UNIQUE : FORUM - PORTAL spiritual romanesc

De la iad la rai (Robert Blum) - volumul 2 - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

Author:  Fire [ 9.10.2010, 18:32 ]
Post subject:  De la iad la rai (Robert Blum) - volumul 2 - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

De la iad la rai (Robert Blum)
Drumul unui suflet (Robert Blum) după moartea trupului

- Volumul 2 -

Cuprins

Capitolul 91. Explicația laturii întunecate a vieții. Contrastele sunt esențiale pentru ca omul să poată atinge libertatea spirituală
Capitolul 92. Cele șase animale aflate în conflict. Efectul provocat asupra oamenilor-lup și asupra regelui
Capitolul 93. Explicațiile lui Robert. Iubirea egoistă de sine și aroganța reprezintă rădăcina tuturor relelor. Voința imuabilă a lui Dumnezeu
Capitolul 94. Interpretarea dată de Helena monstrului cu șapte capete, luptei dintre animale, oamenilor-lup și regelui
Capitolul 95. Domnul explică procesul de dezvoltare a ființelor independente. Cheia înțelegerii vieții terestre
Capitolul 96. Domnul vorbește despre copiii lui Dumnezeu și despre copiii lumii exterioare. Parabola livezii și a copacului fără fructe
Capitolul 97. Despre senzualitate și aroganță. Lui Robert i se cere să-l aducă pe cârcotaș. Filozofia hedonistului
Capitolul 98. Cârcotașul pune întrebări legate de Iisus. Zorii cunoașterii de sine
Capitolul 99. Robert îl încurajează pe cârcotaș. Temător, păcătosul ezită. Cârcotașul Dismas prinde curaj și îl urmează pe mesagerul lui Dumnezeu
Capitolul 100. Dismas își mărturisește vinovăția în fața Domnului, dar nu cere grația Acestuia, ci o pedeapsă justă. Consecințele acestei cereri greșite
Capitolul 101. Cuvintele prostești rostite de Dismas în apărarea sa. Prietenii lui se dovedesc cei mai severi critici ai săi
Capitolul 102. Dismas începe să se trezească, implorându-i cu sinceritate Domnului grația și compasiunea
Capitolul 103. Emma și Olaf îl iartă pe Dismas, debitorul lor. Despre spiritul paulian al lui Dismas. O poruncă divină
Capitolul 104. Dismas și foștii săi prieteni. Încercarea acestora de a-l convinge să renunțe la noua sa cale. Vindecarea încăpățânaților necredincioși prin intermediul foamei
Capitolul 105. Calea intelectului și calea inimii. Dismas îi conduce pe sceptici către Domnul
Capitolul 106. Discursul purtătorului de cuvânt al grupului. Bruno, și răspunsul Domnului. Umilința lui Bruno îi atrage grația Domnului
Capitolul 107. Marea masă celestă a grației. Testarea inimii dușmanului. În căutarea iubirii
Capitolul 108. Eroul iubirii este înconjurat de dușmanii săi. Iubirea lui Hristos poate învinge orice obstacol
Capitolul 109. Capacitatea inimii de a simți este sinonimă cu vederea spirituală. Mulțimea spiritelor oarbe din cauza pasiunilor lor lumești ajunge în fața Domnului. Povestea vieții lui Bruno, prezentată pe scurt
Capitolul 110. Domnul vorbește despre captura de suflete. Pâinea, vinul și hainele celeste
Capitolul 111. Foamea și setea lui Bruno continuă. Câteva indicii legate de ordinea celestă
Capitolul 112. Bruno se întoarce la mulțimea pe care o are în grijă. Întrebări legate de renaștere și de liberul arbitru. Explicațiile lui Bruno
Capitolul 113. Discursul mitocanului pe tema distorsionării religiei de către preoțime
Capitolul 114. Răspunsul lui Bruno, inspirat de Domnul. Dovada originii divine a doctrinei lui Hristos: preaplinul și diversitatea ei inepuizabilă
Capitolul 115. Critica adusă Romei. Explicațiile lui Bruno. Beneficiul nopții
Capitolul 116. Distorsionarea mesajului pur al Evangheliei de către liberul arbitru al omului. Sfârșitul îndelungatei suferințe a Domnului
Capitolul 117. Foștii necredincioși capătă încredere în Domnul, dar se sfiesc să se apropie de Acesta. Discuția dintre un fost cleric și un fost ateu. Umorul în împărăția spiritelor
Capitolul 118. Bardo nu se lasă. Mustrarea lui Niklas. Grupul celor o mie de păcătoși, uniți întru spirit, primește grația Domnului
Capitolul 119. Vindecarea sufletului lui Bardo. Discursul lui Niklas referitor la ghidarea lui Dumnezeu. Jurământul celest de prietenie
Capitolul 120. Veșmintele din lumea de dincolo. Domnul binecuvântează spiritele. Blum și prietenii lui sunt trimiși să facă ordine în sufragerie. Uimitoarele lor experiențe
Capitolul 121. Opinii și păreri. Dismas sugerează ca toată lumea să își pună inima în ordine. Recunoștința lui Robert. Binecuvântarea iubirii față de aproape
Capitolul 122. Victimele războiului pătrund în casă cu forța. Discursul liderului lor. Apelul lui la rugăciune
Capitolul 123. Un călugăr dorește să țină o slujbă divină. dar pentru bani! Generalul face spume, criticând cu asprime biserica romano-catolică. Robert simte dorința de a-i ajuta pe oameni. Sosirea Domnului
Capitolul 124. Exuberanța lui Robert. Domnul este îngrijorat de soarta călugărului. Stăpânul casei, Robert, obține ajutorul Helenei. Nunta celestă
Capitolul 125. Trezirea spirituală a călugărului. Dialogul său cu sine - o oglindă a sufletului său. Hristos, ancora vieții pentru cei naufragiați
Capitolul 126. Călugărul ascultă doctrina sfântă a lui Iisus. Fostul orb îl recunoaște pe Domnul și grația Lui
Capitolul 127. Thomas îl slăvește pe Dumnezeu. Instrucțiunile Domnului despre simplitatea iubirii
Capitolul 128. Intervenția lui Thomas în favoarea foștilor săi dușmani, aflați în continuare în anticamera sălii de festivități. Thomas primește un veșmânt de onoare și o pălărie a înțelepciunii. Prima lui misiune
Capitolul 129. Thomas și Dismas ajung în fața generalului și a celor 3000 de suflete. Clarificări legate de Iisus Hristos și de calea mântuirii Sale. Discursul generalului. Domnul întâmpină mulțimea noilor suflete mântuite chiar la intrarea în marea sală de festivități
Capitolul 130. Mulțimea ajunge în fața Domnului. Călătoria de o viață a generalului Theowald către Dumnezeu. Secretul vieții pământești este revelat în lumea de dincolo. Cuvintele pline de iubire și de lumină ale lui Iisus
Capitolul 131. Marele festin. Generalul și prietenul său Kernbeiss. Thomas le mulțumește pentru vindecarea anterioară. O privire aruncată iadului terestru
Capitolul 132. Sosește un grup de suflete ucise prin execuție. Liderul lor spune povestea grupului. Filozofia care nu se bazează pe credință și pe iubire
Capitolul 133. Contele și spiritul nemilos. Povestea vieții celor doi. Negarea la unison a lui Dumnezeu. Sfârșitul mizerabil al celui orgolios
Capitolul 134. Singura alinare pe care și-o doresc cei executați este răzbunarea. Efectul ciudatei voci, care le cere spiritelor să se roage. Vocea vindecătoare
Capitolul 135. Câteva indicii referitoare la cei nefericiți. Franciscanul lipsit de scrupule trezește mânia contelui. Politica ungară la vremea respectivă
Capitolul 136. Grupul discută despre Iisus. Experiența religioasă a franciscanului. Contele se dovedește versat în Sfânta Scriptură. Sfatul final al franciscanului
Capitolul 137. Orgoliul contelui izbucnește din nou. Politica terestră se reflectă și în lumea de dincolo. Generalul comentează împreună cu Robert argumentele acestor spirite. Răbdarea infinită a Domnului
Capitolul 138. Contele și franciscanul discută despre conversația vocilor. Contele încă mai nutrește gânduri de îndoială. Un soldat din mulțime îl cheamă pe Iisus
Capitolul 139. Trezirea contelui în lumină, în fața ochilor celor de față apare imaginea unor munți semeți și a unui palat. Instrucțiuni pline de iubire referitoare la ordinea divină în lumea de dincolo
Capitolul 140. Străinul este interogat în continuare. Un răspuns neașteptat
Capitolul 141. Franciscanul vorbește despre iubire, atacându-l în treacăt pe conte. Replica aristocratică a contelui. Miklos intervine, încercând să-i împace pe cei doi
Capitolul 142. Predica străinului pe tema reproșurilor și căutării paiului din ochii fratelui tău. Intervenția franciscanului. Indiciile străinului referitoare la ordinea inimii
Capitolul 143. Ultimele îndoieli ale franciscanului - ce se întâmplă cu cei care comit păcate de moarte? Răspunsul plin de afecțiune al străinului. Invitația de a intra în casă
Capitolul 144. Splendoarea și mărimea casei. „Oare Iisus Hristos locuiește aici?” Noii veniți tânjesc după Domnul. Premoniția lui Miklos
Capitolul 145. Intrarea în casa celestă. Întâlnirea unor vechi cunoștințe. Orbirea contelui, care îl caută pe Iisus fără să-L găsească. În sfârșit, Îl găsește!
Capitolul 146. Momentul de glorie al contelui. „Tu ești El!?” Un tribut sublim. Domnul vorbește despre relația dintre Tatăl ceresc și copiii Săi
Capitolul 147. Remușcările lui Bathianyi. Domnul vorbește despre necesitatea ca omul să se maturizeze pentru a-L putea recunoaște pe Dumnezeu. Franciscanul, care este încă orb, primește câteva indicii aspre de la Miklos
Capitolul 148. Franciscanul cade pradă din nou îndoielilor la vederea lui Robert Blum
Capitolul 149. Franciscanul continuă să se cramponeze cu rigiditate de doctrina sa catolică. Miklos îl vindecă, punându-i o serie de întrebări dificile. În sfârșit, gheața acestui suflet împietrit se topește. Uimirea sa beatifică în fața adevărurilor celeste
Capitolul 150. Franciscanul începe să mănânce, mulțumindu-i cu ardoare Domnului. Adevărata împărăție celestă. Se produc noi miracole. Compania celor binecuvântați ajunge în salonul principal. „O, Doamne, mare e slava Ta!”
Capitolul 151. Vizitarea casei-muzeu. Marele cimitir. Mesajul de pe piatra funerară. „Doamne, revelează-mi Tu ce a vrut să spună mesajul!”
Capitolul 152. Cum pot fi salvați prizonierii materiei? Recomandările franciscanului
Capitolul 153. Câteva indicii importante referitoare la viață. Satan a fost cel care a creat materia și toate sufletele umane. Planul de mântuire al Iui Dumnezeu
Capitolul 154. Secretele ascunse în interiorul mormântului. Vindecarea în lumea de dincolo. Canalul grației divine
Capitolul 155. Marele mausoleu în formă de piramidă. Cuvintele vii și dătătoare de viață ale Domnului referitoare la spirit, suflet și corp. Adevărata înviere a trupului
Capitolul 156. Explicații referitoare la marele monument în formă de piramidă. Călătoria în lumea din adâncuri. Purgatoriul, raiul și paradisul
Capitolul 157. Povestea lui Robert despre călătoria în lumea din adâncuri. Inscripțiile sfinte de pe treptele piramidei. O doctrină foarte importantă: cea a mântuirii. Efectul ei asupra lui Robert
Capitolul 158. Iubirea arzătoare a lui Robert față de Dumnezeu. Discursul sublim al Helenei. Timiditatea ei față de Cel Preaînalt. Răspunsul ardent al Domnului
Capitolul 159. Parabola artistului și a ucenicilor săi. Sfaturile blânde ale Domnului o ajută pe Helena să își regăsească iubirea miresei celeste
Capitolul 160. Părintele Ciprian se simte ofensat de furtuna sentimentelor Helenei. O mustrare severă la adresa infatuării preoților
Capitolul 161. Transformarea miraculoasă a criptelor sufletului. Robert primește un nume celest. Îngerul Sahariel - liderul grupului
Capitolul 162. Helena conversează cu Domnul. Locuitorii iadului
Capitolul 163. Îi trimit pe Petru și pe Pavel cu misiunea de a-l aduce la Mine pe beduinul-șef Cado. Încercarea meritorie, dar inutilă, a lui Petru de a câștiga acest spirit teribil de partea Mea
Capitolul 164. Răutatea lui Cado i-a afectat întreaga ființă, ca un cancer. Domnul vorbește despre pedeapsa divină
Capitolul 165. Cado intră în sauna infernală. Puterea de neclintit a voinței Domnului
Capitolul 166. Cado se eliberează și se răzbună. Căpitanul cedează. Planul infernal al lui Satan
Capitolul 167. Confruntarea infernală a lui Cado. Odiosul plan de mântuire (a se citi: lovitură de stat) propus de căpitan. Se deschide gaura iadului
Capitolul 168. Puterile întunericului. Răutatea infernală și luciditatea celestă
Capitolul 169. Furtuna „infernal㔠se dezlănțuie. Spiritele păcii de deasupra. Repercusiunile dramatice pe care sunt nevoite să le suporte spiritele întunericului
Capitolul 170. Armata infernală este învinsă. Supraviețuitorul Cado dă semne de îmbunătățire a caracterului. Spiritul său își dorește să se schimbe, dar trupul său este încă slab
Capitolul 171. Schimbarea scenei. Spiritele infernale ale tentației. Cado invocă ajutorul și grația lui Dumnezeu

Author:  Fire [ 9.10.2010, 21:09 ]
Post subject:  Capitolul 91 - Explicația laturii întunecate a vieții. Contrastele sunt esențiale

Capitolul 91
Explicația laturii întunecate a vieții.
Contrastele sunt esențiale pentru ca omul să poată atinge libertatea spirituală.

1. Eu: „Ei bine, scumpa Mea Helena, îmi dau seama că nu poți înțelege deocamdată de ce trebuie să existe astfel de ființe. Totuși, pentru a te liniști și pentru a te ajuta să-ți formezi o imagine mai clară în legătură cu aceste aspecte, doresc să-ți ofer câteva exemple!

2. Gândește-te puțin la foc! Cât de mare este puterea distructivă pe care o conține acest element aprig și pe care acesta o poate declanșa oricând, dacă nu este utilizat cu cea mai mare atenție! Cât de mare este distrugerea pe care o poate provoca el! Și totuși, nu există un alt element mai binefăcător pentru om, în măsura în care este folosit cu înțelepciune.

3. La fel, gândește-te la apă. Ce daune poate provoca acest element atunci când inundă văile și câmpiile! Nimeni și nimic nu îi poate sta în cale... Crezi cumva că ar trebui să anihilez elementul apă numai pentru că este capabil de asemenea distrugeri, provocând moartea oamenilor și mari daune materiale? Spune-Mi sincer: crezi că pământul și tot ceea ce există pe el ar putea exista dacă ar fi lipsit de apă?

4. Gândește-te acum și la greutatea naturală a corpurilor materiale. Ce distrugeri poate provoca o avalanșă atunci când zăpada se prăbușește la vale de pe versantul unui munte înalt! Sau un bolovan care cade de sus - cine i-ar putea opune rezistență? Oare nu ar fi fost mai bine dacă aș fi înzestrat pământul cu greutatea unei pene? În acest caz, oamenii s-ar fi putut juca cu bolovanii la fel cum se joacă copiii cu o minge. Te întreb însă: ce forță ar fi putut susține atunci pământul laolaltă? Și cum ar fi rezistat oamenii, animalele și plantele pe pământ, dacă nu ar fi fost înzestrate cu o greutate? Cred că îți dai seama cât de necesar este acest atribut aparent malefic pentru existența corpurilor materiale!

5. Așa cum aceste elemente sunt absolut necesare pentru ca natura să poată exista, la fel, în lumea spirituală trebuie să existe contraste pentru ca spiritele să poată obține - prin înfruntarea și rezolvarea acestor contradicții aparent ostile - acel atribut pentru care le-am predestinat Eu însumi, și anume viața eternă desăvârșită și libertatea absolută! Libertatea nu poate exista fără constrângere, la fel cum constrângerea nu poate exista fără libertate. Altfel spus, libertatea se naște direct din constrângere (care nu este altceva decât ordinea eternă supusă judecății), la fel cum constrângerea se naște din libertatea Mea primordială!

6. Așa se explică manifestările pe care le-ai văzut mai devreme, care sunt absolut malefice în sine, dar care se dovedesc totuși absolut necesare pentru o vreme, în vederea atingerii și susținerii libertății spirituale a oamenilor, la fel cum fulgerele și trăsnetele sunt absolut necesare pentru susținerea vieții elementelor aerului și pentru distrugerea vaporilor otrăvitori ai acestuia, emanați din măruntaiele pământului din cauza supraîncălzirii solului (fenomen care se petrece periodic). Toate aceste forțe sunt esențiale pentru susținerea vieții pe pământ*, influențându-se reciproc.

7. Numai de noi depinde reorientarea elementelor către ordinea lor naturală, atunci când unul sau altul dintre ele începe să predomine excesiv, manifestându-și în mod devastator caracteristicile. Dacă reușim să facem acest lucru, operând cu cea mai mare atenție, atunci totul revine la normal, generând fructe cât se poate de utile.

8. De pildă, stingerea unui incendiu este o acțiune cât se poate de utilă. La fel, apele trebuie controlate prin stăvilare, diguri și ecluze, iar versanții munților trebuie proptiți. După o furtună puternică, copacii rupți trebuie curățați și în locul lor trebuie plantați alții; și astfel, totul revine la normal. Rezolvarea tuturor acestor probleme printr-o singură lege ar însemna automat distrugerea întregii creații!

9. După aceste explicații, te rog să continui să privești cu cea mai mare atenție ce se va întâmpla în continuare. Haide, spune-ne ce vezi!”
(* - Vezi și „Secretele Vieții” revelate prin Gottfried Mayerhofer, n.r.)

Author:  Fire [ 9.10.2010, 21:13 ]
Post subject:  Capitolul 92 - Cele șase animale aflate în conflict. Efectul provocat asupra oamenilor-lup și asupra regelui.

Capitolul 92
Cele șase animale aflate în conflict.
Efectul provocat asupra oamenilor-lup și asupra regelui.

1. După această pauză, Helena continuă: „Hm, ce ciudat! Aceste creaturi stranii se înmulțesc în jurul tronului mai ceva ca firele de nisip de pe fundul mării. Principalii slujitori ai regelui de-abia mai reușesc să își facă drum printre aceste mase. Mai mult, constat că mulți dintre ei sunt corupți de oamenii-lup, care îi determină să îl influențeze pe rege în sensul dorit de ei. De altfel, în jurul tronului s-a lăsat un întuneric din ce în ce mai dens, astfel încât este dificil să mai faci ceva la vedere. După toate aparențele, acest întuneric provine direct de la aceste ființe pe jumătate oameni, pe jumătate lupi, ale căror ochi strălucesc puternic, iluminând inclusiv obiectele pe care le privesc.

2. Remarc acum în fundal o ființă ciudată, care seamănă cu un bou. Chiar lângă ea se află o alta, care seamănă cu un leu și care încearcă să o înghită pe prima. O, dar lângă leu apare o altă creatură, care seamănă cu un rinocer, cu platoșa sa grea care îi acoperă trupul, și care încearcă să ucidă deopotrivă leul și boul. Între timp, leul - care înainte încercase să mănânce boul - s-a împrietenit cu acesta, încercând să scape împreună de cornul ascuțit al rinocerului. Priviți! A apărut și o a patra creatură! O, dar este un șarpe uriaș, care se încolăcește în jurul primelor trei animale, încercând să le strivească prin puterea sa! Boul, leul și rinocerul se luptă din răsputeri, încercând să scape din strânsoarea șarpelui, dar nu par să aibă un câștig prea mare de cauză. Deși toate trei sunt animale puternice, șarpele îi înlănțuie strâns între inelele sale, și îmi pot da seama ce simt, căci le aud gemetele. Dar cel mai ciudat mi se pare cât de mare este plăcerea pe care le-o provoacă această luptă oamenilor-lup!

3. Iată, un al cincilea animal li s-a alăturat primelor patru - de data aceasta, este vorba de un vultur imens. Acesta zboară pe deasupra ghemului format din cele patru animale, încercând să le separe cu ghearele sale uriașe. Aproape rupt în două de puternicele gheare, șarpele încearcă să se elibereze, dar inelele sale sunt mult prea contractate, fiind ținute strâns de puterea ghearelor vulturului, așa că nu reușește să facă nimic. Primele trei animale încearcă să ajute șarpele, dar atotputernicul vultur se ridică în aer, ducându-și cu el prada. Undeva în spate apare acum un fel de deșert și un râu, către care se îndreaptă vulturul. Iată, acesta coboară din nou la pământ, în plin deșert, și se pregătește să își mănânce victimele.

4. O, iată, din râu iese un crocodil imens, care se îndreaptă către celelalte animale. Șarpele îl întâmpină cu fălcile căscate, dar crocodilul îl mușcă de falca de jos. Vulturul încearcă să își ia zborul, dar crocodilul îl împiedică. De aceea, vulturul renunță la prada sa și coboară asupra crocodilului, încercând să-i smulgă ochii cu ciocul, dar fără nici un rezultat aparent. Intre timp, celelalte trei animale - rămase libere - o iau la goană, încercând să scape.

5. Văd acum un ihneumon (*1) repezindu-se la crocodilul uriaș. În fața acestui dușman de moarte al său, crocodilul lasă să-i scape șarpele din gură, iar acesta se grăbește să dispară, șerpuind în convulsii dureroase. La rândul lui, crocodilul se scufundă în apă. Singurul care rămâne pe câmpul de luptă este vulturul, nemulțumit că nu și-a putut consuma prada. Ihneumonul preferă însă să urmărească crocodilul în apă.

6. Vulturul urmărește la rândul lui ihneumonul de sus, încercând să-l prindă, dar acesta dispare într-o crăpătură din sol, lăsând vulturul să zboare fără nici un fel de pradă. Și astfel, toate animalele au scăpat practic neatinse, doar cu anumite răni și vânătăi. Singurul care a fost rănit mai grav a fost șarpele, și este greu de spus dacă nisipul fierbinte va reuși să îl vindece. Cât despre ihneumon, numai Tu, Doamne, poți ști dacă își va primi răsplata pentru că a despărțit acest grup de animale ostile...

7. O, dar constat că numeroșii oameni-lup fac niște fețe lungi, deloc mulțumite. Scrâșnetul dinților lor îmi dă de înțeles că nu sunt deloc mulțumiți de rezultatul acestei bătălii între animale! Această imagine îmi face plăcere, căci acești oameni de o răutate extremă mi se par infinit mai respingători decât lupta animalelor, care până la un punct este de înțeles, datorită instinctelor lor. De fapt, singurii care mi se par cu adevărat bestiali sunt acești oameni-lup.

8. Constat de asemenea că regele, aflat încă pe tronul său, dă și el semne de nervozitate. Nici el nu pare prea în largul lui, dar ce poate face? Își păstrează puțina putere care i-a mai rămas pentru a încerca să își salveze tronul. Dacă nu va reuși să își păstreze această putere, mai degrabă va abdica la tron, decât să încerce să se unească cu poporul său prin iubire, bunătate și răbdare! Dimpotrivă, oamenii nu îndrăznesc să crâcnească sub pumnul lui de fier, căci ar risca să aibă soarta vulturului de mai înainte, care a fost nevoit să își părăsească prada și să fugă. Banii regelui sunt tocați de soldați, iar oamenii nu își mai pot plăti impozitele decât cel mult cu prețul vieții lor.

9. O, Doamne, manifestarea începe să pălească acum, dar trebuie să-Ți mărturisesc că tot nu m-am lămurit în privința hidrei cu șapte capete. Dacă voia Ta sfântă nu are nimic împotrivă, Te implor să îmi oferi câteva lămuriri!”

10. Eu: „Ascultă, mult iubita Mea, de vreme ce toți cei de față au văzut aceeași manifestare ca și tine, îl voi ruga pe Robert să îți explice. De ce să monopolizăm numai noi doi discuția? Doar și ceilalți au guri!

11. Așadar, dragă Robert, oferă-i dragii noastre Helena lămuririle pe care le așteaptă de la tine!”


(*1) Mamifer carnivor cu coada lungă, considerat sfânt de vechii egipteni.

Author:  Fire [ 9.10.2010, 21:21 ]
Post subject:  Capitolul 93 - Explicațiile lui Robert. Iubirea egoistă de sine și aroganța reprezintă rădăcina tuturor relelor.

Capitolul 93
Explicațiile lui Robert.
Iubirea egoistă de sine și aroganța reprezintă rădăcina tuturor relelor.
Voința imuabilă a tui Dumnezeu.

1. Auzind îndemnul Meu, Robert se ridică în picioare și spune: „O, Doamne, Iubire Supremă, Prieten al celor sărmani, Înțelepciune mai presus de orice! Lucrurile sunt cât se poate de limpezi, sensul lor fiind ilustrat chiar de cele văzute. Desigur, de vreme ce Helena nu a aprofundat încă subiectul corespondențelor, care i-ar fi permis să înțeleagă cu ușurință imaginile privite anterior, acestea trebuie să îi fie lămurite.

2. Așadar, ascultă, preaiubita mea soră Helena! Tot ce ai văzut mai înainte reprezintă spiritul aroganței. În fața ferestrei ai văzut luptându-se între ele spiritele depravării, care nu au ezitat să se trădeze reciproc, atunci când interesele personale le-au cerut-o! Iată, aceasta este opera aroganței, a cărei sursă primordială este iubirea egoistă de sine. Așa cum iubirea pură față de Dumnezeu și față de aproapele tău reprezintă fundamentul bunăstării interioare, al fericirii, armoniei și unității, la fel, iubirea egoistă de sine reprezintă fundamentul urii față de toate lucrurile care nu fac parte integrantă din ea (care îi apar ca fiind exterioare sieși), inclusiv al disprețului și persecutării tuturor celor care îndrăznesc să se opună acestui atribut malefic.

3. Iubirea pură împărtășește tot ce are, dar nu sărăcește niciodată; dimpotrivă, devine din ce în ce mai bogată și mai puternică. Căci ori de câte ori dăruiește ceva, ea primește înapoi de o mie de ori. în schimb, iubirea egoistă de sine încearcă tot timpul să fure și să ia ceva de la alții, dar pierde de o mie de ori ceea ce a luat. Neavând o putere sau o autoritate în sine, ea este nevoită să fure această putere din altă parte. Numai așa reușește ea să se mențină o vreme în lumea exterioară, dând chiar impresia de măreție și de strălucire. Prețul plătit este însă mult prea mare pentru ea, așa că în final sărăcește de tot, dovedindu-și adevărata față, cea de vierme care se târăște și se contorsionează prin praf. Deși se mai zbate o vreme, acest lucru nu îi mai servește la nimic, nefăcând altceva decât să îi accelereze pieirea definitivă.

4. Care este sursa care alimentează întotdeauna războiul? Ascultă, aceasta este iubirea egoistă de sine, mama aroganței, care nu își dorește altceva decât să domine! Cine este în acest caz dușmanul ei de moarte, cel care i se opune în permanență, învingând-o de fiecare dată? Aceasta este iubirea pură, din care derivă judecata dreaptă și justiția divină! Iubirea egoistă de sine face tot ce îi stă în puteri pentru a-și menține puterea și pentru a se răzbuna împotriva justiției divine, dar acest efort continuu se dovedește de fiecare dată zadarnic, nefăcând altceva decât să îi secătuiască și mai rău forțele, spre deosebire de iubirea pură, a cărei putere se înzecește în urma acestei lupte.

5. Tiara inversată care a apărut mai devreme din acea plantă crescută în noroi arată în mod clar în ce constă fundamentul splendorii lumești. Faptul că tiara era inversată pe acel trepied a reprezentat un simbol al orientării demoniace a puterilor lumești, cu toată gloria, strălucirea lor aparentă și notorietatea de care se bucură, căci ele se opun purității celeste. Trepiedul simbolizează iubirea egoistă de sine, cele trei picioare ale sale fiind falsitatea, viclenia și amăgirea, în interiorul tiarei ai putut vedea tot felul de creaturi dezgustătoare și însetate de sânge, a căror semnificație ți-a explicat-o Domnul. Singura nelămurire care ți-a mai rămas se referă la hidra cu șapte capete. Dacă te vei raporta la știința corespondențelor, vei recunoaște cu ușurință semnificația acestei imagini simbolice. Haide, încearcă, iar noi vom încerca să te ajutăm!

6. Multe depind de tine, căci Domnul va acționa în funcție de înțelegerea ta! Adevăr îți spun: totul depinde de felul în care vei ști să îmbrățișezi acea creatură cu iubirea ta arzătoare. Domnul va acționa apoi în strictă concordanță cu felul în care ai înțeles tu imaginea, precum și cu înțelegerea noastră! De aceea, încearcă să faci o treabă cât mai bună, căci soarta întregii lumi depinde de discernământul tău!”

7. Auzind că destinul și bunăstarea întregii lumi depind de înțelegerea ei referitoare la hidra cu șapte capete, Helena rămâne șocată. Ea se întoarce rapid către Mine și Mă întreabă: „Doamne, iubirea vieții mele, este adevărat ce spune Robert?”

8. Eu: „Cât se poate de adevărat! Există o profeție indiană (indienii sunt unul din cele mai vechi popoare care au trăit pe pământ) care spune: «Ascultați, oameni păcătoși! O femeie a fost cea care a dus la căderea acestei lumi, și tot printr-o femeie va fi înălțată ea în grația lui Dumnezeu. La sfârșitul timpurilor, va exista o femeie prin intermediul căreia întreaga lume va fi judecată, dăruindu-i-se fie viața, fie moartea, în funcție de înțelegerea femeii!» Ascultă, tu ești acea femeie de care vorbește străvechea revelație! De aceea, gândește-te bine ce spui, căci soarta pământului se află în mâinile tale!”

9. Helena: „O, nu, nu, este imposibil! Nu sunt deloc încântată să aflu așa ceva; dimpotrivă, mă simt îngrozitor de împovărată. De aceea, o, Doamne, eliberează-mă de această povară, căci nu mă simt în stare să discern între bine și rău!”

10. Eu: „Iubita Mea Helena! Îmi cunoști deja imensa iubire față de tine, dar știi de asemenea că în ceea ce Mă privește, îndeosebi în această împărăție a luminii, a vieții și a adevărului imuabil, odată ce am pronunțat un cuvânt, nu Mi-l mai pot lua înapoi. De aceea, va trebui să faci ceea ce ți-am cerut. Ce crezi că s-ar întâmpla cu această creație și cu ordinea divină dacă aș începe dintr-o dată să devin alunecos, acum spunând una, și peste un minut făcând cu totul altceva?! Ar fi suficientă o singură clipă în care intenția Mea să devină neatentă pentru ca întreaga creație să înceapă să se dizolve și toate formele ei să devină distorsionate, ca niște caricaturi efemere. De vreme ce natura Mea este imuabilă, într-o manieră pe care nimeni nu o va putea înțelege vreodată pe deplin, toate lucrurile și ființele create își păstrează de-a pururi esența și forma, așa cum au fost create de la bun început.

11. Eu sunt Cel care te-a ales pe tine pentru această sarcină, și asta încă de la începuturile timpului. De aceea, va trebui să faci ceea ce îți cer, ascultând de iubirea ta pură față de Mine. Numai în acest fel îți vei putea dezvolta acea independență absolut necesară sferei tale vitale, rămânând de-a pururi cea care ești, ca și cum nu ai depinde decât de tine însăți, nefiind supusă vreunei influențe exterioare.

12. Ceea ce îți cer acum nu are legătură în primul rând cu lumea materială, care oricum este supusă judecății, cât cu esența sufletului tău. Aceasta este șansa ta supremă de a atinge adevărata libertate, care îți va permite să te bucuri de cea mai înaltă fericire și de extazul cel mai deplin! - Acesta este nucleul și rădăcina întregii manifestări și a întregii deveniri. Noi nu lucrăm aici pentru lumea exterioară, ci pentru ceruri.

13. De aceea, haide, draga Mea Helena, fă ceea ce ți-a cerut fratele Robert”.

Author:  Fire [ 9.10.2010, 21:28 ]
Post subject:  Capitolul 94 - Interpretarea dată de Helena monstrului cu șapte capete, luptei dintre animate, oamenilor-lup și regelui.

Capitolul 94
Interpretarea dată de Helena monstrului cu șapte capete,
luptei dintre animate, oamenilor-lup și regelui.

1. Helena îmi răspunde: „Ei bine, dacă așa stau lucrurile în această lume și în întreaga infinitate, este evident că nu mai am de ales, așa că va trebui să mă descurc. Sper totuși că bunăstarea sau anihilarea pământului nu depind cu adevărat de măsura prostiei mele. Sper, iubirea vieții mele, că vei menține creația infinită chiar și după interpretarea pe care o voi da eu hidrei cu șapte capete...”.

2. Eu: „Iubita Mea Helena, în ceea ce Mă privește, totul este măsurat cu o precizie desăvârșită, dar sunt situații în care nici o amânare nu mai este posibilă, într-adevăr, Eu pot menține creația și fără înțelegerea ta, dar așa cum ți-am explicat deja, problema nu se pune să mențin universul așa cum este, ci să creez un univers celest perfect, eliberat de toți cei care au sosit recent în această sferă din lumea de dincolo. Nu trebuie să uiți nici o clipă acest lucru, căci el te va ajuta în mare măsură să faci ceea ce ți-am cerut. Ai înțeles?”

3. Helena: „Da, Doamne, acum lucrurile îmi sunt mult mai clare! De aceea, voi încerca, cu ajutorul Tău, să explic semnificația monstrului cu șapte capete.

4. Așa cum înțeleg eu lucrurile, acest monstru simbolizează actualul spirit al Anticristului și domnia sa pe pământ, unde trăiește în mijlocul propriilor sale excremente. Viermele reprezintă imensa nerușinare care emană din dorința sa de dominație, de acaparare, din ipocrizia și minciunile sale. Cele șapte capete ale sale amintesc de cele șapte vicii principale ale omului, din care derivă cele șapte păcate capitale: aroganța, tirania, gelozia, invidia (dublată de meschinăria care ucide sufletul), ura ireconciliabilă, trădarea și nu în cele din urmă crima! Din aceste vicii se nasc pasiunile desfrânate, urâțenia sufletească, lăcomia, lipsa de castitate, adulterul, absența iubirii fată de aproape și persecutarea tuturor celor care îndrăznesc să respire liber, nerușinarea și infamia, lipsa totală de scrupule, și în sfârșit neascultarea și lipsa de respect față de Dumnezeu! Aceste zece păcate care derivă din primele șapte (cele principale) sunt simbolizate de cele zece coarne de pe fruntea celor șapte capete ale bestiei. Fiecare din aceste coarne avea deasupra o coroană strălucitoare, prin care se evapora sângele ori de câte ori acesta amenința să umple vasul și să se reverse. Aceste bijuterii false simbolizează tirania cea mai deplină, care reprezintă o oroare în fața Ta, o, Doamne, dar căreia i-au căzut pradă inimile celor mai mulți dintre oamenii de pe pământ. În viziunea mea, cea mai bună corespondență pentru aceste coroane este indicată de viața politică, un paravan al tuturor promisiunilor dincolo de care nu se ascunde decât ipocrizia și moartea. Dacă cineva îndrăznește să se atingă de acest văl al minciunilor, el trezește furia tiranului, care se dezlănțuie pe loc împotriva lui și a maselor oarbe.

5. De aceea, eu cred că singura cale pentru ca umanitatea terestră să poată cunoaște starea de pace interioară, evitând pentru totdeauna vărsarea de sânge, constă în înlăturarea tuturor coroanelor, a spadelor, a celor șapte capete, adică a întregului monstru, și implicit a ajutoarelor sale și a tiarei. Numai după ce acestea vor fi eliminate de pe pământ vor înceta oamenii să se mai lupte între ei, precum animalele.

6. Am intuiția profundă că două lucruri ar trebui să se petreacă pe pământ pentru ca pacea să fie reinstaurată pe această planetă: fie va trebui ca nouă zecimi din umanitate să fie eliminată de Tine, o, Doamne, prin intermediul îngerilor morții, astfel încât zecimea rămasă să se poată bucura de conducători mai înțelepți; fie, alternativ, ar trebui ca pământul să crească de zece ori, iar în fiecare din țările sale să apară un munte de aur. Căci numai printr-o distribuire generalizată și egală a acestui metal al iadului i-ar scădea acestuia valoarea, până la nivelul valorii calcarului obișnuit, iar umanitatea nu va mai fi preocupată de el. Așa văd eu lucrurile: ori umanitatea va trebui să-și reducă dramatic numărul populației, ori cantitatea de aur și de argint va trebui să crească la fel de dramatic pe pământ, în caz contrar, lucrurile nu se vor schimba niciodată în bine pe această planetă. Dorința oamenilor de a acumula și lăcomia lor trebuie să treacă dincolo de pragul de saturație, căci altfel ei nu vor renunța niciodată la iubirea egoistă de sine, sursa aroganței și a tuturor tendințelor dictatoriale!

7. La ce folosește puterea boului (popoarelor) și ghearele leului (puterea dinastică), sau greutatea imensă a crustaceului (coerciția impusă de tirania despotică a prinților pământului)? Ce efect benefic ar putea avea asupra umanității puterea șarpelui (politica inchizitorială, bazată pe serviciile secrete, care încearcă să sufoce popoarele, aflând chiar și cele mai intime secrete ale oamenilor)? La ce servește rapacitatea vulturului liber (democrația socială)? Care sunt motivele reale care stau la baza acțiunii aligatorilor reacționari, dornici de răzbunare? În ultimă instanță, sărmanul ihneumon, cel mai slab dintre animale (masele sărace) anihilează toate aceste puteri, alungând animalele corespondente fără ca acestea să-și fi potolit foamea! În fond, la ce a folosit lupta lor? Dacă ihneumonul s-a dovedit cel mai bun dintre toate la sfârșitul luptei, de ce nu i-ai acorda lui puterea, de la bun început? Chiar trebuie să sufere pământul din cauza sărăciei?

8. O, Doamne, Creatorule preaînțelept și preaplin de iubire! Din câte îmi dau seama, degeaba Te implorăm și ne sfătuim noi, ființele create de Tine, căci indiferent ce dorim noi, Tu vei acționa oricum așa cum vei dori, în conformitate cu înțelepciunea Ta supremă, din care derivă întreaga justiție și întreaga bunătate. De altfel, chiar așa și trebuie să se petreacă lucrurile, căci dacă ai permite ca voința Ta să fie influențată de slăbiciunea noastră, întreaga creație s-ar duce de râpă! Din fericire, Tu, Doamne, reprezinți fundamentul întregii lumi, căci întreaga ordine agregată a acesteia reprezintă doar un gând în conștiința Ta, ce-i drept, un gând atotputernic din perspectiva noastră, a creaturilor Tale. De aceea, consider că ar fi inutil să continui să divaghez pe această temă.

9. Cât despre oamenii-lup care au apărut în viziunea finală, aceștia reprezintă o organizație dezgustătoare, pe care întreaga lume o condamnă la unison. Această organizație secretă și filialele ei a fost dintotdeauna sursa întregului rău planetar, neurmărind altceva decât propria sa dominație asupra pământului. De aceea, nu cred că mai trebuie să fac alte comentarii în legătură cu ea.

10. În ceea ce îl privește pe rege și disperarea cu care se agață el de tron, cred că acesta reprezintă un exemplu foarte ilustrativ al setei de putere care domnește la ora actuală pe pământ. Toată lumea dorește să conducă, dar nimeni nu acceptă să se supună, decât cel mult dacă obține în schimbul supunerii sale dividende cât mai grase. Dacă nu obține aceste dividende, chiar și cel mai supus servitor se transformă pe loc într-un socialist care urăște guvernul sau într-un așa-zis republican roșu, care nu își dorește altceva decât să le bage pe gât oamenilor fericirea cu forța, prin executarea conducătorilor lor, neuitând în decursul acestui proces să își umple cât mai mult propriile buzunare. Această înclinație tiranică pare să fie principala cauză care divide umanitatea, la fel ca o sabie cu dublu tăiș, conducând-o la ura cea mai aprinsă!

11. Iubirea adevărată a dispărut de mult de pe pământ. Nimeni nu își mai iubește aproapele ca pe un frate întru Tine, Doamne, ci cel mult din perspectiva unui eventual câștig de pe urma lui. Dacă A poate obține vreun profit de pe urma lui B, el îi zâmbește cu cea mai mare prietenie posibilă. Dacă B nu îi satisface însă cererea, A își pierde orice interes față de el, și nu l-aș sfătui în nici un caz pe B să îi ceară vreodată ajutorul lui A, în cazul în care acesta din urmă s-ar îmbogăți fără ajutorul lui și ar dispune de mijloacele necesare pentru a-l ajuta. Pentru A, B reprezintă un ne-prieten (dacă nu cumva chiar un dușman), întrucât nu l-a ajutat la vremea respectivă, chiar dacă se poate demonstra negru pe alb că B nu a avut posibilitatea să facă acest lucru. De altfel, chiar dacă B l-ar fi ajutat pe A să ajungă la actualul său statut social de putere și bogăție, în cazul în care B ar avea necazuri și ar căuta ajutor la cel pe care l-a ajutat cândva (A), acesta s-ar scuza amabil, încercând să scape apoi de B, care nu-i mai folosește la nimic. Iată, Doamne, cum am ajuns să îi văd eu pe oameni, și cred că le-am surprins destul de corect esența.

12. Ce se poate face însă pentru a le schimba caracterul și destinul? La această întrebare, cred că singurul în măsură să dea un răspuns ești numai Tu, căci nici un înger creat de Tine nu are cum să cunoască răspunsul. Oricât de mult ne-am consulta noi aici, chiar dacă toți sorii din univers s-ar stinge, nu cred că am putea ajuta vreodată în mod eficient umanitatea oarbă de pe pământ. În schimb, ar fi suficient un singur cuvințel plin de iubire, de forță și de înțelepciune din partea Ta pentru ca întregul pământ să fie vindecat, la fel ca servitorul centurionului de acum 2000 de ani, din perioada când Te-ai întrupat pe pământ, atunci când stăpânul lui Te-a implorat să îl vindeci! O, mult adoratul meu Domn și Dumnezeu Iisus, ai milă și purifică pentru totdeauna pământul de tot ce este malefic și demonic pe suprafața lui! Facă-se voia Ta, acum și de-a pururi!”

Author:  Fire [ 9.10.2010, 21:32 ]
Post subject:  Capitolul 95 - Domnul explică procesul de dezvoltare a ființelor independente. Cheia înțelegerii vieții terestre.

Capitolul 95
Domnul explică procesul de dezvoltare a ființelor independente. Cheia înțelegerii vieții terestre.

1. Eu: „Trebuie să recunosc, iubita Mea Helena, că Mi-ai dat un sfat foarte bun, pe care îl voi pune imediat în practică. Adevăr îți spun: partea feminină a umanității poate fi mândră de tine!

2. Ai exagerat totuși puțin în două privințe: atunci când Mi-ai cerut să anihilez nouă zecimi din umanitate sau să măresc pământul de zece ori, precum și atunci când Mi-ai cerut să înlătur complet orice conducere politică de pe pământ. În aceste două cazuri Mi-ai părut puțin cam dură, cu atât mai mult cu cât o astfel de soluție nu poate fi aplicată în mod natural, ci doar pe calea judecății, care reprezintă adevărata moarte spirituală pentru orice suflet asupra căruia se abate!

3. Ascultă, Eu sunt omnipotent, așa că orice gândesc trebuie să se manifeste instantaneu, dacă așa doresc Eu. De pildă, dacă Mi-aș dori ca în fața Mea să apară un milion de oameni, aceștia ar apărea fără nici o întârziere. Mai mult, dacă așa aș dori, aceștia ar vorbi și ar acționa la fel de înțelept, și ar arăta la fel de perfect ca și cel mai frumos dintre serafimi. Aceste spirite ar fi pline de iubire și ar sluji creației în o mie de feluri, dar ar fi în întregime moarte, căci tot ce ar spune sau ar face ar fi derivat din propria Mea voință. Altfel spus, ele nu ar fi înzestrate cu o viață în sine, excepție făcând voința Mea, pe care le-am împrumutat-o pe o durată determinată și limitată. De pildă, dacă va veni vreodată o vreme când nu voi mai dori existența acestor ființe aparente, ele ar dispărea pe loc, la fel cum au apărut!

4. Pe de altă parte, dacă aș dori să le dăruiesc acestor creaturi o viață reală și liberă în sine, independent de atotputerea Mea, nu aș putea face acest lucru decât într-un singur fel: prin despărțirea lor de Spiritul Meu (de Voința Mea), lăsându-le să se descurce singure și să învețe lecțiile iubirii. Pentru a realiza acest lucru, ar trebui să ascund Spiritul Meu divin de vederea lor interioară, ținându-l captiv în interiorul unui înveliș material (un trup exterior). Le-aș transforma astfel în niște entități izolate (rupte de Mine) și aș fi nevoit să le dau anumite legi pe care să le respecte. Mai mult decât atât, ar trebui să le dau diferite oportunități și stimulente, silindu-le astfel să acționeze în mod voluntar în acord cu propria lor cunoaștere și cu propria lor voință, pentru a vedea în ce măsură sunt de acord să respecte poruncile Mele, sau preferă să le încalce. Chiar și aceste porunci ar trebui alese cu grijă, astfel încât să fie pline de înțelepciune, dar și de bunătate. În cazul în care nu ar dori să respecte aceste legi, spiritele ar trebui să suporte pedeapsa cuvenită, care nu poate fi decât una singură: aceea de a le fi prelungită captivitatea până când vor fi dispuse să respecte poruncile Mele din propria lor voință. Abia atunci aș putea elimina Eu restricțiile exterioare care limitează respectivul spirit uman, lăsându-i să se bucure de o libertate deplină și de o viață perfectă, care nu mai este supusă judecății exterioare. După cum îți poți da cu ușurință seama, acest lucru nu este posibil decât după ce sufletul respectiv a atins starea necesară de maturizare interioară, prin folosirea liberului său arbitru în sensul respectării depline a poruncilor Mele pline de iubire și de înțelepciune.

5. Din acest exemplu, îți poți da seama că sunt nevoit să respect - conform propriei Mele ordini divine - acțiunea liberă a oamenilor de pe pământ, acesta fiind testul suprem al libertății lor, cu consecințele de rigoare, bune sau rele, pe care vor trebui să le suporte. Dacă i-aș sili să asculte de omnipotența Mea, ei ar muri instantaneu din punct de vedere spiritual, nemaifiind capabili să facă ceva din propria lor voință. Dacă aș dori ulterior să îi eliberez din nou, aș fi nevoit să repet același proces, respectiv să Mă separ pe Mine de ei, lăsându-i să se descurce în mod liber, dar ținându-i în aceeași captivitate naturală; altfel spus, ar trebui să îi supun aceluiași test al libertății.

6. Dacă vor trece de acest test, în conformitate cu ordinea prestabilită, ei vor putea ajunge, așa cum s-a întâmplat cu voi, în această lume a spiritelor, ducând aici o viață pe deplin liberă. Dacă acțiunile lor se împotrivesc însă ordinii divine, ei vor trebui în mod necesar să își continue captivitatea inclusiv în această lume a spiritelor, până când vor ajunge să își dezvolte într-o măsură suficient de mare viziunea interioară astfel încât să se poată apropia de Mine, Creatorul lor, fără ca acest lucru să le facă rău. Abia după ce vor începe să Mă iubească pe deplin, ca pe un Domn și Frate al lor, vor deveni ei cu adevărat liberi, așa cum sunt și Eu, în sensul că îmi vor îngădui din proprie voință să acționez, să gândesc, să simt și să judec în interiorul lor ca un al doilea sine perfect!

7. Aflați în această stare de conștiință perfectă, ei pot primi de la Mine o cunoaștere încă și mai desăvârșită și o putere infinit mai mare, fără ca acest lucru să le afecteze în vreun fel libertatea individuală. Mai mult, pot deveni la fel de perfecți ca și Mine, aceasta fiind eliberarea finală și starea supremă de extaz spiritual.

8. Ascultă, este ușor să spui: «Doamne, fă cutare sau cutare! Judecă națiunile rele, condamnă-i pe regi și pe tiranicul papă! Distruge-i pe toți cei cu inima arogantă! Fă un miracol! Condamnă-i definitiv pe toți ticăloșii umani și lasă-i să putrezească în iadul etern*, căci ei sunt răi până în măduva ființei lor!» - Drama este că dacă M-aș grăbi să-i judec și să-i condamn pe toți oamenii de pe pământ, datorită comportamentului lor aberant și nelegiuit, toată munca Mea de până acum ar fi în zadar.

9. Deși suntem nevoiți să ne ocupăm de ceea ce se întâmplă pe pământ, având grijă ca ordinea divină să fie respectată, căci aceasta este calea cea mai ușoară care conduce către viața eliberată și divină, trebuie să dăm totuși dovadă de o răbdare infinită, privind cu egală detașare chiar și cele mai perverse dintre faptele oamenilor, la fel ca și pe cele bune și virtuoase. Căci principala condiție a dezvoltării omului liber este ca el să devină conștient de sine într-o deplină separare de Mine însumi, acționând în mod corect, dar din propria sa voință (fără să fie obligat de Mine)! Indiferent dacă acționează corect sau incorect, dacă face bine sau rău, omul nu trebuie forțat niciodată, căci în caz contrar și-ar pierde liberul arbitru, iar calea care duce către eliberarea sa spirituală ar fi blocată definitiv. De aceea, trebuie să respectăm întru totul aranjamentele și descoperirile oamenilor de pe pământ, influențându-i, desigur, în bine, dar cât mai discret cu putință. Dacă am apărea brusc în fața lor, noi am distruge astfel această școală a noii umanități spiritualizate, iar ridicarea celor căzuți și conducerea lor către mărețul destin care le este predestinat ar deveni infinit mai dificilă. De aceea, singura soluție care ne rămâne este să îi ajutăm pe oamenii de pe pământ în tăcere, supraveghindu-i discret și sprijinindu-i să evolueze gradat către lumină. După această primă perioadă de dezvoltare, vom avea la dispoziție alte nenumărate căi prin care îi vom putea conduce pe cei care nu s-au dezvoltat încă suficient către adevăratul lor destin.

10. Evident, ori de câte ori încălcările ordinii divine depășesc orice imaginație, punând în pericol însăși dezvoltarea umanității potrivit destinului ei prestabilit, către libertatea supremă, putem interveni în mod natural, provocând pe pământ diferite fenomene generatoare de teamă, precum epi-demiile, foametea, războaiele, inflația, etc. Aceste pedepse sinonime cu judecata divină nu trebuie să afecteze însă niciodată mai mult de 10% din umanitate, pentru a nu afecta definitiv libertatea umană (condiția supremă care poate conduce la libertatea spirituală), condamnând astfel întreaga umanitate la o judecată definitivă, adică la moartea spirituală!

11. Iată așadar care este viziunea Mea. Ce părerea ei? Spune-Mi dacă ți se pare bună și perfect justă, sau consideri că ar putea exista o cale alternativă”.

12. Helena: „O, iubire mai presus de oricare alta și bunătate supremă! O, Doamne, o, Tată ceresc, o, Iisuse al meu! Cine ar putea aduce vreo obiecție unui asemenea raționament? Felul în care ne-ai prezentat acum crearea umanității și evoluția ei către destinul suprem care îi este predestinat, cel al libertății perfecte și al vieții trăite în lumină, depășește tot ce și-ar fi putut imagina vreodată ochii și urechile noastre limitate!

13. Abia acum înțeleg pe deplin ce înseamnă omul, cum a fost creat el, ce trebuie să facă și cum trebuie să fie ghidat pentru a fi condus fără greș către destinul măreț care i-a fost prestabilit! Iar Tu îmi ceri să îți ofer o opinie alternativă? Cu greu îmi pot imagina o prostie mai mare! - Nu, preaiubitul, preaînțeleptul, preabunul, infinit răbdătorul și desăvârșitul meu Domn Iisus! Nu vei obține o altă opinie de la mine nici dacă ai aplica asupra mea întreaga Ta omnipotență! Numai un om arogant și lipsit de minte ar îndrăzni să mai adauge ceva la cele spuse de Tine! Chiar dacă Petru sau Pavel însuși ar îndrăzni să mai scoată un cuvânt în plus față de ce ne-ai transmis Tu adineauri, m-aș vedea nevoită să revin la temperamentul meu aprins de până nu demult și să le scot ochii din cap, ca răsplată pentru acest comportament nedemn! Din fericire, constat că toată lumea păstrează tăcerea, căci toți își dau seama de adevărul celor spuse de Tine, și asta într-o măsură mult mai mare decât mine!

14. Domnul și Dumnezeul meu, mă simt atât de profund impregnată de adevărul cuvintelor Tale încât îndrăznesc să adaug că nici chiar Tu însuți nu ai reuși să găsești o soluție alternativă la cele deja spuse! Aceasta este opinia mea irevocabilă, pe care nu intenționez să mi-o mai schimb vreodată, în eternitate, iubindu-Te simultan pe Tine mai presus de orice!”

(* - Vezi „O revelație Divină despre Iad”, n.r.)

Author:  Fire [ 9.10.2010, 21:35 ]
Post subject:  Capitolul 96 - Domnul vorbește despre copiii lui Dumnezeu și despre copiii lumii exterioare.

Capitolul 96
Domnul vorbește despre copiii lui Dumnezeu și despre copiii lumii exterioare.
Parabola livezii și a copacului fără fructe.

1. Eu: „Mult iubita Mea Helena, sunt pe deplin satisfăcut de cuvintele tale. Iar lauda pe care Mi-ai adus-o Mă face să nu îmi mai doresc nimic în inima Mea. Căci numai adevărul poate recunoaște și slăvi adevărul, la fel cum nimeni nu Mă poate recunoaște și nu Mă poate iubi pe Mine în calitate de Dumnezeu dacă nu este deja una cu Mine!

2. Toți acești oameni s-au născut direct din Mine, deși există în creație și ființe create doar indirect de Mine. Adevărații copii ai lui Dumnezeu sunt numai cei născuți direct din Mine, în inimile cărora rezidă iubirea cea mai pură a lui Dumnezeu, singura care permite recunoașterea negreșită a Acestuia. Ființele create indirect sunt copii ai lumii exterioare; părintele lor este Satan, iar lumea lor este iadul*. Chiar și aceștia sunt chemați însă de Mine către adevărata recunoaștere și către iubirea cea pură. De fapt, ei reprezintă principalul motiv pentru care am demarat marele Meu proiect al mântuirii, care se află în plină derulare în lumea exterioară și în numele căruia am convocat acum acest consiliu celest. Mai mult, el Mă obligă să țin cont de circumstanțele excepționale care există pe pământ și să aduc anumite schimbări esențiale stilului general al creației Mele.

3. Ca să înțelegi mai bine, îți voi spune o parabolă. De aceea, ascultă-Mă:

4. Proprietarul unei livezi a plantat tot felul de copaci, mai mari și mai mici, pomi fructiferi și arbori altoiți. Toți copacii erau plantați pe același sol de calitate al livezii, iar cei mai comuni dintre ei au beneficiat inclusiv de îngrășăminte. Proprietarul s-a ocupat de toți pomii săi cu aceeași dăruire, dar unii dintre copacii comuni au crescut mai rapid și s-au dezvoltat mai frumos decât cei atent selectați, în special unul dintre ei a crescut extraordinar de puternic, remarcându-se între toți ceilalți. El i-a atras astfel atenția grădinarului, care și-a revărsat întreaga iubire asupra lui, ocupându-se în mod special de el. Au trecut astfel anii, dar în timp ce ceilalți copaci dădeau roade abundente, pomul preferat al grădinarului a continuat să rămână sterp, neproducând altceva decât frunze. În cele din urmă, proprietarul livezii s-a enervat și le-a spus servitorilor săi: «Știți cât de mult m-am îngrijit de acest copac de-a lungul anilor, și totuși refuză să dea fructe. De aceea, tăiați-l de la rădăcină și faceți din el lemne pentru foc, căci este sterp și nu îmi mai produce nici o bucurie! Plantați în locul lui o salcie, ca semn că în acest loc a trăit cândva un copac care mi-a înșelat încrederea și iubirea de-a lungul anilor!» - Servitorii i-au sugerat: «Stăpâne, haide să-l mai lăsăm un an. Îi vom tăia doar una din crengile principale și o vom planta pe un sol nou. Dacă tot nu va produce fructe, vom face după voia ta». - Stăpânul livezii le-a lăudat răbdarea și i-a lăsat să facă așa cum doresc. Au mai trecut astfel doi-trei ani, dar copacul a continuat să nu facă fructe, în schimb, a început să înflorească, de parcă ar fi dorit să îi dea speranțe grădinarului că va produce în sfârșit fructele dorite de el, ca o răsplată finală a răbdării sale. Cât despre roadele propriu-zise, nici vorbă să producă vreunul.

5. Ei bine, ce crezi că ar trebui să se întâmple, scumpa Mea Helena, cu acest copac sterp? Crezi că ar trebui să fie tăiat, sau nu? Căci, trebuie să-ți mărturisesc, grădinarul nostru a început să fie foarte iritat în privința lui.

6. Așa cum ți-ai dat seama, copacul cel sterp îi simbolizează pe toți oamenii care sunt copiii acestei lumi exterioare. Ei beneficiază de toată atenția și iubirea Mea, dar nu produc altceva decât frunze și florile lor amăgitoare, nu și fructele iubirii, blândeții și obedienței, întrucât mințile și inimile lor sunt mult prea adânc îngropate în viața lumească a trupului lor. Spune-Mi, ce ar trebui să fac cu acești copaci umani care nu produc nici un fel de fructe, nici bune, nici stricate, nefiind altceva decât niște paraziți în livada Mea plină cu pomi fructiferi care produc roade (mai bune sau mai rele)? Ei nu doresc altceva decât să se bucure de viață, dar nu acceptă să facă vreodată ceva creator cu ceea ce li s-a dat. Chiar dacă par uneori să acționeze, acest lucru reprezintă o simplă amăgire, căci mintea lor nu diferă cu nimic de iubirea lor, care este sinonimă cu hedonismul”.

7. Helena: „O, Doamne Iisuse, Dumnezeul meu! Îmi pui din nou o întrebare la care îmi este greu să-Ți răspund! Totul depinde probabil de legea creației Tale, așa cum mi-ai descris-o adineauri, care constă în evoluția spirituală a creaturilor Tale către o ordine mai perfectă, care reprezintă destinația lor supremă. Acești oameni nu practică neascultarea din propria lor voință, ci doar din ignoranță și dintr-o lipsă de educație. Sunt alții mai răi decât ei, în sensul că sunt profund nerecunoscători și îți încalcă în mod deliberat poruncile, insensibili la avertismentele Tale, pe care le iau în râs prin cuvintele și acțiunile lor. Pentru aceștia, trupul unei femei este infinit mai dulce decât Cuvântul Tău Divin. Dacă își aruncă privirile pofticioase asupra unei prostituate tinere și apetisante, ei sunt dispuși mai degrabă să îi dăruiască acesteia o sută de inimi - dacă ar putea - decât să îți dăruiască Ție o singură inimă. Ei nu se tem de pedeapsa Ta pentru faptele lor, dar eu cred că acești desfrânați nu ar merita altceva decât o secure ascuțită care să taie de la rădăcină copacul sterp al vieții lor animalice!

8. O, dacă ai ști cât de bine i-am cunoscut pe acești oameni - de genul cârcotașului de mai înainte - pe vremea când trăiam pe pământ! O, Doamne, astfel de oameni nu sunt capabili să producă nici măcar cele mai stricate fructe. Nimic nu-i poate transforma, căci putregaiul nu mai poate fi tran-sformat în aur. De aceea, îngăduie să fie tăiați de la rădăcină și aruncați în foc. Măcar așa și-ar putea dovedi utilitatea!”

9. Eu: „Ai perfectă dreptate, și chiar așa stau lucrurile! Dacă un om respinge educația primită de la Mine și oferită lui cu toată răbdarea, bunătatea și blândețea, după ce aproape că l-am purtat pe brațele Mele, preferând în schimb să se scufunde și mai mult în mlaștina fetidă a simțurilor sale, în pofida tuturor avertismentelor Mele - el nu merită o soartă mai bună. Avem câteva astfel de suflete chiar aici, printre noi. Cârcotașul de colo este unul dintre ele, iar în camera alăturată mai sunt câteva zeci. Printre ele se numără și unele care au practicat incestul, sau unul care a violat două fetițe gemene în vârstă de zece ani de peste o sută de ori într-un singur an, până când cele două și-au pierdut viața, ratându-și astfel șansa unei vieți de educație spirituală trăită pe pământ. Și totuși, acești țapi bătrâni se află aici, printre noi, într-o stare liberă și nesupusă judecății! Te întreb, ce ar trebui să se întâmple cu astfel de suflete în viitor?”

10. Helena: „De vreme ce tot au ajuns aici, ar trebui să încercăm să vedem dacă se mai poate face ceva pentru aceste suflete! Dacă există vreo cale de a fi transformate în bine, consider că nu ar trebui să precupețim nici un efort pentru a le ajuta în această direcție. Dacă însă toate eforturile noastre se vor dovedi în zadar, din cauza minții lor arogante, atunci sfatul meu este să procedezi cu ei la fel cum ai procedat cu smochinul de acum 2000 de ani, care a refuzat să producă fructe în prezența Ta divină, pe vremea când Te aflai pe pământ, obosit și înfometat: lasă-i să se usuce de tot!”

(* - Vezi pe larg „Cine este Dumnezeu, cine este Lucifer, ce este omul”, n.r.)

Author:  Fire [ 9.10.2010, 21:59 ]
Post subject:  Capitolul 97 - Despre senzualitate și aroganță. Lui Robert i se cere să-l aducă pe cârcotaș. Filozofia hedonistului.

Capitolul 97
Despre senzualitate și aroganță.
Lui Robert i se cere să-l aducă pe cârcotaș. Filozofia hedonistului.

1. Eu: „Mi-ai dat un sfat cât se poate de bun! Exact așa vom proceda. Dacă vom reuși, aceste suflete își vor păstra viața, dar dacă nu vor fi dispuse să se transforme, atunci fie blestemate în veci! Vom trece imediat la treabă, căci până când aceste arhetipuri umane respingătoare nu vor fi transformate sau distruse, pe pământ nu vor putea crește copaci care să producă fructe bune și coapte.

2. Este mult mai ușor să te lupți cu aroganța decât cu această ciumă! Dacă oamenii au devenit aroganți, orgolioși și dominanți, ei pot fi domoliți cu ajutorul războaielor, al epidemiilor și al sărăciei, care îi vor ajuta rapid să se întoarcă la calea cea dreaptă a smereniei. Un hedonist nu poate fi tulburat însă de nimic! Chiar dacă a luat toate bolile venerice din lume, astfel încât aproape că nu mai poate să meargă datorită slăbiciunii, în timp ce moartea îi rânjește și îl bate pe umăr, el tot nu se simte tulburat. Singurul lucru pe care și-l mai dorește este să găsească o prostituată, oricât de hâdă, care să îl accepte așa cum este! Atunci când adoarme, ultimul gând care îi trece prin minte este la plăcerile trupești, iar când se trezește din somn, primul gând care îi revine în minte este tot la aceste plăceri. Intre cele două momente, își petrece întreaga zi gândindu-se la pasiunile sale desfrânate, pe care încearcă să și le satisfacă cu orice preț! Mintea acestui om nu cunoaște altceva decât desfrâul, iar iubirea și prietenia lui sunt sinonime cu satisfacerea simțurilor; pe scurt, întreaga sa viață se rezumă în întregime la plăcerile trupești!

3. Și cât de mare este aroganța născută din această atitudine, care își arată colții ori de câte ori cineva încearcă să tulbure această inconștiență derivată din delirul simțurilor, dându-i un avertisment prietenesc! Sfatul bun al acestuia pare un veritabil ghimpe în ochiul celui lipsit de castitate! Aceasta este starea în care se complac aceste suflete în lumea exterioară, și tot în această stare ajung ele aici!

4. Acum, că ați înțeles aceste lucruri, vă propun să facem cu toții o încercare cu cârcotașul nostru, iar rezultatul pe care îl vom obține ne va arăta dacă merită să ne continuăm eforturile sau nu”.

5. După aceste cuvinte, îl rog pe Robert să se ducă la cârcotaș și să îl invite cu toată politețea să ni se alăture.

6. Robert își apleacă fruntea cu respect și prietenie, după care îmi spune: „Doamne, acolo unde acționează mâna Ta, este imposibil ca rezultatul final să fie altfel decât unul fericit! Cred totuși că în cazul de față sarcina noastră nu va fi deloc ușoară. Ce-ar fi să le trimitem pe cele 24 de dansatoare în altă parte, către răsărit, acolo unde se află scena lor? La ora actuală, se pare că întreaga atenție a cârcotașului nostru și a grupului din care face parte se îndreaptă către acestea! Privește-l pe cârcotaș: aproape că a început să saliveze, în speranța că se va putea bucura de favorurile fetelor, chit că acestea nu prea îl bagă în seamă! Ce spui, le trimitem pe dansatoare în locul de care vorbeam mai devreme?”

7. Eu: „Dragă frate, Eu susțin orice intenție corectă. Dacă cineva își dă seama că o acțiune este corectă, dar nu trece la fapte, el păcătuiește împotriva inimii sale. De aceea, fă tot ceea ce consideri că poate fi de ajutor în cazul de față!”

8. Robert se îndreaptă grăbit către dansatoare și le roagă să se ducă în altă parte. Fetele îl ascultă imediat.

9. Intervenția lui nu îi face însă nici o plăcere cârcotașului, care îl apostrofează furios pe Robert: „Ce-ți veni?! Până acum, nimeni nu le-a spus nimic acestor fete, ce să facă și unde să stea, dar tocmai când mă pregăteam să le cunosc mai bine, te-a trimis diavolul să le îndepărtezi de mine! Aș fi crezut că toți acei înțelepți din jurul mesei rotunde, care stau cuminți ca niște mielușei și printre care se spune că s-ar număra Adam, Avraam, Moise și mai știu eu cine, ar trebui să te satisfacă! Văd că printre ei se află și Emma-Gundl a mea, ba chiar și Mariandl, ca să nu mai vorbim de femeia primitivă, care s-a transformat între timp într-o zână! Ha, ha! Bănuiesc că nu prea ești satisfăcut de situația actuală, căci pseudo-mântuitorul Iisus pare mult mai apropiat de fete decât tine. Oricum, e limpede că ești îndrăgostit până peste cap de acea Aurora, așa că nu-ți rămâne decât să accepți situația cu exasperare!

10. O, nătâng ridicol ce ești! Cât timp ai trăit pe pământ ai fost un biet măgar, iar aici ai ajuns un bou! În această privință, nu te deosebești prea mult de vitele care se spune că au asistat la nașterea lui Hristos! Foarte bine, nu ai decât să te complaci în această situație! Evreu saxon, cu pretenții de mare intelectual, chiar crezi că nu am tras cu urechea și nu am auzit că puneți țara la cale, ținând un sfat divin pe tema sorții infinității? Am văzut cu această ocazie și ce păreri au contat cel mai mult în luarea deciziilor finale. Se pare că frumoasa Aurora a avut cuvântul cel mai greu de spus, iar voi, vite și măgari ce sunteți, v-ați închinat cu toții în fața «înțelepciunii» ei nemăsurate, ca niște cățeluși care dau din coadă atunci când îi mângâie pe cap stăpânul! O, frumos spectacol ne-a mai oferit marea Divinitate!!

11. Iar acum dorești să mă atragi și pe mine în această capcană, conducându-mă la marea masă a conferinței pe care o prezidează femeia primitivă, care a rămas neschimbată, dincolo de fardurile strălucitoare ce i-au fost aplicate pe față, și care își dă cu părerea în toate privințele, luând - nici mai mult nici mai puțin - decât decizii fundamentale în ceea ce ne privește pe noi, oamenii, de parcă ar dispune de inteligența necesară!? Ei bine, prietene, dacă ești de părere că mă vei putea atrage în acest joc penibil, mă tem că vei mai avea de așteptat o vreme! Frățioare, întoarce-te și spune-le glorioșilor tăi tovarăși că numai un netot ar putea cădea în capcana întinsă de o astfel de creatură, cu tot cu acel măgar care se consideră Iisus. Oricum, transmite-le tuturor salutările mele!”

12. Șocat de această reacție vehementă, Robert îl privește mânios pe cârcotaș, cumpănind ce trebuie să facă în continuare. După ce își recapătă calmul, el îi spune: „Prietene, te-ai grăbit să mă condamni fără milă, dar nici măcar nu ai ascultat ce am venit să îți spun! Îngăduie-mi mai întâi de toate să-ți spun ce am de spus și abia apoi judecă dacă am venit să îți cer ceva sau nu!”

13. Dar cârcotașul îi ia vorba din gură: „Prietene, chiar dacă nu am urechile la fel de lungi, căci nu sunt un măgar la fel ca și tine, auzul meu este totuși destul de fin, astfel încât am putut asculta tot ce ați discutat la așa-zisa voastră conferință celestă, inclusiv tot ce ați decis acolo. Cu această ocazie, am auzit și decizia voastră legată de nefericiții care și-au permis în lumea exterioară să cedeze în fața simțurilor lor, în strictă conformitate cu legile naturii.

14. O, nebuni care vă pretindeți înțelepți ai cerului! Cine este cel care a creat natura, înzestrând-o cu legile sale imuabile, chiar cu propria sa mână omnipotentă? Îți spun eu: Divinitatea! Cum poate păcătui în acest caz un vierme, care nu face altceva decât să acționeze în conformitate cu instinctele sale naturale? După părerea mea, singurii înțelepți sunt cei care se folosesc de legile naturii în avantajul lor, trăind la unison cu ele! Cine crede că se poate ridica deasupra acestor legi, aspirând către nu știu ce beatitudine supranaturală, care nu există nicăieri altundeva decât în creierul lui spălat, nu este decât un netot! Eu unul am trăit exclusiv în acord cu aceste legi, așa că nu văd ce Dumnezeu m-ar putea judeca pentru faptele mele!”

15. Păstrându-și tonul măsurat, Robert îi răspunde: „Ascultă, prietene, îmi dau seama că ești încă supărat din cauza distanței cuvenite pe care am pus-o între tine și cele 24 de dansatoare, absolut necesară însă, din cauza simțurilor tale încă impure. Îți cer însă să te calmezi și să judeci situația cu discernământ, pentru a-ți da seama dacă acțiunea mea a avut la bază o motivație bună, rea sau stupidă!

16. Văd că insiști la nesfârșit pe tema legilor naturii, încercând să mă faci să cred că trebuie să fii nebun ca să nu te folosești de aceste legități pentru a-ți justifica pasiunile desfrânate. Dar eu te întreb, prietene: cum justifici faptul că după o viață trăită în astfel de plăceri, care nu durează niciodată prea mult, omul se scufundă într-o mare suferință fizică și morală, absolut incurabilă, din care nici chiar Dumnezeu nu îl mai poate salva, ca să spun așa? Natura sa devine amorțită, sufletul său se întunecă, iar spiritul său este ucis treptat.

17. Spune-mi, nu crezi că acest om ar fi putut duce o viață mai sănătoasă și mai frumoasă din punct de vedere fizic și spiritual dacă nu ar fi urmat cu atâta fidelitate aceste așa-zise legi ale naturii (în realitate, ale instinctelor sale inferioare), atrăgându-și astfel iadul asupra sa? Nu ești de părere că, respectând o legitate inferioară, el încalcă o altă lege, la fel de naturală ca și prima, dar superioară? Dacă ți-ai consacrat viața cu atâta credință respectării primei legi, de ce nu ai făcut nimic pentru a o respecta și pe a doua?

18. Tu spui: ce Dumnezeu m-ar putea judeca pentru că am respectat legile naturii? - Dar eu te întreb: nu a stabilit Dumnezeu însuși o altă lege, mai represivă decât prima, ca o consecință a respectării cu prea mare strictețe a primei legi?

19. Recunosc că Dumnezeu a fost cel care a creat toate legile naturii, dar tot El l-a înzestrat pe om cu rațiune și bun simț, astfel încât să își poată controla instinctele trupești primordiale, aplicându-le doar moderat și în condițiile respectării ordinii divine, adică în cadrul instituției sacre a căsătoriei. Tot El a stabilit însă pedepse severe pentru încălcarea legilor morale, veghind ca oamenii să nu cadă pradă exceselor.

20. Experiența ne învață că singura cale care conduce către fericire este calea de mijloc. Cum poți, în aceste condiții, să-i numești măgari pe cei care trăiesc la unison cu ordinea divină?

21. La urma urmei, ce plăcere reală ai experimentat tu în decursul vieții tale terestre, iar mai recent în timpul vieții spirituale care ți-a fost acordată? Cât timp ai trăit pe pământ, nu ai făcut decât să te cerți neîncetat cu soția ta. Prostituatele ți-au mâncat toți banii, băgându-te în datorii din care nu ai mai reușit apoi să ieși. Cu doi ani înainte să părăsești planul fizic, o prostituată italiană ți-a transmis o boală venerică, înjunghiindu-te astfel pe la spate. Te-ai lăsat apoi pe mâna doctorilor, care și-au bătut și mai tare joc de trupul tău suferind, ciopârțindu-l în fel și chip! În loc să te ajute, starea ta de sănătate s-a înrăutățit și mai mult, lucru care nu te-a împiedicat să îi îngropi în aur, în speranța că îți vor alina suferințele. Ar fi continuat să te păcălească astfel ani la rând, dacă nu ar fi venit episodul cu bătălia de la Viena, care ți-a întrerupt viața mizerabilă! Spune-mi, ce părere ai în aceste condiții despre cea de-a doua lege, cea morală, și cum ți se pare fericirea de care te bucuri în această lume?”

Author:  Fire [ 9.10.2010, 22:02 ]
Post subject:  Capitolul 98 - Cârcotașul pune întrebări legate de Iisus. Zorii cunoașterii de sine.

Capitolul 98
Cârcotașul pune întrebări legate de Iisus. Zorii cunoașterii de sine.

1. Cârcotașul nostru începe să se simtă tulburat și spune ezitând: „Mda, n-aș putea spune că nu ai deloc dreptate! Dacă privim astfel lucrurile, n-aș zice că mi-ai prezentat o poveste prea frumoasă! Se pare că aici e buba! Am respectat legea numărul 1, dar nu și legea numărul 2... Mda, cam așa e! Cât despre fericirea mea în această lume a spiritelor, nu i-aș dori-o nici celui mai crunt dușman al meu! De când am venit aici, nu am avut parte decât de foame, de sete și de mânie, ca să nu mai vorbim de rușinea de a-mi fi expuse toate păcatele lumești, și asta chiar în fața celor de care aș fi preferat să îmi ascund slăbiciunile! În această lume nimic nu poate fi ascuns, nici chiar lucrurile care te stânjenesc cel mai mult! Ai zice că și-a băgat dracu coada! Cât timp am trăit în lumea exterioară am dat impresia unui om corect, căci foarte puține persoane (în care aveam o încredere absolută) îmi cunoșteau micile plăceri ascunse. În această lume toate au ieșit însă la iveală, revelându-mă așa cum sunt, și asta chiar în ochii celor care mă prețuiau cel mai mult pe pământ: Max Olaf, baronul și scumpa mea soție. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, m-am trezit simultan în compania tuturor cunoștințelor feminine cu care mi-am făcut de cap pe pământ - femei de condiție proastă, a căror plăcere supremă este să trâmbițeze sus și tare toate slăbiciunile mele, în fața fețelor lungi ale foștilor mei prieteni. Să-ți vină să intri în pământ de rușine! Mda, trebuie să recunosc că întreaga poveste este teribilă!

2. Dacă tot purtăm această conversație tristă, haide, vorbește-mi puțin despre așa-zisul mântuitor Iisus! Ce fel de om este? Este posibil să schimbi vreun cuvânt inteligent cu el? Chiar este capabil să îi conducă pe cei de teapa mea pe o pajiște ceva mai verde? Are el vreo legătură supranaturală cu Dumnezeu, așa cum se spune? Cred că îți dai seama că nu aș putea crede nici o clipă că este el însuși... Nu, nici măcar nu pot pronunța aceste cuvinte! Înțelegi, oricum, ce vreau să spun! Nu cu mult timp în urmă, Max Olaf susținea sus și tare divinitatea deplină a acestui Iisus, dar te întreb, ce spirit inteligent ar putea accepta vreodată acest lucru? Haide, oferă-mi câteva indicii, prietene!”

3. Robert îi răspunde: „Dragul meu prieten, demn de toată mila! Tot ce îți pot spune deocamdată este: du-te la El și convinge-te singur!”

4. Cârcotașul, căruia îi vom spune deocamdată Patheticus: „Da, și de această dată cred că ai dreptate! Dar gândește-te puțin la reputația mea și la toată acea mulțime care mă privește cu antipatie, și îți vei da seama că nu mi-e deloc ușor! Neplăcută treabă! Să mă aflu în prezența acelei femei primitive, care între timp a căpătat aparența unui înger, a soției mele, a fostului meu lustragiu, Franz, și a lui Max Olaf; ca să nu mai vorbim de teribila Mariandl! Mai sunt apoi Adam și toți ceilalți înțelepți, mergând până la Pavel, cea mai ciudată adunătură de spirite din întreaga istorie! Ei bine, nu cred că toți aceștia ar privi cu ochi buni pe unul de teapa mea! - Nu am nimic împotrivă să vorbesc cu El, dar să mă confrunt cu toți ceilalți... Ăștia au niște limbi suficient de ascuțite ca să transforme bunele mele intenții într-o stare de rușine și de furie!”

5. Robert: „Ei bine, dragă prietene, mă tem că va trebui să te pregătești pentru o umilință dramatică, căci în caz contrar nu cred că te vei putea transforma vreodată în bine! Dimpotrivă! Adună-ți tot curajul de care dispui și dezvăluie-ți slăbiciunile în fața Domnului Iisus Hristos. Amplifică-ți credința în El, dar mai ales iubirea față de El, iar El ți-ar putea ușura mult calea, iertându-ți numeroase păcate! Cu cât te vei crampona însă mai tare de așa-zisa ta respectabilitate, cu atât mai umilit vei fi în fața celorlalți. Însuși Domnul și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este pe cât de bun cu cei care se apropie de El cu inima smerită, pe atât de sever cu cei care îi testează la nesfârșit răbdarea și bunătatea infinită!

6. Deocamdată, El încă te mai așteaptă plin de iubire, dar te avertizez că răbdarea Lui s-ar putea termina, după care nu vei mai avea parte decât de avertismentul biblic: «Vai celor care cad în mâinile Dumnezeului cel viu!» Adevăr îți spun: nu mai ai foarte mult timp la dispoziție ca să te decizi! Desfrânații și adulterii nu vor cunoaște împărăția lui Dumnezeu! - Infinită este bunătatea, grația și compasiunea Lui, dar nimeni nu poate scăpa de judecata Lui. În această privință, voința Lui este imuabilă! De aceea, gândește-te bine cum dorești să te prezinți în fața Celui Atotputernic și ce ai de făcut în continuare! Căci după mine nu îți va mai fi trimis nici un alt mesager!”

7. Patheticus: „Ei bine, cred că va trebui să-mi înfrunt soarta. La urma urmei, nu cred că situația va fi chiar atât de groaznică, dacă mai există vreo urmă de umanitarism în voi! Dar dacă Dumnezeul tău, Iisus, împreună cu apostolii Săi și cu voi ceilalți, vă veți dovedi mai inflexibili chiar decât judecătorii păgâni din lumile subterane, mă tem că gluma se va îngroșa și nu voi mai avea de ales decât să mă supun voinței voastre! Dar ce poate face un individ izolat împotriva unei puteri concertate împotriva lui? Deci, înțeleg că ești cât se poate de serios atunci când spui că trebuie să mă prezint în fața așa-zisului Dumnezeu Iisus!”

8. Robert: „Cât se poate de serios! În caz contrar, vei fi pierdut pentru veșnicie!”

9. Cârcotașul: „O, pentru numele diavolului! Prin comparație cu această distracție, chiar și purgatoriul catolic mi se pare un paradis!

10. Nu, prietene, nu pot să te însoțesc! Abia acum îmi dau seama cât de mari și de neiertat îmi sunt păcatele. De aceea, nu mai contează, indiferent dacă Iisus este sau nu Dumnezeu! Eu nu sunt decât un animal prin comparație cu acele spirite alese, așa că nu mă pot prezenta în fața lor! Nici nu-mi dau seama cum de am ajuns să îmi realizez atât de pregnant greșelile. Parcă dintr-o dată mi s-ar fi luminat mintea!

11. O, sărmana mea Emma, prin comparație cu mine, tu ai fost un înger pur, chiar și atunci când erai cuprinsă de furie! Cât despre mine, eu am fost doar un diavol, lipsit de iubire, de recunoștință și de respect! Nu, prietene, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai clar îmi dau seama că nu am fost niciodată altceva decât un ticălos de cea mai josnică speță! De aceea, nu mă pot apropia de acea companie selectă, căci este prea mare diferența între noi. Am avut parte de femeia cea mai bună din lume, dar nu mi-am găsit mulțumirea decât în compania celor mai sinistre prostituate! O, trup animalic, blestemat de Dumnezeu! Acum te mănâncă viermii! Ca să îți satisfac poftele nerușinate, m-am îndepărtat de acest înger și m-am transformat într-un diavol! Acest gând mă omoară!

12. O, oameni de teapa mea, renunțați la demonii voștri carnali, căci în scurt timp va veni vremea să vă aflați în fața judecătorilor voștri, care vă vor deschide inimile! Nu Dumnezeu vă va judeca, ci propriile voastre inimi, care vă vor blestema de-a pururi, și asta pe bună dreptate! Căci voi v-ați degradat singuri prin ticăloșiile voastre! De aceea, renunțați la imensa voastră orbire, căci aceasta vă va pierde! Frate, îndepărtează-te de mine, căci eu sunt cel mai mare dintre păcătoși! Spune-mi mai bine să mă alătur porcilor!”

Author:  Fire [ 9.10.2010, 22:07 ]
Post subject:  Capitolul 99 - Robert îl încurajează pe cârcotaș. Temător, păcătosul ezită.

Capitolul 99
Robert îl încurajează pe cârcotaș. Temător, păcătosul ezită.
Cârcotașul Dismas prinde curaj și îl urmează pe mesagerul lui Dumnezeu.

1. Robert îi răspunde cârcotașului: „Hei, frate Dismas, mă bucur sincer că ai devenit mai conștient, făcând astfel primul pas către realizarea vieții perfecte a spiritului, trăită întru Dumnezeu! Nu trebuie să te limitezi însă la acest pas, lamentându-te din cauza condamnării propriei tale inimi. Mai bine ridică-te și grăbește-te către Domnul!

2. Crede-mă, nici mie nu mi-a fost deloc ușor să îl recunosc și să îl accept ca singurul Dumnezeu și Domn al infinității. A fost nevoie de multă muncă de lămurire din partea Lui pentru a mă convinge să renunț la doctrina lui Hegel și a lui Strauss, în care credeam mai presus de orice, ca să nu mai vorbesc de propriile mele tendințe către dominație și către lipsa de castitate. După ce, prin grația Lui, ochii mei s-au deschis însă față de adevărata lumină a spiritului, mi-am putut percepe greșelile în toată plenitudinea lor, recunoscându-L pe unicul Dumnezeu al cerului și al pământului în Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Haide, fă și tu același lucru!

3. Ție îți este mult mai ușor să avansezi pe cale, având un ghid experimentat ca mine. Mie mi-a fost infinit mai greu, căci nu am avut pe nimeni care să depună mărturie pentru Iisus. Am fost nevoit să cred pur și simplu în cuvintele Lui și am ajuns singur la concluzia, pornind de la înțelepciunea Lui, că El este Ființa Divină. La fel ca și tine, am ajuns și eu în această lume covârșit de dorințe trupești. După ce m-am convins însă de adevărul profund al Cuvântului Divin al lui Hristos, am descoperit în mine o mare forță interioară, cu ajutorul căreia am reușit să îmi transcend simțurile, cucerindu-mi astfel - cu ajutorul grației Domnului - slăbiciunile carnale pe care le-am adus cu mine din lumea exterioară.

4. Cea care m-a judecat a fost propria mea inimă, care se simțea sufocată, negăsindu-și pacea interioară; ea nu avea nici o speranță și nu vedea nici o altă certitudine decât aceea a morții eterne. Din fericire, Domnul m-a ajutat să ies din această fundătură a spiritului, care amenința să mă ucidă de-a pururi. Mi-am cultivat o iubire arzătoare față de El, care m-a ajutat să îmi purific inima, creând astfel spațiul necesar pentru a primi grația Sa. În acest fel, am beneficiat de o mare beatitudine, care de atunci nu a încetat să se amplifice! Prin același proces poți trece și tu. Dacă vei trece testele îndoielii, așa cum am procedat și eu la vremea mea, te vei regăsi și tu într-o stare de beatitudine comparabilă cu a mea! De aceea, nu mai ezita! Ridică-te și grăbește-te către El, căci nimeni altcineva nu te poate ajuta!”

5. Cârcotașul Dismas: „Nu-mi doresc nimic altceva, dar îmi lipsește curajul! Unde aș putea găsi acest curaj? Ascultă-mă, am început într-adevăr să cred că Iisus este Ființa Divină supremă, dar odată cu credința mea s-a amplificat în mine și o stare de teamă proporțională cu aceasta! Cine m-ar putea elibera de această teamă?”

6. Robert: „Prietene, fii recunoscător Domnului pentru această teamă, căci ea nu demonstrează altceva decât că El și-a pus mâna pe inima ta, focalizând astfel în ea viața ta spirituală, care până acum a fost risipită în toate cele patru vânturi. Acest impuls divin din inima ta, venit direct de la Domnul, îți stimulează spiritul, orientându-l către trezire, proces care intră în contradicție cu impulsurile tale egotice anterioare, generând această senzație obositoare de teamă. De aceea, înarmează-te cu tot curajul de care dispui și însoțește-mă la El, iar în cel mai scurt timp vei scăpa definitiv de această teamă! De vreme ce acest sentiment vine (indirect) de la Domnul, tot El te va putea mântui de el. De aceea, haide, ridică-te și urmează-mă la Cel care te poate elibera!”

7. Dismas: „Foarte bine, voi risca totul pe această carte, mizând pe cuvintele tale, bunul meu prieten Robert! Facă-se așa cum spui! Îmi asum orice consecințe posibile, convins fiind că le merit pe deplin! Nu mai aștept nici un fel de respect din partea nimănui, căci ochiul lui Dumnezeu este atotvăzător, și știu că în fața Lui sunt întru totul nedemn! De acum înainte, stindardul meu va fi rușinea și umilința! Dacă pe pământ nu am respectat spiritul divin din ființa mea, deși acesta era cel care îmi dădea și îmi susținea viața, ce respect mai pot cere acum din partea Celui pe care l-am neglijat atâta vreme, ignorându-L cu dispreț?

8. Dumnezeu mi-a dăruit din El însuși viața Sfântului Său Duh, dar eu am refuzat să recunosc sfințenia acestei vieți, slăvind-o prin respectarea ordinii și disciplinei divine. Am refuzat să caut și să descopăr adevărata cunoaștere, cea spirituală, și m-am transformat într-o ființă cu nimic mai presus decât un animal, comportându-mă ca un câine în călduri! Acum mă aflu în fața lui Dumnezeu și a sfinților Lui, neavând cu ce să-mi acopăr goliciunea interioară, așa că trebuie să suport rușinea pe care o merit pe deplin! De aceea, nu voi înceta să repet: rușine, rușine ție, suflet nedemn!”

9. Dismas rostește aceste cuvinte cu voce tare, nedumerindu-și prietenii, care îl întreabă șocați: „Prietene Dismas, ce se întâmplă cu tine? De ce te condamni singur? La urma urmei, nu suntem și noi la fel ca tine? Condamnându-te singur pentru comportamentul tău, ne condamni implicit și pe noi, și nu putem trece atât de ușor acest lucru cu vederea. Lămurește-ne ce se întâmplă, căci nu vei putea scăpa de noi cu una cu două!”

10. Dismas le răspunde: „Nu cumva căutați și voi respectul de sine în această lume a spiritelor? O, nu vă mai pierdeți timpul, căci nu îl veți găsi niciodată! De fapt, ce am făcut noi în lumea exterioară care să justifice respectul lui Dumnezeu față de meritele noastre? Lumea în care ne aflăm acum este o lume a adevărului, și toate măștile pe care le-am purtat în lumea materială au căzut de pe fețele noastre. Suntem percepuți aici în adevărata noastră lumină, și nimeni nu ne mai poate salva de umilința publică! De aceea, renunțați la pretențiile voastre ridicole, căci măștile din aur și argint cu care obișnuiesc oamenii de pe pământ să își acopere rușinea interioară nu folosesc la nimic în această lume. Aici, doar adevărul gol-goluț poate conduce la lumina zilei eterne a lui Dumnezeu. De altfel, oricât de mult ați dori, nu veți putea ascunde niciodată acest adevăr. În aceste condiții, sfatul meu este să procedați întocmai ca și mine, salvându-vă exact atâta onoare câtă meritați și câtă vă poate mântui, revelându-vă calea către adevărul divin! Dacă nu veți proceda în acest fel, în scurt timp șansa de a mai ajunge vreodată la viața divină vă va fi luată definitiv, fapt care va echivala cu moartea eternă! Așadar, vă repet: rușine, rușine nouă, căci numai prin această smerire de sine vom mai putea salva onoarea adevărului etern ce sălășluiește în inimile noastre, trezindu-ne astfel spiritele divine!”

