăbesc să mute containerul de sub uger şi să dispară cât mai repede din zonă, pentru a nu fi striviţi de piciorul uriaş al animalului care se ridică. Când buka atinge o anumită vârstă, ei nu mai trebuie să se preocupe acest lucru, căci nici o vacă suficient de matură nu se va mişca atâta vreme cât va şti că sub ea se mai află fiinţe umane. Nu acelaşi lucru se petrece însă cu vacile tinere, care sunt, potrivit vârstei lor, mult mai neastâmpărate.

11. Din această cantitate de lapte, saturnienii prepară unt, smântână şi brânză. Aceasta este mâncarea lor preferată, îndeosebi miere şi unt întinse pe brânză. Pe această planetă, mierea nu este produsă de albine, ci de o specie de flori care au calice mari şi un parfum extraordinar. Calicele sunt umplute mai mult de jumătate cu miere.

12. Am aflat aşadar în ce fel se bucură saturnienii de laptele lor. Nu ne mai rămâne decât să descriem culoarea vacii. Corpul acesteia este albastru-cenuşiu, zona abdomenului fiind complet albă. Picioarele se închid treptat la culoare, devenind albastru închise. Coada este şi ea mai închisă la culoare decât restul corpului, fiind împodobită la vârf cu un smoc bogat de păr roşu. Gâtul nu este masiv prin comparaţie cu corpul. De la cap şi până la picioarele din faţă vaca are o coamă de culoare roşie, cu o lungime de un kilometru. Capul nu are coarne şi este destul de mic prin comparaţie cu restul corpului. Taurul are însă două coarne drepte, mici, orientate în sus şi înclinate către spate, la fel ca cele ale unei antilope.

13. Mărimea capului este accentuată de urechi, care au o lungime de 60-80 de metri şi o lăţime de 20-25 de metri. Ele sunt de un alb strălucitor. Fruntea animalului este gri-albăstruie. Ochii sunt mari şi au o culoare întunecată. Botul seamănă cu cel al vacii de pe Pământ. El este de culoare cenuşie şi nu este acoperit cu păr. În rest, vaca seamănă foarte bine cu femela unui zimbru terestru.

14. Vacile saturniene sunt prea mari pentru a fi ţinute în grajduri, în schimb, saturnienii le cresc în nişte grădini vii: nişte pajişti împrejmuite cu arborizid. Vacile nu pot sări peste gard, în pofida mărimii lor, căci au picioarele foarte scurte şi nu le pot ridica mai sus de 10 metri de la sol. Acestea sunt aşadar „grajdurile” vacilor de pe Saturn. Evident, un asemenea grajd este de trei ori cât întreaga provincie Styria.

15. Câte vaci are în mod normal un saturnian? On om care are zece vaci şi doi tauri este considerat putred de bogat.

16. Am spus cam tot ce era de spus în legătură cu acest animal. De aceea, ne vom îndrepta în continuare atenţia către un alt animal foarte util, şi anume capra albastră domestică.

Capitolul 31

Capitolul 32

Capitolul 33

Capitolul 34

Capitolul 35

Capitolul 36

Capitolul 37

Capitolul 38

Capitolul 39

Capitolul 40

Capitolul 41

Capitolul 42

Capitolul 43

Capitolul 44

Capitolul 45

Capitolul 46

Capitolul 47

Capitolul 48

Capitolul 49

Capitolul 50

Capitolul 51

------> SFARSIT <------