11. Auzind aceste cuvinte neașteptate din partea lui Dismas, amicii acestuia se dau un pas înapoi, scărpinându-se încurcați după ureche. Singur Robert pare încântat de discursul plin de forță al lui Dismas, căruia îi și spune: „Ei bine, dragul meu frate, constat că te îndrepți deja cu pași gigantici către mântuire! Trebuie să recunosc că eu însumi am avansat mult mai lent decât tine. Bucuria mea este însă cu atât mai mare! Din câte îmi dau seama, nu mai ai de gând să arunci cu nisip în ochii Domnului. De aceea, vino cu mine, căci de-abia aștept să ascult cuvintele pe care le vei rosti în fața Lui!”

Author:  Fire [ 9.10.2010, 22:09 ]
Post subject:  Capitolul 100 - Dismas își mărturisește vinovăția în fața Domnului, dar nu cere grația Acestuia, ci o pedeapsă justă.

Capitolul 100
Dismas își mărturisește vinovăția în fața Domnului, dar nu cere grația Acestuia, ci o pedeapsă justă. Consecințele acestei cereri greșite.

1. Dismas se îndreaptă așadar către Mine, Domnul vieții, însoțit de Robert. Ajuns în fața Mea, se închină până la pământ, după care îmi spune: „O, Doamne! Mă plec în fața Ta, nevrednic să îți privesc fața sfântă, târându-mă ca un vierme nedemn prin praful rușinii mele. Recunosc acum în fața Ta că sunt o ființă josnică, incapabilă să își stăpânească pornirile desfrânate și care a comis fapte de adulter demne de tot disprețul. Te rog un singur lucru: acordă-mi pedeapsa cuvenită pentru toate greșelile mele pământești. Facă-se voia Ta!”

2. Eu: „Dismas, cine ești tu și ce îmi ceri? Socotești că ar fi corect ca Eu să răspund cererii tale, după măsura cuvintelor tale? O, vai ție, dacă aș face acest lucru! Dacă dorești într-adevăr să devii încă și mai imperfect decât ești, atunci du-te la prințul întunericului, căci el este cel care judecă și pedepsește prin foc. Eu nu judec și nu pedepsesc niciodată pe nimeni, și nu am de gând să îmi schimb acest obicei odată cu venirea ta. Dacă dorești într-adevăr să trăiești, atunci cere-Mi viața, nu moartea eternă! Ce plăcere crezi că Mi-ar putea face moartea copiilor Mei? O, nerodule! Ce fel de Dumnezeu Mă consideri, al vieții, sau al morții? Ascultă-Mă: întreaga eternitate și infinitatea cerurilor Mele stau mărturie că Eu sunt un Dumnezeu al vieții, nu al morții. De ce dorești să Mă transformi într-un Dumnezeu al morții?

3. Mai bine spune-Mi cine ești, ca să îmi dau seama cât de mare este perversiunea care sălășluiește în tine. Oare nu au fost faptele tale terestre suficient de rele și demne de tot disprețul? Dorești să continui și aici, chiar în fața Mea, cu această viață de păcat? Dar Eu știu foarte bine cine ești și ce anume îți dorești! De aceea, te voi scuti de acest răspuns dificil pentru tine! Haide, ridică-te și schimbă-ți atitudinea, căci nu vei ajunge nicăieri cu ea. Adineauri Mi-ai cerut pedeapsa cuvenită, ca și cum ai fi fost sclavul Meu, iar Eu stăpânul tău absolut. În realitate, inima ta nu așteaptă altceva de la Mine decât grația Mea! Spune-Mi, pe cine trebuie să ascult: pe tine, sau dorința arzătoare a inimii tale?”

4. Dismas: „O, Doamne Iisuse, unicul Dumnezeu care există! Ai răbdare cu mine, suflet sărman care depinde încă de plăcerile demonice ale trupului! Știu foarte bine că sunt cel mai mare dintre păcătoși și nu reușesc încă să rostesc măcar un singur cuvânt înțelept în fața Ta. Nu mă judeca după cuvintele mele, ci după inima mea bolnavă. Lasă-Ți grația infinită să o vindece, iar limba mea nu va mai înceta vreodată să Te laude! O, Doamne, dacă și Tu mă vei părăsi, cine mă va mai accepta vreodată și cine mă va ajuta să mă înalț?”

5. Eu: „Bine, dar nu ai atât de mulți prieteni? De ce nu te ajută aceștia? Amintește-ți că ai trăit 60 de ani pe pământ fără să apelezi la ajutorul Meu, ci doar la cel al prietenilor tăi, care ți-au dat tot felul de sfaturi. Îmi amintesc că nu erai deloc nefericit în acea vreme, exceptând momentele în care soția ta te privea cu tristețe, iar tu sesizai acest lucru. Ori de câte ori încerca cineva să îți vorbească despre Mine și despre neplăcerea Mea în fața modului tău de viață, râdeai de el cu gura până la urechi. Acum te-ai prăbușit în fața Mea, cerându-Mi simultan viața și moartea! Ce anume ar trebui să aleg? Moartea nu ți-aș putea-o dărui chiar dacă Mi-aș propune acest lucru, iar viața nu ți-o dorești plenar, căci cuvintele tale nu se potrivesc cu dorința cea mai arzătoare a inimii. De altfel, acest lucru nu este de mirare, căci nici una din faptele vieții tale trăite pe pământ nu a purtat în ea sămânța vieții! De aceea, îți cer să îți faci singur o introspecție amănunțită și să îmi spui exact ce anume aștepți de la Mine!”

6. Dismas: „Doamne, ce om cu capul pe umeri Te-ar putea contrazice? Cu atât mai puțin aș putea face eu acest lucru, căci eu sunt plin de păcate în fața Ta și a semenilor mei! Știu însă că mila și compasiunea Ta sunt nelimitate, și că Tu poți ierta chiar și greșelile celui mai mare dintre păcătoși, dacă dorești acest lucru! La fel de adevărat mi se pare însă și faptul că Tu ești justiția divină imuabilă, căci în fața Ta nici chiar îngerii nu par nepătați. De aceea, numai Tu poți ierta păcatele oamenilor, eliberându-i și dăruindu-le astfel viața divină, sau dimpotrivă, îi poți lăsa cu păcatele lor, condamnându-i astfel la moartea eternă, în strict acord cu justiția Ta absolută!

7. Căci justiția se află sub incidența ordinii puterii! Oricine se află în posesia ei are dreptul suveran de a decide așa cum dorește, fără ca cineva să-i poată contesta această decizie. De vreme ce puterea și justiția Ta sunt absolute și imuabile, cum ar putea un păcătos neputincios să creadă că are vreun drept cât de mic în fața Ta? Orice face puterea este just, și oricât de mult s-ar împotrivi neputința în fața puterii, acțiunile sale vor rămâne de-a pururi injuste.

8. Exact aceasta este conjunctura în care mă prezint acum în fața Ta, o, Doamne! Tu Te afli într-o situație de omnipotență, iar eu într-una de neputință absolută! Orice cuvinte aș rosti eu în fața Ta, numai de Tine depinde decizia pe care o vei lua în final în privința mea, căci numai Tu ești cel atotputernic. De aceea, singurul lucru care îmi mai rămâne de făcut este să spun: «Facă-se voia Ta sfântă, acum și de-a pururi!» Mi-aș putea dori o mie de lucruri, dar nu o fac, ci mă abandonez în întregime în fața voinței Tale divine, indiferent care vor fi consecințele acestei atitudini. Dacă voi deveni infinit mai fericit decât sunt acum, foarte bine. Dacă mă vei condamna însă să merg în iad, asta este! Neputința nu poate crâcni și nu se poate revolta vreodată în fața omnipotenței! De aceea, fă cu mine după cum ți-e voia, Doamne, iar eu voi accepta necondiționat decizia Ta! Sper că am reușit să exprim cât mai clar ceea ce simt, recunoscându-mi neputința în fața omnipotenței Tale. Acesta este răspunsul meu sincer în fața cererii Tale, Doamne. De acum înainte, fă cu mine orice dorești!”

9. Eu: „Foarte bine! Dacă ești de acord să te supui de-a pururi voinței Mele, acceptând justiția Mea, te condamn să rămâi de-a pururi în acel colț, unde vei fi chinuit pentru eternitate de o insectă care te va înțepa cu acul ei otrăvit! Haide, du-te în colțul pe care ți l-am indicat, căci așa dorește omnipotența Mea!”

10. Îngrozit, Dismas îmi răspunde: „O, Doamne, deși nu îmi doresc altceva decât să mă supun voinței Tale divine, Te implor totuși să renunți la pedeapsa cu insecta, căci ar fi teribil să fiu chinuit de o asemenea insectă, stând în același loc, o veșnicie întreagă!”

11. Eu: „Știu foarte bine acest lucru, dar chiar tu spuneai că voința Mea este justificată de omnipotența Mea! Să înțeleg că nu mai dorești să te supui voinței Mele atotputernice?”

12. Dismas: „O, Doamne, știu că ești omnipotent, dar la fel de bine îți cunosc și bunătatea infinită! De aceea, mă întorc acum către aceasta din urmă și îți implor grația divină! Iartă-mă, Doamne, de pedeapsa cu insecta!”

13. Eu: „Aha, văd că de îndată ce apele morții au început să se adune spumegând în jurul tău, Mi-ai descoperit bunătatea și grația! Aș dori totuși să-Mi limpezesc acest aspect: cum se face că adineauri zăceai prăbușit la picioarele omnipotenței Mele, declarând sus și tare, cu propria ta gură: «Doamne, facă-se voia Ta!», iar de îndată ce Mi-am exprimat această voință, ți-ai schimbat subit decizia, ne mai părând să accepți voia Mea, care ți se pare cât se poate de neplăcută?! Cum trebuie să înțeleg această indecizie? Constat că îți menții același obicei prost: una își dorește inima ta și cu totul altceva afirmă buzele tale! Drept cine Mă iei? Crezi că sunt un fel de clovn al creației? O, te asigur că te înșeli foarte tare în această privință!

14. Ascultă, Eu nu Mă comport cu copiii Mei așa cum procedează părinții lipsiți de minte de pe pământ! Aceștia încearcă de multe ori să își sperie progeniturile, amenințându-le în fel și chip, deși știu foarte bine că nu au de gând să se țină vreodată de cuvânt. Copiii observă în cel mai scurt timp acest tip de comportament, ajungând în final să se amuze copios de el, ne mai ținând seama de argumentele părinților lor, atunci când aceștia îi ceartă. Eu nu procedez niciodată în acest fel! Fiecare cuvânt al Meu este de o sinceritate absolută, căci Eu trebuie să veghez asupra întregului univers, iar pentru Mine viața unui fir de praf este la fel de importantă ca și cea a unui înger! De aceea, voința mea nu diferă cu nimic de cea a unei pietre, în sensul că este de o soliditate absolută. Cine încearcă să o clintească din loc (simțindu-se ofensat de ea) nu va face decât să se rănească singur, iar dacă se prăbușește asupra cuiva, poți fii sigur că această piatră îl va strivi, făcându-l fărâme!

15. De aceea, te avertizez că atât timp cât cuvintele tale nu vor ieși direct din inima ta, vei avea mari probleme cu Mine! Căci Eu nu accept ca cineva să îmi vorbească cu două limbi diferite. Eu nu doresc să ascult decât vocea sinceră a inimii, și răspund întotdeauna cu cea mai mare onestitate și grație acestei voci. Omul trebuie să asculte necondiționat de sfințenia Mea, dar numai el poate decide ce anume i se pare mai sfânt în natura Mea. Dacă singurul lucru care te impresionează pe tine în privința naturii Mele divine este atotputerea voinței Mele (așa cum afirmă gura ta), atunci va trebui să te supui acestei voințe, în caz contrar, vei deveni un rebel în fața justiției Mele supreme.

16. Află însă că nu doar Eu, în calitatea Mea de Dumnezeu, dispun de un liber arbitru (adică de o voință absolut liberă), ci și fiecare spirit creat de Mine după chipul și asemănarea Mea. De aceea, voi puteți face orice doriți. În aceste condiții, nu te pot obliga să asculți de puterea Mea absolută, făcând ceea ce ți-am poruncit să faci, în calitatea Mea de judecător sever. Tu ai libertatea de a te opune acestei voințe, făcând așa cum dorești. Cât despre fructele pe care le vei atrage astfel în viața ta, acestea numai viitorul ți le va putea revela. Așadar, procedează așa cum dorești!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 17:33 ]
Post subject:  Capitolul 101 - Cuvintele prostești rostite de Dismas în apărarea sa.

Capitolul 101
Cuvintele prostești rostite de Dismas în apărarea sa. Prietenii lui se dovedesc cei mai severi critici ai săi.

1. Auzind aceste cuvinte, Dismas se întoarce către Robert Blum și îi spune: „Prietene drag și extrem de nobil, lucrurile se petrec exact așa cum am bănuit! Este imposibil să porți un dialog flexibil cu acest Iisus! Cu cât se închină și se umilește mai mult omul în fața Lui, cu atât mai dificil devine. Practic, nici nu știi cum să îl mai abordezi! Concluzia mea este că unicul lucru care îmi mai rămâne de făcut este să mă îndepărtez de El, încercând să îmi rezolv singur problemele acestei vieți mizerabile, pe care - oricum - nu i-am cerut-o eu lui Dumnezeu! Supus unei coerciții atât de severe, personal nu mai dau doi bani pe o asemenea viață blestemată, trăită numai spre amuzamentul unei insecte divine! Îmi dau seama că neputința mea nu se va putea compara niciodată cu omnipotența divină, dar nici nu pot să-i mulțumesc tiraniei divine pentru o astfel de viață chinuită!

2. Am venit în fața Domnului și am încercat să fiu cât mai supus posibil, sperând în sinea mea să fiu primit la fel ca femeia primitivă. Ce diferență există însă între tratamentul aplicat ei și cel aplicat mie! Pe ea a tratat-o ca pe un înger, iar pe mine m-a condamnat la chinurile eterne, ca pe un blestemat! La urma urmei, cu ce am greșit eu mai mult decât ea? Am iubit viața alături de prostituate, este foarte adevărat, dar ea însăși a fost una dintre ele!! Cine nu își dă seama cât de capricioasă este această Divinitate trebuie că nu are ochii deschiși! Cât timp trăiește pe pământ, omul este sclavul simțurilor sale. Când ajunge însă în această lume, el este privit ca un fel de monstru demn de dispreț! Asta înseamnă viața pentru care ar trebui să-i mulțumesc lui Dumnezeu? Pentru numele diavolului, când i-am cerut eu lui Dumnezeu să îmi dăruiască o viață?! Și care sunt condițiile contractuale prin care am acceptat să devin o ființă independentă?

3. Divinitatea m-a creat exact așa cum sunt, dar mi-a dat apoi porunci imposibil de respectat, căci natura mea nu era constituită în acord cu ele! Iar acum sunt condamnat pe vecie, întru distracția acestui Creator capricios și tiranic, pentru simplul motiv că - datorită naturii mele - nu am reușit să acționez așa cum și-ar fi dorit El... Pe scurt, am ajuns să cred că între Dumnezeu și diavol nu există nici cea mai mică diferență! Cei atotputernici se joacă cu cei neputincioși precum pisica cu șoarecele pe care l-a prins! Exact așa procedează și Divinitatea cu umanitatea pe care a creat-o. Înălțător destin, n-am ce zice! Oricum, nu-mi mai pasă! Fie, accept pedeapsa divină! Unde este acel colț în care trebuie să mă retrag pe vecie, pentru a fi chinuit de insectă? Intenționez să mă retrag acolo, lăsându-mă torturat de o mie de țânțari, dacă va fi cazul, pe care mi-i va trimite «sfântul și dreptul» vostru Iisus! Evident, recunoștința mea față de El va fi nelimitată! După toate aparențele, dreptatea lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât o tiranie capricioasă! Ei bine, cât timp voi mai fi înzestrat cu o gândire liberă, nimeni nu mă va putea împiedica să o critic, încercând să-i deschid astfel ochii! Cu cât mă va chinui mai tare, cu atât mai insistent o voi denunța! Gata, am plecat în colțul rușinii mele, pregătit să încep o lungă viață trăită în blesteme!”

4. Robert: „Prietene, în fața acestui limbaj îmi este imposibil să continui să vorbesc cu tine! Singurul care îți mai poate răspunde acum este Domnul, Cel împotriva căruia ai declanșat un război atât de total! Noi, spiritele grației Sale, nu putem face altceva decât să încercăm să recâștigăm sufletele pierdute, încercând să le atragem din nou - prin iubirea și înțelepciunea divină pe care le revarsă El asupra noastră - în împărăția vieții eterne, conducându-le astfel în fața Lui. Ajunse aici, aceste suflete sunt inundate de lumina Sa pură, care le trezește la această viață eternă, echivalentă inclusiv cu libertatea supremă. - Noi nu suntem însă decât niște spirite slabe, iar dacă sufletele câștigate de noi se dovedesc în final niște demoni imposibil de transformat, atunci nu mai putem face nimic pentru ele, și nici nu ne mai dorim acest lucru. De aceea, te rog să nu mai aștepți vreodată ceva de la mine. Singurul care te va răsplăti în funcție de meritele tale va fi de acum înainte numai Domnul!”

5. După care Robert îi întoarce spatele lui Dismas, îndreptându-se către prietenii acestuia, extrem de mânioși ei înșiși din cauza nerușinării lui Dismas. Rudele acestuia discută aprins, șocate de încăpățânarea sa inflexibilă. Apostolii Domnului sunt și ei plini de amărăciune, în timp ce patriarhii pământului se cutremură de oroare văzând în ce hal a ajuns această progenitură îndepărtată a lor. Cât despre Helena, aceasta de-abia mai reușește să își stăpânească furia și să nu se repeadă asupra acestui «drac împelițat», după cum îl numește ea.

6. Cu ochii în lacrimi, Max Olaf își frânge mâinile și spune: „O, Doamne, o, Doamne! Cum se poate ca pasiunile trupești să transforme un om, altminteri rafinat și bun cunoscător al Scripturii, într-un demon atât de întunecat? Cine ar fi putut crede vreodată acest lucru? Cât de orbit trebuie să fii ca să te prezinți în fața lui Dumnezeu și să continui la infinit cu nimicnicia pe care ți-o dorești?! O, Iisuse, Părinte preasfânt, preabun și preaplin de iubire! Inima mea geme de durere văzând cât de nedemn ești judecat și cât de grosolan ești insultat de acest vierme mizerabil, și asta chiar în fața noastră, copiii Tăi pe care i-ai iertat de păcate prin grația Ta infinită! O, Doamne, Părinte suprem, răzbună-Te pe acest nenorocit! Căci el îți calcă grația blândă în picioarele sale demoniace și îndrăznește să Te sfideze în față!”

7. Mariandl, despre care am mai vorbit mai devreme, își face șapte cruci deasupra frunții, gurii și sânilor, adresându-se în același dialect vienez greu de deslușit (dar pe care noi îl vom traduce în germană) lui Franz (fostul lustragiu), înlemnit el însuși de oroare: „Ai auzit ce a spus porcul acela venit din infern? (Urmează o expresie imposibil de reprodus, din motive de decență)... A mai auzit oare vreun suflet uman decent așa ceva? Eu însămi sunt o mare păcătoasă și sunt perfect conștientă că nu merit altceva mai bun decât iadul, dar simt că mă topesc de iubire în fața Domnului nostru Iisus Hristos, dată fiind bunătatea Lui fără egal. De altfel, dacă aș fi beneficiat de o educație mai bună pe pământ, așa cum a avut parte acest diavol, cu siguranță nu aș fi devenit o păcătoasă atât de mare! Când de gândești însă că acest demon necurat a avut parte de cea mai bună educație posibilă, că a citit de nenumărate ori Scriptura și alte cărți sfinte, făcându-și prietenii să creadă că va ajunge drept în rai! Abia acum și-a revelat el adevărata față, renunțând definitiv la masca pe care a purtat-o atâta vreme! Așteaptă puțin, nerușinatule, și îți vei cunoaște adevărata valoare atunci când vei ajunge în iad! Auzi, ce tupeu! Să vorbești astfel în fața preaiubitului nostru Domn Iisus! Nu cred că a mai îndrăznit vreodată cineva așa ceva!”

8. Franz îi răspunde: „Așa este! Nici chiar cel mai întunecat dintre diavoli nu ar fi îndrăznit să i se adreseze astfel Domnului! Dacă acest nenorocit nu va sfârși prin a ajunge în cazanul cu smoală, înseamnă că până și cel mai josnic demon are dreptul la beatitudine! Mă cunoști bine și știi că nu am dorit niciodată răul cuiva, dar, crede-mă, l-aș putea privi liniștit pe acest nemernic prăjindu-se în iad, fără să simt vreun pic de compasiune!”

9. Un alt prieten al lui Franz ia și el cuvântul: „Ascultă, Franz, ce-ar fi să-i facem noi un serviciu Domnului, prinzându-l pe mitocan și făcându-l fărâme, ca să nu se mai chinuiască singur, făcând de rușine întreaga creație?”

10. Franz: „Dacă Domnul nu are nici o obiecție în această privință, nu va trebui să-mi spui de două ori! Sunt suficient de furios ca să îl fac singur fărâme, cu propriile mele mâini! Dar haide să facem liniște! Se pare că mult iubitul nostru Domn Iisus se pregătește să ia cuvântul, probabil ca să îl trimită pe mitocan drept în iad!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 17:36 ]
Post subject:  Capitolul 102 - Dismas începe să se trezească, implorându-i cu sinceritate Domnului grația și compasiunea.

Capitolul 102
Dismas începe să se trezească, implorându-i cu sinceritate Domnului grația și compasiunea.

1. Auzind aceste comentarii, Dismas se simte șocat, dar spiritul lui începe să se trezească. De aceea, el se întoarce către Mine și îmi spune: „Doamne, îmi dau seama că Tu ești singurul Dumnezeu și Creator al tuturor lucrurilor! Cunoașterea, voința și acțiunile creaturilor Tale au fost de la bun început perfecte, căci ele erau opera Ta. Un Spirit absolut perfect nu ar fi putut crea niciodată ceva imperfect, și deci malefic. Din perspectiva Ta, păcatul nu poate exista, și deci nici păcătosul. Pe de altă parte, Tu l-ai creat pe om astfel încât acesta să-și dorească să se izoleze de Tine, pentru a-și cuceri astfel adevărata independență, urmând calea cunoașterii, dar numai în cadrul ordinii pe care ai creat-o Tu însuți cu atâta înțelepciune, pentru a menține astfel coerența creației. De aceea, dincolo de nenumăratele cunoștințe pe care le acumulează de-a lungul evoluției sale pe calea care duce înapoi către Tine, omului îi este foarte ușor să greșească - din cauza izolării sale de sursa lui divină, adică de Tine - încălcând ordinea pe care i-ai revelat-o Tu și devenind astfel un păcătos în fața Ta. Din fericire, în fața omniprezenței Tale infinite, astfel de încălcări a ordinii divine nu înseamnă nimic.

2. Fiind Creatorul plin de înțelepciune al tuturor oamenilor, Tu înțelegi, Doamne, de ce acționează oamenii așa cum o fac, de cele mai multe ori împotriva voinței lor. Ei sunt mânați parcă de un impuls irezistibil, care îi forțează să nu își găsească nici o clipă odihna până când nu își satisfac aceste dorințe ale lor!

3. Fiind absolut conștient de tot ceea ce se petrece în creația Ta, încă de la începuturile eternității și până în prezent, este evident că Tu nu dorești, Doamne, să judeci faptele mele cu aceeași severitate cu care le-ai condamna dacă aș fi o ființă perfect liberă, adică un al doilea Dumnezeu ca și Tine, deși ele reprezintă incontestabil violări aberante ale ordinii Tale divine. În inima Ta părintească și sfântă, Tu știi foarte bine că păcătosul care ajunge în fața Ta, slab și neputincios în fața puterii Tale nelimitate, a fost, este și va rămâne de-a pururi doar o ființă umană care nu dispune de altă putere decât de cea primită de la Tine, căci Tu ești totul în toate. De aceea, în sine, omul nu poate fi altceva decât ceea ce este: o umbră efemeră a suflului Tău preasfânt!

4. De aceea, Te implor, Doamne, revarsă asupra acestei umbre care stă acum în fața Ta grația și compasiunea Ta! Mă declar sus și tare un mare și nefericit păcătos în fața Ta, dar sper simultan că, dată fiind imensa Ta înțelepciune, bunătate și putere, nu vei considera că păcatele mele cad în întregime în responsabilitatea mea, o, Doamne, Creator și Părinte al întregului univers! Îmi dau acum seama că dacă există într-adevăr un iad, acesta a jucat la rândul lui un anumit rol în influențarea mea!

5. Recunosc de asemenea că toate cuvintele mele anterioare au reprezentat blasfemii în fața Ta, trezind - pe bună dreptate - justa mânie a prietenilor Tăi aici de față. Simt că mă cuprinde însă acum o căință profundă, așa că îți implor, în nimicnicia mea, iertarea și grația!

6. Știu din Scriptură că le-ai spus odată ucenicilor Tăi că în fața lui Dumnezeu, totul este posibil! - De aceea, sper că mai este încă posibil să obțin acum iertarea Ta pentru păcatele mele, lăsându-mă apoi, în grația Ta infinită, să mă hrănesc cu fărâmiturile de la masa prietenilor Tăi!”

7. Eu: „Dragă Dismas, acest discurs îmi este mult mai mult pe plac, spre deosebire de cel anterior, când nu doreai decât să te cerți cu orice preț cu Mine. Mărturisirea și căința ta au închis din nou poarta iadului care se deschisese larg în fața ta. Din partea Mea, toate păcatele îți sunt iertate. După cum vezi însă, la această masă sunt multe spirite la care ai mari datorii! Cum intenționezi să rezolvi această problemă? Căci stă scris: «Nu vei intra în împărăția lui Dumnezeu până când nu îți vei plăti datoriile pe care le ai față de frații tăi, până la ultima centimă». Ei bine, cum intenționezi să rezolvi această chestiune?”

8. Dismas: „O, Doamne, Tu știi foarte bine că mă aflu aici sărac și gol, așa cum nimeni nu s-a prezentat probabil vreodată în fața Ta până acum. În cazul în care creditorii mei s-ar baza în exclusivitate pe solvabilitatea mea, mă tem că ar rămâne cu buzele umflate, căci nu le-aș putea plăti datoriile o întreagă eternitate. Nutresc totuși în inima mea o speranță secretă: «Dacă ar fi voia Ta, o, Doamne, probabil că nu mi-ar fi prea greu să îmi plătesc și aceste datorii, apelând din nou la compasiunea și la grația Ta».

9. Tot ce pot face de unul singur este să le cer tuturor iertare, în fața Ta, mărturisind deschis că am păcătuit grosolan în fața lor, așa cum am făcut de altfel și în fața Ta! Dacă vei accepta însă să îmi acorzi această șansă, Te asigur că voi face toate eforturile pentru a mă recompensa în fața lor.

10. Cele mai mari datorii pe care le am rămân, desigur, cele față de scumpa mea soție și față de bunul meu prieten Max Olaf! De aceea, imediat după cererea adresată Ție pentru iertare, doresc să le adresez și lor cereri similare, asigurându-i cu toată sinceritatea că voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a îndeplini ceea ce îmi vor cere, în numele Tău sfânt. Te implor însă, Doamne, întărește inima mea și dăruiește-le lor înțelepciune, astfel încât să putem îndrepta împreună răul făcut, în conformitate cu voia Ta sfântă!”

11. Eu: „Foarte bine, voi pune un cuvânt pentru tine în fața creditorilor tăi, rugându-i să te ierte. Vom vedea însă ce alte lucruri așteaptă aceștia de la tine. Până atunci, pacea fie cu tine!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 17:41 ]
Post subject:  Capitolul 103 - Emma și Olaf îl iartă pe Dismas, debitorul lor. Despre spiritul paulian al lui Dismas. O poruncă divină.

Capitolul 103
Emma și Olaf îl iartă pe Dismas, debitorul lor. Despre spiritul paulian al lui Dismas. O poruncă divină.

1. Mă întorc așadar către Emma, care acum arată mult mai surâzătoare, și către Max Olaf, și îi întreb: „Ei, ați auzit cuvintele debitorului vostru?” - Cei doi îmi răspund la unison: „Da, Doamne, Părinte preasfânt, le-am auzit perfect, spre marea noastră bucurie!”

2. Eu: „Bun! Cum doriți să procedați în acest caz? Doriți să îl condamnați sau să îl iertați, primindu-l înapoi în inimile voastre?” - Cei doi: „O, Părinte preabun și preaplin de iubire! L-am iertat amândoi încă cu mult timp în urmă și suntem întru totul dispuși să îl primim înapoi în inimile noastre, cu toată iubirea, păstrându-l în ele pentru totdeauna, dacă acest lucru nu se împotrivește cumva voinței Tale preasfinte!”

3. Eu: „Tot ceea ce este corect pentru voi, în numele Meu, este nu doar just în ochii Mei, dar îmi face și o plăcere nemăsurat de mare! De aceea, adevăr vă spun: inima Mea este copleșită de bucurie că acest spirit a putut fi câștigat înapoi, cu atât mai mult cu cât în creație există foarte puține spirite de talia lui. El are un puternic spirit paulian și ar putea deveni o armă extrem de puternică împotriva dușmanilor Mei, luptându-se cu ei cu o fermitate comparabilă cu încăpățânarea cu care s-a războit până acum cu Mine.

4. Nu vi-l pot însă înapoia imediat, căci am o sarcină extraordinară pe care doresc să i-o dau. Dacă o va îndeplini în mod satisfăcător, voi veți fi răsplata lui, iar el vă va aparține întru totul!”

5. Max Olaf: „O, Doamne, dar eu nu-Ți pot fi de nici un folos? Te implor, acordă-mi și mie șansa de a face ceva în numele Tău!”

6. Eu: „Dragul Meu frate! Mai întâi de toate, tu Mi-ai făcut deja un mare serviciu, în al doilea rând, te asigur că vei avea cât de curând ocazia să îmi mai faci un serviciu la fel de important. Cât despre fratele Dismas, aici de față, este absolut necesar pentru actuala lui evoluție să realizeze un act de iubire sinceră față de Mine. De aceea, îl voi trimite acum să prindă o captură de pește în numele Meu, care sper să fie cât mai bogată”.

7. Max Olaf se liniștește, iar Eu Mă întorc către Dismas, spunându-i: „Dragul Meu Dismas! De vreme ce ți-ai schimbat atât de profund inima, punând-o la unison cu ordinea Mea divină și smerindu-te deopotrivă în fața Mea și a celor pe care, nu cu mult timp în urmă, îi mai considerai încă niște ghimpi în coasta orgoliului tău arogant, consider că meriți să fii recompensat cu o mare onoare. În viziunea Mea, orice onoare depinde însă de o faptă nobilă și bună. De aceea, îți cer acum să faci o astfel de faptă și te asigur că foarte multe lucruri depind de succesul tău. Indiferent dacă vei avea sau nu succes, nimeni nu te va trage însă la răspundere, căci singurele merite care contează cu adevărat în fața Mea sunt bunăvoința, bunele intenții și idealul motivat de iubire!

8. Succesul în sine nu trebuie să te preocupe, căci el depinde întotdeauna exclusiv de voința Mea! Chiar și cele mai active și mai curajoase spirite au uneori parte de eșecuri răsunătoare, inclusiv atunci când acționează în numele Meu, lucru pe care îl îngădui cu scopul de a le învăța că nici un spirit din întreaga creație nu poate face vreodată ceva fără ajutorul Meu, fiind nevoit să colaboreze cu Mine de-a pururi. Succesul nu poate fi absolut sigur decât prin această acțiune la unison cu voința Mea, ceea ce nu înseamnă că el nu îi este atribuit apoi spiritului respectiv, ca un merit personal.

9. Dincolo de această lege, trebuie să înțelegi că orice spirit perfect dispune de propria sa putere, extrem de mare și cu ajutorul căreia poate realiza foarte multe lucruri. Pe de altă parte, tot ce realizează el exclusiv în numele său personal nu poate fi considerat drept un merit, căci el nu acționează decât pentru a-și consolida propria casă. Atunci când acționează însă bazându-se pe puterea Mea, el devine un lucrător în casa Mea, iar acțiunea lui poate fi considerată, pe bună dreptate, drept un merit personal (câștigul cuvenit de drept lucrătorului). Cred că ai înțeles din această descriere cum trebuie să acționeze spiritele în această împărăție a vieții eterne, dacă doresc să acumuleze merite personale!

10. Iar acum, îți voi spune ce ai de făcut. Ascultă, deci! Atunci când ai venit la Mine, ai lăsat în spate grupul tău de prieteni. Este vorba de 30 de suflete, 10 femei și 20 de bărbați. Tu le cunoști cel mai bine modul de a gândi și de a fi, căci el nu diferă prea mult de cel pe care îl aveai tu atunci când ai venit la Mine. De aceea, doresc să îți încredințez pe deplin aceste suflete, inclusiv puterea de a le influența așa cum consideri potrivit. Du-te așadar la ele, înarmat cu această putere a Mea, și încearcă să le cucerești în vederea vieții eterne, apoi adu-le la Mine, iar Eu Mă voi ocupa de restul. Dacă te vei întoarce încununat de succes, vei fi înveșmântat instantaneu cu o robă de onoare, care va sta mărturie a acestui succes al tău. Te sfătuiesc totuși să procedezi cu atenție și să abordezi aceste suflete din unghiul corect, căci altfel vei fi nevoit să depui eforturi foarte mari!”

11. Dismas îmi răspunde: „O, Doamne! Veșmântul păcătosului este suficient de onorabil pentru mine, chiar dacă aș avea succes! Ce rost mai are să primesc o robă a succesului? Este evident că dacă voi avea succes, întregul merit îți va aparține Ție, iar dacă nu voi avea succes, acesta va fi un semn evident al incapacității mele de a mă pune la unison cu voința Ta, caz în care oricum nu aș merita nici un veșmânt de onoare! Doamne, voi face tot ce îmi va sta în puteri ca să fiu la înălțimea grației pe care ai revărsat-o asupra mea și am convingerea fermă că voi reuși, dar numai cu ajutorul Tău. Te implor însă, nu răsplăti în nici un fel acest efort mărunt al meu, ci permite-mi doar să Te slăvesc pe Tine cu toată puterea mea, căci Tu și numai Tu vei fi adevăratul autor al potențialului meu succes. Un păcătos nu merită să primească în nici un context vreo distincție de onoare!”

12. Eu: „Hei, hei, dragul Meu Dismas, trebuie să recunosc că ai început deja cu dreptul! Oricine dorește să fie primul în fața Mea trebuie mai întâi să rămână ultimul. Căci cel care își propune să rămână pe ultimul loc, onorându-și mai întâi de toate frații, iubindu-i și acordându-le întâietate, acela va fi întotdeauna primul alături de Mine. În schimb, cine dorește să dobândească viața bazându-se numai pe propriile sale eforturi o va pierde. La fel, cel care își urăște și respinge propria sa viață individuală (bazată pe egoism), căutând în schimb viața Mea (adevărată și eternă), va avea din plin parte de ea. De aceea, haide, du-te și procedează așa cum te-am sfătuit!”

13. După ce se înclină până la pământ în fața Mea și a celorlalți prieteni ai Mei, Dismas se grăbește către grupul foștilor săi tovarăși.

Author:  Fire [ 16.10.2010, 17:53 ]
Post subject:  Capitolul 104 - Dismas și foștii săi prieteni. Încercarea acestora de a-l convinge să renunțe la noua sa cale.

Capitolul 104
Dismas și foștii săi prieteni. Încercarea acestora de a-l convinge să renunțe la noua sa cale.
Vindecarea încăpățânaților necredincioși prin intermediul foamei.

1. Câteva clipe mai târziu, el se alătură grupului, dar este primit cu răceală. Perfect conștient de acest lucru, Dismas se adresează astfel grupului: „Constat că nu v-ați schimbat deloc în această lume; ați rămas la fel cum erați pe pământ. Și acolo obișnuiați să îi respingeți pe adevărații voștri prieteni; în schimb, nimic nu vă încânta mai tare decât să acceptați laudele dușmanilor voștri cei mai înverșunați, care vă tămâiau cu nerușinare, știindu-vă slăbiciunea. Dacă cineva îndrăznea să vă indice adevărul, îi arătați ușa; în schimb, pe cei care vă periau cu viclenie, la fel cum face vulpea cu puii pe care dorește să îi atragă în capcană, îi primeați cu căldură, considerându-i prietenii voștri cei mai apropiați. Cât timp v-am cântat în strună, m-ați acceptat în rândul vostru, considerându-mă demn de prietenia voastră. Din fericire, m-am îndepărtat însă de voi, după ce mi-am dat seama - prin grația Domnului - cât de deșartă este natura voastră, orientându-mă în direcția adevărului etern și a loialității, și alegând implicit calea luminii și a vieții eterne. Acum, când m-am întors înapoi la voi, încercând să vă aduc pe calea cea dreaptă, îmi oferiți o primire mai rece decât cea mai friguroasă noapte polară care întâmpină noua zi!

2. O, nebuni fără minte! Ce intenții aveți cu viața voastră? Unde v-a condus până acum această orbire? De ce avantaje vă bucurați în această lume? Priviți cum arătați voi, și apoi comparați-vă cu prietenii lui Dumnezeu. Cât de fericiți par ei, și cât de nefericiți arătați voi! Chiar vă doriți sincer acest statut mizerabil, numai de dragul orgoliului vostru prostesc? De ce vă condamnați singuri, atâta vreme cât Dumnezeu însuși dorește ca voi să fiți fericiți?! Deschideți-vă ochii și faceți loc cuvintelor mele în inimile voastre, permițându-i astfel lui Dumnezeu să vă ajute. Cât de ușurat mă simt eu, acum că Dumnezeu m-a ajutat să scap de toată suferința care mă apăsa! Nu credeți că vă doresc același lucru, dovedindu-mă astfel prietenul vostru cel mai bun? Atunci de ce vă întoarceți cu dispreț și mânie fețele de la mine? Citiți în ochii mei dacă vă doresc cu adevărat binele sau nu! Dacă vi se pare că încerc să vă înșel, atunci blestemați-mă în numele lui Dumnezeu! În schimb, dacă descoperiți în privirile mele că sunt un prieten onest, atunci întâmpinați-mă ca atare și îngăduiți-mă să fiu ghidul vostru pe calea care conduce către fericirea cea mai perfectă!”

3. Unul din cei 30 îi răspunde: „Prietene, cândva erai un om inteligent, dar acum ți-au spălat complet creierul! Cine era cel mai bun om de știință pe pământ, dedicându-și întregul timp calculelor și cercetărilor sale? Eu, iar uneori și tu, atunci când mă însoțeai. Și ce am realizat noi cu aceasta? Singura noastră concluzie a fost că, oricât de mari ar fi eforturile omului, el nu poate cunoaște absolut nimic despre natura universului.

4. Prin comparație cu Dumnezeu, noi, oamenii, însemnăm infinit mai puțin decât reprezintă un păduche prin comparație cu puterea unui om. Iar tu dorești ca noi, sărmane infuzoare provenite de pe planeta numită pământ, care nu înseamnă nimic mai mult decât un fir de praf la scara universului, să socializăm cu Dumnezeu, ca și cum i-am putea înțelege natura și am putea discuta cu El de pe picior de egalitate?

5. Sărmane frate, cât de mult ai decăzut! Cum poți să atribui - chiar și în glumă - Divinitatea infinită acelui omuleț numit Iisus, altminteri un om cu totul deosebit, nu spune nimeni... Haide, încearcă să-ți revii și redevine acel căpitan foarte inteligent pe nume Dismas!”

6. Dismas: „Prietene, corpul pe care îl avem aici nu este format din carne și oase, ci dintr-o substanță spiritual-eterică, care ne permite să avem acces la o cu totul altă cunoaștere decât pe pământ. În acest fel, putem deveni conștienți de adevărul tuturor cuvintelor pe care le-a proclamat marele învățător Iisus pe vremea când a trăit pe pământ. Însăși povestea cu viața trăită în lumea de apoi, pe care nu o credeam în fosta noastră viață terestră, s-a adeverit. Iată că ne amintim cu toții de viața pe care am trăit-o pe pământ; mai mult decât atât, constatăm că am ajuns în această lume neschimbați, fiind practic aceiași. În acest caz, de ce ne-am îndoi de celelalte învățături ale marelui învățător al vieții, primul maestru care a deschis ochii oamenilor muritori, la fel cum procedează soarele strălucitor atunci când alungă tenebrele nopții? El a fost primul care le-a vorbit oamenilor despre adevărata lor patrie nepieritoare și despre adevăratul lor Tată ceresc, iar aceste cuvinte nu pot fi considerate altfel decât adevărul cel mai pur, mai presus de părerile oricui altcuiva! Mi se pare corect să pornim de la premisa că El a fost primul care i-a condus pe oameni către adevăratul lor destin, care ni se revelează acum - când am ajuns noi înșine spirite - ca fiind exact așa cum ni s-a descris El! Dacă nu avem încredere în cuvintele Lui, atunci în cine să avem încredere?

7. Mai mult, privește faptele pe care le realizează El, prin propria Sa voință! Orice își dorește El devine instantaneu realitate, și totul se petrece exact așa cum spune El! El nu are nevoie de sfatul nici unuia dintre noi, iar dacă totuși ni-l cere din când în când, face acest lucru numai pentru a ne demonstra o dată în plus cât de puțin înseamnă înțelepciunea omului în fața înțelepciunii Lui infinite și cât de bine ne-ar fi dacă ne-am baza de-a pururi exclusiv pe înțelepciunea Lui, renunțând definitiv la a noastră!

8. Dacă veți pune cap la cap toate aceste informații și îl veți privi pe Iisus în această nouă lumină, încercând să vă raportați la El cu inimile, nu cu mințile voastre, vă veți da pe loc seama că El nu este doar un învățător foarte înțelept al umanității, așa cum nu a mai existat altul, ci este chiar Cel care ni s-a revelat a fi! Nici o minte rațională nu poate crede, pe de o parte, că El deține această înțelepciune infinită și incomparabilă, iar pe de altă parte, că a avut orgoliul prostesc de a se prezenta pe Sine în fața discipolilor Săi ca fiind Dumnezeu cel etern, considerându-se El însuși ca atare și acceptând venerația lor. Chiar Satan însuși a fost nevoit să asculte de El, închinându-se în fața voinței Sale. După umila mea părere, toate acestea nu pot fi interpretate decât într-un singur fel: întreaga lume naturală creată este nevoită să se supună întru totul voinței Lui atotputernice, dacă nu dorește să fie judecată de puterea Cuvântului Lui!

9. De vreme ce poate exista o Ființă care dispune de o înțelepciune atât de desăvârșită, de care nu ascultă doar oamenii, ci și natura moartă, cum vă mai puteți îndoi de faptul că Ea reprezintă Ființa Divină, în pofida asemănării Ei cu forma noastră umană? La fel cum se manifestă plenar prin Iisus, Ea poate înlătura orice îndoială a voastră, trezind în voi adevărul cel mai strălucitor al Ființei Sale supreme. De aceea, lăsați-vă înălțați de această credință! Îngăduiți-mi să vă conduc la Iisus, iar El va ști să vă demonstreze că El este Acela în fața căruia toate puterile cerului și pământului trebuie să se închine până la pământ, pline de devoțiune.

10. Mă cunoașteți cu toții și știți foarte bine că nu sunt eu omul care să accepte orice afirmație gratuită. Mi-am păstrat convingerile mele atât timp cât a fost necesar, dar după ce am primit lumina necesară, în urma unui test foarte dificil, am acceptat integral și fără rezerve tot ce mi-a revelat noua mea viziune legată de Iisus, mai strălucitoare decât soarele. Dacă am ajuns eu însumi, cel mai încăpățânat dintre voi toți, să îl mărturisesc pe Iisus ca fiind una cu Dumnezeu, mi s-ar părea normal ca același lucru să îl faceți și voi, chiar mai ușor decât mi-a fost mie, căci credința voastră în El a fost mai puternică decât a mea, pe vremea când trăiam cu toții în lumea exterioară!”

11. Primul vorbitor: „Prietene, te asigur că cea care te-a forțat să îți schimbi convingerile a fost foamea! În ceea ce ne privește, noi nu suntem încă atât de înfometați! Probabil că atunci când foamea ne va solicita acest lucru, vom prefera și noi să îl considerăm pe acel magician negru una cu Dumnezeu, numai ca să scăpăm de teribila senzație!”

12. Dismas: „Of, polip cretin crescut în noroiul cel mai jegos! Cum m-ar fi putut sili foamea să îl consider pe Iisus drept una cu Dumnezeu? Ați privit cu toții de departe ce s-a întâmplat la acea masă, și nu cred că m-ați văzut băgând ceva în gură până acum. Cum poți afirma în aceste condiții că cea care m-a făcut să mă schimb a fost foamea? Abia acum îmi dau seama că voi aparțineți cu toții diavolului! Da, foamea m-a condus către El, dar nu cea a stomacului, ci cea care m-a făcut să tânjesc după Acela care mi-a dăruit viața pe care o iubeam atât de mult, dar care rămânea un mister de nerezolvat în absența Lui! - Acum, această foame și această sete mi-a fost potolită pentru totdeauna, iar sfinxul a fost în sfârșit cucerit. Și totuși, stomacul meu a rămas la fel de gol ca mai înainte!

13. Văd că îți spui în sinea ta: «Noi nu cunoaștem această foame sfântă a inimii». Această afirmație pune capăt discuției noastre, căci atestă boala incurabilă de care suferiți și care este cauza ei. Așteaptă însă puțin și vei cunoaște o foame așa cum nu ai mai trăit vreodată. Vom vedea atunci ce mai ai de spus”.

14. Purtătorul de cuvânt al grupului: „Da, da, prietene, foamea este totul! Pentru cel înfometat, Dumnezeu este întotdeauna cel care îi dă să mănânce. Cât despre cei cărora nu le este foame, sau - altfel spus - care nu mai au nevoi obiective sau subiective, aceștia sunt foarte puțin interesați de Dumnezeu și de împărăția Lui. Spre exemplu, dacă cineva este cuprins de o letargie generală și cade pradă somnului, pierzându-și complet conștiința senzorială, poți să îi predici până mâine despre morală și despre virtute, căci poți fi sigur că nu va auzi nici măcar un singur cuvânt, dat fiind că simțurile lui sunt prea leneșe, iar spiritul lui prea adormit!

15. Dacă dorești cu adevărat să obții vreun rezultat în ceea ce privește această persoană, va trebui mai întâi să o vindeci de boala de care suferă (de letargie și somnolență), să creezi în sufletul său nevoia vie față de ceea ce dorești să-i oferi, după care poți fi sigur că va primi cu aviditate ceea ce îi dăruiești. Fără această lucrare pregătitoare, nu vei ajunge nicăieri cu pacientul tău. Spune-mi, de pildă, crezi că rasa umană ar fi continuat să se propage dacă Cel care a creat-o nu i-ar fi înzestrat natura (altminteri, destul de amorțită) cu un impuls atât de puternic al procreației, care echivalează cu o senzație aproape insuportabilă de foame?! Ce crezi că ar mai însemna femeia pentru bărbat dacă acestuia i-a lipsi această tendință înnăscută?

16. Din acest exemplu, îți poți da seama cu ușurință că dacă nu dispune de o forță de motivație extrem de puternică, omul nu va arăta nici un interes activ față de un domeniu sau altul.

17. Cam așa se petrec lucrurile și în cazul nostru. Pur și simplu, nu ne interesează ceea ce ai de spus pe tema acestui subiect. Suntem pe jumătate morți și nimic nu ne mai poate bucura în această viață de câine pe care o ducem. De vreme ce viața însăși nu ne atrage, cum crezi că ne-ai putea trezi interesul cu doctrina vieții pe care o predică maestrul tău, Iisus? Mai întâi trezește în noi senzația de foame, sau dacă nu, scutește-ne de prostiile tale! În ceea ce ne privește, Iisus al tău poate fi nu una, ci zece Ființe divine la un loc. De vreme ce nu avem nevoie de El, căci suntem complet lipsiți de sentimente, la fel ca niște pietre, ce mai poate însemna El pentru noi? Dăruiește-ne mai întâi viața, dorința de a aspira către El, și abia apoi judecă-ne în funcție de comportamentul nostru în ceea ce-L privește. Cine știe, s-ar putea chiar să ai o surpriză...”.

18. Acest discurs 1-a pus pe gânduri pe bietul Dismas, care a cam rămas fără inspirație. Din fericire, i-am transmis în inima lui să se folosească de puterea pe care i-am acordat-o pentru a trezi în aceste suflete amorțite și pe jumătate moarte o senzație puternică de foame (pentru început, doar la nivelul stomacului), astfel încât să înceapă să se trezească la viață.

19. Într-adevăr, de îndată ce Dismas aplică această putere în numele Meu, grupul devine subit ceva mai animat. Câțiva dintre membrii săi încep chiar să își frece stomacurile, spunându-i purtătorului lor de cuvânt: „Prietene, întreabă-l dacă nu putem obține ceva de mâncare, în caz contrar, te vom consuma chiar pe tine, cu tot cu piele și păr!”

20. Vorbitorul: „Proștilor, și eu sunt la fel de flămând ca voi. Mă simt de parcă aș fi o vită silită să postească înainte de tăiere! Cum credeți că v-ați putea sătura cu mine? Mai bine vorbiți direct cu Dismas, care tocmai a devenit bun prieten cu acel Iisus, despre care se spune că a hrănit cândva 5000 de persoane cu numai câteva pâini! Poate că i-o fi rămas ceva și pentru noi! De aceea, adresați-vă direct lui!”

21. După aceste cuvinte, întregul grup începe să se roage de Dismas, cerându-i de mâncare.

22. Dar Dismas le răspunde: „Prieteni, îmi cereți ceva ce nu am. La acea masă stă însă Acela care satură întreaga infinitate cu preaplinul Său! Duceți-vă la El, mărturisiți-vă greșelile, smeriți-vă și lăsați inimile voastre să se umple de iubire față de El. În acest fel, puteți fi absolut siguri că veți primi hrana de care aveți nevoie!”

23. Din ce în ce mai înfometați și mai înfuriați, foștii prieteni ai lui Dismas se reped la acesta: „O, tâlharule, dacă ai fost capabil să trezești în noi această foame insațiabilă de îndată ce ne-ai dorit acest lucru, cum se face acum că nu ești în stare să ne-o potolești? De vreme ce ai putut declanșa acest fenomen, cu siguranță îl poți și inversa. Haide, alină-ne foamea și stinge-ne setea! În caz contrar, vai de pielea ta!”

24. Dismas: „Dragii mei prieteni, vă sfătuiesc, pentru binele vostru, să nu o luați razna! Mi-a fost, într-adevăr, foarte ușor să vă dăruiesc această senzație de foame și de sete, pentru simplul motiv că în această lume oricine le poate dărui fraților săi lucrurile de care dispune el însuși. Eu însumi sunt foarte înfometat și cred că aș putea mânca pe loc o sută de boi; de aceea, mi-a fost ușor să împărtășesc acest surplus cu voi. Dacă aș fi sătul, v-aș putea împărtăși și această senzație; din păcate, în această privință sunt la fel de sărac ca și voi. V-am explicat în schimb unde trebuie să mergeți pentru a vă sătura pentru eternitate; de ce nu faceți așa cum v-am învățat? Numai așa vă veți putea potoli foamea, apelând la Acela care hrănește prin voința Lui întreaga creație. Dacă nu se va întâmpla așa cum vă spun, vă puteți întoarce oricând doriți aici și puteți face cu mine orice doriți - dar nu înainte! Dacă nu doriți să ascultați sfatul meu, nici o problemă, dar în acest caz nu mă puteți învinovăți pe mine pentru foamea voastră!”

25. Cei înfometați și însetați i se adresează la fel de răstit lui Dismas: „De fapt, de ce ai venit? Te-am chemat noi? Nu de dorința noastră ai ascultat tu atunci când ai venit la noi, ci de porunca Dumnezeul tău, Iisus. Dacă acesta ți-a dat puterea de a ne lovi cu această senzație de foame și de sete, de ce nu-ți acordă inclusiv puterea de a ne sătura?”

26. Dismas: „Dragii mei prieteni, cine credeți că are puterea de a-i forța mâna lui Dumnezeu? El este singura Ființă omnipotentă și poate face orice dorește. De multe ori, El le trimite oamenilor tot felul de amărăciuni, prin intermediul apostolilor Lui, dar numai cu scopul de a-i atrage că El, pentru a primi întreaga dulceață a vieții direct din mâna Lui. În acest fel, oamenii își dau seama că nu se pot baza pe ajutorul semenilor lor, ci numai pe grația lui Dumnezeu. De aceea, nu așteptați nimic bun de la mine! De vreme ce eu însumi sunt la fel de rău ca și voi, ce lucru bun v-aș putea oferi eu? - Binele nu poate fi oferit decât de Acela care reprezintă El însuși Binele Suprem! De aceea, duceți-vă la El!”

27. Cei înfometați și însetați: „Dacă tot ce derivă de la El este bun, cum se face că noi suntem răi? Nu se spune că ne-a creat pe noi după chipul și asemănarea Lui?”

28. Dismas: „Răutatea noastră nu derivă de la El. La baza ei stă liberul nostru arbitru, care ne face să ne îndepărtăm de El, în speranța că vom deveni noi înșine zei, fără să mai depindem în vreun fel de adevăratul Dumnezeu. Acest lucru nu corespunde însă voinței lui Dumnezeu. De aceea, el le permite acestor zei pretinși să se izbească de tot felul de ziduri, până când încep să își dea seama că nu sunt cine credeau că sunt, ci doar niște simpli oameni, neputincioși și stupizi, atât timp cât nu apelează la El. Nu mai uitați niciodată acest lucru și puteți fi absolut siguri că veți beneficia de grația Lui!”

29. Cei înfometați și însetați: „Ce înțelegi prin «grația Lui»? Prostule, oare nu te-ai dus și tu la El, atunci când te-a mânat de la spate Blum? Și, te-a ajutat în vreun fel? Vedem că îți sticlesc ochii de foame, la fel ca și nouă! În ce fel te-a săturat El? Asta numești tu «grație»?

30. O, caricatură ridicolă a unui apostol, ești demn de milă! Întoarce-te la noi numai când îți vom citi în priviri că ești sătul! Abia atunci vei deveni credibil în ochii noștri. Atât timp cât oricine îți poate citi pe față insatisfacția și dorința neîmplinită, nu vei putea convinge pe nimeni că ești un spirit beatific, care trăiește în preaplin!

31. Haide, Dismas, dispari din ochii noștri. Atât timp cât te vei afla exact în aceeași stare ca și noi, nu vei reuși niciodată să ne convingi de beneficiile credinței în Divinitatea ta. Dacă ne vei aduce însă ceva de mâncat și de băut, vom veni cu tine până la capătul lumii. Simpla ta înțelepciune nu n este de ajuns, căci ea nu poate fi înfulecată. Gândește-te puțin cât ești de nerod: tu le recomanzi altora ceva ce nu cunoști tu însuți! Probabil că lui taică-tău îi plăcea foarte mult carnea de porc, dacă a reușit să aducă pe lume un fiu atât de tembel!!”

32. Dismas: „Prieteni, chiar dacă nu v-am putut demonstra într-o manieră convingătoare fericirea pe care am experimentat-o într-un timp atât de scurt, trebuie să recunoașteți totuși că nu v-am dorit decât binele. Nu cred că există cineva printre voi care să creadă că am acționat într-un mod nedemn sau ipocrit față de voi. De aceea, m-aș fi așteptat la puțină curtoazie din partea voastră, nu la o impolitețe atât de crasă! Am tras eu pe cineva de păr, ca să-l duc forțat către Domnul? V-am rugat să faceți acest lucru, dar numai dacă doriți și dacă sunteți de părere că puteți beneficia în urma acestui demers. Altminteri, nimeni nu vă obligă la nimic. Așadar, nu aveți motive să fiți nepoliticoși și mitocani. Dacă vă este atât de foame și de sete, singurii vinovați sunteți voi, nu eu. Voi sunteți aceia care mi-ați spus mai devreme că mai întâi trebuie să trezesc această senzație de foame în voi, pentru a începe să simțiți ceva. De altfel, nu eu, ci Domnul a fost cel care v-a provocat intensa senzație de foame, prin intermediul cuvântului meu. Cât despre mine, v-am indicat imediat unde vă puteți potoli foamea! Mă întreb de ce nu o faceți? Îmi spuneți mie că sunt un nerod pentru că l-am urmat pe Blum, sub pretext că această călătorie nu mi-a adus nimic bun! Dar eu vă răspund că lucrurile stau exact pe dos: totul s-a schimbat pentru mine în urma acestei călătorii! Deși stomacul meu continuă să fie gol, inima mea este plină de iubire față de Dumnezeu, simțind o sațietate deplină. Este de o mie de ori mai preferabil să îți saturi inima decât o sută de stomacuri (dacă ai avea atâtea!). Cine își satură stomacul în detrimentul inimii, plătește prețul cuvenit, care este foarte mare, căci inima sa moare. - De aceea, faceți cum doriți! Eu nu mai am de gând să joc rolul prostului în fața voastră. Dacă doriți să rămâneți la stadiul de animale, foarte bine! Dacă alegeți în schimb să vă duceți la Domnul, Cărarea Vieții vă stă la dispoziție, așteptându-vă!”

33. Aceste cuvinte îi lasă pe membrii grupului cam ezitanți, neștiind ce să facă.

34. La îndemnul lor, purtătorul de cuvânt al grupului iese din nou în față, spunând: „M-am gândit mult la misiunea lui Dismas pe lângă noi și la discursul pe care ni l-a adresat. Am ajuns la concluzia că are dreptate, într-o oarecare măsură. De aceea, cred că ar trebui să facem ceea ce ne-a povățuit. La urma urmei, oricât de mult am dezbate aici problema, făcând glume pe seama lui, nu cred că vom ajunge vreodată la o concluzie mai bună decât cea pe care ne-a recomandat-o bunul nostru Dismas.

35. De fapt, ce ne împiedică să ne ducem la acel om care pretinde că este însăși Divinitatea, intrând și noi în rândul celorlalți, care trebuie să recunoaștem că arată cu toții foarte fericiți? Nu există decât două posibilități: dacă acel Iisus este într-adevăr Dumnezeu, în pofida neîncrederii noastre, atunci atitudinea noastră de respingere față de El echivalează cu un act de nebunie curată. Pe de altă parte, dacă nu este Cel care pretinde că este, așa cum consideră Dismas și celelalte suflete beatifice din preajma Lui, cu siguranță nu avem nimic de pierdut apropiindu-ne și împrietenindu-ne cu El. De vreme ce celorlalți le este atât de bine alături de El, de ce ne-am crampona noi de actuala stare mizerabilă în care ne aflăm, când nu depinde decât de noi să ne ducem la El și să îi câștigăm prietenia? Chiar dacă nu vom reuși, tot nu vom avea nimic de pierdut, căci ne vom întoarce de unde am plecat. Pe scurt, nu avem decât de câștigat, căci cine nu are nimic de pierdut, așa cum este cazul nostru, nu are cum să piardă ceva, ci cel mult să câștige. De aceea, haideți să mergem împreună la Domnul și Stăpânul acestei case, și vom vedea mai târziu ce va ieși din această conversație cu Hristos. Ce ziceți?”

36. Ceilalți îi răspund la unison: „Ai perfectă dreptate. De fapt, este un simplu joc de copii, care nu ne solicită nici un fel de efort. Doar nu o să ne taie capetele pentru că ne-am dus la El! Pe de altă parte, ni se pare mult mai ușor să trecem acum la acțiune, după discursul tău, decât după cuvintele bombastice și exagerate ale lui Dismas! Nu spunem că Dismas a bătut câmpii, dar un discurs stufos nu are niciodată același efect ca unul sensibil și lucid!”

37. Unul dintre ei a continuat: „Totul ar fi în regulă dacă am avea niște haine ceva mai prezentabile! Îndeosebi sărmanele femei care ne însoțesc arată lamentabil! Trupurile lor indiferente de-abia dacă sunt acoperite cu câteva zdrențe murdare, care atârnă de pe ele! De altfel, nici noi, bărbații, nu arătăm cu mult mai bine. De aceea, cred că ar trebui mai întâi să ne îmbrăcăm cu niște haine mai decente, și abia apoi să mergem la masa festivă. Căci în prezența Domnului am face o impresie mai degrabă nefavorabilă!”

38. Primul vorbitor: „Prietene, acestea sunt hainele de care dispunem la ora actuală, iar altele nu avem! Dacă le este rușine, doamnele pot merge în spatele nostru. În fată o pot lua cei mai prezentabili dintre noi. În acest fel, poate că vom avea o șansă în plus. Oricum, cel mai bine îmbrăcat dintre noi este Dismas, care ne va conduce oricum”.

39. Ceilalți: „Foarte bine, atunci să mergem!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 22:52 ]
Post subject:  Capitolul 105 - Calea intelectului și cafea inimii. Dismas îi conduce pe sceptici către Domnul.

Capitolul 105
Calea intelectului și cafea inimii. Dismas îi conduce pe sceptici către Domnul.

1. Dismas: „În sfârșit, ați ales calea vieții, și bine ați făcut! Dacă vom face așa cum dorește Domnul, nu ne vom mai rătăci niciodată de pe această cale. Calea intelectului este îngustă și abruptă. Intelectul este rece și lipsit de căldură; de aceea, cine urmează exclusiv calea intelectului sfârșește într-o mare de gheață, fiindu-i aproape imposibil să rămână în picioare. În schimb, cel care ascultă sfaturile vii ale inimii sale ajunge rapid la pajiștea cea verde, respectiv la speranță și viață. Aceasta este situația actuală în care ne aflăm noi. Am acceptat cu toții sfatul inimilor noastre, și am convingerea fermă că într-un timp foarte scurt ne va fi infinit mai bine!

2. Gândiți-vă puțin la hățișul de legi pe care l-a creat intelectul nostru cât timp am trăit pe pământ. La ce ne-au folosit toate aceste legi? Prin comparație, gândiți-vă la toate operele mărețe pe care le-au realizat oamenii pe pământ, respectiv la marile opere de artă ale pictorilor, muzicienilor și poeților! Toți acești artiști au fost ucenicii inimilor lor, iar operele lor se înalță cu mult deasupra ochilor orbi ai intelectului, care încearcă apoi să explice marile lucrări artistice inventând o mie de reguli și de legi la care artiștii nici măcar nu au visat!

3. Întrebați-vă dacă legiuitorii pământului au reușit vreodată să creeze ceva atât de frumos, de strălucitor și de viu ca o mare operă de artă. Operele lor sunt întotdeauna uscate și rigide, căci lucrările intelectului ascund un blestem, în timp ce cele ale inimii - oricât de minore ar părea - sunt întotdeauna inestimabile în ochii oricărui om care trăiește cu adevărat. 4. De aceea, vă propun să renunțăm pentru totdeauna la intelect și la lucrările sale, urmând exclusiv calea inimii. În acest fel, putem fi siguri că vom avea parte de o viață infinit mai bună decât cea actuală.

5. După aceste considerente preliminarii, eu cred că ne putem îndrepta cu inima voioasă către Domnul, unde ne vom putea bucura - datorită atitudinii noastre mentale transformate - de întărirea binemeritată a stomacurilor și a inimilor noastre. Așadar, urmați-mă în ordinea pe care ați stabilit-o voi înșivă, sub pretextul lipsei voastre de prezentabilitate!”

6. Ascultând cuvintele adevărate și corecte ale lui Dismas, întregul grup se îndreaptă cu timiditate către Mine. Când toată lumea a ajuns în fața Mea, Dismas se închină până la pământ și spune: „O, Doamne! Eu nu sunt decât un păcătos, și dacă am reușit să duc la bun sfârșit această misiune sfântă, acest lucru s-a datorat exclusiv grației Tale și ajutorului primit de la Tine. Toate cele 30 de suflete m-au urmat, în numele Tău. În continuare, facă-se voia Ta în ceea ce le privește, la fel cum s-a făcut și în cazul Meu! Dar Te implor, nu-mi acorda nici o robă de onoare! Întreaga onoare îți aparține numai Ție, acum și de-a pururi!”

7. Eu: „Dragul Meu Dismas, ți-ai îndeplinit foarte bine misiunea, înălțându-te astfel în numele Meu. De aceea, doresc să-ți acord acum ceea ce ți-am promis. La fel, toți cei pe care i-ai câștigat pentru împărăția Mea își vor primi cuvenita răsplată, fiecare după inima sa”. - Mă întorc apoi către Robert și îi spun: „Robert, du-te și mai adu pâine și vin, precum și o haină mai potrivită pentru fratele Dismas! Cât despre ceilalți 30, va trebui mai întâi să port o discuție cu ei. Așa să fie!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 22:55 ]
Post subject:  Capitolul 106 - Discursul purtătorului de cuvânt al grupului, Bruno, și răspunsul Domnului.

Capitolul 106
Discursul purtătorului de cuvânt al grupului, Bruno, și răspunsul Domnului.
Umilința lui Bruno îi atrage grația Domnului.

1. Purtătorul de cuvânt al grupului alcătuit din 30 de suflete face un pas înainte, se închină în fața Mea și a tuturor celor aflați la masă, după care spune, plin de curaj: „Doamne, Creator, Susținător și Stăpân absolut al întregii Tale creații! Am venit cu toții în fața Ta, care reprezinți totul în toate, complet goi și lipsiți de vreun conținut sufletesc, în căutarea grației și compasiunii Tale! Știm că nu avem dreptul la această grație, căci nu o merităm, întrucât suntem slabi și păcătoși. Știm însă la fel de bine că Tu ești un Dumnezeu preaplin de iubirea cea mai perfectă, care a acceptat chiar să fie bătut în cuie pe cruce numai de dragul mântuirii păcătoșilor la fel ca noi. Tu și numai Tu ești speranța celor slabi, Mântuitorul celor suferinzi, susținătorul celor căzuți. A fost o vreme când ai rostit Tu însuți următoarele cuvinte: «Veniți la Mine, voi, cei care munciți și sunteți împovărați, iar Eu vă voi lua această povară de pe umeri!»

2. Iată, am venit și noi la Tine, cocoșați de povara insuportabilă a vieții. Ia această povară de la noi, în acord cu compasiunea Ta infinită, o, Doamne! Din păcate, nu îți putem oferi în schimbul acestui act de grație decât 30 de suflete păcătoase, care nu își doresc nimic mai mult decât să Te iubească pe Tine mai presus de orice, dar nu îndrăznesc să facă acest lucru. Iubirea sinceră nu ține însă cont de alte argumente, decât de vocea inimii.

3. De aceea, fă cu noi după cum îți va fi voia, Doamne! Nu privi la faptele noastre, care sunt în întregime rele. Privește numai în inimile noastre, care, deși impure, tânjesc totuși după inima Ta părintească, la fel ca iarba uscată după o picătură de rouă!”

4. Eu: „Trebuie să recunosc, dragul Meu Bruno, că cele rostite de tine în numele fraților și surorilor tale sună foarte frumos, adevărat și sincer. Nu este însă mai puțin adevărat că desfrânații și adulterii nu vor intra în împărăția lui Dumnezeu, după cum susțin Scripturile! Cu toții faceți parte din această categorie, și peste toate, ați acționat întotdeauna plini de egoism. Adevărata împărăție a lui Dumnezeu este însă grația Mea, după cum puteți vedea. De aceea, cel mai bine este să vă întrebați cum puteți obține această grație și această compasiune a Mea!”

5. Bruno: „O, Doamne, îngăduie-i unui păcătos nedemn să deschidă gura în fața Ta. Cu siguranță, nu stă în natura Ta să împiedici un păcătos să se căiască și să îți implore iertarea păcatelor sale! Deși Sfânta Scriptură este cât se poate de fermă în privința acestei judecăți extrem de severe, nu am uitat totuși că l-ai acceptat chiar și pe criminalul de pe crucea alăturată în împărăția Ta. Mai mult, nu ai judecat-o și nu ai condamnat-o pe adultera din templu, nici pe Maria Magdalena, și ai acceptat să intri în casa lui Zaharia. De altfel, mulți dintre cei de față au avut acces la preafericire tot prin grația Ta, căci nu erau cu nimic mai buni decât suntem noi acum. O, te implor, nu ne trata nici pe noi cu mai multă severitate!”

6. Eu: „Hm, ai dreptate, dar nici unul dintre cei de față nu a păcătuit atât de greu cum ați făcut-o voi!”

7. Bruno: „O, Doamne, nici păcatul și nici virtutea nu pot părea mari sau mici în fața Ta, căci singura măreție și singurul bine real ești Tu! Prin comparație cu Tine, nimic altceva nu are vreo valoare! O, Doamne, Tu le permiți să trăiască, prin grația Ta, chiar și leilor, tigrilor, hienelor și panterelor, deși cu greu am putea găsi exemple de cruzime mai mari în întregul regat al animalelor! De aceea, Te implorăm, îngăduie-ne și nouă acest lucru, măcar pe măsura acestor animale!”

8. Îi fac un semn lui Robert să aducă pâinea și vinul. Bruno îl privește pe Robert cu uimire, neștiind exact la ce să se aștepte.

Author:  Fire [ 16.10.2010, 22:58 ]
Post subject:  Capitolul 107 - Marea masă celesta a grației. Testarea inimi dușmanului, în căutarea iubirii.

Capitolul 107
Marea masă celesta a grației. Testarea inimi dușmanului, în căutarea iubirii.

1. Robert pune pe masa din fața Mea pâinea și vinul, după care se înclină și se așează la locul lui. Iau bucata de pâine în mâna Mea și îl întreb pe Bruno dacă știe ce este aceasta.

2. Bruno: „Doamne! Aceasta este pâinea din ceruri, singurul aliment care conferă viața eternă și iertarea păcatelor. Binecuvântat este cel care are parte de ea!”

3. Eu: „Ai răspuns foarte bine! De vreme ce crezi acest lucru, ia și mănâncă din ea oricât de mult vei dori!”

4. Bruno: „O, Doamne! Lângă mine se află 29 de suflete, multe dintre ele chiar mai flămânde decât mine! Te implor, îngăduie-mi să le ofer mai întâi lor din această pâine, fiecăruia în funcție de nevoile sale, și abia la sfârșit să mă satur eu însumi, cu ceea ce va mai rămâne!”

5. Eu: „Fă așa cum îți cere inima!”

6. Mulțumindu-Mi cu lacrimi în ochi pentru pâine, Bruno o împarte celor 29 de suflete, până când nu mai rămâne nimic din ea. Profund mișcate, acestea o consumă pe loc. Unul dintre ele observă însă că Bruno a uitat complet de sine, neoprindu-și nici o bucată de pâine. De aceea, se duce către el și îi spune: „Bine, prietene, dar ai uitat complet de tine, împărțindu-ne nouă tot ce ți-a dat Domnul. Uite, eu nu am apucat încă să îmi mănânc bucata mea. De aceea, ia-o și mănânc-o, căci știu că ești la fel de flămând ca și mine”.

7. Bruno: „Dragul meu prieten, păstrează și mănâncă bucata de pâine pe care ți-am dat-o, în numele Domnului! Fericirea pe care o simt văzând cum vă săturați cu pâinea divină îmi umple inima până la refuz, așa că nu mai simt nevoia să mănânc altceva. De aceea, nu îți face probleme în ceea ce mă privește. Am convingerea fermă că alături de marele Dăruitor, nimeni nu trebuie să își mai facă vreodată probleme în privința senzației de sațietate”.

8. Acest comportament exemplar al lui Bruno aduce lacrimi de fericire în ochii tuturor celor de fată, inclusiv în ai Mei! Căci în întreaga creație nu există imagine mai nobilă și mai emoționantă decât aceea a unui om mort de foame care își ia de la gură pentru a le dărui bucata sa de pâine fraților săi la fel de flămânzi ca și el, uitând complet de sine. Astfel de suflete fac pași uriași către centrul inimii Mele, acolo unde sălășluiește iubirea cea mai pură!

9. Voi, oameni de pe pământ, ar trebui să luați aminte la acest comportament, înscriindu-l cu litere de aur în inimile voastre!

10. Iau apoi vinul, i-l dau lui Bruno și îl întreb dacă știe ce reprezintă el.

11. Profund mișcat, Bruno îmi mulțumește și îmi spune: „O, Doamne, acesta este vinul cel prețios obținut din presa cea sfântă a inimii Tale Părintești și Dumnezeiești! Îndrăznesc să îl iau din mâna Ta divină cu o mare smerenie și recunoștință, iar dacă îmi vei îngădui acest lucru, îl voi împărți pe loc fraților mei însetați”.

12. Eu: „Ti-am spus, fă așa cum îți cere inima ta nobilă, iar Eu nu voi obiecta niciodată. Iată, acest vin îți aparține în întregime. Fă cu el orice dorești”.

13. Bruno îmi mulțumește cu vocea înecată în lacrimi, după care împarte pe loc vinul prietenilor lui. De data aceasta, frații săi refuză însă să bea din vin până când nu o va face el primul. Dar Bruno insistă și îi convinge, așa că toată lumea își bea cupa cu vin până la fund. La fel ca în cazul pâinii, el nu păstrează nici o picătură de vin pentru el, dar inima lui pleznește de fericire văzându-și frații sătui și mulțumiți. Instantaneu, înfățișarea acestora se schimbă în mod miraculos în bine.

14. Eu: „Ei bine, dragul Meu Bruno, spune-Mi, cum ți-au plăcut pâinea și vinul Meu? Te simți mai întărit acum?”

15. Bruno îmi răspunde cu entuziasm: „Doamne, eu nu am decât o singură gură, un singur stomac și o singură inimă, în schimb, alături de mine am 29 de guri, 29 de stomacuri și 29 de inimi. De vreme ce am reușit să satur nu un singur om, ci 29, pe care îi port în inima mea ca și cum ar fi 29 de alter ego-uri ale mele, mă simt cu siguranță mai întărit, ba chiar de 29 de ori mai mult decât dacă aș fi băut și aș fi mâncat de unul singur, căci fericirea de a-mi fi săturat frații și surorile îmi umple inima ca un balsam! De aceea, nu îți pot da decât un singur răspuns la întrebarea Ta: da, pâinea și vinul Tău sacru m-au întărit nespus, făcându-mi un mare bine! Pentru toate acestea, îți mulțumesc, acum și de-a pururi!”

16. Eu: „Dragul Meu prieten Bruno! Ascultă-Mă: pe pământ ai păcătuit mult și grav, dar datorită iubirii tale sincere și altruiste față de frații tăi, multe îți vor fi iertate! Căci în această lume orice suflet care le face bine fraților și surorilor sale este iertat, întrucât a practicat el însuși compasiunea. De aceea, vă iert toate păcatele, deopotrivă ție și fraților și surorilor tale, căci în această lume funcționează principiul: «Unul pentru toți și toți pentru unul!»

17. În lumea terestră există binefăcători ipocriți care se dovedesc plini de compasiune față de fetele tinere și sărace, dar dacă vreo văduvă sau un om bătrân le cere ceva de mâncare, ei scapă rapid de aceștia, ținându-le o predică scurtă și aruncându-le câteva monede. Deși se consideră foarte buni, astfel de binefăcători nu se vor bucura de prea multă compasiune din partea Mea! Căci cel care face fapte de compasiune numai cu scopul de a obține beneficii pentru sine, satisfăcându-și astfel propria plăcere, dar care devine la fel de dur ca o piatră în cazul în care nu reușește să își satisfacă plăcerea respectivă, nu face parte din familia Mea, ci din cea a diavolilor! Da, chiar și diavolii fac fapte bune, dar numai acelora de la care speră să obțină anumite beneficii, în scopul satisfacerii propriei plăceri.

18. Cât despre tine, tu ai dat dovadă de compasiunea cea mai pură și nu am reușit să detectez în inima ta nici cel mai necurat motiv. De aceea, vei primi la rândul tău grația Mea supremă! Înainte de a revărsa însă această grație în mod plenar asupra ta, doresc să te supun unui test al inimii! Dacă vei trece cu bine acest test, grația Mea te va copleși cu totul!

19. Iată, acolo, către asfințit, poți vedea o ușă pe jumătate deschisă. Pătrunde prin ea în încăperea alăturată și îi vei găsi acolo pe dușmanii tăi cei mai înverșunați. Încearcă să-i câștigi de partea Mea și adu-i apoi la Mine, iar în acest fel vei deveni perfect în fața Mea. Căci cel care le face bine doar prietenilor săi nu și-a câștigat nici măcar dreptul de a-Mi spune: «Doamne, nu sunt decât umilul și nedemnul Tău servitor». Iar cine nu poate rosti aceste cuvinte în fața Mea nu este demn de Mine! De aceea, du-te și fă ce ți-am cerut!”

20. Bruno: „O, Doamne, facă-se voia Ta sfântă! Voința Ta este însăși viața mea, mântuirea mea și fericirea mea supremă! O, ce plăcere nemărginită îmi oferă gândul de a acționa în casa Tatălui meu etern și atotputernic! O, dușmani ai mei, sărmanii mei frați care l-ați înțeles greșit pe fratele vostru care se ascundea în inima mea și care vă iubea mai presus de orice, vin la voi în numele Dumnezeului, Domnului și Părintelui meu ceresc, pentru a vă binecuvânta și pentru a vă ajuta, uitând astfel pentru totdeauna orice nedreptate pe care mi-ați provocat-o!

21. O, ce fericire îmi umple inima, care se simte astfel suficient de puternică pentru a se umili în fața celor mai egoiști dușmani ai ei! Abia acum încep să înțeleg intuitiv ce trebuie să fi simțit inima Ta părintească și divină atunci când ai strigat pe cruce, în fața dușmanilor Tăi cei mai crunți: «Iartă-i, Tată, căci nu știu ce fac!» O, ce măreție infinită, de care numai o inimă cu adevărat divină poate fi capabilă!

22. Într-adevăr, este o acțiune înălțătoare și drăguță atunci când un frate își ajută un alt frate, fără să aștepte nimic de la el! Dar nici chiar cerul nu își poate imagina o faptă mai sublimă decât să îi binecuvântezi pe cei care te-au blestemat și să le faci bine celor care te urăsc, te disprețuiesc și te persecută!

23. De aceea, mă voi îndrepta acum către dușmanii mei, căci numai ei mă pot ajuta să îmi transform inima, făcând-o perfectă în fața lui Dumnezeu!” - După aceste cuvinte înălțătoare, care nu pot fi auzite decât rarisim în gura oamenilor, Bruno se grăbește către ușa pe care i-am indicat-o.

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:05 ]
Post subject:  Capitolul 108 - Eroul iubirii este înconjurat de dușmanii săi. Iubirea lui Hristos poate învinge orice obstacol.

Capitolul 108
Eroul iubirii este înconjurat de dușmanii săi. Iubirea lui Hristos poate învinge orice obstacol.

1. Deși încearcă să intre în camera dușmanilor săi, nu reușește, căci mai mulți dintre aceștia îi blochează calea, stând în pragul ușii și strigându-i cu ură: „Du-te înapoi, ticălosule! Ce legătură avem noi cu tine? Nu te-ai purtat tu cu noi mai rău ca moartea, și nu reprezinți tu principalul obiect al urii și al disprețului nostru? De ce încerci acum să ni te alături în acest iad? Du-te înapoi la diavolii tăi, ființă dezgustătoare ce ești, dacă nu dorești să te călcăm în picioare!”

2. Bruno le răspunde împăciuitor: „Dragii mei prieteni, ce v-am făcut, de mă tratați cu atâta asprime? Am venit acum la voi cu intenția de a ne împăca, oricare ar fi prețul!”

3. Brutele din pragul ușii îi strigă însă: „Tu ești o creatură mizerabilă, un animal cu față umană, așa că nu vei putea face nimic pentru a ne schimba părerea pe care o avem despre tine! Nu dorim nimic altceva de la tine decât să pleci. Simpla ta apariție este suficientă pentru a ne înrăutăți și mai mult starea în iadul în care trăim! De aceea, grăbește-te să pleci, dacă nu dorești să te facem fărâme”.

4. Bruno: „Prefer să mă las crucificat de voi, numai cu condiția să ne împăcăm. Unicul lucru pe care îl aștept de la voi este să nu îmi mai purtați ranchiună de acum înainte!” 5. Brutele: „Chiar crezi că acest lucru ne-ar face vreo plăcere? Dacă te-am crucifica, rușinea noastră ar deveni insuportabilă! Unica răsplată decentă pe care ai merita-o pentru tot ce ne-ai făcut în lumea exterioară ar fi să te trântim la pământ și să te lovim cu picioarele, ca pe un câine jigărit! În rest, nu merită să ne batem capul cu tine! De aceea, grăbește-te să dispari din ochii noștri și nu ne mai tulbura cu prezența ta sinistră”.

6. Bruno: „Mă uimiți, prieteni! Știu că m-ați urât întotdeauna, persecutându-mă în toate felurile care v-au stat în putință! Oricât de mult am încercat să ajung la o înțelegere cu voi, mi-a fost imposibil. Pe vremea când trăiam pe pământ, obișnuiați să mă persecutați pentru simplul motiv că nu mă suportați. În această lume ne-am schimbat însă cu toții foarte mult. Eu însumi nu mai gândesc la fel ca pe pământ și am devenit o persoană cu totul diferită. Este imposibil ca acest miracol să nu se fi petrecut într-o oarecare măsură și cu voi!

7. Mai bine spuneți-mi ce v-am făcut în lumea exterioară, de mă urâți atât de mult? Mă aflu acum într-o poziție care îmi permite să vă recompensez de o mie de ori pentru orice rău pe care vi l-am făcut pe pământ, chiar fără să-mi fi dat seama. Nu vă cer în schimb decât un singur lucru: să mă iertați și să fiți mai prietenoși față de mine. Eu însumi vă ofer prietenia mea! Nu vă cer chiar să mă iubiți, căci îmi dau seama că ar fi prea mult dintr-o dată, știut fiind că sunteți dușmanii mei declarați! Vă rog însă să încetați cu această ostilitate, de vreme ce mă considerați prea insignifiant pentru a mă crucifica!”

8. Brutele: „La ce folosește toată această vorbărie inutilă și tot acest spectacol? Nu ești decât un ticălos, și așa vei rămâne de-a pururi! Ca de obicei, încerci mai întâi să ne câștigi încrederea, dar numai pentru a ne trăda mai târziu, înjunghiindu-ne fără milă pe la spate! Pe vremea când lucrai la bursă, ne-ai prezis întotdeauna numai prăbușiri ale acțiunilor, speriindu-ne de moarte și făcându-ne să ne retragem investițiile, după care te grăbeai să ne cumperi acțiunile la prețuri mici, îmbogățindu-te astfel peste măsură pe spinarea noastră! De aceea, nu mai face acum pe inocentul, bestie, căci te cunoaștem prea bine! Nu cumva ți-au scăzut acțiunile în această lume, de vreme ce ne cauți prietenia cu atâta insistență?”

9. Bruno: „Aha, asta era! O, prieteni, dacă acesta este motivul disprețului vostru față de mine, sper că vom putea regla lucrurile, redevenind prieteni! Vă asigur că ura voastră față de mine este complet lipsită de temei. Gândiți-vă mai întâi de toate că puterea mea de a prezice urcarea sau căderea acțiunilor nu era cu nimic mai mare decât a voastră; în al doilea rând, nu puteți dovedi că eu am fost cel care a cumpărat acțiunile pe care le-ați vândut în pierdere, profitând astfel de pe urma lor. Vedeți cât de fragil este terenul urii voastre față de mine? V-am forțat eu vreodată să cumpărați sau să vindeți vreo acțiune? Cine a fost acela care v-a convins să vă vindeți acțiunile la cel mai mic preț și să cumpărați întotdeauna la prețul cel mai mare, ieșind de fiecare dată în pierdere? Nici eu, și nici altcineva, ci propria voastră lăcomie și prostie, chiar dacă nu sunteți dispuși să recunoașteți acest lucru în sinea voastră, aruncând întreaga anatemă asupra mea! Orice speculație reprezintă un păcat, pentru care este infinit mai ușor să blamezi apoi pe altcineva, de pildă pe un speculator care a avut mai mult noroc decât voi! Prieteni, vă faceți de râs! De ce credeți că am râvnit întotdeauna numai acțiunile voastre? Am cumpărat și am vândut și eu acțiuni, la fel ca și voi! Nu a fost nimic nelalocul lui în acest comportament al meu. Cum de ați ajuns atunci la această ură față de mine? Doar nu am răspândit niciodată zvonuri false și nu am încercat în nici un caz să vă înșel în mod deliberat”.

10. „Bun, îi răspunde una din brute, să spunem că ai acționat așa cum pretinzi. Acest lucru nu reduce cu nimic ura și disprețul nostru față de tine, căci atât timp cât am trăit cu toții în lumea exterioară, ai acționat întotdeauna foarte diferit de ceea ce spuneai. De pildă, dacă spuneai că situația este albă, puteam fi siguri că în realitate era neagră, și invers! Ori de câte ori aveai ceva de spus, situația reală se dovedea a fi exact pe dos. În prostia ta, nici măcar nu ți-ai dat seama că noi inversam întotdeauna predicțiile tale. Ce-i drept, nu ne ieșea întotdeauna pasiența, căci așa funcționează jocul bursei, dar dacă ne-am fi luat după anunțurile tale, am fi ajuns demult în stare de faliment. Exact așa au stat lucrurile, și ele explică inclusiv ura noastră justificată față de tine! Haide, dovedește-ne că am greșit, și ne vom cere chiar iertare, devenind pe loc cei mai buni prieteni ai tăi”.

11. Bruno: „Perfect! Nu voi uita aceste cuvinte. Răspundeți-mi mai întâi la câteva întrebări: mai întâi de toate, m-am dus eu la bursa de valori mai des decât voi? Am fost eu directorul ei, sau măcar un consultant, un broker, un secretar sau un contabil?” Grupul îi răspunde la unison: „Nu, ai fost un simplu speculator, la fel ca și noi”.

12. Bruno: „Aha! A doua întrebare: cine sunt cei cu adevărat inițiați în secretele financiare ale bursei?” Răspuns: „Cei care lucrează în bănci și în casele de schimb valutar”. -”Perfect! A treia întrebare: credeți că speculatorii obișnuiți, așa cum am fost eu și voi, primesc informații reale de la cei cu adevărat inițiați?” Răspuns: „Nu! Nimeni nu poate ști dinainte când se vor prăbuși acțiunile”. - „Așa este! Acum, a patra întrebare: de unde credeți că puteam cunoaște eu adevărul în acest caz?” - Răspuns: „Datorită corupției. Un om corupt până în măduva oaselor va afla întotdeauna informații care rămân secrete în fața oamenilor onești!” „Bun, pasărea se cunoaște după ciripitul ei! Acum aduceți-i la mine pe toți funcționarii băncilor și ai caselor de schimb valutar și întrebați-i dacă mi-au furnizat vreodată informații secrete în schimbul unor sume de bani! Din câte știu eu, voi înșivă ați dat cu o anumită ocazie o mie de guldeni de aur unui astfel de inițiat pentru a vă dezvălui o informație, în urma căreia ați vândut tot ce aveați în mare pierdere, după care ați făcut o tranzacție secretă în străinătate, pierzând astfel încă și mai mulți bani! Spuneți-mi, v-am convins eu să procedați în acest fel? Am fost eu ipocrit față de voi? - Ei, v-am convins?”

13. Mulțimea furibundă păstrează un moment de tăcere, nemaiștiind ce să zică. De aceea, Bruno își continuă pledoaria: „Prieteni, tot eu am fost cel care v-a sfătuit să vă zidiți banii (30.000 de guldeni din aur) în acea pivniță subterană? Când s-a dat legea marțială la Viena, soldații au năvălit în casa voastră și au făcut o percheziție. Și-au dat imediat seama după sunetele goale ale zidului pivniței că acesta ascunde ceva, așa că l-au spart și v-au confiscat averea până la ultima centimă. Tot ipocrizia mea a stat la baza acestei pierderi pe care ați suferit-o? Ce să mai lungim vorba: pierderile voastre financiare s-au datorat întotdeauna propriilor voastre greșeli, pe care le-ați proiectat apoi asupra mea, considerând că fac speculații secrete și că vă trădez pe la spate. Cum aș fi putut face acest lucru, de vreme ce nu v-am deranjat niciodată cu prezența mea, exceptând momentele în care ne întâlneam la bursă? Nu am jucat nici cel mai mic rol în nenorocirea voastră, Dumnezeu mi-e martor! Dacă sunteți în continuare convinși că nefericirea voastră mi s-a datorat mie, demonstrați-mi acest lucru în fața lui Dumnezeu, și vă asigur că voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a vă recompensa de o sută de ori”.

14. După îndelungi deliberări, unul din membrii grupului spune: „Până acum, lucrurile s-au dovedit așa cum le-ai afirmat! Dar dacă nu ai jucat nici un rol în acea dramă a noastră, cum se face că știi atât de bine ce s-a întâmplat atunci? Cum de cunoști aceste lucruri de parcă le-ai fi organizat personal? Probabil că au mai existat și alți ghinioniști în Viena, la fel ca noi. Să înțelegem că le cunoști și lor dramele?”

15. Bruno: „Nu pe toate, dar cunosc destule asemenea întâmplări. Nu erați și voi la curent cu toți cei care erau târâți în fața tribunalului și cu motivele pentru care erau acuzați, fără să fi fost neapărat informatori ai poliției? Cum puteți crede că nu eram la rândul meu informat de tot ceea ce se întâmpla în lumea Bursei, de vreme ce eram atât de interesat de aceasta? Multă lume află atunci când se întâmplă o tragedie, dar nimeni nu îi poate acuza pe acești oameni că au contribuit personal la drama respectivă. Spuneți-mi: de când a devenit informația o ofensă și o crimă?”

16. Grupul recalcitrant păstrează tăcerea. Nimănui nu-i trece prin minte vreo replică. Furia oamenilor începe să se risipească treptat. Din inerție, ei și-ar dori să își păstreze indignarea, dar nu mai au ce face. De aceea, încep să îl privească pe Bruno fără dușmănie, supărați pe ei înșiși că nu mai simt nici un fel de ură sau de dispreț față de acesta.

17. După o vreme, unul dintre ei pășește în față și spune: „Sună stupid, dar nu mai avem ce critici să-ți aducem. Ne-ar fi plăcut să te strivim, dar nu am reușit să găsim nici un argument sensibil pentru a te acuza de ceva! Ai fost întotdeauna mult mai inteligent decât noi, așa că nu te putem prinde cu nimic! Peste toate, mai trebuie să-ți devenim și prieteni! La urma urmei, ce altceva mai dorești de la noi?”

18. Bruno: „Prieteni, vedeți acea mare masă de conferință din camera alăturată, și pe cei adunați la ea, care pun la cale soarta creației infinite?”

19. Vorbitorul anterior: „Nu vedem nici o cameră alăturată, și încă și mai puțin o masă de conferință. Tot ce vedem este această cameră întunecată, în care ai apărut tu însuți, nu știm nici noi de unde! Nici măcar nu ne dăm seama dacă există vreo ieșire din această cameră. De fapt, ce doreai să spui cu întrebarea anterioară, cam lipsită de sens, după părerea mea?”

20. Bruno: „Nu doream decât un singur lucru: să vă conduc pe toți către Domnul Iisus, pentru ca El să vă purifice și să vă dăruiască fericirea eternă. Acesta este scopul pentru care am fost trimis la voi. Urmați-mă cu inima curată la Cel care m-a trimis, iar ochii voștri își vor recăpăta lumina naturală!”

21. Vorbitorul: „Acest lucru se va dovedi destul de dificil, căci mai întâi de toate nu te bucuri încă de încrederea noastră completă, astfel încât să te urmăm orbește, ca și cum ai fi prietenul nostru dintotdeauna, iar în al doilea rând noi aparținem credinței Noului Catolicism, așa că nu îl privim pe evreul Iisus ca pe un zeu, așa cum au procedat cândva grecii cu Hercule al lor și cu ceilalți eroi ai antichității. De aceea, va trebui să găsești un argument mai inteligent, dacă dorești într-adevăr să ne conduci într-un alt loc, ținându-ne de mână ca pe niște copii”.

22. Bruno: „Prieteni, credința romano-catolică este stupidă și superficială în multe privințe, dar așa-zisul vostru Nou Catolicism este încă și mai aberant. Nu vi s-a spus pe vremea când trăiați pe pământ că nu există o viață a sufletului după moarte? Și nu continuați voi să fiți vii, deși v-ați pierdut de mult trupul fizic? Acest argument ar trebui să fie suficient pentru a vă da seama cât adevăr ascunde Noul Catolicism. Mai mult, acesta nu numai că neagă Divinitatea evidentă a lui Hristos, dar potrivit lui Hegel și lui Strauss, contestă orice fel de Divinitate! Cine poate crede sincer în această doctrină, îndeosebi aici, în lumea eternă a spiritelor, de vreme ce a ajuns la concluzii atât de eronate în ceea ce privește continuitatea vieții sufletului!? Cu siguranță, nu puteți crede mai degrabă în această doctrină stupidă decât în viața eternă a sufletului! Dacă principala axiomă a unei credințe se dovedește greșită, este evident că și celelalte aspecte care derivă din ea sunt la fel de eronate. De aceea, renunțați la doctrina Noului Catolicism ca la o prostie oarecare și urmați-mă acolo unde doresc să vă conduc! Vă garantez că dacă veți proceda așa, vă veți bucura în scurt timp de o viață infinit mai bună decât cea pe care o aveți la ora actuală”.

23. Vorbitorul: „Prietene, ai o inteligență diabolică! Este imposibil să nu fim de acord cu tine, indiferent dacă acest lucru ne convine sau nu! Deși nu pot spune că regret sincer că te-am întâmpinat cu atâta asprime ceva mai devreme, te rog totuși să ne ierți! Adu-ți aminte în acest sens că întreaga educație pe care am primit-o pe vremea când trăiam la Viena - din partea bisericii, a oficialilor publici, etc. - era special concepută pentru a adormi spiritul uman, scufundându-l în noaptea cea mai întunecată. În aceste condiții, ar fi fost imposibil să avem acces la o cunoaștere mai elevată. Mai târziu, am ajuns în această lume exact așa cum am părăsit-o pe cealaltă: orbi, surzi și cu sufletele complet amorțite. De aceea, ai răbdare cu noi și condu-ne în numele lui Dumnezeu acolo unde afirmi că putem beneficia de o lumină ceva mai puternică”.

24. Bruno: „Foarte bine. Sper că nu mai trebuie să vă demonstrez că am venit la voi cu inima curată și plină de răbdare. V-am iertat de mult toate greșelile voastre anterioare și am devenit cel mai bun prieten al vostru, în modul cel mai sincer cu putință. De aceea, cred că nu mai există nici un obstacol care să ne împiedice să pornim la drum, de-a lungul singurei căi care poate conduce către libertatea supremă și către viața eternă, deci inclusiv către fericirea cea mai deplină a sufletului! Așadar, luați-vă inima în dinți și urmați-mă cu toată încrederea! Căci întreaga creație se bucură de prezența Celui către care doresc să vă conduc, singurul care vă poate ajuta cu adevărat. La urma urmei, nu m-a trimis degeaba la voi. Sper să mă urmeze cât mai mulți dintre voi, căci toți cei care mă vor urma vor fi ajutați!”

25. Cei din față: „Nu suntem decât vreo 20 care te cunoaștem de la bursă, dar în spatele nostru se află o întreagă mulțime de spirite comune, necunoscute ție. Nu știm dacă acestea vor fi dispuse să te urmeze. De fapt, ne cam îndoim de acest lucru, căci ele se află în bezna cea mai neagră. Dacă dorești, poți încerca să le convingi să vină cu tine. Pe noi nu ne deranjează în nici un fel”.

26. Cei din spate: „Nu suntem nici pe departe atât de proști precum cred distinșii domni din față! De aceea, ne simțim liberi să te urmăm cu încredere, și te asigur că suntem cu miile! Dacă există într-adevăr Cineva care să vă ajute pe voi, cu siguranță nu ne va arăta nici nouă ușa! De aceea, haideți să pornim cu încredere la drum, în numele și întru slava lui Dumnezeu!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:08 ]
Post subject:  Capitolul 109 - Capacitatea inimii de a simți este sinonima cu vederea spirituala.

Capitolul 109
Capacitatea inimii de a simți este sinonima cu vederea spirituala.
Mulțimea spiritelor oarbe din cauza pasiunilor lor lumești ajunge în fața Domnului.
Povestea vieții lui Bruno, prezentată pe scurt.

1. Câțiva dintre foștii dușmani ai lui Bruno le răspund: „O, nu vă mai formalizați din cauza noastră. În această lume, orice diferență legată de statutul social a dispărut. Există destul loc pentru toți în spațiul infinit al creației. De aceea, ne puteți însoți fără probleme acolo unde dorește să ne conducă Bruno!”

2. Unul din spate spune: „Iată în sfârșit o afirmație plăcută pentru urechile noastre! În fața lui Dumnezeu, toți suntem egali: prinții și cerșetorii, lupii și mieii. Aici, prințul nu mai are dreptul să se uite de sus la cerșetor, iar lupul nu mai poate pofti la carnea fragedă a mielului. Dacă toți simțim această egalitate între noi, fără să ne considerăm unii mai presus decât ceilalți, la fel vom apărea noi și în fața lui Dumnezeu. Dacă vom învăța să ne ștergem reciproc datoriile pe care le-am notat în registrele noastre, ne vom șterge implicit și datoriile pe care le avem și care sunt înscrise în marea carte a vieții. De aceea, dacă mai aveți ceva împotriva noastră, puneți cruce respectivelor datorii, așa cum am făcut și noi atunci când am ajuns aici”.

3. Vorbitorul din față: „Ați procedat foarte corect! La fel am făcut și noi, astfel încât acum ne considerăm cu toții prieteni, frați și surori! - Dar văd că prietenul Bruno ne face semn cu mâna. De aceea, haide să păstrăm tăcerea și să-l urmăm!”

4. După acest schimb de cuvinte, toată lumea îl urmează cu bucurie pe Bruno.

5. Câteva momente mai târziu, însoțit de marea caravană care îl urmează, Bruno îmi spune: „Doamne, i-am adus pe cei care erau captivi în camera alăturată. Mi-am îndeplinit astfel misiunea. În continuare, facă-se voia Ta sfântă! Deocamdată, toți sunt orbi. De aceea, dăruiește-le Tu, Doamne, lumina ochilor, ca să Te poată vedea așa cum Te vedem noi, cei de față, în toată splendoarea iubirii și bunătății Tale părintești și divine!”

6. Unul din mulțime spune: „Bruno, prietene, am ajuns oare la capătul scurtei noastre călătorii? Cu cine vorbeai adineauri?” Bruno îi răspunde: „Într-adevăr, am ajuns la capătul călătoriei noastre! Cel căruia m-am adresat este însuși Domnul, Iehova Savaot, Dumnezeul nostru, al tuturor, căruia noi îi spunem Iisus! Lui trebuie să îi cereți lumina, așa cum L-am rugat și eu adineauri, în numele vostru, iar El v-o va dărui pe loc, astfel încât îl veți putea vedea!”

7. Un altul spune: „Oare nu cumva ne aflăm în acel antreu imens din care am fost alungați în acea încăpere întunecată de către saxonul Robert Blum, care nu s-a purtat tocmai cu mănuși față de noi, ce-i drept, din cauza nesimțirii noastre care a depășit toate limitele?”

8. Bruno: „Ba da, ne aflăm exact în acel antreu, iar fratele Robert nu este nici el prea departe”. Vorbitorul: „Dacă îmi amintesc bine, înțeleg că Domnul Iisus era și El de față, deși pe vremea aceea nu credeam nici unul în El. Se pare așadar că L-am putut zări o dată. Ce putem face acum pentru a-L vedea din nou?”

9. Bruno: „Motivul pentru care nu-L puteți vedea la ora actuală are legătură cu simțurile voastre dezlănțuite, cărora le-ați căzut pradă. Această senzualitate exacerbată nu permite vederea și înțelegerea spirituală, lucru pe care îl cunosc chiar din propria mea experiență, ținând cont de diferitele etape ale vieții mele spirituale.

10. Pe vremea când eram încă un copil în creștere și locuiam în casa părinților mei din Viena, îmi amintesc că am avut tot felul de viziuni, una mai glorioasă decât alta. De multe ori, după ce îmi rosteam rugăciunile de dimineață și de seara, mi se părea că în jurul meu zboară ființe angelice, care trezeau în mine sentimente atât de extatice încât mă simțeam deja în Paradisul lui Dumnezeu. Tot în acea perioadă am avut nenumărate vise, unul mai sublim decât altul, care mi-au permis chiar să prezic anumite evenimente ce aveau să se petreacă în cercul rudelor noastre. După ce am mai crescut, am părăsit însă casa părinților mei (doi oameni extrem de pioși), aruncându-mă în vârtejul simțurilor și al atracțiilor lumii exterioare. Acesta a fost sfârșitul viziunilor mele celeste. M-am înconjurat de prieteni zănateci, care m-au atras în lumea distracțiilor fără sfârșit, făcându-mă să mă rușinez de modul meu de viață anterior. Am devenit astfel din ce în ce mai hedonist, iar experiențele din copilărie au devenit o amintire tot mai îndepărtată. Abia spre sfârșitul vieții am început să primesc din nou anumite mesaje și avertismente, dar am preferat să nu țin cont de ele decât atunci când a fost prea târziu. Acum înțeleg pe deplin de ce mi-a fost dat să trăiesc acele viziuni și de ce au dispărut ele. În această lume spirituală, vederea interioară depinde exclusiv de capacitatea de a simți a inimii sufletului. Dacă aceasta mai descoperă încă în străfundurile ei o oarecare cunoaștere pură și o anumită voință superioară, ea va învăța mult mai ușor să se descurce în această lume. Dacă se dovedește însă complet amorțită, totul i se va părea amorțit în jur, ca și cum ar fi o inimă moartă într-un peisaj la fel de mort. Pornind de la acest mărunt exemplu, pe care l-am preluat chiar din propria mea viață mizerabilă, vă puteți da cu ușurință seama de ce sunteți cu toții orbi din punct de vedere spiritual. De aceea, întoarceți-vă cu sinceritate inimile către Domnul nostru Iisus Hristos și rugați-L cu ardoare să vă dăruiască lumina spirituală. Numai în acest fel vă veți putea recăpăta vederea!”

11. Întreaga mulțime începe să mediteze la cuvintele lui Bruno, și nu sunt puțini cei care își plasează mâinile pe piept și pe inimă.

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:11 ]
Post subject:  Capitolul 110 - Domnul vorbește despre captura de suflete. Pâinea, vinul și tainele celeste.

Capitolul 110
Domnul vorbește despre captura de suflete. Pâinea, vinul și tainele celeste.

1. Dar Eu îi spun lui Bruno: „Dragul Meu Bruno, trebuie să recunosc că ești un pescar foarte bun. De la prima încercare, ai reușit să prinzi o plasă plină cu suflete. Este un act de mare măiestrie, care merită o răsplată pe măsură! Desigur, rămâne încă de văzut în ce măsură ne vom putea folosi de toți acești pești și pe care dintre ei vom fi nevoiți să îi aruncăm înapoi în marea din care au provenit, din cauză că sunt prea mărunți. Indiferent de rezultatul final însă, meritul tău în fața Mea nu mai poate fi redus, căci sortarea peștilor nu te privește pe tine, ci pe Mine personal. Sarcina ta și a oricărui pescar de suflete constă în a prinde o captură cât mai bogată. Această sarcină încetează numai atunci când plasa lui se umple, după care el nu mai trebuie să se preocupe de calitatea peștilor prinși. Numai Eu, în calitatea Mea de Domn al universului, pot decide care pești sunt potriviți și care nu.

2. De aceea, du-te la Robert, iar el te va hrăni cu pâine și vin. În plus, îți va dărui o robă de onoare”.

3. Bruno: „O, Doamne, eu nu merit nici măcar cea mai măruntă dintre grațiile Tale! Cum aș putea-o accepta pe aceasta, care mă copleșește de tot? Doamne, dacă dorești să îmi dăruiești într-adevăr ceva, atunci dăruiește-le acelor peștișori pe care îi consideri prea mărunți pentru a fi păstrați. Cât despre mine, lasă-mă așa cum sunt. Atât timp cât mă aflu în preajma Ta, nu simt nici foamea, nici setea, iar cea mai prețioasă robă de onoare pe care o pot purta este Cuvântul Tău!”

4. Eu: „Bucuria Mea întrece orice măsură văzându-ți umilința și sinceritatea. Chiar și așa însă, va trebui să asculți porunca Mea. Ascultă, nici Petru - aici de față - nu a acceptat cândva să îi spăl picioarele. Când i-am explicat însă motivul pentru care fac acest lucru, și-ar fi dorit să îi spăl întregul corp, ceea ce era o altă exagerare! La fel stau lucrurile și cu tine în cazul de față. Este absolut necesar să te fortifici cu ajutorul pâinii și vinului celest, iar apoi să te purifici cu ajutorul veșmântului celest, tocmai pentru a-ți amplifica sfera spirituală, cu ajutorul căreia îi vei putea prelua în grijă pe acești peștișori, hrănindu-i la rândul tău și dându-le viață. Dacă nu îți vei amplifica în mod corespunzător această sferă spirituală, nici acești peștișori pe care ți i-am dat în grijă nu vor putea progresa în vreun fel. Motivul îl vei înțelege abia mai târziu. De aceea, fă ce ți-am spus, pentru a putea începe sortarea acestor pești”.

5. Auzind această explicație, Bruno se luminează la față și îmi răspunde cu bucurie: „O, Tată ceresc! Dacă așa stau lucrurile, atunci voi mânca și voi bea cât pentru o mie de spirite, și mă voi lăsa înveșmântat cu o robă de onoare care strălucește ca soarele!”

6. Eu: „Deocamdată mănâncă și bea ceea ce ți se va da, și pune-ți pe tine veșmântul care îți va fi înmânat, căci numai atunci vor putea primi acești peștișori - care depind întru totul de tine - lumina vederii, putându-ne vedea pe Mine și pe toți cei de față!”

7. După aceste cuvinte, Bruno se închină până la pământ în fața Mea, iar apoi se grăbește către Robert, care îi dă o bucată zdravănă de pâine și o cupă de cristal plină cu vin. Bruno înfulecă dintr-o singură înghițitură pâinea - ca să spunem așa - fără ca foamea lui să pară că s-a diminuat cu ceva, după care soarbe imediat cupa cu vin. Robert nu dă însă semne că ar dori să repete gestul său, limitându-se să îi dea un veșmânt de onoare, pe care Bruno și-l pune pe loc, sperând că se va simți ceva mai sătul, lucru care nu se întâmplă însă. Dimpotrivă, foamea și setea lui se amplifică atât de tare, încât nu se mai sfiește și îi cere lui Robert o nouă bucată de pâine și o altă cupă de vin.

8. Dar Robert îl trimite la Mine, spunându-i: „Numai Domnul ne poate dărui ceea ce ne lipsește. Haide, pleacă! Eu nu fac decât să îndeplinesc voia Domnului”.

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:14 ]
Post subject:  Capitolul 111 - Foamea și setea șui Bruno continuă. Câteva indicii legate de ordinea celestă.

Capitolul 111
Foamea și setea șui Bruno continuă. Câteva indicii legate de ordinea celestă.

1. Bruno se îndreaptă rapid către Mine, îmbrăcat cu o togă albă, decorată cu panglici roșii, și îmi spune: „Doamne, știu că sunt un sărman păcătos, dar doresc să îți mulțumesc pentru grația neprețuită pe care ai revărsat-o asupra mea, fără ca eu să o merit în vreun fel. Fericirea mea întrece orice limite, dar trebuie să îți mărturisesc că nu mi-a trecut deloc foamea și setea. Oricum, nu contează prea mult, căci beatitudinea care țâșnește din Tine, inundându-mi întreaga ființă, îmi ține simultan de foame și de sete. Mă simt incredibil de fericit, iar inima mea simte pentru prima dată în viața ei o iubire cu adevărat celestă, de o puritate infinită, față de Tine, precum și față de acești sărmani frați ai mei. O, Doamne, un muritor de pe Terra aproape că nu-și poate imagina o iubire comparabilă cu aceasta, căci chiar și cei mai buni oameni de pe pământ se iubesc mai mult pe sine decât pe prietenii lor cei mai buni. Ce să mai vorbim de dușmanii lor... Ceea ce numesc ei iubire pe pământ este o iubire blestemată!

2. Totuși, trebuie să îți mărturisesc că deși inima mea este plină cu această iubire celestă de o puritate nemaicunoscută de mine până acum, iar sufletul meu își dorește sincer să le ierte tuturor păcătoșilor păcatele lor, nu simt totuși nici cea mai mică compasiune pentru ticăloșii complet lipsiți de scrupule, ba chiar m-ar bucura să îi văd arzând în iad până când se vor căi pentru ticăloșenia lor, până la ultima picătură. Nu doresc răul nimănui, dar nu le doresc oamenilor nici binele, în măsura în care nu s-au căit încă pentru greșelile lor, devenind astfel vrednici de sfânta Ta prezență. Sunt convins că în această captură amestecată de suflete există destule vipere și șerpi veninoși, care au făcut cele mai grave abuzuri senzoriale pe vremea când au trăit pe pământ, dar Te implor totuși să îți reverși grația și compasiunea asupra lor, căci cei mai mulți dintre ei nu au știut nici o clipă ce făceau. Pe de altă parte, există și unii care sunt pe deplin conștienți chiar și acum de ticăloșia lor. Acestor nemernici nu le doresc altceva decât să guste până la capăt din judecata Ta cea mai severă!”

3. Eu: „Dragul Meu Bruno, știi de ce continuă să îți fie foame și sete? Tocmai pentru că în inima ta mai există încă această judecată a semenilor tăi! Deși este o judecată cât se poate de corectă, ea nu face parte integrantă din ordinea Mea!

4. Dacă dorești să te integrezi plenar în ordinea Mea divină, va trebui să renunți complet la această judecată a inimii. Numai atunci va înceta complet în cazul tău senzația de foame și de sete. Căci, crede-Mă, Eu sunt singurul judecător cu adevărat bun și drept, înzestrat cu întreaga plenitudine a autorității și puterii. Cu toate acestea, Eu nu judec pe nimeni, căci fiecare se judecă singur, în funcție de iubirea lui. Dacă aceasta este pură și bună, judecata sa de sine va fi pe măsură. Dacă iubirea lui este însă impură și rea, la fel va fi și judecata sa de sine. Dacă Eu nu judec pe nimeni, deși sunt înzestrat cu întreaga autoritate în acest sens, cu atât mai puțin ar trebui să îți judeci tu semenii!

5. Nimeni nu cunoaște mai bine decât Mine natura acestor vienezi și spiritul care îi animă. Ei și-au așternut patul fără să țină cont de Mine, iar acum se odihnesc așa cum și-au așternut. Cât timp au trăit pe pământ, au practicat toate tipurile de incest posibile; de aceea, patul în care se odihnesc este pătat cu sânge. Într-adevăr, acest sânge strigă la cer după răzbunare, dar Eu nu sunt de acord să-l răzbun, ci mă limitez doar să asist la maniera în care aceste suflete decăzute se sfâșie reciproc precum tigrii, oferindu-și unul altuia răsplata pe care o merită fiecare în parte. Această atmosferă de divizare și de ură în care trăiesc este măsura cea mai plenară a iadului. Nu există nicăieri în creație un iad mai teribil decât cel care se naște în inima omului, din cauza egoismului său.

6. Dacă există cineva care nu se auto-condamnă, nu îl vom condamna nici noi. Dar pe cei care se auto-condamnă din cauza răutății inimii lor, îi vom lăsa așa cum sunt, în iadul în care s-au auto-exilat singuri! Pe scurt, fiecare va primi exact ceea ce își dorește. De vreme ce acesta este destinul pe care și l-au pregătit singuri, cu siguranță aceasta este și justiția cea mai dreaptă pe care o pot merita ei. Desigur, asta nu înseamnă că vom rămâne de piatră; le vom explica tuturor care este calea cea dreaptă, fiecăruia în funcție de nivelul său de înțelegere, și vom încerca astfel să îi conducem către un destin mai bun, oferindu-le o învățătură corectă. Dacă vor dori să o apuce pe noua cale, foarte bine. Dacă nu vor dori însă, noi nu le vom rezerva nici un fel de pedeapsă, ci îi vom lăsa să se «bucure» de ceea ce își doresc cu atâta ardoare. În acest fel, vor avea parte exact de judecata și de pedeapsa pe care o merită! Totuși, dacă în decursul timpului vor dori să o apuce pe calea cea dreaptă, nimeni nu îi va împiedica să facă acest lucru, ridicându-le în cale obstacole inutile; dimpotrivă, îi vom ajuta să avanseze pe noua cale.

7. Iată, aceasta este adevărata ordine celestă a iubirii pure izvorâte din inima Mea! Dacă te vei integra în această ordine, vei deveni la fel de perfect ca și Mine și nu vei mai cunoaște nici un fel de presiune interioară, sub forma senzației de foame sau a oricărei alte senzații de disconfort lăuntric. Trăind în această stare de preaplin, îți va fi ușor să îi ajuți cu adevărat pe toți cei pe care i-ai adus cu tine, din bogăția inimii tale, indiferent de nevoile pe care le-ar putea avea. Le vei putea potoli foamea și le vei putea stinge setea. Îi vei putea îmbrăca pe cei goi și îi vei putea elibera pe cei captivi. Le vei putea alina inimile celor suferinzi și îi vei putea vindeca pe bolnavi. Le vei putea deschide ochii celor orbi și îi vei putea ajuta pe cei surzi să audă cuvântul vieții. Așadar, întoarce-te la peștișorii tăi și deschide-le ochii, urechile și inimile, acum și de-a pururi!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:18 ]
Post subject:  Capitolul 112 -Bruno se întoarce la mulțimea pe care o are în grijă. Întrebări legate de renaștere și de liberul arbitru

Capitolul 112
Bruno se întoarce la mulțimea pe care o are în grijă.
Întrebări legate de renaștere și de liberul arbitru. Explicațiile lui Bruno.

1. Auzind această doctrină, Bruno se simte profund transformat, așa că se întoarce la peștișorii săi și începe să le-o predice.

2. După ce termină de prezentat doctrina, unul din noii catolici îi spune: „Prietene, ți-ai ales cu grijă cuvintele, dar cum se împacă ele cu întreaga înțelepciune teologică? Iată, de pildă, ce spune Moise în Geneza: când Dumnezeu și-a început marea operă a creației, pretutindeni era un întuneric desăvârșit. Dar Dumnezeu a spus: «Să fie lumină», iar lumina a inundat spațiile nesfârșite! Abia după ce spațiul a fost luminat s-a apucat Spiritul atotputernic al lui Dumnezeu să separe apele (haosul primordial, în care se aflau toate lucrurile, într-o stare nediferențiată), deasupra cărora colindase până atunci, scoțând la iveală tot ce conțineau acestea*. Această acțiune a fost cu adevărat înțeleaptă, demnă de un Dumnezeu. Pe de altă parte, tu ne-ai luat de departe. Ne-ai explicat foarte multe lucruri, într-o manieră cât se poate de logică, despre Hristos și despre unitatea Lui cu Dumnezeu, despre iubirea, bunătatea și compasiunea Lui, precum și despre faptul că El se află în imediata noastră apropiere, dar la ce ne folosesc toate acestea dacă nu avem ochi să-L vedem, judecând singuri în ce măsură este El cu adevărat sau nu?

3. De aceea, spune-ne și tu, dacă ai puterea Divinității: «Să fie lumină», și totul va intra în normal, de îndată ce vom beneficia de o vedere purificată. Dacă nu faci decât să ne vorbești de ceea ce vezi tu, în timp ce noi nu vedem nimic din toate acestea, cum ți-am putea da crezare? Haide, pornește cu începutul, cu lucrul de care avem cel mai mult nevoie, în speranța că nu vei acționa astfel împotriva ordinii divine, de vreme ce aceasta condiționează existența întregii creații!

4. Nu putem înțelege în ruptul capului de ce vedem acum mai puțin decât atunci când am ajuns pentru prima dată aici. La început am putut vedea acest antreu și pe presupusul Mântuitor Iisus, precum și pe Robert Blum, pe Messenhauser, Jellinek, Becher, Leanderl, pe cârcotașul Dismas, pe prietenul acestuia Max Olaf, precum și pe câteva din drăguțele dansatoare. Acum nu mai vedem însă nimic și pe nimeni. Ce s-a întâmplat?

5. Până acum nu ne-ai explicat nimic în legătură cu aceste lucruri, limitându-te să ne promiți că Domnul Dumnezeu Iisus ne va deschide personal ochii. Dar nici acest lucru nu s-a întâmplat! Haide, rezolvă această problemă, și toate celelalte se vor rezolva singure”.

6. Bruno: „Prieteni, aveți puțintică răbdare și dorința voastră cea mai arzătoare se va îndeplini. Amice, ai descris foarte corect cum a procedat Dumnezeu atunci când a creat această lume și ordinea Lui divină. Comparația este însă exagerată, căci eu nu trebuie să procedez la fel ca Dumnezeu atunci când Acesta a separat apele primordiale ale ideilor Lui eterne, ci doar ca o moașă cu un copil nou-născut. Atunci când se naște un copil, deschiderea ochilor lui este ultimul lucru care o preocupă pe doică. La fel stau lucrurile și în cazul vostru. Mai întâi de toate trebuie să rupem cordonul ombilical care vă mai leagă încă de corpul matern al senzualității! Abia atunci vom vedea câtă lumină divină vor putea suporta ochii voștri! Așa vom face, în numele Domnului!”

7. Un alt vorbitor, cu privirea mult mai șireată și cu limba foarte ascuțită, spune: „Bravo, dragule, înțeleg că ai ajuns acum și o moașă celestă! Păcat că Sfinții Părinți Ligorieni de pe pământ nu au aflat încă acest lucru! Cu siguranță ți-ar fi ridicat o statuie din lemn, pe care ar fi intitulat-o Hebammius Coelestis, după care s-ar fi închinat ei și ar fi ținut slujbe în cinstea ta pentru femeile care doresc să rămână gravide, desigur, în schimbul a o sută de monede de argint! Doamne, șmecher mai ești! Te pricepi de minune să te fofilezi atunci când ți se cere ceva!

8. Mă întreb însă, de vreme ce ai ajuns sfântul patron al tuturor nașterilor, de câte ori trebuie să se nască un suflet înainte de a putea spune în sfârșit: «Slavă cerului, asta a fost ultima dată când a trebuit să ies afară dintr-un trup matern, iar acum pot vedea de-a pururi lumina zilei!» Așa cum îți imaginezi tu cerul, cred că nici un suflet nu va putea spune vreodată acest lucru. Nu-i de mirare că Nicodim L-a întrebat odată pe Hristos, care îi vorbea de renașterea spirituală, dacă aceasta presupune să revenim în corpul matern! - Haide, spune-ne cinstit, cât ai de gând să ne mai moșești înainte de a putea obține vederea celestă! Lumina, prietene Hebammius, asta ne interesează! Dacă vom obține această lumină, totul va intra în normal, fără să ne mai moșești atâta! În schimb, în absența luminii, toate discursurile tale savante rămân pentru noi vorbe goale! Ai înțeles?”

9. Bruno: „Prietene, în această împărăție a spiritelor nici un suflet nu poate progresa cu ajutorul grosolăniei. Acesta este primul lucru pe care trebuie să îl afli. Asta nu înseamnă că am vreo intenție să te judec în vreun fel, ci doar că această atitudine te va îndepărta treptat de adevăratul țel al destinului tău. De ce mă întrebi de câte ori va trebui să renaști dintr-un pântec matern înainte de a obține lumina eternă a adevărului? De altfel, la o asemenea întrebare, răspunsul nu poate fi decât unul singur: de sute de ori, dacă vei păstra această atitudine încăpățânată și acest sarcasm nelalocul lui!

10. Chiar îți este atât de greu să renunți la propria ta voință, înlocuind-o cu cea care corespunde ordinii divine și centrându-te ferm în ea? Dacă ai fi făcut acest lucru pe vremea când trăiai pe pământ, ai fi putut spune deja că te-ai născut pentru ultima dată dintr-un pântec matern, descoperind încă cu mult timp în urmă lumina spirituală cea mai pură și mai strălucitoare! Constat însă că nu te tentează deloc să renunți la vechiul tău mod de viață. De aceea, va trebui să mai înduri o vreme starea de orbire, la fel ca toți cei la fel ca tine care refuză să se schimbe.

11. Caută mai întâi voința lui Dumnezeu și vei găsi în final inclusiv lumina adevărului! Dacă nu dorești însă decât ceea ce îți convine ție, fără să fii dispus să plătești prețul cuvenit, te asigur că îți va mai lua încă foarte mult timp pentru a te transforma în bine! Înțelegi cuvintele mele?”

12. Mitocanul: „Sigur, frățioare, cum să nu! Dar crede-mă, Sfinte Moșenius, spui vorbe fără noimă, care nu au nici cap, nici coadă, și chiar dacă au un cap, acesta este un cap de pește uscat!

13. Spune-mi, cine poate renunța la propria sa voință, adoptând în schimb în sufletul său o voință străină? Mi se pare ciudat că, deși te pretinzi un spirit înzestrat cu ochi, nu îți dai seama că o voință străină nu poate fi adoptată decât de propria voință a sufletului! Dacă acesta nu ar avea o voință personală, mă întreb cum și-ar mai putea dori el acea voință străină, pe care altcineva dorește să i-o impună! Întotdeauna mi-ai părut puțin cam sărman cu duhul, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că poți fi atât de prost! - Auzi, ce idee! Să nu dispui de o voință personală, și totuși să-ți dorești să respecți voința altcuiva! Această afirmație sună chiar mai ciudat decât dacă ai dori să îți donezi proprietatea unei alte persoane în condițiile în care tu nu deții nici măcar un capăt de ață! Spune-mi, ai obținut cumva această înțelepciune sfătuindu-te cu Sfântul Ignatius de Loyola, sau ți-ai stors singur creierii?

14. Dincolo de glumă, mă întreb sincer dacă ești într-adevăr atât de prost, sau doar îți bați joc de noi, pentru propriul tău amuzament. Ascultă, un om lipsit de voință nu diferă cu nimic de un ceas mecanic organic, lipsit de pendul sau de arc. Înțeleg că pot exista oameni care sunt dispuși să își abandoneze temporar voința personală de dragul altora, acceptând să facă ceea ce doresc aceștia, indiferent dacă acest lucru se dovedește în final înțelept sau nu; dar să renunți complet la propria ta voință, la fel ca o femeie gravidă la rodul pântecului ei, pentru a-ți insera apoi în suflet o altă voință străină, asta depășește orice imaginație! Taie-ți mâinile și picioarele, după cum spune Evanghelia, și grefează-ți altele în loc, să vedem atunci cum te descurci! Prietene, dacă ai vreo putere reală, acționează în acord cu ea, dar scutește-ne pe viitor de cuvintele tale goale, Lord Brunissimus!”

15. Sărmanul Bruno încearcă din răsputeri să își păstreze calmul, dar nu reușește să se detașeze pe deplin de mitocanul cu gura spurcată. Abia după o vreme, când se mai liniștește cât de cât, îi răspunde el mojicului: „Prietene, mi-am dat seama, ținând cont de observațiile tale foarte ofensive, că nu ai înțeles nimic din cuvintele mele. Tot ce v-am cerut eu este să aveți răbdare, căci fără această calitate nimeni nu poate obține vreun rezultat notabil. V-am explicat apoi că omul nu poate avansa către un țel stabilit dinainte decât dacă renunță la voința sa limitată și încearcă să adopte voința altui om mai înțelept decât el; altfel spus, el trebuie să facă tot ce îi stă în puteri pentru a renunța să mai asculte de voința sa pervertită, urmărind să respecte criteriile unei voințe străine, mai bună ca a lui, și încercând să o adopte pe aceasta ca putere ce acționează în interiorul lui.

16. Mi-am imaginat că lucrurile sunt cât se poate de clare, dar văd că tu interpretezi acest adevăr esențial ca pe o prostie, pornind de la premisa că omul trebuie să se golească mai întâi complet de propria sa voință pentru a adopta astfel o voință străină de a lui. Cine ți-a spus ție așa ceva? Știu și eu, la fel de bine ca și tine, dacă nu chiar mai bine, că omul nu poate adopta o voință străină decât cu ajutorul propriei sale voințe, căci dacă ar fi lipsit de aceasta, el nu ar fi decât o mașinărie mecanică sau o statuie. De aceea, credeam că se înțelege de la sine că nimeni nu își poate abandona voința personală în fața altcuiva decât atunci când propria sa voință dorește intens acest lucru, supunându-se de bunăvoie celeilalte voințe.

17. Voința nu este altceva decât brațul activ al nevoilor umane. De aceea, cel care dorește să își schimbe voința trebuie mai întâi să își modifice necesitățile interioare. Dacă un suflet își dezvoltă în timp indiferența, care devine pentru el o necesitate interioară, aceasta acționează apoi invers, asupra sufletului, impunându-i să nu mai facă nimic pentru a se transforma. Dacă sufletul își cultivă dorința de a-și satisface simțurile trupești, sufletul se vede nevoit să facă tot ce îi stă în puteri pentru a-și satisface aceste simțuri. Din fericire, omul dispune și de o cunoaștere superioară, care îl ajută să discearnă efectele negative pe care le au dorințele lui inferioare. Cu ajutorul ei, el se poate lupta cu aceste dorințe impure, respingându-le și eliminându-le treptat din ființa lui, și înlocuindu-le cu altele, mai bune și mai sublime, pe care le-am putea numi divine. În asta constă procesul de înlocuire a voinței materiale cu voința divină! Acesta este singurul lucru pe care îl aștept de la voi, în numele Domnului.

18. De vreme ce nu vă silesc să faceți nimic, ci doar vă doresc să vă transformați în bine, de ce mă tratezi în această manieră grosolană, insultându-mă în acest fel grotesc?”

19. Mitocanul: „Dacă ne-ai fi vorbit la fel de inteligent și mai înainte, nu ți-aș fi vorbit astfel. Tu ne-ai ținut însă un discurs atât de exaltat și de ortodox, încât nici unul dintre noi nu a înțeles ce dorești să spui cu adevărat, motiv pentru care m-am simțit obligat să te trezesc la realitate cu câteva remarci mai caustice, în numele fraților mei. Acum retrag însă tot ce am spus, căci am ajuns să-mi dau seama că nu ești atât de sărac cu duhul cum credeam. În sfârșit, acțiunile noastre la bursa celestă au început să crească, iar noi am început să înțelegem observațiile tale referitoare la răbdare și la transformarea voinței umane. Într-adevăr, acum simt că aș putea trece la treabă, deși un cal bătrân este mai greu de dresat decât unul tânăr; dar, așa cum spuneai, cu răbdarea treci marea!”

(* - Despre semnificația Genezei vezi Cap. 214 și următoarele Din „Marea Evanghelie a lui Ioan Vol. 2”, n.r.)

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:21 ]
Post subject:  Capitolul 113 - Discursul mitocanului pe tema distorsionării religiei de către preoțime.

Capitolul 113
Discursul mitocanului pe tema distorsionării religiei de către preoțime.

1. Mitocanul continuă: „Nici un Dumnezeu din lume nu are însă dreptul să ne reproșeze nouă, oamenilor, că suntem atât de proști și de ignoranți, îndeosebi în ceea ce privește înțelegerea religiei lui Hristos! Căci ierarhia bisericii - atât înalții prelați, cât și cei de rang mai mic - a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a transforma frumoasa doctrină a lui Hristos într-o învățătură personală, punând accentul exclusiv asupra sărăciei (mult iubită de Dumnezeu!), iubirii, răbdării și ascultării necondiționate, desigur, mai întâi de toate a bisericii și a slujitorilor ei «divini», iar mai apoi a statului, dar numai în măsura în care acesta favorizează această biserică - singura menită să îi asigure omului botezat starea de fericire celestă! Acest lucru este atât de evident încât chiar și o turmă de porci l-ar putea înțelege!

2. Pe vremea când trăiam pe pământ, obișnuiam să discut adeseori despre acest subiect cu oamenii simpli, constatând că aceștia privesc trucurile murdare ale bisericii în același fel ca și mine. Mulți dintre ei mi-au spus că religia nu este altceva decât un instrument convenabil de orbire a sărmanei umanități, pentru a-i menține pe oameni într-o amăgire diabolică, deși frumos poleită. Preoților nu le-a plăcut niciodată munca, așa că aveau nevoie de alții care să lucreze pentru ei, și cum ar fi putut realiza mai bine acest lucru decât făcându-i pe oameni să se teamă de iad și să își dorească din răsputeri raiul, ei fiind singurii mijlocitori care le puteau asigura «pașaportul» către una din cele două regiuni celeste! I-au menținut astfel pe oameni în lanțurile ignoranței, tratându-i mai rău ca pe câini, desigur, totul numai întru «gloria și slava lui Dumnezeu»! Singura concluzie pe care o putea trage un om rațional din toată această poveste era fie că Iisus nu a existat niciodată, fie că El nu a fost Fiul lui Dumnezeu! Este de la sine înțeles că orice om de bun simț care contemplă înțelepciunea naturală a creației, după care o compară cu fundamentele «spirituale» ale bisericii romano-catolice, «singura» biserică autentică a lui Dumnezeu care poate conduce la preafericirea sufletului, dar care îți cere să crezi exclusiv ceea ce îți spune ea, indiferent cât de stupide sau de contradictorii sunt explicațiile sale, ba pretinzându-ți chiar să crezi că singura doctrină creștină pură este cea romano-catolică, - ei bine, este evident că un asemenea om nu poate trage altă concluzie decât că la baza acestei doctrine aberante nu poate sta același Dumnezeu care a creat cu atâta înțelepciune restul creației.

3. Numai oamenii simpli și lipsiți de educație ar putea crede altceva, Bruno! Cum am fi putut crede noi, cei din clasa superioară, în doctrina creștină, în condițiile în care cunoșteam toate stupiditățile, minciunile și amăgirile bisericii catolice? Și cu ce ochi îl puteam privi pe omul care a inițiat această doctrină, acceptând apoi ca ea să fie transformată și distorsionată în fel și chip, fără ca Divinitatea să intervină în vreun fel?

4. Se spune că papalitatea și doctrina cea pură a lui Hristos au tot atâtea lucruri în comun ca și o cizmă murdară cu Venus din Medeea. Această afirmație nu îmi modifică însă în nici un fel convingerea mea în legătură cu creștinismul și cu fondatorul acestuia, căci ceea ce derivă de la Dumnezeu nu ar trebui să poată fi transformat de egoismul uman. Chiar dacă o fi divină doctrina lui Hristos, ea trebuie să aibă totuși ceva diabolic, de vreme ce oamenii au fost capabili să o transforme după bunul lor plac, adaptând-o în funcție de dorințele lor egoiste. Oare aceasta a fost intenția Divinității, să le îngăduie oamenilor să îi transforme doctrina într-o prostituată, numai de dragul liberului lor arbitru? Dacă așa stau lucrurile, îngăduie-mi să-mi iau rămas bun de la această Divinitate, prietene! Căci chiar și un orb își poate da seama că o astfel de doctrină modificată este mai rea chiar decât absența oricărei doctrine!

5. După părerea mea, toți oamenii ar trebui să respecte o doctrină pur divină mai presus de orice, așa cum se închină soarelui care răsare dimineața, dăruindu-le căldura și lumina fără de care nu ar putea trăi; cu atât mai mult ar trebui să îl respecte ei pe inițiatorul acestei doctrine. Ce se întâmplă însă cu ipocriții care calcă în picioare doctrina divină, transformând-o într-o viziune pur umană, născută din aspirațiile lor dictatoriale și egoiste? Ei creează astfel o doctrină perfect opusă celei originale. Dacă nici chiar propria ei preoțime nu o poate respecta ca atare, promovând exclusiv sacramentele ei deșarte (ritualurile exterioare, lipsite de orice conținut spiritual autentic), ce altă concluzie ar putea trage omul de bun simț decât aceea că această doctrină nu este de origine divină?! Chiar și vitele respectă ordinea lui Dumnezeu! Cu atât mai mult ar trebui să facă acest lucru omul!

6. Cine poate privi răsăritul soarelui fără să se cutremure în fața măreției Divinității? Cine nu se simte emoționat la vederea peisajului maiestuos al munților înalți? Cine poate privi întinsul nesfârșit al mării fără să se simtă mișcat în inima sa? Cine nu se simte cutremurat atunci când aude zgomotul asurzitor al unui tunet? Iată, acestea sunt aspecte naturale care i-l evocă omului pe Dumnezeu, făcându-l să se închine cu respect în fața Acestuia. Nu putem spune însă același lucru în ceea ce privește presupusul Cuvânt al lui Dumnezeu. Ce măreție divină conține acesta? Dacă până și slujitorii bisericii l-au transformat într-un fel de cremă de ghete, de ce ar trebui să ne simțim impresionați în fața lui noi, cei laici, care nu suntem experți în știința divinității?

7. De vreme ce omul inteligent nu mai simte nevoia, în aceste condiții, să asculte de această doctrină, te surprinde faptul că el își creează propriile sale reguli de viață, în funcție de necesitățile sale naturale, trăind și bucurându-se astfel într-un mod echilibrat de viața pe care i-a dăruit-o Divinitatea?

8. Personal, nu am nimic împotriva afirmațiilor de bază din doctrina lui Hristos. Sunt întru totul de acord că acestea sunt utile și corespund necesităților de bază ale umanității. Mă întreb însă la ce folosesc ele de vreme ce bunilor catolici nu li se permite să le practice? Se spune că Divinitatea susține întreaga fire; în aceste condiții, mă întreb de ce nu își protejează Ea propria doctrină în fața acestei grave distorsionări a ei. Cunoști tu, prietene, vreun exemplu că și-a protejat Ea vreodată doctrina? Eu nu cunosc nici unul!

9. Dacă așa stau lucrurile, explică-ne de ce ar trebui să considerăm doctrina lui Hristos ca fiind divină, de vreme ce chiar cei care ar trebui să o cunoască cel mai bine o consideră o aberație, schimbându-i sensul în toate direcțiile posibile, astfel încât a ajuns să fie privită cu dispreț de către întreaga umanitate!

10. Dovedește-ne originea divină a doctrinei lui Hristos, iar noi vom crede la rândul nostru în responsabilitățile despre care afirmi că El le solicită oamenilor să le respecte. Dacă vom constata că am păcătuit împotriva lor, ne vom căi atunci cu dragă inimă și vom încerca din răsputeri să ne schimbăm în bine!

11. Până atunci, va trebui însă să ne demonstrezi că omul poate păcătui în condițiile în care nu dispune de nici o poruncă divină. Căci noi, oamenii inteligenți, nu am beneficiat practic de nici o astfel de lege divină, din motivele explicate mai sus, și cu atât mai puțin de vreo poruncă a lui Dumnezeu, cu excepția celor inerente naturii noastre, pe care le-am respectat întotdeauna. Nedispunând de astfel de legi, nici nu le-am putut respecta! Haide, prietene, vorbește-ne pe înțeles despre aceste lucruri, iar dacă nu vei reuși să ne convingi, îngăduie-ne să ne ducem încotro ne mână simțurile noastre!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:23 ]
Post subject:  Capitolul 114 - Răspunsul lui Bruno, inspirat de Domnul. Dovada originii divine a doctrinei lui Hristos:

Capitolul 114
Răspunsul lui Bruno, inspirat de Domnul.
Dovada originii divine a doctrinei lui Hristos: preaplinul și diversitatea ei inepuizabilă.

1. După acest discurs al mitocanului, altminteri plin de luciditate, Bruno se întoarce către Mine, rugându-Mă să îl inspir, astfel încât să le poată da un răspuns eficient vorbitorului și tovarășilor acestuia.

2. Eu îi răspund: „Vorbește, și nu te gândi la cuvintele care îți ies din gură. Vei descoperi astfel că limba ta rostește exact cuvintele care trebuie!”

3. Liniștit de această asigurare divină, Bruno se întoarce din nou către vorbitor și îi spune: „Prietene, dacă vei avea răbdare și mă vei asculta cu atenție, voi fi fericit să răspund provocării tale”. - Mitocanul: „Să auzim ce ai de spus! Te asigur că nici eu și nici cei de față nu vom pierde nici măcar un singur cuvânt. Ai grijă totuși să nu te lungești la infinit, ca pelteaua”.

4. Bruno: „Foarte bine, dragii mei prieteni! Discursul meu va fi scurt și la obiect. De aceea, ascultați-mă:

5. Toate darurile temporale pe care le oferă Divinitatea omului cad sub incidența rațiunii naturale a acestuia. Fiind limitată prin însăși natura ei, aceasta nu le poate aprecia ca atare, criticându-le constant. De pildă, sunt oameni cărora soarele li se pare prea fierbinte vara, preferând o primăvară eternă. Alții consideră că iernile sunt prea friguroase, preferând o vară eternă. Unii sunt de părere că viața omului este prea scurtă, în timp ce alții se plictisesc atât de tare încât ar dori ca ea să fie mai scurtă (unii chiar și-o scurtează într-o manieră nenaturală, punându-și capăt zilelor!). Mulți oameni și-ar dori ca pământul uscat și fertil să acopere într-o mai mare măsură planeta, în timp ce un englez, de pildă, ar prefera ca marea să se întindă la nesfârșit. Unii preferă câmpurile, alții pajiștile, sau grădinile, ori pur și simplu nu sunt dispuși să își părăsească vreodată orașele lor. Și aș putea continua astfel la infinit! Câți oameni - atâtea păreri! Este aproape imposibil să găsești doi oameni care să își dorească exact aceleași lucruri.

6. Această umanitate veșnic nesatisfăcută nu lasă darurile divine neschimbate, ci intervine constant asupra lor, după bunul său plac, astfel încât să le adapteze cerințelor și necesităților sale. Oamenii capturează animalele, le măcelăresc și le consumă carnea. Altoiesc pomii și modifică genetic plantele. Ordinea divină nu l-a satisfăcut niciodată pe om, care a preferat dintotdeauna să își confecționeze propria sa ordine personală. Așa cum a fost creat, omul ar fi trebuit să hoinărească gol pe planetă, bucurându-se de aerul curat în timpul verii și adăpostindu-se în peșteri și grote în timpul iernii. Nesatisfăcut de această ordine divină, el a preferat să își confecționeze haine luxoase și să își construiască tot felul de locuințe.

7. De ce nu-și găsesc oamenii liniștea în sublima creație a lui Dumnezeu, arătându-i astfel Divinității că nu sunt satisfăcuți cu ordinea Ei? Noroc că stelele sunt prea departe pentru ei, căci altfel și-ar fi schimbat demult locul pe cer! Există ceva în creație pe care omul să îl poată atinge cu mâinile și cu simțurile sale, și care să rămână neschimbat? Vă răspund eu: nu există! Ce ar fi trebuit să facă Dumnezeu în aceste condiții, știind anticipat că omul nu va lăsa nimic din creația Lui neatins de mâinile sale neîndemânatice: să nu mai creeze nimic? Prietene, răspunde-mi mai întâi de toate la această întrebare, după care vom continua să vorbim despre doctrina lui Dumnezeu!”

8. Vorbitorul: „Hm, trebuie să recunosc că ai început cu dreptul! Cam bănuiesc unde va conduce această discuție, ba chiar încep să cred că ai putea să ne explici în sfârșit pe înțeles învățătura lui Hristos. Haide, continuă, căci este foarte interesant ce spui”.

9. Bruno: „Foarte bine, dacă ai înțeles cum stau lucrurile până acum, voi continua să îți explic căile Domnului:

10. Lucrurile nu diferă cu nimic în ceea ce privește doctrina lui Dumnezeu față de restul creației Sale. În viziunea intelectului lumesc, această doctrină nu înseamnă altceva decât o aberație stupidă, care nu corespunde deloc acelei ordini firești pe care el o numește logica naturală. Lucrările miraculoase prezentate aici sunt amestecate cu doctrinele morale, la fel ca varza și sfecla. Ba citești de o minune pe care a făcut-o Hristos, ba urmează o mustrare pe care a adresat-o el unuia sau altuia. Din această perspectivă, Scriptura conține un cod moral minunat, care pare însă complet lipsit de coeziune, fiind întrerupt în permanență de un șir interminabil de miracole și de întâmplări, care par la fel de dezlânate ca și florile amestecate de pe o pajiște. Acest lucru nu reprezintă însă o contradicție față de ordinea divină, ci dimpotrivă, o confirmare a acesteia. În acest fel, Divinitatea silește natura inerent indolentă a omului să caute în permanență adevărul, orientând-o către contemplarea continuă, astfel încât să descopere singură, în interiorul ei, adevărurile care par atât de dezordonate și de lipsite de logică din doctrina exterioară.

11. Ce ați crede voi despre Dumnezeu dacă acesta ar fi împărțit pământul în zone stricte de demarcație, astfel încât în fiecare zonă să crească numai un singur tip de pom fructifer, după criterii matematice precise? Ce s-ar alege de gospodăriile oamenilor dacă aceștia ar semăna și alte tipuri de pomi fructiferi în grădinile lor, dar nu ar putea culege roadele scontate, căci respectivii pomi nu ar putea crește în aria desemnată?

12. În înțelepciunea Lui, Creatorul a avut grijă să le dăruiască oamenilor inclusiv o ordine foarte strictă, dar numai în acele cazuri în care aceasta este cu adevărat necesară și absolut benefică pentru ei. În rest, El a creat o aparentă dezordine, care colorează manifestarea, oferind astfel spiritului liber al omului posibilitatea să își exerseze anumite atribute care condiționează în această împărăție a spiritelor pure întreaga existență și activitatea iubirii.

13. În mod similar, doctrina divină le este astfel oferită oamenilor încât fiecare spirit să poată extrage din ea numai substanțele nutritive care îi sunt cu adevărat necesare pentru a-i susține creșterea spirituală, și implicit calea către perfecțiune.

14. Așa cum două plante diferite pot crește fără probleme în același ghiveci, la fel, spiritele care au convingeri și necesități spirituale diferite pot extrage substanțele de care au nevoie din aceeași doctrină spirituală, fiind conduse astfel către aceeași perfecțiune, fără a ține cont de calea aleasă de celelalte spirite.

15. Imensa diversitate a cultelor și credințelor de pe pământ este cea mai bună dovadă a originii divine a doctrinei lui Hristos, inclusiv a Fondatorului și Susținătorului ei! Dacă doctrina creștină ar fi o simplă lucrare umană, ea ar putea fi comparată cu o imitație de copac, care nu ar da niciodată rod și din care dacă ai rupe o creangă, plantând-o apoi în pământ, ea nu va crește niciodată, transformându-se într-un alt copac. Dimpotrivă, dacă ea se dovedește autentică și vie, fiind rostită chiar de gura divină a Creatorului, copacul astfel plantat de Acesta își va păstra forța vitală chiar dacă va fi manipulat de mâna neîndemânatică a omului, dând naștere altor mlădițe care vor continua să crească inclusiv în alte soluri, producând rod bogat și bun, la fel ca și planta-mamă.

16. În schimb, gândește-te la doctrinele inventate de oameni, cum ar fi filozofia, matematica, și celelalte. Acestea pot fi comparate cu o mașinărie care are întotdeauna aceeași formă și care generează inevitabil aceleași efecte. În lumea matematicii nu pot apărea secte, căci doi ori doi fac întotdeauna patru. Logica lui Aristotel nu este diferită de cea a lui Wolff, Leibniz, Fichte, Kant sau Hegel, căci toți acești copaci sunt plantați de om, deci sunt din start morți!

17. Nu la fel stau însă lucrurile cu doctrina lui Hristos. Orice creangă desprinsă din aceasta și plantată în pământ prinde rădăcini, după care continuă să înflorească, dând din nou rod bogat. Aceasta este marea distincție între opera lui Dumnezeu și cea a omului, precum și cea mai bună dovadă a originii divine a doctrinei creștine: oriunde ai transplanta-o, în orice sectă și în orice cult, ea va produce de fiecare dată - dacă va fi îngrijită cu iubire și cu dăruire - aceleași fructe ale vieții.

18. Dacă mai ai obiecții și după această explicație, nu ai decât să le exprimi. Poți fi convins că nu te voi lăsa să aștepți un răspuns, în numele Domnului”.

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:27 ]
Post subject:  Capitolul 115 - Critica adusă Romei. Explicațiile lui Bruno. Beneficiul nopții.

Capitolul 115
Critica adusă Romei. Explicațiile lui Bruno. Beneficiul nopții.

1. Vorbitorul: „Prietene, ne-ai prezentat dizertația ta respectând cele mai stricte criterii ale logicii, motiv pentru care mă văd nevoit să îți mulțumesc în numele tuturor celor de față! Rămâne totuși o chestiune fundamentală care mai trebuie lămurită. Dacă răspunsul tău va fi și de această dată la fel de convingător, ne vei câștiga definitiv de partea ta, iar noi te vom alege liderul grupului nostru. Iată, așadar, în ce constă această chestiune:

2. Dacă, așa cum afirmi tu, Hristos este Domnul care guvernează cerul și pământul, merită să ne punem întrebarea: care din numeroasele secte de pe pământ este cea mai apropiată de adevăr? Și ce crede Hristos însuși despre biserica romano-catolică? Căci cine nu cunoaște numeroasele aberații și dictatura instaurată de această pretinsă deținătoare a unicului adevăr divin? Ea se folosește de Cuvântul lui Dumnezeu ca de un stindard, ceea ce nu a împiedicat-o să îl schilodească și să îl minimizeze în fel și chip, ascunzându-se în spatele lui ca un lup care își ascunde dincolo de blana de oaie pe care a îmbrăcat-o întreaga rapacitate. Nici o furtună care s-a abătut vreodată asupra pământului nu a reușit să smulgă vreodată acest stindard din fălcile încleștate ale lupului romano-catolic! Acest Moloh, acest dragon cu șapte capete, această prostituată eternă continuă să vegeteze indestructibilă pe pământ, continuându-și fără rușine profesiunea, fără ca trăsnetele divine să o lovească vreodată!

3. Dacă Iisus Hristos, care a respins cu fiecare prilej pe care l-a prins ipocrizia clerului evreiesc, este într-adevăr una cu Dumnezeu, așa cum pretinzi, atunci spune-ne: cum se face că permite El aceste orori de mai bine de 15 secole, privind imperturbabil cum acești magicieni negri care se cred slujitorii lui Dumnezeu abuzează de Acesta mai rău decât au făcut-o pe timpuri romanii care L-au bătut în cuie pe cruce? Mai mult de patru cincimi din creștinătate este conștientă de această aberație, spunând: «Catolicii sunt cea mai veche sectă de pe pământ, deci ar trebui să cunoască cel mai bine doctrina lui Hristos; dar prin comportamentul lor ipocrit, ei nu fac altceva decât să ateste că nu au crezut niciodată cu adevărat în această doctrină, și deci nici în Hristos. Biserica romano-catolică nu face altceva decât să prospere pe spatele lui Hristos, dar nu ar ezita nici o clipă să îl condamne la chinurile iadului, dacă El ar îndrăzni vreodată să aibă vreo relație cu o altă sectă». Din această cauză, toți susținătorii doctrinei Sale sunt tulburați, preferând în cele din urmă să își întoarcă spatele acestei doctrine.

4. Spune-mi, dacă există într-adevăr un Hristos, oare nu vede El ce se întâmplă pe pământ, sau preferă să se uite în altă parte? Este oare voința Lui ca biserica romano-catolică să își vadă liniștită de treburile sale nerușinate? Este El sincer încântat de lucrările ei? Oare a uitat El orice altă limbă cu excepția celei latine, iubind sacramentele deșarte ale bisericii mai presus de orice altceva? - El, care cât timp a trăit pe pământ nu a respins nimic altceva cu atâta asprime ca ipocrizia și fățărnicia! - Haide, prietene, rezolvă pentru noi acest mister, și ne vom închina cu toții Dumnezeului tău”.

5. Bruno: „Prietene, obiecțiile tale referitoare la biserica romano-catolică sunt cât se poate de întemeiate, și cu greu am putea găsi ceva autentic în această biserică. Și totuși, dacă preferă să o lase să își vadă liniștită de treburi, înseamnă că el este privit ca o curiozitate de către călătorii curioși. Așa cum bătrânul copac sicilian a încetat de mult timp să mai fie în viață, perioada dezintegrării lui totale apropiindu-se cu pași repezi, la fel se petrec lucrurile și cu străvechiul copac spiritual al bisericii romane. Ca să nu lungim vorba, pot să îți spun că în cel mai scurt timp, aceasta nu va mai exista decât în cărțile de istorie!

6. Sunt foarte mulți copaci tineri și sănătoși care îi pot lua locul, dar dacă Dumnezeu preferă totuși să îi mai îngăduie bătrânului copac să vegeteze încă o vreme, El are cu siguranță motivele Lui, care nu ar trebui să ne preocupe pe noi, căci, oricum, nu ne afectează în nici un fel!

7. In treacăt fie vorba, mie unul mi se pare că biserica romano-catolică poate fi comparată cu o credință a nopții, căci întunericul din orice instituție de acest fel este atât de mare încât nici o slujbă nu poate fi ținută fără a aprinde lumânări, chiar dacă se ține în plin miez al zilei! Ce semn mai bun ar putea exista că noaptea domnește în sufletele acestor oameni? Și totuși, nu trebuie să uităm că până și noaptea servește la ceva, întrucât le permite celor obosiți de activitățile de peste zi să se odihnească. Și unde se pot odihni mai bine cei obosiți din punct de vedere spiritual, dacă nu în bisericile întunecate ale credinței romano-catolice? Aici, acești oameni nu mai simt nevoia să gândească, să caute sau să avanseze, ci doar să se împărtășească din laptele matern al mamei lor (biserica), care le permite apoi să doarmă în pace! Ori de câte ori sunt treziți însă de vreo lovitură morală sau politică, aceștia sunt oamenii care caută cu cea mai mare aviditate lumina, tocmai pentru că se trezesc într-un întuneric deplin!

8. Cam așa îmi explic eu motivele pentru care Domnul continuă să tolereze această «noapte» catolică, la fel cum tolerează noaptea ce alternează cu ziua naturală, tocmai pentru ca oamenii să își dezvolte într-o mai mare măsură dorința de a căuta apoi lumina! Eu unul am fost întotdeauna de părere că cei orbi se bucură mult mai mult atunci când descoperă lumina decât cei care văd. De aceea, nu este exclus ca dintre toate sectele creștine care există la ora actuală pe pământ, cei care vor căuta în final cu cea mai mare perseverență lumina, bucurându-se cu atât mai intens atunci când o vor găsi, să fie tocmai membrii acestei biserici a nopții. Sper că ai început să înțelegi acum de ce o tolerează Domnul pe bătrâna prostituată catolică și care este menirea ei!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:29 ]
Post subject:  Capitolul 116 - Distorsionarea mesajului pur al Evangheliei de către liberul arbitru al omului.

Capitolul 116
Distorsionarea mesajului pur al Evangheliei de către liberul arbitru al omului.
Sfârșitul îndelungatei suferințe a Domnului.

1. Vorbitorul: „Prietene, am ajuns cu toții la concluzia că doctrina lui Hristos nu poate fi altfel decât divină, în pofida folosirii ei abuzive de către biserica romano-catolică. Nu putem înțelege însă cum de a fost de acord Domnul ca biserica Lui apostolică să se scufunde în întuneric, ajungând astăzi în faza în care nu mai reprezintă deloc o biserică, după cum se exprimă chiar Evanghelia. Toate slujbele sale ținute în latină, așa-zisele confesiuni șoptite la ureche, sacrificiile făcute în timpul miselor și toate celelalte «taine sfinte», ca să nu mai vorbim de celibatul pe care îl impune preoților săi, care este complet împotriva naturii, sunt fenomene binecunoscute, de care chiar și sectanții cei mai rigizi încep să își bată joc pe față, la fel ca și cultele religioase cele mai idioate. Și totuși, această casă de nebuni cu pretenții de grandilocvență este tolerată de Domnul, a cărui doctrină ar trebui să fie însuși soarele central al pământenilor! În realitate, ea a ajuns bătaia de joc a tuturor! Prietene, lămurește-ne, te rog, asupra acestui aspect!”

2. Bruno: „Dragă prietene, problema ridicată de tine trebuie înțeleasă în contextul sacru al liberului arbitru al omului, fără de care acesta ar fi un simplu animal sau o mașinărie. De vreme ce trebuie să dispună de o voință perfect liberă pentru a deveni un om, datorită căreia poate face orice dorește, este evident că el are posibilitatea de a accepta sau de a respinge după bunul lui plac orice doctrină, inclusiv una pur divină. Așa se explică de ce, în timp, doctrina pură a lui Hristos s-a transformat într-un fel de magie neagră practicată de papalitatea întunecată.

3. Oare nu existau chiar pe vremea apostolilor negustori care făceau comerț cu doctrina miraculoasă a lui Hristos? Unul dintre ei L-a însoțit tot timpul, trădându-L în cele din urmă pentru câțiva arginți! De ce nu ar fi apărut astfel de negustori și în timpurile ulterioare, de vreme ce doctrina lui Hristos s-a dovedit tot timpul o vacă bună de muls, care putea aduce profituri uluitoare?! Oamenii lacomi au fost întotdeauna conștienți de acest lucru, așa că nu s-au sfiit niciodată să transforme sfânta doctrină într-o marfă pe care au comercializat-o în toată lumea și de pe urma căreia au scos profituri bunicele! Dacă nu ar fi fost decât asta, tot era ceva! Din păcate, când negustorii (romano-catolici și alții ca ei) au constatat că își pot vinde mai bine marfa dacă o poleiesc după modelul doctrinelor asiatice (mult mai pompoase), ei s-au grăbit să o modifice după bunul lor plac, astfel încât să o vândă mai bine în rândul popoarelor din Orient. Și astfel, comerțul lor s-a relansat.

4. Aceasta este perioada în care s-a produs prima mare alterare a doctrinei pure a lui Hristos, urmată de descoperirea purgatoriului, a indulgențelor, frățiilor și alte asemenea aberații. În această a doua epocă s-au produs marile cruciade, extrem de profitabile pentru negustorii lacomi din Roma. Mai târziu, când oamenii au început să-și dea seama cine sunt singurii beneficiari ai mult lăudatelor indulgențe, acestea au căzut în desuetudine. Tot atunci s-a aflat că negustorii din Roma avuseseră înțelegeri de afaceri cu caracenii, ca să justifice astfel noile cruciade împotriva acestora. Nu-i de mirare că bieții cruciați (sărmane marionete în mâinile profitorilor romano-catolici) erau întâmpinați așa cum se cuvine de către caracenii bine informați dinainte!

5. După ce sărmanii oameni au trecut prin toate aceste decepții, biserica romano-catolică a inventat practicile așa-zis mistice, de fapt simple acțiuni de magie neagră, creând tot felul de instituții de binefacere și apelând la diverse imagini făcătoare de minuni. Ea nu a mai acceptat să predice decât în latinește, a «descoperit» tot felul de relicve miraculoase și a construit temple uriașe, în care a introdus altare și icoane făcătoare de minuni, pe care continuă să le comercializeze inclusiv la ora actuală. Din nefericire pentru ei, oamenii s-au săturat de invențiile lor și nu mai arată respectul de altădată «slujitorilor lui Dumnezeu», așa că acești farisei au cam început să dea faliment. Ei nu mai știu ce să inventeze pentru a-și vinde marfa la fel de profitabil ca odinioară.

6. Dar, prieteni, de data aceasta nu le va mai merge ca pe timpuri! Biblia, și numeroase alte lucrări de mare valoare spirituală, au început să circule pe scară largă, devenind din ce în ce mai bine cunoscute de oameni. Cât despre acești negustori, lăcomia lor a devenit prea evidentă. Nici chiar icoanele din lemn ale Mariei și ale lui Hristos nu mai dau randamentul de altădată, semn foarte rău pentru acești profitori. Aproape că mi-aș pune pe pariu beatitudinea recent câștigată că, în cel mai scurt timp, adevărata față a acestor lupi îmbrăcați în blănuri de oi li se va revela oamenilor, la fel ca fata care îmbracă tot timpul rochia ei de fată pioasă și cuminte, până când este prinsă că se prostituează. Este tot mai dificil să faci afaceri bune cu doctrina divină în timpurile moderne, și orice nouă tentativă nu face decât să îți dea arama pe față.

7. Așadar, la momentul potrivit, Domnul va avea grijă să își purifice doctrina, într-o manieră care se va răspândi cu viteza luminii printre popoare! Până atunci, El acceptă încă să fie haina de ploaie a prostituatei romano-catolice, nu de dragul ei, ci al mielușeilor catolici, care îi sunt încă foarte credincioși, încălzindu-i inima. În rest, marea revoluție este pe punctul de a se declanșa!

8. Slăvit fie de-a pururi Cel care își conduce turma la fel de protector cum face cloșca cu puii săi! Sper că acum v-ați lămurit pe deplin în ceea ce o privește pe prostituata din Roma. Întoarceți-vă acum fața exclusiv către Iisus Hristos, pentru ca adevărata lumină să se reverse asupra voastră, o dată pentru totdeauna”.

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:32 ]
Post subject:  Capitolul 117 - Foștii necredincioși capătă încredere în Domnul, dar se sfiesc să se apropie de Acesta.

Capitolul 117
Foștii necredincioși capătă încredere în Domnul, dar se sfiesc să se apropie de Acesta.
Discuția dintre un fost cleric și un fost ateu. Umorul în împărăția spiritelor.

1. Vorbitorul care a luat cuvântul înainte de cel pe care l-am numit până acum „mitocanul” spune: „Atât eu, cât și colegul meu care a luat cuvântul după mine, suntem foarte impresionați de expunerea ta, concisă, dar extrem de lucidă. Este imposibil să nu fii convins de adevărurile pe care le-ai exprimat. Sunt de acord inclusiv cu profețiile pe care le-ai făcut. Se pare așadar că evreul pe nume Iisus este cu adevărat Cel pe care îl indică tradiția și pe care ni L-ai descris tu. Din păcate, acest lucru ne îngreunează și mai mult situația, căci ne vine mult mai greu acum să ne întoarcem fața către El. Am fost cu toții mari păcătoși pe pământ, și nici unul dintre noi nu i-am respectat doctrina! În aceste condiții, mă întreb dacă nu ne va repezi pe toți: «Plecați de la Mine, făcători de rele, căci nu v-am cunoscut niciodată!»„

2. Cel de-al doilea vorbitor: „Alo, din ce cer ai mai picat și tu? Tot mai crezi în iad și în purgatoriu? Mie nici prin cap nu-mi trece să mă gândesc la asemenea prostii. Am convingerea că Iisus este mult mai înțelept și mai bun decât noi doi la un loc. Spune-mi, ai fi tu însuți capabil, cu toată inima ta împietrită, să condamni pe cineva la chinurile iadului (dacă ar exista într-adevăr un iad), și asta pentru totdeauna? Ca să faci așa ceva, ar trebui să fii un diavol de cea mai joasă speță. De fapt, ce imagine ai tu în legătură cu Hristos, de vreme ce te poți aștepta la așa ceva din partea Lui?”

3. Primul vorbitor: „Ai perfectă dreptate, dar să nu uităm că El însuși a spus cândva că adulterii, desfrânații, hoții și criminalii, sperjurii, mincinoșii, avarii și cei cu inima împietrită nu vor intra în împărăția lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune clar: «Cel care crede și este botezat va fi binecuvântat». - Noi am fost botezați, dar nici unul dintre noi nu am crezut cu adevărat decât în ceea ce puteam atinge cu mâinile noastre. De aceea, mă îndoiesc că am putea apărea în fața lui Hristos făcându-i o impresie prea favorabilă. Știu că este de o bunătate infinită, dar sfințenia Lui este pe măsură, la fel ca și justiția pe care o întrupează! În aceste condiții, mă întreb sincer cum vom face față acestei justiții divine!”

4. Al doilea vorbitor: „Bine, dar nu ai auzit ce ne-a spus bunul nostru prieten și ghid Bruno în legătură cu situația în care ne aflăm? Cel care l-a trimis la noi a fost însuși Domnul Hristos, care i-a dat misiunea de a ne recâștiga de partea luminii și de a ne aduce înapoi la El! De ce mai trebuie să complicăm lucrurile, acum, că ne-a recâștigat? Știm cu toții că în fața lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu valorează nici cât o ceapă degerată, dar dacă El dorește să își manifeste grația și compasiunea fată de noi, de ce trebuie neapărat să ne dăm ochii peste cap ca o fecioară la nunta unui țăran? Dacă Domnul dorește într-adevăr să ne dăruiască ceva, cea mai firească atitudine din partea noastră ar fi aceea de a primi darul oferit cu amândouă mâinile, nu de a face tot felul de fițe iezuite!”

5. Primul vorbitor: „Of, dacă ți-ai șlefui puțin cuvintele! Întotdeauna ai avut o limbă foarte ascuțită! Mă întreb dacă ai de gând să îi vorbești la fel și Domnului, sau sfinților Lui prieteni? Bănuiesc că, odată ajuns în fața lor, vei tremura ca o frunză în mijlocul unui uragan!”

6. Al doilea vorbitor: „Ha, ha! În spatele acestor cuvinte ipocrite recunosc o întreagă frăție iezuită! Tot nu ai înțeles ce ne-a spus Bruno? Nu a fost el destul de clar atunci când n-a vorbit despre înșelăciunea romano-catolică? Văd că te comporți ca un preot onctuos care mimează extazul! Să mori de râs, nu alta! Uite, amicul Bruno se strâmbă numai când îți vede fața bovină, care arată ca cea a unui birjar vienez atunci când preotul îi sfințește caii în Sfânta Vineri! Ar trebui să-ți fie rușine de prostiile pe care le rostești în această împărăție a spiritelor! Personal, am convingerea că Iisus însuși ar muri de râs dacă ți-ar vedea fața comică!”

7. Primul vorbitor: „Prietene, te rog să-ți controlezi limba ascuțită! În caz contrar, mă tem că vei sfârși drept în iad! Poți fi convins că există un iad, așa cum există un rai. Chiar nu-ți poți controla puțin limba, înainte de a fi blestemat pe vecie?” - Al doilea vorbitor: „Prietene Bruno, fă-ne o favoare și liniștește-l pe acest individ, căci am impresia că își va uda în curând pantalonii, lucru destul de rușinos chiar și în lumea fizică, darămite în cea spirituală în care ne aflăm la ora actuală! Deja au apărut primele semne!”

8. Întregul grup izbucnește într-un hohot de râs, dar primul vorbitor îi dă imediat replica: „Bruno, prietene, nu poți face nimic pentru a-l opri pe acest nesimțit să îmi mai terfelească numele? Ce treabă are el cu faptul că, pe pământ, am fost un prieten apropiat al slujitorilor lui Dumnezeu? Nu-i mai permite să mă facă de râs în fața celorlalți!”

9. Bruno: „În acest caz, trezește-te, și nimeni nu va mai râde de tine! Dacă vei continua însă să vii cu prostiile astea iezuite, încercând chiar să mă atragi și pe mine de partea ta, mă tem că amicul Niklas va avea tot dreptul să te fiarbă puțin la foc mic! Cine crezi tu că este cu adevărat bun sau drept în fața lui Dumnezeu, și cine se poate lăuda cu vreun merit în fața Celui Atotputernic? Oare nu a spus chiar El: «După ce ați făcut tot ce era posibil, considerați-vă niște servitori leneși!»? De vreme ce acesta este mesajul Său pentru noi, ce rost are să ne lăudăm cu meritele noastre în fața Lui? La fel, dacă El dorește să reverse grația Lui asupra noastră, de ce ne-am opune noi? Nu crezi că această atitudine este deșartă? Cu toții suntem răi, și singurul care este cu adevărat bun este Dumnezeu. Dacă, în virtutea acestei bunătăți infinite, El dorește totuși să ne dăruiască ceva, eu cred că avem datoria să procedăm la fel ca păcătosul Zaheu, pe care Domnul l-a pus să se dea jos din copac și să intre cu El în casă, pentru a servi masa împreună. Haide așadar să ne comportăm cu demnitate, așa cum a făcut Zaheu!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:35 ]
Post subject:  Capitolul 118 - Bardo nu se lasă. Mustrarea lui Niklas. Grupul celor o mie de păcătoși, uniți întru spirit

Capitolul 118
Bardo nu se lasă. Mustrarea lui Niklas.
Grupul celor o mie de păcătoși, uniți întru spirit, primește grația Domnului

1. Primul vorbitor, pe nume Bardo, nu se lasă și continuă să riposteze: „Bine, dacă așa stau lucrurile, cedez. Dar Niklas ar trebui să recunoască la rândul lui că spiritul său nu este deloc rafinat și că nu are nici un motiv să se mândrească cu faptul că aparține Noului Catolicism, cult despre care se știe că nici măcar nu crede în Domnul Iisus Hristos. Acești oameni au încercat să transforme pământul într-un paradis terestru și obișnuiau să ne numească pe noi, catolicii, niște capete pătrate. Acum, în această lume a spiritelor, și Niklas, împreună cu cei din credința lui, și noi, cei care am aparținut vechiului catolicism, ne aflăm practic în aceeași barcă. De aceea, nu cred că Niklas are motive să ne spurce pe noi așa cum îi vine pe limbă”.

2. Niklas îi răspunde zâmbind: „Stimatul meu prieten Bardo! Nu mi-o lua în nume de rău dacă m-am cam încins nițel! În esență, intenția mea a fost bună, lucru pe care nimeni nu îl poate contesta. Spune-mi: există vreun romano-catolic care se roagă lui Dumnezeu dacă nu dorește să obțină ceva de la El? Toți se roagă pentru una sau alta, dar nimeni nu se închină în fața lui Dumnezeu cu venerație, pentru simplul motiv că El este Ființa perfectă. Prietene Bardo, mi-aș pune rămășag beatitudinea pe care nu am dobândit-o că nu există catolic care să se roage altfel decât pentru un interes egoist. De aceea, scutește-ne pe viitor de blândețea ta onctuoasă și de ipocrizia ta catolică! Apropo, cred că a sosit timpul să respectăm sfatul lui Bruno, căci ne-am scos destul ochii până acum, fără nici un motiv!”

3. Bardo: „Nu ai dreptul să spui că nu am avut nici un motiv să te critic, după toate jignirile pe care mi le-ai adus!”

4. Niklas: „Și ce dacă? Dacă mitocănia mea te calcă pe nervi, răspunde-mi cu aceeași monedă, ca să fim chit. Tot nu ai înțeles până acum că Domnul Iisus Hristos ar trebui să ne preocupe la ora actuală mai mult decât onoarea noastră, pe care ne-am terfelit-o reciproc? În fond, la ce folosește onoarea personală dacă ființa este lipsită de Dumnezeu?! De aceea, prietene Bardo, termină cu prostiile astea, specifice doar pământenilor. Haide mai bine să facem cum ne-a învățat Bruno: să ne unim și să ne rugăm Domnului Iisus să ne dăruiască lumina, grația și compasiunea Sa! - Eu voi conduce rugăciunea, iar voi ceilalți repetați cu voce tare ceea ce voi spune eu, încercând însă să simțiți în inimile voastre aceste cuvinte!” - Bardo: „Hm, de ce m-aș lua eu după tine? Crezi că nu sunt capabil să îmi formulez singur o cerere?” - Niklas: „Foarte bine! Nu ai decât! La urma urmei, fiecare își cunoaște cel mai bine propriile afaceri! Eu îmi voi rosti totuși rugăciunea cu voce tare, iar cei care doresc să o repete după mine, nu au decât să facă acest lucru!”

5. Mulțimea celor o mie de suflete îi răspunde la unison, cu o voce de tunet: „Haide, începe, Niklas, iar noi te vom urma!”

6. Bardo: „Eu totuși mă voi ruga singur. Știu eu mai bine de ce”. - Niklas: „Fă cum dorești, dar nu ne mai tulbura rugăciunea colectivă. De aceea, te rog, roagă-te în tăcere!”

7. Imediat după aceste cuvinte, toate spiritele, cu excepția lui Bardo, simt că de pe ochi li se ia o pânză și încep să vadă. Eu însumi Mă aflu față în față cu Niklas, în imediata apropiere a mesei de conferință, în jurul căreia se află în continuare compania de care am vorbit mai sus. Spiritele care și-au recăpătat vederea de-abia îndrăznesc să privească pe furiș în jur, și nu încetează să se minuneze de măreția și splendoarea încăperii în care ne aflăm, precum și de frumusețea și noblețea întipărite pe fețele distinșilor meseni.

8. Bruno, care se află și el în fața Mea, se închină cu respect și îmi spune: „O, Doamne! Slăvit și adorat fie de-a pururi numele Tău! Servitorul Tău leneș îți înmânează acum această turmă de oițe, care îți aparțin deja, căci și-au deschis inimile în fața Ta!”

9. Eu: „Ai procedat foarte corect! Imensa răbdare și blândețea de care ai dat dovadă te-au ajutat să desăvârșești această primă lucrare pe care ți-am dat-o într-o manieră exemplară. De aceea, vei primi în curând noi sarcini, mult mai importante, iar prietenul tău Niklas îți va sta alături, căci a contribuit el însuși în mod decisiv, către finalul conversației de dinainte, la mântuirea acestor suflete, cu excepția unuia singur, mai recalcitrant, mântuire pe care am realizat-o Eu, Dumnezeul, Domnul și Părintele lor!

10. Adevăr îți spun, nici o întoarcere a unui spirit pe calea cea dreaptă nu este mai benefică precum aceea care se realizează prin cuvinte înțelepte și în numele unei doctrine divine. Tu ai câștigat această turmă de oi prin cuvintele tale și prin explicarea doctrinei Mele, la unison cu voința și cu ordinea Mea. De aceea, aceste spirite sunt acum pe deplin libere, fără să fi fost influențate de diverse fapte miraculoase, care le-ar fi menținut încă sub incidența judecății. În aceste condiții, ele pot primi pe loc o grație chiar mai înaltă, fapt care îmi produce o mare plăcere. Desigur, răsplata ta va fi pe măsură!

11. Grupul anterior a venit la Mine abia după ce l-am silit Eu însumi să facă acest lucru, prin senzația de foame și de sete pe care le-am indus-o membrilor săi (deci printr-o acțiune miraculoasă). Voi însă nu cunoașteți această senzație, exceptându-l pe Bardo, care este extrem de însetat. Motivul este cât se poate de simplu: voi v-ați lăsat convinși exclusiv prin puterea cuvântului, iar aceasta este maniera cea mai corectă, care corespunde perfect ordinii Mele!

12. Voi doi, Bruno și Niklas, mergeți la Robert, iar el vă va da veșminte noi. Cât despre Bardo, de el Mă voi ocupa Eu însumi, dându-i exact ceea ce își dorește: o hrană amară sau dulce, după inima lui!”

13. Plin de iubire și de recunoștință, Niklas ar dori să mai spună ceva, dar Eu îi tai vorba din gură: „Prietene, te-am auzit deja, căci Eu cunosc perfect limbajul inimii. De aceea, du-te împreună cu Bruno, și primește darul oferit de Mine. Te asigur că odată înveșmântat cu noua ta robă, vei mai avea foarte multe de spus și de făcut. Așa să fie!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:38 ]
Post subject:  Capitolul 119 - Vindecarea sufletului lui Bardo. Discursul lui Niklas referitor la ghidarea lui Dumnezeu.

Capitolul 119
Vindecarea sufletului lui Bardo. Discursul lui Niklas referitor la ghidarea lui Dumnezeu.
Jurământul celest de prietenie.

1. Cei doi se îndreaptă către Robert, care îi întâmpină cu o expresie cât se poate de amicală. Între timp, Mă adresez lui Bardo, care continuă să nu Mă poată vedea: „Trezește-te, Personaj tragic, și spune-Mi care este motivul care stă la baza aroganței tale!”

2. Instantaneu, Bardo începe să vadă, dar se simte speriat, mai ales că Mă recunoaște în fața lui. Încearcă să spună ceva, dar limba nu îl ajută, bâlbâindu-se la fel ca cineva copleșit de somn după ce și-a făcut prea multe griji. Se simte îngrozit în inima lui, fiind convins că îl voi condamna pe loc la chinurile iadului.

3. Dar Eu îi spun: „Orbule! Cât de deșartă este frica ta! Când am condamnat Eu pe cineva, mai presus de propria sa auto-condamnare? Eu am venit să te ajut, nu să te judec și să te condamn! Constat însă că suferi de o boală fatală, numită aroganță! Prin urmare, pentru a te vindeca de ea, te invit să îmi explici care sunt motivele care stau la baza ei. Nu fac acest lucru pentru a Mă lămuri pe Mine însumi, căci Eu cunosc tot ceea ce există încă de la începuturile eternității, ci doar pentru a te ajuta să te vindeci de ea, eliberându-te astfel de povara inutilă pe care o duci în spate.

4. Ascultă, atunci când prietenul tău Niklas și-a propus să conducă el rugăciunea colectivă, în numele întregului grup de spirite, tu nu ai dorit să participi, propunându-ți să te rogi individual. Și ce Mi-ai cerut? Nu Mi-ai cerut mare lucru pentru tine, ci doar să îi umilesc pe cei care te-au ofensat, dar mai ales pe Niklas, care ți-a contestat capacitatea de a-i reprezenta pe oameni, ba chiar a avut curajul să-ți arunce câteva adevăruri dureroase în față.

5. Gândește-te puțin: este corect să îi ceri lui Dumnezeu să îl umilească pe cel mai bun prieten al tău, pentru simplul motiv că a îndrăznit - în calitatea lui de prieten - să îți spună adevărul în față? Nu crezi că ar fi trebuit să soliciți mai degrabă grația divină pentru acela care a încercat să te salveze din această aroganță distructivă și din acest egoism feroce?

6. Crezi că în această împărăție a adevărului nedisimulat lucrurile continuă să fie la fel ca pe pământ, unde orbii se înconjoară numai de cei care îi periază, considerându-i prietenii lor cei mai apropiați, în timp ce îi resping pe cei care le spun adevărul în față, considerându-i dușmani - așa cum au procedat evreii cu Mine, când am avut îndrăzneala să le flutur adevărul gol-goluț în față?

7. O, dragul Meu Bardo, te asigur că în această lume lucrurile se petrec cu totul altfel. Aici numai adevărul contează, și iubirea pură care îl însoțește! Orice altceva este o oroare în fața Mea și nu poate avea acces în împărăția Mea. De aceea, haide, recunoaște deschis că ai acționat nedrept față de Niklas și împacă-te cu el! Apoi întoarce-te la Mine, iar Eu voi avea grijă să ți se întâmple ceea ce meriți!”

8. Auzind aceste cuvinte amenințătoare din gura Mea, Bardo începe să reflecteze în sinea sa: „Da, Atotputernicul Dumnezeu a vorbit! Cine are dreptul să nu țină cont de înțelepciunea și de puterea Lui? Desigur, are perfectă dreptate! Omul este cel mai mare dușman al adevărului, mai ales dacă acesta se apropie prea mult de el. Greșește însă, căci viața lui se întinde cu mult dincolo de limitele mormântului, iar în această lume eternă singurele criterii sunt - după câte înțeleg - tocmai adevărul și iubirea! - Domnul însuși mi-a explicat acest lucru, așa că va trebui să procedez după cum m-a învățat El, indiferent cât de greu mi-ar fi. Mă voi duce așadar la prietenul Niklas și îi voi mărturisi totul cu curaj, după care îl voi ruga cu umilință să îmi ofere prietenia lui!” - După aceste cuvinte, pornește imediat la drum, dornic să ducă la bun sfârșit această sarcină.

9. Niklas nu mai așteaptă însă ca el să se umilească în fața lui. Îmbrăcat cu haina sa nouă, el îl întâmpină cu brațele deschise și îl îmbrățișează, spunându-i: „Prietene, cât timp trăiește pe pământ, omul orb dorește dovezi, căci nu înțelege puterea voinței. În această lume lucrurile stau însă cu totul altfel: ochii deschiși văd imediat sinceritatea voinței inimii, așa că nu mai simt nevoia să primească alte dovezi. Dacă această voință este la unison cu ordinea divină, toate celelalte lucruri se aranjează de minune. În împărăția spiritelor, singurul lucru care ne mai aparține este voința (intenția), întreaga acțiune îi aparține exclusiv Domnului!

10. De aceea, de acum înainte vom fi cei mai buni prieteni din lume, căci am pus cruce pentru totdeauna tuturor diferendelor noastre pământești! Îl vom iubi de asemenea pe amicul Bruno din toată inima, considerându-l prietenul nostru cel mai apropiat, căci lui îi datorăm salvarea noastră; fără răbdarea lui infinită, dar mai ales fără bunătatea, blândețea și compasiunea fără egal a Domnului, am fi căzut cu siguranță în iadul cel mai de jos! Domnul a fost și va rămâne de-a pururi temelia primordială a oricărui act de mântuire! Mai sunt, desigur, câțiva prieteni cărora va trebui să le dovedim recunoștința noastră, căci ei au acționat asupra noastră ca un magnet, încă de pe vremea când trăiam pe pământ, dovedindu-se inclusiv în această lume resortul care a permis mântuirea noastră în casa lor.

11. Mai presus de orice trebuie să îi mulțumim însă Părintelui nostru divin, Iisus Hristos, cu inimile pline de iubire și adorație, pentru că ne-a condus pașii astfel încât să putem ajunge la destinația pe care ne-a rezervat-o dintotdeauna, potrivit ordinii divine, și asta în pofida convingerilor noastre rigide și orbirii noastre pline de încăpățânare!

12. Cu adevărat, sfaturile Lui sunt impenetrabile, iar căile Lui insondabile! Omul rătăcește ca o navă lipsită de cârmaci pe ocean, condusă încolo și încoace de vânturi. Cine ar putea crede în aceste condiții că acest vehicul este ghidat în permanență dintr-o lume invizibilă, urmând un plan ideal? Cel mai adesea, omul speriat uită că vânturile depind și ele de Dumnezeu, primindu-și direcția și puterea direct de la El. Și uite-așa, nava rătăcită ajunge la țărm, ca și cum ar fi fost condusă de cel mai experimentat dintre cârmaci. Aceasta este lucrarea Domnului, căruia îi datorăm întreaga noastră adorație și slavă!

13. Așa ne-a condus inclusiv pe noi Domnul, astfel încât, în pofida păcatelor noastre cumplite, să ne găsim calea către El. O, cât de mare trebuie să fie bunătatea și înțelepciunea Lui, dar mai ales iubirea care îi umple inima! La ora actuală, suntem mântuiți pentru totdeauna. De aceea, îți propun să ne adunăm tot curajul și să îl punem în slujba Lui, plini de cea mai arzătoare iubire pentru El, marele Mântuitor!”

14. După aceste cuvinte pline de simțire, cei doi se îmbrățișează, după care se duc și îi îmbrățișează pe rând pe Bruno, pe Dismas și pe Max Olaf, cel care l-a ajutat primul pe Dismas să se trezească; dar mai ales pe Robert, cel care a contribuit decisiv la marea transformare a lui Dismas.

15. După această scenă emoționantă, Niklas se întoarce la Mine împreună cu Bardo și îmi spune: „Doamne, noi doi avem acum o singură inimă. Iartă-ne și Tu, așa cum ne-am iertat noi unul pe celălalt, astfel încât să Te putem iubi mai presus de orice, din inima noastră comună!”

16. Eu: „Dacă v-ați rezolvat reciproc conflictele, ajungând la reconciliere, vă puteți considera împăcați inclusiv cu Mine! De aceea, orice datorie din cartea vieții voastre este ștearsă! Mergeți acum la Robert și la prietenii săi, care vă vor da veșminte mai potrivite pentru aceste o mie de spirite sărmane. Luați-le și distribuiți-le oamenilor, căci bieții de ei se simt aproape goi. Apoi întoarceți-vă înapoi la Mine, astfel încât să vă pot binecuvânta, conducându-vă pe toți în împărăția luminii. Așa să fie!”

Author:  Fire [ 16.10.2010, 23:42 ]
Post subject:  Capitolul 120 - Veșmintele, din lumea de dincolo. Domnul binecuvântează spiritele.

Capitolul 120
Veșmintele, din lumea de dincolo. Domnul binecuvântează spiritele. Blum și prietenii lui sunt trimiși să facă ordine în sufragerie. Uimitoarele lor experiențe

1. Cei doi se îndreaptă către Robert, care îi conduce la marele dulap din aur, pe care îl deschide, scoțând din el un mare număr de veșminte celeste. După ce toată lumea se schimbă, întreaga mulțime se transformă, toate spiritele arătând dintr-o dată mult mai armonioase și mai strălucitoare.

2. În împărăția spiritelor există o diferență fundamentală între cei care se orientează către Mine dintr-o pură intuiție interioară, mânați exclusiv de iubirea lor față de Mine, și cei care sunt trimiși la Mine de alții, prin instrucțiunile lor pline de înțelepciune. Primii primesc veșminte noi de la sine, ca și cum s-ar fi transformat singuri, în timp ce ceilalți sunt nevoiți să își scoată vechile haine lumești și să-și pună apoi noile veșminte celeste, primite - cum s-ar spune - din exterior. Am ținut să fac această clarificare pentru ca nimeni să nu se simtă ofensat mai târziu văzând că anumite spirite se trezesc subit îmbrăcate în haine noi, la fel ca un copac care înflorește primăvara, în timp ce altele, precum cele din scena anterioară, sunt nevoite să primească veșminte noi și să se îmbrace cu ele, la fel cum procedau pe pământ.

3. Revenim acum la scena noastră, în care toată lumea este îmbrăcată în haine noi, ca de sărbătoare. Toți Mă slăvesc în inimile lor, deși nu toată lumea este capabilă să înțeleagă plenar imensa grație pe care am revărsat-o asupra lor, în compasiunea Mea nesfârșită. Alții îi privesc pe patriarhi și pe apostoli cu un fel de timiditate plină de devoțiune. Dar Petru le indică tuturor să vină mai întâi la Mine, pentru a primi binecuvântarea promisă, după care vor putea fi conduși mult mai ușor către înțelepciune. Toți reacționează spontan, alergând către Mine pentru a-Mi mulțumi pentru frumoasele haine dăruite și pentru a-Mi cere binecuvântarea.

4. De aceea, îmi ridic brațele deasupra tuturor și le spun: „Primiți binecuvântarea promisă și întăriți-vă astfel iubirea și înțelepciunea încă slabe. Fără această binecuvântare, v-ar fi imposibil să intrați în împărăția Mea celestă! Abia acum, după ce ați primit binecuvântarea Mea părintească, puteți intra în ea. Pe vremea când trăiați pe pământ, priveați adeseori stelele, întrebându-vă: «Ce reprezintă acestea, și ce se ascunde în spatele lunii și al soarelui?» Și fiecare dintre voi dădea un răspuns diferit la aceste întrebări. Acum nu mai contează însă, căci ați transcens definitiv planul terestru, stând fericiți în fața Mea, Dumnezeul, Părintele și Mântuitorul vostru. În noua voastră calitate, de copii perfecți ai Mei, aveți acum dreptul să cunoașteți mărețele și nenumăratele lucrări ale Tatălui vostru ceresc. De aceea, pregătiți-vă, căci abia de acum înainte începe adevărata voastră inițiere în mărețul Meu plan, care a reprezentat o ghicitoare imposibil de rezolvat pe vremea când trăiați în dimensiunea fizică!

5. Această casă, în care ați ajuns în urma căderii voastre, dar care v-a permis să vă înălțați din nou, vă va servi ca sediu general, în care Mă veți putea găsi oricând, ori de câte ori vă veți simți obosiți din cauza marii călătorii pe care vă pregătiți acum să o întreprindeți, și în care vă veți putea odihni.

6. Atunci când experiența vă va permite să acumulați o iubire nemăsurată față de Mine, fiecare dintre voi își va putea construi înlăuntrul ființei sale o locuință personală, în care va putea sălășlui pe vecie, în starea cea mai beatifică cu putință.

7. Pentru a vă putea începe marea călătorie prin împărăția Mea pe deplin fortificați, vom împărtăși mai întâi împreună o masă festivă a vieții. Robert, du-te împreună cu principalii tăi frați și deschideți ușa din mijloc care dă către miazăzi și care vă va conduce într-o nouă încăpere. Veți găsi acolo numeroase scaune și mese. Aranjați-le în ordine și așezați pe mese pâine și vin! Îi voi conduce apoi personal pe acești oaspeți ai noștri în marea încăpere a păcii și a odihnei, pentru ca toți să mănânce și să se regenereze. Haideți, faceți așa cum v-am învățat!”

8. Robert și prietenii săi se îndreaptă către camera indicată, care seamănă cu un salon uriaș de bal, având un număr foarte mare de mese, mai mari și mai mici, distribuite într-o mare dezordine, care corespunde simbolic acelei stări sufletești a unui spirit în care, deși acesta a luat tot felul de hotărâri înțelepte, el nu reușește să și le ordoneze, astfel încât să le poată folosi pentru scopurile sale sublime; altfel spus, acelei stări sufletești în care, datorită lipsei discernământului spiritual, el nu își dă încă seama ce are de făcut mai întâi, apoi în al doilea rând, în al treilea rând, și așa mai departe. De aceea, spiritele mai evoluate (în cazul de față Robert și prietenii săi) trebuie să le-o ia înainte și să așeze mesele în ordine, căci acestea reprezintă fundamentele impulsurilor caritabile. Odată acestea aranjate în ordine, îmi fac Eu însumi apariția, conducându-i pe oaspeți în camera lucrărilor bune, unde aceștia pot primi o grație încă și mai înaltă, beneficiind de ordinea superioară în care au ajuns.

9. Văzând numeroasele mese distribuite în cea mai mare dezordine posibilă, Robert se adresează prietenilor săi: Messenhauser, Becher, Jellinek, Max Olaf, Dismas, Niklas, Bardo și alți câțiva voluntari care li s-au alăturat: „Prieteni, ne va lua ceva timp pentru a face ordine în acest dezastru. Principala problemă de care ar trebui să ne ocupăm este aranjarea meselor si scaunelor pe ordine de mărime, căci unele sunt înalte, iar altele joase, unele sunt înguste, iar altele foarte scurte. De aceea, munca noastră nu va fi deloc ușoară! Ce fel de proprietar mai sunt și eu, de vreme ce nu știu nici măcar ceea ce există în propria mea casă, ca să nu mai vorbim de ordinea în care ar trebui aranjate aceste lucruri?! Mare dezastru! Oare ce putem face?”

10. Messenhauser: „Mda, ciudat! În camera din care tocmai am ieșit aveam cu toții impresia să suntem oameni înțelepți, iar acum ne dăm seama că nu cunoaștem nici măcar tabla înmulțirii! Tot ce trebuie să facem este să aranjăm sistematic aceste mese, bănci și scaune, dar nu știm de ce să ne apucăm mai întâi. Care este cel mai important lucru, ca să începem cu el, apoi care este al doilea ca importanță, al treilea, etc.? Cum să potrivim mesele înalte cu cele scunde, sau pe cele înguste cu cele late?”

11. Becher: „Prieteni, nu îmi doresc nimic altceva mai mult decât să vă ajut, dar nu îmi cereți un plan precis! Căci adevăr vă spun, în această sală imensă mă simt la fel de prost ca atunci când am ieșit pentru prima dată din pântecul mamei mele!” - Jellinek adaugă și el: „Cred că ceea ce avem acum de făcut este mai important decât ne imaginăm noi! Chiar credeți că Domnul ne-ar fi lăsat să facem lucrurile după capul nostru? Eu zic că cel mai bine este să ne întoarcem la El și să îi cerem un plan de acțiune, în caz contrar, riscăm să ne frecăm frunțile o jumătate de eternitate, fără să ajungem la nici o concluzie! Ca să spun așa, aranjarea a o mie de mese și câteva mii de scaune și de bănci reprezintă o problemă care ne depășește. De aceea, haideți să trimitem pe cineva la Domnul, ca să îl întrebe cum trebuie să procedăm!”

12. Robert: „Mă voi duce eu însumi. Tu rămâi și admiră celelalte minuni din acest salon!”

13. După care, Robert se întoarce în camera alăturată, dar rămâne șocat să constate că aceasta este complet goală. Decorul a rămas neschimbat, dar nu se aude nici un sunet. Robert nu vede pe nimeni, și deși deschide alte câteva uși, nu găsește ceea ce caută. Iese chiar în curtea exterioară, dar nici aici nu se mișcă nimic. Dându-și seama că cercetările sale nu îl conduc nicăieri, el se întoarce deprimat la prietenii săi, care nu sunt nici ei într-o dispoziție mai bună.

14. Robert: „Slavă cerului că v-am găsit măcar pe voi! În rest, întreaga casă pare pustie, la fel ca cei doi poli ai pământului! Domnul a dispărut, la fel ca și ceilalți oaspeți ai noștri. Nu i-am găsit nici în camerele alăturate, și nici chiar în grădina exterioară. Un om mai slab de înger ar da probabil în apoplexie! Ei bine, mă întreb ce putem face în aceste condiții?”

15. Jellinek îi răspunde, la fel de uimit: „Asta este! Facă-se voia Domnului! Haideți să încercăm să punem în ordine aceste mese, așa cum ne-om pricepe! După ce vom termina de aranjat mesele și vom așeza pe ele pâinea și vinul, ne vom lămuri probabil dacă am făcut bine sau nu”.

16. Robert îl cheamă la el pe Max Olaf și îi spune: „Frate, știu că pe pământ ai fost deopotrivă marinar, inginer și matematician. De aceea, cred că ești cel mai în măsură să ne indici un sistem după care am putea aranja aceste mese și aceste bănci. Gândește-te bine, căci nu mai avem altceva de făcut decât să ascultăm de porunca Domnului, așa cum ne-a sugerat și fratele Jellinek!”

17. Max Olaf: „Cu siguranță, Dumnezeu nu ne-ar cere niciodată mai mult decât suntem capabili să facem! De aceea, sunt convins că ne vom descurca cu mesele. Vom începe prin a le alătura pe cele mari, de aceeași înălțime, în centru, după care vom așeza alături de ele mese din ce în ce mai mici și mai înguste. Am putea crea astfel un mare dreptunghi din mese de diferite mărimi, sau chiar o cruce, dat fiind că această sarcină pe care am primit-o chiar seamănă cu o cruce pe care o avem de dus. Vom proceda apoi în mod similar și cu băncile și cu scaunele. După ce vom termina de aranjat totul, vom afla dacă Domnul va apărea, însoțit de ceilalți oaspeți, așa cum ne-a promis. Dacă nu va apărea, nu vom avea de ales decât să ieșim afară din casă, căutându-L prin lumea largă. De aceea, haideți să trecem la treabă, în numele lui Dumnezeu!”

18. Toată lumea este de acord, așa că se apucă de lucru. După o bună bucată de timp, mesele, băncile și scaunele încep să capete o structură ordonată, în formă de cruce. În final, Robert deschide mai multe dulapuri, din care scoate pâine și vin. Ca de obicei, pâinea este rotundă, iar vinul este așezat în cupe aurii. Cu ajutorul prietenilor săi, Robert așează pâinea și vinul pe mese.

19. După ce totul este gata, Robert spune: „Doamne, Tu, care ești omniscient, cu siguranță poți vedea că am terminat cu credință sarcina pe care ne-ai desemnat-o. La plecare, ne-ai promis că de îndată ce vom termina, vei veni însoțit de ceilalți oaspeți, pentru ca aceștia să poată prinde puteri, fiind binecuvântați pentru noile lor misiuni celeste! De aceea, Te implor, vino la noi, căci inima noastră este grea și ne lipsește prezența Ta dătătoare de viață!”

20. Ceilalți se roagă și ei la fel ca Robert, dar nu se întâmplă nimic. Fără să-și piardă răbdarea, întregul grup așteaptă cu răbdare o lungă perioadă de timp.

21. Văzând însă că nimeni nu-și face apariția, Robert sfârșește prin a spune: „Foarte ciudat! Oare avem parte de o încercare din partea Domnului, sau ne facem vinovați de vreo greșeală? Să fi fost toată povestea asta un simplu vis? Într-adevăr, foarte ciudat! Oare ce trebuie să facem? Prieteni, haideți să ne punem mințile la contribuție, căci în caz contrar mă tem că întreaga poveste se va sfârși prost!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:09 ]
Post subject:  Capitolul 121 - Opinii și păreri. Dismas sugerează ca toată lumea să își pună inima în ordine. Recunoștința lui Robert.

Capitolul 121
Opinii și păreri. Dismas sugerează ca toată lumea să își pună inima în ordine. Recunoștința lui Robert.
Binecuvântarea iubirii față de aproape.

1. Bardo se îndreaptă și el către Robert, căruia îi spune: „Prietene, nu contest că dispariția subită a Domnului împreună cu grupul larg de oaspeți mi se pare un semn de rău augur, dar eu privesc astfel lucrurile: chiar dacă povestea pe care am trăit-o anterior ar fi fost un simplu vis, cert este că suntem cu toții liberi și putem face orice dorim. De aceea, avem libertatea să facem ce este mai bine pentru noi, căci nici o putere străină nu ne mai poate împiedica. Pe de altă parte, dacă ceea ce am experimentat în această lume a fost real și autentic, mai ales revelarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care îl considerăm Dumnezeul nostru suprem, atunci este evident că actuala noastră stare de confuzie nu este altceva decât o încercare menită să ne facă să evoluăm și mai mult. Grația și iubirea Domnului continuă să se reverse asupra noastră în această manieră particulară, cu scopul de a ne ajuta să devenim încă și mai independenți, punându-ne în ordine motivațiile - altfel spus, de a deveni mai solari, mai masculini, ca să mă exprim astfel, mai pe picioarele noastre. De aceea, am convingerea că tot ce avem de făcut este să ne amplificăm și mai mult iubirea noastră față de Domnul Iisus Hristos, așa cum ne-a învățat chiar El atunci când ne-a ridicat și ne-a binecuvântat cu mâna Sa atotputernică de Creator, iar El va apărea în scurt timp în mijlocul nostru, împreună cu dragii noștri frați și cu dragele noastre surori! Acesta este sfatul meu. Dacă altcineva are o idee mai bună, îl rog să iasă în față și să ne-o comunice!”

2. Niklas: „Frate, trebuie să recunosc că ai pus punctul pe i! Lucrurile stau exact așa cum le-ai prezentat tu, și este imposibil să stea altfel! Chiar dacă eu am fost primul care am acceptat revelația lui Bruno, îți recunosc acum superioritatea și admit faptul că ai putea să ne fii lider. Așa este! Iubirea noastră față de Domnul este încă deficitară, motiv pentru care El ne-a pus acum la încercare. Cu siguranță, preafrumoasa Helena se află și acum alături de El, și asta pentru că îl iubește mai presus de orice, nu ca noi! De ce s-a ajuns în această situație? E simplu: pentru că ea a știut de la bun început să îl «lovească» în punctul Său «slab»: inima Lui! În ceea ce ne privește, noi ne-am imaginat, ca niște veritabili negustori ai înțelepciunii, că întreaga împărăție celestă ne aparține deja, și uite-așa, ne-am trezit în actuala conjunctură, ca niște vite lipsite de minte!

3. De aceea, aceasta este soluția: mai multă iubire! Nu îl putem atrage pe Domnul, determinându-L să vină la noi, decât dacă ne vom sacrifica intelectul în favoarea iubirii! Abia atunci vom putea spera că nu ne va mai părăsi niciodată! Dacă vom continua însă să ne imaginăm că, pentru simplul motiv că am îndeplinit o misiune dată de El, noi suntem ambasadorii Lui divini, și nu simplii beneficiari ai grației Sale, la fel ca și ceilalți, cu siguranță vom mai avea parte și de alte experiențe, la fel de bizare ca și aceasta. Părerea mea este că experiențele noastre nu fac decât să reflecte propria noastră stare confuză de spirit. Ce ziceți, nu am dreptate?”

4. Toți îi răspund la unison: „Ai întru totul dreptate! Greșeala este a noastră! Din fericire, Domnul ne cunoaște prostia și se dovedește plin de răbdare cu noi!”

5. Dismas iese la rândul lui în față și spune: „Dragii mei prieteni, îngăduiți-mi să spun și eu două cuvinte. În ceea ce privește răbdarea pentru greșelile noastre, mă tem că ne aflăm pe un teren alunecos. Dacă este adevărat că totul depinde de dobândirea perfecțiunii de către spiritul uman, prin desfășurarea propriei sale puteri, respectiv urmând calea către perfecțiune indicată de Domnul, prin recunoașterea ordinii divine și progresul pe cale, folosindu-se de propria sa putere vitală, - s-ar putea ca răbdarea ce ne este acordată să nu dureze la infinit.

6. La ora actuală, noi suntem înzestrați cu foarte multă putere și avem la dispoziție doctrina divină. Nu depinde decât de noi să ne continuăm activ evoluția, în acord cu ordinea divină pe care am început să o recunoaștem! - Prima lege pe care trebuie să o respectăm este cea a iubirii libere, în acord cu capacitatea inimii noastre. Ar fi o nebunie să încercăm să Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât poate suporta inima noastră, în schimb, ar fi o neglijență criminală să Îl iubim mai puțin decât își dorește inima noastră, căci această lipsă de iubire conduce mai devreme sau mai târziu la statutul de moarte spirituală. Dacă vom reuși să ajungem la măsura justă a iubirii noastre, vom dispune inclusiv de înțelepciunea și de puterea care îi corespund acesteia, cu ajutorul cărora ne vom putea continua calea, acționând la unison cu voința lui Dumnezeu și asumându-ne-o în mod conștient, în calitatea noastră de spirite libere. Indiscutabil, Dumnezeu reprezintă în sine ordinea cea mai înaltă. Dacă dorim să înțelegem însă această ordine, avem datoria mai întâi de toate să ne punem ordine în propria noastră ființă, căci în caz contrar nu vom putea spera niciodată să accedem la adevărata libertate spirituală, cea desăvârșită.

7. Faptul că Domnul ne-a pus să aranjăm în ordine aceste mese și aceste scaune reprezintă o manieră simbolică în care El ne-a indicat ce avem de făcut în continuare în propriul nostru suflet, pentru a deveni cu adevărat demni să ne aflăm în prezența Lui sfântă. Mai departe, nu depinde decât de noi să trecem la fapte, făcând ceea ce așteaptă Domnul de la noi.

8. Dacă ne vom rezolva problemele interioare, renunțând la orice aroganță reziduală, la amintirile noastre referitoare la fostele vicii pe care le-am avut, dar mai presus de orice, dacă vom începe să aplicăm practic principiile bunătății, pe care deocamdată le cunoaștem mai mult teoretic, cu siguranță vom putea avansa pe calea perfecțiunii, așteptând cu răbdare întoarcerea Domnului, așa cum trebuie să procedeze orice spirit perfect, aflat la unison cu ordinea divină. Dacă nu vom face însă decât să ne punem întrebări în legătură cu această întoarcere, considerând-o un fel de scamatorie divină, mă tem că vom rămâne încă foarte departe de țelul nostru!

9. Nu este suficient să facem ceea ce ne-a cerut Domnul, ca niște mașinării vii, ci trebuie să descoperim înlăuntrul ființei noastre impulsurile care ne mână să procedăm astfel, căci numai așa ne vom putea integra în mod conștient în ordinea divină. Aceasta nu are aproape nimic de-a face cu ordinea exterioară a lucrurilor. Adevăratul scop pentru care ne-a trimis Domnul aici nu a fost să aranjăm aceste mobile, ci o atenționare din partea Lui că trebuie să ne punem ordine în cea de-a doua cameră a inimii noastre, aceea a înțelepciunii divine. Dacă altcineva dintre voi are o idee mai bună, să iasă în față și să o spună, în numele Domnului!”

10. Robert: „Sunt de-a dreptul copleșit de înțelepciunea ta. Parcă nu ar fi trecut atât de puțin timp de când respingeai cu vehemență divinitatea lui Hristos, silindu-ne să depunem mari eforturi pentru a te readuce pe calea cea dreaptă. Ne-ai dat multă bătaie de cap, iar acum ne-o iei înainte cu o jumătate de eternitate! Ne-ai revelat adevăruri atât de profunde încât îți mărturisesc că, personal, nu aș fi ajuns să le descopăr nici de acum într-o mie de ani fără ajutorul tău. Frate, ne-ai făcut în acest fel un mare serviciu!

11. Ascultă, această casă mi-a fost dăruită de Domnul pentru totdeauna, dar eu nu cunosc aproape nimic din comorile pe care le conține. Dacă îți dorești însă acest lucru, sunt de acord să ți-o dăruiesc integral! Cuvintele pe care ni le-ai spus au fost atât de sacre încât parcă ar fi ieșit direct din gura lui Dumnezeu. O, un singur cuvânt de acest fel este mai valoros decât o sută de mii de astfel de case! De aceea, te rog, acceptă darul meu! Aceasta este cea mai mare posesiune de care dispun în această lume, excepție făcând iubirea mea față de Domnul și față de voi toți. Frate mult iubit, cât de drag ne-ai devenit în scurt timp tuturor! Cât de îndepărtate par vremurile în care te priveam de sus, cu condescendență... Acum ne depășești cu mult. De aceea, te implor să ne mai ridici nivelul spiritual cu câteva cuvinte!”

12. Dismas: „Dragii mei frați, oare nu ați auzit că o mână spală pe alta? Iubirea voastră frățească m-a purificat, ridicându-mă din prăpastia depravării mele; căci trebuie să vă spun că până nu demult am fost un cetățean al iadului cu drepturi depline. Din fericire, voi ați știut cum să scoateți la lumină partea cea mai bună din mine, și în acest fel m-ați salvat. Vă asigur că voi nu ați suferit decât în mică măsură imensa tulburare pe care am simțit-o eu în această cameră, ca urmare a testului pe care ni l-a dat Domnul, cu scopul de a ne ajuta să ne punem ordine în lumea noastră interioară. De aceea, am simțit nevoia să spun câteva cuvinte, pe care le-am extras din străfundurile ființei mele, iar acestea au avut efectul dorit, Domnul fie lăudat!

13. Acest gest neînsemnat nu mă face însă deloc demn să primesc casa ta, Robert dragă, căci Domnul a construit-o chiar în inima ta. De aceea, chiar dacă am dori amândoi acest lucru, mă tem că acest transfer nu s-ar putea produce în nici un caz. Ascultă-mă: această casă și toate comorile pe care le conține ea corespund întru totul inimii tale. Folosind ca materiale de construcție iubirea ta față de Dumnezeu și față de semenii tăi, Domnul a săvârșit această lucrare minunată. De aceea, dacă aș accepta această casă ca dar de la tine, te-aș deposeda chiar de inima ta, și implicit de viața pe care o ai, căci ea nu reprezintă altceva decât iubirea inimii tale.

14. În schimb, îmi este cât se poate de ușor să trăiesc din punct de vedere spiritual în interiorul casei tale, căci orice om cu adevărat nobil are întotdeauna câțiva prieteni dragi pe care îi acceptă cu drepturi depline în inima sa, neprecupețind nimic de dragul lor și dăruindu-le întotdeauna ce are mai bun. Acest lucru este cu atât mai ușor de realizat în această lume, căci Domnul are grijă să scoată la vedere toate acele lucruri care în lumea terestră rămâneau la stadiul de dorințe active, în împărăția spiritelor, acest univers interior tinde să se exteriorizeze, căpătând o realitate palpabilă, dar asta nu înseamnă că el reprezintă altceva decât în lumea exterioară: o inimă cu toate comorile ei născute din iubire.

15. Așa cum, pe pământ, adevărații copii ai lui Dumnezeu nu își doresc nimic mai mult decât să își dăruiască inima fraților lor, la fel și tu, frate preaiubit, dorești acum să îmi dăruiești mie inima ta, ca un dar neprețuit. Gestul tău este de o noblețe absolută, dar nu poate fi realizat efectiv în această lume spirituală. De altfel, ar fi și inutil, căci atunci când iubirea frățească șterge hotarele între «al meu» și «al tău», orice dispute legate de frontiere și linii de demarcație dispar pentru totdeauna. Nici o altă lege din lume nu ne poate dărui întregul univers așa cum o face iubirea față de semeni, datorită căreia toată lumea le dăruiește celorlalți tot ceea ce posedă. De aceea, în această lume este absolut imposibil ca cineva să trăiască în lipsuri, atât timp cât se bucură de iubirea fraților săi.

16. Noi locuim acum cu toții înlăuntrul tău, la fel cum tu locuiești înlăuntrul nostru. Care dintre noi ar putea spune, în aceste condiții: «Fraților, nu am destul»? Necesitățile tuturor sunt astfel îndeplinite, și cu cât le dăruim mai mult celor din jur, cu atât mai mult primim înapoi, în această lume, inimile noastre sunt precum mările - deși se scurg constant unele în celelalte, nici una nu rămâne vreodată fără apă. De aceea, nu trebuie să îmi dăruiești casa ta, căci mă bucur deja de ea de parcă ar fi a mea. În mod similar, îți pun la dispoziție tot ceea ce am, așa că nu va trebui să îmi ceri vreodată ceva din ceea ce îmi aparține.

17. Dar, hei, ascultă! Aud voci în camera alăturată. Haide să mergem să vedem ce se întâmplă!”

18. Robert: „Îți mulțumesc, dragul meu frate, pentru această prelegere de o rară frumusețe, care mă face să nu-mi mai doresc nimic altceva! Da, aud și eu voci, așa că ar trebui să verificăm ce se petrece. Cât despre tine, iubitul meu frate, mergi alături de mine, căci mi-ai devenit de-a dreptul indispensabil”.

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:12 ]
Post subject:  Capitolul 122 - Victimele războiului pătrund în casă cu forța. Discursul liderului lor. Apelul lui la rugăciune

Capitolul 122
Victimele războiului pătrund în casă cu forța. Discursul liderului lor. Apelul lui la rugăciune

1. Toată lumea se îndreaptă către ușa de la intrare, aruncând în treacăt o privire în marea anticameră, în speranța că îl vor vedea pe Domnul și pe oaspeții Săi. Din păcate, nu zăresc pe nimeni! În schimb, un mare număr de spirite năvălesc cu forța în casă, întrebând agresiv cine este stăpânul acestui palat.

2. Robert îi spune lui Dismas: „Frate, iată o surpriză neașteptată! În loc să dăm de Domnul, ne-am trezit pe cap cu această mulțime de barbari, care întreabă cu tupeu cine este stăpânul casei. Întâmplarea face ca acel stăpân să fiu chiar eu! Mă întreb oare ce vor? Or fi și hoți, și criminali printre ei? Mda, se pare că împărăția lui Dumnezeu a mai crescut nițel, îmbogățindu-se cu câteva specimene pe cinste! Privește-le ochii însetați de sânge! Aș pune pariu pe orice că toată această gloată a venit direct din iad! Cum crezi că trebuie să procedăm? Acești indivizi ar fi în stare să ne dea afară din propria noastră casă, chiar și în acest regat celest! Doamne, și par să nu se mai sfârșească! Holul este deja plin, dar atât cât îmi dau seama, privind prin ușa întredeschisă, aceștia sunt doar avangarda! Întreaga grădină de afară este înțesată de lume. Dacă vor continua să năvălească așa, în scurt timp ne vor strivi. Până și nările mele simt mirosul stătut de transpirație al acestei gloate de animale. Așa cum spuneam, iată o surpriză neașteptată! Oare ce trebuie să facem?”

3. Dismas îi răspunde: „Deocamdată nimic! Ei nu ne pot vedea nici pe noi, nici această ușă, așa că nu pot pătrunde în încăperea în care ne aflăm noi. Se pare că sunt niște suflete care abia au pătruns în această lume, din care nu înțeleg nimic încă, venite probabil de pe câmpurile de luptă din Ungaria sau Italia, căci îi aud înjurând și blestemând în ungurește. Propunerea mea este să îi lăsăm să se instaleze confortabil. În acest fel, probabil că se vor mai potoli. Abia apoi ne vom face apariția. În starea lor actuală de furie nu se poate face nimic, așa că nu are rost să bravăm. Până una alta, îți propun să ascultăm ce spun, ca să ne lămurim ce fel de suflete sunt!

4. După cum poți vedea, cei trei lideri de care ascultă sunt cei din față. Orice vor decide aceștia, mulțimea din spate îi va asculta. De aceea, haide să păstrăm tăcerea, și sunt convins că vom auzi lucruri uimitoare! Cel din mijloc se adresează deja mulțimii, cerându-i să facă liniște. Probabil că urmează să le țină un discurs, care va fi de maxim interes inclusiv pentru noi. Să fim așadar atenți! Mulțimea se liniștește deja. Văd că acum își drege glasul... Gata, a început să vorbească!”

5. Liderul noilor sosiți se adresează astfel mulțimii: „Dragii mei tovarăși de arme! Am murit cu toții pe câmpul de luptă, unde am fost măcelăriți ca vitele într-un abator! Și ce am realizat în acest fel? Ne-am luptat cu toții pentru libertate și am căzut în acest infern! Am luptat ca niște eroi, fără să ne temem de moarte, fără să credem în lumea de apoi și luând în râs așa-zisele Evanghelii, iar acum ne-am trezit în iadul cel mai deplin, care nu este în nici un caz un vis. În semn de recunoștință pentru faptele noastre eroice, cine știe ce diavol ne-a permis să descoperim acest palat, conducându-ne către el. Acum suntem cu toții înghesuiți în interiorul lui, ca sardelele dintr-o conservă. Suntem înconjurați de întuneric din toate părțile, ca și cum ne-am afla într-o peșteră, și nu vedem nici o luminiță la capătul tunelului. Casa pare complet părăsită, așa că o putem considera răsplata binemeritată pentru eforturile noastre!

6. O, dacă am avea posibilitatea să le comunicăm sărmanilor noștri camarazi din lumea exterioară ce fel de răsplată îi așteaptă în această lume! Cu siguranță, nici unul dintre ei nu s-ar mai hazarda vreodată să pășească pe «câmpul de onoare», în această lume nu am găsit nimic bun până acum. În schimb, avem parte de toate relele imaginabile: foame, sete, frig și căldură excesivă, toate la un loc. Durerea ne macină din interior, ca un vierme intestinal, iar ochii noștri nu percep nici un fel de lumină. O, frumoasă răsplată pentru toate suferințele și privațiunile la care ne-am supus în lumea exterioară, îndeosebi pe «câmpul de onoare»!

7. Așadar, aceasta este soarta care îl așteaptă pe mândrul combatant al pământului: să fie mâncat de viu și aruncat în bezna cea mai deplină, disperat și doar pe jumătate conștient! O, viață blestemată! Ce mai înseamnă astăzi să fii erou? Dar ce putem face? Părerea mea este că am blestemat destul. Ce-ar fi să mai schimbăm placa și să încercăm să ne rugăm? Poate că o rugăciune nu ne-ar strica. Știe cineva pe de rost vreo rugăciune, oricare ar fi ea?”

8. Un individ din mulțime spune: „Domnule căpitan, știu eu una, pe care am învățat-o de la Kossut!” - Comandatul: „Asta ne-ar mai lipsi, boule! Kossut și-a pierdut viața, deși s-a rugat, așa că la ce ne-ar folosi nouă rugăciunea lui? Mai știe cineva o altă rugăciune?”

9. Un italian îi răspunde: „Signore Generale! Eu știu o rugăciune foarte frumoasă di santa Maria, și încă una de lo santo Giuseppe!”

10. Comandantul: „Tacă-ți fleanca, italian prost! Numai de prostiile tale nu am avea nevoie în această lume! Să vină cineva cu o rugăciune mai sensibilă! Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu știe nimeni dintre voi rugăciunea care începe cu: «Tatăl nostru carele ești în ceruri»?” - Unul dintre soldați face un pas în față și spune (într-un dialect puternic, pe care noi nu-l vom reproduce aici): „Domnule general, când eram copil, mama m-a învățat Rugăciunea Domnului. Este absolut minunată, simplă, dar de o mare frumusețe! Nu mi-o mai amintesc în întregime, dar o voi spune atât cât mi-o amintesc!” - Generalul: „Haide, dă-i drumul. Lăsați-l să se roage, oricât de mult dorește!”

11. Soldatul începe să conducă grupul de rugăciune, spunând: „Repetați după mine: «Tatăl nostru carele ești în ceruri!» - Stați așa! Oare ce urmează? - A da! «Sfințească-se numele Tău! Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ!» - Și, mai departe? - îmi pare rău, domnule general, că mă descurc atât de prost! Dar aveți răbdare, sunt sigur că îmi voi aminti până la urmă. Aha! Mi-am amintit! «Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne nouă astăzi... Și nu ne conduce pe noi în ispită!»„

12. Altul îl completează: „Hei, ai uitat ceva: «Iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi le iertăm celor care au greșit față de noi!»„ - Primul soldat: „Te rog să continui! Eu nu mi-o amintesc prea bine”. Al doilea soldat: „Urmează apoi: «Și nu ne conduce pe noi în ispită, și ne izbăvește de ticăloși, căci nimic nu este mai rău decât aceștia! Amin!»„ - Primul soldat: „Hei, nu era așa! Finalul suna astfel: «Și ne izbăvește de cel rău și viclean! Amin!» Oricum, înțeleg perfect ce-ai vrut să spui: știu că te-ai referit la mine, dar nici tu nu ești cu ceva mai bun, deși te crezi atât de deștept! Părerea mea este că adevăratul ticălos ești tu! În sfârșit, ți-am spus ce cred despre tine!”

13. Generalul le taie vorba din gură: „Terminați cu sfada! Suntem și-așa suficient de nefericiți, din cauza unei puteri mai presus decât noi, pe care nu o putem învinge! Ce rost are să ne înrăutățim singuri situația, acuzându-ne reciproc? De altfel, la ce mai folosește o rugăciune, dacă nu ți-o amintești decât pe jumătate? Să iasă în față cineva care își amintește integral rugăciunea! Dacă nu o știe nimeni perfect, mai bine să nu ne rugăm!”

14. O femeie iese în față și spune: „Mister general, știu eu această rugăciune, dar nu cunosc prea bine germana. De aceea, aș prefera să o spun în engleză sau în franceză!”

15. Generalul: „Stimată doamnă, când o faci în particular, roagă-te și în chineză, dacă dorești, dar majoritatea celor de față nu cunosc decât germana, așa că nu se pot ruga decât în această limbă! Întreb din nou: este cineva capabil să spună integral Rugăciunea Domnului într-o limbă germană corectă? Dacă da, să iasă în față și să o facă!”

16. În sfârșit, un pastor iese în fața grupului și spune: „Domnule general, dacă nimeni nu are nici o obiecție în fața faptului că sunt luteran, aș putea rosti eu rugăciunea!” - Generalul: „În ceea ce mă privește, nu-mi pasă dacă ești luteran, catolic sau turc. Din păcate, marea majoritate a celor de față sunt catolici, așa că s-ar putea simți ofensați dacă ar fi nevoiți să se roage repetând cuvintele unui luteran. De aceea, mă văd nevoit să declin oferta ta, la care nu voi apela decât în cazul în care nu voi găsi nici un romano-catolic capabil să rostească această rugăciune. Până atunci, nu te îndepărta prea mult de mine”.

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:15 ]
Post subject:  Capitolul 123 - Un călugăr dorește să țină o slujbă divină - dar pentru bani! Generalul face spume, criticând cu asprime

Capitolul 123
Un călugăr dorește să țină o slujbă divină - dar pentru bani! Generalul face spume, criticând cu asprime biserica romano-catolică.
Robert simte dorința de a-i ajuta pe oameni. Sosirea Domnului.

1. Generalul continuă astfel: „Chiar nu există nici un credincios din rândurile confesiunii romano-catolice în toată această companie mizerabilă, capabil să rostească de la un cap la altul Rugăciunea Domnului, într-o germană fluentă?”

2. Un călugăr înveșmântat în roba sa neagră iese în față și spune: „Domnule general, eu cunosc foarte bine această rugăciune, dar mă tem că ea nu ne va fi de nici un folos, căci am murit cu toții nespovediți și neîmpărtășiți, și nu ne-am confesat în fața preotului, așa că la ora actuală ne aflăm în afara stării de grație! Ne-am putea ruga până mâine, dar acest lucru ar însemna vanitate pură, căci Dumnezeu ne-a condamnat deja pentru vecie! Va trebui să așteptăm în această stare Judecata de Apoi, după care o trâmbiță teribilă ne va chema înapoi în trupurile noastre, pe care le vom îmbrăca din nou, apărând în ele în fața inexorabilului scaun al judecății lui Dumnezeu, pentru a primi astfel în mod oficial condamnarea eternă, fiind aruncați în focul teribil al iadului!

3. Nu cunosc decât o singură cale prin care am mai putea fi încă mântuiți, iar aceasta este Sfânta Misă, singura care este pe placul lui Dumnezeu. Deși nu am Biblia și celelalte instrumente necesare la mine, contra unei mici taxe din partea acestor credincioși cred că aș putea să țin o slujbă așa cum mi-o amintesc, fapt care ne-ar putea mântui pe toți. Căci numai sfânta Misă ne mai poate salva la ora actuală. Celelalte rugăciuni sunt complet inutile!”

4. Generalul: „Tacă-ți fleanca, tâlhar fără inimă! Dacă afirmi cu tupeu că singura cale de mântuire este Misa, dar nu ești de acord să ții această slujbă decât contra unei sume de bani - deși știi foarte bine că am ajuns cu toții în această lume fără nici o lețcaie -, înseamnă că ești mai rău decât toți criminalii, hoții, desfrânații și adulterii de pe pământ, luați la un loc! Ai rămas și în această lume ceea ce erai pe pământ: un fariseu care face comerț cu Dumnezeu! Piei din ochii mei și citește-ți în altă parte prostiile latinești, iar pe noi scutește-ne pe viitor de prezența ta funestă! Căci noi suntem în marea noastră majoritate germani și slavi, așa că nu știm să ne rugăm decât în germană sau în slavonă. Hai, stânga-mprejur! Marș înainte!”

5. Călugărul bate în retragere, neîndrăznind să încalce porunca superiorului său. Cât despre general, aceste face acum apel la slavi, întrebându-i dacă printre ei există cineva care cunoaște Rugăciunea Domnului.

6. Imediat, un polonez iese în fată și spune: „Generale, eu o cunosc perfect, în cinci limbi!” - Generalul: „Foarte bine. Atunci, spune-o mai întâi în germană, iar apoi în slavonă, dar cu voce tare și cât mai limpede”.

7. Polonezul rostește rugăciunea așa cum i s-a spus, iar grupul o repetă la unison. Numai călugărul și alți câțiva ca el refuză să ia parte la rugăciunea colectivă, supărați că generalul i-a împiedicat să își țină slujba în limba latină. Cei din preajmă remarcă însă atitudinea lor plină de dispreț, precum și faptul că atunci când grupul mare rostește cuvintele: „Vină împărăția Ta”, călugărul completează: „Nu o să ajungeți în nici o împărăție! O să ajungeți cu toții în iad!” Șocați de atâta nesimțire, ei îi înșfacă pe „sfinții” slujitori ai lui Dumnezeu și îi duc pe toți în fața generalului, ca să le facă raport.

8. Furios la rândul lui pe „slujitorii Domnului”, generalul încearcă totuși să calmeze spiritele, spunându-le celorlalți: ,Hei, liniștiți-vă! Știm cu toții ce făceau pe pământ acești clerici ipocriți, cu rare excepții: orice, numai ce spuneau nu! De aceea, nu trebuie să vă surprindă dacă până și un porc s-ar dovedi în cocina sa un creștin mai bun decât un astfel de cleric! - La urma urmei, cine au fost cei care l-au crucificat pe Iisus? Preoții! Ca să nu-și iasă din mână, au inventat Misa, care nu înseamnă altceva decât o repetiție rituală a adevăratei crucificări a lui Iisus. De aceea, este evident la ce ne putem aștepta din partea lor. Dacă cineva judecă un altul, înseamnă fie că este mai puternic decât cel pe care îl judecă, fie că și-a arogat singur această putere, acționând ca un domn arogant asupra celui pe care își imaginează că îl judecă. Și totuși, clericii îl judecă zilnic pe Hristos, înviindu-L din morți numai pentru a-L ucide din nou, căci nu ar ști niciodată ce să facă cu un Hristos veșnic viu! În acest fel, ei își arogă dreptul de a fi mai presus decât Dumnezeu! Cine ar putea nega faptul că așa stau lucrurile în «singura» biserică apostolică și capabilă să conducă la beatificare, respectiv biserica romano-catolică? Dacă această gloată infernală de magicieni negri își arogă dreptul de a-L condamna la moarte pe însuși Dumnezeu, de ce ne-ar mai mira faptul că ne-au condamnat și pe noi la chinurile iadului?!

9. În timpul vieții mele terestre, am studiat istoria și am descoperit faptul că în culisele tuturor marilor războaie și revoluții ale umanității, care au provocat atâta vărsare de sânge, s-a aflat întotdeauna preoțimea, alături de politicieni! Cine i-a instigat pe oameni să iasă în stradă sau să meargă la luptă? Preoții!

10. Ultima revoluție a început în Elveția și s-a răspândit apoi în toate direcțiile. De aceea, s-au făcut mari presiuni asupra papei să răzbune această «oroare» la modul global, în întreaga Europă, căci elvețienii au avut tupeul să devalizeze depozitele burdușite cu provizii și pivnițele pline cu vinuri vechi ale preoților, pe care slujitorii lui Dumnezeu nu doreau cu nici un chip să le împartă cu prostimea, în numele iubirii creștine față de aproape! De aceea, această oroare i-a măcinat atât de tare încât au început să-i agite pe oameni, întărâtându-i unii împotriva celorlalți, astfel încât să aducă blestemul asupra întregului pământ. Trebuie să recunoaștem că au reușit de minune, deși în acest fel și-au făcut singuri o rană pe care nici o plantă terestră nu o va mai putea vindeca vreodată! Cred că ați înțeles ce vreau să spun! De aceea, nu vă pierdeți cumpătul, chiar dacă acești sataniști vă vor condamna de o mie de ori la chinurile iadului!

11. Dacă dorești să cunoști pe cineva, tot ce trebuie să faci este să îi privești acțiunile, căci omul se cunoaște după faptele sale. Se spune că nu este bine să legi prietenie cu măcelarii și cu ucigașii de oameni. Mă întreb în aceste condiții cât de bine poate fi să legi prietenie cu ucigașii lui Dumnezeu?

12. Istoria, îndeosebi cea a Spaniei, atestă cât de barbar s-au comportat slujitorii lui Dumnezeu cu mieii pe care îi aveau în grijă. De aceea, lăsați-i pe acești oameni în negru, cu trupul, sufletul și spiritul la fel de negre, să plece și să blesteme oricât de mult vor dori! Cât despre noi, ceilalți, de acum înainte vom acționa ca niște frați adevărați, ajutându-ne și sfătuindu-ne reciproc atât cât vom putea!

13. Părerea mea este că dacă există într-adevăr un Dumnezeu, lucru pe care mi-ar fi greu să-l contest, văzând că există viață după moarte, și dacă judecăm lucrurile ținând cont de înțeleaptă Lui creație, El trebuie să fie mai bun decât așa-zișii Lui slujitori, așa cum ne-a demonstrat El însuși atunci când s-a întrupat pe pământ în persoana lui Iisus Hristos, cel care a expus adevărata față a preoțimii vremii Sale! De aceea, suntem îndrituiți să sperăm că judecarea noastră de către El va fi mai bună decât cea pe care a proferat-o această gloată sinistră de clerici!”

14. Întreaga mulțime răspunde cu ovații acestui discurs critic al generalului la adresa castei preoțești. Cât despre preoți, aceștia își strâmbă iritați fețele, în timp ce fostul călugăr, incapabil să își mai controleze furia dezlănțuită, începe să invoce deschis iadul, invitându-l să îi înghită pe acești profanatori odioși. Dar mulțimea nu mai este dispusă să îi suporte aberațiile, așa că îl prinde de ceafă și îl aruncă afară din casa, unde rămâne o vreme la pământ, leșinat.

15. În acest timp, aflat în continuare în pragul ușii care duce în cea de-a doua încăpere, Robert îi spune lui Dismas: „Mi-a plăcut enorm discursul și atitudinea generalului, mai puțin ieșirea lui foarte aspră împotriva clericilor! Mi-aș dori foarte mult să îi pot ajuta cu ceva pe acești oameni!”

16. Dismas îi răspunde: „Ai puțintică răbdare, prietene, căci lucrurile se vor rezolva de la sine. Avem cu toții nevoie de Domnul, dar intuiesc că venirea Lui este foarte aproape! Privește pe fereastră: a sosit deja, împreună cu ceilalți oaspeți, pe care îi cunoaștem deja! Haide să ne grăbim să le ieșim în întâmpinare! O, da, El este... El este!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:17 ]
Post subject:  Capitolul 124 - Exuberanța lui Robert. Domnul este îngrijorat de soarta călugărului

Capitolul 124
Exuberanța lui Robert. Domnul este îngrijorat de soarta călugărului. Stăpânul casei, Robert, obține ajutorul Helenei. Nunta celestă.

1. Toți cei opt bărbați se grăbesc așadar să îi iasă în întâmpinare Domnului. Mă găsesc într-adevăr, preocupat de soarta călugărului leșinat, care își revine încet, fără să Mă recunoască, evident.

2. Cu lacrimi în ochi, Robert Mi se adresează astfel: „O, Doamne, Părinte preasfânt și preaiubit! Unde ai fost în tot acest timp, de nu Te-am putut găsi, deși Te-am căutat pretutindeni? O, cât de tristă și de goală ni s-a părut această casă atunci când nu Te-am mai putut găsi nicăieri în ea! Și cât de greu ne-a fost să aranjăm în ordine mesele! Pe scurt, situația ni s-a părut de-a dreptul insuportabilă fără Tine. Dar acum, că Te-ai întors la noi, pe proprietatea Ta, totul ni se pare din nou o desfătare! Simt că îmi ies din minți de fericire, deși cea căreia îi vine să danseze este inima mea, nu picioarele mele! Cât de adevărate sunt cuvintele pe care le-ai rostit cândva: «Fără Mine nu puteți face nimic!» Eu aș merge chiar mai departe, spunând: «Fără Tine, Tată preaiubit, nu există nimic, nicăieri! Tot ce rămâne este un mare gol și o tristețe imposibil de depășit!» O, Tată, sper că nu mai intenționezi să ne părăsești vreodată în viitor...".

3. Eu: „Nu te-am părăsit nici cu această ocazie, poți fi convins de acest lucru! Nu am făcut altceva decât să-i însoțesc pe oaspeții tăi, respectiv pe copiii Mei, într-o plimbare Prin grădină, în timpul căreia le-am arătat diferite plantații așa cum nu au văzut vreodată pe pământ și care le-au produs o mare desfătare. În tot acest timp, voi ați făcut o treabă foarte bună, aranjând de minune mesele din sufragerie, fapt care Mi-a făcut o mare plăcere. Ce contează dacă nu M-ați putut vedea cu ochii voștri timp de câteva momente scurte, câtă vreme Eu v-am însoțit în permanență prin iubirea Mea? Eu sunt Cel care a plasat acele cuvinte pe limba lui Dismas, astfel încât să continui instruirea voastră. Acum M-am întors la voi în forma Mea vizibilă și am intenția să intru în casă, ca să îi vindec pe cei care suferă de dorul vieții!

4. Iată, avem un prim pacient chiar în fața noastră, sub forma acestui călugăr, care este complet orb, surd, mut și lipsit de inteligență, toate în același timp! El are cea mai mare nevoie de ajutorul nostru, și tot el ne va ajuta apoi să îi trezim pe ceilalți. Generalul l-a atacat cu prea multă asprime, acuzându-l de crime pe care sărmanul om nu le-a comis niciodată, fapt pe care îl cunoaște prea bine. Din acest punct de vedere, generalul s-a înșelat, deși în general este un spirit însetat de adevăr și lumină. Omul de față nu diferă cu nimic de ceilalți de teapa sa, așa că trebuie ajutat. În fond, orice om care se naște în religia romano-catolică devine surd, orb, mult și lipsit de inteligență spirituală, prin forța lucrurilor, fapt pentru care nu poate fi condamnat. Pe de altă parte, tratamentul de care a avut parte i-a fost cât se poate de benefic, căci i-a mai domolit puțin aroganța preoțească. Acum are deja mustrări de conștiință, căci își dă seama că a încercat să îi facă pe ceilalți să creadă în niște lucruri în care nu credea el însuși, folosindu-se de sperietoarea iadului și încercând să-i atragă cu promisiunea raiului, deși el însuși nu a crezut niciodată în aceste realități. Pentru el, religia nu a însemnat niciodată altceva decât un instrument mitologic cu ajutorul căruia oamenii de pe pământ pot fi ținuți mult mai bine în frâul legilor lumești. A ținut o sumedenie de slujbe divine, dar numai cu scopul de a ameți și mai tare masele oarbe, pentru care nu a avut niciodată nici un respect. La fel ca acel papă pe care îl cunoașteți cu toții, și-a spus și el în barbă de multe ori: «În fond, străvechea legendă a lui Hristos nu este deloc rea, căci poți face cu ea orice dorești! În plus, le aduce slujitorilor săi mulți bani și un mare prestigiu. În rest, nu folosește la nimic, vechile legende grecești fiind infinit mai elocvente decât ea!»

5. Dar Eu vă spun: nimic din toate acestea nu contează, căci în marea lui orbire, acest călugăr a fost de trei ori sclavul Romei! Cine are însă dreptul să pedepsească un sclav pentru că i-a permis stăpânului său să îi scoată ochii și să îi astupe urechile? De aceea, frate Robert, grăbește-te să intri din nou în casă și adu-ne niște pâine și niște vin! Căci acest spirit are nevoie de ele mai presus de orice altceva, pentru a-și întări astfel spiritul, putând să primească apoi de la noi sfaturi înțelepte, întorcându-se astfel pe calea cea dreaptă. Haide, fă ce ți-am spus!”

6. Câteva clipe mai târziu, Robert se întoarce cu o sticlă mare de vin și cu o pâine întreagă. El îmi spune: „Doamne, am adus ce mi-ai cerut! Mă întreb însă cum i-am putea da călugărului aceste întăritoare câtă vreme zace la pământ ca mort. Oare nu ar trebui mai întâi să îl ajutăm să se trezească?”

7. Eu: „Dragul Meu Robert, ai puțintică răbdare! Simpla noastră prezență îl va ajuta să se trezească în cel mai scurt timp. Acest tip de pacienți este mult mai periculos decât cei pe care i-am tratat până în prezent, așa că va trebui să investim mai mult timp și mai multă răbdare cu ei. Văd că și cantitățile de pâine și de vin pe care le-ai adus ți se par cam grele. Iată, buna noastră Helena te privește cu simpatie! Nu ai dori să îți dea o mână de ajutor? Nu crezi că gospodăria ta ar avea foarte mult de câștigat dacă ar avea o stăpână ca ea?”

8. Zâmbind sfios, Robert îmi răspunde: „Totul ar fi perfect, dacă nu ar fi atât de frumoasă! Oricum, nu mi-ar strica o mână de ajutor, asta-i sigur! O, Doamne, un astfel de cadou din partea Ta ar face din această casă un paradis echivalent cu zece mii de ceruri! Dar, așa cum spuneam, frumusețea ei mi se pare prea ieșită din comun, prea glorioasă și prea orbitoare pentru mine”.

9. Eu: „Bine, dar parcă nimic nu îți plăcea mai mult pe pământ decât ceea ce era simultan frumos și util! Îmi amintesc chiar că obișnuiai să îți spui: «Frumosul trebuie să fie util, iar utilul frumos!» De altfel, se întâmplă să fiu întru totul de acord cu tine. Aceasta este fundamentul oricărei acțiuni a Mea, încă de la începuturile eternității. De aceea, lucrările Mele sunt întotdeauna simultan frumoase și utile. Utilitatea corespunde înțelepciunii și adevărului Meu, iar frumusețea iubirii și bunătății Mele eterne. Practic, în această împărăție a spiritelor nu vei găsi niciodată ceva util care să nu fie simultan și frumos, și invers! Cu cât descoperi ceva mai frumos în această lume, cu atât mai util se va dovedi el!

10. Într-adevăr, Helena este de o frumusețe extremă, ceea ce, în virtutea legii pe care ți-am transmis-o adineauri, echivalează cu a spune că utilitatea ei este incredibil de mare. De aceea, nu te lăsa copleșit exclusiv de frumusețea ei. Nu vei putea deveni o ființă umană perfectă și un înger al Meu decât devenind una cu voința ei, caz în care va deveni ea însăși chiar mai frumoasă, mai perfectă și mai utilă decât este la ora actuală! De aceea, iată, ți-o dăruiesc acum să îți fie soție celestă (*), astfel încât să puteți deveni amândoi mai înțelepți, mai fericiți și mai binecuvântați. Haide, dă-i mâna și strânge-o la piept! Împliniți această dorință a Mea și veți fi amândoi binecuvântați de-a pururi!”

11. Strălucind de fericire, Robert îmi spune: „O, Doamne, iartă-mi imensa slăbiciune, dar nu pot să nu-Ți mărturisesc că niciodată în viață nu mi-a făcut atâta plăcere să îți spun: «Facă-se voia Ta!» Haide, vino la pieptul meu, preafrumoasă și celestă Helena! Ceea ce mi-a dăruit acum Părintele Iisus și Domnul nostru al tuturor, Iehova Savaot, ți-a dăruit simultan și ție, prin mine! De aceea, haide să fim amândoi una în toate, uniți întru fericirea noastră, întru iubirea, adevărul și faptele noastre de caritate, căci numai astfel vom putea deveni una întru Dumnezeu, Părintele nostru preaiubit!”

12. Strălucind de frumusețe și de iubire, Helena îi răspunde: „Numele Domnului fie lăudat de-a pururi! Facă-se voia Lui sfântă! De acum înainte, voința ta îmi va deveni de asemenea sacră, pentru eternitate, căci știu că nu mai ai în inima ta altă voință decât cea a Tatălui ceresc al tuturor oamenilor și îngerilor! - Dacă vreodată inima ta va simți un moment de slăbiciune, în urma marelui efort depus în numele iubirii, ea își va putea găsi oricând un sprijin în iubirea mea abundentă. La fel, dacă inima mea va simți vreodată o slăbiciune, considerând că voința divină slăbește în ea, voi apela fără rezerve la inima ta pentru a mă întări din nou, în numele Tatălui nostru preasfânt. De aceea, accept acum, în numele aceluiași Părinte divin, să devin soția ta legiuită și celestă, care va locui de acum înainte în casa și în inima ta, cu care va fi una, acum și de-a pururi! Fie ca înțelepciunea, iubirea, grația, ordinea și voința Tatălui nostru ceresc să ne binecuvânteze pentru totdeauna!”

13. Mișcat până la lacrimi, Robert o strânge pe Helena la pieptul său și o sărută pe frunte de trei ori. La rândul ei, Helena îl sărută pe gură tot de trei ori, după care îi ia din mâini pâinea și vinul, spunându-i: „Acum, că sunt soția ta de-a pururi, îngăduie-mi să iau asupra mea o parte din povara pe care o porți! Este suficient că te ocupi de întreaga organizare a acestei case, în numele Tatălui nostru ceresc! De acum înainte, eu voi fi brațul tău drept!”

14. Eu: „Foarte bine, foarte bine, copiii Mei dragi! Acum sunteți una și binecuvântați de Mine, și așa veți rămâne pentru totdeauna!

15. Asta nu ne rezolvă însă sarcina. Dimpotrivă, a sosit timpul să trecem la fapte! Din fericire, de acum înainte ne vom putea mișca mai rapid și mai eficient, căci tu, dragul Meu Robert, ești deja un cetățean cu drepturi depline al împărăției celeste, dispunând nu doar de puterea de a acționa în numele adevărului Meu divin, ci și de aceea a iubirii aflată la unison cu voința Mea, pe care nu trebuie să o folosești însă decât atunci când înțelepciunea în sine nu va fi suficientă! De aceea, haideți să ne aplecăm asupra acestui bolnav și să suflăm asupra lui, ca să se poată ridica din somnul său, iar noi să ne putem începe procesul de vindecare!”

(*) - Vezi și „Despre iubirea în cuplu” de Emanuel Swedenborg, «1688-1772», n.r.)

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:23 ]
Post subject:  Capitolul 125 - Trezirea spirituala a călugărului. Dialogul său cu sine - o oglinda a sufletului său.

Capitolul 125
Trezirea spirituala a călugărului. Dialogul său cu sine - o oglinda a sufletului său. Hristos, ancora vieții pentru cei naufragiați.

1. Robert se apleacă și suflă asupra călugărului leșinat. Instantaneu, acesta începe să dea semne de viață, la fel ca cineva care se trezește din somn.

2. După ce se ridică de la pământ, călugărul începe să poarte acest dialog cu sine însuși, rostit cu voce tare: „Cine a fost cel care mi-a insuflat această viață în străfundurile ființei? Doar am fost ucis de dușmanii mei!” (Menționez că în lumea spiritelor, atunci când ești aruncat afară dintr-o casă, rămâi o vreme ca mort, aceasta fiind senzația pe care o percepi.) -”Unde mă aflu acum? Oriunde aș privi, nu văd decât întuneric și beznă! Urechile mele nu aud nici un zgomot. Nu simt absolut nimic. Nici măcar nu îmi dau seama dacă sub picioarele mele există vreun sol. O, dacă aș simți o vibrație cât de mică!

3. În lumea exterioară am fost preot și mi-am îndeplinit atribuțiile cu mult zel, desigur, mai mult de dragul intereselor mele lumești, căci credința mea a fost întotdeauna mică. Totuși, nimeni nu mă poate acuza că nu mi-am îndeplinit corect sarcinile preoțești. Și ce răsplată am cules acum, în această împărăție a morții? O, Doamne, dacă exiști, iar dacă nu, o, soartă inexorabilă! De ce a trebuit să mă nasc ca ființă conștientă de sine? De ce a trebuit să trec prin toate acele experiențe nenaturale ale vieții, să fiu împovărat de toate blestemele posibile? Cine mi-a putut dori un destin atât de crud? Oare este vina copilului că se naște orb și nu găsește nici un medic care să-l vindece? O, soartă crudă, unde te ascunzi, ca să te pot găsi și blestema? Întreaga mea viață de până acum nu a fost altceva decât un blestem necontenit. De aceea, nu voi mai blestema pe nimeni de acum înainte, căci însăși ființa mea reprezintă un blestem în sine”.

4. Îi spun lui Robert: „Acum suflă peste urechile sale!” - Robert face ce i-am spus.

5. Călugărul ascultă o vreme, după care spune: „Oare unde am ajuns? Acum aud niște zgomote, ca un fel de vuiet al mării, dar și ciripitul unor păsări! Ciudată asociere! Oare urmează să fiu luat de ape, iar păsările să cânte deasupra cadavrului meu? O, soartă nedreaptă, dacă îmi e dat să mă înec, de ce trebuie să aud mai întâi sunetele destinului care mă așteaptă? Nu poți veni pe furiș, ca un hoț, răpindu-mi astfel sufletul neputincios? Dar de ce mă mai plâng? Oare nu fac același lucru pe pământ judecătorii care le citesc răufăcătorilor condamnarea lor la moarte, înainte de a-i ucide efectiv? Împietrirea și cruzimea oamenilor nu sunt satisfăcute numai cu condamnarea la moarte a fraților lor lipsiți de apărare; ei doresc mai întâi să îi chinuiască. Dacă oamenii procedează în acest fel, de ce s-ar purta soarta mai delicat cu noi?”

6. Îi spun lui Robert: „Acum suflă peste ochii lui”. Robert face ce i-am spus.

7. Călugărul începe să se frece la ochi, după care spune: „Ce-a fost asta? Am simțit că cineva suflă peste ochii mei, după care am început subit să văd ca prin ceață, iar pământul de sub tălpile mele a devenit solid. Iată, mă aflu în fața casei din care am fost aruncat afară de către dușmanii mei! Este neschimbată, iar în locul vuietului cumplit de dinainte aud acum distinct vocile lor! Cât despre ciripitul păsărilor, acesta era real, căci în apropiere sunt o sumedenie de copaci. Curios totuși că nu văd nici o pasăre cântătoare.

8. Am început din nou să cred în Dumnezeu! Generalul care a refuzat - nu tocmai pe nedrept - să asculte slujba mea, avea dreptate să îl slăvească pe Dumnezeu din toată inima, nu așa cum am încercat să i-l prezint eu! La urma urmei, mi-am primit răsplata cuvenită! Au avut dreptate să mă arunce afară! Of, cine m-o fi pus să mai și cer bani pentru a ține acea slujbă? Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba (nici măcar în această lume a spiritelor!)”.

9. Îi spun lui Robert: „Acum suflă deasupra gurii și pieptului său”. - Robert face ce i-am spus.

10. Călugărul: „O, ce briză delicată și suavă mi-a trecut peste buze! Să mă fi sărutat oare un înger? Cu siguranță, așa trebuie să sărute îngerii! Am simțit inclusiv în piept o căldură care mi-a cuprins inima, iar asupra mea a coborât viața și fericirea. Numai un înger ar putea face un asemenea miracol! Iar această lumină care mi-a invadat întregul corp devine din ce în ce mai strălucitoare! Chiar și membrele mele au devenit mai viguroase, și simt o vibrație plăcută în ele, ca și cum energia vieții s-ar fi amplificat subit în mine!

11. Mai mult, întregul peisaj a devenit mai luminos! Chiar și casa de dinainte pare mai bine structurată. Ah, dar este un adevărat palat! Și câte etaje are! Și toate acele arcade splendide, ca să nu mai vorbesc de balconașele de sub ferestre! Ce măreție! Cred că trăiesc într-un vis. Doar am văzut și mai devreme aceeași casă, când am ajuns aici cu generalul, dar nu-mi amintesc să fi avut o splendoare atât de neasemuită.

12. Mă tentează ideea să mă întorc înăuntru, dar mă tem că voi fi aruncat din nou afară. De aceea, cred că ar fi mai bine să rămân deocamdată aici, în aer liber, și să admir din exterior grandioasa clădire, care pare să devină din ce în ce mai mare pe măsură ce lumina dimineții se amplifică. Doamne, ce bucurie mi-a inundat inima! Da, voi rămâne aici, unde mă simt atât de bine!

13. Ce nu reușesc să înțeleg totuși este de ce mă simt atât de în largul meu, de parcă aș fi ajuns acasă. Doar nu am văzut niciodată această regiune, care nu îmi este deloc familiară. Ah, ce splendoare fără margini! Ce armonie desăvârșită! Ce frumos se îmbină această grădină superbă cu munții maiestuoși din zare, care se ridică semeți către răsărit, în timp ce spre miazănoapte peisajul devine din ce în ce mai nivelat, scăzând în înălțime. - O, este indescriptibil!

14. În apropiere zăresc un pavilion minunat! Ce-ar fi să mă urc pe el? În acest fel, m-aș putea bucura de o priveliște și mai sublimă a acestei regiuni. Picioarele mele sunt cât se poate de viguroase acum. Urcușul nu este ușor, dar cred că voi face față! - Dar mai bine nu, căci s-ar putea să îl supăr pe proprietar. Totul este atât de desăvârșit aici. Curios însă, cu toată lumina pe care o simt în interior, constat că foamea și setea nu au dispărut nici chiar în această împărăție a spiritelor! Ah, ce bine mi-ar prinde o bucată de pâine și ceva de băut, care să îmi satisfacă și mai mult spiritul!”

15. Îi spun lui Robert: „Dă-i niște pâine și o cupă de vin”. - Robert ia pâinea și vinul de la Helena și le plasează în mâna călugărului. Acesta rămâne uluit să vadă că dorința i s-a împlinit pe loc, dar nu-și dă seama cine i le-a plasat în mână.

16. Privind o vreme pâinea și vinul, el își spune: „Slavă Domnului! Acum nu îmi mai pot dori nimic în plus! Deci așa se desfășoară lucrurile în lumea spiritelor! Încântătoare perspectivă pentru un stomac flămând! Asta-i viața care-mi place! Sper că s-a terminat pentru totdeauna cu noaptea și cu întunericul, căci a fost înspăimântător!

17. Mi-aș dori să știu însă cine este cel care îmi satisface chiar și cea mai mică dorință. Cu siguranță, este un spirit bun sau un înger! Mă întreb însă de ce nu îl pot vedea? Probabil că sunt încă mult prea nedemn și prea păcătos pentru a putea suporta strălucirea unui înger al lui Dumnezeu! Și totuși, văd perfect această pâine și acest vin! Mă rog, fie ce-o fi, probabil că va veni o vreme când lucrurile se vor lămuri de la sine! Deocamdată, voi începe să mă înfrupt din această pâine, după care voi savura cupa cu vin! Sper ca Dumnezeu să le binecuvânteze, slăvit fie numele Lui!”

18. Călugărul rupe acum o bucată mare de pâine și o mănâncă, uimit de gustul ei incredibil de savuros, încântat, termină întreaga pâine, după care spune satisfăcut:

19. „Slavă Domnului! Această pâine are o savoare minunată, care îmi amintește de ananasul brazilian! Iar acum să trecem la vin, în numele lui Dumnezeu! Este o cantitate cam mare, dar nu-mi fac probleme, doar obișnuiam deseori, și când trăiam pe pământ, să întrec uneori măsura, atunci când eram invitat la botezuri sau la nunți! O, ce culoare minunată are, în nuanțe de auriu!”

20. După care dă cupa peste gât, înghițind vinul până la ultima picătură. La fel ca în cazul pâinii, rămâne uluit de buchetul și savoarea sa ieșite din comun. Încântat la culme, călugărul continuă să repete la infinit, cu sinceritate și devoțiune: „Domnul fie lăudat! Domnul fie lăudat!”

21. După ce rămâne o vreme visător, el își revine și spune: „Doamne, ce putere mi-a dat această masă. Cu siguranță, această pâine și acest vin nu au nimic de-a face cu echivalentele lor terestre! Acestea trebuie să fie pâinea și vinul celeste, căci pâinea mi-a hrănit sufletul, iar vinul mi s-a părut însăși viața! Abia acum simt că trăiesc cu adevărat, de parcă moartea m-ar fi părăsit pentru totdeauna. Cine știe, poate că străvechiul mit al cinei cea de taină pe care le-a oferit-o Hristos ucenicilor Săi, transmițându-le astfel viața eternă, nu a fost o simplă prostie, așa cum susțin clericii «atotcunoscători» de pe pământ!

22. Există, desigur, și contradicții în această doctrină a lui Hristos, pe care un spirit sănătos nu le poate digera la fel de ușor cum am digerat eu această masă delicioasă! La fel de adevărat este însă că ea conține și multe lucruri adevărate, care te duc cu gândul că cel care a lansat-o nu putea fi un simplu om obișnuit, ci un Dumnezeu pe pământ. Iar acum, această pâine și acest vin mi-au oferit cea mai bună dovadă că Iisus Hristos chiar a existat cândva pe pământ, fiind cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, fapt pe care aproape nici un cleric terestru nu îl mai crede de mult timp.

23. Cine știe, poate chiar voi avea vreodată prilejul fericit de a-L cunoaște pe acest Spirit măreț! O, dacă se va întâmpla acest lucru, îl voi ruga pe Hristos să îmi îngăduie să le fac o vizită inopinată papei și cardinalilor săi, ca să le explic cine este cu adevărat Duhul Sfânt și care va fi soarta celor de teapa lor! Evident, îmi dau seama de inutilitatea acestui demers, dar aș simți o satisfacție vie să le pot demonstra acestor anticriști îmbrăcați în violet că Iisus Hristos nu a fost un simplu mit, așa cum propovăduiesc ei, ci a existat în realitate, făcând tot ce descrie Sfânta Scriptură. Sunt convins că le-ar ieși ochii din orbite ca la melci!

24. Dar mi se pare că aud niște voci omenești în imediata apropiere, iar lumina dimineții continuă să crească. - De aceea, ar fi mai bine să păstrez tăcerea, poate-poate voi distinge ce spun!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:25 ]
Post subject:  Capitolul 126 - Călugărul asculta doctrina sfântă a lui Iisus. Fostul orb Îl recunoaște pe Domnul și grația Lui.

Capitolul 126
Călugărul asculta doctrina sfântă a lui Iisus. Fostul orb Îl recunoaște pe Domnul și grația Lui.

1. În continuare, călugărul aude aceste cuvinte, rostite șoptit la urechea lui: „Iisus, Cel crucificat, este singurul Dumnezeu care guvernează asupra tuturor cerurilor și asupra întregului spațiu infinit. El este unicul Creator al întregii creații, al tuturor lucrurilor, îngerilor, oamenilor, animalelor, plantelor, și al întregii materii. El este Tatăl ceresc, manifestat sub forma Iubirii primordiale și necondiționate; Fiul etern, manifestat ca înțelepciune absolută; și Duhul Sfânt, manifestat ca putere și forță infinită.

2. Întoarce-ți inima către acest Iisus, cu credință mare și cu sinceritate, iubește-L pe Cel care te-a iubit dintotdeauna, atât de mult încât - de dragul vostru, al tuturor oamenilor - a îmbrăcat trup de om și a acceptat sacrificiul suprem, numai pentru ca voi să puteți avea parte de viața eternă!

3. Oamenii nu pot cunoaște viața beatifică, echivalentă cu cea a lui Dumnezeu, decât prin intermediul Lui, Cel care le-a dăruit-o ca pe o comoară infinită, tuturor creaturilor Sale. Tot ce trebuie să faci pentru a obține această viață este să îți deschizi inima în fața acestui cadou suprem al Tatălui ceresc și să-l accepți plin de iubire și de recunoștință, după care vei putea trăi de-a pururi în compania lui Dumnezeu, devenind tu însuți un mic Dumnezeu la fel ca și El.

4. Dumnezeu, care este totuna cu Iisus Hristos, Părintele nostru, al tuturor, reprezintă iubirea cea mai pură, care nu judecă pe nimeni și care nu își dorește altceva decât ca toată lumea să fie fericită. Singura condiție pe care o pune în acest sens este ca omul să îl iubească și să se pună la unison cu voința Lui. Căci Dumnezeu nu silește pe nimeni să facă ceea ce dorește El, iar acest lucru este cu atât mai valabil în această lume a spiritelor, în care toată lumea primește exact ceea ce își dorește, nici mai mult nici mai puțin. Acest lucru îl vei primi și tu: exact ceea ce îți dorești!

5. Pe de altă parte, trebuie să înțelegi că în afara iubirii pure a lui Dumnezeu nu există altă viață și altă fericire. Cine trăiește la unison cu această iubire pură, nedorindu-și nimic altceva decât își dorește Ea, va trăi de-a pururi în fericirea cea mai deplină”.

6. Auzind aceste șoapte, călugărul rămâne uimit, după care își spune: „Uimitor! Iată o doctrină complet nouă despre Dumnezeu! Până la urmă, se pare că n-ar fi vorba de trei Persoane diferite! Dacă ai rosti aceste cuvinte pe pământ, ai fi considerat cel mai mare eretic, iar romano-catolicii te-ar excomunica fără scrupule! - Dar ceea ce mă surprinde cel mai tare este că spiritul care mi-a șoptit din lumea sa invizibilă aceste cuvinte nu a făcut nici o referire la Sfânta Fecioară Maria sau la ceilalți sfinți, fără intervenția cărora se spune că nu poți ajunge în nici un caz la Dumnezeu. Probabil că cel care mi-a șoptit la ureche această doctrină este exact spiritul care mi-a dăruit mai devreme pâinea și vinul.

7. Ca să fiu sincer, cred că până și diavolul ar deveni beatific dacă ar auzi o asemenea doctrină. Cu siguranță, pâinea pe care tocmai am mâncat-o nu a fost gătită în iad, și nici vinul nu a fost îmbuteliat acolo! De vreme ce pâinea și vinul mi s-au părut atât de celeste, nu pot decât să trag concluzia că și doctrina este de același calibru, așa că intenționez să o accept! Dacă așa stau lucrurile, am să le fac o bucurie papei și cardinalilor săi! Am să le bântui puțin sufletele, ha, ha... Am să îl rog pe Iisus să îmi permită să fac acest lucru, după care am să aprind în curia lor romană o lumină care o să-i facă să tremure! Dar gata cu fanteziile astea! Deocamdată, a sosit timpul să mă întorc din toată inima către Domnul Iisus Hristos. Restul va veni de la sine”. 8. Îi spun lui Robert: „Atinge-i acum ochii!” - Robert face ce i-am spus, iar călugărul rămâne uimit să se trezească în compania celor preafericiți, în mijlocul cărora Mă aflu Eu, deși el nu Mă recunoaște încă. Ne privește pe rând, frecându-se la ochi ca un om care a dormit prea mult și parcă ar mai rămâne nițel în pat.

9. După o vreme, călugărul devine mai conștient și îl întreabă cu timiditate pe Robert, care stă cel mai aproape de el: „O, celestul meu prieten, fii atât de bun și spune-mi unde mă aflu. De asemenea, dacă întrebările mele nu te plictisesc prea tare, spune-mi cu cine am onoarea și grația nemăsurată de a comunica?”

10. Robert îi răspunde: „Te afli pe un teritoriu celest, iar această casă glorioasă, splendidă și maiestuoasă este locuința mea divină, acum și de-a pururi. În ceea ce mă privește, eu sunt spiritul beatific al celui care a fost cândva nefericitul Robert Blum, de care sunt convins că ai auzit pe pământ. Această femeie de o mare frumusețe, care se află lângă mine, este soția pe care mi-a încredințat-o pentru eternitate Domnul Dumnezeul nostru. Acum știi cu cine vorbești. De aceea, spune-ne care este dorința ta cea mai arzătoare”.

11. Clătinându-și capul de uimire, călugărul spune: „Tu ești Robert Blum? Marele eretic Robert Blum a ajuns în ceruri?! - Doamne, surprizele se țin lanț! Iar acestea sunt casa și proprietatea ta celestă? Să înțeleg că până și în cer există case și proprietăți? Eu credeam că cerul este alcătuit doar din norișori suavi pe care plutesc locuitorii celești ca niște îngeri ai cerului, privindu-L pe Dumnezeu față în față și cântând continuu: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot! Cerul și pământul se închină în fața gloriei Lui! Slăvit fie de-a pururi Dumnezeul nostru, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh! Amin!» - Nu văd însă nimic din toate acestea! Cum ar putea fi acesta cerul? O fi poate un cer al Noilor Catolici, pe care grația lui Dumnezeu îl îngăduie până la Judecata de Apoi, pentru a te răsplăti astfel pentru faptele tale bune pe care le-ai făcut pe pământ. Cu siguranță va veni o vreme când acest cer va dispărea și se va transforma într-un iad. Această casă trebuie să fie construită pe un nisip foarte fragil, nu pe o stâncă fermă, așa că va veni probabil o vreme când se va prăbuși și se va face fărâme.

12. Nu mai înțeleg nimic. Dacă acesta este raiul, spune-mi: unde se află Dumnezeu, cu îngerii Săi și cu ceilalți sfinți?”

13. Robert: „Dacă îl vei privi pe Cel de lângă mine, îl vei putea recunoaște pe Domnul Iisus, Dumnezeul nostru, al tuturor! În spatele Lui se află patriarhii primordiali ai pământului, începând chiar cu Adam!”

14. Călugărul privește în jur cu timiditate și îl recunoaște instantaneu în Mine pe Iisus Cel Crucificat, după care îi recunoaște treptat pe apostoli, după robele pe care sunt înscrise atributele lor. Se prăbușește imediat la picioarele Mele, spunându-Mi: „Doamne Iisus Hristoase! Dacă Tu ești într-adevăr Acela, ai milă de mine, sărmanul păcătos, căci sunt conștient că în întreaga Ta creație nu există un nevolnic mai mare ca mine”.

15. Eu: „Thomas, îți spun: ridică-te și bucură-te de viața eternă! Căci Eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel din urmă! De ce te îndoiești de Mine și de adevărul cerului Meu?”

16. Călugărul Thomas: „O, Doamne, îmi pui această întrebare de parcă ar exista ceva ce nu cunoști dinainte! Privește în inima mea și vei găsi în ea înscrisul Tău primordial, gravat în ea chiar de atotputernica Ta mână dreaptă. Numai în bătăile inimii mele vei putea regăsi nesfârșita Ta măreție și slavă, singurele prin intermediul cărora Te-aș fi putut recunoaște. Neavând inima trezită, mi-a fost însă imposibil să mi Te imaginez în alt fel. Conceptele egoiste și triviale ale minții nu și-au găsit niciodată loc în inima mea, motiv pentru care nu am putut accepta niciodată divinitatea lui Iisus Hristos, Cel uns de Dumnezeu, deși nu am respins niciodată pe deplin această posibilitate. Ca să pot avea acces la adevărul înscris în inima mea, aș fi avut nevoie de o prezență mai directă a Ta în viața mea, așa cum s-a întâmplat în cazul apostolilor. Numai în acest fel aș fi putut fi convins - cu forța - să accept dreapta credință. Din motive pline de înțelepciune, cunoscute numai de Tine, acest lucru nu s-a întâmplat însă niciodată. De aceea, curia romano-catolică au făcut din Tine orice au dorit, lucru pe care Tu l-ai îngăduit.

17. Ce spirit care nu cunoaște decât teologia catolică ar putea bănui vreodată că această doctrină suspectă poate fi într-adevăr de origine divină? De-a lungul vieții, mi-am preparat cu mâna mea cel puțin o mie de Chriști din aluat, pe care i-am mâncat apoi, conform ritualului creștin. Spune Tu: ce om cu bun simț ar putea crede vreodată într-o asemenea doctrină, de care orice chinez sau oriental ar râde cu gura până la urechi? De multe ori, după o slujbă de duminică, obișnuiam să mă gândesc adesea amuzat, privind soarele de pe cer sau miriadele de stele din timpul nopții, că toate aceste miracole ale naturii au fost create de Cel pe care tocmai L-am modelat din făină de porumb, transformându-L într-o pastilă de pâine, după care L-am mâncat în timpul așa-zisului ritual al consacrării! O, Doamne, ce muritor ar fi putut rezolva acest mister, cu mintea sa slabă? Cine crede cu adevărat în asemenea prostii nu are motive să fie felicitat de nimeni, căci este evident că nu este în deplinătatea minților sale, sau mai bine zis a unei scântei cât de mici din spiritul care sălășluiește în el! De aceea, am continuat să țin slujbele mele, de ochii lumii, pe care o consideram oarbă, dar fără să cred o boabă din acea doctrină, căci Sfânta Scriptură înscrisă în inima mea și în întreaga creație îmi spunea cu totul altceva!

18. Și astfel, am ajuns în timp să îl discreditez de tot pe adevăratul Hristos, cel din inima mea, neputând să înțeleg de ce tolerează El aceste aberații. O, Doamne, sunt convins că Tu poți înțelege cu ușurință acest mecanism al gândirii! Acum am ajuns să cred din nou în Tine, din toată inima mea, căci Te afli în fața mea, la fel cum Te-ai aflat atunci când ai pășit pe pământ. Cât despre Christul din făină, nu voi mai crede în el cât timp voi mai avea de trăit!

19. Vezi Tu, Doamne, aceasta este povestea vieții mele, înscrisă în inima mea. Ea îmi este revelată acum în toată puritatea ei deplină. Îmi dau, desigur seama, că nu Ți-am spus nimic nou, căci Tu - Cel omniscient - cunoști încă de la începuturile eternității povestea exactă a vieții mele, pe care aceste cuvinte neinspirate nu au reușit să o redea decât parțial și inexact. De aceea, facă-se voia Ta sfântă în ceea ce mă privește!”

20. Eu: „Bine, dragul Meu Thomas! Tot ce Mi-ai spus este absolut corect. Totuși, cred că ești nedrept atunci când îmi reproșezi că nu i-am dat bisericii romano-catolice destule semne care să ateste că ritualurile și doctrina ei reprezintă o oroare în fața Mea. Oare diviziunea și scindarea care există în sânul ei nu reprezintă un astfel de semn? Toate sectele și cultele care s-au desprins din ea arată putreziciunea ei. Dacă nu am dorit totuși să judec încă marele balaur, acest lucru s-a datorat iubirii Mele pentru mielușeii care încă mai credeau în Mine! Gândește-te apoi la răspândirea Cuvântului Meu odată cu apariția tiparului! Acesta a fost un nou semn, dar nici acesta nu a condus încă la prăbușirea și judecarea balaurului, datorită aceleiași iubiri despre care ți-am vorbit! Îți reamintesc de asemenea de recenții profeți, pe care i-am trezit în ultima vreme. Toate aceste semne au fost extrem de puternice, dar fructele lor încă nu se văd cu ochiul liber pe pământ, din motivul amintit ceva mai devreme (iubirea Mea nu a îngăduit încă judecarea bestiei!). Am umilit prostituata catolică în o mie de feluri, dar nu am permis până acum judecarea ei cu asprime, căci iubirea Mea a fost mult prea mare!

21. De acum înainte însă, te asigur că lucrurile se vor schimba radical în ceea ce o privește pe prostituata romană! Puterea ei globală va fi serios zdruncinată, iar un lanț o va înconjura de pretutindeni. Dacă nici aceste măsuri drastice nu o vor determina să se schimbe, atunci balaurul va fi judecat, căci a abuzat prea multă vreme de îndelungata Mea suferință.

22. Sper că am reușit astfel să înlătur acuzația ta de neglijență. De aceea, alătură-te Mie din toată inima și vino să iei parte la masa pe care am pregătit-o deja!”

23. Thomas: „O, Mântuitor etern al tuturor sufletelor și spiritelor bolnave! Nu sunt demn să stau la masă cu Tine, la fel ca slujitorii Tăi virtuoși și nobili! Grația ar fi prea mare pentru mine, căci eu nu am făcut altceva cât timp am trăit pe pământ decât să păcătuiesc încontinuu. Sunt de acord să intru în casă alături de Tine, dar nu voi îndrăzni niciodată să iau parte la un asemenea festin celest, căci singura soartă pe care o merit este cea a lui Iuda Iscarioteanul, care trebuie să fi fost absolut teribilă!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:27 ]
Post subject:  Capitolul 127 - Thomas Îl slăvește pe Dumnezeu. Instrucțiunile Domnului despre simplitatea iubirii.

Capitolul 127
Thomas Îl slăvește pe Dumnezeu. Instrucțiunile Domnului despre simplitatea iubirii.

1. Eu: „Dragul Meu Thomas, ești încă foarte naiv! Eu nu i-am cerut lui Iuda să își bage bucata de pâine în mâncarea Mea, căci știam foarte bine că acest lucru nu va face decât să atragă judecata asupra lui, întrucât era nedemn să împărtășească pâinea vieții cu Mine! În schimb, pe tine te-am invitat personal să faci acest lucru, căci te consider întru totul demn de această favoare. De aceea, nu trebuie să ai rezerve, de vreme ce Eu însumi sunt cel care ți-a cerut acest lucru. De altfel, în această lume nu putem vorbi de o judecată ulterioară, căci aici fiecare faptă își poartă cu sine consecințele, manifestându-se direct, ca realitate a spiritului care a comis-o. De vreme ce fiecare spirit este în această lume propriul său judecător, experimentând exact realitatea care corespunde faptelor sale, nu trebuie să te temi că vei putea fi vreodată influențat din afară. Aici, poți face orice dorești, căci vei fi judecat în funcție de faptele tale, dar exclusiv de voința ta, care reprezintă forța de motivație ce se ascunde în spatele oricărei fapte.

2. De aceea, pe viitor renunță la aceste scrupule nelalocul lor! Dacă ți-e foame și ți-e sete, cu siguranță îți dorești să mănânci și să bei. Pe de altă parte, dacă refuzi să mănânci și să bei, nu ai decât să suporți consecințele foamei și setei. Dorești cumva să te auto-pedepsești singur, pentru nu știu ce păcate imaginare? Sper că nu!

3. Ceea ce nu-ți dorești ție, cu siguranță nu le vei dori nici fraților tăi, căci iubirea din inima ta nu te va lăsa să-i rănești în vreun fel. Nu uita că aici, în împărăția spiritelor, legea este de așa natură încât orice faptă care are consecințe asupra unui alt spirit se întoarce asupra celui care a comis-o, cu o intensitate egală.

4. Acum știi cum stau lucrurile în această lume. De aceea, sper că vei face ceea ce ți-am cerut, pentru propriul tău bine, fără să mai eziți vreodată!

5. Ascultă, dacă Mi-aș propune așa ceva, te-aș putea forța să faci instantaneu ceea ce doresc de la tine. De vreme ce nu te forțez însă, prin puterea Mea, să faci ceea ce este bine pentru tine, limitându-Mă doar să îți întăresc inima, intelectul și voința prin instrucțiunile Mele blânde, cu atât mai puțin Mi-aș putea propune vreodată să te forțez să faci ceva rău. Mai presus de orice, Eu respect liberul arbitru al omului. De aceea, poți îndrăzni liniștit să îmi îndeplinești voința, căci aceasta derivă din iubirea Mea supremă față de tine, în calitatea Mea de Dumnezeu, Creator și Părinte al tău!”

6. Thomas: „O, Tată preaiubit! Orice ezitare a dispărut deja din inima mea! De acum înainte, toate dorințele Tale vor fi porunci sacre ale inimii mele! Mă întreb: ce inimă ți-ar putea rezista Ție? Cât de binecuvântat mă simt acum, când îmi este permis să Te urmez și când știu că Tu ești alături de Mine, conducându-mă personal în împărăția vieții eterne! O, sfântă este casa în care intră Dumnezeu! Ce cuvinte ar putea slăvi îndeajuns festinul sacru pe care Dumnezeu însuși l-a pregătit pentru copiii aleși de inima Sa părintească? O, frații mei binecuvântați, sesizați voi în toată profunzimea ei măreția învățătorului care ne conduce, și care este Dumnezeu însuși? - Gândiți-vă că ne aflăm alături de Dumnezeu, de marele Creator al infinității, de Tatăl nostru! O, spuneți-mi: vă dați voi seama de întreaga măreție a Celui care ne conduce acum în interiorul acestei case?”

7. În timp ce intrăm în casă, Eu îi răspund lui Thomas: „Ai dreptate, dragul Meu fiu Thomas! îmi face mare plăcere să constat că ai aprins în inima ta o flacără ce seamănă cu cea a heruvimilor și a serafimilor, atunci când aceștia Mă slăvesc, ei - care sunt purtătorii voinței Mele în întreaga eternitate. Deși aceste gânduri de slavă sunt extrem de elevate, puțini fiind cei care le pot pătrunde măreția, plăcerea Mea devine încă și mai mare atunci când copilașii inimii Mele îmi spun în față: «Tată». Acest apelativ simplu, venit din inimă, îmi provoacă o plăcere infinit mai mare decât orice imn de slavă al unui înger. Deși sunt atât de strălucitoare, aceste imnuri de slavă nu reușesc să ajungă nici măcar până la tivul veșmintelor Mele, în timp ce copilașii Mei - chiar și cei mai obișnuiți dintre ei - se joacă beatific cu inima Mea și cu gândurile Mele, bucurându-se de-a pururi de pâinea adevăratei vieți, la masa Mea!

8. Ascultă, cei care îmi slăvesc atotputerea, lăudând măreția eternă a lui Dumnezeu, se situează automat în afara inimii Mele, ca și cum Eu și ei am fi două entități diferite, nu una singură. Ei Mă privesc din exterior, la fel cum făceai tu atunci când te adresai pe pământ cerului înstelat, minunându-te de măreția lui infinită, dar neștiind ce se ascunde în spatele lui. În schimb, toți cei care îmi spun: «Dragă Tată! Dragul meu Frate Divin!» - îmi sunt nu doar alături, ci sunt chiar una cu Mine! Ei Mă slăvesc la fel cum își adoră copilașii adevăratul Părinte și nu se raportează cu sfială la măreția Mea infinită, ca și cum s-ar afla la o mare distanță față de Mine, ca și cum ne-ar despărți de-a pururi o prăpastie imensă. Indiferent cât de sublimă ar fi lumea în care îi conduc, ei continuă să se bucure că sunt însoțiți de Tatăl lor, savurând astfel o realitate pe care marii cântăreți ai măreției Mele divine o ignoră complet.

9. Înțelegi importanța acestei distincții? Dacă simți acum această fericire fără precedent, acest lucru se datorează tocmai faptului că te raportezi la Mine ca la un Părinte, nu doar ca la Dumnezeul și Creatorul tău. Aceasta este atitudinea corectă, cea care îmi face cea mai mare plăcere posibilă, căci corespunde întru totul ordinii Mele. În scurt timp te vei afla la dreapta Mea, ascultând cuvinte de o măreție incredibilă și asistând la fapte atât de miraculoase, încât dacă ai continua să repeți la infinit ce spuneai mai devreme: «Cine poate sesiza întreaga măreție insondabilă a lui Dumnezeu?», ceilalți copilași ai Mei ți-ar râde în nas și ți-ar spune: «Hei, frate Thomas, de ce te comporți ca un copil slab de înger? Ce o tot lungești la infinit cu măreția Domnului? La urma urmei, ce spirit ar putea spune vreodată că înțelege pe deplin esența lui Dumnezeu? Cum ar putea înțelege creatura limitată ceea ce este nelimitat? Dumnezeu este Părintele nostru, al tuturor, iar noi îl iubim mai presus de orice! El este Cel care ne ghidează, iar noi îl putem vedea alături de noi! Acest lucru ne este suficient, așa că nu mai simțim nevoia să îi înțelegem întreaga profunzime! Ce este mai important: să fii scufundat în gânduri, dar să nu observi un frate care trece pe lângă tine, sau să îl lași să gândească în locul tău pe Tatăl ceresc și să îți întâmpini sărmanul frate cu prietenie, încercând să-l ajuți? De aceea, îți propunem să lăsăm măreția să-și poarte singură de grijă și să ne ancorăm micuțul nostru sine în marea iubire, căci în acest fel vom fi infinit mai fericiți decât dacă ne vom închina o întreagă eternitate măreției și slavei divine!»

10. Cam așa ți-ar vorbi frații tăi, Thomas. De aceea, îți propun să rămânem împreună, căci contemplarea întregului cer înstelat nu necesită ochi de aceeași mărime ca și cerul! Înțelegi ce ți-am spus?

11. Da, văd că înțelegi! De aceea, îți propun să ne continuăm drumul către marele festin, căci marea sală de festivități este deja pregătită”.

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:31 ]
Post subject:  Capitolul 128 - Intervenția tui Thomas în favoarea foștilor săi dușmani, aflați în continuare în anticamera sălii

Capitolul 128
Intervenția tui Thomas în favoarea foștilor săi dușmani, aflați în continuare în anticamera sălii de festivități.
Thomas primește un veșmânt de onoare și o pălărie a înțelepciunii. Prima lui misiune.

1. Thomas este uimit să constate că am ajuns deja în marea salvă de festivități, împreună cu toți ceilalți oaspeți, în fața noastră aflându-se un număr mare de mese, așezate în formă de cruce, conform dorinței inspirate a lui Max Olaf.

2. Complet uluit de ceea ce vede, Thomas îmi spune: „Doamne și dragă Tată, cât de măreață este această sală de festivități și cât de sublime sunt ornamentele care o împodobesc! O, Doamne, dimensiunile acestei săli sunt atât de mari încât ar încăpea în ea de o sută de ori populația pământului! Privește acest șir de coloane, care se îndreaptă în toate direcțiile, și al cărui capăt nici măcar nu îl pot vedea, până într-atât sunt de numeroase. Ce să mai vorbim de înălțimea lor, care pare să atingă cerul! Tavanul în formă de dom este împodobit cu ornamente ce strălucesc mai tare decât soarele, iar galeriile triunghiulare sunt de o maiestuozitate infinită. Ferestrele au vitralii care strălucesc în toate culorile, iar podeaua de aur mă face să mă cutremur în fața acestei măreții. Mă întreb cine ar fi putut să construiască o clădire atât de miraculoasă? O, ce întrebare stupidă! Parcă aș fi orbit din nou! Numai Tu puteai construi ceva atât de măreț! Nici chiar spiritul strălucitor al unui heruvim, a cărui natură este creată din înțelepciunea Ta cea mai profundă, nu Te-ar putea iubi și slăvi îndeajuns pentru întreaga Ta glorie! Ce să mai vorbim de mine, care nu sunt altceva decât un vierme care se târăște prin praful de la picioarele Tale? O, ce priveliște sublimă! Strălucirea acestei săli depășește de milioane de ori chiar și ceea ce și-ar fi putut imagina un arhanghel!

3. Avea dreptate înțeleptul din antichitate care, zguduit de bunătatea Ta, a exclamat: «Tată, să nu încetezi niciodată cu binecuvântările Tale! Ori de câte ori pedepsești un copil al Tău, pedeapsa Ta este limitată, căci nu ea reprezintă scopul suprem al creației Tale. În schimb, atunci când începi să binecuvântezi copilul purificat în urma acelei pedepse, binecuvântarea Ta nu are limite! O, Tată, bunătatea, blândețea, grația, iubirea și compasiunea Ta depășesc cu mult ceea ce poate suporta un biet spirit sărman!»„

4. Eu: „Ai perfectă dreptate, dragul Meu Thomas, deși nu ar fi cazul să te agiți atâta! Ce ți se pare atât de măreț în faptul că am permis manifestarea acestei case splendide, în acord cu inima proprietarului ei de drept? Tot ce vezi în fața ochilor corespunde perfect cu conținutul inimii lui Robert Blum, cel care pe pământ nu a avut parte decât de nefericire, și te asigur că nu aceasta este sala cea mai strălucitoare din întreaga casă! Vei avea în curând parte de alte priveliști, infinit mai glorioase. Mă întreb ce vei spune atunci... Deocamdată, haideți să ne așezăm cu toții la masă!”

5. Aruncând o privire timidă ușii care face legătura cu anticamera marii săli de festivități, Thomas îmi spune: „O, Doamne, Tată preasfânt, privește, te rog, dincolo de acea ușă! Acolo se află înghesuite toate acele suflete amărâte! Oare nu am putea face nimic pentru ele? Aproape toate acele spirite sunt mai bune decât am fost eu vreodată, ceea ce și explică de ce m-au aruncat afară din casă, căci eu eram oaia cea neagră a grupului. De altfel, le-am iertat de mult acel gest, pe care l-am binemeritat. O, Tată de o bunătate supremă, nu vrei să îi ierți și pe ei, astfel încât să poată lua și ei parte la masa noastră festivă?”

6. Eu: „Mult iubitul Meu Thomas, dacă asta îți preocupă inima, Mă tem că în curând îmi vei spune și tu: «Tată! încetează cu binecuvântările Tale, căci sunt prea mic pentru a le putea suporta!» - Ascultă, prin această dorință sinceră a inimii tale ai reușit să îți ștergi în fața Mea toate păcatele anterioare. De aceea, ți-ai căpătat dreptul de a îmbrăca pe loc un veșmânt nou, din fir de aur curat, la care se va adăuga și o pălărie ce va străluci mai puternic decât soarele! Robert, în dulapul de colo, dinspre miazăzi, vei găsi o robă țesută cu fir de aur și o pălărie similară. Du-te și adu-le! Căci acesta este veșmântul tuturor celor care combină în mod inspirat înțelepciunea cu iubirea, în părți egale!”

7. Robert se grăbește să facă ce i-am spus și, spre uimirea tuturor celor de față, aduce un veșmânt ce strălucește chiar mai puternic decât cel al Helenei, la care se adaugă o bonetă asemănătoare cu cea a unui cardinal, cu singura diferență că strălucește mai puternic decât un soare.

8. Văzând uluitoarele veșminte, Thomas îmi spune, tremurând de emoție și de fericire: „Vai, Tată! Tată! Cum poți să împodobești cu asemenea veșminte o ființă păcătoasă ca mine?! O, Doamne, o, Iisuse al meu! Este prea mult! Ce strălucire orbitoare! Chiar trebuie să-mi pun pe mine aceste haine?”

9. Eu: „Da, căci ele corespund perfect inimii tale, care îmi este întru totul pe plac! Haide, grăbește-te, căci avem multe de făcut”. - Thomas abia apucă să atingă roba și boneta că acestea îl îmbracă instantaneu, dovedindu-se că i se potrivesc impecabil (un nou aspect care îl uimește la culme!).

10. Văzându-l astfel îmbrăcat în haine noi, îi spun: „Acum, dragul Meu frate, te poți considera un spirit perfect, asupra căruia s-a revărsat plenar grația, iubirea și înțelepciunea Mea! Pe de altă parte, masa este pregătită, iar oaspeții invitați s-au prezentat la festin. Pe de altă parte, așa cum bine ai precizat, în anticamera alăturată se află circa 3000 de suflete sărmane, conduse de un general pe care tu îl cunoști foarte bine. Acest om are o inimă bună și înțelegătoare, iar cuvintele sale impun respect celorlalți. De aceea, du-te în anticameră, împreună cu fratele Dismas, pe care generalul l-a cunoscut foarte bine în lumea exterioară, și încearcă să câștigi acest spirit drept de partea Mea, dar numai în acord cu liberul arbitru al inimii sale. Procedează în mod similar și cu celelalte suflete, care îl vor urma oricum. Dacă îți vei duce la bun sfârșit această primă misiune pe care ai primit-o în lumea spiritelor, vei primi după festin alte misiuni, infinit mai mărețe. Căci adevăr îți spun: în împărăția Mea există încă multe alte nivele ierarhice, pe care nici măcar nu le poți bănui. De aceea, grăbește-te, împreună cu Dismas, care te va asista cu înțelepciunea lui”.

11. Thomas: „O, Tată preabun și preaplin de iubire! Cât de mare este grija Ta față de oițele pierdute, față de banul rătăcit și față de fiul risipitor! Slăvit să fii de-a pururi, Tată, pentru iubirea și grația Ta!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:37 ]
Post subject:  Capitolul 129 -Thomas și Dismas ajung în fața generalului și a celor 3000 de suflete.Clarificări legate de Iisus Hristos

Capitolul 129
Thomas și Dismas ajung în fața generalului și a celor 3000 de suflete. Clarificări legate de Iisus Hristos și de calea mântuirii Sale. Discursul generalului.
Domnul întâmpină mulțimea noilor suflete mântuite chiar la intrarea în marea sala de festivități.

1. Ca răspuns la aceste cuvinte, Thomas îl ia cu prietenie de mână pe Dismas și cei doi se îndreaptă către anticameră.

2. Generalul și cei care îl însoțesc rămân uimiți să îl vadă în spatele lui Dismas pe călugărul Thomas, îmbrăcat în haine strălucitoare și cu o mină foarte prietenoasă. Fără nici un fel de ranchiună, el le strânge amândurora mâinile, spunându-le: „Vă salut, dragii mei prieteni! Vă salut cu o mare bucurie în inimă! Dar, prietene Thomas, cât de diferit arăți! Ceva mai devreme, când această mulțime te-a aruncat pe ușă afară, împotriva voinței mele, din cauza slujbei pe care doreai să o ții pe bani (dar să nu mai insistăm asupra acestui subiect penibil!), erai îmbrăcat în veșminte negre și ponosite, în timp ce acum strălucești mai ceva ca soarele! Cum a fost posibil să te înalți până la acest statut? Oare ai reușit să ajungi aici numai prin citirea slujbei și a rugăciunii Domnului în limba latină? Sau ai descoperit în alt fel Divinitatea? Haide, povestește-ne calea pe care ai mers ca să ajungi la o asemenea binecuvântare!”

3. Thomas: „Stimatul meu prieten, promite-mi că vei crede fără să te îndoiești ceea ce îți voi spune, și în acest fel te vei trezi în aceeași situație în care ne aflăm eu și fratele Dismas, aici de față, pe care îl cunoști foarte bine”.

4. Generalul: „Îmi dau foarte bine seama, după strălucirea voastră, că ați ajuns în lumea adevărului curat. Minciuna nu poate străluci ca soarele, căci este deșartă și lipsită de conținut. De aceea, intenționez să cred orice ne veți spune. Sincer să fiu, ard deja de nerăbdare să ascult adevărul pe care îl vor rosti buzele voastre!”

5. Thomas: „Foarte bine! Ascultați-mă! Iisus, Cel crucificat, nu este doar Fiul viu al lui Dumnezeu, ci și Dumnezeu cel Atotputernic, în toată plenitudinea omnipotenței Sale! Nici un spirit nu poate avea parte de mântuire și nu poate descoperi adevărata viață eternă decât prin El. Întoarceți-vă cu toții inimile către El și veți primi imediat ajutor! El este Cel care ne-a ajutat pe mine și pe acest frate al meu, căci El este de o bunătate nesfârșită și nu judecă pe nimeni. Dimpotrivă, le dăruiește tuturor după dorințele inimilor lor. Orice om de bună credință primește o grație nemăsurată, în acord cu bunele sale intenții! Acum știți tot ce este de știut, așa că puteți face după cum doriți! Singurul vostru judecător va fi voința inimilor voastre”.

6. Generalul: „Tu ce ai de spus în această privință, prietene Dismas?” - Dismas îi răspunde: „Nu pot decât să repet întocmai ce a spus fratele Thomas, căci cuvintele sale corespund întru totul adevărului cel mai desăvârșit!”

7. Generalul: „Două mărturii similare sunt mai mult decât suficiente pentru mine! De aceea, cred fiecare cuvânt pe care l-ați rostit. Îngăduiți-mi acum să adresez câteva cuvinte acestei mulțimi de suflete!”

8. Generalul se întoarce apoi către mulțime și spune: «Ascultați cu cea mai mare atenție ceea ce doresc să vă spun. De când am ajuns în această lume, am simțit cu toții cât de jalnică este condiția în care ne aflăm. Ne-am plâns și ne-am lamentat, dar nimeni nu ne-a alinat suferința. Am căutat, dar nu am găsit. Am blestemat, dar nici un abis nu s-a deschis ca să ne înghită. Am încercat să ne rugăm, dar nu am găsit formula cea mai potrivită, așa că nu am primit - în aparență - răspuns la rugăciunile noastre. Pe scurt, nu am avut parte decât de o disperare fără limite. Personal, am încercat să vă alin suferința așa cum m-am priceput, dar rezultatele mele au fost slabe, căci mă simțeam eu însumi mai rău decât voi!

9. Exact atunci când speranța m-a părăsit cu totul, Divinitatea - pe care am respins-o cu toții atât de multă vreme și în care am refuzat să credem - ne-a trimis doi mesageri ai mântuirii, cât se poate de familiari nouă! Aceștia afirmă că putem fi mântuiți cu toții dacă ne vom deschide inimile în fața lui Iisus Hristos, Cel crucificat, despre care susțin că este unica Divinitate! Mă întreb, așadar, ce ne-ar împiedica să îi credem pe acești doi prieteni ai noștri, atât de plini de lumină? Cu siguranță, nimic rău nu ni s-ar putea întâmpla, căci ne aflăm deja într-un iad desăvârșit, așa că nu avem unde să coborâm mai jos de atât! În schimb, există speranța reală că ne-am putea îmbunătăți cu adevărat soarta, ceea ce nu înseamnă puțin lucru, dată fiind starea în care ne aflăm.

10. De aceea, vă invit să meditați asupra celor spuse de mine și să acționați în consecință. Cu siguranță, nu are cum să vi se întâmple ceva rău. Cea mai bună dovadă a acestui lucru este chiar unul din cei doi purtători ai mesajului divin, fostul părinte pe care l-ați aruncat pe ușă afară și care acum s-a întors înapoi, într-un gest de mare prietenie față de noi. După ceea ce i s-a întâmplat înainte, este puțin probabil că ar mai încerca să ne înșele, mai ales că a împărtășit alături de noi crudul nostru destin, pe care îl cunoaște foarte bine. - De aceea, vă invit, prieteni, să vă deschideți inimile față de Iisus Hristos, indiferent care vor fi consecințele! Dacă nici El nu ne va ajuta, atunci suntem cu siguranță pierduți!”

11. Întreaga mulțime strigă la unison: „Așa este, dragul nostru general, suntem întru totul de acord cu tine! De aceea, vom face tot ceea ce ne vei spune. Fie ca Iisus Hristos să ne ajute, căci altfel suntem pierduți pentru totdeauna!”

12. Generalul i se adresează în continuare lui Thomas: „Prietene, bănuiesc că titlurile pe care le-am purtat cu toții în lumea exterioară nu mai contează în această împărăție a spiritelor! De aceea, îți voi spune de acum înainte prietenul și fratele meu scump! Ai auzit cu urechile tale cum întreaga mulțime de suflete, până la ultimul, și-a declarat credința în cele spuse de tine! Cât despre mine, afirm cu toată convingerea că Iisus a ajuns să reprezinte totul pentru mine, așa cum reprezintă și pentru tine! Ce trebuie să facem în continuare, pentru a deveni mai demni de Iisus Hristos, Domnul eternității?”

13. Thomas îi răspunde: „Stă scris: «Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va fi binecuvântat!» De vreme ce ați ajuns să credeți în El, veți fi binecuvântați cu toții, prin grația Lui directă! Vă mai lipsește totuși un lucru, după câte mi-am dat seama, ținând cont de afirmațiile voastre, cam lipsite de entuziasm! Acest lucru se referă la iubirea față de Domnul Iisus! De aceea, deschideți-vă inimile și aprindeți în ele flacăra iubirii față de Dumnezeu. Abia atunci se va manifesta El în fața voastră, primindu-vă la pieptul Lui și ghidându-vă mai departe! Căci bunătatea, iubirea și compasiunea Lui nu cunosc limite!”

14. Generalul: „Prietene, chiar dacă declarația noastră ți s-a părut lipsită de entuziasm, te asigur că ea a venit direct din inimile noastre! De aceea, te asigurăm că inimile noastre bat cu putere acum de dragul Domnului Iisus Hristos, într-o măsură mult mai mare decât inimile celor care gândesc profund și rostesc cuvinte înălțătoare, dar nu simt nimic din ceea ce spun. Dispunem și noi de un oarecare intelect, desigur, nu foarte erudit, dar limba noastră descrie doar ce simt inimile noastre, lucru care nu poate fi deloc neplăcut pentru Domnul slavei. Te asigurăm așadar din nou de iubirea noastră față de Domnul Iisus Hristos, pe care îl considerăm cu toții unicul Dumnezeu, iubire care nu este cu nimic mai mică decât credința noastră în El! Spune-ne, ce ne mai lipsește în acest caz?”

15. Dismas ia la rândul lui cuvântul: „Nu vă mai lipsește absolut nimic. Haide, spune-le oamenilor să își deschidă ochii și să privească în direcția ușii deschise care face legătura între această anticameră și marea Sală a Vieții. Iată, Domnul se află deja acolo, cu brațele deschise, gata să vă primească în marea împărăție a grației și compasiunii Sale!”

16. Generalul își întoarce imediat privirile către ușa deschisă, în pragul căreia Mă aflu Eu. El Mă recunoaște instantaneu. - Copleșit de o bucurie nestăvilită, el strigă cu o voce puternică, de comandant de armată: „O, Doamne, Creator al cerurilor și al pământurilor! Câtă compasiune, să ne întâmpini chiar Tu, Cel Preaînalt! O, sfânt, sfânt, sfânt ești Tu, Doamne! - Fraților, ridicați-vă ochii și priviți! Domnul Dumnezeul Iisus, cel care și-a sacrificat viața pe cruce, ca un veritabil Erou, dar s-a ridicat din morți a treia zi, prin propria Sa putere, ca un cuceritor și învingător al morții, a venit să ne întâmpine personal! Haideți, cădeți în genunchi și slăviți-L pe El din străfundurile inimilor voastre! Repetați după mine, cu toată ardoarea inimii: «O, Tată preasfânt, care ai coborât din cerurile Tale de dragul nostru, al celor mai nevrednici dintre păcătoși, lăudat și slăvit fie numele Tău! Iartă-ne nouă greșelile noastre și nu ne pedepsi din cauza faptelor noastre rele, ci lasă-Ți grația sfântă să se reverse asupra noastră, după măsura compasiunii Tale, și nu a judecății Tale severe! Căci Ție îți datorăm, o, Doamne, întreaga noastră iubire, acum și de-a pururi, și-n vecii vecilor, amin!»„

Author:  Fire [ 11.5.2011, 20:41 ]
Post subject:  Capitolul 130 - Mulțimea ajunge în fața Domnului. Călătoria de o viața a generalului Theowald către Dumnezeu.

Capitolul 130
Mulțimea ajunge în fața Domnului. Călătoria de o viața a generalului Theowald către Dumnezeu.
Secretul vieții pământești este revelat în lumea de dincolo. Cuvintele pline de iubire și de lumină ale lui Iisus

1. Auzind cuvintele generalului, toată lumea își întoarce privirile către marea ușă, căzând în genunchi în fața Mea. Fiecare din aceste suflete sărmane a încercat astfel să Mă slăvească după puterile și priceperea sa, căci toate erau suflete purtătoare ale unui spirit relativ curat, nepătat de fapte prea rele, întrucât au dus o viață mai degrabă emoțională decât intelectuală. De aceea, am preferat să le las o vreme în această stare înălțătoare de adorație, astfel încât sufletele lor să aibă posibilitatea să se coaguleze în jurul sinelui lor.

2. În schimb, i-am cerut generalului să vină la Mine. Deși a încercat la început să se opună, spunându-Mi că nu este demn să se apropie mai mult de Mine, i-am răspuns cu o referire la Zaharia din Biblie, în casa căruia am intrat, deși era un mare păcătos, pentru a sta la masă împreună cu el.

3. Prinzând ceva mai mult curaj, generalul s-a apropiat de Mine cu o atitudine de respect maxim, spunându-Mi: „O, Doamne, iartă-ne mie și nouă tuturor îndrăzneala de a Te privi în fața Ta sfântă! Ce putem face noi, sărmane creaturi, dacă relația dintre noi și marele nostru Creator este una atât de nefericită? Noi toți la un loc nu reprezentăm nimic în fața Ta, căci Tu singur ești totul în toate! Ce fericire nesperată trebuie să cuprindă orice spirit, atunci când, după renunțarea la învelișul său pământesc, are posibilitatea să Te zărească! Ce altceva mi-aș mai putea dori în clipa de față? O, Doamne, Dumnezeule Preaînalt! Ce fericire îmi inundă întreaga ființă, acum, când știu că gura Ta sfântă îmi va vorbi! De când aștept acest lucru...

4. De câte ori nu mi-am spus pe pământ: «Oare există un Dumnezeu, sau nu? Iar dacă da, unde se află El, și cum ar putea arăta? Ar putea fi oare învățătorul evreu Iisus ceea ce pretinde legenda că reprezintă? Ar putea fi un om la fel ca noi una cu Dumnezeu, cu acel Dumnezeu care a umplut spațiul infinit cu miriadele de ființe de toate felurile, create din El însuși?» Cât timp am trăit în lumea exterioară, nu am reușit niciodată să găsesc un răspuns satisfăcător la toate aceste întrebări, căci porțile cerului îmi erau închise, iar semenii mei muritori îmi ofereau tot felul de alte concepte legate de Dumnezeu. Cu toții îmi vorbeau de faptele miraculoase pe care le-ai făcut pe pământ, dar toate acestea sunau prea mult a povești de adormit copiii, așa că spiritul meu cercetător nu s-a mulțumit niciodată cu ele! Pe scurt, am căutat întreaga mea viață, dar nu am găsit ce căutam! Am bătut la toate porțile, dar nu mi-a răspuns nimeni care să-mi spună: «Intră, prietene, căci aici vei găsi ceea ce cauți!»

5. De aceea, am ajuns în timp să îmi pierd complet credința în Dumnezeu! În imaginația mea, realitatea a devenit un loc în care acționează exclusiv forțele oarbe ale naturii, într-un mod cât se poate de haotic. M-am aruncat astfel din ce în ce mai puternic în vârtejul agitat al lumii exterioare, care m-a condus inextricabil către acea moarte oribilă, în urma căreia m-am trezit în această lume. Și iată, acum trăiesc o nouă viață și Te pot vedea chiar pe Tine, cel care mi-a dăruit-o! Am părăsit astfel pentru totdeauna împărăția întrebărilor, căci am găsit în Tine, o, Doamne, răspunsul viu la tot ceea ce m-a preocupat vreodată! Da, viața pe pământ nu este altceva decât o mare întrebare, al cărei răspuns nu poate fi găsit însă decât în această lume a spiritelor! - O, slăvit fii de-a pururi pentru această răsplată minunată, aceea de a privi în față acest vierme care se zvârcolește în praful de la picioarele Tale!”

6. Eu: „Dragul Meu Theowald! Condițiile vieții pe pământ sunt diferite de cele care prevalează în împărăția eternă și nepieritoare a spiritelor. Ele nu ar putea fi însă altfel, căci numai așa se poate naște din ele această viață mai adevărată și mai perfectă. Atât timp cât trăiește pe pământ, orice om întrupat este chemat să o apuce pe calea cea dreaptă, tocmai pentru a-și asigura astfel această viață perfectă în lumea de dincolo, prin respectarea strictă a cuvintelor Mele, descrise în principal în cele patru Evanghelii care vă sunt bine cunoscute. Pentru a deveni un spirit cu adevărat liber, este însă imperios necesar ca el să dispună de un liber arbitru, ceea ce explică de ce se lasă oamenii cu atâta ușurință - îndeosebi în această epocă - atrași de muzica sirenelor lumești, care le asurzesc urechile, și de strălucirea orbitoare, dar mincinoasă, a plăcerilor terestre.

7. De aceea, acești oameni nu ajung aproape niciodată la destinația către care sunt chemați, ci dimpotrivă, sfârșesc exact în fundătura pe care ar fi trebuit să o evite cu orice preț: aceea a iubirii egoiste de sine, a dominării celor din jur, a lăcomiei, răutății, desfrâului, lipsei de castitate și prostituției! Aceste stări de conștiință nu sunt capabile să amplifice viața, ci doar să o distrugă. De aceea, după ce își părăsesc trupul fizic, multe suflete pățesc ceea ce ați pățit voi atunci când ați ajuns în această lume. Ele sunt nevoite să rătăcească fără rost, prin întuneric, experimentând suferință după suferință, tocmai cu scopul de a se umili și de a renunța la plăcerile desfrânate ale simțurilor lor, astfel încât în acest deșert spiritual să înceapă să se acumuleze din nou viața. Abia atunci, după ce încep să se regăsească pe sine, așa cum v-ați regăsit voi, pot primi ele ajutorul necesar, care nu le este niciodată impus cu forța, ci pe care ajung să îl solicite ele însele.

8. Pe bună dreptate, mesagerul Meu, Thomas, v-a explicat că în această lume singurul vostru judecător este propria voastră voință, care vă poate dărui tot ce este mai bun pe lume, dar și tot ce este mai rău. Din fericire, voi ați cerut tot ce este mai bun pe lume, respectiv M-ați solicitat pe Mine, iar acum, Cel după care tânjeau inimile voastre se află chiar în fața voastră, căpătând formă vizibilă. De acum înainte, veți putea auzi direct din gura Mea care este voința Mea în ceea ce vă privește. Dacă vă veți însuși această voință, veți putea avea acces la o viață trăită în preafericire! Haide, du-te acum și transmite-le acest mesaj celor pe care îi ai în grijă!”

9. Generalul Theowald face imediat ce i-am spus, convingându-și semenii, pe un ton care nu admite replică, de adevărat comandant de oaste, de adevărul spuselor Mele. Într-adevăr, mulțimea le acceptă pe loc, fără să crâcnească. După ce Mi-a îndeplinit ordinul, fără vreun fel de problemă, generalul se întoarce la Mine și îmi spune: „Doamne Iisuse, Părinte și Dumnezeu al nostru, de la începuturile eternității! Am îndeplinit misiunea pe care mi-ai trasat-o. De acum înainte, voința Ta sfântă va fi de-a pururi porunca de care vom asculta cu toții. Spuneai însă mai devreme că abia de acum înainte ne vei comunica această voie a Ta în ceea ce ne privește! De aceea, Te implorăm, Tată preaiubit, să ne transmiți această voință divină! Îți promitem cu toții solemn că, de acum înainte, nu ne vom mai despărți niciodată de ea, nici prin voia, nici prin faptele noastre!”

10. Eu: „Foarte bine! Îmi face mare plăcere să aud această promisiune, rostită la unison, de parcă ați avea un singur glas. Va trebui totuși să vă examinați inimile pentru a vedea în ce măsură sunteți dispuși să acceptați cu adevărat voința Mea, și dacă sunteți capabili să faceți acest lucru!”

11. Theowald: „O, Doamne, cine poate ști mai bine decât Tine de ce anume sunt capabile inimile noastre? De aceea, îți vom lăsa Ție această sarcină, de a le cerceta și de a vedea cât de sincere sunt, acum și de-a pururi! Cu siguranță, nu ne vei împovăra cu sarcini mai mari decât am putea duce vreodată, așa că singurul lucru care ne va preocupa de acum înainte este în ce măsură suntem demni să acceptăm voința Ta sfântă în inimile noastre impure. În acest scop, mă tem că va trebui să ne facem cu toții o curățenie generală în inimile noastre”.

12. Eu: „Dragii Mei copilași! Trebuie să recunosc că deși sunteți cu toții copii ai lumii exterioare, voi sunteți în multe privințe mai înțelepți chiar decât copiii luminii. De aceea, puteți să vă considerați eliberați de multe poveri pe care ați fost nevoiți să le purtați până acum. Aveți cu toții inimi inteligente, care manifestă o mare iubire și multă credință în Mine. În mod proporțional, multe vă vor fi iertate! Bucurați-vă că nu ați fost dictatori pe pământ, căci aceștia Mă vor vedea într-o lumină complet diferită! - Haideți acum, ridicați-vă și ascultați cu atenție ce vă spun:

13. Cel mai mare dintre voi trebuie să fie slujitorul tuturor celorlalți! Singura poruncă pe care v-o dau este iubirea, care trebuie să fie însă autentică! - Thomas și Dismas vă vor fi învățători și ghizi, așa că trebuie să considerați cuvintele lor ca fiind transmise de Mine. Dacă veți respecta aceste porunci simple, veți putea pătrunde pe deplin în împărăția Mea! Iubiți-i pe cei doi așa cum v-ați iubi cei mai buni prieteni și cei mai dragi frați, căci lor le-am încredințat sarcina de a vă conduce în împărăția vieții eterne. De asemenea, tot ei vă vor asigura ceea ce vă mai lipsește încă!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 21:58 ]
Post subject:  Capitolul 131 - Marele festin. Generalul și prietenul său Kernbeiss. Thomas le mulțumește pentru vindecarea anterioară.

Capitolul 131
Marele festin. Generalul și prietenul său Kernbeiss. Thomas le mulțumește pentru vindecarea anterioară. O privire aruncată iadului terestru.

1. După aceste cuvinte, Mă adresez lui Robert, căruia îi spun să aducă, cu ajutorul balerinelor, suficiente pâini și suficient vin, pe care să le dea celor doi ghizi spirituali, Thomas și Dismas, astfel încât aceștia să le ofere mai departe noilor oaspeți, pentru regenerarea lor. Robert Mă ascultă, iar oaspeții, astfel regenerați, trăiesc un moment de mare bucurie și elevare interioară, slăvindu-Mi bunătatea și grația. Le sugerez apoi celor doi ghizi să își conducă învățăceii în sala marelui festin spiritual.

2. Noii oaspeți rămân uluiți să constate cât de rapid sunt serviți. Un prieten al generalului Theowald îi spune acestuia: „Dragă prietene, cum crezi că a fost posibil ca 3000 de suflete să fie servite într-un timp atât de scurt cu pâine și vin de acești doi frați ai noștri, fostul călugăr Thomas și cunoștința noastră anterioară, Dismas? Practic, lucrurile s-au petrecut instantaneu. Cu puțin timp înainte, onorabilul Robert Blum și cele câteva dansatoare de o frumusețe uimitoare au adus câteva pâini și câteva sticle de vin. Îmi amintesc că văzându-i pe cei doi cum primesc acele alimente, m-am gândit în sinea mea: «Doamne, până când cei doi vor reuși să distribuie tuturor celor de față pâinea și vinul, primilor serviți li se va face din nou foame și sete!» Lucrurile nu s-au petrecut însă așa: ca printr-o baghetă magică, întreaga mulțime și-a primit porția de pâine și vin al vieții. Cele circa 30 de sticle cu vin au fost golite, iar pâinea a fost împărțită până la ultima fărâmitură. Spune-mi, cum a fost posibil așa ceva într-o lume a legilor naturale? Pentru mine, problema reprezintă o enigmă imposibil de elucidat!”

3. Generalul: „Dragul meu prieten Johann «Care-despică-firul-în-patru» Kernbeiss, după cum ți se spunea pe pământ, iarăși ai tendința să faci din țânțar armăsar! Gândește-te la înțelepciunea și la omnipotența divină, și totul îți va deveni limpede! Oare, cât timp ai trăit pe pământ, ai înțeles absolut tot ce ai văzut și tot ce ai experimentat? Cine îți umplea atunci plămânii cu aer și cine îți făcea inima să bată? Cine a aprins acel foc din stomacul tău, care ți-a permis să digeri toate acele mese? Cine te-a ajutat să crești atunci când erai copil? Cine ți-a construit ochii și urechile? Și cum a reușit acel Constructor-maestru să facă toate acele lucruri? Chiar nu îți dai seama că pe pământ am asistat aproape în fiecare clipă la astfel de miracole, fără măcar să realizăm ce se întâmplă? Fiind obișnuiți cu ele încă din copilărie, dar mai ales fiind obișnuiți să nu gândim prea mult, noi ne-am trăit viața fără să ne dăm seama că ne aflăm în plin miracol, trecând cu indiferență pe lângă aceste fapte magice.

4. Odată ajunși în această lume, capacitatea noastră de a gândi s-a luminat, căci aici există mai puține obstacole care să impieteze asupra ei; de aceea, manifestările care există în această lume nu pot decât să ne uimească în permanență, căci dintr-o dată am devenit capabili să remarcăm cât sunt de miraculoase. Cât despre «felul» în care sunt produse aceste miracole, ar fi o prostie să ne batem capul... Cu siguranță, dacă aceste răspunsuri ne-ar fi necesare pentru trezirea înțelepciunii noastre, cei doi ghizi pe care i-am primit ni le-ar fi elucidat de mult. De vreme însă ce ele nu ne sunt deocamdată necesare, este suficient să pornim de la premisa că pentru un Dumnezeu omnipotent nimic nu este imposibil! Personal, consider că tot ceea ce există este un mister de nepătruns!

5. În marea Sa compasiune, Domnul nostru ne-a dăruit pâinea și vinul de care aveam cu toții nevoie pentru a ne reface, iar acestea ne-au săturat cu asupra de măsură. De ce trebuie să ne batem capul cu mecanismul prin care a realizat El acest miracol? Sunt absolut convins că o simplă mulțumire din partea noastră, adresată Marelui Dăruitor de o bunătate infinită, îl va satisface pe Acesta infinit mai mult decât dacă am încerca să îi disecăm faptele cu întreaga înțelepciune a îngerilor!”

6. Johann Kernbeiss: „Ai întru totul dreptate, și nu pot decât să fiu de acord cu tine! Asta nu înseamnă însă că nu am asistat la un miracol”. - Generalul: „Așa este! Nici chiar un înger nu te-ar putea contrazice în această privință. Pe de altă parte, îți reamintesc că nu ne aflăm aici pentru a judeca ce se întâmplă, ci doar pentru a admira și a ne bucura cu recunoștință de tot ceea ce ni se oferă!”

7. Johann Kernbeiss: „Să înțeleg că ideea de progres spiritual nu îți spune nimic?” - Generalul: „O, prietene, dacă asta crezi în ceea ce mă privește, doar pornind de la premisa că nu sunt dispus să disec la infinit fiecare faptă miraculoasă la care asist, atunci greșești foarte tare! În realitate, nimic nu mă atrage mai mult decât ideea de perfecțiune spirituală! Dar mai bine așteaptă întoarcerea celor doi ghizi ai noștri. Cu siguranță, aceștia îți vor putea spune mai multe despre acest concept, decât aș putea face eu însumi. Nu doresc să îmi arog o înțelepciune pe care nu o posed deocamdată.

8. Privește, cei doi se întorc deja. Primul (Dismas) nu pare să strălucească prea tare, dar Thomas strălucește mai ceva ca soarele”.

9. Johann Kernbeiss: „Te rog, haide să păstrăm această discuție între noi. Ce rost are să informăm întreaga companie celestă în legătură cu ceea ce ne preocupă? Probabil că cei doi s-ar amuza nespus dacă i-am deranja cu astfel de întrebări! De aceea, te rog, păstrează tăcerea! Altminteri, nu uita că sunt întru totul de acord cu tine!”

10. Thomas și Dismas se întorc în anticameră, unde se află încă marea mulțime de spirite. Generalul Theowald, împreună cu amicul său Kernbeiss, îi întâmpină cu bucurie, mulțumind în numele întregii mulțimi Domnului pentru minunata Sa ospitalitate, în timp ce Kernbeiss nu se poate abține să nu remarce în treacăt repeziciunea miraculoasă cu care s-au desfășurat lucrurile.

11. Călugărul Thomas îi răspunde că propria sa trezire spirituală s-a produs cu o repeziciune de necrezut, datorându-se în mare parte mustrării primite de la general și reacției mulțimii, care l-a dat afară din casă, făcându-i astfel un imens serviciu, căci l-a trezit din imensa lui orbire. Kernbeiss îi răspunde: „Dragă prietene, te implor, nu-mi mai aduce aminte de acel episod, căci eu am fost unul din cei care te-au împins pe ușă afară. Din păcate, la ora actuală nu mai pot schimba nimic din ceea ce am făcut atunci. Am regretat deja acest lucru de o mie de ori, dar sunt momente în care omul parcă își iese din minți, uitând complet de sine. În mod regretabil, acest lucru li se întâmplă chiar și celor mai buni dintre oameni. Am însă convingerea că dacă oamenii și-ar învăța lecțiile, cerându-și iertare unii altora și strângându-și mâinile în semn de împăcare, Tatăl ceresc nu i-ar pedepsi prea tare pentru greșelile lor!”

12. Thomas: „Ai perfectă dreptate! Atunci când oamenii își reglează conturile între ei, în numele iubirii, Dumnezeu nu mai are nimic de obiectat! Căci Domnul nu le cere oamenilor decât ca nici unul dintre ei să nu încerce să se ridice deasupra fraților săi sau să îi judece. În ceea ce ne privește pe noi doi, din fericire nu am avut niciodată nimic de împărțit unul cu celălalt, așa că nu avem ce să ne iertăm reciproc. Faptul că m-ai împins afară din casă, alături de ceilalți, nu impietează cu nimic asupra prieteniei pe care am nutrit-o unul față de celălalt pe pământ, ca să nu mai vorbim de faptul că mi-ai făcut astfel un mare serviciu, contribuind la trezirea mea spirituală. Dacă nu aș fi trăit atunci acel șoc, cu siguranță m-aș zbate și acum în prejudecățile mele preoțești, în timp ce astfel, prin grația Domnului, am ajuns într-o stare care îmi permite să mă revanșez de o mie de ori față de tine.

13. Cel mai mare regret pe care îl am la ora actuală se referă la toate prostiile pe care vi le-am băgat în cap pe vremea când trăiam ca preot pe pământ, creând astfel în mințile voastre prejudecăți care nu s-au șters încă nici acum. Voi avea însă grijă să îndrept aici această stare de lucruri. Voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a corecta prejudecățile pe care vi le-am inoculat în mod aberant, înlocuindu-le cu instrucțiuni cât mai înțelepte. Nu îmi doresc decât ca Cel care mi-a dat această însărcinare celestă să mă întărească, astfel încât să îmi pot îndeplini cu succes această misiune!

14. Prin grația Domnului, ochiul meu spiritual s-a deschis și mi s-a permis să văd ce se întâmplă chiar acum pe pământ, și mai ales în patria noastră. Vă asigur că veți primi voi înșivă în scurt timp vești de acolo, de la cei care urmează să sosească în această lume. Deocamdată, vă spun un singur lucru: mai-marii pământului, care au fost o vreme ținuți cu capul la fund, s-au hrănit din plin cu sângele fraților lor, astfel încât s-au îngrășat din nou, redevenind puternici. În loc să îi mulțumească Domnului pentru victoria lor împotriva imaginarilor lor dușmani, ei nu-și mai încap la ora actuală în piele de atâta mândrie, orgoliu, aroganță și dorință de răzbunare. Satan le-a pus la dispoziție întregul său arsenal al iadului, iar ei au preluat în întregime principiile acestuia, pe care le aplică cu succes în politica mondială.

15. «Nu judeca, dacă nu dorești să fii judecat! Nu condamna, dacă nu dorești să fii condamnat! Fii plin de compasiune și vei avea parte de compasiune!» Așa a sfătuit Domnul umanitatea acum 2000 de ani. Fără să țină deloc cont de aceste porunci divine, noii puternici ai zilei își calcă frații în picioare așa cum doresc. Ei îi judecă, îi condamnă și îi omoară după bunul lor plac, mizând pe faptul că dispun de întreaga putere exterioară. În scurt timp, o bună parte din cei uciși de ei vor ajunge în această lume, lamentându-se. Voi veți avea misiunea să-i primiți pe aceștia, să le alinați durerea și să îi liniștiți. Dacă veți reuși să duceți la bun sfârșit această sarcină, veți primi ulterior misiuni mult mai mărețe!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 22:01 ]
Post subject:  Capitolul 132 - Sosește un grup de suflete ucise prin execuție. Liderul lor spune povestea grupului.

Capitolul 132
Sosește un grup de suflete ucise prin execuție. Liderul lor spune povestea grupului. Filozofia care nu se bazează pe credința și pe iubire.

1. De-abia și-a terminat Thomas instrucțiunile că de afară se aud vaiete și țipete aproape imposibil de suportat. Thomas le cere oamenilor să fie atenți, spunându-le: „După cum puteți vedea, ceea ce v-am anunțat mai devreme, prin grația Domnului, se întâmplă deja. O mulțime uriașă de suflete extrem de tulburate se apropie de această casă. Cu siguranță, noii sosiți au fost chinuiți și ofensați în toate felurile posibile pe pământ. Sunt sufletele unor oameni care au fost executați fără milă și care depind în mare măsură de noi. De aceea, tăcere, prieteni! Iată, se apropie deja de noi, mergând pe marea alee din grădină. Mulțimea este condusă de un individ cu o mină sinistră, îmbrăcat într-un costum de catifea neagră, care are pe cap o bonetă țesută cu aur. Acesta se împleticește în fața mulțimii de parcă ar fi beat, în timp ce alți 30 îl urmează, ducând un fel de torțe în mâini. Imaginea este teribilă! De aceea, tăcere!”

2. Posomorâtul lider al mulțimii se întoarce către aceasta și spune: „Iată unde am ajuns, sărmană adunătură de nenorociți, gunoaie ale societății! O, sărmana mea soție! Ai ajuns o simplă umbră! Degeaba arzi ca o torță, din dorința de răzbunare pentru modul rușinos în care a fost ucis mișelește soțul tău! Întregul iad a conspirat împotriva lui, punând stăpânire pe sufletul său, pentru eternitate! O, dragii mei prieteni, degeaba vă tânguiți, căci am ajuns cu toții într-o lume întunecată a tuturor chinurilor. A trecut multă vreme de când ne lamentăm în zadar, rătăcind fără rost prin această beznă fără sfârșit, fără ca cineva să ne ajute. Cu siguranță, nu există nici un Dumnezeu și nici o răsplată pentru faptele bune ale oamenilor! Degeaba implorați voi răzbunarea împotriva celor care ne-au ucis! Dacă ar exista cu adevărat un Dumnezeu, acesta nu ar permite unui grup mic de oameni mizerabili să comită asemenea orori pe acel pământ blestemat de Satan!

3. Ce am făcut noi ca să merităm această moarte? Nimic altceva decât să îi cerem împăratului ceea ce a promis că ne va da. Atunci când ne-am cerut drepturile, am fost declarați trădători și rebeli. Am încercat să ne apărăm, mai întâi din punct de vedere moral, apoi chiar fizic. Atunci, ei ne-au zdrobit ridicând împotriva noastră întreaga putere a celor doi împărați. Chiar și așa, nu ne-ar fi învins dacă nu ar fi dispus de uriașul lor aparat de represiune. În cele din urmă, am predat armele, dar numai după ce ne-au promis o amnistie generală. Și iată-ne acum, bucurându-ne de rezultatele acestei amnistii: am ajuns cu toții niște stafii ale unor criminali politici măcelăriți fără milă!

4. O, pământ blestemat! Teren de joacă al lui Satan, în care regulile sunt făcute doar de cei bogați, puternici și cruzi! Aceștia pot ucide pe oricine doresc, etichetându-i drept criminali, îndeosebi pe cei care nu le recunosc drepturile pe care și le-au arogat singuri, de a revărsa asupra popoarelor «grația» socialismului. O, cât de bine știu ei să se bucure de tot ce poate fi mai bun pe pământ, în detrimentul milioanelor de vite pe care le păstoresc! Dacă am fi trecut și noi de partea lor, ne-am fi bucurat la rândul nostru de aceste privilegii. Dar ei ne-au luat-o înainte, iar acum se bucură de toate drepturile.

5. Nici o cruzime nu li se pare prea mare, căci nu are cine să-i tragă la răspundere. Numai cei bogați și puternici au dreptul de a se bucura de toate avuțiile pământului, pe care le iau în posesiune prin puterea pe care și-au arogat-o singuri. În aceste condiții, mai crede cineva dintre voi în Dumnezeu și în justa răsplată a faptelor omului?”

6. Mulțimea strigă în cor: „Nu, nu mai credem de mult în asemenea prostii! Ai perfectă dreptate în tot ceea ce spui! Un singur lucru există cu toată certitudinea, și anume iadul, iar acesta este totuna cu lumea exterioară! Cât despre un Dumnezeu bun și drept, acesta nu există și nu a existat vreodată! Căci dacă ar fi existat, ar fi trebuit de mult timp să judece pământul și diavolii care colcăie pe el. De vreme ce nu există însă un Dumnezeu, pământul rămâne un avanpost al iadului! Aceasta este realitatea!”

7. Unul din noii sosiți ia cuvântul și spune: „Domnule baron, ai perfectă dreptate! Nu pot decât să fiu de acord cu tine în tot ce ai spus, mai puțin în ceea ce îl privește pe Dumnezeu! Eu cred că există un Dumnezeu, dar acesta nu este cu nimic mai preocupat de soarta pământului decât suntem noi de o picătură de sudoare care ne curge pe frunte! În fața Divinității, un război pe pământ nu înseamnă nimic mai mult decât un război între infuzoarele dintr-o picătură de apă pentru împăratul Chinei. De aceea, criminalii noștri au avut dreptate să ne omoare, căci ei cunoșteau mult mai bine decât noi principiile cu care operează Satan!

8. Adevăr vă spun: hoții, criminalii și tâlharii sunt cei mai deștepți oameni de pe pământ, căci ei știu cel mai bine cum să își aranjeze viața, trăind în huzur și profitând de pe urma semenilor lor. Miliardele de oameni nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu! Nu au decât să se ucidă cât vor, căci nimic nu poate clinti indiferența acestuia. De aceea, consider că ar trebui să ne schimbăm atitudinea față de viață, să formăm o alianță și să dăm de pământ cu toți cei care vor veni după noi!”

9. Un altul ia la rândul lui cuvântul: „Da, dar ar trebui totuși să dăm dovadă de un oarecare discernământ, făcând o triere prealabilă a noilor suflete, pentru a-i feri de mânia noastră justă pe foștii noștri prieteni, pe părinții, frații, surorile, soțiile și copiii noștri”.

10. Celălalt: „Ce?! Ce triere? Asta echivalează cu un act de lașitate, dovedind că ne temem încă de ceilalți! Părinții? Ce rost are să-i cruțăm pe aceștia? Doar ei au fost primii tirani care ne-au terorizat copilăria! Soțiile? Poate, dar numai pe cele tinere și încă frumoase! Cât despre cele urâte și bătrâne, acestea nu ne mai pot folosi la nimic! în ceea ce îi privește pe copii, aceștia sunt foarte drăgălași atunci când sunt mici și te poți juca cu ei ca și cu niște păpuși, dar mai înțelepți mi se par barbarii care își măcelăresc de mici copiii, mâncându-i pe cei mai grași dintre ei, căci carnea lor este mai fragedă decât a celor slabi! Ce considerație mai au copiii pentru părinții lor după ce cresc? - Ar mai fi frații și surorile, precum și prietenii! Chiar și pe pământ, aceștia ne-au plictisit de moarte, așa că vă puteți imagina ce am simți față de ei în această lume! De aceea, propun să nu facem nici o triere! Dacă oamenii de pe pământ ar dispune de înțelepciunea la care am ajuns eu în această lume, primul născut s-ar debarasa rapid de frații săi mai mici, care nu reprezintă altceva decât niște paraziți. Toți cei pe care îi numeam oameni pe pământ reprezintă în realitate niște animale de cea mai josnică speță, idioți și creduli, care nu merită altceva decât să fie transformați în sclavi. Ei sunt o povară pentru semenii lor, până când, mai devreme sau mai târziu, sunt uciși de ceilalți sau mor din cauza poluării! De aceea, eu zic să nu cruțăm pe nimeni!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 22:05 ]
Post subject:  Capitolul 133 - Contele și spiritul nemilos. Povestea vieții celor doi. Negarea la unison a fui Dumnezeu.

Capitolul 133
Contele și spiritul nemilos. Povestea vieții celor doi. Negarea la unison a fui Dumnezeu. Sfârșitul mizerabil al celui orgolios.

1. Contele: „Prietene, trebuie să recunosc că împingi cruzimea pe o culme pe care nu mi-aș fi imaginat-o vreodată. Mă tem însă că nu faci altceva decât să te condamni singur. Ție ți-ar conveni ca altcineva să te trateze în acest fel?” - Cel nemilos: „Păi, depinde numai de el! Dacă cineva m-ar trata altfel decât în propriul lui avantaj, l-aș considera un dobitoc!”

2. Contele: „Să înțeleg că nu m-ai cruța nici pe mine?” - Cel nemilos: „Absolut deloc, dacă acest lucru mi-ar sluji interesele! Domnul conte a spus cu gura lui că ucigașii noștri de pe pământ ne-au sacrificat pe bună dreptate, neconsiderându-ne utili pentru cauza lor. Ce drept are atunci înălțimea voastră să mă judece pe mine dacă gândesc în același fel?”

3. Contele: „Ah, deci așa stau lucrurile? Încerci așadar să mă atragi în capcană? Ei bine, te asigur că nu vei reuși, căci știu foarte bine ce trebuie să fac cu tine!”

4. Cel nemilos: „Ha, mă întreb ce poți face? Eu afirm sus și tare că nu poți face nimic mai mult decât pe pământ, când ai înfundat pușcăria, la fel ca noi ceilalți! Am blestemat cu toții până ne-a venit rău, dar nu s-a întâmplat nimic, am invocat toți demonii din lume, dar nici unul nu ne-a sărit în ajutor. L-am blestemat pe Dumnezeu, moartea, cerul și iadul, pământul, soarele și luna, dar nimănui nu a părut să îi pese vreo clipă de noi. Ei bine, mă întreb ce mai poți face acum? Doar nu o să începi să te rogi...”.

5. Contele: „Ba exact acest lucru intenționez să îl fac, dacă nu pentru altceva, cel puțin ca să te enervez pe tine, până oi crăpa!” - Cel lipsit de scrupule: „O, foarte bine, dă-i înainte, domnule conte! Sunt pregătit deja să râd până m-or durea maxilarele! Și spune-mi, te rog: cui ai de gând să te rogi? Acelui Dumnezeu al spațiului infinit, care îți va asculta vocea la fel cum auzim noi vocile ființelor microscopice care sălășluiesc într-o picătură de apă? Sau poate unui Dumnezeu al spațiului infinitezimal, ale cărui urechi sunt prea mici pentru a-ți putea auzi vocea puternică? Sau poate ai de gând să le adresezi o rugăciune pioasă lui Iisus și Mariei, ca să nu-l mai punem la socoteală pe bunul de Iosif?”

6. Contele (din ce în ce mai furios): „Tacă-ți fleanca, blestematule, sau voi avea eu grijă să ți-o închid! Uite la el! Acest nemernic din popor îndrăznește să mă ridiculizeze pe mine, cel mai nobil reprezentant al aristocrației din Ungaria! Îți doresc să te înghită iadul, nemernicule! Mă voi ruga cui voi avea eu chef, și nu trebuie să-ți dau socoteală ție pentru acest lucru! Te sfătuiesc să dispari din fața ochilor mei! În caz contrar, s-ar putea să ai de-a face cu puterea brațelor mele nobile!”

7. Cel nemilos: „Domnule conte, văd că nu te-ai schimbat deloc! Exact la fel te purtai și pe pământ. La urma urmei, nu am făcut altceva decât să repet ce spuneai tu mai devreme. De fapt, se pare că exact acest lucru te enervează cel mai tare! În fond, când ai crezut tu în Dumnezeu, stimate domnule conte? Singurul Dumnezeu în care ai crezut vreodată au fost spațiul și timpul nesfârșite. Ori de câte ori vedeai un crucifix sau o icoană a Mariei, spuneai că îți vine să vomiți! Nu ai devenit tu cel mai mare dușman al nobilului Kossut tocmai pentru că ți se părea un fanatic religios, invocându-l tot timpul în ajutor pe Iisus Hristos? Ai rostit tu vreodată rugăciunea Domnului cât timp ai trăit pe pământ? Iar acum, pretinzi că dorești să te rogi? Îți repet întrebarea de dinainte: cum, cui și în ce fel?”

8. Contele, încă furios: „Asta nu-i treaba ta! Nu crezi că, în sinea mea, aș fi putut fi un cu totul alt om decât ceea ce păream în exterior?”

9. Omul lipsit de scrupule: „Mi se pare foarte puțin probabil, domnule conte! Haide să punem astfel problema: în interior erai cel mai mare adorator neostenit al templului lui Venus, iar în exterior un nobil distins, care își dorea sceptrul Ungariei. În viziunea ta, Hristos nu era altceva decât un mit stupid, inventat de evrei și cultivat de șvabi. Cât despre celelalte aspecte ale Divinității, acestea nu reprezentau decât filozofii ale diavolului! Iar acum pretinzi că în sinea ta ai fost un altfel de om, mai bun decât ceea ce păreai a fi în exterior?! Te rog! Domnule baron, nu te mai minți singur! Tu și rugăciunea! Mă tem că avem de-a face cu doi poli diametral opuși, care nu se vor putea atinge niciodată! Înțelegi ce vreau să-ți spun?”

10. Contele: „Mă întreb cine îți dă dreptul să îmi vorbești în acest fel, ca și cum am fi păstorit împreună turmele de porci! Cât crezi că va mai tolera contele Bathianyi nesimțirea ta fără margini? Consideri că dacă s-a întâmplat să luptăm împreună în aceeași unitate de husari, în acele ultime zile înainte de moartea noastră, ai vreun drept să mi te adresezi astfel? O, în această privință greșești foarte tare! Te asigur că în cel mai scurt timp vei simți pe pielea ta diferența dintre tine și mine! De aceea, gata cu pălăvrăgeala! Mai bine ia-i ca exemplu pe ceilalți 32 de tovarăși de suferință ai noștri! Aceștia știu să își păstreze calmul, considerându-mă - pe bună dreptate - liderul lor actual și regele lor în devenire. Tu ești singurul impertinent aici de față, profitând de neputința mea actuală pentru a mă sâcâi la cap! Ascultă: renunță la această atitudine, înainte să îți dau lecția pe care o meriți!”

11. Cel lipsit de scrupule: „Domnule conte! Singurele arme de care dispunem în această lume nebuloasă sunt limba ascuțită și eventual mâinile și picioarele. De aceea, mă tem că va trebui să ne duelăm în limbi și să ne batem cu mâinile, scop în care îți reamintesc că am învățat arta boxului în Anglia. Nu contest că în ceea ce privește picioarele, s-ar putea să ai o oarecare superioritate, căci eu nu m-am priceput niciodată să mă întorc pe călcâie și să o iau la sănătoasa, ori de câte ori lucrurile nu păreau să evolueze în direcția dorită de mine”.

12. Contele se întoarce către un alt membru al grupului, spunându-i: „Prietene, ce crezi tu despre acest husar impertinent? L-ai cunoscut cumva în lumea exterioară? Eu unul nu-mi amintesc prea multe despre el, decât că l-am văzut de câteva ori alături de cei mai comuni dintre soldați. De aceea, nu știu ce fel de om era și care îi sunt slăbiciunile”.

13. Cel căruia i s-a adresat îi răspunde: „Din câte îmi amintesc, a fost cândva un călugăr franciscan destul de vestit pentru clarviziunea sa. Făcea adeseori observații disprețuitoare la adresa Ordinului și nu admitea niciodată să fie contrazis. Când au încercat să îl închidă într-o celulă, a fugit, împreună cu adepții săi, devalizând mănăstirea. După o vreme, s-a săturat de rătăcirile sale, așa că și-a ascuns comoara furată și s-a înrolat în armată. Furia lui era atât de mare, încât a luptat ca un leu oriunde a fost trimis, sfârșind astfel prin a fi ucis, împreună cu noi”.

14. Contele: „Hm, începe să-mi pară rău că m-am purtat atât de aspru cu el. Dacă a fost atât de înțelept încât să-i jefuiască pe călugări, înseamnă că face parte dintr-o categorie superioară de oameni. Hm, cred că cel mai bine ar fi să renunț la această luptă sterilă și să mă împrietenesc din nou cu el!” După care, contele se întoarce la personajul nostru lipsit de scrupule și i se adresează mieros: „Dragul meu prieten! Iartă-mă dacă am fost oarecum lipsit de politețe față de tine, căci nu am știut cine ai fost și ce ai făcut pe pământ. Acum, că am aflat, văd lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă! Așadar tu ai fost acel Goliat care și-a întors spatele Ordinului său, luând sabia în mână și luptând pentru binele patriei sale?”

15. Omul lipsit de scrupule: „Da, dragul meu domn conte, eu sunt acela! Mi-am dat viața pentru binele umanității, ale cărei lanțuri mi-au devenit insuportabile. Noi am semănat și alții vor culege roadele! Așa s-au petrecut dintotdeauna lucrurile în acea lume de proști! Noi am curățat via, dar nu am cules decât sânge și moarte! Iar cei care vor veni după noi se vor bucura de sucul dulce al strugurilor! Frumoasă soartă pentru niște oameni măreți ca noi! Toți marii eroi ai lumii sunt condamnați să pregătească terenul pentru epigonii care vor urma după ei. Când vine vremea recoltei, mulțimea oarbă năvălește peste ei, îi ucide și le recoltează roadele în locul lor. Cum îți place această lume creată după principiile înțelepciunii și justiției divine?”

16. Contele: „Nici nu are rost să mai discutăm. Sistemul este greșit conceput din start, indiferent dacă la baza lui a stat soarta oarbă sau o Ființă Supremă super-înțeleaptă! Dacă există într-adevăr o Divinitate, este evident că acesteia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de destinul ființelor pe care le-a creat. După ce le trimite în această lume crudă, Ea are grijă să le ucidă prin execuție cât mai curând posibil. Pentru a ușura acest proces, a implantat în această umanitate, altminteri inocentă, impulsul către egoismul cel mai nerușinat și tendința de a-i domina pe ceilalți. Conduși de acest impuls diabolic, oamenii devin hiene pentru frații lor, ca și cum ar fi însetați de sânge. O, ce joc hidos a putut crea această Divinitate crudă, în care principalii eroi sunt aceste păpuși umane pe jumătate conștiente de sine! Ce compensație le-ar putea oferi Ea celor ca mine, care au murit într-o manieră atât de rușinoasă încât nici nu cred să existe vreun precedent?

17. Imaginează-ți viața unuia din cei mai vechi conți ai Ungariei, condamnat la moarte de doi judecători militari imperiali și târât apoi la locul execuției fără nici un drept de apel! Din disperare, contele încearcă să se sinucidă, dar dă greș. Copleșiți de simpatie, spectatorii solicită amânarea execuției. Datorită rănii pe care și-a făcut-o singur la gât, călăii sunt de acord, iar contele este dus la spital. Pe parcursul procesului de vindecare, contele își imaginează că va beneficia de clemența împăratului, dar când se așteaptă mai puțin, este trezit din somn și i se citește o a doua ordonanță, prin care i se anunță din nou sentința de condamnare la moarte, ce trebuie îndeplinită pe loc. Zguduit de această nouă veste, care cade asupra lui ca un trăsnet, contele leșină, trebuind să fie resuscitat. Imediat după ce își recapătă cunoștința, este dus la locul execuției și împușcat ca un câine, după care este înmormântat pe ascuns, ca un cerșetor. Așa cum probabil îți imaginezi, eu am fost acel conte! Iar ei numesc asta justiție!

18. Cu toate acestea, nu sunt supărat pe biata umanitate, căci este evident că oamenii nu sunt altceva decât simple instrumente oarbe în mâinile unei puteri invizibile, incapabile de o voință cu adevărat liberă. Îmi amintesc chiar de învățătorul din Nazaret, atât de înțelept în multe privințe, care în momentul execuției s-a rugat imaginarului Său Tată Divin să îi ierte pe ucigașii săi, fiind probabil convins că natura umană nu este nici pe departe atât de rea cum pare. În această privință, sunt de acord cu El.

19. Adevărata Divinitate, Ființa atotputernică, rămâne însă Satan, care tronează arogant în centrul său inaccesibil și otrăvește cu respirația sa toate corpurile cosmice, după care se bucură de nenumăratele crime pe care le-a pregătit în acest fel, fără să-i pese de chinurile îngrozitoare ale celor care joacă rolurile principale în acest spectacol dement! Mi-aș dori să pot cunoaște personal această Divinitate odioasă, dar numai dacă aș avea puterea să o și distrug cu propriile mele mâini!”

20. Cel nemilos: „Ai perfectă dreptate. La urma urmei, se pare că ne înțelegem de minune! Hei, dar ce se aude? Mi s-a părut că aud niște voci în apropiere! De aceea, tăcere! Poate că se va întâmpla în sfârșit ceva interesant în această lume sinistră, care să ne ușureze povara!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 22:16 ]
Post subject:  Capitolul 134 - Singura alinare pe care și-o doresc cei executați este răzbunarea.

Capitolul 134
Singura alinare pe care și-o doresc cei executați este răzbunarea. Efectul ciudatei voci, care le cere spiritelor să se roage. Vocea vindecătoare.

1. Contele: „Ce ușurare?! Cine ne-ar putea alina vreodată sufletele rănite? Singura alinare reală pe care am putea-o simți cu toții ar fi posibilitatea de a ne răzbuna pe cei care ne-au ucis fără să fim vinovați! Orice altă formă de alinare mi se pare o oroare! Crezi că Dumnezeu m-ar putea recompensa vreodată pentru tot ce am pierdut, pentru soția mea, pentru onoarea mea și pentru imensa mea avere, - chiar dacă mi-ar oferi pe tavă o mie de raiuri? Sunt conștient că mai devreme sau mai târziu ar fi trebuit să mă despart în mod natural de toate acestea, dar numele meu ar fi rămas înscris în cărțile de istorie ale umanității încă multe secole la rând, strălucind la fel de intens ca și soarele! Așa cum am fost ucis însă, numele meu va fi șters pentru totdeauna din istorie, nefiind trecut decât cel mult în analele închisorilor și ale marilor criminali. De aceea, nu îmi doresc nimic altceva decât răzbunare, cea mai deplină răzbunare posibilă! În aceste condiții, nici nu vreau să aud de vreo intervenție angelică a unei Divinități, oricare ar fi ea! Mai presus de orice, doresc ca onoarea mea să fie restaurată pe pământ, iar criminalii noștri să fie uciși în aceeași manieră diabolică în care am fost uciși noi! Abia atunci vom putea începe să vorbim despre reconciliere în fața tribunalului diavolului!”

2. Cel lipsit de scrupule: „Dragul meu conte, mă tem că ai o reacție excesiv de emoțională, așa că nu mai reușești să percepi situația cu calmul care se impune. De pildă eu, care nu am nici un fel de scrupule, judec cu totul altfel situația onoarei noastre călcate în picioare. La urma urmei, ce mare scofală să îți păstrezi onoarea în fața acelei lumi penibile din toate punctele de vedere? Eu îți spun un lucru: acele vite umane nu ne-ar fi putut face o onoare mai mare decât tratându-ne așa cum ne-au tratat! Ce plăcere găsești în a fi onorat de niște animale atât de stupide? O, vai, în ceea ce mă privește, departe de mine orice gând de acest fel!

3. Te întreb, cine ar mai cunoaște astăzi numele nobilului Robert Blum dacă acea brută odioasă care a fost contele Windischgräz nu i-ar fi pavat calea către nemurire cu ajutorul gloanțelor plutonului de execuție? Cu siguranță, nimeni nu și-ar mai aminti astăzi de el, dacă nu ar fi avut acel destin eroic. Așa, numele lui va fi păstrat încă multă vreme de istorie, care îl va considera întotdeauna un om de onoare. Eu cred că același destin îl vor avea și numele noastre. N-am dreptate?”

4. Contele îi răspunde, ceva mai calm: „Trebuie să recunosc că îți merge mintea! Ei bine, nu mai aștept nici eu să fiu onorat de acea lume de fiare. Ai dreptate, o astfel de onoare ar fi în realitate rușinea supremă pentru noi!”

5. Se aud din nou voci de undeva de departe. Contele îi spune celui lipsit de scrupule: „Ei bine, de această dată și eu am auzit niște voci, ca și cum ar exista un grup mare de oameni prin apropiere. Cine știe? Poate că am fost spionați de niște spirite ostile, care ne vor lua ostatici și ne vor duce într-un alt iad. Cred că sunt din ce în ce mai aproape. Ce-ar fi să ne găsim un refugiu? Se pare că adversarii noștri se află chiar în față”.

6. Cel lipsit de scrupule: „Nu mi se pare o idee prea bună. La urma urmei, unde am putea fugi în această noapte eternă, în care aproape că nu reușim să ne vedem între noi? Care dintre noi cunoaște suficient de bine această regiune a disperării? Poate că la următorul pas ne așteaptă un abis fără fund. În această lume, totul pare nesfârșit și etern. La fel de bine, am putea cădea drept în ghearele dușmanilor noștri. Cine știe? Poate că detașamentul lor principal nu se află în direcția din care se aud vocile, așa că am putea cădea cu ușurință în capcană, fiind luați prizonieri. De aceea, cred că cel mai bine ar fi să păstrăm tăcerea! Dacă vom sesiza vreun detașament militar sau vreo iscoadă, îi vom prinde și vom avea grijă să-i băgăm în pământ”.

7. Un alt soldat spune: „Ha! De parcă un spirit ar putea fi ucis! Noi înșine am fost uciși în lumea exterioară, dar continuăm să trăim, dacă putem numi viață această existență mizerabilă, așa cum nu ne-am fi imaginat vreodată. Cum-necum, cert este că nu am murit de tot.

8. Mai bine ne-am lăsa luați prizonieri... Poate că am putea găsi ceva în comun cu dușmanii noștri imaginari! De altfel, mă întreb ce dușmani am putea avea noi în această lume, în care nu ne-am întâlnit niciodată cu nimeni, decât cu noi înșine?”

9. Contele: „Prietene, nu înțelegi! Nu crezi că în această lume blestemată, guvernată de diavol, au ajuns și destule spirite ale armatei imperiale austriece - acei demoni cu față umană? Orice om care a purtat însemnele imperiale (negru cu galben) în viața terestră trebuie să le fi păstrat inclusiv în această lume, deci este automat dușmanul nostru!”

10. Celălalt: „Nu prea cred, domnule conte! Însemnele negru cu galben nu erau purtate decât de cei bogați. Dacă statul îi sărăcea, ei deveneau imediat comuniști și radicali! Dacă și-au mai pierdut și corpul fizic, rămânând într-o stare de sărăcie sufletească lucie, așa cum suntem și noi, nu cred că le mai pasă în vreun fel de însemnele negru cu galben!”

11. Un al treilea: „Nici eu nu prea cred că vom întâlni vreo urmă de însemne negre și galbene în această lume a spiritelor! Să ne aducem aminte cine le purta pe pământ: mai întâi de toate, cei care se temeau de dictatura autorităților, de baionetele, puștile și închisorile puterii; în al doilea rând, cei foarte bogați, care aveau interese în cercurile înalte, la care se adăugau funcționarii guvernamentali; și în sfârșit, mai exista o categorie, de oameni proști care purtau aceste însemne dintr-o religiozitate greșit înțeleasă, căci se spunea că ar fi existat cândva un împărat sfânt, pe nume Leopold, și un Ferdinand foarte pios, care i-a persecutat îndelung pe protestanți. Spiritele din ultima categorie s-ar putea să își fi păstrat însemnele inclusiv în această lume, căci au fost dintotdeauna fanatice, dar celelalte puteți fi siguri că au renunțat de mult timp la ele!”

12. Contele: „Bine spus! Ai perfectă dreptate! Dar mă gândesc la altceva: dacă cei care ne urmăresc doresc să se răzbune pe noi din pură răutate dictatorială? Ei, ce zici?” Celălalt: „Acolo unde nu există nimic de care să te bucuri, nu pot exista nici ambiții, deci nici o putere dictatorială, cu toate drepturile reale sau imaginare care derivă din ea!” Contele: „Prietene, te asigur că răutatea satanică pură reprezintă un vierme teribil, care nu moare niciodată și care continuă să își facă de cap oriunde s-ar afla. Desigur, în această lume nu mai dispunem de nimic altceva decât de această existență mizera-bilă, dar uneori chiar și aceasta poate să însemne prea mult pentru o ființă cu adevărat malefică. De aceea, nu putem exclude cu totul ipoteza că cineva dorește să ne facă să ne simțim încă și mai mizerabil decât ne simțim deja. Iată cum zic eu să procedăm: dacă ne întâlnim cu cineva, îi strigăm: «Cine e acolo?» Dacă nu se dovedește ostil, îl luăm prizonier. Dacă se dovedește prea amenințător pentru noi, îl lăsăm să plece!

13. Cred totuși că cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi să ne rugăm. Ce-i drept, când trăiam pe pământ nimic nu mi se părea mai stupid decât rozariul și rugăciunile latinești. În această lume stranie mi se pare totuși normal să ne rugăm unei Ființe divine supreme. Sunt convins că prietenul meu aici de față, care pe pământ a fost călugăr franciscan, cunoaște câteva rugăciuni, cum ar fi Pater Noster, indiferent dacă le va rosti în latină, germană sau în ungurește. Nu știu dacă ne vor ajuta în vreun fel, dar cu siguranță nu vor avea ce rău să ne facă. Haide, prietene, fii atât de bun și spune o rugăciune, dacă nu pentru altceva, cel puțin pentru amuzament!”

14. Franciscanul lipsit de scrupule: „Nici nu mă gândesc! Un asemenea gest în aceste condiții mi s-ar părea o crimă la adresa rațiunii și a bunului simț! Dacă vrei cu adevărat să te rogi, trebuie să ai o motivație și să crezi cu adevărat în cel căruia i te rogi! Să te rogi numai pentru a-ți omorî timpul mi se pare o prostie monumentală și un păcat! Dacă există într-adevăr un Dumnezeu înțelept, El ar fi primul care să se revolte în fața unei asemenea mormăieli fără rost. Pe de altă parte, dacă nu există un Dumnezeu, stupiditatea gestului ar fi încă și mai monumentală, căci rugăciunea nu ar avea nici un obiect! De aceea, cred că cel mai bun lucru pe care îl putem face pe moment este să așteptăm în liniște. În acest fel, vom putea fi pregătiți pentru orice eventualitate.

15. Mi se pare că aud voci în imediata apropiere. Cel mai bine ar fi să ascultăm ce spun, și astfel ne vom lămuri în scurt timp cu ce fel de spirite avem de-a face. Aha! Ați auzit? Eu unul, am auzit distinct cuvintele: «Întoarceți-vă către Iisus cel crucificat în inimile voastre și veți fi ajutați!»„

16. Contele, care a auzit și el aceleași cuvinte, spune: „Prietene, nu cred că în acest fel vom ajunge prea departe! Mă îndoiesc că un astfel de ajutor romano-catolic ne poate ajuta în vreun fel! Singurul lucru care mă uimește este că ni s-a spus să ne raportăm doar la Iisus Hristos, nu și la întreaga litanie de sfinți care îl însoțește de regulă! După toate aparențele, nu avem de-a face cu un fanatic al «unicii biserici autentice», ci cu un luteran sau un calvinist!”

17. Franciscanul: „Aș băga mâna-n foc că așa stau lucrurile! Oricum, nu contează prea mult! Merită să acceptăm orice mână de ajutor care ne este întinsă. După cât am rătăcit prin această lume, mi-ar plăcea să mă bucur din nou de căldura unei case, indiferent dacă este construită din chirpici, din lemn, din cărămizi sau din fructe de ananas! De vreme ce ne-a fost întinsă o mână de ajutor în numele lui Iisus, nu văd ce ne-ar împiedica să o acceptăm!”

18. Contele: „Așa o fi, prietene, dar ce te face să crezi că vom primi într-adevăr această mână de ajutor? Poate că în imediata apropiere se află doar un grup de spirite rătăcite, la fel de nefericite ca și noi. Allah e mare și Mahomed este profetul lui! Cam la fel putem spune și noi: «Dumnezeu e mare și Iisus este Profetul lui!» Cine știe cine sunt în realitate cei care ne cer să ne închinăm lui Iisus!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 22:19 ]
Post subject:  Capitolul 135 - Câteva indicii referitoare la cei nefericiți. Franciscanul lipsit de scrupule trezește mânia contelui.

Capitolul 135
Câteva indicii referitoare la cei nefericiți. Franciscanul lipsit de scrupule trezește mânia contelui. Politica ungară la vremea respectivă.

1. După acest intermezzo, toată lumea aude distinct cuvintele: „Nimeni nu vă impune să vă închinați lui Iisus! Acest gest este menit să vă vindece, necredincioși din naștere ce sunteți!”

2. Auzind aceste cuvinte, contele se sperie, dar franciscanul îi spune: „Ei bine, cel puțin ne-am lămurit: cuvintele ne sunt într-adevăr adresate nouă! Ei, ce are de gând domnul conte? Mai eziți să te închini în fața lui Iisus cel crucificat?”

3. Contele: „Pentru numele lui Dumnezeu, voi face și eu ce vor face ceilalți. Mai bine întreabă-i pe ei! Singurul lucru pe care aș dori să îl precizez este că nu ar trebui să renunțăm la rigorile rangului de dragul așa-zisei unități creștinești. Dacă în lumea lui Hristos există conți și prinți, mă rog, nu am nimic împotrivă, dar dacă nu există, eu îi spun din start adio acestei lumi! Ar fi culmea să fiu pus în această lume celestă să perii nu știu ce sfânt, ba chiar să îi fac și cizmele, dacă îmi va cere acest lucru!”

4. Vocea cea stranie se aude din nou: „În această lume nu există conți și prinți! Există un singur Domn suprem; toți ceilalți sunt frați și surori între ei!”

5. Franciscanul i se adresează contelui: „Cred, stimate domnule conte, că ai primit un răspuns cât se poate de clar la nedumerirea ta anterioară! După toate aparențele, acest răspuns sublim ți-a fost adresat în exclusivitate, căci tu ești singurul care încă se mai consideră un aristocrat în această lume a spiritelor! Personal, mă întreb la ce îți folosește să te cramponezi cu atâta disperare de această haină de lux, în care ai fost executat fără nici o onoare? Nu, chiar nu-mi dau seama cum poți să gândești! La ce-ți mai folosește acum să știi că pe pământ ai fost unul din marii nobili ai Ungariei? La urma urmei, dacă ai fi fost un simplu porcar, te-ai fi delectat și acum în sânul familiei, cu un gulaș și o sticlă de vin în față! În această lume a spiritelor, singura avuție care ți-a mai rămas este această față lungă, la fel ca a noastră, și aceeași îngâmfare de odinioară, care te face să nu renunți nici măcar o clipă la impozantul titlu de conte cu care te mândrești atât de mult! Oare nu ai auzit că primele obiecte pe care le lovește trăsnetul - în impertinența lui - sunt cele înalte, în timp ce cele joase sunt ferite tocmai pentru că se ascund sub celelalte, așa cum este cazul ierbii de sub un copac falnic?”

6. Contele: „Mi se pare că mă iei peste picior! Te avertizez că nu voi tolera această atitudine, nici chiar în această lume a «egalității»! Un Bathianyi rămâne un Bathianyi, chiar și aici!”

7. Franciscanul: „Poate doar în imaginația ta! Oricum, îți doresc succes, domnule conte! Nu ai decât să te agăți până nu mai poți de acest titlu stupid, care pe pământ ți-a atras nenorocirea și moartea! Cine știe ce destinație încântătoare te așteaptă aici, dacă vei continua să te cramponezi de această fațadă poleită, dar goală în interior. Probabil o pereche de coarne!”

8. Furibund, contele începe să urle: „Închideți-i gura, până nu îl iau la palme! Dacă vrea să îmi spună ceva, să o facă cu reverența cuvenită! Termină odată cu nesimțirea asta, dacă nu vrei să descoperi că baronul și contele Bathianyi nu a încetat nici o clipă să fie un aristocrat! Înțelegi ce îți spun, măgarule?”

9. Franciscanul: „Nu ai decât să încerci să-mi dai lecția cuvenită, și vei vedea ce poate face în această lume «marele» conte Bathianyi! Ce putere poate poseda aici un asemenea spirit? Când a fost înzestrată cu putere prostia? Îți răspund eu: niciodată, de la începuturile istoriei și până în prezent! Tu nu ești doar prost, ci foarte prost, ceea ce te face slab în toate privințele, căci te-ai lăsat ofensat de cele spuse de mine! Chiar și pe pământ ai fost o ființă de o stupiditate extremă. Dacă te-ar fi dus mintea, ai fi făcut și tu la fel ca și Kossut și tovarășii săi, care au știut să iasă la liman atunci când au fost prinși la înghesuială. Tu singur te-ai lăsat prins în cursă ca un șobolan, fapt care ți-a și atras moartea lipsită de glorie! Spune-mi: crezi că există cineva care poate considera acest comportament inteligent?”

10. Contele: „Cine vorbește! Dacă ești atât de deștept cum te lauzi, cum se face că ai fost spânzurat la rândul tău? De vreme ce puterea merge mână în mână cu inteligența, așa cum susții, se pare că nici tu nu ești atât de puternic cum te pretinzi!”

11. Franciscanul: „Mie unul nu-mi mai pasă demult de asemenea remarci prostești! Am fost și eu un mic nobil de țară, așa că nu mi-a lipsit nici mie vanitatea stupidă specifică aristocrației maghiare! Singura diferență între noi doi este că eu m-am trezit mai devreme decât tine; din păcate, era deja prea târziu! Eram înconjurat de pretutindeni de puști și de gloanțe, așa că noua mea luciditate nu mi-a mai putut indica o cale de ieșire din impas. Nu la fel s-au petrecut lucrurile în cazul tău; tu ai avut de ales, dar «înțelepciunea» ta specific aristocratică ți-a șoptit la ureche: «Victorie sau moarte!» La ce îți mai folosește acum această moarte eroică, în fața plutonului de execuție? În cel mai bun caz, prietenii tăi din America îți vor construi o statuie, dar în ceea ce privește revoluția de la 1848, istoria îți va consemna un loc mărunt! Cam la atât de reduce întreaga glorie a morții tale eroice”.

12. Contele: „Milioane de oameni mă vor plânge! Văzând injustiția care mi s-a făcut, ei vor blestema Austria. Ți se pare puțin?” Franciscanul: „Da, da, sună frumos și romantic! Cine știe, poate se va găsi chiar un autor francez care să scrie un roman pe această temă! Dar noi, adevărații eroi, ne aflăm în această lume mizerabilă, din care nimic nu pare să ne poată scoate, așa că te întreb: la ce ți-a folosit toată povestea asta, din perspectiva eternității?

13. Haide, renunță la vechea ta aroganță stupida și acceptă cu recunoștință ceea ce ni se oferă la ora actuală. În acest fel, vom uita în scurt timp motivele care ne-au atras atâta nenorocire pe pământ!”

14. Contele: „Mda, «Și nu ne duce pe noi în ispită», așa mi se pare că sună rugăciunea... Mă întreb cum continuă? Hm, mi-e imposibil să îmi amintesc! Știu însă sigur că aceste cuvinte sunt scrise undeva. De aceea, la fel spun și eu: «Și nu ne duce pe noi în ispită»!”

15. Franciscanul: „Ce tot bâigui acolo? Ce vrei să spui cu: «Și nu ne duce pe noi în ispită»? Nu înțeleg la ce te referi, căci nu are nici o legătură cu ce am discutat până acum! De aceea, te rog să fii mai clar, dacă este posibil așa ceva!”

16. Contele: „Of, moară stricată! De ce nu mă lași să termin? Eu te-am întrerupt când mi-ai împuiat urechile cu prostiile tale?” - Franciscanul: „Haide, nu te sfii, continuă așa cum poți; altfel, povestea asta nu o să se termine niciodată”.

17. Contele: „Iată la ce se referea metafora la care am apelat: practic, tu vrei să mă privezi de titlul meu de conte, care reprezintă dreptul meu prin naștere. Mă tentezi astfel cu tot felul de argumente, încercând să mă vinzi pe la spate! Dar nu contează! Nimeni nu va reuși vreodată să îl prostească în față pe contele Bathianyi!” - (Franciscanul își spune în sinea lui: „Doamne, ce bou!”) - Contele: „M-ai înțeles?”

18. Franciscanul: „O, prea bine! Ca să fiu sincer până la capăt, stimate domnule conte, părerea mea este că cea care ți-a atras moartea pe pământ a fost tocmai această aroganță aristocratică stupidă, care în cazul tău este în mod evident supradimensionată. Dacă ai fi fost o idee mai înțelept, această rușine nu ar fi căzut niciodată asupra distinsei tale case. Dincolo de acest adevăr, ar fi timpul să te trezești însă și să înțelegi o dată pentru totdeauna că acea lume exterioară, cu drepturile și onorurile ei prefabricate, a dispărut pe vecie! În aceste condiții, de ce te cramponezi cu atâta disperare de ea, refuzând - spre disperarea și enervarea întregii companii aici de față - să accepți mâna de ajutor promisă nouă tuturor de Iisus Hristos, sub pretextul că Acesta refuză să îți recunoască titlul de conte Bathianyi în această lume a spiritelor? Meditează asupra acestor cuvinte și ia o decizie coerentă, dar nu în calitate de aristocrat maghiar, ci de ființă umană aflată în suferință, așa cum suntem cu toții!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 22:24 ]
Post subject:  Capitolul 136 - Grupul discută despre Iisus. Experiența religioasă a franciscanului. Contele se dovedește versat

Capitolul 136
Grupul discută despre Iisus. Experiența religioasă a franciscanului. Contele se dovedește versat în Sfânta Scriptură. Sfatul final al franciscanului.

1. Contele: „În fond, cine este acest Domn Iisus? Doar nu vrei să-mi spui că el este Fiul lui Dumnezeu, așa cum pretinde mitologia romano-catolică? Tu însuți spuneai mai devreme că nu au crezut niciodată în această poveste și în legendele asociate cu ea”.

2. Franciscanul: „Așa este! Tradiția evanghelică afirmă că El este și va rămâne de-a pururi Fiul lui Dumnezeu - Domnul etern al cerului și al pământului! Cât timp am trăit pe pământ nu am crezut în această tradiție, din cauza marilor abuzuri ale bisericii catolice, care m-au făcut să gândesc astfel: «Dacă toată povestea asta nu ar fi o fabricație a ierarhiei bisericești și politice din vechime, o astfel de doctrină divină nu ar putea fi tratată cu atâta nerușinare în zilele noastre. În ultimele 12 secole s-au petrecut niște lucruri atât de odioase în sânul bisericii catolice încât chiar și iadul se înclină astăzi cu respect în fața ierarhiei religioase. În aceste condiții, cum ar putea fi inițiatorul acestei doctrine Fiul Celui Preaînalt?» Așa este, domnule conte, mi-a fost imposibil în timpul vieții să cred în acest raționament.

3. Îți mărturisesc însă că mai târziu, când am reușit să obțin în sfârșit o Biblie tradusă integral de la un protestant, asupra mea a pogorât o altfel de lumină. Am făcut atunci tot ce mi-a stat în puteri pentru a ieși cu orice preț din cloaca murdară a catolicismului, preferând să devin un simplu soldat decât să mai fiu vreodată un instrument al criminalei biserici catolice. Decât să fiu un ucigaș al spiritului, am preferat să devin unul al trupurilor.

4. De aceea, eu nu exclud cu totul posibilitatea ca acest Iisus să fie într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, capabil să ne ajute în această lume, dincolo de toate afirmațiile nerușinate legate de El pe care le face prostituata catolică. Să nu uităm că după trădarea lui Iuda Iscariotul, El s-a ridicat totuși din morți prin propria Sa putere, călcând - cum s-ar spune - pre moarte! Și iată, acum ni s-a oferit un ajutor în numele acestui Iisus, de către o gură invizibilă! Am auzit cu toții prețioasele cuvinte, dar continuăm să ezităm, neștiind dacă să le acceptăm sau nu! Îndeosebi tu, stimate domnule conte, te dovedești cel mai încăpățânat dintre noi, nedorind să îl accepți în inima ta, de parcă te-ai afla în poziția de a-i impune condiții! De aceea, te sfătuiesc pentru ultima oară să accepți ajutorul oferit, în caz contrar, poți să pleci, încetând astfel să ne mai tulburi cu prostiile tale!”

5. Contele: „Păi, dacă vouă nu o să vi se întâmple nimic rău, nu cred că mă va ucide nici pe mine! Realitatea este că și eu mi-aș dori puțin ajutor! Am putea pune totuși câteva condiții, ca să nu pățim ce ni s-a întâmplat pe pământ, când ne-am predat cerând milă și am primit în schimb câteva gloanțe în inimă! Prima condiție pe care aș pune-o eu ar fi răzbunarea crâncenă împotriva dușmanilor noștri de pe pământ, la care aș adăuga și o compensație deplină pentru pierderile suferite în lumea exterioară!”

6. Franciscanul: „Doamne, nu ai de gând să termini odată cu prostiile?! Dacă te-ai mai afla încă pe pământ și te-ai trezi atacat de tâlhari, iar un alt om foarte puternic ți-ar oferi o mână de ajutor, ce-ai face: ai începe să-i pui condiții?! Nu crezi că te-ar râde și curcile? Cine a mai auzit de un cerșetor care să îi pună condiții binefăcătorului său? Ah, domnule conte, termină odată cu aberațiile astea! Cât despre predarea noastră pe pământ, atunci condițiile au fost cu totul altele. Nimeni nu ne-a oferit acolo ajutorul, ceea ce însemna că ni se va acorda clemență sau nu exclusiv în funcție de recomandările noastre! - Aici însă, ni s-a oferit în mod explicit un ajutor concret. Cum poți să faci o comparație cât de mică cu ceea ce s-a petrecut pe pământ? Domnule conte, mă întreb dacă nu cumva ești bolnav cu capul!”

7. Contele: „Da, da, ai din nou dreptate! S-ar putea să fiu cam sărac cu duhul, dar când un copil se arde de două ori, suflă și în iaurt! Viața în această lume diferă fundamental de cea de pe pământ, dar experiențele dureroase urmăresc nefericitele suflete care ajung aici și care nu reușesc cu una cu două să se debaraseze de ele. Chiar dacă am ezitat puțin înainte de a accepta ajutorul oferit, cred că merit puțină indulgență din partea voastră.

8. La urma urmei, și pe pământ ni s-a promis o amnistie generală, dar când ne-am predat austriecilor, aceștia au uitat complet de promisiunile anterioare! După o experiență atât de tragică, orice spirit ar deveni subit mult mai precaut atunci când i se promite ceva.

9. Îmi dau și eu seama că trebuie să existe un Dumnezeu, căci în caz contrar nu am fi supraviețuit după moarte. Dar acest Dumnezeu este atotputernic, iar judecata Lui este imuabilă. De aceea, eu cred că avem toate motivele să ezităm și să cântărim îndelung lucrurile înainte de a accepta ajutorul oferit. Îmi amintesc că în tinerețe am citit în Evanghelie despre un mare festin. Când oaspeții invitați la petrecere s-au scuzat că nu pot veni, stăpânul atotputernic și-a trimis servitorii pe străzi ca să-i invite cu forța pe săraci, indiferent dacă aceștia doreau sau nu să ia parte la festin. Când marea sală a festinului s-a umplut, stăpânul locului a intrat, și-a privit oaspeții și, constatând că unul dintre ei nu era îmbrăcat în haine de nuntă, a dispus aruncarea lui la închisoare! - Ce vreau să spun cu asta? Păi, simplu: la urma urmei, în ce a constat ofensa sărmanului om? Servitorii l-au adus de pe stradă, la fel ca și pe ceilalți, care s-a întâmplat să fie mai bine îmbrăcați, așa că nu și-au atras mânia stăpânului casei. Singurul pe care l-a condamnat acesta a fost sărmanul om, care nici măcar nu se afla acolo din propria lui voință!

10. Dacă veți cumpăni mai profund asupra acestui exemplu, care ne prezintă cât de capricioasă este această Divinitate, veți înțelege de ce doresc să procedăm cu o anumită precauție, chiar dacă ajutorul ne este oferit de sus. Să nu uităm ce a pățit Iuda după ce a luat acea decizie greșită! Spune-mi: încă mă mai consideri un netot din cauză că ezit pe bună dreptate să accept acest ajutor?”

11. Franciscanul: „Asta-i culmea! Se pare că domnul conte mai este și versat în Sfânta Scriptură! Foarte bine! Trebuie să recunosc că și mie mi s-a părut întotdeauna foarte nedrept acest pasaj! De altfel, mai există și altele în care Domnul Iisus, altminteri considerat unanim drept foarte bun, își dovedește natura incredibil de nedreaptă, cel puțin dacă privim lucrurile din perspectiva exterioară. Pe de altă parte, există destule alte pasaje care afirmă exact contrariul. Din acest punct de vedere, temerile tale sunt de înțeles, dar nu cred că sunt întemeiate. Să nu uităm că puterea a avut întotdeauna atributul de a face numai ce îi este pe plac. În cazul de față, partea bună a lucrurilor este că autoritatea supremă nu poate fi imaginată fără o înțelepciune perfectă. Este întotdeauna infinit mai ușor să te înțelegi cu o ființă înțeleaptă decât cu una lipsită de minte. De aceea, eu cred că ne putem asuma riscul de a accepta ajutorul oferit.

12. În aceste condiții, haideți să ne întoarcem în inimile noastre către Iisus cel crucificat, așteptând apoi cu răbdare să vedem ce se va întâmpla! Dacă se va întâmpla ceva bun, înseamnă că am luat decizia corectă. Dacă se va întâmpla ceva rău, ne vom întoarce la condiția noastră anterioară”.

13. Contele: „Toate bune, dar nu cred că o înțelepciune supremă va accepta vreodată acest tip de târg! Deciziile luate de Ea rămân întotdeauna pentru eternitate! Iisus însuși a afirmat acest lucru atunci când a spus: «Cerul și pământul vor trece, dar Cuvântul Meu va rămâne de-a pururi!» Ce se va întâmpla în acest caz, prieteni, dacă, după ce ne vom întoarce inimile către El, vom auzi cuvintele: «Plecați de la Mine, făcători de rele ce sunteți»? Eu zic că atât timp cât nu îi vom cere nimic, nici El nu ne va dărui nimic, nici bun, nici rău. În schimb, dacă îi cerem ceva, îi vom permite astfel să facă ceea ce va voi înțelepciunea Lui imuabilă.

14. În această direcție, îmi amintesc un alt pasaj din Biblie, în care se vorbește de cele zece fecioare, cinci înțelepte și cinci proaste. Toate își așteaptă mirele. Cele înțelepte au grijă să își umple lămpile cu ulei, în timp ce cele lipsite de înțelepciune uită să facă acest lucru. În toiul nopții, când află că mirele se află deja foarte aproape și urmează să vină, cele uituce le roagă pe cele înțelepte să le dea și lor din uleiul cu care și-au umplut lămpile, dar cele înțelepte le refuză - probabil din prea multă iubire creștinească! De aceea, fecioarele nepregătite sunt silite să meargă la un negustor, pentru a-și umple lămpile în schimbul unei sume de bani. Fericite, se întorc acasă ca să-și aștepte mirele, dar constată că acesta a ajuns deja și a încuiat poarta casei! Când îl roagă cu inocență să le deschidă ușa și să le lase să intre în casă, mirele le spune cu o voce tunătoare: «Plecați de la Mine! Nu vă cunosc și nu v-am cunoscut niciodată!»

15. Din punct de vedere strict uman, această atitudine mi se pare deopotrivă grosolană, nedreaptă, și chiar mincinoasă, dacă mirele se referă simbolic la Divinitate. Cum ar fi posibil ca Divinitatea să îi spună cuiva: «Nu te cunosc», în condițiile în care tot Biblia precizează că Ea cunoaște toate firele de păr de pe capul omului? Dar cine se poate pune cu Divinitatea? Vedeți ce putere are Aceasta asupra naturii! Când dă câte un îngheț, milioane de oameni riscă să-și piardă viața, dar oricât de mult s-ar ruga ei pentru puțină căldură, înghețul nu încetează decât atunci când înțelepciunea Ei consideră acest lucru necesar. În mod similar, Ea permite distrugerea minunatelor plantații din cauza grindinei, fără nici un pic de milă, conștientă că nimeni nu îi poate schimba vreodată hotărârea fermă! Ascultați-mă pe mine: cine acceptă să depindă sută la sută de această Divinitate capricioasă se joacă cu focul, semănând singur semințele nefericirii sale viitoare. La urma urmei, ce-ar fi fost dacă cele cinci fecioare nu s-ar mai fi întors niciodată în casa mirelui? Eu nu cred că li s-ar fi întâmplat ceva, cu excepția faptului că ar fi fost cruțate de gestul crud prin care acesta le-a respins. Altfel spus, nu i-ar fi dat acestuia prilejul de a le trânti ușa în nas, gest a cărui cruzime ieșită din comun nu încetează să mă uluiască. De aceea, eu zic să nu ascultăm vocea lui Dumnezeu decât după ce ne vom convinge de bunăvoința Acestuia față de noi. Până atunci, putem rămâne în starea în care ne aflăm, căci eu unul nu am încredere în această Divinitate atotputernică!”

16. Franciscanul: „Domnule conte, înclin să cred că ești exagerat de prudent atunci când vine vorba de Divinitate! Eu nu cred că trebuie să luăm aceste metafore la un mod atât de literal, căci întreaga Scriptură nu este altceva decât o colecție de povestioare morale, menite să ajute omul să evolueze către perfecțiune. În mod evident, prin uleiul din lampă se înțelege iubirea sinceră față de Dumnezeu, iar prin lumina lămpii înțelepciunea care derivă din această iubire. În aceste condiții, fecioarele care au uitat să își umple lămpile nu numai că erau lipsite de iubire, dar mai doreau să le fure și din iubirea celor care își cultivaseră deja acest sentiment. Acestea din urmă erau însă mai înțelepte decât ele, așa că nu s-au lăsat tentate. Ele le-au trimis pe cele lipsite de iubire în lumea exterioară, pentru a lua de acolo uleiul necesar umplerii lămpii. Exact așa au procedat cele proaste, care și-au umplut inimile cu iubirea lumească, după care au mai și avut tupeul să se întoarcă în casa mirelui (în care îndrăznesc să afirm că ne aflăm și noi de o bună bucată de timp deja)! În aceste condiții, mă întreb ce altceva le-ar fi putut spune Divinitatea (mirele), văzându-le că apar la poarta Ei, cerându-i să fie admise în împărăția cerurilor, dacă nu: «Nu vă recunosc după această iubire a voastră, căci ea nu a fost îndreptată niciodată către Mine»? - Așa înțeleg eu acest text, domnule conte, la fel ca multe alte pasaje similare din Scriptură. Nu am nici o îndoială că aceasta este semnificația corectă. De aceea, cred că îi atribui Divinității o duritate excesivă, pe care nu o merită! Haideți așadar să ne ridicăm cu toții și să acceptăm ajutorul promis! Din câte îmi spune inima, nu avem a ne teme de nimic!”

17. Un personaj din mulțime îi spune franciscanului, cu un puternic accent austriac (pe care noi îl vom traduce într-un limbaj obișnuit): „La fel cred și eu! Evanghelia este plină de metafore!” - Contele: „Eu n-aș fi atât de sigur! Mai bine ține-ți gura! Oare execuția noastră pe pământ a fost o simplă metaforă, ca să nu mai vorbim chiar de crucificarea lui Iisus?” - Cel mustrat: „Nu, nu a fost o metaforă! A fost cât se poate de reală! În caz contrar, noi am putea fi mântuiți la ora actuală!” - Contele: „Frumoasă mântuire, n-am ce zice! Până acum, nu prea m-ai convins: ne aflăm într-un întuneric deplin, de parcă am fi într-o criptă egipteană, iar stomacurile ne ghiorăiesc de foame... Asta mi se pare dovada cea mai tangibilă a mântuirii noastre! Ce și-ar putea dori omul mai mult? După ce a fost executat pe pământ, se trezește în lumea de dincolo, într-un întuneric deplin. Până una alta, acestea sunt singurele dovezi ale mântuirii noastre! Cum vi se pare ele, prieteni?”

18. Un alt membru al grupului: „Până acum, nu am primit prea multe semne că am fi mântuiți, dar nici noi nu am făcut ceva care să arate că ne-am dorit această mântuire. Dacă gloanțele cu care am fost executați nu ne-ar fi șters o bună parte din păcatele pe care le-am acumulat pe pământ, mă tem că șansele noastre de a fi vreodată mântuiți ar fi ridicol de mici, dacă este să credem ce spune Evanghelia. Să nu uităm că nici unul dintre noi nu a prea fost un exemplu de virtute creștinească. De aceea, eu unul sunt de părere că ar trebui să acceptăm pe loc ajutorul oferit, dacă nu dorim să avem parte de o soartă cu adevărat mizerabilă! Nu văd de ce vă temeți atât! Ce am putea pierde dacă am accepta grația și compasiunea Domnului Iisus Hristos, altceva decât prostia noastră nelimitată?!”

19. Franciscanul: „Ai pus punctul pe i! Chiar așa stau lucrurile! Haideți să acceptăm odată grația și compasiunea Domnului Iisus Hristos, dacă nu dorim să avem parte de tratamentul iadului! Cât timp am trăit pe pământ, nu prea am făcut dovada vreunei virtuți! Dimpotrivă! I-am atras pe sărmanii oameni în capcana idealurilor noastre și i-am trimis pe câmpul de luptă, ca pe vite. Cât despre dușmanii care cădeau în mâinile noastre, ce să mai vorbim! Eram renumiți în lung și-n lat pentru bestialitatea de care dădeam dovadă! Dacă noi suntem animați de dorința de răzbunare față de cei care ne-au luat viețile, mă întreb ce or fi simțind miile de suflete care au căzut în mâinile noastre și pe care le-am ucis fără milă, deși erau, probabil, de o mie de ori mai bune decât noi!

20. De aceea, eu zic să îi iertăm cu toată sinceritatea inimilor noastre pe cei care au greșit față de noi, torturându-ne, iar în cele din urmă crucificându-ne! Căci și noi am făcut același lucru cu cei care au căzut în mâna noastră, și i-am fi crucificat la rândul nostru pe ei dacă am fi avut câștig de cauză! Ce zici, domnule conte, nu am dreptate?”

21. Contele: „Din păcate, ai întru totul dreptate! Tocmai de aceea mă tem eu că vom păți exact ca cele cinci fecioare lipsite de minte! Temerea mea ascunsă este să nu batem la ușă numai pentru a auzi condamnarea noastră definitivă, caz în care ne putem spune de pe acum: «Noapte bună, pentru totdeauna!»”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 22:30 ]
Post subject:  Capitolul 137 - Orgoliul contelui izbucnește din nou. Politica terestră se reflectă și în lumea de dincolo.

Capitolul 137
Orgoliul contelui izbucnește din nou. Politica terestră se reflectă și în lumea de dincolo. Generalul comentează împreună cu Robert argumentele acestor spirite. Răbdarea infinită a Domnului.

1. Franciscanul: „Domnule conte, nu prea avem ce face în această direcție. La urma urmei, noi suntem cei care am greșit, așa că totul depinde numai de grația Domnului. Dacă El ne va primi la sânul Lui, atunci vom fi salvați. Dacă nu ne va primi, atunci vom rămâne pentru totdeauna oile negre ale acestei împărății”.

2. Contele se înfurie din nou: „Ce vrei să spui atunci când afirmi că noi suntem cei care am greșit?! Ce Dumnezeu mi-ar putea demonstra vreodată acest lucru? Nu suntem noi urmașii demni ai lui Attila? Nu au cucerit strămoșii noștri frumoasa Ungarie de dragul nostru, al urmașilor lor? Nu am ocupat noi acest teritoriu timp de o mie de ani? În tot acest timp, am avut privilegiul de a ne alege singuri regii, fără să depindem de casa de Habsburg. La urma urmei, noi singuri am acceptat la început suzeranitatea împăratului austriac. În ce fel ne-am făcut vinovați atunci când i-am refuzat acestuia dreptul la tronul ungar, pe care și l-a arogat singur, sub pretext că acesta i-ar fi fost acordat de unchiul său, regele de drept al Ungariei? Să nu uităm că acesta nu avea în nici un caz dreptul de a numi un succesor fără aprobarea noastră, - și tu îmi spui mie că am greșit cu ceva?”

3. Franciscanul: „Pentru numele lui Dumnezeu, renunță odată la acest extremism maghiar, căci acum ne aflăm în împărăția spiritelor, în care ar trebui să fim cu toții egali! Spune-mi: i-a dat Dumnezeu teritoriul Ungariei lui Attila, așa cum a procedat cu Pământul Făgăduinței în cazul izraeliților? Sau l-a cucerit Attila prin forța armelor, furându-l practic de la ocupanții săi de drept? Ți se pare cumva că acest mod de a acționa apare ca fiind just în fața lui Dumnezeu? Adevărul este că Austria a avut dintotdeauna drepturi mai mari asupra teritoriului ungar decât am fost noi dispuși să acceptăm vreodată. Ea a fost cea care a recucerit Ungaria de la turci, după care ne-a retrocedat-o cu condiția ca Habsburgii să aibă dreptul de preempțiune asupra coroanei ungare. Cum s-a ajuns apoi la revolta noastră? Simplu: din cauza orgoliului nostru prostesc! Sub suzeranitatea austriacă țara a prosperat, iar noi ne-am luat-o în cap și ne-am propus să ne guvernăm singuri țara, dându-ne astfel singuri foc la valiză.

4. Se pare însă că Domnul Dumnezeu nu a fost prea mulțumit de decizia noastră, punând cruce calculelor pe care ni le-am făcut! Iar acum vii tu, domnule conte, un fiu adevărat al lui Attila, și îl judeci pe Cel Atotputernic, ca și cum ai avea dreptul să o faci! Nu pot decât să îți urez succes!

5. Știi cumva ce se spune în Sfânta Scriptură - că tot ce este mare în ochii lumii exterioare apare ca o oroare în fața lui Dumnezeu? Noi am vrut să fim cei mai tari pe pământ, iar acum ne-am trezit în această gaură de șobolan! Dacă vom continua să ne cramponăm de prostia și de aroganța noastră, s-ar putea să ne bucurăm de un ospăț infernal, mâncând de-a pururi numai salată cu sulf! De altfel, pot spune că am servit deja aperitivele iadului! Dar felurile principale abia ni se pregătesc! Știi cum se spune: cine își dorește iadul, de iad are parte! Eu unul am spus ce aveam de spus!”

6. Contele: „Frumos, domnule «Negru cu Galben»! Păcat că nu ai venit cu astfel de argumente pe vremea când trăiam pe pământ, cu un an înainte de moarte. Mare mirare dacă nu te-ai fi ales cu un binemeritat scaun în Parlamentul de la Viena. Cu asemenea abilități oratorice, nici chiar prințului Metternich nu i-ar fi fost rușine.

7. Dacă te întâlnești cumva cu Domnul Iisus Hristos și reușești să legi o prietenie cu El, nu uita să îi ceri câteva «medalii de merit» pentru pământeni, pe care să le distribuie în semn de bunăvoință celor care au făcut o treabă atât de bună spânzurându-ne! Sunt convins că uciderea prin spânzurare a semenilor lor este foarte apreciată de Iisus, doar și El a murit de o moarte similară! Nu m-aș fi gândit niciodată că poți simpatiza cu dușmanii! Se pare că spânzurătoarea ți-a schimbat radical părerile, umplându-te de recunoștință față de austrieci”.

8. Franciscanul: „Dragă domnule conte, văd că îți face o plăcere nețărmurită să îmi freci ridichea, dar pe mine nu mă deranjează deloc acest lucru, căci știu foarte bine de ce am vorbit astfel. Cât despre tine, se pare că nu ai înțeles nimic din ce am spus, așa că te consider scuzat. Ți s-a părut cumva că laud guvernul austriac? Nu crezi că știu mai bine ca oricine altcineva câte abuzuri a făcut acesta? După părerea mea, împăratul Austriei este în sine un Munte Vezuviu care riscă să înece în lava sa întregul teritoriu austriac, lucru pe care Domnul Iisus îl cunoaște foarte bine. Cert este că și noi am făcut tot ce ne-a stat în puteri să îl imităm pe acest diavol, iar pentru asta am plătit prețul cuvenit. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, acțiunea noastră nu poate fi privită decât ca o injustiție!

9. De aceea, cred că a sosit timpul să recunoaștem răul comis și să îl mărturisim în fața lui Dumnezeu în inimile noastre! Nu a spus chiar El odată: «În mânia Mea, v-am dăruit un rege»? - Dacă un rege poate fi privit ca o dovadă a mâniei lui Dumnezeu, de ce ne-am mai dorit unul? Și te mai miri că am atras asupra noastră mânia Domnului! Dacă am fi luptat pentru iubirea, și nu pentru mânia Lui, cu siguranță am fi avut parte de un alt destin.

10. Din motive cât se poate de juste, se pare că la ora actuală voința Domnului este să reducă numărul regilor pe pământ, nu să-l mărească, așa cum încep să-mi dau seama în inima mea. Noi ne-am dorit cu totul altceva: să adăugăm un rege în plus, de parcă nu ar fi fost destui în Europa! Se pare că în această privință intențiile noastre nu s-au potrivit deloc cu voința Domnului. Ce zici, merită să persistăm în această idee contrară voinței Sale chiar și aici, în lumea de dincolo, fiind gata să murim de-a pururi de dragul ei? Domnule conte, termină odată cu prostiile astea pământești! Este suficient că am murit o dată de dragul lor, pe vremea când ne aflam pe pământ!”

11. Între timp, generalul despre care am vorbit mai devreme (aflat încă în anticamera marii săli a festinului) i se adresează lui Robert, care tocmai intră pe ușă, însoțit de Helena: „Ascultă, povestea acestor spirite mi se pare cât se poate de interesantă! Este absolut fascinant cu ce se pot ocupa acestea în această împărăție a veșniciei! Mi se pare de necrezut până unde pot împinge prostia! Acești inși se sfădesc la infinit, fiind incapabili să se hotărască dacă merită să accepte ajutorul Domnului sau nu! Nu cred că mai putem găsi un asemenea exemplu de prostie în toată infinitatea! Cât timp mai trebuie să ne manifestăm răbdarea față de acești idioți?”

12. Robert: „Dragul meu prieten și frate, în această lume, singura măsură o reprezintă voința Domnului. Privește-L cum se amuză în mijlocul copilașilor Săi, povestindu-le cum are de gând să procedeze cu aceste 30 de suflete. Sesizezi cumva vreo urmă de nerăbdare pe fața Lui sfântă?” - Generalul: „Absolut deloc! Din întreaga Lui ființă emană o detașare divină, dublată de o grație blândă care îi luminează întreaga făptură”.

13. Robert: „Atunci fă o comparație, frate! Atitudinea Lui ne demonstrează măsura propriei noastre iubiri și răbdări! În viziunea Lui nu există dușmani, fie ei conservatori sau radicali. Toți sunt copiii Lui, iar El are grijă de ei în egală măsură. Gândește-te puțin: dacă un om are mai mulți copii, din care unii sunt foarte neastâmpărați, cum procedează el? Îi mustră și îi pedepsește pe cei mai obraznici dintre ei, dar nu le ascunde iubirea lui, care este aceeași pentru fiecare în parte. El are grijă de toți în egală măsură, nu de unii mai mult și de alții mai puțin, în funcție de toanele sale. La urma urmei, ce înseamnă preferințele politice ale oamenilor de pe pământ în fața Domnului? Chiar dacă îi pedepsește pe cei mai răi dintre ei, El nu face astfel decât să își dovedească iubirea pe care le-o poartă, căci în acest fel îi ajută să se întoarcă pe calea cea dreaptă. Nu uita că El este păstorul care își lasă cele 99 de oi aflate dincolo de țarc pentru a o căuta pe cea de-a o suta, pe care o găsește și o aduce fericit în spinarea Sa, reintegrând-o în marea turmă, aflată în țarcul iubirii, grației și compasiunii Sale divine.

14. Cu aceeași răbdare trebuie să procedăm și noi cu ceilalți copii ai Săi, respectiv frații noștri. Nu uita că în această lume nu există dușmani sau străini, ci doar copii ai aceluiași Tată ceresc! Aici, noi nu mai avem dreptul să spunem: «Tată, pedepsește Austria, întrucât acționează împotriva ordinii Tale!», sau «Tată, pedepsește-i pe unguri, căci ți-au încălcat poruncile!», ci mai degrabă: «O, Tată! Privește-i cu compasiune pe sărmanii oameni care trăiesc pe pământ și luminează-le mințile - în mare grația Ta - ajutându-i astfel pe toți, indiferent din ce partide fac parte!» - La care Domnul ne răspunde: «De ce îmi cereți acest lucru? Credeți că voi aveți o iubire mai mare pentru frații și surorile voastre decât am Eu, Tatăl și Creatorul lor?» - în fața unui astfel de răspuns al iubirii supreme a Tatălui preasfânt este imposibil să mai spui ceva.

15. El ne iubește pe toți în mod egal! De aceea, toți au dreptul să apeleze la El, fără nici o excepție. La fel cum soarele strălucește în mod egal deasupra celor drepți și a celor nedrepți, la fel cum ploaia udă în egală măsură și fără să facă discriminări buruienile și florile, la fel acționează și grația Lui! Ea se revarsă în mod egal asupra tuturor, și nu rareori se întâmplă ca cei mai defavorizați să beneficieze în cea mai mare măsură de iubirea, răbdarea și compasiunea Lui!

16. De aceea, mai exersează-ți o vreme răbdarea și vei vedea în scurt timp de ce este capabilă iubirea Domnului! - Te asigur că ea va face miracole în cazul acestor 30 de suflete!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 23:17 ]
Post subject:  Capitolul 138 - Contele și franciscanul discută despre conversația vocilor.Contele încă mai nutrește gânduri de îndoială

Capitolul 138
Contele și franciscanul discută despre conversația vocilor. Contele încă mai nutrește gânduri de îndoială.
Un soldat din mulțime Îl cheamă pe Iisus.

1. Întregul grup de afară a ascultat această discuție. În mod particular contele Bathianyi a sorbit fiecare cuvânt.

2. Uluit, el se adresează franciscanului: „Prietene, ai auzit și tu aceste cuvinte extrem de liniștitoare? Se pare că nici unul dintre noi nu a avut dreptate. După nerăbdarea și asprimea primei voci, aceste glasuri angelice au răsunat ca un balsam pe inima mea deprimată! Ei bine, prietene, în fața unui asemenea Domn Iisus chiar că nu mai am nici o obiecție! Așa cum mi L-ai prezentat tu ceva mai devreme, nu mi s-a părut deloc atrăgător”.

3. Franciscanul: „Nimeni nu poate oferi mai mult decât are! Cel puțin, eu ți-am prezentat o viziune sinceră, chiar dacă pe alocuri cam rigidă. Dat fiind întunericul în care trăim, nu este de mirare că argumentele noastre sunt la fel de întunecate. În cele din urmă am avut oricum dreptate să te conving să accepți ajutorul Domnului Iisus Hristos, în timp ce tu te-ai opus din răsputeri, ba ai mai pus și acele condiții hilare! Acum ai auzit însă cu propriile tale urechi cum stau lucrurile, așa că sper că nu vei mai aduce alte obiecții.

4. Este absolut normal ca viziunea mea legată de Iisus Hristos, Fiul Celui Preaînalt, să fie limitată, doar nu L-am cunoscut niciodată așa cum îl cunosc îngerii. Cel puțin, am fost sigur de la bun început că bunul nostru Părinte divin nu este o Ființă inflexibilă, așa cum L-a prezentat Sfântul Ignatius de Loyola. În ceea ce mă privește, eu nu am uitat niciodată acel verset din Biblie în care se spune: «Veniți la Mine, toți cei care munciți și sunteți împovărați, iar Eu vă voi lua povara de pe umeri și vă voi lăsa să vă odihniți!» Din păcate, preoții catolici au transformat această învățătură, inversând-o și spunând că Domnul Iisus nu îi va accepta în împărăția Lui decât pe cei care muncesc din greu și care sunt împovărați pe pământ, fără să uite să se spovedească preotului. Această alinare în urma confesiunii în biserică i-a adus pe mulți la disperare, făcându-i să își piardă posesiunile, liniștea interioară și chiar viața, dar neaducându-le nici un dram de ușurare sufletească! Personal, am fost întotdeauna de părere că un Părinte excesiv de bun și de plin de iubire îi va trata cu totul altfel pe cei care muncesc și care sunt împovărați decât a făcut-o biserica romano-catolică - singura care are drept de beatificare! - ai cărei preoți își savurează liniștiți mesele opulente imediat după ce i-au condamnat pe sărmanii eretici la chinurile eterne ale iadului, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, după care mai au și tupeul să se considere preoți ai unei biserici-mamă preaiubitoare!

5. Noi facem deja parte din rândul celor împovărați, așa că avem toate motivele să ne adresăm iubirii supreme pe care o poartă în inima sa Iisus Hristos, rugându-L să ne ofere alinarea pe care ne-a promis-o. Eu unul sunt gata să fac acest pas! Cei care doresc - să mă urmeze, căci nu mai am de gând să mai revin asupra acestei hotărâri!”

6. Contele: „Nu poți să mai aștepți puțin? Poate că vom mai primi câteva indicii de la vocea invizibilă legate de felul în care se vor desfășura lucrurile în continuare... Nu putem da pur și simplu buzna peste Cel Preaînalt! În pofida întunericului care ne înconjoară de pretutindeni, ești o ființă lucidă și cu capul pe umeri! Mă tem însă că greșești în ceea ce privește condițiile vieții mistice din această lume, care nu seamănă cu cea de pe pământ. Tu vrei să acționezi de parcă te-ai afla acasă la părinții tăi, dar cine poate spune ce înseamnă aici susul și josul? Cel mai bine ar fi să mai așteptăm câteva informații suplimentare, înainte de a face un pas decisiv.

7. Nici eu nu mă mai împotrivesc de mult ajutorului oferit, pe care îl aștept la fel cum își așteaptă un copil jucăria preferată. Mai mult, îți spun cu toată sinceritatea: dorința mea cea mai arzătoare a devenit acum să îl cunosc personal pe Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul întregii eternități, și să cad la picioarele Lui, cu inima plină de iubire, ba dacă s-ar putea, chiar să mor de dragul Lui! Dar, prietene, să ne grăbim să apucăm toată mâna, când nu ni s-a oferit decât un degețel - asta mi se pare prea mult!

8. Îți reamintesc că, pe pământ, politețea este întâmpinată cu bucurie, fiind considerată un semn de recunoștință și smerenie, în timp ce îndrăzneala nesimțită este unanim dezaprobată. Ce motive am avea să credem că în această lume a spiritelor lucrurile se desfășoară altfel, mai ales în prezența Domnului suprem al infinității? De aceea, dragul meu prieten, haide să ne grăbim încet, și totul va fi în regulă”.

9. Franciscanul: „Hm, cred că ai și tu dreptate o dată în viață. Sunt de acord că ar fi bine să apărem în fața lui Dumnezeu într-o atitudine plină de respect, pe care trebuie să începem să o cultivăm în inimile noastre. De aceea, haide să mai așteptăm puțin; poate că vom mai auzi câteva cuvinte care să ne aline sufletele”.

10. După acest mic discurs, întregul grup rămâne liniștit, ascultând, doar-doar s-o mai auzi ceva, dar tăcerea este desăvârșită.

11. După ce așteaptă o vreme degeaba, un soldat iese în fața contelui și îi spune: „Prietene, am fost întotdeauna un ungur autentic și devotat, care nu s-a temut nici de moarte și nici de diavol. Mi-am consacrat întreaga viață idealului maghiar. Nici un zeu nu m-ar fi putut convinge vreodată să fac altceva decât îmi servesc patria. Mă tem însă că nivelul nostru de înțelegere a fost extrem de limitat, căci noi nu L-am invocat niciodată pe Dumnezeu, deși am făcut foarte multe lucruri pentru patria noastră. Am rostit, desigur, diferite rugăciuni, pentru a-i convinge pe ceilalți, dar ne-a lipsit adevărata credință, iubirea față de Dumnezeu și față de oameni. Altfel spus, inimile noastre au rămas reci...

12. Știam că suntem slabi, așa că am așteptat un ajutor din afară. Acesta nu a venit însă. Mai mult, adversarul nostru a apelat la ajutorul Rusiei. În cele din urmă, slăbiciunea noastră a devenit evidentă. Nu numai că nu le-am fost de nici un folos semenilor noștri, dar speranțele noastre s-au dovedit niște simple vise.

13. De aceea, eu cred că nu mai trebuie să ne bazăm pe un ajutor venit din afară. Atunci când ni s-a făcut acea ofertă miraculoasă, ni s-a spus: «Întoarceți-vă către Domnul Iisus Hristos și veți fi ajutați». Am ascultat interminabilele și agasantele certuri dintre tine și franciscan, toate argumentele pro și contra pe care le-ați adus, dar rezultatul este că ne aflăm exact în aceeași situație ca și la început! De aceea, eu unul sunt dispus să renunț la orice ezitare, trecând chiar acum la acțiune, de unul singur!”

14. Contele: „Dragul meu prieten, nu încetează să mă uimească faptul că, în această lume efemeră a spiritelor, toți foștii radicali tind să devină adepți ai însemnelor negre și galbene! Mă întreb dacă nu cumva Divinitatea însăși poartă aceste însemne!!”

15. Simțindu-se provocat, celălalt îl întrerupe: „O, Doamne, spune-mi sincer, pentru numele lui Dumnezeu, ce ai avut de câștigat promovând această politică agresivă anti-imperială? Singurul nostru câștig a fost moartea prin spânzurare! Mă îndoiesc inclusiv de faptul că acțiunile noastre au fost pe placul Divinității, căci în acest caz nu am fi ajuns în această lume în condiții atât de deplorabile!

16. Ascultă, prietene, cu tot întunericul din jur, simt cum în inima mea începe să se nască lumina. Încep să îmi dau acum seama că omul nu a fost creat de dragul vieții trăite pe pământ, care nu reprezintă altceva decât o viață pregătitoare, ci de dragul împărăției eterne a spiritelor, unde îl așteaptă fericirea supremă.

17. Dacă ne-am fi supus de la bun început guvernului austriac, suportând presiunile acestuia, permise de Divinitate pentru trezirea spirituală a poporului, ne-am afla astăzi într-o situație mult mai bună. Noi am încălcat însă dorința Divinității și ne-am dorit să ne guvernăm singuri țara, așa că ne-am primit răsplata cuvenită. Consider că a fost suficientă prostia de care am dat dovadă pe pământ; nu cred că trebuie să o perpetuăm la infinit, inclusiv în această lume. Eu unul, prefer de o mie de ori să fiu un rezident de rang inferior într-un rai galben și negru decât un rege radical în acest iad!

18. De acum înainte, singurele culori pe care le voi mai sluji sunt cea a obedienței și cea a umilinței. De aceea, mă ridic și strig sus și tare:

19. Doamne Iisus Hristoase, Dumnezeule preaînalt și preaplin de iubire, care m-ai mântuit prin sângele Tău sacru, pe care l-ai vărsat pe cruce, ajută-mă pe mine, și dacă este posibil, ajută-ne pe toți să scăpăm de aceste chinuri nesfârșite! Nu-i mai asculta pe acești aristocrați îngâmfați, cărora nu le pasă decât de ei înșiși și pentru care oamenii obișnuiți nu reprezintă altceva decât o cireada de vite! Ascultă-ne și pe noi, sărmanii oameni de rând, și ajută-ne pe toți, prin grația și compasiunea Ta, să scăpăm din acest iad în care ne aflăm deja de câțiva ani buni!”

Author:  Fire [ 11.5.2011, 23:24 ]
Post subject:  Capitolul 139 - Trezirea contelui în lumină. În fața ochilor celor de față apare imaginea unor munți semeți

Capitolul 139
Trezirea contelui în lumină. În fața ochilor celor de față apare imaginea unor munți semeți și a unui palat.
Instrucțiuni pline de iubire referitoare la ordinea divina în lurnea de dincolo.

1. Speriat și furios, contele se răsucește pe călcâie, încercând să o ia la fugă, dar franciscanul îl prinde cu putere de haină, spunându-i: „Domnule conte, nici un pas mai departe! Cât timp am trăit în Ungaria, ai domnit peste noi ca prim ministru. Acum, a început să se facă lumină! Este evident că Judecătorul etern se apropie! A sosit timpul să răspunzi pentru faptele tale în fața Lui! Înțelegi ce îți spun?”

2. Îngrozit de expresia întipărită pe fața franciscanului și încă furios din cauza discursului soldatului, contele încearcă să se liniștească, spunând pe un ton calm și blând: „Bine, nici o problemă! Singurul lucru pe care vă rog este să nu mă ucideți ca pe un criminal! Nu trebuie să mă ții atât de strâns! Voi rămâne și îmi voi face datoria”. - Franciscanul îi răspunde: „Bun, dar cum o să te descurci în fața Judecătorului etern și cum vei răspunde în fața noastră, a celor care am avut de suferit din cauza acțiunilor tale?”

3. Contele: „Dragă prietene, nu ai auzit mai devreme că dorința Domnului este să își reverse grația și compasiunea asupra noastră? Ce o tot ții una și bună cu judecata? În fond, ce rost ar avea o confruntare între noi și Cel Atotputernic care să ne silească să ne mărturisim vinovăția în fața Lui, înainte de a fi condamnați? O, mă tem că ești încă tributar viziunii romano-catolice, care proiectează asupra Divinității toate slăbiciunile umane. Dumnezeu este bun, iar grația Lui se revarsă asupra tuturor celor care doresc să o primească. La fel, dacă nu dorește să-și reverse grația asupra unui spirit, nimic nu îl mai poate salva pe acesta, și cu atât mai puțin intervenția unui conte maghiar. Nu cred însă că iubitul nostru Părinte divin va ține seama de gunoaiele pe care am încercat noi să le măturăm din curtea noastră, aruncându-le fiecare în curtea celuilalt! Înțelegi ce îți spun, dragul meu Pater Ruffianus?”

4. Franciscanul: „Stai liniștit, domnule conte! Vom vedea noi la sfârșit cine a avut dreptate și cine nu! Se pare că a apărut o lumină dinspre răsărit. O, ce bine-ar fi dacă s-ar ridica această ceață! Cu siguranță am fi putut vedea ceva în zare, dacă există într-adevăr ceva concret în această lume, care să poată fi văzut”.

5. Vorbitorul anterior: „Dragii mei prieteni și frați, prin minte mi-a trecut un gând bun, pe care doresc să vi-l împărtășesc! Ascultați-mă, așadar: nefericirea noastră actuală este similară, și nici unul dintre noi nu se bucură de vreun avantaj în fața celorlalți. Ce-ar fi dacă am inversa puțin rolurile, unindu-ne într-un sentiment reciproc de prietenie și de iubire, fără atâtea reproșuri, așteptând în această stare decizia atotputernicului Dumnezeu? Nu este suficient de rău că ne temem de El așa cum se teme puiul de găină de un șoim? Credeți că judecata Lui va fi mai blândă, văzând cum reacționăm între noi și față de El? Să nu uităm că Dumnezeu este absolut liber să decidă orice dorește, și nimeni nu-i mai poate schimba vreodată hotărârea, de-a lungul întregii eternități! De aceea, haideți cel puțin să fim prietenoși unii cu ceilalți, unindu-ne în iubire, astfel încât să putem rezista împreună în caz că Divinitatea nu se va dovedi prea blândă față de noi! - O, dar cerul devine din ce în ce mai luminos și mai senin, chiar dacă nu putem zări încă vreo stea pe el! Poate că în această lume nici nu există stele...”.

6. Contele: „Bine spus, prietene Miklos, prefer de o mie de ori limbajul tău celui al lui Pater Ciprianus, aici de față. Hm, de fapt, cine a văzut vreodată un popă sensibil? Oricum, toate îi sunt iertate! De acum înainte, nu intenționez să mă mai cert vreodată, nici măcar cu cel mai crunt dușman al meu. Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor o viziune corectă și multă răbdare unii față de ceilalți! Facă-se voia Lui de-a pururi, inclusiv prin noi!”

7. După aceste cuvinte ale contelui, ceața începe să se rarefieze, scoțând la iveală diferite forme de relief.

8. Miklos este primul care ia cuvântul, după o vreme, observând un lanț muntos către apus și către miazănoapte: O, prieteni, priviți în direcția aceea! Pentru prima dată de când ne aflăm în această lume putem vedea pământul, și încă sub forma unei regiuni alpine! O, ce măreție au acești munți! Cum alină ei tristețea din inima omului și cum îi amplifică ei credința într-un Dumnezeu atotputernic și iubirea față de El! Cât de înălțat mă simt dintr-o dată, văzând imaginea acestor munți semeți! Vârful acela, care se înalță amețitor între apus și miazănoapte, este de-a dreptul copleșitor. Prin comparație cu el, chiar și cei mai înalți munți de pe pământ par niște simple coline. Vedeți și voi, prieteni, acești munți masivi?”

9. Ceilalți îi răspund la unison: „Desigur! Distanța până la ei trebuie să fie însă imensă, judecând după culoarea lor cenușiu-albăstruie. Aproape că ni s-au înțepenit gâturile încercând să privim în sus, către acea culme semeață! Este incredibil ce înălțime poate avea! Lăudat fie Domnul de o mie de ori că ne-a permis să vedem în sfârșit ceva în această lume! O, ce priveliște care îți taie respirația! Nu ne mai saturăm să privim. În schimb, în mod paradoxal, tot ce există în partea de răsărit și de miazăzi este încă învăluit în ceață! Cât despre soare, dacă există un astfel de astru în această lume, acesta nu a răsărit, căci razele sale nu pot fi văzute nici măcar pe culmile cele mai înalte”.

10. Contele: „Și totuși, acea culme supremă pare să fie luminată, căci puteți vedea cu toții acele sclipiri roșiatice. Cert este că viziunea acestor munți maiestuoși are într-adevăr o măreție singulară! Prieteni, ce bine ar fi dacă am avea un ghid cu noi! În acest caz, aș fi primul care m-aș aventura să urc pe acel vârf sublim. Cine știe, poate că ascensiunea nici măcar nu ar fi atât de grea cum pare de la această distanță. Oricum, nu am avea nimic de pierdut prin comparație cu acest ținut de șes în care ne aflăm la ora actuală. - Ei bine, Pater Ciprianus, ce ai de spus în fața acestei propuneri?”

11. Franciscanul: „Ce-ai vrea să-ți spun? Cât timp am vorbit, nu m-ai ascultat, ba chiar m-ai luat peste picior, considerându-mă un nemernic! De aceea, prefer să păstrez tăcerea și să vă ascult pe voi, ceilalți. Altminteri, voi face orice veți face voi. Dacă vă veți aventura pe acea culme, cu siguranță nu voi rămâne în spatele vostru. Mă întreb însă dacă nu ne-ar apuca durerea de cap în cazul în care am ajunge pe acele înălțimi, la care amețesc numai uitându-mă! Oare cum ne-am simți privind în jos de acolo?”

12. Miklos: „Mda, cred că ai dreptate! Deși nu mai avem corpuri fizice grele, fiind mult mai ușori acum, recunosc că nu m-aș aventura vreodată să fac un salt mortal, aruncându-mă de la o înălțime atât de mare. De aceea, eu zic să mai așteptăm o vreme, poate se va lumina și mai mult, ieșind la iveală și alte opțiuni. Intuiția îmi spune că s-ar putea să avem în curând parte de niște vizitatori. De altfel, dacă simțurile nu mă înșeală, se pare că cineva chiar se apropie deja, venind dinspre răsărit”.

13. Contele: „Așa este! Văd și eu pe cineva, îmbrăcat cu o robă cu multe falduri! Să fie oare un nou spirit venit de pe pământ, un biet om executat, la fel ca noi?”

14. Franciscanul: „Dacă ar fi un spirit venit de pe pământ, ar fi îmbrăcat în zdrențe, așa cum suntem noi. Nimeni nu poartă pe pământ robe cu falduri, cel puțin de pe vremea grecilor și romanilor! Cred mai degrabă că este vorba de un locuitor al acestei lumi. Oricum, să mai așteptăm puțin, căci în scurt timp vom afla despre cine este vorba și ce intenții are! Intenționez să îl strig!”

15. Miklos: „Nu cred că trebuie să îl strigi, căci se îndreaptă direct spre noi. Oricum, apariția lui are deja un efect extrem de pozitiv asupra ființei mele. Sunt convins că este un spirit bun! Priviți, cerul se luminează din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropie de noi, fapt absolut uimitor! Priviți către răsărit! În spatele omului, deși ceața este încă densă, se poate întrezări un palat imens!”

16. Toți își întorc fețele în direcția indicată, observând într-adevăr cu uimire palatul. Contele spune: „Vedeți așadar câtă dreptate am avut mai devreme. Dacă am mai fi făcut câțiva pași, am fi ajuns la acel palat și am fi putut cere să fim lăsați să intrăm, pe când așa, ne aflăm în continuare blocați în acest loc”. Franciscanul: „Ce contează câteva minute în plus sau în minus, la scara eternității! Dar mai bine să păstrăm liniștea, căci acel om bun, probabil un rezident al palatului, a ajuns deja foarte aproape de noi. Bunul simț ne dictează să-i ieșim în întâmpinare, căci este evident că dorește să stea de vorbă cu noi”.

17. Toată lumea este de acord, așa că grupul se pune în mișcare. Când întâlnirea se produce, contele ia cuvântul și spune: „Îngăduie-mi să te întreb, cu tot respectul, încotro te grăbești atât de tare? Faci cumva o plimbare de dimineață?”

18. Străinul: „Vă salut, dragii mei prieteni și frați! De fapt, veneam să mă întâlnesc chiar cu voi. V-am auzit vocile și m-am grăbit să vă ies în întâmpinare, pentru a vă oferi asistență în caz că aveți nevoie de ceva. Locuiesc în acea casă, pe care o puteți vedea în zare, învăluită în ceață”. Contele: „Ești cumva proprietarul ei?”

19. Străinul: „Da și nu, ca să spun așa. În această lume, proprietatea nu este la fel de clar delimitată ca și pe pământ. Cum s-ar spune, totul reprezintă o proprietate comună. Această împărăție este cu adevărat democratică. Tot ce îi aparține unuia, le aparține în egală măsură tuturor celor care gândesc și simt la fel ca el. De aceea, vă puteți bucura și voi de acea proprietate, fără a mai întreba cui îi aparține ea. Aici domnește o libertate perfectă, care le stă la dispoziție tuturor, fără discriminare. Tot ceea ce își dorește un spirit se realizează instantaneu”.

20. Contele: „O, ce ordine sublimă! Cam așa ceva am încercat și noi să realizăm pe pământ, dar nu ne-a reușit! Acolo, cei puternici au toate drepturile! Cred totuși că există și aici un proprietar de drept, care este stăpânul întregii regiuni...”.

21. Străinul: „Așa este, și totuși nu tocmai! În această lume nu există decât un singur drept, și anume cel al iubirii cele mai depline. El derivă din iubire și conduce la ea. Motoul nostru este următorul: «Fă-le celorlalți ce ai dori să-ți facă ei ție!» Acesta este principiul suprem de care încercăm să ținem seama cu toții în această lume, motiv pentru care împărtășim cu ceilalți tot ce avem, astfel încât să ne putem bucura de aceleași drepturi din partea lor. Cred că ați început să vedeți deja mai bine acea casă. De aceea, vă asigur cu toată fermitatea că aveți toate drepturile din lume să vă folosiți de acea casă așa cum doriți, atât timp cât și proprietarul ei de drept se poate bucura de aceleași drepturi din partea voastră. Sunteți de acord cu aceste principii de viață?”

22. Contele: „Bine, prietene, dar ceea ce ne descrii tu este forma cea mai pură a comunismului, dacă nu cumva chiar forma primordială a creștinismului original! Pe pământ, o asemenea constituție nu ar putea funcționa deocamdată! Indiscutabil, este cea mai bună constituție posibilă pentru orice națiune, cu condiția ca indolența să nu prevaleze în fața bunului simț”.

23. Străinul: „Prietene, aici te înșeli! În această lume un spirit indolent nu se poate amesteca niciodată cu unul înzestrat cu bun simț, pentru simplul motiv că primul nu are aceleași dorințe cu cel de-al doilea! În împărăția cerurilor, ceea ce se atrage se adună laolaltă; în schimb principiile care nu se atrag se separă în mod natural. Așa cum spuneam, principiul suprem în această lume - de care ținem seama cu toții - este că toți se comportă față de frații lor exact așa cum ar dori ca aceștia să se comporte față de ei; de aceea, un spirit indolent, care nu așteaptă decât din partea celorlalți să fie tratat așa cum se cuvine, fără să facă el însuși nimic pentru ei, se auto-exclude automat din această comunitate. Este imposibil ca el să reziste în această atmosferă, în care toți ceilalți fac tot ce le stă în puteri pentru a le fi utili fraților lor. Neputând să suporte acest tip de «comunism», cum îl numești tu, acest spirit va pleca singur, căutându-și semeni care să corespundă naturii sale. Nu cred că trebuie să-ți mai explic însă care va fi soarta unui asemenea spirit!

24. Văd că reacționați pozitiv la această lege care se aplică în această împărăție în care nu mai există moarte. De aceea, țineți cont de ea și acționați așa cum vă dictează propriile interese. În acest fel, veți deveni cetățeni cu drepturi depline ai acestei împărății. De pildă, dacă veți dori să intrați în acea casă, vă veți putea folosi fără probleme de tot ce există în ea, cu condiția să încercați să deveniți la rândul vostru utili celor de acolo, după puterile voastre”.

25. Contele: „Aceste cuvinte vorbesc de la sine, stimatul și dragul meu prieten! Trebuie să îți mărturisesc că aș fi preferat de o mie de ori să nu exist deloc decât să primesc ceva bun fără a răspunde la rândul meu cu aceeași măsură. Toți cei de față gândesc exact la fel, fapt pentru care sunt dispus să depun oricând mărturie! Dragă prietene, pari să te afli în această lume de mult timp și să îi cunoști foarte bine legitățile. De aceea, spune-ne cum putem să ne întoarcem către unicul Dumnezeu al cerului și al pământului, respectiv către Iisus cel crucificat? Unde se află El? Vor avea vreodată șansa ochii noștri păcătoși să îi privească fața preasfântă?

26. Ceva mai devreme, pe când ne zbăteam încă într-un întuneric deplin, o voce invizibilă ne-a recomandat să ne întoarcem inimile către El, dacă dorim să fim ajutați. La început am crezut că este o simplă iluzie acustică, dar treptat ne-am convins că vocea avea dreptate. Nu știm însă ce putem face pentru a răspunde așa cum se cuvine acestei invitații! Cred că cel mai în măsură să ne ajuți ești chiar tu, de vreme ce pari să cunoști atât de bine ceea ce se petrece în această lume”.

27. Străinul: „Foarte bine, dragii mei prieteni! Așa cum spuneam, eu mă simt la mine acasă pretutindeni în această regiune. Răspunsul la întrebarea voastră nu este greu de dat: voi v-ați întors deja în bună măsură inimile către Domnul Iisus, căci altminteri v-ar fi fost în continuare imposibil să vedeți ceva. Mai mult de atât nu am ce să vă spun. Continuați să vă raportați la Iisus în inimile voastre, la fel ca și până acum, iar El vă va ieși singur în întâmpinare. Mai întâi însă, va trebui să alungați pentru totdeauna din conștiința voastră orice formă de aroganță, de orgoliu, de înșelătorie, orice dorință de răzbunare și orice pasiune desfrânată față de sexul opus, lăsând tot restul pe seama Domnului Iisus. În acest fel, veți putea trăi de-a pururi la unison cu El, în El și prin El! Căci bunătatea Lui este infinită”.

Author:  Fire [ 11.5.2011, 23:28 ]
Post subject:  Capitolul 140 - Străinul este interogat în continuare. Un răspuns neașteptat.

Capitolul 140
Străinul este interogat în continuare. Un răspuns neașteptat.

1. Încântat la culme de cuvintele străinului, Miklos spune: „O, scumpul meu prieten, de vreme ce pari să îl cunoști atât de bine pe Domnul Iisus, căci altminteri nu ai fi vorbit cu o siguranță de sine atât de deplină, te rugăm, oferă-ne o scurtă descriere a Lui și indică-ne regiunea în care obișnuiește să sălășluiască, împreună cu prietenii Lui binecuvântați”.

2. Străinul: „Dragi prieteni, în ceea ce privește prima voastră întrebare, întâmplarea face să semăn eu însumi foarte bine cu El. Da, Domnul Iisus arată exact la fel ca mine, iar vocea lui sună la fel ca a mea. Practic, cine mă vede pe mine, vede imaginea perfectă a Domnului Iisus! Ce mai, dacă mă priviți cu atenție, puteți spune că ați văzut imaginea leită a Domnului Iisus.

3. În ceea ce privește locul în care poate fi găsit, în acest caz răspunsul este ceva mai dificil, căci El este omniprezent. Totuși, la modul general, vă pot spune că El sălășluiește în răsăritul etern, iar din punct de vedere terestru (natural), sediul Lui poate fi localizat în direcția constelației Leului, acolo unde se află soarele central spiritual (într-un plan corespondent, nu fizic), care se suprapune peste soarele central natural numit «Regulus», învăluind cu razele sale întreaga infinitate. M-ați înțeles?”

4. Contele: „Atât cât ne stă în puteri! În ceea ce privește sediul Domnului, mi s-a părut că ai fost cam vag. Cât despre asemănarea ta perfectă cu Domnul, aceasta chiar că mi se pare absolut uimitoare. Bănuiesc că în această privință ai exagerat nițel! De aceea, dacă ești bun, oferă-ne câteva explicații suplimentare!”

5. Străinul: „Ei bine, dragul meu Bathianyi, chiar așa stau lucrurile! Ce pot să-ți spun mai mult? De altfel, nu este foarte important să înțelegi pe deplin aceste lucruri pentru moment. Nu ai remarcat niciodată că cețurile din această regiune nu se ridică niciodată instantaneu? La fel se petrec lucrurile și cu răspunsurile la întrebările voastre. Dacă ați primi un răspuns complet, spiritul vostru ar începe să trândăvească, devenind inactiv și leneș și încetând să mai caute. În schimb, dacă răspunsul este vag, spiritul devine curios, încercând să îl elucideze. De pildă, când v-am spus cum arată înfățișarea Domnului Iisus, voi ați încetat să mai puneți întrebări legate de aceasta, considerând că v-ați lămurit pe deplin. Dat fiind că ați primit un răspuns foarte clar, spiritul vostru a devenit indolent, încetând să mai fie interesat de noi răspunsuri. Pe de altă parte, neclaritatea celui de-al doilea răspuns a reaprins în voi curiozitatea, forțându-vă să puneți noi întrebări, fapt care vă este foarte benefic. De aceea, nu vă faceți probleme în legătură cu ceea ce nu înțelegeți încă, întrucât la momentul potrivit veți afla cu siguranță tot ceea ce deocamdată vă este neclar!”

6. Contele: „Toate bune și frumoase, dar întreaga poveste mi se pare cam misterioasă!” - Franciscanul îl întrerupe: „Da, da, mister după mister. Mai bine bucură-te că acest prieten al nostru ne-a oferit aceste indicații minunate și nu îi mai căuta nod în papură! Pe mine unul nu m-a intrigat deloc cel de-al doilea răspuns al lui. Ascultă, domnule conte, iar te grăbești să apuci toată mâna în condițiile în care nu ti se oferă decât un deget! Unde este politețea cu care te lăudai adineauri?” Contele: „Prietene, iar întinzi coarda! Dacă vrei să trândăvești din punct de vedere spiritual, păstrându-ți indolența, nu ai decât, dar nu îmi cere să fac același lucru!”

7. Străinul: „Potoliți-vă, prieteni! Astfel de pasiuni nu conduc niciodată la nimic bun sau frumos! De acum înainte, lăsați iubirea să fie purtătoarea voastră de cuvânt!”

Author:  Fire [ 12.5.2011, 22:38 ]
Post subject:  Capitolul 141 - Franciscanul vorbește despre iubire, atacându-l în treacăt pe conte. Replica aristocratică a contelui.

Capitolul 141
Franciscanul vorbește despre iubire, atacându-l în treacăt pe conte. Replica aristocratică a contelui. Miclos intervine, încercând să-i împace pe cei doi.

1. Franciscanul: „Ei, ai auzit ce a spus acest nobil prieten al nostru? Lasă iubirea să te ghideze de acum înainte! Sunt doar câteva cuvinte, dar cât de multe spun ele! Da, iubire! Sfântă și măreață iubire! Ea ascunde în sine toate secretele vieții.

2. Și noi cunoaștem anumite tipuri de iubire: în primul rând pe cea egoistă față de sine și în al doilea rând pe cea trupească. Amândoi am avut destule aventuri cu care să ne lăudăm în această direcție. Ce știm noi însă despre iubirea divină, cea care a fost capabilă, suportând cumplitele dureri ale țintuirii pe cruce, să ceară iertarea Tatălui ceresc pentru ucigașii ei? Ei, domnule conte, mă tem că nici unul din noi nu a visat vreodată la o asemenea iubire! Și totuși, ea stă la baza întregii vieți.

3. Tot ce știm noi este să ne urâm dușmanii și să îi trimitem în iad, dar să-i binecuvântăm pe cei care ne-au blestemat, să le facem bine celor care ne-au chinuit și să-i acceptăm cu inima curată pe cei care ne-au persecutat, în această privință mai avem încă multe de învățat, căci inimile noastre nu cunosc deocamdată decât sentimentul răzbunării. Prietene, nu este nici o scofală să îți condamni frații atunci când dispui de putere, sau să-ți urăști semenii atunci când au puncte de vedere diferite de ale tale. În schimb, este infinit mai greu să îți controlezi instinctele josnice și slăbiciunile omenești, cultivând în inima ta doar iubirea cea mai pură și mai divină, dorindu-le din suflet dușmanilor tăi să fie iertați de Cel Preaînalt și făcând dovada compasiunii și răbdării față de toți semenii tăi!

4. După cum poți vedea, stimatul meu prieten, aceasta este iubirea divină și sacră, misterul suprem al vieții, la care nici unul din noi nu poate visa încă. Cred că la această iubire se referea noul nostru prieten atunci când ne spunea să ne lăsăm guvernați de ea. Dar cum am putea face acest lucru, când noi nu reușim să ne înțelegem nici măcar între noi mai bine decât o fac câinii și pisicile? Ca să fiu absolut sincer, domnule conte, lucrul care mă irită cel mai tare la tine este faptul că nu poți renunța deloc la acel titlu. Eu unul am renunțat demult la titlul de Pater franciscan. Tu de ce nu renunți la titlul de conte? În fond, dacă erai un simplu frate al meu, nu te-aș fi deranjat nici măcar cu o singură silabă, dacă această titulatură pe care ți-o arogi în continuare și care se potrivește în această lume a spiritelor precum pumnul cu ochiul nu m-ar fi scos din minți! Pentru propriul tău bine, te implor, renunță la titlul de conte! Aruncă-l la pământ și calcă-l în picioare, iar eu îți promit că nu voi mai scoate niciodată vreun cuvânt ofensator la adresa ta. Mai mult decât atât, îți promit solemn că îmi voi cere iertare pentru toate insultele pe care ți le-am adresat până acum. Fă-o măcar de dragul acestui prieten al nostru atât de nobil, din gura căruia am auzit atâtea cuvinte sublime, care ne-au alinat inimile însetate ca un balsam pe rană”.

5. Contele: „Dragul meu Ciprian, «contele» nu se vinde atât de ușor! Până una alta, acest prieten, care pare într-adevăr foarte înțelept, nu mi-a cerut acest lucru. De altfel, chiar dacă mi-ar fi cerut-o, nu pot băga mâna-n foc că l-aș fi ascultat imediat. Căci casa de Bathianyi este una din cele mai nobile și mai vechi case din Ungaria, mă înțelegi?” Franciscanul: „O, prea bine!” - Contele: „Așa cum tu ești cine ești, și eu sunt cine sunt! La urma urmei, de ce te deranjează atât de mult dacă sunt conte sau nu? Nu crezi că au existat destui conți, duci și prinți cât se poate de pioși? Crezi că un conte nu îl poate iubi pe Dumnezeu la fel ca un om obișnuit? După părerea mea, inima unui aristocrat poate fi chiar mai capabilă de iubirea cea mai pură decât cea a unui rândaș! Dumnezeu însuși nu ar fi atât de perfect dacă ar prefera imperfecțiunea perfecțiunii! De ce crezi că până și îngerii cei mai perfecți din cer se numesc «arhi-îngeri» (arhangheli)? Li se mai spune de asemenea «prinți ai luminii», sau «purtători ai puterii lui Dumnezeu». După cum vezi, Dumnezeu însuși a creat o anumită ierarhie în rândul primelor spirite create, pe care o respectă cu strictețe inclusiv în ceea ce privește planetele, munții, mările, plantele și animalele, astfel încât toată lumea să aibă de profitat de pe urma acestei ordini divine. Și totuși, soarele rămâne soare, neputându-se coborî vreo clipă la nivelul unei planete, la fel cum muntele Chimborasso rămâne Chimborasso și nu se poate coborî la nivelul unei simple movile. Ca un ultim exemplu, aș zice că există o anumită diferență inclusiv între Amazon și un pârâiaș oarecare.

6. Sper că nu ai de gând să critici Divinitatea pentru păstrarea acestei ierarhii în rândul naturii! De ce crezi că i-a numit cândva Iehova numai pe Saul, David și Solomon drept regi ai întregii națiuni evreiești? Oare ar fi trebuit El să îi numească pe toți evreii regi, așa cum și-ar fi dorit probabil în sinea lor? Mai mult, din câte știu eu, Dumnezeu a făcut cândva o promisiune, anunțând nașterea unui Mesia din ramura genealogică a lui David, care nu va pieri niciodată. Și nu s-a născut mai târziu Iisus din Maria, o descendentă a casei regale a lui David, și din Iosif, care era la rândul lui descendent al aceleiași case și care urma să fie părintele Lui tutelar? Nu ai citit oare - în Cronici cred - că linia genealogică regală a lui Iisus poate fi trasată până la Adam? De ce crezi că așa s-au petrecut lucrurile? Chiar ți se pare că oamenii seamănă leit între ei, ca rândunicile?

7. Dragă prietene, cum crezi tu că se poate aboli dintr-o dată o ierarhie pe care a stabilit-o însuși Dumnezeu? Oare nu El a fost Acela care a aranjat astfel lucrurile încât eu să mă nasc din linia succesorală a unor conți? Dacă El a fost de acord cu acest lucru, de ce crezi tu că oamenii pot răsturna după bunul lor plac această ordine? Eu sunt un conte conform voinței divine, așa că nu pot fi deposedat de acest titlu de drept din cauza unui franciscan gelos!”

8. Franciscanul: „Singurul lucru pe care l-am înțeles din discutabilele argumente pe care mi le-ai adus a fost acela că nimic nu este mai greu pentru un om decât să se umilească și să renunțe la funcțiile și la titlurile sale lumești. O altă concluzie pe care am tras-o în urma ingenioasei tale dizertații a fost aceea că mai-marilor acestei lumi le este aproape imposibil să devină precum copilașii cei mici, cei care - în candoarea și inocența lor - nu percep titlurile pompoase ale lumii exterioare, dar care moștenesc împărăția lui Dumnezeu, așa cum a anunțat însuși Domnul. A, tocmai mi-am amintit! Domnul nostru Iisus Hristos i-a spus odată unui tânăr bogat că mai ușor îi este cămilei să treacă prin urechile acului decât unui om bogat (sau nobil de rang înalt, ceea ce este cam același lucru!) să intre în împărăția lui Dumnezeu.

9. Prietene, ți se pare cumva că sămânța de muștar, cu care Domnul însuși și-a comparat împărăția, are ceva în comun cu muntele Chimborasso, sau cu imensul fluviu al Amazonului? Eu aș zice că dimpotrivă, este cea mai mică dintre semințe! Dacă Domnul și-a comparat împărăția cu un lucru atât de minuscul (o evidentă referire simbolică la umilința pe care ar trebui să o îmbrățișeze omul), eu cred că a făcut acest lucru tocmai pentru a ilustra faptul că un Chimborasso sau un Amazon nu vor putea pătrunde niciodată în micuța sămânță. Tot El a spus că păsările cerului își vor face cuibul în ramurile copacului de muștar, după ce acesta va crește. Crezi cumva că ar fi trebuit să precizeze: «în ramurile copacului de muștar își vor face cuibul inclusiv vulturii, acvilele și bufnițele», indicând astfel că printre păsărele ar trebui să se afle din când în când și câte-un conte care să fie primit în împărăția cerurilor?

10. O, dragul meu conte, oricâte cuvinte frumoase ai rosti și oricâte argumente mi-ai aduce, nu vei reuși niciodată să mă convingi mai mult decât o fac chiar cuvintele Iui Hristos: «Ceea ce este mare în fața lumii reprezintă o oroare în fața lui Dumnezeu»! Personal, sunt absolut convins că dacă îi vom întâlni vreodată în împărăția cerurilor pe David sau pe Solomon, aceștia nu ne vor apărea în calitatea lor de regi, la fel cum nu cred că împăratul Carol cel Mare și-a mai păstrat titlul în această lume, ori sfântul rege Ștefan al Ungariei, sau orice alt conte ori prinț. Dacă au ajuns într-adevăr în împărăția lui Dumnezeu, toți aceștia sunt astăzi simpli frați, plini de iubire unii față de ceilalți și care nu recunosc decât un singur Dumnezeu, Domn și Părinte. În schimb, s-ar putea să mai găsești câțiva aristocrați de-ai tăi în iad, afișându-și acolo titlurile pompoase! Dacă greșesc cu ceva, îl invit pe nobilul nostru prieten aici de față să mă tragă de mânecă! Personal, nu am dorit decât să îți atrag atenția cât de fals a fost discursul tău! Dacă nu ai nimic împotrivă, îl invit pe distinsul nostru prieten să ne fie arbitru!”

11. Contele: „Perfect. Nu am nici cea mai mică obiecție, deși, după părerea mea, nu avem nevoie de nici un arbitru, fiind evident că tu ai opinia ta, iar eu pe a mea, și că acestea sunt ireconciliabile. Eu unul nu doresc să așez vreun obstacol în calea fericirii tale viitoare. La fel, ai putea să mă lași și tu să îmi urmez propria cale. În acest fel, ne vom înțelege de minune, fără să mai apelăm la vreun arbitru din afară”. - Franciscanul: „Of, botezul a fost irosit degeaba pe acest individ! Orice om trebuie adus pe calea cea dreaptă, chiar și un Iuda Iscarioteanul, dar cu un nobil ungur este inutil să încerci acest lucru. De aceea, «requiescat in pace!»„

12. Miklos, care între timp a conversat cu străinul, spune: „Prieteni, cearta voastră seamănă cu jocul copiilor într-un hambar, care macină grâul cu o moară de jucărie într-o găleată care rămâne veșnic goală.

13. Toate încercările noastre de a ne reforma reciproc sunt inutile din start, căci noi suntem răi până în măduva oaselor. La ce folosesc toate aceste instrucțiuni «înțelepte» pe care ni le dăm unii altora, când noi suntem incapabili să dovedim prin faptele noastre ce înseamnă adevărata bunătate? Cel instruit îi poate spune oricând dorește instructorului său: «Cum îmi poți vorbi despre ordinea divină tu, care continui să te afli și să acționezi în dezordine? Dacă vrei să mă convingi de ceea ce spui, atunci începe mai întâi prin a te reforma pe tine; așteaptă apoi să vin singur la tine, spunându-ți: frate, îmi place sistemul tău, căci am văzut că dă roade, așa că intenționez să îl aplic și eu!» - În plus, nouă ne lipsește complet experiența în această lume nouă, și practic nu cunoaștem nimic în ceea ce privește legitățile care acționează în ea. Cum vreți în aceste condiții să ne instruim corect unii pe ceilalți?

14. Discursul tău, dragul nostru prieten Ciprian, a sunat foarte evanghelic la prima vedere și ar fi fost cât se poate de potrivit pe pământ. Ce efect a produs însă el asupra fratelui nostru Bathianyi? Exact efectul contrar celui scontat de tine! Practic, un orb a încercat să conducă un alt orb, după cum le spunea pe timpuri Domnul nostru fariseilor!

15. Priviți, în mijlocul nostru se află un lider extrem de experimentat, care cunoaște această lume și pe față și pe dos. Eu cred că ar trebui să ne lăsăm întru totul pe mâna lui, cerându-i să ne conducă pe calea cea dreaptă! Sunt absolut convins că un singur cuvânt al lui va avea efecte infinit mai profunde asupra noastră, care suntem complet orbi, decât dacă am continua să treierăm noi înșine paie goale o jumătate de eternitate!”

16. Contele: „Ei bine, sunt perfect de acord cu această sugestie! Și sunt dispus să acționez în consecință. Cât despre simpaticul Ciprianus, acesta este un nemernic care m-a ofensat cu Requiescat-ul lui. Nu contest faptul că ultimul lui discurs a fost sincer și pozitiv, dar la urma urmei, cine are dreptul să-mi dea mie lecții? Este el mai bun cu ceva decât mine, fie și măcar cu un singur fir de păr?

17. O doctrină autentică trebuie să izvorască dintr-o inimă pură, bună și iluminată, și să nu conțină accente sarcastice, dacă dorește să aibă cu adevărat efecte benefice. Chiar dacă este pozitivă în sine, o doctrină care amestecă seriozitatea cu ironia sfârșește prin a face mai mult rău decât bine. Dacă dorește cineva reformarea mea, nu trebuie în nici un caz să mă insulte, ci trebuie să îmi vorbească cu blândețe, într-o manieră frățească. În ceea ce privește doctrina amicului Ciprianus, aceasta pișcă la limbă mai ceva ca ardeiul iute! În schimb, sugestia ta mi-a plăcut, frate Miklos. De aceea, sunt absolut de acord să procedăm în conformitate cu ea!”

18. Franciscanul: „Foarte bine. De fapt, chiar asta mi-am dorit cel mai mult, în sinea mea. De aceea, haideți să trecem la fapte. În această direcție, îl invit pe acest prieten drag să ne indice calea cea dreaptă, pe care o vom urma cu toții fără cea mai mică ezitare!”

Author:  Fire [ 12.5.2011, 22:41 ]
Post subject:  Capitolul 142 - Predica străinului pe tema reproșurilor și căutării paiului din ochii fratelui tău.

Capitolul 142
Predica străinului pe tema reproșurilor și căutării paiului din ochii fratelui tău. Intervenția franciscanului. Indiciile străinului referitoare la ordinea inimi.

1. Străinul: „Dragii mei prieteni, eu nu aștept de la voi o aprobare, ci doar o inimă deschisă și blândă. În acest fel, totul se va aranja de la sine, iar de acum înainte nu vă va mai lipsi nimic, pentru eternitate. Renunțați la aceste opinii divergente și nu vă mai acuzați unii pe ceilalți de diferite păcate, căci voi nu aveți dreptul să vă judecați și să vă condamnați reciproc!

2. De vreme ce păreți cu toții atât de versați în cunoașterea Scripturilor, știți probabil că orice om care îi spune fratelui său: «Prostule» este sortit chinurilor iadului. Atât timp cât cunoașteți acest lucru, cum se face că vă certați tot timpul, spunându-vă unii altora în fel și chip? Fiecare dintre voi este plin de păcate și are destul de măturat în propria sa curte! De aceea, nu vă mai preocupați cu atâta insistență de greșelile fraților voștri, căci nu există oroare mai mare în fața lui Dumnezeu.

3. Eu știu foarte bine că pe pământ frații obișnuiesc să se lupte între ei din pură aroganță și din lăcomia cea mai dezgustătoare. Toată lumea pretinde că este fără pată în fața fraților săi, pe care îi prezintă însă în toate culorile iadului. Îndeosebi cei mai sărmani dintre pământeni sunt criticați în fel și chip de către cei bogați și puternici, pentru simplul motiv că aparțin unei clase inferioare. Dat fiind că cei bogați dețin simultan și puterea, cei săraci sunt nevoiți să își caute un loc de muncă la ei, chiar dacă acest lucru nu le face nici o plăcere. Asta nu îi face neapărat mai buni, iar faptul că depind întru totul de frații lor mai puternici îi deprimă, dat fiind că ar prefera să îi domine la rândul lor, nu să se lase călcați în picioare de ei. Este destul de trist faptul că între frații de pe pământ prevalează astfel de relații, deși cunosc cu toții cuvântul cel pur al lui Dumnezeu.

4. În această împărăție a spiritelor lucrurile stau însă cu totul diferit, căci aici nu există sărăcie și drepturi nobiliare, așa că ostilitățile terestre nu ar trebui să iasă la suprafață. Una din legile fundamentale ale acestei lumi spune că orice spirit care își urăște frații, dintr-un motiv sau altul, nu se poate bucura vreodată de grația lui Dumnezeu! Sufletul său este demonic, plin de aroganță și caracterizat de un spirit ireconciliabil. Unica sa dorință reală este de a-și umili frații și de a-i face să sufere, pentru te miri ce injustiție imaginară pe care i-ar fi făcut-o aceștia.

5. Sfaturile pe care vi le dați unii altora ar trebui să fie întotdeauna bune și înțelepte. Dacă la baza lor stau însă instinctul de dominare, dorința de a fi mai presus decât celălalt, interesele egoiste și lăcomia, ele nu folosesc la nimic. Cine dorește să devină un învățător pentru frații lui trebuie mai întâi să își scoată bârna din propriul ochi; abia apoi îi poate spune el unui frate, cu o voce blândă și plină de iubire: «Dragul meu frate, am remarcat că vederea ta este împiedicată de o așchie micuță care ți-a intrat în ochi. Îngăduie-mi, te rog, să o scot eu, și te asigur că voi opera cu cea mai mare delicatețe posibilă»». În acest fel, orice sfaturi și-ar da între ei frații, acestea vor avea efecte extrem de puternice. În schimb, dacă un spirit se apucă să împartă în stânga și în dreapta sfaturi nesolicitate de nimeni, numai din dorința de a părea mai bun și mai înțelept, oricât de inspirate ar fi instrucțiunile sale, ele nu vor avea nici un efect pozitiv, înrăutățind și mai mult lucrurile.

6. Din acest punct de vedere, eu mă dovedesc un învățător înțelept, căci nu vă cer altceva decât ceea ce servește cel mai bine interesului vostru. La fel ar trebui să procedați și voi unii cu ceilalți, caz în care cuvintele voastre vor fi binecuvântate!

7. De pildă, așa a procedat fratele vostru Miklos, iar cuvintele lui au prins imediat rădăcini în inimile voastre. Dacă Ciprian și Bathianyi și-ar fi vorbit în același fel, întregul grup s-ar afla acum mult mai departe. Din păcate, cei doi au dorit să își demonstreze tot timpul propria excelență, aducând argumente dintre cele mai evanghelice, motiv pentru care cuvintele lor nu au fost binecuvântate nici o clipă.

8. Renunțați chiar acum la orice dorință de superioritate. În caz contrar, nu veți putea deveni vreodată copiii Tatălui unic din ceruri. Ce ați avea voi de câștigat dacă v-ați deposeda un frate de o lume întreagă, dar v-ați distruge în acest fel propriul suflet? Cum v-ați mai putea salva apoi acest suflet de la ruină?

9. Nu cunoașteți cu toții Rugăciunea Domnului? Nu spune aceasta, printre altele: «Și ne iartă nouă greșelile noastre, la fel cum le iertăm și noi celor care au greșit față de noi»? Dacă începeți însă prin a pune tot felul de condiții de reconciliere rigide, care practic nu pot fi îndeplinite de opozantul vostru, cum îi mai puteți cere lui Dumnezeu să vă ierte greșelile?

10. Tot în Scriptură se spune: «Binecuvântați-i pe cei care vă blestemă și faceți-le bine celor care vă fac rău și care vă urăsc!» Dacă vă luați unii de alții, cu atâta arțag, ori de câte ori trăiți o stare de iritare, mă întreb ce le-ați face dușmanilor voștri, dacă aceștia ar face greșeala să vă cadă în mâini!? De aceea, doresc să insist asupra unui aspect foarte important: nici unul dintre voi nu va intra vreodată în împărăția lui Dumnezeu dacă nu va striga cu toată sinceritatea, așa cum a făcut Hristos pe cruce: «Iartă-i, Tată, căci nu știu ce fac!»

11. Dacă sunteți de acord cu această doctrină, atunci puteți să mă însoțiți în casa din apropiere. Dacă nu sunteți de acord, atunci vă puteți căuta o altă locuință, căci în această lume noi respectăm întotdeauna voința liberă a fraților noștri!”

12. Bathianyi: „Prietene, deși cuvintele tale sunt mai ascuțite ca săgețile, ele au calitatea minunată de a nu răni deloc inima, căci adevărul lor este atât de izbitor încât, practic, nici o colectivitate umană nu ar putea rezista fără să le aplice. De aceea, eu unul le accept cu toată recunoștința, și sper că ceilalți frați ai mei vor face același lucru. De aceea, îi iert acum, din toată inima și cu toată sinceritatea, pe toți dușmanii mei de pe pământ. Îmi dau acum seama că ei nu au acționat decât dintr-o pornire oarbă de a ne cuceri pe noi, dușmanii lor imaginari. Fie ca și Domnul să îi ierte, căci în ceea ce mă privește nu le mai recunosc nici o greșeală!

13. Îl rog totuși fierbinte pe Domnul cerului și al pământului să îi ghideze pe soția și pe copiii mei, astfel încât să o apuce pe o cale mai bună decât am făcut-o eu!”

14. Străinul: „Nu te mai preocupa de cele care se întâmplă pe pământ, căci Domnul - care este infinit mai apropiat de tine decât ai putea crede - are grijă și de cel mai neînsemnat fir de iarbă din creația Sa. În ceea ce îi privește pe soția și pe copiii tăi, aceștia au nevoie de foarte multă umilință, fără de care cu greu vor ajunge măcar până acolo unde ai ajuns tu în această lume. Numai prin cultivarea smereniei vor putea recunoaște ei inconsistența bogățiilor și titlurilor terestre, ba chiar vor ajunge să le deteste în sinea lor. În acest fel, după ce vor renunța la trupurile lor fizice, le va fi mult mai ușor să pătrundă în împărăția luminii. În ceea ce te privește, nu te mai preocupa de altceva decât de iubirea față de Dumnezeu și față de frații tăi. Dacă vei proceda astfel, tot restul îți va fi dat pe tavă, cu asupra de măsură!”

15. Franciscanul: „Sunt întru totul de acord în privința opozantului meu. În ceea ce îi privește însă pe acei diavoli lipsiți de compasiune care trăiesc pe pământ, nu sunt la fel de ușor de convins ca și prietenul meu Bathianyi. În înțelepciunea Ei infinită, Divinitatea ar trebui să-și dea seama că nu este deloc ușor de suportat să fii executat pe pământ ca un hoț sau ca un tâlhar. Eu unul îi cer lui Dumnezeu să pedepsească cu severitate această crimă abominabilă; în caz contrar, inima mea nu își va găsi niciodată pacea interioară”.

16. Străinul: „Prietene, cei care te-au executat sunt copii ai lui Dumnezeu în egală măsură cu tine. Să luăm însă un alt exemplu: să spunem că te lovești foarte rău la picior, din greșeală, cu propriile tale mâini. Primul tău reflex este de a-ți blestema mâinile, din cauza durerii resimțite. Auzindu-te, altcineva te sfătuiește: «Prietene, cele care ți-au produs această durere au fost propriile tale mâini. De aceea, răzbună-te pe ele și taie-le, căci ele nu mai sunt vrednice să facă parte integrantă din trupul tău!» - Ce spui, vei ține cont de această sugestie?”

17. Franciscanul: „Mă îndoiesc că ar exista un om capabil de o asemenea prostie! În acest fel, nu aș face decât să îmi amplific de zece ori durerea!”

18. Străinul: „Aha, aici doream să te aduc! Dacă ție nu-ți convine să-ți amplifici durerea inițială tăindu-ți inclusiv mâinile care ți-au produs-o, de ce crezi că Divinității i-ar conveni să își taie propriile membre care le-au făcut rău celorlalte? Cum poți să-i ceri lui Dumnezeu să procedeze cu propria Lui ființă așa cum tu nu ai proceda niciodată cu a ta? Tu te afli aici integral, bucurându-te de toate membrele tale; în mod similar, Divinitatea reprezintă un organism unitar al tuturor ființelor pe care le-a creat, încercând din răsputeri să își vindece toate părțile bolnave, pregătindu-le astfel pentru destinația lor eternă. Îți propun însă altceva: dacă Domnul îți poate vindeca rănile sufletești printr-o metodă diferită, miraculoasă, mai ești dispus să te răzbuni pe dușmanii tăi pământești?”

19. Ușor stânjenit, franciscanul îi răspunde străinului: „Desigur că nu! De altfel, îți declar cu toată sinceritatea că sunt dispus să fac tot ceea ce dorește Domnul și Dumnezeul nostru. Singurul lucru pe care mi-l mai doresc este ca Acesta să nu mă judece prea aspru pentru atitudinea mea de până acum, generată de circumstanțele triste binecunoscute”.

20. Străinul: „Dacă te afli în pace cu propria ta inimă, Dumnezeu nu mai are ce să îți reproșeze. Dacă vei fi capabil să le ierți dușmanilor tăi toate greșelile lor față de tine, dar asta cu toată sinceritatea și din străfundurile inimii tale, atunci toate datoriile tale în fața lui Dumnezeu vor fi șterse la rândul lor, automat! Te vei putea ruga atunci cu toată seninătatea: «Tată, iartă-mi mie greșelile mele, așa cum le-am iertat și eu celor care au greșit față de mine!» - Și te asigur că Tatăl îți va ierta totul, așa cum a și făcut-o deja, cu mult înainte chiar să-i fi cerut acest lucru”.

Author:  Fire [ 12.5.2011, 22:43 ]
Post subject:  Capitolul 143 - Ultimele îndoieli ale franciscanului - ce se întâmplă cu cei care comit păcate de moarte?

Capitolul 143
Ultimele îndoieli ale franciscanului - ce se întâmplă cu cei care comit păcate de moarte? Răspunsul plin de afecțiune al străinului. Invitația de a intra în casă

1. Franciscanul: „Dragă prietene, îți mulțumesc din suflet pentru aceste instrucțiuni minunate, pe cât de adevărate, pe atât de demne de un Dumnezeu suprem! De aceea, nu cred că există suflet care să nu se simtă alinat ascultându-le. Există totuși anumite păcate considerate capitale. Bănuiesc că acestea nu pot fi iertate la fel de ușor cum am procedat noi cu dușmanii noștri. Din această categorie fac parte înșelătoriile comise cu bună știință, desfrâul, violul, masturbarea, molestarea copiilor (care se produce de multe ori chiar în biserică), și așa mai departe. Acestea sunt păcatele cele mai condamnate de Dumnezeu, care atrag inevitabil după sine condamnarea eternă, căci nu pot fi iertate nici măcar în urma confesiunii, întrucât se spune că lasă urme de neșters asupra sufletului. De aceea, mă întreb cum procedează Divinitatea în astfel de cazuri. Sunt șterse inclusiv aceste păcate din marea carte a datoriilor, odată cu cuvintele: «Doamne, iartă-ne nouă greșelile noastre, la fel cum le iertăm și noi celor care au greșit față de noi»?”

2. Străinul: „Prietene, dacă ești de acord cu mine că Divinitatea este infinit mai înțeleaptă decât orice om înțelept de pe pământ, atunci cu siguranță vei înțelege că Ea privește slăbiciunile oamenilor cu o compasiune mai mare decât cei mai buni oameni de pe pământ. Știu, de pildă, că pe vremea când trăiai pe pământ ai păcătuit foarte mult trupește, căci te-ai lăsat tentat de toate ispitele carnale. Dacă ți-ai fi propus cu seriozitate acest lucru, te-ai fi putut lupta cu aceste ispite. Acest lucru ți s-a părut însă prea dificil, iar micile desfătări ale vieții prea atrăgătoare pentru a face abstracție de ele. În înțelepciunea Ei, Divinitatea te-a supravegheat, și fără ca tu să o știi, a intervenit, scoțându-te din fundătura senzorială în care ai căzut și trimițându-te pe câmpul de luptă. Acolo, ai avut prilejul să pui capăt acestei atitudini desfrânate, trezindu-te la realitate. În final, trupul tău a trebuit să-și primească lecția, pentru a învăța astfel că toate aceste pasiuni nu valorează nimic din punct de vedere spiritual. De aceea, Divinitatea ți-a pedepsit acest trup, eliberându-l de sufletul dinlăuntrul său. În aceste condiții, nu ar mai trebui să te preocupe aceste păcate așa-zis «capitale», întrucât ele au fost pedepsite demult, găsindu-și sfârșitul odată cu trupul tău! Tot ce aparține trupului trebuie judecat și îngropat odată cu acesta.

3. Nu la fel stau lucrurile însă în cazul în care sufletul s-a lăsat pe deplin îngropat în trupul său, identificându-se plenar cu acesta. În acest caz nu se mai poate face nimic, iar el trebuie să suporte destinul trupului său. Din fericire, în cazul tău acest lucru nu a fost necesar, fapt demonstrat chiar de prezența ta în această lume, cât se poate de vie. Dacă te-ai fi identificat pe deplin cu trupul tău, acum ai fi zăcut în mormânt alături de el, plângându-ți destinul”.

4. Franciscanul: „Dar, prietene, ce se întâmplă în acest caz cu sufletele nevoite să împărtășească soarta trupurilor lor (pe care le-au idolatrizat), după ce acestea se descompun? Ajung cumva în iad?”

5. Străinul: „Nici unui suflet nu îi poate fi răpită vreodată pe deplin întreaga libertate, respectiv conștiința de sine și capacitatea de introspecție! El va primi întotdeauna exact ceea ce își dorește. Dacă își va dori să fie înviat, acest lucru nu îi va fi refuzat. Dacă dorește însă să se scufunde și mai jos de mormânt, până în iad, nimeni nu se va opune! Deși cu tristețe, Dumnezeu îngăduie existența iadului, care este separat de-a pururi de rai. Nu aceeași este însă situația sufletului! Acesta nu este niciodată judecat, decât de propria sa atitudine și de voința sa liberă. Dacă preferă să rătăcească prin iad, în acord cu propria sa natură, el va ajunge în iad, și noi toți la un loc nu am putea face nimic pentru a îl împiedica. În schimb, dacă își dorește să ajungă în rai, nu putem decât să îl întâmpinăm plini de iubire și să îl ghidăm pe calea care i se potrivește cel mai bine. Așa funcționează ordinea lui Dumnezeu, și nimeni nu o poate schimba vreodată!”

6. Franciscanul: „Am înțeles! Dar, prietene, ne poți creiona în două vorbe cum arată iadul?”

7. Străinul: „În Scriptură se spune: «Căutați mai întâi de toate împărăția lui Dumnezeu, și tot restul vă va fi oferit cu asupra de măsură!» De aceea, nu trebuie să te preocupe altceva decât aspectele divine ale creației. Celelalte îți vor deveni apoi de la sine cât se poate de clare, nefiind altceva decât opusul primelor. Haideți așadar să intrăm împreună în casă, care între timp s-a eliberat complet de ceață! Acolo, lumina de care beneficiați se va amplifica! Așa să fie!”

Author:  Fire [ 12.5.2011, 22:48 ]
Post subject:  Capitolul 144 - Splendoarea și mărimea casei. „Oare Iisus Hristos locuiește aici!” Noii veniți tânjesc după Domnul.

Capitolul 144
Splendoarea și mărimea casei. „Oare Iisus Hristos locuiește aici!” Noii veniți tânjesc după Domnul. Premoniția lui Miklos

1. Bathianyi și franciscanul îl însoțesc pe străin de o parte și de alta, în timp ce Miklos îi urmează, conducând restul grupului.

2. Pe măsură ce se apropie de casă, ei remarcă cu uimire mărimea și splendoarea ei neasemuită. Nemaiputându-se stăpâni, Bathianyi exclamă: „Prieteni, această casă nu ar fi putut fi construită nici măcar de îngeri sau de cele mai înțelepte spirite din ceruri, ci numai de mâna lui Dumnezeu! Această maiestuozitate, dublată de o perfecțiune estetică desăvârșită, este practic fără egal. Ah, mă simt absolut copleșit! Dacă ea pare atât de sublimă din exterior, mă întreb ce minuni conține în interior!”

3. Franciscanul: „Ai perfectă dreptate! Scuze, am vrut să spun: «Înălțimea voastră, domnule conte, are dreptate!»„ - Contele: „Prietene, obișnuiește-te să îmi spui «tu»! De acum înainte, nu mai vreau să aud de vreun titlu de noblețe. Tot ce îmi doresc este să mă consideri fratele tău”.

4. Franciscanul: „Foarte frumos, dragă prietene. De când îmi doresc să aud aceste cuvinte! În ceea ce privește cuvintele tale anterioare, repet: ai perfectă dreptate! Am văzut cu ochii mei biserica Sfântul Petru din Roma și cele o mie de camere ale Vaticanului, dar toate aceste comori pământești par un fel de cochilie goală prin comparație cu acest palat celest! Chiar și conform celor mai modeste calcule, înclin să cred că în interiorul lui ar putea intra de cel puțin o sută de ori populația pământului. Mă întreb chiar dacă lungimea lui nu este egală cu infinitul! În ceea ce privește înălțimea, cred că luna se află deja pe acoperișul său. Doamne, ce măreție!”

5. Contele se adresează străinului: „Dragă prietene, spune-ne te rog, locuiește cumva Domnul Iisus Hristos în această reședință uriașă? Îți pun această întrebare deoarece mărimea ei mi se pare exagerată chiar și pentru cei mai binecuvântați dintre îngeri”.

6. Străinul îi răspunde: „Așa este! Îi place să locuiască frecvent în astfel de case, inclusiv în cea de față, în mijlocul copiilor și prietenilor Lui! Totuși, în momentul de față nu se află în interior, deși în clipa în care veți intra, El vă va aștepta deja, gata să vă întâmpine. Va trebui însă să îl și recunoașteți!”

7. Contele: „O, Doamne, prietene, dacă L-aș putea vedea pe Hristos măcar o dată, nu aș mai cere nimic de la viață! Desigur, mă refer la adevăratul Hristos, nu la caricatura pe care i-au schițat-o catolicii”. - Franciscanul: „La fel și eu, nu mi-aș dori nici o altă binecuvântare mai mare ca aceasta!”

8. Un alt membru al grupului pășește în față, spunând: „O, și eu mi-aș dori să îl văd pe Hristos măcar o dată! Și, dacă este posibil, inclusiv pe Sfântul Iosif, care a fost sfântul meu patron! Dacă nu este posibil, nu contează prea mult! Hristos mi-ar fi de ajuns!”

9. Străinul: „Bun! Spune-mi atunci, de ce ești atât de dornic să îl cunoști pe Hristos?” Vorbitorul anterior: „Păi, se înțelege de la sine! Orice om își dorește să aibă acces la ceea ce îi place cel mai mult!” Străinul: „Sună frumos, dar de ce îți place atât de mult de Hristos?” Vorbitorul: „Ha, dar e evident! Hristos este Dumnezeu și ne-a mântuit de iad, fiind Mântuitorul nostru, al tuturor!” Străinul: „Bine, dar ce vei face atunci când îl vei putea vedea pe Hristos?” Vorbitorul: „O, am să strig de bucurie: «Elian Christus», iar dacă nu mi se va îngădui, am să-L îmbrățișez cu ambele brațe în jurul gâtului!”

10. Străinul: „Bun, m-am lămurit că îți place într-adevăr de Iisus Hristos! Mă întreb însă ce se va întâmpla dacă Lui nu îi va plăcea la fel de mult de tine!” Cel întrebat: „O, nu-mi pasă deloc, căci oricum nu mă consider demn de sfințenia Lui!” Străinul: „Dragul meu, întoarce-te înapoi în grupul tău și fii convins că lui Hristos s-ar putea să îi placă de tine chiar mai mult decât de toți ceilalți la un loc”.

11. Iosif se întoarce printre ai lui, iar străinul i se adresează contelui: „Iată un om care a vorbit cu adevărat din inima lui, nu doar din vârful limbii! El este cel mai inocent între voi, și nu și-a meritat nici o clipă pedeapsa cu moartea. De aceea, se va bucura de o favoare cu totul specială din partea lui Iisus Hristos! - Dar ne aflăm chiar la intrarea în casă. De aceea, vă propun să nu mai pregetăm și să pătrundem în interior!”

12. Contele: „Dragul meu prieten, înainte de asta, o ultimă întrebare! Dacă Iisus Hristos ne va apărea înconjurat de un milion de îngeri, cum îl vom putea recunoaște?” Străinul: „Lasă asta pe seama mea! După cum ți-am explicat, El seamănă perfect cu mine. Dacă vei vedea pe cineva aidoma mie, vei putea să-ți dai seama că este vorba de El”. Contele: „Îți mulțumesc că rămâi alături de noi, astfel încât să nu ratăm prezența Domnului fără să ne dăm seama. Ce fericire!”

13. Miklos, din spate: „Prietene, eu cred că suntem cu toții încă foarte orbi. Îți spun, am o premoniție dintre cele mai ciudate!” Franciscanul: „Ce premoniție?” Miklos: „Deocamdată, nu doresc să spun nimic în plus, dar sunt convins că în cel mai scurt timp veți spune și voi, la fel ca mine: «Doamne, cum am putut fi atât de orbi?» Înțelegeți ce vreau să spun? Suntem orbi ca niște cârtițe!”

14. Contele: „Dragi prieteni, ne aflăm deja la intrarea în casă, cu care nici măcar soarele, pământul și luna la un loc nu se pot compara. De îndată ce vom intra în interior, ne vom confrunta cu condiții de viață pe care acum nici măcar nu le bănuim. De vreme ce această intrare este atât de crucială pentru noi, i-aș sugera fratelui Miklos să fie mai specific în ceea ce privește intuiția pe care o are, care ne-ar putea fi utilă tuturor. Haide, frate Miklos, fii bun și împărtășește-ne bănuiala ta!”

15. Miklos: „Ei bine, dragi prieteni, bănuiala mea este cât se poate de particulară, dar nu v-o pot descrie. Mă simt la fel ca cei doi discipoli care se îndreptau către Emaus, deși Domnul Însuși se afla în mijlocul lor, fără a fi recunoscut de ei, chit că îi instruia cu înțelepciune în toate privințele. Aș băga mâna-n foc că această bănuială a mea este cât se poate de autentică! Dar, timpul ne-o va dovedi! Mai devreme sau mai târziu, vom afla cu toții care este adevărul!”

16. Contele: „Da, da, vise plăcute în continuare! Eu cred că Domnul Iisus Hristos va pogorî printre noi din cerul Său suprem, în toată gloria Sa nemăsurată, la fel cum a coborât cândva printre evreii cu inimile împietrite. În calitate de Fiu al Omului, îmi dau seama ce vrei să spui, dar gândește-te cine este Hristos și cine suntem noi! Te asigur că aceste fantasme vor dispărea atunci de la sine. Bănuiala ta nu este altceva decât un castel din cărți de joc, așa cum obișnuiam să construiesc eu însumi pe vremea când eram un tânăr pe pământ. Din păcate, realitatea nu le-a confirmat niciodată. Și totuși, recunosc că aș prefera de o mie de ori să ai dreptate, căci mă tem că cu toată condescendența lui față de noi, atunci când va coborî printre noi nu ne va ușura deloc soarta pe care o merităm, oricât de mult ne-am dori noi acest lucru. N-am dreptate?”

17. Miklos: „Într-un fel ai dreptate, dar totuși nu pot scăpa de această senzație. Inima mea îmi spune că nu greșesc!” Contele: „Doamne sfinte, și inima mea îmi spune același lucru, și încă cu câtă intensitate! Probabil că asta se datorează incertitudinii noastre înainte de intrarea în casă”. Miklos: „Da, s-ar putea să ai dreptate!”

18. Străinul: „Ei bine, ați terminat cu dezbaterile voastre?” Contele: „Prietene, doar ne cunoști! De aceea, ar fi interesant dacă ne-ai putea lămuri și în această chestiune. Văd însă că ai pus deja mâna pe clanță. De aceea, probabil că ne vom lămuri în interior”.

19. Străinul: „Într-adevăr, veți avea acolo destule ocazii. Ceea ce contează acum este să intrăm. De aceea, deschide-te, poartă către viața eternă!”

Author:  Fire [ 12.5.2011, 22:51 ]
Post subject:  Capitolul 145 - Intrarea în casa celestă. Întâlnirea unor vechi cunoștințe. Orbirea contelui, care Îl caută pe Iisus

Capitolul 145
Intrarea în casa celestă. Întâlnirea unor vechi cunoștințe. Orbirea contelui, care Îl caută pe Iisus fără să-L găsească. În sfârșit, Îl găsește!

1. Ușa se deschide instantaneu, iar noii sosiți sunt copleșiți de splendoarea indescriptibilă din interiorul casei, ca să nu mai vorbim de mulțimea uriașă de spirite care îi întâmpină în anticameră, condusă de general și de călugărul Thomas, alături de Dismas.

2. Recunoscându-l instantaneu pe General, contele se aruncă plin de bucurie la pieptul acestuia, îi sărută pe obraji și îi spune cu ardoare: „Te salut de o sută de mii de ori, mult iubitul meu prieten și frate, care te bucuri deja de o viață infinit mai bună ca a noastră! O, ce fericire să te văd din nou! Sunt convins că Dumnezeu și-a revărsat deja grația asupra ta, ceea ce mă face să sper că va avea milă și de mine. Sincer să fiu, ești ultimul om pe care m-aș fi așteptat să îl găsesc aici! Cum se face că ai ajuns în această casă și cu ce te ocupi de fapt aici?”

3. Generalul îi întoarce salutul, spunându-i: „Dragul meu prieten, în această lume nu se poate spune că «facem» ceva, ci doar că ne bucurăm de iubirea și bunătatea infinită a Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Acesta o revarsă continuu și nelimitat asupra noastră. Dacă această binecuvântare continuă nu ar fi dublată - din fericire - și de o diversitate la fel de infinită a lucrurilor, probabil că am fi ajuns să strigăm și noi, la fel ca Iov: «O, Tată, Tată, mai redu puțin intensitatea binecuvântării Tale!» Dar nu doresc să insist asupra acestui lucru, căci te vei convinge personal de el în cel mai scurt timp. Dacă dorești un indiciu referitor la înțelepciunea, iubirea și puterea lui Dumnezeu, nu ai decât să admiri splendoarea neasemuită a acestei anticamere, și îți vei da seama într-o mică măsură cât de măreț este Iisus Hristos, singurul Domn al cerului și al pământului”.

4. Contele: „Ce știi despre El? Ai avut cumva șansa de a-L privi în față pe Cel Preaînalt? A fost El deja în această casă, sau abia urmează să sosească? Și dacă da, de unde va veni? Și cum îl vom putea recunoaște? Îți spun: simt că îl iubesc deja atât de mult încât toate aceste splendori la un loc mi s-ar părea o simplă cochilie goală fără prezența Lui vie. Te implor, spune-mi, unde este El? - O, Doamne, numai când mă gândesc că îmi voi putea vedea Creatorul!”

5. Generalul de-abia reușește să își înfrâneze un zâmbet, auzind acest potop de întrebări, după care îi răspunde contelui: „Prietene, mie mi se pare că nu vezi pădurea din cauza copacilor! Spune-mi: cum ți-L imaginezi tu pe Domnul Iisus. La sfârșit, îți voi spune și eu ceva care te va surprinde”.

6. Contele: „Ei bine, mi-L imaginez într-o glorie de nedescris, înconjurat de discipolii Lui și de nenumărate legiuni de îngeri. Căci Scriptura spune că la a doua venire, El se va întoarce plutind pe norii strălucitori ai cerului, din care vor emana miliarde de trăsnete. Cam așa mi-L imaginez eu pe Domnul Iisus Hristos! Acum, împlinește-ți și tu promisiunea”.

7. Generalul: „Frate, mă tem că ai o părere fundamental greșită despre Domnul Iisus! Așa cum spuneam mai devreme, nu vezi pădurea din cauza copacilor. Și totuși, fratele nostru aici de față ți-a dat mai devreme toate indiciile după care îl vei putea recunoaște pe Domnul. Mai mult decât atât, ți-a spus că Acesta va sosi instantaneu cu voi în această casă. Privește așadar în jur și caută-L pe Acela care seamănă perfect cu El, ca două picături de apă. Dacă vei vedea pe cineva care îi seamănă leit, consideră că Acela este Domnul! Îți spun: Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos se află acum printre noi, la fel cum s-a aflat pe vremea când a pășit pe pământ. Este un om la fel ca și noi, neînconjurat de vreo lumină, așa cum ți-L imaginezi tu!”

8. Contele: „Hm, același lucru ni l-a spus și prietenul nostru pe care îl iubim atât de mult! Îmi va lua însă ceva timp ca să îi trec în revistă pe toți cei de față... Pe de altă parte, holul este imens, iar lumina este foarte puternică, iar cei prezenți sunt aliniați ca la armată. Acest lucru îmi va ușura mult căutarea. Deci, în primul rând nu găsesc nici o asemănare. Nici printre ceilalți nu văd vreo asemănare, deși îi pot vedea pe toți de parcă m-aș afla lângă ei. Da, nu văd nici un frate geamăn al mult iubitului nostru prieten. Constat însă că în spatele acestui grup de oameni se află un alt grup, așa că cer permisiunea să îi examinez și pe aceștia”.

9. Generalul: „Nu ai decât, căci în această lume domnește o libertate perfectă”. Contele se îndreaptă așadar către grupul din spate, însoțit de nobilul său prieten, pe care continuă să nu îl recunoască. Când cei doi se apropie, întregul grup se prăbușește cu fața la pământ, exclamând cu ardoare: „Slavă Ție, Dumnezeu atotputernic!”

10. Speriat de această turnură a evenimentelor, contele îi spune însoțitorului său: „Asta-i culmea! Tocmai mă pregăteam să îi compar cu tine, când toată lumea s-a prosternat cu fețele la pământ, strigând în gura mare: «Slavă Ție!» - nu știu nici eu cui! Oare se referă la unul din noi doi, sau și-a făcut Iisus apariția, iar eu tot nu reușesc să îl văd?” - Străinul: „Așteaptă puțin. Grupul se va ridica imediat de la sol, așa că îți vei putea continua investigațiile”.

11. La un semn secret al Domnului, întregul grup se ridică. Remarcând că este alcătuit numai din femei, contele spune: „Dragă prietene, din câte știu eu, Iisus Hristos a fost cât se poate de bărbat pe vremea când a pășit pe pământ; de aceea, nu mă aștept să se fi transformat într-o femeie în această împărăție eternă a lui Dumnezeu! Se pare că nu am deloc succes cu demersul meu. Singurul lucru care mă nedumerește este de ce ți s-au adresat mai devreme strigându-ți: «Slavă Ție!» - însoțitorul: „Du-te și întreabă-le singur!”

12. Contele încearcă să avanseze, dar grupul de femei îi strigă vehement: „Nu te apropia, căci nu dorim să avem nimic de-a face cu tine, păcătosule, în această casă a lui Dumnezeu!”

13. Contele face într-adevăr un pas înapoi, după care se adresează grupului de femei (care nu se află nici ele în această casă de prea mult timp): „Aveți grijă să nu vă pângăriți robele papale dacă - Doamne ferește! - vi le atingem noi! O, mironosițe afurisite! Nu cred că sunteți cu ceva mai sfinte decât mine și decât prietenul meu, aici de față! - Prietene, haide să mergem mai departe, căci nu avem ce discuta cu aceste creaturi! Cunosc foarte bine această aroganță tipic iezuită, pe care o consider o anatemă!”

14. Însoțitorul: „Hei, amice, nu o lua și tu chiar atât de în serios! În această lume, nimic nou și bun nu se naște fără foarte multă răbdare! Aceste suflete nu sunt încă pe deplin organizate și nu au atins starea de coeziune, dar nici nu mai au mult!”

15. Contele: „Da, da, dar nici să ne respingă ca pe niște criminali! Asta mi se pare cam exagerat! Oricum, dacă zici tu, așa să fie! Măcar dacă mi-aș putea îndeplini misiunea! În mod paradoxal, nimic altceva nu mă mai interesează, decât un singur lucru: să îl găsesc pe Iisus. Toate aceste frumuseți celeste mi se par niște simple imagini lipsite de suflet atât timp cât El nu se află de față. Să fii tu însuți un spirit și să nu îl poți vedea pe Spiritul perfect al lui Dumnezeu mi se pare absolut intolerabil, căci El este totul în toate. Prietene, dacă știi cumva unde se află, te rog, arată-mi-L, ca să îl pot zări măcar de departe!”

16. Însoțitorul: „Dragul meu prieten și frate, Mi-ar fi cam greu să ți-L arăt pe Iisus de la distanță, căci cine nu îl poate vedea de aproape, nu îl poate vedea nici de departe. Trebuie să îți dorești foarte tare să îl descoperi singur și să îl privești de aproape, iar dorința îți va fi îndeplinită”.

17. Contele: „Nobilul meu prieten, acest lucru ar fi într-adevăr de dorit, dar nu sunt convins că aș putea suporta să mă aflu în imediata apropiere a sfințeniei Sale. Se spune că nici chiar cei mai mari dintre îngeri nu pot suporta apropierea Lui. În aceste condiții, cum crezi că aș putea-o suporta eu?” - Ghidul său: „Prietene, dacă Domnul Iisus Hristos ar sta în fața ta ca un simplu om, la fel ca și mine, crezi că ai mai suferi de aceeași timiditate, altminteri lăudabilă?” Contele: „Păi, nu cred! În acest caz, mi-ar fi într-adevăr mult mai ușor să-i suport prezența sfântă! Chiar și așa însă, nu aș uita nici o clipă cine este El și cine sunt eu. El este totalitatea infinită, iar eu nu reprezint nimic în fața Lui! Și totuși, recunosc că mi-ar fi mult mai ușor decât dacă mi-ar apărea în toată splendoarea Lui celestă”.

18. Ghidul: „Perfect! Ce-ai zice în acest caz dacă Eu însumi aș fi Domnul Iisus Hristos, deși, din anumite motive, nu am dorit până acum să Mă revelez decât ție? Mă întreb ce față ai face dacă ai afla acest lucru?”

19. Contele. „Ascultă, prietene, acesta ar fi un test prea greu pentru un suflet atât de mărunt ca al meu! Mă tem, prea-nobilul meu prieten, că dacă tu ai fi chiar Domnul nostru, aș fi nevoit să rămân mut pentru tot restul vieții mele! De aceea, te implor, spune-mi sincer: ești sau nu ești una cu El, ca să mă pot prăbuși astfel la picioarele tale, copleșit de adorație!”

20. Ghidul: „Da, prietene, Eu sunt una cu El! Dacă ți se pare prea greu de crezut, întreabă-le pe aceste femei, iar ele îți vor confirma acest lucru! Iubirea pe care Mi-o porți M-a atras către tine, făcându-Mă să Mă revelez mai întâi ție, în acest fel!”

Author:  Fire [ 12.5.2011, 22:56 ]
Post subject:  Capitolul 146 - Momentul de glorie al contelui. „Tu ești El!?” Un tribut sublim.

Capitolul 146
Momentul de glorie al contelui. „Tu ești El!?” Un tribut sublim. Domnul vorbește despre relația dintre Tatăl ceresc și copiii Săi.

1. Complet răvășit, parțial din cauza fricii și parțial din cauza extazului pe care îl simte, dar și temându-se să nu se înșele, contele aproape că leșină în urma declarației Mele. Abia după o vreme considerabilă, timp în care în interiorul lui se dă o luptă a învierii, în urma căreia spiritul lui rupe toate cătușele în care fusese prins până atunci, scoțând la iveală întreaga splendoare a sufletului său, îndrăznește el să rostească aceste cuvinte, zguduit de emoție:

2. „Așadar, Tu ești El!? Tu!? Tu ești Domnul etern care guvernează întreaga creație, îmbrățișat de întregul spațiu și de întregul timp, Cel care își contemplă minunile pe care le-a creat din profunzimile insondabile ale sălașului Său sfânt? - O, Doamne, Dumnezeule! Iar eu, care nu sunt decât un vierme mizerabil, o biată particulă de praf, mă aflu acum în fața Ta, a Creatorului sfânt al tuturor acestor opere sublime, modelate până la ultima de mâna Ta divină! - Mă aflu în fața Dumnezeului meu, a Creatorului meu, a Părintelui meu ceresc, a Mântuitorului Iisus! O, ceruri, susțineți-mă! O, eoni beatifici, ajutați-mă să percep în mod conștient acest moment de glorie! O sărmană creatură se află pentru prima oară în viața ei în fața Creatorului său! Și - o, cât de greu îmi vine încă să cred acest lucru - Dumnezeu i s-a revelat ca și cum ar fi un simplu om, ghidat de o iubire supremă, și îi vorbește personal, plin de condescendență, cu blândețe și compasiune, așa cum numai un frate ideal le-ar vorbi fraților săi!

3. O, oameni care rătăciți în iluziile voastre pe acel pământ amăgitor, fără să știți încotro să vă întoarceți, veniți aici în inimile voastre și învățați să îl cunoașteți pe Iisus Dumnezeul, Mântuitorul nostru sublim, în acest fel, vă va fi infinit mai ușor să vă descurcați cu planurile voastre de viață.

4. Adevărata recunoaștere a lui Dumnezeu vă va arăta cât de ușor este să stai alături de Domnul Dumnezeu, într-o beatitudine care depășește orice imaginație! Nu vă mai certați între voi precum câinii cu pisicile, din tot felul de motive lumești neînsemnate, și faceți eforturi pentru a-L recunoaște pe Dumnezeu și pentru a vă scălda în iubirea Lui! Iubiți-vă la rândul vostru unii pe ceilalți, la fel ca frații, copii ai aceluiași Tată unic, a cărui iubire și blândețe depășesc orice imaginație! În acest fel, inimile voastre se vor umple cu un extaz pe care întreaga lume nu vi-l va putea oferi!

5. O, Doamne, ce fericire să mă aflu alături de Tine. Cât de departe mi se par acum nefericitele întâmplări de pe pământ! În sfârșit, pot exclama și eu: «Veniți la mine, milioane de oameni, prieteni și dușmani deopotrivă, iar eu vă voi îmbrățișa pe toți cu aceeași iubire frățească!»

6. După aceste cuvinte, contele cade în genunchi în fața Mea, își împreunează palmele și spune: „O, Mântuitorule Iisus, Dumnezeu atotputernic și bun! Îngăduie-mi să Te ador de-a pururi, să Te slăvesc și să mă închin Ție pentru totdeauna! Abia acum înțeleg pe deplin cum poate fi atinsă beatitudinea eternă prin adorarea Ta. De aceea, nu-mi mai doresc nimic altceva decât ca fiecare părticică din ființa mea să Te iubească și să îți mulțumească pentru toată grația pe care ai revărsat-o de-a lungul timpului asupra mea, inclusiv pentru cea care - de dragul trezirii mele spirituale - a luat forma unor încercări dificile. Abia acum încep să-mi dau seama că toate aceste încercări nu au avut alt scop decât revenirea mea acasă, lângă inima Ta, fiind așadar derivate din iubirea Ta supremă față de mine!

7. O, Tată preasfânt, am fost într-adevăr un fiu rătăcitor, care Ți-a întors spatele și Te-a dușmănit. Dar acum Te-am regăsit în sfârșit, Tată preabun! Primește-mă în împărăția Ta ca cel mai mic și mai neînsemnat dintre locuitorii ei, și arată-le inclusiv celorlalți fii rătăcitori ai Tăi aceeași grație supremă pe care mi-ai arătat-o mie! Dacă voința Ta dorește acest lucru, ghidează familia mea rămasă pe pământ și fă-o să își piardă mai degrabă toate bunurile pământești decât să se rătăcească prea tare de inima Ta, uitând în cele din urmă complet de Tine!”

8. Eu: „Ridică-te, dragul Meu frate, și încearcă să nu faci valuri prea mari! După cum vezi, Eu nu M-am schimbat deloc după ce M-ai recunoscut. De acum înainte, vom acționa de-a pururi împreună, iubindu-ne și ajutându-ne ca frații!

9. Eu sunt într-adevăr Dumnezeu, Ființa primordială, plină de înțelepciune, de autoritate și de putere, iar tu nu ești decât o creatură aflată în puterea Mea, dar spiritul tău este una cu Mine. De aceea, relația dinte noi va rămâne de-a pururi cea dintre un părinte și copilul lui, sau cea dintre doi frați. Căci tu ești pentru Mine un fiu, dacă ne raportăm la sufletul tău, adică la ființa ta exterioară, dar ești simultan și un frate, dacă ne raportăm la spiritul tău divin! Sufletul tău s-a născut din lumina primordială a înțelepciunii Mele, fiind doar o umbră ștearsă a acestei lumini primordiale. De aceea, el nu poate apărea în fața Mea, care sunt iubirea perfectă, decât ca un fiu. În schimb, spiritul tău, care nu reprezintă altceva decât iubirea Mea manifestată în tine, și deci propriul Meu Spirit, îmi este implicit frate geamăn! De aceea, nu mai fii atât de copleșit! Haide, ridică-te de jos și vino cu Mine la ceilalți frați ai noștri!”

10. Contele se lasă convins cu greu să se ridice de jos, după care spune: „O, Tată, cât de mare este bunătatea Ta infinită! - O, ce bine ar fi dacă limba mea Te-ar putea slăvi așa cum meriți! Din păcate, în fața splendorii și măreției Tale infinite ea nu poate decât să rămână mută!”

11. Eu: „Bucură-te, frate, și termină cu laudele astea deșarte! Eu nu am nevoie de cuvinte! Inima ta este cel mai frumos imn de slavă pentru Mine, căci numai în ea îmi găsesc Eu plăcerea! Toate celelalte sunt simple ritualuri religioase exterioare, care nu fac decât să Mă obosească! Haide, ridică-te și însoțește-Mă la ceilalți frați ai noștri!”

Author:  Fire [ 12.5.2011, 23:00 ]
Post subject:  Capitolul 147 - Remușcările lui Bathianyi. Domnul vorbește despre necesitatea ca omul să se maturizeze

Capitolul 147
Remușcările lui Bathianyi. Domnul vorbește despre necesitatea ca omul să se maturizeze pentru a-L putea recunoaște pe Dumnezeu.
Franciscanul, care este încă orb, primește câteva indicii aspre de la Miklos.

1. Încă amețit de iubirea și devoțiunea pe care le simte față de Mine, contele spune: „O, Doamne, îți e mai ușor Ție - care ești atotputernic - să spui «Ridică-te și vino», decât mie - sărmanului păcătos - să Te ascult și să mă ridic în fața Ta, Domnul infinității! O, Doamne, când mă gândesc că eu nu însemn absolut nimic în fața Ta, care ești totul în toate, nu știu cum aș putea să Te însoțesc, stând alături de Tine! Pur și simplu, acest gând este prea copleșitor pentru mine, un biet spirit creat de Tine! Te implor, îngăduie-mi să mă adun puțin, căci prezența Ta sfântă mă amețește literalmente”.

2. Eu: „Frate dragă, începi să Mă cam plictisești cu discursurile tale despre puterea și înțelepciunea Mea infinită! Ascultă, naivul Meu frate. În calitatea Mea de Dumnezeu, Eu trebuie să fiu Cel care sunt, pentru ca voi, creaturile Mele, să puteți exista la rândul vostru, căci Eu vă dau vouă viață, iar voi sunteți opera Mea. Dacă tot îmi repetați la infinit că voi nu însemnați nimic, nu faceți altceva decât să Mă minimizați pe Mine, Creatorul vostru! Sper că nu asta îți dorești!?”

3. Contele: „În veci pururi! Din punctul Tău de vedere, eu sunt într-adevăr o ființă foarte importantă! Doar pentru mine însumi nu însemn nimic! Oricum, m-am ridicat de jos, căci cuvintele Tale m-au întărit”. După care contele se îndreaptă către Mine cu curaj, spunându-Mi: „Doamne, Tată, Dumnezeule, Iisuse! Sunt acum complet vindecat prin iubirea și grația Ta, iar teama mea excesivă în fața Ta a dispărut complet, fiind înlocuită pentru totdeauna de o iubire infinită pentru Tine, care țâșnește din fiecare fibră a inimii mele. Treptat, sunt convins că și această emoție se va liniști, fără să scadă însă în intensitate. Tot ce doresc acum este să Te îmbrățișez cu toată forța mea vitală, topindu-mă complet în această iubire indescriptibilă față de Tine! Doamne, îngăduie-mi să Te îmbrățișez, oricât de puțin, și să Te strâng la pieptul meu, care arde de iubire față de Tine!”

4. Eu: „Dragul Meu frate, în acest moment nu ai putea suporta o îmbrățișare atât de strânsă, căci spiritul tău nu îți controlează încă perfect sufletul. Când spiritul tău se va organiza perfect, topindu-se în această iubire față de Mine, Mă vei putea îmbrățișa fără nici o teamă. La fel ca și tine, și Eu sunt un om, dar sunt un om perfect, în care sălășluiește întreaga măreție a Divinității, pe care spiritul tău nu este încă pregătit să o suporte. Dacă M-aș lăsa acum îmbrățișat de tine, spiritul tău și-ar rupe instantaneu toate lanțurile și ar fuziona definitiv cu Mine, dispărând din manifestare, căci Eu sunt temelia și fundamentul lui. Dacă va reuși să își rupă însă singur aceste lanțuri, umplându-se gradat de iubire față de Mine, atunci Mă vei putea îmbrățișa fără nici o problemă, și fără teama de a fi anihilat*.

5. Haide mai bine să ne grăbim către frații noștri, pentru ca și ei să se poată înălța până la nivelul recunoașterii tale! Curiozitatea lor a fost trezită în cea mai mare măsură, căci ei nu știu dacă ai reușit să îl găsești sau nu pe Domnul Iisus. Singurul care are o intuiție profundă în această direcție este Miklos, în timp ce franciscanul se ciondănește în permanență cu el. De aceea, trebuie să ne grăbim, ca să punem odată stop gurii cam slobode a franciscanului”.

6. Contele: „O, Doamne, bunătate și blândețe eternă, nu îmi doresc nimic altceva decât să Te însoțesc! Acest călugăr are o natură mai degrabă bună, dacă putem vorbi de bunătate în afara Ta! Din păcate, concepția lui referitoare la relația dintre Dumnezeu și creaturile sale este aproape imposibil de digerat, așa cum nu poți digera o bucată de piele fiartă în apă. De aceea, Te rog, Doamne, lasă-l o vreme pe acest individ să se izbească cu capul de zidul către care țintește, ca să spun așa, doar-doar s-o trezi!” - Eu: „Foarte bine! Acum haide să nu mai vorbim despre acest subiect, căci ne-am apropiat foarte mult de ei!”

7. Însoțit de conte, Mă îndrept așadar către grupul cu pricina. Fără să mai aștepte să ajungem lângă el, franciscanul se grăbește să țipe de departe la conte: „Ei bine, dragul meu conte, ce rezultate ai obținut în urma căutării tale? L-ai găsit pe Domnul vieții și al morții pe undeva? Din câte îmi dau seama, nu prea ai reușit să îl găsești pe ilustrul frate geamăn al nobilului nostru prieten, căci văd că nu v-ați întors decât voi doi”.

8. Contele: „Prietene, nu mai am nevoie de nici o căutare, căci noi doi ne suntem suficienți unul altuia și nu mai avem nevoie de un al treilea! Înțelegi ce vreau să-ți spun, domnule Indolent?” - În acest moment, Miklos intervine și îl trage de mânecă pe franciscan: „Cipri, tot nu-ți dai seama ce se întâmplă? Of, tu nu o să remarci piatra unghiulară nici când ai să dai cu nasul de ea!” - Franciscanul: „Piatră? Ce piatră? Unde vezi vreo piatră pe aici?” - Miklos: „Mi se pare că amicul nostru, contele, s-a exprimat destul de limpede în acest sens, dar tu continui să nu vezi pădurea din cauza copacilor!”

9. Franciscanul: „Fii mai explicit. Ce anume mi-a spus contele atât de limpede? Tot ce mi-a spus este că el și celălalt amic al nostru își sunt suficienți unul altuia pentru vecie, fără să mai aibă nevoie de un al treilea. Ce ți se pare atât de extraordinar în această afirmație? Cel de-al Treilea, Preaînaltul, va tolera probabil o vreme această prietenie, căci nici unul dintre noi nu este încă suficient de demn din punct de vedere moral să îl poată privi în față pe Dumnezeu. Cât timp ai un prieten alături, care te ajută să cunoști calea ce duce către Dumnezeu, ai toate motivele să spui: «Noi doi ne suntem suficienți unul altuia, și nu mai avem nevoie de un al treilea». Desigur, situația este doar temporară, căci ar fi extrem de trist să nu îl putem cunoaște niciodată pe Dumnezeu”.

10. Miklos: „Prietene, mai rar am văzut un asemenea cap-pătrat! Din păcate, nu îți mai pot da nici o indicație suplimentară, căci o voce secretă din inima mea m-a avertizat să nu fac acest lucru. Pe pământ există încă nenumărate astfel de capete pătrate, dar chiar și ele pot fi vindecate mult mai ușor decât tine, chit că se află încă în trup de carne, în timp ce tu ai ajuns deja de o bună bucată de vreme în împărăția lui Dumnezeu. Deși nu mai am voie să-ți dau indicii explicite, îți voi spune totuși o mică parabolă, în speranța că îți voi deschide astfel ochii. Ascultă, a existat cândva pe pământ un prinț foarte puternic. Dornic să își cunoască personal supușii, obișnuia să se deghizeze de multe ori, îmbrăcându-se la fel ca ei, ba chiar îi vizita în casele lor, în special pe cei bogați, care aveau datoria să se îngrijească de cei săraci. Cei care respectau această îndatorire se bucurau în continuare de favorurile prințului, dar vai celor pe care îi descoperea că nu și-o îndeplineau! Ei bine, eu cred că Domnul cerului și al pământului procedează exact în acest fel, desigur, nu pentru a-Și testa supușii, căci El îi cunoaște deja, ci mai degrabă pentru a le da ocazia de a se testa singuri, oferindu-le această șansă din iubirea și înțelepciunea Lui. Mă văd însă nevoit să adaug: vai celor care se dovedesc încăpățânați și orbi, din cauza orbirii în care se complac, încercându-i astfel răbdarea la infinit! - Ei, ai înțeles ceva din această metaforă?”

11. Franciscanul: „Am înțeles-o perfect, dar nu pricep ce vrei să spui cu ea? Doar nu vrei să îmi spui acum că trebuie să-l consider pe nobilul nostru prieten ca fiind una cu Domnul cerului și al pământului, într-o ipostază deghizată a sa? Sau poate altcineva dintre cei de față? Ce zici de cel a cărui pălărie strălucește ca soarele? Din păcate, pe acela îl cunosc de pe pământ, așa că nu poate fi el Domnul! Probabil că a ajuns la această strălucire a capului în această lume, căci în lumea exterioară nimic nu mi s-a părut mai puțin strălucitor decât mintea lui! Deci, spune-mi: sub ce deghizare se ascunde Domnul, ca să mă pot duce, căzând la picioarele Lui!”

12. Miklos: „Prietene, deja ți-am spus prea multe, așa că nu voi mai scoate nici un cuvânt. Iată, acolo se află contele și marele nostru Prieten! Du-te la ei și întreabă-i sub ce deghizare se ascunde Domnul! Oricum, m-am convins pentru totdeauna de un lucru: pe pământ nu există persoană mai încăpățânată decât un preot, iar în lumea spiritelor, orbirea sa este atât de mare încât nu L-ar putea recunoaște pe Domnul nici dacă ar da nas în nas cu El! Cine au fost cei mai orbi oameni din Ierusalim, în vremea când Domnul a pășit pe pământ? În mod evident, preoții! Și cine crezi că sunt inclusiv la ora actuală oamenii cei mai puțin înclinați să primească adevărul de pe pământ? Îți răspund eu: tot preoții, în special cei catolici, din rândul cărora faci parte și tu. Acum ți-am spus deja prea multe. Sper ca Dumnezeu să-ți deschidă ochii și să te ajute să vezi! Haide, du-te la cei doi!” (* - Despre acest aspect vezi mai pe larg „Casa Domnului” Vol.1, de Jakob Lorber, n.r.)

Author:  Fire [ 12.5.2011, 23:10 ]
Post subject:  Capitolul 148 - Franciscanul cade pradă din nou îndoielilor la vederea lui Robert Blum.

Capitolul 148
Franciscanul cade pradă din nou îndoielilor la vederea lui Robert Blum.

1. Franciscanul se îndreaptă către Mine, care sunt însoțit de general și de conte. Tocmai când este pe punctul de a-Mi pune întrebarea: „Cine ești de fapt tu, prietene?”, de noi se apropie (la chemarea Mea secretă, desigur) Robert Blum, care îmi spune: „Doamne, pâinea, vinul și veșmintele sunt pregătite!”

2. Eu: „Foarte bine, dragul Meu Robert (după care adaug, deliberat) Blum! În această casă, tu ești stăpânul, alături de Domnul suprem, iar iubirea ta imensă față de El îți dă dreptul deplin să faci orice dorești în această casă, inclusiv să acționezi așa cum dorești în ceea ce îi privește pe oaspeții tăi!”

3. Când franciscanul - care și-a părăsit funcția religioasă nu dintr-o iubire sinceră față de Evanghelie, ci doar de dragul libertății sale - îl vede în „carne și oase” pe ilustrul Robert Blum, el își lovește palmele, exclamând: „Pentru numele lui Dumnezeu! Iisuse, Maria și Iosif, și voi, ceilalți îngeri și sfinți ai lui Dumnezeu, nu mă părăsiți! Auzi, în casa cui am intrat!! În casa celui mai mare eretic care a trăit pe pământ! O, Doamne! Asta înseamnă automat că mă aflu în iad! Și ăștia pretind că aici s-ar afla Iisus! O, diavol afurisit! Belzebut ce ești! Credeai așadar că ai pus în sfârșit mâna pe mine?! Stai liniștit însă, demon fără scrupule, căci Sfânta Fecioară ți-a demascat prezența la timp, astfel încât voi ști să mă smulg eu din ghearele tale! Slavă cerului că m-am închinat tot timpul Celei Binecuvântate, astfel încât să mă protejeze de tentațiile diavolului, fie ele temporare sau eterne! O, prieteni demonici, inclusiv tu, Miklos, încornoratule! Ce zici, mai ai de gând să mi-L indici pe Hristos în mijlocul acestei companii diabolice? O, șef al tartorilor, câtă osteneală trebuie să-ți fi dat ca să mă atragi în acest iad! Din fericire, binecuvântata Fecioară a pus cruce planurilor tale malefice. Chiar crezi că un diavol poate da gata cu una cu două un franciscan!?”

4. Eu: „Prietene, te asigur că această casă nu aparține unui eretic, și încă și mai puțin unui diavol. Acest lucru ți-l spun chiar Eu, Domnul etern al cerului și al pământului! Poți fi convins că în iad nu există spirite libere, care se deplasează așa cum doresc în lumina celestă. Dacă această frăție sublimă ți se pare prea suspicioasă, nu ai decât să părăsești această casă. Ușa îți este deschisă, iar dincolo de ea se află o regiune imensă, prin care vei putea rătăci atât cât vei dori. Pe noi nu ne deranjează nici dacă vei pleca, nici dacă vei rămâne. Infinitatea este suficient de spațioasă în toate direcțiile pentru a putea cuprinde inclusiv spirite de teapa ta! Așadar, ține-ți gura, sau pleacă! În ceea ce te privește, frate Blum, du-te în camera alăturată și cheamă-i și pe ceilalți! Pune cât mai multă pâine și cât mai mult vin pe această mare masă rotundă, pentru ca acest orb lipsit de minte să vadă cum sunt tratați în această casă pretinșii diavoli, și în ce fel sunt arși ei în cazanul cu smoală!”

5. Robert se grăbește să îmi îndeplinească porunca. Imediat, toți patriarhii, profeții și apostolii - care pot fi identificați după anumite semne distincte - se grăbesc să iasă la vedere, fiind recunoscuți instantaneu de către toți cei de față. Alături de ei apar inclusiv mamele primordiale ale pământului, printre care Eva și Maria, alături de Iosif și de toate celelalte persoane menționate în Evanghelii. Aceștia sunt însoțiți și de noii veniți în această lume: Robert, Messenhauser, Jellinek, Becher, Niklas, Bardo și toți ceilalți. În sfârșit, apar și cele 24 de dansatoare, conduse de soția lui Robert. Acestea aduc cu ele numeroase pâini și pocale cu vin, așezând aceste întăritoare ale vieții pe masa din apropiere. Toate aceste spirite elevate sunt înconjurate de nimburi luminoase, care aproape că orbesc ochii recent deschiși ai franciscanului.

6. După ce masa este aranjată, Mă adresez celor 29 de nou-veniți: „Veniți la Mine, prieteni și frați! Vino și tu, Miklos, pe care franciscanul a avut tupeul să te numească diavol! Voi veți fi primii care veți mânca din pâinea vieții și care veți bea din vinul recunoașterii! Spuneți-i apoi franciscanului, al cărui stomac este gol de atât de multă vreme, cum vi se pare acest tratament «infernal»!”

7. Miklos, care a început să Mă recunoască în sinea lui cu mult timp înainte, vine imediat la Mine, se apleacă în fața Mea cu multă umilință și îmi spune: „O, Doamne, pot exclama și eu, în sfârșit, din toată inima: «Dumnezeul meu, nu sunt demn de intrarea Ta sub acoperișul meu, căci sunt prea păcătos! - Este suficient însă ca Tu să spui un singur cuvânt sfânt, și tot ce se află în mine și în jurul meu va deveni pur!» Da, aceasta este adevărata pâine din ceruri, adevăratul Tău corp, dincolo de orice amăgire, o, Doamne! Oricine mănâncă din această pâine va trăi de-a pururi, căci ea conține în sine viața eternă! Ca să nu mai vorbim ce savoare are!! Iar acest vin, care curge direct din inima Ta, este adevăratul Tău sânge, care spală toate păcatele comise vreodată pe pământ. De aceea, îndrăznesc să mă bucur de el, la fel ca și de pâinea cea sfântă. - Doamne, ce aromă și ce buchet! Nici un muritor din lumea exterioară nu ar putea înțelege vreodată acest lucru! Fraților, mâncați și beți, și convingeți-vă singuri că fiecare picătură de vin conține în sine întregul cer!”

8. Cu toții îl ascultă, mâncând și bând după pofta inimii, și nici unul dintre ei nu găsește cuvinte îndeajuns de potrivite pentru a descrie sublima savoare a alimentelor dătătoare de viață.

Author:  Fire [ 12.5.2011, 23:14 ]
Post subject:  Capitolul 149 - Franciscanul continuă să se cramponeze cu rigiditate de doctrina sa catolică.

Capitolul 149
Franciscanul continuă să se cramponeze cu rigiditate de doctrina sa catolică. Miklos îl vindeca punându-i o serie de întrebări dificile.
În sfârșit, gheața acestui suflet împietrit se topește. Uimirea sa beatifică în fața adevărurilor celeste.

1. După o perioadă în care toți cei de față nu încetează să se minuneze, contele îi spune franciscanului: „Prietene, dacă așa se desfășoară lucrurile în iadul tău imaginar, îți spun sincer că prefer de o mie de ori să rămân aici, împreună cu fratele Miklos și cu toți ceilalți. Chiar și acele spirite de ambele sexe din acest infern mi se par absolut fermecătoare. Nu văd nici o dificultate în a rămâne în această companie diabolică, acum și de-a pururi! Hm, prietene, ce ai de zis?”

2. Franciscanul îi răspunde pe un ton amar: „De-a lungul eternității, multe spirite au pierit din cauza acestei dulcețe a infernului, și această soartă vă așteaptă pe toți! Și eu sunt mort de foame și de sete, dar la fel ca și Toma Necredinciosul, prefer să nu cred într-un asemenea tratament regal până când nu voi avea dovezi palpabile că aceste lucruri sunt bune. În continuare, rămân la părerea mea că Domnul Dumnezeu nu poate trăi în compania unor eretici de talia lui Robert Blum!”

3. Miklos: „Prietene, haide împreună cu mine la acea fereastră, căci doresc să-ți arăt ceva”. - Franciscanul: „Ce anume?” - Miklos: „Vei vedea!” - Franciscanul: „Bine, să mergem! Sper că nu intenționezi însă să mă amăgești din nou...!”

4. Cei doi se îndreaptă către fereastră. Miklos îi arată franciscanului un mare oraș, de talia Budapestei, care se vede undeva la mare distanță, și îi spune: „Prietene, Domnul, cel pe care, în imensa ta prostie, îl confunzi cu șeful tuturor tartorilor, îți spune prin intermediul meu: «Iată, te eliberez din acest iad! Acolo se află Budapesta. Nu ai decât să te duci acolo, sau oriunde altundeva dorești, pentru a-ți construi un cer mai bun decât aici! Poți pleca liniștit prin această fereastră, căci aici ferestrele nu au geamuri de sticlă!»„ Franciscanul îi răspunde: „Prefer să mai aștept puțin!” - Miklos: „La ce bun? Dacă aici este iadul, ce te mai reține în acest loc?”

5. Franciscanul: „Doresc să aflu dacă, înainte de execuție, Robert Blum s-a întors către unica biserică autentică și capabilă să confere beatitudinea. Dacă da, s-ar putea ca ceea ce se întâmplă aici să fie în ordine, excepție făcând absența constantă a Sfintei Treimi. Dacă însă nu s-a întors, așa cum bănuiesc eu, atunci ne aflăm în plină iluzie infernală! Înainte ca sufletele să fie admise pe deplin în iad, acesta are grijă să le pregătească în acest scop. Aici, toate lucrurile par să fie ca în rai: Hristos, Maria și Sfântul Iosif, toți sfinții apostoli, toți marii părinți, patriarhii și profeții din vechime - toți sunt prezenți, precum și multe alte aspecte sfinte. Totuși, dacă Blum și ceilalți tovarăși ai săi au rămas aceiași eretici, înseamnă că totul este doar o înscenare a iadului, așa că va trebui să plec de urgență din acest loc. Prietene, dacă biserica romano-catolică nu este acceptată ca fiind singura capabilă să confere beatitudinea și dacă papa nu este considerat adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, care deține cheile raiului și iadului în mâinile sale sfinte, atunci Hristos nu poate fi Hristos, și toate religiile de pe pământ devin o simplă fantezie inutilă. Acesta este adevărul curat, așa că trebuie să mă păzesc ca de foc de tot ce ar putea fi infernal în această lume. Căci adevărata biserică este unica stâncă pe care iadul nu o va putea clinti vreodată din loc”.

6. Miklos: „Bun, bun, bun! Cunosc și eu la fel de bine ca și tine toate aceste aberații catolice. De aceea, mi-ar fi cât se poate de ușor să te strivesc cu argumentele mele, dar mă voi limita să îți pun doar câteva întrebări. Te avertizez însă că va trebui să-mi răspunzi la fiecare dintre ele. În caz contrar, nu vei face decât să îmi demonstrezi o dată în plus că papalitatea nu a fost întemeiată de Iisus Hristos. Iată care sunt aceste întrebări:

7. Când a instituit Hristos sacrificiul misei, ținut la mare stimă de biserica actuală, deși el corespunde perfect obiceiurilor păgâne romane din vechime? Îți cer să îmi răspunzi la această întrebare raportându-te strict la Sfânta Scriptură!” 8. Franciscanul rămâne perplex, ca vițelul la poarta nouă, complet incapabil să dea vreun răspuns.

9. Miklos continuă: „De vreme ce ești incapabil să îmi dai un răspuns, îți voi pune o altă întrebare, ceva mai ușoară decât prima: cu ce ocazie a introdus Hristos sacramentele veșmintelor preoțești extrem de luxoase, robele din mătase, ciorapii roșii, bijuteriile, costisitorul baston al păstorului (din câte știu eu, chiar le-a interzis ucenicilor Săi să poarte astfel de ornamente), tiara papală sau bonetele cardinalilor, la fel de scumpe? Aștept un răspuns de la tine! Văd că taci din nou! Bine, îți voi pune o întrebare și mai ușoară:

10. Când a dispus Domnul Iisus Hristos, a cărui dorință intimă a fost aceea de a crea o biserică vie între credincioși, construcția unor temple din cărămizi și mortar, care există astăzi cu milioanele pe pământ? Și când a dispus El introducerea ornamentelor păgâne, a altarelor sacrosancte, a statuilor făcătoare de minuni, a cristelniței cu apă sfințită și cu apă de botez? Oare nu obișnuiau apostolii să boteze cu apă complet naturală, așa cum a creat-o Dumnezeu? La fel, istoria nu pomenește nimic de folosirea vreunui sfânt mir (ulei)! Când a instituit Domnul toată orgia de clopote, orgi și imnuri, toate ritualurile exterioare ale misei și sfintelor recviemuri? Când a afirmat El că își dorește instituirea unor funcții religioase, precum cele de capelani, preoți, decani, vicari, ecleziaști, episcopi și cardinali, plătindu-i apoi cu sume grase? Din câte știu eu, El le-a interzis apostolilor să poarte până și acele coșuri pentru ofrande! - Haide, aștept măcar un singur răspuns de la tine! Vorbește odată! Până acum, nu te putea opri nimeni din vorbărie! Cum se face că ai devenit dintr-o dată mut? Se pare că nu ai nici un argument în favoarea mult-adoratei tale biserici catolice, de vreme ce preferi să păstrezi tăcerea!”

11. În sfârșit, franciscanul spune, cu o voce neconvingătoare: „Aș putea să-ți dau multe răspunsuri, dar atunci când vorbești cu un eretic este mai bine să păstrezi tăcerea!” Miklos: „Sunt de acord, mai ales dacă nu ai nimic de spus în favoarea ideilor tale fixe! Spune-mi cel puțin când a dispus Hristos instituirea formulei de respingere a unei secte creștine eretice și de convertire la biserica catolică? Sau a marelui dezmăț al indulgențelor, ori a rozariilor, ca să nu mai vorbim de sărbătoarea numită pontiunkula? Când a dispus El instituirea Inchiziției romane sau spaniole, sau crearea ordinelor ecleziastice? Haide, răspunde-mi! - Văd că ești la fel de mut ca și un mormânt! Cum se face? Bine, haide să-ți pun o întrebare și mai ușoară:

12. Spune-mi, unde se spune în Actele apostolilor că apostolul Petru ar fi fondat papalitatea romană? Din câte știu eu, în perioada finală a vieții sale, acest apostol se afla în Babilon, scriind o epistolă către credincioșii din Ierusalim. Petru a văzut Roma la fel cum l-am văzut eu pe împăratul Chinei! Cine știe însă, poate că tu deții anumite informații secrete! În acest caz, dezvăluie-mi-le! - Văd că iar nu zici nimic! Probabil că nu-ți trece nici un argument prin minte! Grozavă apărare i-ai pregătit papalității!

13. Măcar atât cred că ai putea să-mi spui: când i-au conferit Hristos sau Petru titlul de «Sfânt Părinte» papei și când au introdus ei obiceiul «sărutării inelului papal»? Din câte știu eu, Hristos a interzis în mod explicit ca cineva să fie numit sfânt sau bun, cu excepția lui Dumnezeu! Mai mult, nimeni nu ar trebui să-i spună unui străin «părinte», căci acest statut îi este rezervat exclusiv lui Dumnezeu, toți ceilalți fiind frați și surori între ei! Dar cine știe, poate că Iisus Hristos a continuat să adauge de-a lungul timpului noi obiceiuri, pe măsură ce îi mai veneau idei, chit că pe vremea când a pășit pe pământ le-a spus explicit celor din Ierusalim: «Cerul și pământul vor trece, dar cuvântul Meu va rămâne de-a pururi!»

14. Da, prietene, văd că preferi să păstrezi în continuare tăcerea, iar fața ta arată că te simți stânjenit. Acest lucru nu este însă suficient. Trebuie să faci ceva în această direcție. Ți-aș mai putea aduce o mie de alte argumente asemănătoare, dar la ce bun? Văd că nu poți răspunde nici măcar la cele mai ușoare dintre ele! De aceea, cel mai bine ar fi ori să renunți la papa al tău, să te întorci cu fruntea plecată la Domnul și să-ți mărturisești deschis prostia în fața Lui, ori să pleci de aici, îndreptându-te către Budapesta sau în orice altă direcție preferi!”

15. În sfârșit, franciscanul ia cuvântul: „Prietene, întrebările tale uimitoare mi-au cam schimbat viziunea, lucru pentru care îți mulțumesc! De aceea, intenționez să te urmez la Cel Preaînalt!”

16. Miklos: „Deci, nu preferi să pleci la Budapesta?” - Franciscanul: „Nu, vai! Orașele lumii exterioare nu mai au demult nimic sfânt în ele! Ce ar putea face un spirit într-un astfel de loc?” - Miklos: „Nu spune prostii! Cum ar putea influența vreodată un spirit un muritor de rând? Cert este că dacă ai fi ales varianta cu lumea exterioară, nu ai fi avut nici o șansă să devii mai bun, ci doar mai rău, căci acolo strugurii sunt sufocați complet de mărăcini și scaieți”.

17. Franciscanul: „Dar, spune-mi, de vreme ce constat că ești infinit mai înțelept decât mine, chiar este acel oraș Budapesta reală, capitala Ungariei? Mie unul, nu prea îmi vine să cred. Bănuiala mea este că avem de-a face mai degrabă cu o iluzie decât cu o realitate”. - Miklos: „Deocamdată, nu te mai preocupa de această chestiune. La momentul potrivit, vei afla dacă ceea ce vezi este real sau nu. Haide acum să mergem la Domnul, pentru a-ți putea mărturisi imensa prostie în fața Lui. Te asigur că celelalte lucruri se vor lămuri apoi de la sine”.

18. Franciscanul: „Nu crezi însă că ar fi mai înțelept să apelăm mai întâi la Sfânta Fecioară Maria, cu atât mai mult cu cât este prezentă chiar la acea masă?” - Miklos: „Mă întreb de ce n-am apela în acest caz direct la Adam și la Eva, sau la toți patriarhii și profeții? Contele la cine a apelat? Din câte știu eu, a apelat direct la Domnul, și asta fără să mai ezite atât! Și iată unde a ajuns acum: la dreapta Domnului! Ce să înțeleg, că dorești să ajungi chiar mai aproape de Domnul decât el? Uită-te inclusiv la Robert Blum, căruia Domnul i-a dăruit această reședință splendidă, pentru eternitate. Bănuiesc că și el a apelat direct la Domnul, iar acum se bucură de binecuvântarea supremă! Ce altceva dorești mai mult?”

19. Franciscanul: „Ai perfectă dreptate. Din păcate, sunt atâtea prostii de care ne-am agățat cu toții în timpul vieții noastre exterioare, încât este foarte greu să renunți dintr-o dată la ele. Cu puțină răbdare, probabil că toate aceste lucruri se vor aranja. De aceea, haide să mergem la Domnul, apelând la El cu toată sinceritatea. Din fericire, nu mă aștept să mă trateze cu severitatea specifică bisericii catolice!”

20. Miklos: „Acesta este ultimul lucru pentru care mi-aș face probleme! Gândește-te că prin comparație cu Domnul, eu însumi sunt un naiv stupid și un om cu inima rea! Și totuși, nici măcar eu nu am avut inima să dau cu tine de pământ din cauza prostiei tale, preferând să te tratez amical, ca pe un frate! Cu atât mai mult te poți aștepta la acest lucru din partea Domnului, a cărui natură este iubirea cea mai pură! Desigur, El are și o latură severă, pe care și-o manifestă atunci când are de-a face cu aroganța umană, cu răutatea, invidia și orgoliul oamenilor, dar mai ales cu cei care își tratează semenii ca pe niște gunoaie. În ceea ce ne privește însă pe noi, cei care am fost întotdeauna atenți cu semenii noștri, blândețea Lui este fără egal! De aceea, haide să mergem la El cu inima ușoară!”

21. Cei doi se apropie de Mine. Fac la rândul Meu câțiva pași în întâmpinarea lor, spunându-i lui Miklos: „Ei bine, să înțeleg că fratele Ciprian nu a luat-o la sănătoasa, după ce a vorbit cu tine? Acest lucru îmi face o mare plăcere! Haideți, veniți! - Există încă foarte multă pâine și suficient vin pe masă; mâncați și beți după pofta inimii! În final, vă voi lua la o plimbare prin această casă imensă, care este ca un muzeu, și vă asigur că veți face cu toții ochii mari de uimire! - Dar până atunci, grăbiți-vă să vă întăriți ființa mâncând din pâinea vieții și bând din vinul celest!”

22. Cei doi se așează cu timiditate la masă. Trezindu-se chiar în fața Mea, franciscanul de-abia îndrăznește să se atingă de ceva.

23. Atunci, maica Maria îi zâmbește și îi spune: „Prietene Ciprian, de ce ești atât de sfios? Mănâncă și bea! Crezi că în lumea noastră suntem la fel de snobi cum sunt regii pe acel pământ sinistru? Nici vorbă! Aici suntem cu toții ca niște copilași: ne iubim cu inimile curate Sfântul Părinte și ne arătăm plini de bunătate unii față de ceilalți! De aceea, nu te teme, dragul meu Ciprian!”

24. Ciprian aproape că leșină, din respect față de Maria, dar Miklos îi spune: „Nu te prosti, dragă frate, și fă ce ți-au spus Domnul și mult-iubita fecioară Maria!” Franciscanul: „Ție îți este ușor să vorbești, căci nu ai fost educat să nutrești sentimente de devoțiune față de sfinți. Chiar și când trăiam pe pământ, eu eram suficient de sensibil ca să plâng din cauza morții unei muște; nu-i de mirare că acum trec printr-o veritabilă furtună emoțională”.

25. Eu: „Nu-ți face probleme. Așa se petrec întotdeauna lucrurile la început. Cu timpul, vei deveni mai îndrăzneț”. Franciscanul: „O, Doamne, compasiunea Ta nesfârșită ar putea face o inimă să explodeze de iubire față de Tine!” Eu: „Bine, acum mănâncă și bea! Uite-l pe Miklos, care nu se mai oprește din mâncat și din băut! - Robert, mai adu niște pâine și vin! Văd că lui Miklos îi place tratația noastră”.

Author:  Fire [ 12.5.2011, 23:29 ]
Post subject:  Capitolul 150 - Franciscanul începe să mănânce, mulțumindu-i cu ardoare Domnului. Adevărata împărăție celestă.

Capitolul 150
Franciscanul începe să mănânce, mulțumindu-i cu ardoare Domnului. Adevărata împărăție celestă.
Se produc noi miracole. Compania celor Binecuvântați ajunge în salonul principal. „O Doamne, mare e slava Ta!”

1. Robert se grăbește să mai aducă pâine și vin. Franciscanul se apleacă și se servește cu cele două alimente ale vieții. Încă de la prima înghițitură de pâine, el se simte transfigurat de aromele care îi explodează în gură. Când gustă însă și din vin, acesta îl copleșește de tot. Unicul cuvânt pe care îl mai poate rosti este un „aaah” prelungit!

2. Auzind exclamația, Miklos îl întreabă: „Ei, frate, ce mai ai de spus în legătură cu această hrană iluzorie și infernală? Mi se pare că nu-ți displace chiar atât de mult această salată cu sulf!”

3. Franciscanul îi răspunde zâmbind: „Dragul meu frate, patru lucruri sunt esențiale pentru existența umană: mai întâi de toate, trebuie să fii creat, adică să te naști. Urmează apoi prostia, care îl face pe om să se atașeze de lumea exterioară. Al treilea aspect este moartea, care, deși eliberează sufletul de învelișul său greu, nu îl eliberează și de prostia în care s-a complăcut atâta vreme. În sfârșit, al patrulea aspect se referă la trezirea lui spirituală; nu te poți trezi însă față de înțelepciune dacă nu treci mai întâi prin faza prostiei, inclusiv în această lume a spiritelor. Cam așa s-au petrecut lucrurile și cu mine!

4. Știi și tu foarte bine cât de aberantă a fost dogma pe care am învățat-o pe pământ și cât de adânc s-a implantat aceasta în subconștientul nostru! Cum aș fi putut obține eu adevărata înțelepciune în condițiile în care singura doctrină la care am avut acces a fost aceasta? Imediat după moarte, noi ne-am trezit în această lume, la fel de ignoranți ca niște vite! Cu siguranță, am fi rămas în această ignoranță de-a lungul întregii eternități dacă Domnul, Dumnezeul și Tatăl nostru preasfânt și preaplin de iubire nu ne-ar fi luat în grija Lui atotputernică. De aceea, slăvit fie de-a pururi numele Lui sfânt! - Dar, privește: fratele Robert Blum tocmai a adus o nouă carafă cu vin și o bucată întreagă din această pâine minunată a vieții, pe care a pus-o pe masă în fața noastră!”

5. Miklos: „Într-adevăr, este un adevărat festin al bunătății! Mănâncă și bea, frate! Eu unul m-am îndestulat suficient și simt că am mâncat pentru o întreagă eternitate”. - Franciscanul: „Și eu mă simt la fel, dar ce crezi că va spune Domnul dacă i-am oferi Lui pâinea?”

6. Maica Maria: „Faceți acest lucru fără nici o ezitare, căci îi va face mare plăcere!” - Franciscanul: „Dacă Fecioara binecuvântată este de acord, atunci cred că putem face acest lucru fără nici un fel de probleme. Domnul vorbește cu contele, dar nu contează. Ia tu vinul, iar eu voi lua pâinea, și haide să-i facem o surpriză!”

7. Cei doi iau vinul și pâinea, pe care Mi le aduc Mie. Franciscanul Mi se adresează cu toată umilința: „Doamne, când Te-ai aflat pe pământ, ai spus odată: «Adevăr vă spun: nu voi mai bea din acest vin până în ziua când vom putea bea un vin nou, în împărăția Tatălui Meu». Doamne, iată, am ajuns cu toții în această împărăție. De aceea, fii atât de bun și savurează acest vin nou, făcut în împărăția ta, pentru liniștea noastră!”

8. Eu: „Îmi face mare plăcere să văd că v-ați amintit de Mine, aducându-Mi să mănânc și să beau, așa cum se gândesc copiii la Tatăl lor! De bună seamă, M-aș fi putut servi și singur, dar nu M-aș fi bucurat la fel de mult de dulceața acestor alimente ca în acest caz, când ele Mi-au fost aduse de copilașii Mei dragi. De aceea, dați-Mi pâinea și vinul, și vă veți convinge că și Eu mănânc și beau din ele!” După care Mă servesc din pâinea și din vinul aduse de cei doi, dând mai departe ceea ce rămâne celor din jur, care le primesc cu bucurie din mâna Mea, încărcându-se astfel cu și mai multă putere și strălucire.

9. Încântat la culme, franciscanul îmi spune: „Doamne, Dumnezeule și Părinte preasfânt! Dacă un înger mi-ar fi spus pe pământ cum se petrec lucrurile în împărăția Ta, nu l-aș fi crezut! Deși atât de luminoasă și de încântătoare, atmosfera de aici nu are nimic de-a face cu acea sfințenie hieratică în care cred romano-catolicii. Fiul lui Dumnezeu nu are fața aceea severă, de inchizitor, la care se așteaptă aceștia! Tatăl ceresc este de față, dar nu are o expresie inexorabilă! Aici, totul mi se pare incredibil de natural, și toată lumea este plină de compasiune și de prietenie! Tu însuți, deși ești Ființa divină supremă, Te plimbi printre noi și Te comporți cât se poate de natural, de parcă ai fi unul dintre ai noștri! Cine te privește doar cu ochi exteriori nu-și poate da seama în ce măsură Te deosebești de noi! Vorbești și te exprimi exact la fel ca noi, și întreaga Ta ființă debordează de modestie!

10. Cum să nu se îndoiască un nou venit de autenticitatea acestei lumi, când prejudecățile cu care vine aici sunt atât de mari, chit că lumina glorioasă care ne înconjoară pe toți și frumusețea maiestuoasă a celor binecuvântați, cu înfățișări angelice, îi strigă în față: «Aceasta este adevărata împărăție a lui Dumnezeu!» Acum, că lumina spiritului a început să se trezească în mine, îmi dau seama că împărăția Ta nici nu ar fi putut arăta în alt fel, căci nimic nu este mai natural ca Tu, Tatăl nostru ceresc și Domnul suprem al cerului și al pământului, să Te plimbi printre noi, copilașii Tăi, îmbrăcat în aceste haine simple și având grijă de noi! Trebuie să îți mărturisesc că atunci când am ajuns aici nu puteam să înțeleg anumite aspecte descrise în Evanghelie, unde se spune în mod insistent că Fiul Tatălui ceresc stă la dreapta Acestuia, înconjurat de o lumină pururi inaccesibilă. Mai există și un pasaj în care se spune: «Mă voi întoarce pe norii cerului, învăluit în slavă, și îi voi judeca pe morți și pe vii!» Și cât de misterioase sunt revelațiile lui Ioan (n.n. Apocalipsa)! În această lume nu există însă nimic din toate acestea, ba chiar dimpotrivă! De aceea, cred că putem fi scuzați într-o oarecare măsură dacă la început am privit acest veritabil paradis celest ca vițeii la poarta nouă.

11. Abia acum îmi dau seama că numai un astfel de paradis le poate asigura plenar spiritelor care intră în el adevărata libertate și fericire eternă. O, slăvit fii de-a pururi pentru acest lucru, Dumnezeule și Tată preasfânt și preaplin de iubire”.

12. Eu: „În clipa de față, dragul Meu Ciprian, lucrurile par într-adevăr extrem de simpliste în această lume, și nimeni nu poate observa vreun lux inutil în acest peisaj. Pe de altă parte, nu trebuie să crezi că slava cerurilor Mele se limitează la ceea ce vezi aici! Așteaptă puțin și nu te vei mai sătura de miracole!

13. Ne vom îndrepta acum cu toții în marele salon alăturat, iar apoi vom vizita mai departe această casă-muzeu, unde veți vedea minuni care vă vor tăia respirația. Nici chiar acestea nu trebuie considerate însă limita cerurilor Mele, ci doar un fel de preludiu la ceea ce va urma!

14. În ceea ce Mă privește, Eu voi rămâne de-a pururi Cel care sunt! Chiar și atunci când întreaga realitate din jurul vostru se va modifica, devenind din ce în ce mai strălucitoare și mai luminoasă, Eu voi continua să rămân neschimbat și imuabil în mijlocul lucrărilor Mele, a căror măreție sublimă nu va putea fi cuprinsă niciodată în totalitate de cineva. Haideți acum să ne ridicăm și să mergem în salonul alăturat!”

15. Miile de oaspeți se ridică de la masă și o iau înainte, urmați de patriarhi și de apostoli. Maria, Iosif și apostolul Ioan conduc grupul, iar alături de Mine se află contele, franciscanul, Miklos și generalul, urmați de Thomas și de Dismas. În spatele nostru vin Robert cu soția lui Helena, Becher, Jellinek, Bruno, Bardo, Niklas și cele 24 de balerine, care duc cu ele și câteva pâini și carafe cu vin.

16. Când ajungem în sfârșit în marele salon, care este atât de imens încât grupul alcătuit din câteva mii de oameni abia dacă se mai vede, franciscanul aproape că leșină de uimire, spunând:

17. „O, Doamne, este prea mult pentru un biet spirit sărman! Ce mărime, ce înălțime și ce splendoare! Este imposibil, Doamne, ca acesta să fie doar un preambul al cerurilor Tale! Acesta este însuși raiul și nu cred că poate exista ceva mai sublim decât ceea ce văd acum în fața ochilor! Tavanul este acoperit cu stele și pe el pot fi văzute cele mai sublime constelații! Pe pereți pot fi văzuți soarele și norii! Iar galeriile atât de minunat țesute seamănă cu niște culmi muntoase maiestuoase în lumina răsăritului. - O, ce măreție! Ce splendoare! Este prea mult pentru un biet spirit! - O, Doamne, mare e slava Ta!!!”

Author:  Fire [ 12.5.2011, 23:43 ]
Post subject:  Capitolul 151 - Vizitarea casei-muzeu. Marele cimitir. Mesajul de pe piatra funerara.

Capitolul 151
Vizitarea casei-muzeu. Marele cimitir. Mesajul de pe piatra funerara. „Doamne, revelează-mi tu ce a vrut să spună mesajul”

1. Eu: „Ei bine, dragul Meu prieten, dacă ți se pare că acesta este raiul cel mai perfect, deși nu avem în față decât o lume a spiritelor ceva mai bună decât cea pe care tocmai am părăsit-o, în care adevăratul rai abia începe să își facă simțită prezența în spiritul omului, astfel încât acesta să poată renaște a doua oară, ca un spirit pur, Mă întreb ce vei spune atunci când vei pătrunde în adevăratul rai, cel născut din splendoarea propriului tău spirit!

2. Îți repet: acesta este doar un preambul la intrarea în adevărata împărăție a cerurilor. Voi nu i-ați putea vedea, supraviețuind, nici măcar pe acești părinți primordiali, acești profeți și apostoli, împreună cu maica Mea Maria, dacă i-ați percepe în adevărata lor formă celestă. Dar deocamdată nu-ți bate capul cu astfel de lucruri care te depășesc, căci de aceea Mă aflu Eu însumi alături de voi, pentru a vă conduce personal, pas cu pas, în adevăratul rai. Și cine ar putea cunoaște mai bine decât Mine calea cea mai scurtă și mai sigură care conduce acolo?”

3. Franciscanul: „Da, Doamne! Să înțeleg că Robert Blum nu a ajuns încă în raiul cel mai înalt?” - Eu: „Nu, nu încă! Această casă s-a născut într-adevăr din inima lui, și pare perfectă în sine, atât cât puteți voi percepe la ora actuală. Există însă în ea nenumărate camere și saloane pe care el însuși nu le cunoaște încă, așa cum nu le cunoașteți nici voi. Cu răbdarea cuvenită, veți ajunge însă într-o etapă în care toate aceste minuni vă vor fi revelate.

4. Până atunci, haideți să ne îndreptăm către acel mare portal, prin care vom intra în marele muzeu, unde ochii voștri se vor deschide și mai mult”.

5. Franciscanul: „Și ce vom vedea acolo?” - Eu: „Te vei lămuri în curând! Iată, o parte dintre oaspeți au pătruns deja în marele muzeu. Auzi strigătele lor de uimire? Vom ajunge și noi în cel mai scurt timp acolo. Până una alta, privește cu atenție portalul, care are o lățime și o înălțime considerabilă, și vei vedea deja anumite lucruri care te vor uimi. Spune-Mi: ce vezi?”

6. Franciscanul face eforturi să privească prin marele portal, deși ne aflăm încă la o distanță destul de mare de acesta, și îmi răspunde: „Doamne, mi se pare ciudat; nu văd nimic altceva decât un imens cimitir care conține nenumărate monumente; hm, chiar că este un muzeu ieșit din comun! Cu cât ne apropiem mai mult de portal, cu atât mai clară îmi devine imaginea acestui cimitir nesfârșit. - Constat de asemenea că mulți dintre amicii noștri se îngrămădesc în jurul monumentelor, dar urechile mele nu aud exclamații de bucurie, ci mai degrabă de oroare. Doamne, se pare că acest muzeu nu este tocmai amuzant!”

7. Eu: „O, nu te teme! Adevăr îți spun: vă veți amuza și vă veți minuna așa cum nu ați făcut-o vreodată! Privește, tocmai am trecut de marele portal. Ce vezi acum?”

8. Franciscanul: „Doamne, formele au devenit acum mai clare. Ce imagine formează acum prietenii noștri! Parcă ar fi o turmă de miei duși pentru prima oară la păscut, pe o pajiște sublimă. Nu par să se oprească din behăit. Trebuie să privesc neapărat mai de aproape o asemenea piatră funerară”.

9. Franciscanul se apropie de unul din mausoleele funerare și remarcă o inscripție sublimă pe o tăbliță ovală de culoare neagră, încearcă să descifreze ce scrie pe ea, dar nu reușește, căci literele îi sunt necunoscute. De aceea, Mă roagă cu smerenie să îi citesc ce scrie în epitaf.

10. Dar Eu îi spun: „Prietene, ne-ar lua o eternitate ca să descifrăm toate epitafurile din acest muzeu. Ar fi ca și cum am încerca să calculăm câte plante viitoare se vor putea naște dintr-un singur bob de grâu. Dacă vrei să înțelegi infinitatea, nu trebuie să începi niciodată de la un obiect individual, oricare ar fi acesta, ci trebuie să te raportezi exclusiv la tine însuți. Atunci când vei ajunge să îți cunoști și să îți înțelegi adevărata natură personală, vei putea înțelege tot restul. În schimb, atât timp cât nu te cunoști pe tine însuți, nu ai cum să înțelegi corect restul creației. Dacă ochii sunt orbi, cum poate obține omul lumina pentru a ști unde se află și ce anume îl înconjoară? În schimb, dacă ochiul vede limpede, el percepe cu claritate tot ce există în interiorul și în exteriorul omului. La fel se petrec lucrurile și în cazul omului spiritual.

11. Fiind forma exterioară substanțială a omului, sufletul nu dispune de o lumină în sine și nu poate cunoaște decât acea lumină care ajunge la el din exterior, de la alte ființe care au ajuns deja să posede o lumină interioară. De aceea, cunoașterea lui nu poate fi decât parțială. El nu poate recunoaște decât acele părți ale lumii sale psihice care intră sub incidența acestei lumini exterioare. Dacă această lumină se focalizează asupra unui alt obiect, el uită instantaneu de obiectul de dinainte, care nu mai este acum luminat. În fața privirii sale apare acum un alt univers, scăldat în fanta îngustă de lumină la care are acces și pe care îl poate recunoaște numai atât timp cât va rămâne scăldat în acest fascicul de lumină. După ce fasciculul de lumină continuă să se mute asupra unui alt univers sau obiect, el uită și de acest al doilea aspect pe care l-a cunoscut (la fel cum s-au petrecut lucrurile și în cazul primului). După cum vezi, sufletul poate rămâne în această stare o eternitate, cunoscând parțial diferite aspecte ale creației, dar rămânând practic în aceeași stare de cunoaștere în care s-a aflat la început.

12. Cu totul altceva se petrece însă atunci când spiritul viu își face pentru prima dată apariția în interiorul sufletului, iluminându-l complet, din interior. Această lumină este eternă și nu dispare niciodată, iluminând și alimentând simultan toate părțile sufletului, astfel încât acesta ajunge să înflorească plenar. Atunci când se petrece acest fenomen sublim, sufletul nu mai simte nevoia să cunoască diferite aspecte individuale ale creației, căci el capătă acces la o cunoaștere omniscientă, simultană, a tuturor aspectelor din interiorul său. De aceea, omul născut a doua oară, din punct de vedere spiritual, nu mai simte nevoia să Mă întrebe: «Doamne, ce este cutare sau cutare lucru?» Așa cum spuneam, el capătă un acces simultan la toate profunzimile insondabile ale înțelepciunii Mele divine.

13. Ca să înțelegi și mai bine acest adevăr profund, îți voi citi totuși ce scrie pe această placă funerară. Te asigur însă că după ce vei afla ce scrie pe ea, îmi vei pune o mie de alte întrebări. Ascultă, deci:

14. «Repausul este la fel ca moartea - inactiv. Și totuși, acest repaus nu înseamnă relaxare, ci doar o inhibare a mișcării. Dacă vei înlătura pârghiile care acționează în sensul inhibiției, repausul se va transforma automat în mișcare! Pe de altă parte, nici mișcarea nu este altceva decât o căutare veșnică a stării de repaus. Când ea descoperă punctul de echilibru și se transformă în relaxare, aceasta din urmă devine o aspirație continuă către starea de mișcare. De îndată ce noile pârghii inhibitorii sunt înlăturate, repausul se transformă din nou în mișcare. Altfel spus, mișcarea înseamnă repaus; repausul nu înseamnă un repaus adevărat, iar mișcarea nu este o mișcare autentică. Cum s-ar spune, nu există nici mișcare, nici repaus, căci fiecare tinde către cealaltă extremă, anulându-se totodată reciproc, fie prin afirmarea de sine, fie prin negarea celeilalte. - O, lume care te odihnești sub această piatră funerară, în realitate tu nu te odihnești, ci aspiri către mișcare, datorită poverii păcatelor tale. Ceea ce faci tu este să te maturizezi în vederea vieții care va urma. Nu faci altceva decât să încerci să scapi de actualele blocaje, care îți inhibă deocamdată mișcarea. Când vei scăpa de ele, te vei arunca din nou, cu nesaț, în vârtejul lumii exterioare, căutând acolo ceea ce acum ai deja. Când o viață este curmată, o alta îi ia locul. Cel care se bucură de viață aspiră însă către odihnă, iar cel care are parte de odihnă nu își dorește altceva decât viața! - Doamne, izvor primordial al adevăratei vieți, dăruiește-le Tu adevărata odihnă celor care se odihnesc, și îndrumă-i pe calea cea bună pe cei care se află în mișcare!»

15. Spune-Mi, ai înțeles ce dorește să spună această inscripție?” - Franciscanul: „Doamne, dacă mi-ai fi citit în japoneză acest mesaj, cred că l-aș fi înțeles mai clar! Ce altceva aș putea să-Ți spun? De aceea, Te rog, lămurește-mi Tu ce au vrut să spună aceste cuvinte!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 00:03 ]
Post subject:  Capitolul 152 - Cum pot fi salvați prizonierii materiei? Recomandările franciscanului.

Capitolul 152
Cum pot fi salvați prizonierii materiei? Recomandările franciscanului.

1. Eu: „Crede-Mă, poți înțelege singur acest mesaj, dacă te raportezi la propria ta viață, în care ai cunoscut în egală măsură repausul și mișcarea! Cunoști foarte bine ce înseamnă plimbarea și oprirea, statul în picioare, șezând sau culcat. Ce obișnuiai să simți atunci când mergeai foarte mult, devenind din ce în ce mai obosit? - Îți doreai să te odihnești o vreme. Asta înseamnă să te afli în mișcare și să cauți starea de repaus, sau de odihnă. De îndată însă ce te simțeai perfect odihnit și vedeai pretutindeni în jur exuberanța vieții, cum ar fi să zicem o turmă de miei care se zbenguiau sau niște păsărele zburând vesele de pe o creangă pe alta, ce simțeai? Nu îți doreai din toată inima să te dai jos din pat și să iei la rândul tău parte la acest minunat spectacol al vieții? - Ba da!

2. Așa cum îți poți da seama din această inscripție, repausul și mișcarea nu sunt altceva decât nevoi alternative ale existenței și ale vieții, orice formă ar lua acestea. - Toate ființele care se află sub povara judecății se trezesc fie într-un repaus neîntrerupt, fie într-o mișcare perpetuă. Numai cei care cunosc adevărata libertate a vieții se pot bucura simultan de odihnă și de mișcare, care le stau în egală măsură la dispoziție. De aceea, cererea de la sfârșit: «Doamne, izvor primordial al adevăratei vieți, dăruiește-le Tu adevărata odihnă celor care se odihnesc, și îndrumă-i pe calea cea bună pe cei care se află în mișcare!», nu vrea să spună altceva decât: «Doamne, dăruiește-ne nouă adevărata libertate de a ne bucura deopotrivă de odihnă și de mișcare». Altfel spus (ca să înțelegi și mai limpede): «Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de răul (povara) judecății». - Spune-Mi: acum ai înțeles mai clar?”

3. Franciscanul: „Da, Doamne și Tată, acum am înțeles mult mai bine. Dar cine sunt cei care se odihnesc sub această placă funerară și pentru care a fost pusă inscripția? Cine sunt cei care tânjesc în acest caz după mântuire?”

4. Eu: „Ascultă! Sub aceste pietre funerare se odihnesc toate spiritele captive încă în închisoarea materiei, iar această piatră funerară a fost așezată deasupra lor pentru a le reaminti constant de înțelepciunea și de atotputerea Mea dumnezeiască primordială, cea care a stabilit necesitatea judecății asupra întregii materii.

5. Sufletul tău a ieșit și el cândva dintr-un asemenea mormânt, fiind introdus într-un trup din carne și oase, adică într-un alt fel de mormânt. Acest corp a fost modelat de un altul, mai ușor și mai luminos, capabil să susțină viața naturală, care l-a construit după chipul și asemănarea sa. Văzându-și lucrarea terminată, el a simțit o mare plăcere, identificându-se cu noua sa formă (adică cu trupul cel mort alcătuit din carne și oase) până la uitarea completă de sine.

6. La fel ca orice alt obiect material, trupul din carne este mort în sine. Dacă sufletul se identifică cu acesta, cum ar putea scăpa el de povara judecății, de vreme ce întreaga materie trebuie - prin forța necesității - să fie supusă judecății inexorabile? Eu am introdus cândva un spirit viu în orice suflet, iar acesta din urmă are datoria să se identifice cu spiritul, nu cu trupul său. Dacă sufletul uită de sine și se identifică în întregime cu trupul său, cum ar putea spiritul să devină vreodată adevăratul stăpân al casei sale?

7. Îți voi răspunde Eu: în acest caz, spiritul nu numai că nu se va trezi la viață, dar va fi înmormântat el însuși în interiorul materiei! Exact acest gen de spirite se află sub aceste pietre funerare, într-un număr foarte mare. Fiecare mormânt ascunde un astfel de spirit, iar cel de față prezintă pe placa sa funerară cuvintele sărmanului spirit îngropat aici. Deși se află sub restricție, acest spirit geme și se plânge, aspirând către eliberarea lui din acest mormânt. - Spune-Mi, așadar, ce crezi că trebuie să facem noi pentru a ajuta aceste spirite să se elibereze?”

8. Franciscanul: „Doamne, nici un om care dispune de o scânteie cât de mică de iubire în inima sa nu-Ți poate da decât un singur răspuns: haide să facem tot ce ne stă în puteri pentru a elibera aceste spirite! Haide să le ajutăm în toate felurile posibile, astfel încât să poată ieși din aceste morminte. Haide să dizolvăm complet materia, folosindu-ne de un elixir alchimic, eliberând astfel complet toate spiritele ținute captive în interiorul ei!

9. Inima mea nu mai este capabilă să le acuze de vreun păcat, chiar dacă oamenii din lumea exterioară sunt covârșiți de răutate și de pasiunile lor materiale. Este suficient să privești condițiile în care se zbat, sărăcia lor involuntară, adeseori lipsa completă de educație morală, datorată de multe ori chiar sărăciei economice în care sunt menținuți cu forța și care conduce la rândul ei la împietrirea inimilor lor... Cum să condamni în aceste condiții bietele suflete expuse tuturor dorințelor, și implicit disperării, întrucât nu își pot îndeplini majoritatea acestor dorințe? Repet, în cazul lor nu putem vorbi de o educație morală sau spirituală. - Nimeni nu face nimic pentru educarea spirituală a acestor suflete sărmane, cu excepția slujbelor de duminică, ținute și acestea în latină, la care bieții de ei iau adeseori parte cu mâinile și picioarele înghețate din cauza frigului de afară.

10. Cine poate învinovăți aceste suflete dacă ajung să devină rele din toate punctele de vedere, încălcând toate legile și chiar negându-L pe Dumnezeu, date fiind aceste circumstanțe și multe altele, pe care nu le-am pomenit? Eu unul nu am de gând să fac așa ceva! De aceea, eu cred că oamenii ar trebui ajutați în mod real, la început fizic, iar apoi și spiritual, iar situația de pe pământ ar arăta în scurt timp cu totul altfel.

11. Așa cum arată la ora actuală, pământul apare ca un iad perfect pentru acești bieți oameni. Ar fi suficient să reinstaurezi măcar pe sfert paradisul terestru, și ai să vezi că oamenii îl vor recunoaște din nou pe Dumnezeu! Așa cum înțeleg eu lucrurile, degeaba îi pui să studieze moralitatea cea mai înaltă atât timp cât ei se află în iad. De aceea, Te implor: haide să îi ajutăm în toate privințele, astfel încât să poată ieși din mormintele lor, cel puțin cei care își doresc cu adevărat acest lucru! De acum înainte, îmi propun ca aceasta să îmi devină unica menire în viață”.

Author:  Fire [ 13.5.2011, 00:19 ]
Post subject:  Capitolul 153 - Câteva indicii importante referitoare la viață. Satan a fost cel care a creat materia și toate sufletele

Capitolul 153
Câteva indicii importante referitoare la viață.
Satan a fost cel care a creat materia și toate sufletele umane.
Planul de mântuire al lui Dumnezeu.

1. Eu: „Dragă prietene, ai o inimă bună, căci ți-ai manifestat imediat simpatia pentru frații tăi. Din nefericire, acest atribut lipsește aproape cu desăvârșire din inimile celor mai mulți dintre tovarășii tăi întru credință de pe pământ. În ceea ce privește însă cunoașterea spirituală, Mă tem că aici mai ai foarte multe de învățat.

2. Ți se pare cumva că Mi-am luat vreodată mâna de pe umanitatea acelei planete, sau că inima ta este mai plină de iubire pentru semenii tăi decât este a Mea, ori că nu fac nimic în folosul celor care trăiesc la ora actuală pe pământ? Crede-Mă: inima ta este bună, dar oarbă! Tu te repezi să mângâi un șoim, convins că este un porumbel blând! Știi cumva cum s-au născut majoritatea oamenilor de pe pământ și cum trebuie ghidați ei astfel încât să devină în timp spirite libere, trecând prin toate etapele procesului de mântuire? Deși nu ai înțeles niciodată acest lucru, te repezi acum să Mă mustri cu blândețe, ca și cum ar fi vina Mea că umanitatea trece printr-o suferință atât de mare, pe care și-a creat-o cu mâna ei! Mă tem că, în această privință, inima ta dă încă dovadă de un mare orgoliu, fiind complet lipsită de înțelepciune!

3. Ai privit vreodată, pe vremea când trăiai pe pământ, cum se confecționează obiectele din metal și din sticlă? Atunci când contempli metalul înroșit care spumegă în furnal, șuierând și fumegând, nu ți-ai putea imagina nici o clipă cât de inert devine el în stare de răcire. Pentru a-l face să renunțe la această stare de inerție și indiferență inițială, el trebuie mai întâi trecut prin puterea alchimică a focului, proces care se dovedește întotdeauna foarte dureros pentru el, dar fără de care nu și-ar putea schimba niciodată forma! Tu deplângi acest proces absolut necesar, dar ce mai zici în finalul lui, când vezi metalul șlefuit și strălucitor, în noua sa formă, utilă pentru om? Dintr-o dată, regretele de dinainte îți dispar complet din inimă și începi să lauzi intelectul omului care a putut concepe astfel de obiecte utile din metal, sau veritabile opere de artă confecționate din sticlă!

4. La fel se petrec lucrurile și în cazul educației omului. Dacă acesta este bolnav sau schilod, orb, surd, mut ori chiar lepros, un medic priceput va face tot ce-i va sta în puteri pentru a restabili armonia ansamblului. Dacă însă procesul de vindecare presupune folosirea unor metode mai severe și mai dureroase, cum sunt cele chirurgicale, ce ar trebui să facă medicul? Să le evite, cu prețul morții pacientului său, numai pentru a-l feri pe acesta de povara durerii?

5. Dacă ai urechi de auzit, atunci ascultă ce îți spun: la începuturile creației, Satan a fost modelat ca un spirit uman. Tocmai când ar fi trebuit însă, în urma unei porunci divine, să își recunoască și să își accepte libertatea spirituală, el s-a revoltat, a încălcat porunca divină și l-a negat astfel pe Dumnezeu, căzând din grație. Din păcate, el a atras odată cu propria sa cădere și multitudinea de spirite cărora le-a dat naștere, la fel ca și Adam, și al căror părinte a rămas pentru totdeauna. În acest fel, el și-a îndepărtat copiii de Mine, propriul lui Creator. Așa s-a născut creația materială cu toate universurile ei, care reprezintă în sine o judecată esențială. În ceea ce îl privește pe Satan, el poate rămâne încă o vreme îndelungată ceea ce este, dar am decis să îi iau copiii și să îi readuc pe calea cea dreaptă, mergând, desigur, pe drumul cel lung al materiei. Toți acești germeni ai vieții s-au născut din natura agregată a sufletului lui: unii s-au născut din părul lui, alții din capul, din gâtul, din limba, din dinții, din pieptul, din organele lui interne, din pielea, mâinile și picioarele sale. De aceea, pentru a ajunge la adevărata desăvârșire, oamenii trebuie să fie ghidați și tratați în funcție de acea parte din Satan din care s-au născut. (*)

6. Știind aceste lucruri, crezi că mai poate cineva să-Mi spună: «Doamne, de ce nu îi ajuți pe cei sărmani, lăsându-i să se lamenteze și să piară?» - Ascultă, Eu nu las pe nimeni să piară, nici măcar pe Satan și pe diavolii lui virtuali. Dar nici nu pot să-i las să facă tot ce doresc în orbirea lor, care se opune ordinii Mele, de care depinde menținerea întregii creații. Dimpotrivă, sunt nevoit să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a-i determina - fără a le încălca liberul arbitru - să se apropie de adevăratul lor țel spiritual, stabilit de Mine încă de la începuturile eternității.

7. Crezi cumva că sub aceste pietre funerare se ascund - sub povara judecății - bieții proletari nevoiți să păcătuiască din cauza sărăciei în care sunt ținuți cu forța? Nici vorbă! Toate spiritele aflate în aceste morminte au linii genealogice ancestrale, aparținând claselor privilegiate, și au fost educate în multe domenii de activitate. Ele s-au folosit însă de cunoașterea și de avuția lor pentru a încerca să se înalțe și mai sus, cultivând exclusiv încăpățânarea, dușmănia, răutatea, alienarea, dorința de a-și ține semenii într-o stare de dominație, ostilitatea, maliția, invidia, senzualitatea, etc. În acest fel, ele nu au făcut altceva decât să își materializeze și mai mult sufletele - așa că acum sunt blocate în mormintele judecății pe care și le-au pregătit singure!

8. Iată, dacă privești cu atenție mormântul din fața noastră, vei vedea o deschizătură; privește în interiorul ei și spune-Mi ce vezi acolo! Voi continua apoi să-ți explic cum stau lucrurile”.

(*) - Vezi și „Cine este Dumnezeu, cine este Lucifer, ce este omul”, n.r.)

Author:  Fire [ 13.5.2011, 00:33 ]
Post subject:  Capitolul 154 - Secretele ascunse în interiorul mormântului. Vindecarea în lumea de dincolo. Canalul grației divine.

Capitolul 154
Secretele ascunse în interiorul mormântului. Vindecarea în lumea de dincolo. Canalul grației divine.

1. Franciscanul privește prin deschizătură, băgându-și adânc capul în ea. La început nu vede altceva decât o gaură neagră, dar treptat aceasta se lărgește, devenind din ce în ce mai luminoasă și permițându-i să vadă ce se întâmplă în interior.

2. După ce privește o vreme, îmi spune: „O, Doamne, uimitoare lucruri îmi e dat să văd! Mă aflu în camera unui savant! Într-un colț se află o bibliotecă imensă, înțesată de volume prăfuite, iar într-un alt colț se află un pat pe care stă întinsă o femeie complet goală, aflată într-o poziție nu tocmai decentă. Savantul, care are o înfățișare deloc frumoasă, se îndreaptă acum către pat, spunând: «Coiba, haide să ne bucurăm de plăcerea supremă a vieții, căci nu putem vorbi cu adevărat de viață dacă nu ne bucurăm așa cum se cuvine de ea!» începe să se dezbrace, după care - o, ce animal! - nu, nu pot să-Ți descriu ce se întâmplă! Doamne, oare nu i-aș putea trimite o ploaie rece, ca să mai răcoresc focul acestui bătrân libidinos? Și eu care credeam că voi întâlni în interiorul mormântului un cadavru! Ce să zic?! Se pare că ne aflăm într-un muzeu al porcilor!”

3. Eu: „Detașează-te! Lasă-l să facă ce vrea! În caz contrar, l-ai face să se mânie foarte tare, așa că i-ai provoca mai mult rău decât bine! Astfel de animale cu fețe de oameni sunt foarte înclinate către mânie și nu este deloc recomandabil să le tulburi poftele. De altfel, te asigur că după ce va termina cu satisfacerea lor, propria lui natură umană îi va arăta ce a semănat, silindu-l să culeagă roadele comportamentului său degradant. Așteaptă puțin! Bucuria pe care o simte acum se va sfârși în scurt timp, după care vei asista la cu totul alte sentimente. Privește!” - Aproape imediat, franciscanul spune: „O, ce destin implacabil! Desfătarea lascivă a savantului și a grăsanei lui amante a fost înlocuită de gemete și de durere. Amândoi blestemă și se zvârcolesc ca viermii, strigând de durere. Ce imagine dezgustătoare! Doamne, dacă nu aș avea de-a face cu doi porci la fel de mizerabili, aproape că Te-aș ruga să ai milă de ei, curmându-le suferința. În cazul de față, pur și simplu nu pot face însă așa ceva! Cei doi merită să afle pe pielea lor care sunt consecințele viciului!”

4. Miklos: „Prietene, lasă-mă și pe mine să văd!” - Franciscanul: „Chiar te rog!” - Miklos privește și el prin deschizătură, spunând: „Ah, ce imagine șocantă! Este într-adevăr teribil! O, Doamne, aceste suflete par să sufere cumplit. Nu am putea face nimic pentru ele?”

5. Eu: „Deocamdată, nu! Pentru a ajuta astfel de suflete osificate, trebuie să te comporți lipsit de delicatețe, căci simpla tragere de mânecă nu are nici un efect asupra acestor spirite materialiste. Eu unul am multă răbdare față de astfel de suflete indolente, dar când toate avertismentele Mele blânde se dovedesc în zadar, sunt nevoit să le trimit altele, mai severe. Abia după ce simt plenar durerea devin ele ceva mai receptive, întorcându-se către interior și căutând acolo principii și un mod de viață ceva mai înalte. De aceea, le vom lăsa o vreme să se bucure de această durere, care nu reprezintă altceva decât consecința desfătărilor lor anterioare!”

6. Miklos: „Dar, Doamne, mi-e imposibil să mai privesc! Țipetele lor sunt înfiorătoare, și văd că au început să își sfâșie carnea de pe ei, de disperare. Aoleu, și ce blesteme cumplite proferează. Imaginea este într-adevăr teribilă! Doamne, astfel de imagini se ascund sub toate mormintele din această sală!?”

7. Eu: „Unele sunt chiar mai teribile decât cele pe care le vedeți în cazul de față, dar există și altele mult mai blânde. Cât timp s-au aflat pe pământ, nici unuia din aceste suflete nu i-a lipsit pe deplin lumina spirituală. Dat fiind însă că nu au folosit această lumină spirituală pentru a-și trezi inimile, ci doar pentru a-și alimenta orgoliul, simțurile depravate și furia interioară, ele sunt nevoite să stea o vreme în acest muzeu, pentru a fi complet transformate prin focul alchimic. Dacă o operație delicată nu are efect asupra unui bolnav, el trebuie tratat printr-o operație mai severă, în caz contrar, el nu ar putea fi vindecat (mântuit) vreodată. Să mergem însă mai departe și să trecem la un alt mormânt!”

8. Contele Bathianyi intervine și el: „Doamne, Tată preasfânt și preabun, în cazul de față avem de-a face cu un mausoleu foarte bogat decorat, pe care se află următoarea inscripție misterioasă:

9. «Dumnezeu, libertate, beatitudine! Om, câine ținut în lanț, suferință, moarte! Omul, acest animal parazit care trăiește în veșmântul sfințeniei lui Dumnezeu, ar trebui să-L iubească pe Cel Preaînalt la fel cum iubește puricele trupul uman! Lui Dumnezeu nu-i place însă această senzație, așa că nu încetează să ucidă paraziții umani. Ce om cunoaște iubirea puricelui față de trupul său? Cu cât trupul său este invadat mai mult de purici, cu atât mai mare este iubirea acestora față de el. Dar omul măreț și înțelept nu este încântat de această iubire, așa că face tot ce îi stă în puteri pentru a scăpa de paraziți! Exact la fel procedează și Divinitatea! Ea nu suportă iubirea paraziților umani și încearcă tot timpul să scape de ei și de iubirea lor umană. Dacă iubirea paraziților umani reprezintă o asemenea oroare pentru Ea, Ea nu ar fi trebuit să îi creeze pe aceștia de la bun început! Deși paraziții au o mărime microscopică prin comparație cu măreția infinită a lui Dumnezeu, ei sunt totuși înzestrați cu o mare sensibilitate, percepând dureros respingerea lor de către sfințenia divină, direct proporțional cu omnipotența copleșitoare a lui Dumnezeu, care poate face orice dorește cu sărmana creatură numită om! De aceea, preamărită Divinitate, fie-Ți milă de paraziții pe care i-ai creat, anihilându-i pentru totdeauna!»

10. Ce epitaf curios și pervers! Mă întreb sincer cui poate să-i aparțină acest mormânt”.

11. Eu: „Dragul Meu Ludwig, îți pot satisface fără probleme această curiozitate. Du-te și caută în partea laterală a mausoleului, unde vei găsi o deschizătură similară cu cea de dinainte. Privește în interiorul ei și vei afla ceea ce te interesează!” - Contele Ludwig Bathianyi face ce i-am spus, după care exclamă uimit la culme de ceea ce vede: „O, n-am mai văzut așa ceva! Mă aflu în fața unei maimuțe păroase și jegoase, împodobită însă cu pene de păun, care se plimbă de-a lungul unui hol, ducându-și adeseori mâna la nas și la sprâncene, pe care și le freacă cu o mină oarecum filozofică. Nu departe de ea se află alte șapte sau opt maimuțe, probabil de sex femeiesc, care se hârjonesc pe un pat, șoptindu-și ceva la ureche. Maimuța cea mare spune acum, cu o voce cavernoasă: „Da, da, rușii nu se vor înțelege niciodată cu turcii. Boemienii îi țin deja sub călcâi. După ei vor urma englezii și francezii, care le vor arăta rușilor cât de departe este Siberia de Europa! Iar draga mea Austrie va sfârși prin a deveni covorul de sub picioarele tuturor, fiind nevoită să danseze în ritmul impus de celelalte națiuni. Ha, ha, ha, lucrurile se desfășoară exact așa cum le-am planificat! Germani nenorociți, slavi idioți, maimuțe latine și boi unguri! Englezii, francezii și turcii vă vor călca în picioare! Așa vă trebuie, căci ați făcut tot ce v-a stat în puteri pentru a vă atrage acest destin! O, proști incurabili! Când ați avut posibilitatea, nu ați reușit să ajungeți la un consens parlamentar. Acum veți fi nevoiți să vă uniți, sub povara sărăciei și a disperării! Vă binemeritați destinul, netoți latini, slavi, germani și unguri! Ha, ha, ha! Acum, lucrurile acestea nu mă mai privesc, căci nimeni nu mai ține cont de părerea mea, dar asta nu mă împiedică să mă bucur de faptul că lucrurile se petrec exact așa cum le-am anticipat pe vremea când mă aflam în lumea exterioară!”

12. Contele continuă: „Ah, Doamne, Tată preasfânt și preabun, sper că lucrurile în lumea exterioară nu se petrec așa cum le descrie această maimuță! Spune-ne, are dreptate sau nu?” - Eu: „Orice este posibil în lumea exterioară, în funcție de comportamentul oamenilor - dacă aceștia merg pe căile trasate de Mine sau preferă să aibă încredere în judecata lor. Dar mai bine ascultă mai departe ce spune această maimuță!”

13. Contele este numai ochi și urechi. După ce își clătește gâtul, maimuța continuă: „Dar unde a dispărut atâta vreme Malla a mea? A, uite-o că vine! Probabil că aduce cu ea vești din lumea exterioară, ca de obicei!” (Malla intră în cameră) – „Te salut! Ei, ce se mai aude din lumea exterioară?”

14. Malla, care nu diferă nici ea prea mult de o maimuță, spune: „Greu de spus, dragul meu Mallwit; confuzia domnește pretutindeni, căci nimeni nu mai ști cum să amestece mirodeniile supei! Parlamentarii austrieci își pun la cale scăparea în cazul în care se va dovedi că au pus prea multă sare în supă, încurcând toate borcanele. Nu asta doreai să auzi, dragul meu Mallwit?”- Mallwit râde fericit.

15. Malla continuă: „Cei bogați urmează să plătească taxe foarte mari, așa că încep deja să se agite. Clerul nu mai încetează să asalteze guvernul cu cererile sale, iar oamenii de la țară nici nu doresc să audă de o mărire a impozitelor. Artiștii și meseriașii sunt cuprinși de disperare. Armata dorește bani, dar aceștia nu vin de nicăieri. Ah, ce amuzant! Papa continuă să sufere de boala sa venerică și a chemat doctori din Napoli, din Spania și din Austria, dar nici unul nu reușește să îl vindece. Se pare că o să dea ortul popii! Ha, ha, ha!”

16. Maimuța Mallwit: „Perfect! Totul se desfășoară conform planului! - Cu papa însă nu-i de glumă! Ce ușor le-ar fi fost oamenilor în 1848 dacă ar fi încercat să se înțeleagă unii cu alții. Ca de obicei însă, au preferat să își scoată reciproc ochii! De aceea, își merită destinul! - Acum, adu-mi ceva de mâncare, căci sunt lihnit, la fel ca și fiicele noastre de pe canapea”.

17. Contele continuă: „Acum, maimuța Malla se îndreaptă către Mallwit! Mă întreb ce or avea în meniu! Ah, ține în mână un coș, în care se află - n-o să credeți niciodată - niște părți intime feminine pe jumătate fierte, presărate cu alte câteva, masculine! Mallwit se aruncă cu nesaț asupra coșului cu mâncare, luându-și bucățile cele mai suculente și lăsându-le doar pe cele mai mici. Malla și fiicele ei consumă apoi organele masculine! Ah, să-nnebunești! Și cu câtă lăcomie înghit totul! -«Slavă cerului, spune Mallwit, am mâncat pe săturate! Stridiile au fost de cea mai bună calitate! Mici melcii marinați nu sunt răi, dar stomacul meu este prea delicat pentru ei. Acum, poți să ieși din nou, ca să te mai amuzi puțin!»”

18. Malla: „Dragă Mallwit, nu cred că este prea recomandabil, căci bântuie prin zonă tot felul de animale de pradă, ca și cum s-ar fi descătușat întregul iad. Nu-i văd bine pe cei care le vor cădea în gheare! De aceea, prefer să rămân acasă. Nu-i bine să te-aventurezi în exterior atunci când iadul pleacă la vânătoare!” Mallwit: „Vai nouă, vai nouă! Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că lumea exterioară are de ce să se bucure, căci va fi scăldată din nou în sânge! - Simt însă un miros neplăcut care vine din acea gură de ventilație. Du-te, te rog, și vezi ce se întâmplă”. - Malla: „Ei, ce-ai vrea să se întâmple? Este doar un mic vânticel venit din iad! Of, ar trebui să astupăm cumva acea gaură!” - După care, Malla se duce și îndeasă niște zdrențe murdare în gaura cu pricina, încercând în zadar să o astupe.

19. Contele continuă: „Doamne, ce-ar fi dacă le-am spune câteva cuvinte prin acea gaură?”

20. Eu: „Este încă prea devreme pentru aceste suflete decăzute! Deocamdată, teama lor de vânătoarea imaginară a iadului este cel mai bun remediu pentru ele. Nu te lăsa amăgit de aparenta lor invocare a lui Dumnezeu, și nici de așa-zisa lor corectitudine politică. Îți poți da cu ușurință seama ce fel de spirite sunt acestea văzând cu ce preferă să se hrănească. Cât despre lipsa lor de umanism, aceasta rezultă explicit din forma pe care o au. De aceea, tot ce putem face în etapa actuală este să le lăsăm să se maturizeze, căci în clipa de față se află în stadiul de fructe necoapte.

21. Deși, la prima vedere pare deprimant, vă asigur că acest muzeu reprezintă un act de grație excepțională din partea Mea, întrucât le permite acestor suflete complet distruse să revină la viață și la lumină, la fel ca plantele ținute într-o seră. Toată această colecție de artă, care se bucură de o grație cu totul specială din partea Mea, își are propriii ei paznici și ghizi, care dispun de înțelepciunea necesară pentru a ajuta aceste suflete să iasă la liman la momentul potrivit, căci sunt niște grădinari foarte buni. De aceea, puteți fi siguri că plantele care li s-au dat în grijă vor ajunge la maturitate și vor da roade coapte, atunci când le va veni vremea.

22. De aceea, vă propun să părăsim acum acest loc și să ne îndreptăm către acel mare mausoleu artistic, în spatele căruia s-au adunat deja majoritatea celorlalți oaspeți ai noștri. Acolo veți înțelege și mai bine de ce am numit acest loc muzeul casei lui Robert Blum și de ce este situat el sub acoperișul casei acestuia.

23. Pe vremea când M-am aflat pe pământ, le-am spus odată fraților Mei: «Mai am încă multe să vă spun, dar la ora actuală nu le-ați putea înțelege. Când va sosi însă duhul adevărului, acesta vă va conduce către întreaga înțelepciune a lui Dumnezeu, ascunsă de ochii lumii exterioare!» - La fel se petrec lucrurile și în cazul de fată. V-am explicat anumite lucruri, dar nu vi le pot arăta chiar pe toate. Când va sosi însă duhul adevărului, acesta vă va trezi pe deplin spiritul, iar voi veți înțelege toate lucrurile care vi se par încă nelămurite și inexplicabile. Haideți mai bine să ne grăbim către locul în care s-au adunat ceilalți frați ai noștri și în care o mare lumină se va aprinde în sufletele voastre! Nu uitați că marii vulturi se adună întotdeauna în jurul marilor cadavre”.

Author:  Fire [ 13.5.2011, 00:41 ]
Post subject:  Capitolul 155 - Marele mausoleu in formă de piramidă. Cuvintele vii și dătătoare de viața ale Domnului

Capitolul 155
Marele mausoleu in formă de piramidă.
Cuvintele vii și dătătoare de viața ale Domnului referitoare la spirit, suflet și corp.
Adevărata înviere a trupului

1. Ajungem acolo în câteva momente. Ceilalți oaspeți, conduși de apostoli și de patriarhii din vechime, ne fac loc cu multă deferentă. Ne îndreptăm către imensul mausoleu, care seamănă cu una din marile piramide ale Egiptului.

2. În vârful monumentului se află o sferă aurie uriașă. Fiecare din treptele piramidei este încercuită de un inel auriu, pe care sunt gravate tot felul de inscripții. Piramida are o singură intrare, în partea de nord, care permite accesul în interior. La câțiva metri sub intrare, de o parte și de alta a acesteia, există două cărări laterale, iar ceva mai în spate, o scară care conduce în interiorul monumentului, dar și o alta care conduce către partea de sus a acestuia. Deși piramida pare să fie construită din pietre grele, opace, prin care lumina nu poate penetra în interiorul giganticei construcții, numeroasele camere din care este alcătuită aceasta sunt suficient de bine luminate pentru a putea vedea ce se petrece în ele.

3. Franciscanul Ciprian, curios la culme, Mă întreabă: „O, Doamne, Tată preabun, ce înseamnă această construcție? Cu siguranță, o piramidă atât de impunătoare trebuie să aibă o semnificație pe măsură!” - Eu îi răspund: „Dragul Meu prieten, ai puțină răbdare, căci nici un pădurar nu poate doborî un copac de dimensiunea acestuia dintr-o singură lovitură de secure! Cândva, a existat într-adevăr pe pământ un rege păgân pe nume Alexandru, care a desfăcut celebrul nod gordian cu o singură lovitură de spadă. În această lume noi nu obișnuim însă să desfacem nodurile în această manieră barbară, căci ne aflăm în împărăția pură a spiritelor, în care numai timpul și răbdarea rezolvă lucrurile în maniera corectă! De aceea, ai puțintică răbdare, dragul Meu prieten Ciprian!”

4. Franciscanul se simte complet satisfăcut de răspunsul Meu, spunându-Mi: „Ai perfectă dreptate, dragă Tată! Ne aflăm aici în plină eternitate, așa că dispunem de suficient timp pentru a desface orice nod dorim. De altfel, ce rost ar avea să aflăm toate profunzimile înțelepciunii divine dintr-o singură lovitură, iar apoi să ne plictisim de moarte, o întreagă eternitate!” - Contele îi dă replica: „Prietene, am impresia că iar o iei pe panta sarcasmelor! Eu te avertizez: ai grijă, căci pământul pe care pășești este sfânt! De aceea, renunță la aceste ironii”.

5. Eu: „Nu vă mai certați! În linii mari ai dreptate, frate Ludwig, dar nici observațiile lui Ciprian nu sunt întru totul lipsite de miez. De altfel, avem treburi mult mai importante de rezolvat în cazul de față. Mai bine trimite-l pe amicul tău Ciprian la Robert, cu rugămintea să vină până la Mine, împreună cu soția sa! Căci rolul său în rezolvarea acestei enigme este fundamental”.

6. Ciprian se înclină până la pământ în fața Mea și se grăbește să îl cheme pe Robert. Acesta vine imediat, însoțit de Helena, și Mă întreabă care este voința Mea.

7. Îi spun: „Dragul Meu prieten, frate și fiu, Robert! După cum vezi, acest muzeu face parte integrantă din casa ta. De aceea, doresc să îi acorzi un loc special în inima ta. Ai făcut deja foarte multe lucruri până acum și ai obținut realizări impresionante, făcându-Mă să fiu foarte mulțumit de tine. Spiritul tău se află în armonie cu marea Mea ordine divină, dar sunt momente când îi lipsește încă fermitatea, lucru firesc de altfel, căci trupul tău nu s-a descompus încă definitiv. Locul în care ne aflăm este prilejul ideal pentru ca sufletul tău să capete o fermitate desăvârșită. Mai întâi trebuie să înțelegi însă anumite lucruri!

8. Ascultă, corpul oricărui om este un veritabil furnal în care se confruntă milioane de pasiuni infernale, a căror combinație îi dau o anumită formă, supusă judecății. Cred că ai auzit vorbindu-se nu o dată despre învierea morților și a celor vii, precum și despre învierea trupului, ca să nu mai vorbim de așa-numita Zi a Judecății de Apoi, în care toți cei aflați în morminte vor fi înviați de Mine, fie la viața eternă, fie la moartea eternă, în funcție de faptele lor.

9. Ascultă: acesta este locul ideal în care îți pot revela aceste secrete, în conformitate cu natura și constituția ta, iar apoi, prin tine, inclusiv celor care au venit în această lume a spiritelor în numele aceleiași cauze, căutându-și adăpost în casa ta, dat fiind că încă din perioada când au trăit pe pământ s-au aflat mai mult sau mai puțin în sfera ta de influență, prin gândurile, atitudinile, cuvintele și dorințele lor, și implicit prin faptele lor.

10. Tu ești primul din acest lot pe care l-am primit în această casă, asumându-Mi personal progresul tău viitor. De aceea, tu ești și primul care trebuie să treacă prin această încercare, astfel încât lecția astfel învățată să poată fi înțeleasă de toți ceilalți.

11. Așa cum îți spuneam mai devreme, sufletul tău nu are încă o consistență suficient de fermă. Cum poate fi obținută însă această consistență? Îți răspund Eu. Voi, ceilalți, ciuliți la rândul vostru urechile, căci este important!

12. Dat fiind că Eu, în calitatea Mea de Domn al vieții eterne, cu formă și asemănare umană, v-am precedat în toate, punând bazele unei căi drepte și indestructibile, voi trebuie să Mă urmați mergând pe aceasta, căci este singura voastră șansă să dobândiți viața eternă!

13. Așa cum știți, Eu nu M-am înălțat doar în sufletul și în spiritul Meu, ci și trupește. Acest lucru este foarte important de înțeles, căci sufletul și Spiritul Meu divin primordial nu mai aveau nevoie de vreo înviere, dat fiind că Dumnezeu nu poate muri vreodată. Așa cum Eu M-am ridicat fizic din mormânt, ca un cuceritor etern asupra morții, la fel trebuie să procedați și voi. Nici un spirit nu Mă poate vedea pe Mine, Dumnezeul perfect și viu, supraviețuind acestei încercări, dacă nu este înviat și purificat, și dacă nu și-a transcens trupul fizic. Acesta se află însă sub povara judecății, care trebuie mai întâi îndepărtată; în caz contrar, trupul nu va putea asigura niciodată consistența necesară sufletului.

14. Toate aceste morminte poartă în ele chiar trupurile voastre, izolate de milioanele de elemente constituente aflate sub povara judecății, din care au fost alcătuite. În realitate, ființele pe care le-ați descoperit sub mormintele anterioare nu erau decât manifestări ale diverselor dorințe, pofte și pasiuni pe care le-ați găzduit de-a lungul timpului în trupul vostru, ca particule supuse judecății din care era alcătuit acesta. Toate aceste manifestări trebuie acum purificate, astfel încât agregatul alcătuit din ele să poată deveni o temelie fermă și vie a sufletelor voastre.

15. Așa cum Eu Mi-am trezit trupul prin propria Mea autoritate și putere personală, la fel trebuie să procedați și voi. De aceea, trebuie să vă asumați cu toții această sarcină extrem de importantă, prin puterea spiritului Meu cu care sunteți învestiți, pentru a aduce aceste dorințe inferioare pe care le-ați nutrit la perfecțiune. Căci nimeni nu poate fi cu adevărat copilul Meu dacă nu este la fel de perfect ca și Mine și dacă nu este capabil să facă tot ce pot face Eu!

16. Robert, văd că ai făcut ochii mari cât cepele, întrebându-Mă în inima ta: «Doamne, ce vrei să spui cu asta, și cum voi putea realiza eu o sarcină atât de măreață?» - Ai puțină răbdare, și vei afla în cel mai scurt timp cum!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 00:52 ]
Post subject:  Capitolul 156 - Explicații referitoare la marele monument în formă de piramidă. Călătoria în lumea din adâncuri.

Capitolul 156
Explicații referitoare la marele monument în formă de piramidă. Călătoria în lumea din adâncuri.
Purgatoriul, raiul și paradisul.

1. Îmi continui astfel discursul: „Vezi această piramidă din fața noastră? Ea reprezintă inima trupului tău! Așa cum inima reprezintă purtătoarea tuturor germenilor buni și răi, la fel, acest monument în formă de piramidă reprezintă esența tuturor impulsurilor care au acționat vreodată în interiorul trupului tău, pe vremea când erai o creatură naturală (în carne și oase). Haide, intră în interiorul piramidei împreună cu soția ta și contemplă toate manifestările care îți apar în față, în profunzimile ei, pe tavan și pe pereți.

2. După ce veți contempla toate aceste manifestări, întoarce-te și povestește-le și celorlalți cu ce te-ai confruntat, după care te voi învăța ce trebuie să faci în continuare. Important este să nu cedezi vreunui impuls întâlnit în cale! Dacă te cuprinde vreo nostalgie sau vreo poftă din cauza celor văzute în interiorul piramidei, privește-o pe Helena a ta, iar ea va ști să te ferească de ispită!

3. Haide, începe-ți cu curaj și cu fruntea sus călătoria în lumea din adâncuri, căci grația și iubirea Mea te vor însoți în permanență! Nu uita că însuși sufletul Meu a fost nevoit să coboare în lumea subterană înainte de a învia din morți, eliberând toate impulsurile care mai tânjeau acolo să fie eliberate din trupul Meu”.

4. Închinându-se adânc în fața Mea, Robert își începe imediat călătoria.

5. Franciscanul nu se poate abține și Mă întreabă dacă nu i-ar putea însoți pe cei doi, dar Eu îi spun: „Dragul Meu, când te vei mai maturiza, vei putea face același lucru, chiar dacă nu exact în aceeași manieră ca și Robert, căci natura ta este diferită de a lui. Metoda pare identică, dar nu este. Ea depinde în principal de impresia predominantă pe care i-a imprimat-o sufletul trupului său. De aceea, așteaptă cu răbdare întoarcerea lui Robert, care ne va povesti ce s-a întâmplat în adâncuri! În acest fel, vei înțelege într-o oarecare măsură cum va fi propria ta coborâre în lumea din adâncuri”.

6. Franciscanul: „Doamne, trebuie oare să înțelegem că lumea din adâncuri este un fel de anticameră a iadului, un fel de purgatoriu, ca să spun așa?” Eu: „Da, ceva de genul acesta, dar complet diferit de imaginea pe care o are biserica romano-catolică despre el”.

7. Franciscanul: „În acest caz, trebuie să înțeleg că nimeni nu poate ajunge direct în rai, așa cum se spune?” - Eu: „Lucrurile nu sunt atât de ușoare cum par, dragul Meu. Dacă Eu însumi am fost nevoit să cobor în lumea din adâncuri, deși sunt Domnul vieții, este evident că fiecare din copilașii Mei trebuie să facă același lucru! Nu uita că un fruct trebuie să fie copt înainte de a putea fi consumat! Copiii ignoranți și lipsiți de minte cred că o cireașă este coaptă dacă s-a înroșit puțin, dar un grădinar cu experiență știe mult mai bine care este adevărata culoare a fructelor coapte. După cum îți poți da seama din această parabolă, nimeni nu poate ajunge direct în rai, ceea ce nu înseamnă că paradisul spiritual în care vă aflați la ora actuală nu este cât se poate de real. Adu-ți aminte ce i-am spus tâlharului de pe cruce care și-a manifestat credința în Mine: «Chiar astăzi te vei afla împreună cu Mine în paradis!» - Dar îți propun să păstrăm tăcerea, căci Robert este pe punctul de a se întoarce”.

8. După aceste cuvinte, franciscanul dorește să mai adauge ceva, dar generalul, aflat chiar lângă el, împreună cu Dismas și cu Thomas cel transfigurat, se grăbește să-și pună palma lată deasupra gurii acestuia, spunându-i scurt: „Domnul, Dumnezeul și Părintele nostru ne-a poruncit să păstrăm tăcerea, ceea ce înseamnă că trebuie să ne ținem gura! Ai înțeles?”

9. Eu: „Hei, lasă-l în pace, prietene Mathia! În cazul de față, nu putem vorbi de o lege divină! Dacă Ciprian dorește să vorbească, ar trebui să-l lăsăm să o facă!” - Franciscanul: „Nici vorbă! Nu mai doresc să spun nimic, deși ceva mai devreme mă cam mânca limba! Iată, Robert tocmai se întoarce din interiorul piramidei, așa că aștept cu nerăbdarea unui copil povestea pe care ne-o va spune. Din câte remarc, fața lui nu are tocmai o expresie de fericire, ca să nu mai vorbim de cea a tovarășei sale de viață! Se pare că toată povestea nu prea le-a picat bine. Dar acum, tăcere!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 00:55 ]
Post subject:  Capitolul 157 - Povestea lui Robert despre călătoria în lumea din adâncuri. Inscripțiile sfinte de pe treptele piramidei

Capitolul 157
Povestea lui Robert despre călătoria în lumea din adâncuri. Inscripțiile sfinte de pe treptele piramidei.
O doctrină foarte importantă: cea a mântuirii. Efectul ei asupra lui Robert.

1. Chiar în acest moment, Robert se îndreaptă către Mine, însoțit de soția lui, și îmi spune: „O, Doamne, Tată preasfânt și preabun al tuturor oamenilor și îngerilor! Ceea ce am văzut acolo a fost îngrozitor, absolut îngrozitor! Dacă interiorul acestei piramide ar fi fost doar de zece ori mai mare decât grajdurile egeene, ar fi fost ușor de curățat. Din păcate, acest cufăr cu păcate depășește de câteva milioane de ori grajdurile egeene, mai ales la baza piramidei! Mă tem că toate acele gunoaie nu ar putea fi curățate nici dacă am lăsa toate râurile de pe pământ să treacă prin interiorul piramidei. În regiunea superioară a acesteia apar mii de imagini deșucheate care s-au derulat într-adevăr în viața mea pe pământ. Camerele de jos sunt pline însă cu asemenea dejecții indescriptibile încât nici chiar eu nu mi-aș fi imaginat vreodată ce s-a ascuns atâta vreme în mine! Ca să nu mai vorbim de mirosul pestilențial! O, vai mie, cine mă va putea ajuta vreodată să curăț acest grajd mizerabil?”

2. Eu: „Dragul Meu prieten Robert! Nici o sarcină nu este imposibilă dacă dispui de instrumentele corecte pentru a o duce la bun sfârșit. Ce-i drept, avem cu toții nevoie de răbdare și de o viziune corectă asupra lucrurilor. Gândește-te cât de vastă este marea creație și cum a înflorit ea de la o sămânță minusculă până la stadiul de față, ca să nu mai vorbim de ceea ce va urma. Totul a început de la o sumă de particule infinitezimale, organice și anorganice, din care s-a dezvoltat în timp această ordine fenomenală. Gândește-te apoi la coordonarea, susținerea și ghidarea necesare pentru ca ea să evolueze corect către scopul ei suprem. Și totuși, acest imens edificiu al creației se află astăzi într-o ordine superbă, nici un atom neputând scăpa de destinul care îi este prestabilit! Prin comparație, grajdurile tale egeene nu au cum să fie mai greu de curățat. Așa cum îți spuneam însă, avem cu toții nevoie de foarte multă răbdare și de o viziune corectă!

3. Ca să înțelegi mai bine în ce constă această viziune, du-te la treptele exterioare ale piramidei, înconjurate de acele inele aurii, și citește cu voce tare ce scrie pe ele! În acest fel, vei afla tot ce ai de făcut în continuare”.

4. Robert se duce și începe prin a citi inscripția din cercul care înconjoară prima treaptă, care spune: „Veniți la Mine, voi, toți cei care munciți și sunteți împovărați, iar eu vă voi ușura povara!” - Apoi continuă: „Nu cultivați decât iubirea! Adevăr vă spun: chiar dacă numărul păcatelor voastre ar fi la fel de mare ca și cel al firelor de nisip de pe fundul mării, sau ca cel al firelor de iarbă de pe pământ, iubirea le va putea mătura cu ușurință pe toate. Și chiar dacă rușinea voastră în fața lui Dumnezeu ar fi ca sângele țapului ispășitor, ea tot va fi albită de iubire, devenind la fel de curată ca și lâna cea mai pură!”

5. După care continuă, citind inscripția de pe cea de a doua treaptă: „Iubirea este viața, legea, ordinea, puterea, autoritatea, blândețea, umilința, răbdarea - și deci esența oricărei înțelepciuni! Înțelepciunea nu poate rezolva orice, căci ea nu are acces decât la o anumită cale și nu tolerează nimic necurat. Pentru iubire orice este însă posibil, căci ea îmbrățișează chiar și cele mai depravate lucruri cu aceeași căldură ca și pe cele pure. Iubirea poate rezolva orice problemă, pe când înțelepciunea nu se poate ocupa decât de lucrurile deja purificate de iubire”.

6. După care Robert citește inscripția de pe cea de-a treia treaptă: «Întreabă-ți inima cât de mult poate iubi; dacă îl poate iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, fără nici o altă motivație decât iubirea însăși! - Întreabă-ți inima dacă își poate iubi fratele, de dragul lui Dumnezeu, mai mult decât pe sine! - Întreabă-ți inima dacă este capabilă de iubirea cea mai pură! - Dacă îl poate iubi pe Dumnezeu numai pentru că El este Dumnezeu, și dacă își poate iubi fratele la fel de mult ca pe Dumnezeu, de dragul iubirii pure pentru Dumnezeu! Dacă inima ta este capabilă de toate aceste lucruri, atunci procesul de putrezire a trupului tău va lua sfârșit, și tu vei putea sta în fața lui Dumnezeu, a Domnului, Tatălui și Fratelui tău, ca un spirit perfect!»

7. Robert continuă, citind inscripția de pe cea de-a patra treaptă: «Dumnezeu este în sine iubirea cea mai pură, primordială și eternă, iar focul Său este viața și înțelepciunea divină. Iubirea se naște așadar din Dumnezeu, fiind, la fel ca și Acesta, viața și lumina tuturor ființelor. Scânteile născute din furnalul iubirii pure a lui Dumnezeu sunt copiii Acestuia, originea lor fiind însăși inima lui Dumnezeu! Și tu ești o asemenea scânteie! Aprinde focul iubirii din inima ta și îl vei putea vedea în ea pe Dumnezeu!»

8. Robert continuă, citind inscripția de pe cea de-a cincea treaptă: «Cuvântul din inima lui Dumnezeu reprezintă atotputerea iubirii lui Dumnezeu; de aceea, cuvântul este totuna cu Fiul etern al lui Dumnezeu. În sine, Dumnezeu reprezintă cuvântul desăvârșit, generat de focul iubirii. - Și tu ești un cuvânt al lui Dumnezeu, generat de aceeași inimă divină! Conștientizează acest lucru și devino din nou un cuvânt perfect al lui Dumnezeu! Umple-ți inima cu iubirea divină, devenind astfel un fiu al lui Dumnezeu, și implicit una cu El! Nu poți ajunge însă la Dumnezeu decât prin Tatăl, a cărui esență este iubirea și cuvântul divin, fiind neschimbată pentru eternitate!»

9. Robert continuă, citind inscripția de pe cea de-a șasea treaptă: «Hristos este singurul Intermediar între Dumnezeu și natura omului. Prin moartea trupului Său și prin vărsarea sângelui Său, El a pavat calea către înviere și către întoarcerea la Dumnezeu a oricărui trup, care reprezintă păcatul primordial al lui Satan! Hristos este în sine iubirea esențială a lui Dumnezeu, și deci esența cuvântului care s-a făcut trup; implicit, El este trupul oricărui trup și sângele oricărui sânge. Acest trup a preluat în mod voluntar asupra lui întregul păcat al lumii, purificându-l în fața lui Dumnezeu prin sângele Său sfânt. - Participă și tu la această mare operă de mântuire în fața lui Dumnezeu prin trupul și sângele lui Hristos, și astfel te vei putea prezenta pur în fața lui Dumnezeu. Căci nici o ființă și nici un obiect nu se pot purifica prin ele însele, ci numai prin meritele lui Hristos, care reprezintă grația și compasiunea supremă a lui Dumnezeu. Singur, tu nu poți face nimic, dar Hristos poate face orice!»

10. Robert continuă, citind inscripția de pe cea de-a șaptea treaptă: «Locuința ta pământească este plină de gunoaie? Cine o poate curăța? Cine este singurul care are această autoritate și această putere? Ascultă: Hristos este una cu Tatăl de la începuturile eternității. În Hristos se află întreaga plenitudine a Divinității în aspectul Ei trupesc (imanent). Această plenitudine este totuna cu Tatăl sau cu iubirea divină cea mai pură. Apropie-te de El prin iubirea ta, iar El îți va curăța și îți va trezi trupul, la fel cum a procedat cu trupul lui Hristos, pe care l-a purtat în sine».

11. Robert continuă, citind inscripția de pe cea de-a opta treaptă: «Ești șocat de multitudinea de spirite rele care ți-au guvernat trupul și sângele pe pământ, întrebând, la fel ca Pavel: 'Cine mă va mântui de trupul meu și cine mă va elibera din cătușele morții?' Ascultă: Hristos a fost ucis, dar s-a ridicat din morți și trăiește ca Domn al eternității! Dacă El ar fi rămas prizonier al morții, moartea ta ar fi fost eternă, dar întrucât El s-a ridicat din morți, după cum poți vedea tu însuți, a devenit imposibil ca cineva să rămână de-a pururi în mormânt. - Așa cum moartea a prevalat asupra oricărui trup datorită șarpelui, viața a ajuns să prevaleze asupra tuturor trupurilor umane de pe pământ datorită Omului-Dumnezeu. S-a născut astfel o nouă judecată, care nu mai ține cont de cea veche, a cărei esență centrală era moartea și pe care a anihilat-o prin învierea Celui Unic. Esența acestei noi judecăți este tot moartea, dar nu moartea care conduce la moarte, ci moartea care conduce la viață! - Dăruiește-te iubirii prin iubirea ta, astfel încât această nouă judecată a trupului tău să devină o viață nouă, prin opera Celui Unic. Te afli acum chiar lângă izvor; bea așadar din plenitudinea apei vii!»

12. Robert continuă, citind inscripția de pe cea de-a noua treaptă: «În sine, desfrâul nu înseamnă altceva decât iubire egoistă de sine! Cine se simte atras într-o asemenea măsură de iubirea față de o femeie încât uită de cea datorată lui Dumnezeu și aproapelui său, care devine pentru el o povară, nu face altceva decât să se iubească pe sine, reflectându-se în natura femeii! De aceea, ai grijă să nu cazi în această capcană, lăsându-te atras - dincolo de măsura justă - de formele atrăgătoare ale unei femei. În caz contrar, vei cădea sub incidența slăbiciunii ei, în loc să o înalți tu pe ea prin puterea ta, până la nivelul tău, astfel încât să devină una cu tine! Iubește femeia la fel cum îți iubești un membru al corpului, astfel încât aceasta să devină una cu tine! Dar mai presus de orice, iubește-L pe Dumnezeu, căci numai această iubire te poate ajuta să te naști a doua oară, ca cetățean liber al cerului Său cel mai pur, pentru totdeauna, împreună cu soția ta (care a devenit una cu tine!)

13. Robert continuă, citind inscripția de pe cea de-a zecea treaptă: «Caută, caută, caută, și învață să fii smerit, astfel încât să nu devii îngâmfat atunci când vei atinge starea de măreție spirituală! - Ia exemplu de la blândețea, delicatețea și bunătatea Domnului! El este Domnul eternității; tot ce conține spațiul infinit este propria Sa lucrare. Puterea Lui este atât de mare încât la cea mai mică respirație a gurii Sale, toate lucrările din spațiul infinit s-ar scufunda înapoi în nimicnicia din care au ieșit. Cu toate acestea, El stă în mijlocul copilașilor Lui, modest și smerit, ca și cum ar fi cel mai neînsemnat dintre ei. El îi iubește pe toți și veghează asupra lor ca și cum nu ar mai avea în grijă nici o altă ființă din spațiul infinit, deși acesta este plin cu nenumărate ființe de o puritate absolută, pline de înțelepciune și de iubire! - De aceea, caută, caută, caută, și urmărește să rămâi întotdeauna cel mai mic între toți!»

14. Ajuns la această ultimă treaptă, Robert se simte atât de copleșit de iubire față de Mine încât începe să plângă în hohote. După ce se uită o vreme când la Mine, când la ultima inscripție, iar din când în când și la soția lui, el spune cu un lung oftat: „O, inscripție sfântă! Cât de simple sunt cuvintele tale, complet lipsite de orice prefăcătorie, dar inscripționate în aurul cel mai pur - și la fel de adevărate ca și Cel ale cărui degete atotputernice te-au înscris pe această tăbliță din aur. - O, Doamne! Abia acum pot spune că încep să înțeleg ce înseamnă adevărata iubire față de Tine. Simultan, îmi dau seama că până acum Te-am iubit incorect! Dar, dintr-o dată, lucrurile s-au schimbat ca prin minune! Inima mea nu mai cunoaște alt Domn decât pe Tine - viața mea! - Iubire eternă și invincibilă! Nu mă mai pot raporta la Tine decât prin iubire, mai multă iubire, și mai multă iubire! O, Tată și Doamne Dumnezeul meu, Iisuse!!

15. Atunci când mi-ai dat-o pe frumoasa Helena de soție, inima mea a simțit mai degrabă un fel de recunoștință interioară decât o iubire reală față de Tine. În infatuarea mea, am considerat că am dobândit perfecțiunea pentru simplul motiv că Ți-am ascultat câteva porunci, făcând dovada unei oarecare obediențe. O, cât de departe eram încă de adevăratul meu țel! Cât de mult îmi lipsea discernământul, de vreme ce nu-mi dădeam seama în ce măsură trebuie să Te iubesc pe Tine mai mult decât pe Helena. Dar acum totul s-a schimbat! Acum nu Te mai iubesc decât pe Tine, iar din această iubire a mea s-a născut o viață nouă! O, Tată, o, Doamne Iisuse, unica iubire a vieții mele!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:00 ]
Post subject:  Capitolul 158 - Iubirea arzătoare a lui Robert față de Dumnezeu. Discursul sublim al Helenei. Timiditatea ei față de Cel

Capitolul 158
Iubirea arzătoare a lui Robert față de Dumnezeu. Discursul sublim al Helenei.
Timiditatea ei față de Cel Preaînalt. Răspunsul ardent al Domnului.

1. După aceste cuvinte, Robert se aruncă practic din vârful piramidei, uitând chiar și de frumoasa lui soție, și aleargă către Mine, cu intenția de a se arunca la picioarele Mele și de a-și scoate inima din piept, pentru a Mi-o dărui. Eu îi reamintesc însă că a uitat de soția sa, Helena.

2. Emoționat, Robert îmi spune: „O, Doamne, Părinte Iisuse, cine își mai poate aduce aminte în prezenta Ta de altcineva decât de Tine? O iubesc pe Helena - frumoasa și pioasa mea soție - la fel cum îmi iubesc orice alt membru al corpului meu spiritual, dar de acum înainte Tu reprezinți totul pentru mine - Dumnezeul meu, Domnul meu, Părintele meu! Ce ar însemna o lume întreagă, plină cu Helene, fără Tine? Absolut nimic! Dacă aș ști că acest lucru îți face plăcere, aș putea fi la fel de fericit fără Helena. De vreme însă ce aceasta este dorința Ta, mă voi duce să o aduc și pe ea, conștient că reprezintă un dar primit din mâna Ta, fapt care îmi produce o bucurie infinită”.

3. Eu: „Într-adevăr, du-te și adu-o! Căci ea ne privește cu tristețe, convinsă că te-a ofensat fără să vrea, de vreme ce ai părăsit-o atât de brusc!”

4. Robert se grăbește înapoi la Helena, căreia îi spune: „Vino, vino, scumpa mea soție. Iartă-mă dacă am uitat de tine pentru o scurtă clipă, dar acest lucru s-a datorat exclusiv iubirii mele excesive față de Domnul vieții. Totul este însă în regulă! Haide, vino cu mine la Domnul și bucură-te!”

5. Helena: „Inima mea se închină cu iubire și recunoștință față de Domnul și față de tine, fericită că v-ați amintit din nou de mine! Într-adevăr, am fost puțin tulburată, convinsă că am greșit cu ceva. Acum m-am liniștit însă, căci îmi dau seama că ai fost atras de singura iubire cu adevărat pură și autentică, care te-a îndepărtat pentru o clipă de mine, atrăgându-te în schimb către Dumnezeu, Tatăl nostru preasfânt! Haide, du-mă și pe mine la El, căci El a rămas în continuare unicul Domn al inimii mele, iar acest lucru nu se va schimba niciodată. Haide să ne unim inimile în fața Celui care le-a umplut pentru prima dată cu iubirea Lui, astfel încât, atunci când trupul tău va fi purificat prin învierea în focul iubirii lui Dumnezeu, trupul meu să fie la rândul lui purificat, permițându-ne astfel să fim fericiți împreună ca o singură inimă, ca o singură minte, ca o singură iubire și ca o singură ființă și viață binecuvântată, în fața Lui”.

6. Robert aproape că se topește de iubire în timp ce o aduce pe Helena la Mine. Când cei doi ajung în fața Mea, ea are intenția să se prăbușească la picioarele Mele, dar Eu o împiedic să facă acest lucru și îi spun: „Hei, hei, scumpa Mea Helena, să înțeleg că nu Mă mai iubești la fel ca ceva mai devreme? Privește-Mă: Eu unul nu M-am schimbat deloc, căci sunt și voi rămâne de-a pururi Același!” - Helena îmi răspunde cu un oftat: „Din punct de vedere exterior ai rămas întotdeauna neschimbat, dar inima mea te percepe acum într-o lumină nouă, infinit mai măreață și mai sfântă! Inima mea tremură în fața măreției și sfințeniei Tale, căci Tu ești într-adevăr unicul Dumnezeu!”

7. Eu: „Bine, draga Mea Helena, dar acest lucru îl știai și înainte, și nu-Mi amintesc să fi avut asemenea inhibiții pioase. M-ai sărutat chiar cu întreaga ardoare a inimii tale! Amintește-ți și nu te mai dovedi atât de schimbătoare, la fel cum și Eu rămân imuabil de-a pururi, credincios propriului Meu Sine! În acest fel, această teamă absolut inutilă față de slava Divinității Mele nu va fi necesară vreodată!”

8. Helena: „O, Doamne, Părinte preasfânt și preabun! Din păcate, acest lucru nu mai este posibil, căci atunci când un spirit Te întâlnește pentru prima oară, sfințenia Ta are un aspect predominant uman, astfel încât inima sărmanului păcătos să poată suporta oarecum prezența Ta divină. Prin efectul de multiplicare care se produce însă datorită evenimentelor miraculoase din preajma Ta, începe să iasă la iveală enorma diferență între Tine, o, Doamne, și sărmana creatură care a reușit în timp și cu ajutorul sistemului creat de Tine să evolueze liber. Mă tem că acest lucru pune capăt relației inițiale cu Tine, care semăna oarecum cu cea dintre doi oameni. La ora actuală, Divinitatea Ta strălucește plenar în fața noastră, nedeghizată, în toată slava Ei! De aceea, este imposibil să nu fim cuprinși de o anumită inhibiție sfântă.

9. Încă de când am intrat în primele două camere din imensa locuință a lui Robert am fost cuprinsă de uimire, minunându-mă neîncetat și slăvindu-Te pentru imensa Ta bunătate, iubire și înțelepciune. Mai târziu însă, când iubirea Ta ne-a escortat către acest muzeu în care natura carnală a lui Robert ne-a fost prezentată prin corespondențe și imagini, nu am încetat să fim uimiți de tot ce se petrece, dar mai ales de semnificația sublimă a inscripțiilor de pe trepte, așa că nu este de mirare că simțim cu toții o stare de adorație și venerație infinită față de Tine, o, Doamne, care nu mai lasă loc primei mele atitudini - oarecum naivă - de devoțiune în fața Ta!”

10. Eu: „Ca să fiu sincer, scuzele tale mi se par mai degrabă niște pretexte! Eu știu cel mai bine ce simțiți cu toții acum, dar știu la fel de bine că stă scris: «De aceea, fiți perfecți, așa cum și Tatăl vostru din ceruri este perfect!» - Cum ar putea ajunge la perfecțiune un copil care se teme de Tatăl lui mai rău decât se teme un iepure de un leu!?”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:05 ]
Post subject:  Capitolul 159 - Parabola artistului și a ucenicilor săi.

Capitolul 159
Parabola artistului și a ucenicilor săi. Sfaturile blânde ale Domnului o ajută pe Helena să își regăsească iubirea miresei celeste.

1. Continui: „Ca să înțelegi mai bine, îți voi spune o parabolă. Vom vedea apoi ce impact a avut aceasta asupra ta:

2. A fost odată pe pământ un mare maestru al picturii, ale cărui picturi erau atât de perfecte încât nu le lipsea decât viața pentru a reda impecabil adevărul realității prezentate. Capodoperele maestrului i-au atras acestuia numeroși admiratori veniți din toate părțile lumii. Printre aceștia se numărau și câțiva ucenici care doreau să își perfecționeze propria artă. Acest lucru i-a făcut maestrului o mare plăcere, și el nu a precupețit nici un efort pentru a ajuta aceste tinere talente.

3. Printre discipolii săi se numărau câțiva înzestrați cu un mare talent natural, dar care, din cauza respectului uriaș pe care i-l l purtau maestrului lor, aproape că nu îndrăzneau să ia vreodată pensula în mână, convinși că orice efort ar face, ei nu se vor putea apropia vreodată de perfecțiunea acestuia. - În schimb, cei mai puțin talentați dintre ei se gândeau astfel: «Știm foarte bine că arta maestrului nostru este inegalabilă și că noi nu suntem demni nici măcar să îi aducem apa de care are nevoie pentru picturile sale; dar nu suntem dispuși să renunțăm complet la pictură din cauza acestui respect al nostru. Dimpotrivă, vom face tot ce ne stă în puteri pentru a-i fi devotați și pentru a învăța de la el tot ce este posibil. Cu siguranță, acest lucru îi va face o plăcere mai mare decât dacă am rămâne simpli admiratori siderați ai operelor sale. De fapt, aceasta este cea mai mare laudă pe care i-o putem aduce: nu doar să îi admirăm fără rezerve operele, ci și să încercăm să devenim la fel de buni ca el, chiar dacă știm din start că nu vom reuși niciodată acest lucru». - După cum îți poți da seama, draga Mea Helena, discipolii căzuți pradă unei devoțiuni exagerate nu vor învăța aproape nimic de la maestrul lor, în timp ce cei care își vor cultiva pe lângă acest respect și dorința de a învăța cât mai multe de la el, vor ajunge cu siguranță niște artiști competenți, mai mari sau mai mici, în funcție și de talentul lor nativ.

4. Spune-Mi: pe care din aceste două tipuri de discipoli crezi că îi va prefera maestrul - pe cei excesiv de devotați lui sau pe cei aparent mai puțin devotați, dar care îi vor perpetua mai departe arta, deopotrivă în spațiu și în timp?

5. De fapt, pe cine ai prefera tu însăți: pe cineva atât de copleșit de frumusețea ta încât nu va avea niciodată curajul să îți mărturisească iubirea lui, sau pe cineva care se va simți atât de inspirat de această frumusețe încât își va aduna curajul să îți mărturisească iubirea sa? Spune-Mi, ce crezi în această privință?”

6. Helena: „O, Doamne, în mod evident, l-aș alege pe cel de-al doilea! Gata, capitulez, căci îmi dau seama de greșeala pe care am făcut-o!”

7. Eu: „În acest caz, ce ai de gând în ceea ce Mă privește? Intenționezi să devii la fel de prietenoasă față de Mine, așa cum erai la scurt timp după salvarea ta din capcana morții spirituale?”

8. Helena de-abia îndrăznește să-Mi răspundă: „Hm, mda... Ar trebui, desigur, d-d-dar... hm, of, dacă nu ai fi atât de sfânt! Când mă gândesc că Tu ești atotputernicul Dumnezeu, etern, preasfânt și omniscient, iar eu nu sunt decât o scânteie minusculă născută din Tine, mă cuprinde un respect atât de mare față de Tine, iar privirea Ta sfântă mă copleșește atât de deplin încât simt că mă prăbușesc într-un abis insondabil în fața Ta!

9. Tu ai într-adevăr înfățișarea unui miel inocent și bunătatea unei mame atunci când este îmbrățișată de copilașul ei, dar din ochii Tăi ies uneori fulgere, trăsnete și tunete, absolut necesare pentru a-i trezi pe oameni. În astfel de clipe mă gândesc: Atotputernicul arată într-adevăr ca un om, dar natura Lui este complet diferită! De pildă, nu-i arde niciodată de glume! Știu că îi iubește la nesfârșit pe cei dragi, dar nu la fel se comportă cu cei care îi încalcă ordinea divină!

10. Astfel de gânduri pătrund neinvitate în inima mea, așa că nu-i de mirare că sunt cuprinsă atunci de un respect infinit față de Tine. M-aș hazarda chiar să afirm că deși ești însuși Dumnezeu cel omniscient, Tu nu poți înțelege ce simte o creatură slabă atunci când se trezește în fața Ta. Pentru Tine este amuzant să Te afli în mijlocul miliardelor de ființe create de Tine, iubindu-le după bunul plac al sentimentelor Tale divine, dar noi, sărmanele creaturi, nu putem să-Ți răspundem la aceste sentimente fără un anumit fior ascuns, plin de respect.

11. Dacă ar fi după mine, aș prefera de o mie de ori să Te iubesc fără rezerve până la moarte, după cum se spune, dar... Există întotdeauna acest dar!”

12. Eu: „Măi, măi, cum ai mai dat-o la întors! Cred că de acum înainte va trebui să te iau consilierul Meu!! Ascultă, micuța mea lașă, dacă Eu aș fi incapabil să simt ceea ce simte o creatură a Mea, Mă întreb de unde s-ar naște aceste sentimente din inima ei? Cine este cel care le-a implantat acolo? Crezi că Eu v-am creat doar pe jumătate, așa că nu prea știu ce se întâmplă în inimile voastre? Mă tem că iar a ieșit la suprafață înțelepciunea ta vieneză!

13. Ascultă, la ce-ar folosi un Dumnezeu slab? Prin însăși natura Lui, El trebuie să fie atotputernic și înțelept mai presus de orice, căci în caz contrar ar fi pierit de mult, și odată cu El și voi! - Ei, ce mai ai de spus acum? Te îngrozesc la fel de mult ca mai înainte, sau ți-a mai trecut teama?”

14. Helena îmi zâmbește cu tandrețe, iar după o vreme îmi spune: „O, Tată ceresc infinit de bun! Ești atât de convingător, încât în fața argumentelor Tale chiar și cea mai speriată inimă trebuie să renunțe la teama sa! De acum înainte, Te voi iubi din nou mai presus de orice, fără nici un fel de rezervă!!”

15. Eu: „Bine, atunci vino la pieptul Meu și abandonează-ți inima în fața Mea!” - Helena se aruncă fără nici o ezitare la pieptul Meu, acoperindu-l cu lacrimi de fericire, cu oftaturi și cu sărutări.

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:09 ]
Post subject:  Capitolul 160 - Părintele Ciprian se simte ofensat de furtuna sentimentelor Helenei. O mustrare severă la adresa

Capitolul 160
Părintele Ciprian se simte ofensat de furtuna sentimentelor Helenei. O mustrare severă la adresa infatuării preoților.

1. După ce asistă o lungă perioadă la manifestarea de iubire a Helenei la pieptul Meu, părintele Ciprian se apropie de noi și spune: „Mi se pare că această femeie vrea să pună cu totul stăpânire pe Tine! Nouă, celorlalți, nu ne mai rămâne nimic? Această soție a lui Robert este în mod clar îndrăgostită de Tine, Doamne, și asta până peste cap. Sunt convins însă că și alte suflete feminine din grupul nostru Te iubesc la fel de mult ca și ea, chiar dacă nu fac atâta caz de sentimentele lor. Știu că Tu ești Domnul, așa că nu mi-aș permite niciodată să îți dau sfaturi, dar povestea asta mi se pare ciudată, căci această femeie aproape că te-a înghițit complet cu sărutările ei! Nu am văzut în viața mea o obrăznicie atât de mare! Mă tem chiar să nu ia foc de atâta iubire!”

2. Eu: „Nu cred că te-ar deranja prea tare! Constat chiar că inima ta mai cultivă încă sentimente de mânie. Ai grijă însă, căci cel care se simte ofensat de Mine nu va avea parte de o soartă prea fericită! Te avertizez: cine nu Mă va iubi la fel de mult ca Helena, aici de față, va avea un loc penibil în împărăția Mea!

3. Dacă M-ai iubi la fel de mult ca acest suflet feminin, iubirea sa nu ți s-ar părea atât de exagerată. Ea ți se pare un ghimpe în ochi numai datorită sărăciei iubirii tale față de Mine. În ceea ce Mă privește, îți spun: iubirea ei, atât de sufocantă, nu Mă deranjează absolut deloc, în schimb, observațiile tale nesărate au cam început să Mă plictisească!

4. Dacă maica Maria și alte spirite feminine pline de slavă nu își manifestă iubirea lăuntrică așa cum o face Helena, acest lucru se datorează exclusiv faptului că se află de mult timp în Paradis, ca ființe celeste, dar te asigur că iubirea lor interioară este la fel de intensă ca și cea pe care Helena o manifestă în exterior! Acum știi destule! De aceea, du-te înapoi în grupul din care ai plecat, lăsând-o pe Helena să își exprime liberă iubirea arzătoare pe care o simte pentru Mine de atâta timp!”

5. Franciscanul mai întârzie puțin și îmi spune: „Doamne, sunt nevoit să plec chiar dacă și inima mea simte aceeași iubire arzătoare față de Tine?”

6. Eu: „În această lume, singura măsură care decide apropierea unui spirit de Mine este iubirea sinceră! Dacă dispui de această iubire, complet dezinteresată și necondiționată, atunci ești deja intim legat de Mine și nimic nu ne-ar putea apropia mai mult. Cu cât în inima ta există însă mai multe scântei de iubire egoistă de sine, cu atât mai departe vei fi nevoit să stai față de Mine.

7. Ascultă, episcopii catolici țin chiar acum diferite conclavuri pe întregul pământ, în care își pun la cale afacerile, cum ar fi cele financiare, legate de pământuri și de concesiuni, urmărind să înlănțuie și mai puternic natura umană. Singurele scopuri pe care le urmăresc sunt interesele lor egoiste. De aceea, ei se îndepărtează din ce în ce mai tare de Mine, iar întrunirile și conclavurile lor nu vor da roade. Îți atrag așadar din nou atenția: cei care se pun pe ei înșiși în fața Mea vor fi întotdeauna ultimii în împărăția Mea, dacă vor avea acces în ea!

8. Cine pretinde că Mă iubește, dar nutrește sentimente de gelozie atunci când îmi arăt iubirea față de ceilalți nu îmi este prieten și nu se dovedește demn de iubirea Mea! - Cine spune: «Numai prin cutare metodă de căință îți poți asigura iubirea lui Dumnezeu și un loc în Paradis» este un mincinos și va ajunge direct în iad, la fel ca toți cei de teapa lui! Căci Eu sunt Domnul și iubesc pe oricine vreau Eu, îmi revărs grația asupra cui vreau Eu și confer beatitudinea oricui doresc Eu! Pe Mine nu Mă interesează statutul social și falșii profeți pe care pleznește osânza, dar care încearcă în permanență să mențină umanitatea slabă în lanțurile sclaviei. Vai celor care îndrăznesc să se folosească de iubirea Mea față de umanitate, ca și cum ar avea vreun drept să facă acest lucru! Te asigur că drepturile lor vor fi în scurt timp anihilate cu toată severitatea!

9. Ascultă, prietene Ciprian, așa cum episcopii catolici își țin chiar acum conciliile lor cu scopul de a-și amplifica puterea pe care o au din vechime și de a-și spori averile și privilegiile, fără să le pese nici un pic de prosperitatea popoarelor pe care le păstoresc, - la fel și tu ai în tine ceva din acest spirit catolic, care te face să o invidiezi și să tulburi iubirea scumpei Mele fiice față de Mine. Deocamdată nu intenționez să-ți interzic pe față să rămâi alături de Mine, întrucât ai trecut de anumite teste ale iubirii purificate față de Mine. De aceea, dacă poți să rămâi, rămâi! Dar dacă invidia și mânia nu-ți permit acest lucru, atunci mai bine pleacă!”

10. Auzind aceste cuvinte, fața franciscanului se lungește de un cot, iar el își spune în sinea lui: „Nu mi-aș fi imaginat niciodată că poate fi atât de sever! Doamne Dumnezeule, ce se va alege de mine dacă mă va arunca afară din această împărăție? Ca de obicei, are perfectă dreptate: sunt preot, și ca în cazul oricărui preot, nu există nici măcar un singur fir de păr bun care îmi crește pe cap! Ce se va întâmpla însă dacă îmi va cere să plec? Din fericire, mi-a spus că pot să rămân dacă doresc cu adevărat acest lucru, dar mă întreb: pot eu oare să mă feresc de invidie și de mânie? Este trist, dar trebuie să recunosc că nu pot! Această situație trebuie însă să se schimbe! - Domnul ne-a spus odată că trupurile și sufletele oamenilor s-au născut din Satan, arhanghelul căzut și supus judecății, mai precis dintr-una din părțile trupului acestui Prinț al minciunii. Cu siguranță, eu m-am născut din coarnele sale, căci în inima mea continuă să apară numai impulsuri rele! Mă tem că vor mai ieși la iveală și alte manifestări, direct din inima plină de răutate a lui Satan, care nu este capabilă de altceva decât de invidie, maliție, dorință de dominare, aroganță și alte asemenea drăcovenii. O, Doamne, Te implor, alungă-l din mine pe Satan!”

11. Eu: „Bine, poți să rămâi împreună cu Ludwig și cu prietenul său! De asemenea, îți recomand să asculți și sfaturile lui Thomas și ale prietenului său Dismas, iar ei te vor ajuta să elimini din sufletul tău reziduurile rămase de la Satan”.

12. Ciprian face ce i-am spus, cu fața strălucind de fericire. Între timp, Eu îl chem la Mine pe Robert.

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:11 ]
Post subject:  Capitolul 161 - Transformarea miraculoasă a criptelor sufletului. Robert primește un nume celest. Îngerul Sahariel

Capitolul 161
Transformarea miraculoasă a criptelor sufletului. Robert primește un nume celest. Îngerul Sahariel – liderul grupului.

1. După ce Robert se întoarce în grabă la Mine, plin de iubire și fericit datorită grației pe care i-am arătat-o Helenei sale, pietrele funerare dispar subit, fiind înlocuite de lumini puternice, asemănătoare unor sori. Aceste sfere luminoase încep să se înalțe, plutind prin atmosferă într-o succesiune sublimă, până când ajung să se fixeze pe tavan, unde alcătuiesc o galaxie alcătuită din stele extrem de strălucitoare.

2. După câteva minute de stupoare, în care toți cei de față se minunează la culme de cele văzute, din cer coboară în jos un spirit strălucitor. El se așează chiar în locul în care a fost situată mai înainte marea piramidă și ține în mâna dreaptă o robă albastră cu falduri, de culoarea cerului senin, țesută cu stele care lucesc orbitor.

3. Toți cei de față sunt atât de șocați de această apariție sublimă încât aproape că nu mai îndrăznesc să respire. Chiar și Robert stă în fața Mea înlemnit, incapabil să mai spună ceva. Singură Helena, deși este și ea la fel de uimită de ceea ce se petrece, îndrăznește să Mă întrebe care este semnificația acestui fenomen.

4. Eu îi răspund: „Ascultă, fiica Mea, toate aceste fenomene s-au născut din trupul lui Robert! Îngerul care a apărut a transmutat fostele impulsuri negative, țesând din ele o robă pe care i-a adus-o lui Robert și pe care o putem considera un veșmânt celest. Având în vedere că ai contribuit tu însăți decisiv la acest proces prin imensa putere a iubirii tale, care a ajutat la dizolvarea și la purificarea trupului lui Robert, poți să te duci la înger și să-l conduci aici, pentru a-i înmâna roba soțului tău și pentru a-l îmbrăca cu ea! Căci acesta este adevăratul veșmânt al vieții eterne!”

5. Transfigurată de cuvintele mele, Helena să grăbește să ajungă la îngerul de lumină, pe care îl roagă să vină la Mine. Îngerul acceptă și cei doi se întorc împreună. Ajuns în fața Mea, îngerul se închină până la pământ, după care îi dă haina lui Robert cu un gest foarte prietenos. Robert aproape că leșină din cauza iubirii și devoțiunii pe care le simte. În clipa în care îngerul îi dă roba, aceasta îl îmbracă instantaneu.

6. Când îl văd îmbrăcat cu acest veșmânt al nemuririi, îl întreb: „Ei, prietene și frate Robert-Uraniel, cum îți place acest veșmânt și ce părere ai de această transformare?” - Robert-Uraniel: „Doamne, Tată preasfânt și preaplin de iubire! Încă de pe vremea când trăiam pe pământ am sesizat că în viața omului sunt momente în care puritatea pe care o simte este atât de mare încât limba lui devine incapabilă să mai rostească vreun cuvânt, ba chiar și mintea lui se liniștește complet. Chiar dacă dorește să spună ceva, el nu reușește să găsească vreun cuvânt potrivit pentru a descrie ceea ce simte. Acest lucru este cu atât mai valabil aici, în împărăția spiritelor, în care miracolele se țin lanț! De aceea, o, Doamne, iartă-mă dacă nu îmi găsesc cuvintele, căci această muțenie a mea derivă din marea iubire pe care ți-o port și din fericirea pe care o simt. Acest eveniment sublim s-a petrecut prea brusc și încă nu mi-am revenit din șoc. Dacă îmi vei îngădui câteva momente de relaxare, cu siguranță îmi voi reveni și voi putea spune câteva cuvinte în legătură cu ceea ce s-a petrecut”.

7. Eu: „Foarte bine! În acest caz, du-te împreună cu acest înger, care îți va prezenta acest muzeu într-o altă lumină. Când ai terminat, întoarce-te aici și povestește-le celorlalți ce ai văzut și ce ai auzit. Ca să poți face față acestui demers, va trebui să te deplasezi însă cu o viteză spirituală, așa cum obișnuiesc îngerii. Ai auzit adeseori pe pământ expresia «cu viteza gândului». (Mă întorc apoi către înger): Sahariel, ți-l prezint pe fratele tău Uraniel! Condu-l prin lumea miraculoasă a sufletului lui și arată-i primul lui pământ, din care te-ai născut tu însuți! Așa să fie!”

8. Sahariel îi spune lui Robert-Uraniel: „Vino, frate! Contemplă, învață și închină-te în fața înțelepciunii Tatălui ceresc!” - Cei doi se ridică instantaneu și dispar din fața celor prezenți (a grupului de spirite care au sosit împreună cu Robert în lumea spiritelor).

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:13 ]
Post subject:  Capitolul 162 - Helena conversează cu Domnul. Locuitorii iadului

Capitolul 162
Helena conversează cu Domnul. Locuitorii iadului

1. Helena privește și ea în jur, dar cum nu mai reușește să-l vadă pe Robert, Mă întreabă în șoaptă unde o fi dispărut acesta, împreună cu îngerul.

2. La rândul Meu, o întreb cu mare blândețe dacă se teme cumva că Robert-Uraniel a dispărut de tot. Îmi răspunde: „O, Tată preasfânt! Cum aș putea crede așa ceva, când Mă aflu la pieptul Tău sfânt? Unde ar fi putut dispărea Robert fără ca Tu să îl poți supraveghea? Mici un spirit care se află în bătaia ochilor Tăi nu s-ar putea pierde vreodată, fiind întotdeauna atras înapoi de iubirea față de Tine! Nu, mă gândeam la minunile pe care le contemplă Robert la ora actuală, la marile miracole create de înțelepciunea, atotputerea și măreția Ta, și la toate lucrurile minunate pe care ni le va putea împărtăși!”

3. Eu: „Așa este. Între timp, ți-aș putea povesti câteva miracole chiar mai mari decât cele la care va asista Robert. Mă întreb dacă le vei crede...”.

4. Helena: „O, Tată preaiubit, sunt convinsă că miracolele Tale sunt infinit mai mari decât cele pe care le pot face toți îngerii din cerurile Tale! Mă tem însă că dacă îmi vei relata anumite aspecte din istoria Divinității Tale, vor mai trece trilioane de ani până când voi putea înțelege ce îmi spui, deși trebuie să recunosc că aș fi cât se poate de interesată să aud aceste lucruri din gura Creatorului universal.

5. Cel mai mult m-ar interesa să aflu acele lucruri pe care le-ai discutat cu discipolii Tăi după înălțarea Ta la cer, sau despre cele la care se referea sfântul evanghelist Ioan atunci când spunea: «Mai sunt încă foarte multe lucruri care ar putea fi spuse, dar care nu au putut fi înregistrate în scris, căci în oricâte tratate ar fi descrise ele, nimeni nu le-ar putea înțelege!» Am rămas extrem de nesatisfăcută atunci când am citit aceste rânduri ale apostolului Ioan. Sunt convinsă că le-ai revelat aspecte extrem de memorabile discipolilor Tăi dragi!”

6. Eu: „Foarte bine, draga Mea Helena! Pe de altă parte, trebuie să recunosc că aceste lucruri erau într-adevăr atât de profunde încât nu le-ai putea înțelege nici chiar în această lume a spiritelor. Nu va trece însă mult și le vei putea vedea cu ochii tăi, căci ele sunt înregistrate în marea Mea bibliotecă celestă. Când vei căpăta acces la această bibliotecă, vei putea citi o Evanghelie completă, care îți va descrie tot ce s-a întâmplat în timpul prezenței Mele pe pământ, în toate detaliile! Deocamdată, pune-Mi alte întrebări!”

7. Helena: „O, Tată scump, povestește-mi ceva despre căderea lui Lucifer! Acesta a fost unul din multele lucruri pe care nu le-am înțeles niciodată pe deplin pe vremea când am trăit pe pământ”. - Eu: „Iubita Mea, Mă tem că nici această poveste nu ar putea fi digerată prea ușor de inima ta, întrucât este prea tristă. Haide, alege altceva!”

8. Helena: „O, Tată preasfânt, ce poți să-mi spui în acest caz despre iad, despre care clericii de pe pământ au mult mai multe de spus decât despre rai? Cine ajunge de fapt în iad? Există într-adevăr un astfel de loc, sau nu? Asemenea întrebări mi se par îndreptățite, căci eu însămi am fost o creatură destul de rea în lumea exterioară, atât de rea cât poate ajunge o poamă stricată vieneză! Papa cu tot clerul lui m-ar fi condamnat de o mie de ori pentru păcatele mele, fără nici o milă! Și totuși, în pofida răutății mele, mă aflu acum alături de Tine, într-o stare de preafericire! La fel și ceilalți care se află acum în compania Ta sfântă, bucurându-se de viața eternă! Mulți dintre papistașii de pe pământ i-ar fi condamnat fără nici un fel de scrupul, spunând: «Nici vorbă! Acești oameni sunt prea răi chiar și pentru iad!» Și totuși, și ei se află aici, în sfânta sfintelor, lăudându-Ți în inimile lor bunătatea infinită, înțelepciunea, autoritatea și puterea! În aceste condiții, mă întreb sincer cât de rele trebuie să fie sufletele care ajung într-adevăr în iad, dacă există într-adevăr un astfel de loc!”

9. Eu: „Scumpa Mea Helena, întrebarea ta nu este deloc lipsită de miez, iar răspunsul la ea va fi unul cât se poate de interesant. Decât să lungim însă prea mult vorba, mai bine îți voi prezenta un suflet malefic, care nu mai are mult până când va ajunge în iad, ba chiar în iadul cel mai de jos. Văzând cum acționează acest om, vei înțelege perfect ce fel de spirite ajung în iad. Căci trebuie să-ți spun că există într-adevăr un iad, și încă divizat în trei planuri, din care cel mai de jos este și cel mai rău*. În acest fel, vei înțelege mult mai clar cine și în ce condiții ajunge în iad. Sufletul malefic despre care ți-am vorbit va ajunge aici în cel mai scurt timp, dar nu trebuie să te temi!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:17 ]
Post subject:  Capitolul 163 - Îi trimit pe Petru și te Pavel cu misiunea de a-l aduce la Mine pe beduinul-șef Cado.

Capitolul 163
Îi trimit pe Petru și te Pavel cu misiunea de a-l aduce la Mine pe beduinul-șef Cado.
Încercarea meritorie, dar inutilă, a lui Petru de a câștiga acest spirit teribil de partea Mea

1. Îi chem la Mine pe Petru și pe Pavel, cărora le spun: „Duceți-vă și aduceți-mi-1 pe Cado, care a ajuns în această lume acum 40 de zile terestre. Pe de o parte, aceasta este chiar dorința lui, iar pe de altă parte, doresc să le alung din minte acestor noi frați ai noștri chiar și cea mai mică suspiciune că Eu aș putea fi un tiran fără milă, dincolo de toată iubirea Mea. Haideți, grăbiți-vă să-l aduceți la Mine!”

2. Cei doi dispar subit și reapar instantaneu, însoțiți de Cado. Văzând chipurile noi care au apărut subit în fața lui (singurii pe care îi vede sunt cei doi apostoli), acesta se dă un pas înapoi și urlă: „Pe toți diavolii, ce fel de animale cu fețe de oameni mai sunt și acestea? O, cerșetori blestemați, o să mă aduceți la sapă de lemn!”

3. Pavel îi spune: „Nu am venit să-ți cerem de pomană, căci nu avem nevoie de așa ceva, cu atât mai mult cu cât toate comorile pământului și ale cerului se află deja la dispoziție noastră. Avem, ce-i drept anumite probleme de rezolvat cu tine, dar acestea sunt mai degrabă în beneficiul tău decât nostru. De altfel, ți-ar folosi mai mult chiar decât toate comorii pământului la un loc. Această misiune constă în a încerca sa te salvăm de la iad și de la moartea eternă, dacă va fi posibil. Pe pământ ai fost un diavol perfect într-o formă umană, așa că aparții deja de drept infernului. În această lume a spiritelor, te afli doar la o mică aruncătură de băț de iadul cel mai de jos; de fapt, te afli deja în interiorul acestuia, în acord cu vibrația care te caracterizează. Dacă dorești însă acest lucru, noi avem puterea de a te salva din acest iad. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să ne urmezi și să faci tot ce te vom învăța noi”.

4. Cado: „Ce!? Ce tot pălăvrăgiți acolo? Vreți să spuneți că am murit, că nu mă mai aflu pe pământ, în posesia tuturor averilor mele, a aurului și argintului meu? O, tâlharilor, ce fericiți ați fi să puneți mâna pe câteva monede de aur din cuferele mele, fiind dispuși în acest scop chiar să inventați un rai - chit că acesta nu există - și un iad, de care, chipurile, urmează să mă salvați și care nu reprezintă decât o invenție a preoților ipocriți! Haide, valea, dacă nu doriți să-mi chem servitorii, alungându-vă ca pe niște câini! Auzi-i pe acești borfași! Sunt în stare să te salveze de iad și să te ducă drept în rai, numai să-ți ia banii! Luați-vă tălpășița până când nu vă scot eu raiul și iadul pe nas!”

5. Pavel: „Prietene, astfel de vorbe goale nu ne pot tulbura în nici un fel, iar de speriat nu ne sperie nimeni. De aceea, îți spunem: «Dacă nu ne vei urma în mod voluntar, vei avea de-a face cu puterea noastră!» Poți fi convins că servitorii tăi nu-ți mai pot fi de nici un folos în această lume. Apropo, știm foarte bine cum ți-ai adunat bogățiile pe pământ: ai înfometat mii de oameni, care depindeau sută la sută de bunăvoința ta, în timp ce castelul tău era apărat de câini feroce, care îi atacau și îi mușcau pe trecătorii inofensivi până când apăreau servitorii tăi, eliberându-i din colții fiarelor în schimbul unor recompense frumușele. Mulți te-au dat în judecată, dar fără nici un succes, căci judecătorii erau cumpărați de tine. Ți-am putea povesti multe despre furturile pe care le-ai comis, dar toate aceste orori inumane îți vor trece prin fața ochilor la momentul potrivit, și vom vedea atunci în ce măsură te revoltă ele, trezind în sufletul tău o dorință sinceră de căință, sau nu. În caz afirmativ, vei fi salvat; în caz contrar, vei ajunge direct în iadul cel mai de jos. Iar acum, vino cu noi de bunăvoie, dacă nu dorești să folosim forța în acest scop!”

6. Cado urlă din toți bojocii: „Câinilor! Doriți să folosiți forța, silindu-mă să fac ceea ce eu nu vreau? Vedem noi imediat care pe care! Hei, slugilor, dați fuga încoace!” - Scrâșnind groaznic din dinți, el așteaptă sosirea servitorilor săi, dar nimeni nu apare, și nu se aude nici un lătrat de câini. Însuși castelul său, pe care a continuat să îl vadă până acum, considerându-l în continuare proprietatea sa imaginară, la fel cum a fost pe pământ, începe să se dizolve treptat, la fel ca florile de gheață de pe un geam atunci când începe să bată un vânt cald.

7. Văzând ce se întâmplă, Cado exclamă: „Am fost trădat! Câini mizerabili, m-ați înșelat! O, plecați de la mine, javrelor! Pe toți diavolii, nu am de gând să vă urmez! Nu sunteți decât doi magicieni care au aruncat asupra mea cu o vrajă! Dispăreți din ochii mei, câini veniți din infern!!”

8. După acest șuvoi de insulte, Cado se trezește în fața Mea, a Helenei și a celorlalți oaspeți, dar continuă să nu îi vadă decât pe Petru și pe Pavel. Helena se sperie, căci spiritul infernal strălucește de-a binelea din cauza mâniei sale, scoțând aburi pe gură. O întăresc discret, ca să poată observa întregul spectacol într-o stare de calm. - În continuare, îi fac un semn lui Petru să inițieze procesul de conversie, lăsându-l pe Cado să perceapă pentru câteva momente diferite regiuni paradisiace.

9. Petru îi adresează cuvinte de o mare înțelepciune și blândețe, spunându-i: „Prietene Cado, fii rezonabil! Sunt convins că experiența te-a învățat până acum că orice proprietate terestră este iluzorie și efemeră, bogatul împărtășind în final aceeași soartă ca și cel sărac. Orice trup trebuie să moară și numai spiritul interior poate rămâne indestructibil! Ascultă-mă: tu ai murit din punct de vedere fizic, dar viața ta continuă, datorită sufletului tău, în interiorul căruia se află un spirit divin. De aceea, nu te mai crampona de ceea ce a murit pentru totdeauna. Mai bine mărturisește-ți marea vinovăție lumească, iar noi ne vom ruga pentru tine și te vom primi în lumea noastră, a vieții autentice și eterne, în care nu-ți va mai lipsi niciodată nimic. Privește acolo, către răsărit! Acele pământuri și palate minunate sunt ale noastre, și te-ai putea bucura și tu de ele! Mai întâi trebuie să îți mărturisești însă greșelile, pentru a le putea lua asupra noastră!”

10. Cado aruncă o privire fugară peisajelor minunate care îi apar în fața ochilor, după care spune cu dispreț: „Știm cu toții cum sunt prinși șobolanii și șoarecii în capcană. Proștii plătesc taxă dublă pentru a intra la teatru dacă un magician le arată niște peisaje iluzorii. Eu nu mă număr însă printre acești proști, așa că nu mă voi grăbi să înghit cârligul! Tâlharilor, chiar credeți că o să cad pe spate văzând scamatoriile voastre? Știu foarte bine cine sunteți, și cu atât mai mult cine sunt eu. Acum mă aflu în afara corpului fizic, așa că sunt mult mai liber, și pot face orice doresc. Nu voi accepta însă niciodată drept ghid un evreu bătut în cap! Înțelegi ce îți spun, maimuță fără minte? Ce o tot ții cu datoriile mele terestre? Dacă ești într-adevăr atât de înțelept și de atotputernic cum te pretinzi, ar trebui să le cunoști și fără să ți le mai spun eu! De aceea, nu ai decât să mi le ștergi automat, dacă chiar ai puterea de a face acest lucru! - La urma urmei, ce crime atât de mari am comis? Eu te-am întrebat de crimele comise de tine? Haide, șterge-o, dacă nu vrei să-ți prezint adevăratul diavol care zace în mine! În fond, te-a chemat cineva? Cado, teroarea stepelor armene, în nici un caz nu a făcut-o! Cado este un domn atotputernic, și întregul pământ se cutremură atunci când îi aude numele! Cât despre Iehova al tău, acesta nu este decât un cerșetor și un nenorocit în tot ce a făcut! Crezi cumva că nu am auzit destule despre el și despre marioneta lui, Iisus, cel crucificat, de care și-au bătut joc evreii cum au vrut? O, Cado le știe pe toate, inclusiv doctrina acestui Iisus, și asta mai bine decât tine, care ar fi trebuit să devii stânca pe care și-a clădit el biserica, pentru totdeauna. Până la urmă, stânca s-a dovedit doar o bucată de unt topit, din care nu a mai rămas nimic decât un nume gol și câteva statui din lemn, icoane și false relicve! Știu foarte bine cine ești! Ești Petru, iar tovarășul tău este Pavel sau Saul (cred că al doilea nume este cel real), care este o idee mai inteligent decât tine. Spune-mi mai bine ce s-a ales de stăpânul tău în această lume a spiritelor! Tot ocupat a rămas cu judecarea viilor și a morților? De fapt, este la fel de prost ca voi doi?”

11. Petru: „El este chiar Cel care ne-a trimis la tine, pentru a te salva de la damnarea eternă!” - Cado: „Și de ce nu a venit personal? Te pomenești că a răcit tot judecându-i pe alții! O fi prins vreo gripă, care l-a împiedicat să iasă din casă, trimițându-vă în schimb pe voi, ca să mă încălziți cu respirația voastră puternică! Dar Cado nu este un miel, la fel ca Mesia evreilor, pe care aceștia l-au onorat țintuindu-l de cruce! O, proștilor! Chiar credeți că mă voi lăsa dus de nas, ca un evreu flămând? În această privință, vă înșelați complet, dragii mei mielușei! Cado este un leu, nu un miel al lui Dumnezeu! Înțelegeți ce vă spun? - Transmiteți-i stăpânului vostru respectele mele și spuneți-i că regret că atât timp cât a trăit pe pământ nu a fost un Cado, ci doar o banală oaie!”

12. Petru: „Prietene, această cale nu te va duce nicăieri. Ea conduce drept în iad, acolo unde te vei «bucura» de chinurile eterne pe care ți le-a pregătit propriul tău suflet, căci ești putred până la ultima fibră a ființei tale lăuntrice! Ca să înțelegi mai bine cine este Iisus cel crucificat, îți voi spune eu, unul din cei mai devotați martori ai Săi, că El este însuși Dumnezeu cel Unic, Domnul și Stăpânul etern al creației, sfânt mai presus de orice! El este singurul care te poate mântui, și tot El te poate lăsa să cazi pentru eternitate. - Privește încă odată către răsărit, acolo unde se află Raiul deschis, care te așteaptă, iar apoi privește către miazănoapte, unde te așteaptă iadul feroce, cu fălcile larg deschise, gata să te înghită pentru totdeauna! Ce cale alegi? Nu Dumnezeu te va judeca, și nici vreun înger sau noi doi. Tu vei fi singurul tău judecător!”

13. Cado: „Deci raiul se află în direcția aceea, iar iadul - cu tot romantismul său - în direcția opusă! Grozav! Și cât costă tot acest spectacol regizat de voi?! Sunt mai convins ca oricând că nu sunteți altceva decât doi magicieni experimentați! Spuneți-mi, iadul de care vorbiți este iadul vechilor evrei, al catolicilor, al grecilor, turcilor sau indienilor? - Că doar n-o fi persan!?”

14. Petru: „Cado, Cado! Ești plin de sarcasme și îți bați joc de compasiunea și de bunătatea nesfârșită a Domnului! După cum poți vedea, noi suntem prietenoși, gata să îți facem orice serviciu pe care îl permite ordinea lui Dumnezeu. Nu te-am ofensat în nici un fel cu vreun cuvânt greu. Nu am făcut decât să îți arătăm în ce poziție te afli în fața justiției primordiale a lui Dumnezeu, dar tu te-ai aruncat asupra noastră cu ferocitatea unui tigru! De ce te comporți astfel, prietene? De ce nu ne tratezi cu blândețe, așa cum procedăm noi, deși dispunem de întreaga putere cu care ne-a înzestrat Dumnezeu? Dacă ai proceda astfel, ne-am putea înțelege mult mai bine. Crede-mă că te cunosc foarte bine și știu cât de mare este disperarea ta interioară, născută din iubirea egoistă din inima ta! De unul singur, nu vei fi niciodată capabil să te ajuți. Dacă îți vei mărturisi însă greșelile în fața noastră, deschizându-ți astfel inima, ne vei permite practic să facem ordine în interiorul acesteia. În schimb, dacă vei prefera să îți închizi pentru totdeauna inima în fața noastră, excrementele malefice din ea se vor solidifica și nu vei mai putea fi salvat de la moartea eternă! Cado, gândește-te la aceste cuvinte salutare, născute din iubire și din prietenie!”

15. Cado: „Pe viitor scutește-mă de prietenia ta și nu mă mai plictisi cu iubirea ta penibilă! Nu ai auzit până acum că cei născuți din leagăn ca să conducă sunt obișnuiți cu ordinele și nu pot suporta obediența? Nu vei obține niciodată ceva de la mine decât dacă vei accepta să mergi tu însuți pe calea grației și mărinimiei mele, nicidecum sfătuindu-mă ce și cum să fac! Un rege autentic nu se lasă niciodată sfătuit, dacă dorește să se impună în fața supușilor săi. Tot ce știe el este să își exprime voința!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:20 ]
Post subject:  Capitolul 164 - Răutatea lui Cado i-a afectat întreaga ființă, ca un cancer. Domnul vorbește despre pedeapsa divină

Capitolul 164
Răutatea lui Cado i-a afectat întreaga ființă, ca un cancer. Domnul vorbește despre pedeapsa divină.

1. Petru ia din nou cuvântul: „Bine, dar nu ai fost nici un rege în timpul vieții tale pământești! Ce-ți veni cu cei născuți din leagăn ca să conducă? La urma urmei, nu ai fost decât un biet căpitan beduin, ba chiar și această funcție nu ai deținut-o decât în ultimul tău an de viață. Înainte ai fost un simplu oier și un complice al celorlalți tâlhari la drumul mare cu care te-ai înhăitat. Abia după ce te-ai însurat din interes cu fata căpitanului ai fost ridicat la acest rang de șef. Pe scurt, ai fost nevoit să asculți de alții în cea mai mare parte a vieții pe care ai trăit-o pe pământ și nu ai putut să-ți conduci semenii (respectiv pe ceilalți tâlhari de aceeași speță cu tine) decât în anii din urmă. Din câte putem deduce, nu ai fost deloc «născut pentru a conduce», așa cum pretinzi!”

2. Cado: „Nu contează! Ce doresc și ce nu doresc eu e treaba mea, și nici dacă ați fi zei nu mi-ați putea schimba atitudinea, decât dacă mi-ați înlocui inima și voința cu altele noi. Chiar credeți că mă tem de iad? Vă înșelați foarte tare! Cel mai ușor lucru din lume este ca un măgar nătâng să te teamă de Dumnezeu cel atotputernic; dar să-i opui rezistență și să îi pui la încercare înțelepciunea, făcând-o de rușine, asta numai un spirit puternic poate face, care nu se teme nici de cel mai cumplit iad! De aceea, nu aveți decât să mă aruncați în cazanul cu smoală și vă voi da același răspuns, oricât de cumplite ar fi durerile prin care voi trece! - La urma urmei, ce-i datorez eu Creatorului meu? Nu mă simt obligat decât pentru acele lucruri pe care le-am cerut personal de la cineva, și nu-mi amintesc să-i fi cerut Creatorului să mă creeze. În fond, a făcut după cum l-a tăiat capul! Dacă a fost capabil să dea naștere unei creaturi de teapa mea, acest lucru ar fi suficient pentru a-i face de rușine mult lăudata înțelepciune supremă, ca să nu mai vorbesc de atotputerea lui. Ce ar trebui să fac acum, să mă schimb de dragul lui, pentru ca el să-și mențină creația așa cum dorește? Pe scurt, nu veți obține nimic de la mine, oricum m-ați lua! De aceea, mai bine luați-vă tălpășița!”

3. În acest moment, Cado se înnegrește complet, iar înfățișarea lui devine extrem de urâtă, provocându-i Helenei un adevărat șoc. Ochi îi strălucesc în cap ca doi tăciuni aprinși, și este chiar pe punctul de a-i ataca pe cei doi discipoli ai Mei; dar Petru îi spune: „Îți repet, în numele lui Iisus Hristos, controlează-te, dacă nu dorești să ai parte de mânia lui Dumnezeu pentru că ai ridicat un deget asupra noastră!”

4. Cado tremură de furie, cu organele interne strălucind din cauza mâniei, deși în exterior este complet gol. Imaginea pe care o oferă este hidoasă, deși nu ne poate vedea pe nici unul dintre noi.

5. O întreb din nou pe Helena: „Spune-Mi, iubita Mea fiică, ce ai de spus în legătură cu acest suflet? Crezi că am făcut tot ce Mi-a stat în puteri pentru a-l salva? Văd că îți spui «da» în inima ta nobilă, și ai perfectă dreptate! Am aplicat toate metodele blânde pe care le cunoaște iubirea, dar fără nici un rezultat! Aș putea spune că am dus o bună bucată de vreme acest spirit pe brațele Mele, căci i-am desemnat îngeri puternici pentru a-l da pe brazdă. Din păcate, voința lui, care este și trebuie să rămână perfect liberă, a fost mai puternică decât cea a purtătorilor iubirii Mele. El nu a făcut altceva decât să-i scuipe în față cu dispreț. Nu i-a lipsit niciodată cunoașterea, căci cunoaște fiecare silabă din Sfânta Scriptură, ba chiar a avut puterea (pe vremea când trăia pe pământ) de a comunica cu lumea spiritelor. Mă cunoaște pe Mine și Divinitatea Mea, dar acest lucru nu îl împiedică să Mă disprețuiască. Orice tron care nu îi aparține lui i se pare o oroare, la fel ca oricare lege pe care nu a dat-o el însuși, căci nu își recunoaște decât propria voință, privindu-i pe toți ceilalți ca pe niște criminali. Spune-Mi, ce altceva ar mai putea face iubirea Mea pentru o astfel de creatură?”

6. Helena: „O, Tată preasfânt, preabun și preaplin de iubire! Astfel de ființe nu merită grația Ta, ci doar o pedeapsă bine-cuvenită, care să le facă să se târască singure către crucea umilinței”.

7. Eu: „Toate bune, dacă o astfel de pedeapsă venită din partea Mea nu ar echivala cu o judecată! Oricum, chiar dacă privești astfel lucrurile, considerând că Eu sunt cel care judecă umanitatea din cauza marii ei răutăți, pedeapsa Mea nu poate fi privită altfel decât ca o consecință naturală a răutății sale, la fel ca în cazul celui care se lovește singur, experimentând o durere ascuțită ca rezultat al acțiunii sale. Orice pedeapsă trimisă de Mine trebuie privită în această lumină, căci numai astfel poate fi păstrată nealterată libertatea deplină a sufletelor și a spiritelor.

8. La fel se petrec lucrurile și în cazul de față: pedeapsa cuvenită acestui spirit de o răutate extremă nu poate fi alta decât cea pe care și-o dă singur prin propria sa voință profund malefică, produs monstruos al iubirii sale de sine. Abia după ce va obosi de această durere autoindusă și după ce furia i se va mai domoli ne vom putea apropia din nou de el, mergând însă pe căi ocolite. El se scufundă practic singur în iadul cel mai de jos, fără a fi însă condamnat de Mine personal, ci doar datorită propriei sale dorințe, căci acest iad este creat de el însuși, prin propria sa iubire egoistă de sine! Toate sufletele experimentează exact ceea ce generează iubirea lor și nimeni nu are dreptul să le priveze de aceste experiențe!”

9. Helena: „Dar, Doamne, iubire pură și perfectă, mai presus de orice! Dacă acest spirit se încăpățânează să facă ceea ce dorește iubirea lui egoistă de sine, preferând să sufere o eternitate cele mai atroce dureri decât să își plece voința obtuză în fața voinței Tale atât de blânde, ce se va alege de el? Oare nu i-ar fi mai benefică o judecată propriu-zisă? Cu timpul, poate că spiritul astfel pedepsit va avea mustrări de conștiință, așa cum se întâmplă de multe ori în lumea exterioară, transformându-și viciul anterior într-o virtute.

10. Să luăm un exemplu: să spunem că o prostituată este încarcerată într-o mănăstire, fiind silită să asculte de regulile stricte ale acesteia. Cu siguranță, pentru o pasăre de noapte, așa cum a fost până acum, aceasta ar fi o judecată severă. Mai devreme sau mai târziu, ea va reflecta însă asupra regulilor pe care este nevoită să le aplice, le va înțelege sensul și va sfârși prin a se adapta sistemului, fiind chiar fericită că a primit această pedeapsă. În timp, ea se transformă, devenind și rămânând până la moarte o persoană corect educată! Mă gândesc că la fel s-ar putea derula lucrurile și în cazul celor ca și Cado”.

11. Eu: „Te asigur, draga Mea Helena, că am aplicat deja această metodă în cazul acestui spirit timp de mai mulți ani. Din păcate, nu am obținut nici cel mai mic rezultat. Practic, singura soluție care ne-a mai rămas este aceea de a-l lăsa singur. Dacă își dorește atât de mult iadul, trebuie să îl lăsăm să se bucure de el până nu mai poate. Dacă cineva își dorește ceva cu adevărat rău, nu este nici o injustiție în a-l lăsa să se bucure de obiectul dorinței sale. Dacă el își dorește să aibă parte de iad, așa să fie! Eu nu voi trage niciodată de păr pe cineva în rai, împotriva voinței sale. Dacă lucrurile se vor dovedi prea dure pentru el în iad, nu are decât să își croiască drum pentru a ieși din el. În schimb, dacă se va distra de minune acolo, preferând întunericul etern luminii atotcuceritoare, nu are decât să se bucure de ceea ce îi face plăcere! Ești de acord cu Mine?”

12. Helena: „Doamne, Tată preabun! Sunt de acord, fără nici o rezervă! Nu mai am nici cea mai mică simpatie pentru acest maimuțoi complet insensibil. Mă întreb însă ce se va întâmpla cu el în continuare?” - Eu: „Vei vedea în cel mai scurt timp. Le voi face imediat un semn celor doi apostoli, spunându-le să îl elibereze și să îl lase să facă ce dorește, dar numai în sfera vitală care îi este caracteristică. Vei vedea apoi ce se va întâmpla cu acest spirit”.

13. Le fac celor doi semnul respectiv, după care Petru îi spune lui Cado: „Dat fiind că ne-ai convins pe deplin de inutilitatea demersurilor noastre de a te atrage de partea raiului, te lăsăm liber, să faci după cum dorești! Căci exact acest lucru îl dorește și Domnul nostru Iehova-Savaot! De acum înainte Dumnezeu nu îți va mai trimite vreun mesager. Noi am fost ultimii!” - După care, cei doi devin invizibili pentru Cado, deși el a rămas la fel de vizibil pentru toți cei prezenți, care îi pot auzi cuvintele, și chiar gândurile.

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:29 ]
Post subject:  Capitolul 165 - Cado intră în sauna infernală. Puterea de neclintit a voinței Domnului.

Capitolul 165
Cado intră în sauna infernală. Puterea de neclintit a voinței Domnului.

1. Trezindu-se singur, Cado își spune: „Slavă iadului că am scăpat de cei doi ticăloși! Hei, dar văd o serie de cunoștințe, inclusiv câțiva tovarăși de arme, ba chiar și pe căpitan! Se pare că va fi o reuniune pe cinste! (După ce toți se recunosc unii pe ceilalți): Arată cu toții exact cum erau în lumea exterioară!”

2. Când mulțimea celorlalte spirite se apropie, fostul căpitan se repede la Cado, pe care îl apucă de gât, urlând la el: „Ah, javră mizerabilă! Ai ajuns în sfârșit în lumea noastră, așa că va trebui să plătești pentru felul în care ai luat-o de soție pe fiica mea de sorginte regească! Așteaptă puțin, tâlharule, și vei plăti pentru această umilință într-o saună infernală pe care nu o vei uita curând! Am suferit de multe dureri în această lume, am ars în flăcările iadului, dar nimic nu m-a durut atât de tare ca atunci când am aflat că un oier oarecare a luat-o de soție pe distinsa mea fiică. O, câine, te asigur că vei fi pedepsit așa cum nici un diavol din iad nu a visat încă!”

3. Ludwig Bathianyi li se adresează lui Dismas, părintelui Thomas și generalului: „Hm, frumoasă primire! Căpitanul de rang regal pare un spirit puternic, căci văd că bietul Cado nu poate scăpa din ghearele sale. Iată, acum intervin și ceilalți tovarăși ai lui, aruncându-se asupra sa! Doamne, priveliștea nu este deloc amuzantă! Văd că îl leagă cu niște benzi arzătoare, ca niște păianjeni care își țes pânza în jurul muștelor pe care le prind. Cado a început să fumege și strigă disperat după ajutor. O, Doamne, ce șoc! Priviți cum îl împing și cum îl rostogolesc de colo-colo, îndreptându-l către acel tron care pare alcătuit dintr-un metal incandescent. Mă întreb cum se vor sfârși toate acestea! Să fie aceea sauna infernală pe care i-au promis-o? O, Doamne, te implor, iartă-mi păcatele mele! Priveliștea e prea mult pentru mine! Văd că îl așează într-adevăr pe acel tron, din care au început să iasă flăcări. Mai mult, îl leagă cu noi lanțuri, la fel de încinse ca și tronul. - O, ce țipete sfâșietoare scoate acest tembel care până mai acum câteva momente nu își mai încăpea în piele de atâta aroganță! Doamne, Te implor, întărește-mă și lasă-mă să mă duc să-l ajut... Ceilalți aduc acum niște sulițe, la fel de incandescente, cu care îl înțeapă din toate direcțiile! Din rănile sale deschise curge un fel de lavă topită! Doamne, Te implor, dă-mi puterea de a-l elibera pe acest biet diavol, care suferă atât de intens!”

4. Eu: „Detașează-te și bucură-te că între ei și noi mai există încă această punte de legătură, în caz contrar, chinurile lor ar fi infinit mai teribile! - Așteaptă puțin! În scurt timp, lucrurile vor lua o turnură nouă, căci durerea excesivă îi va da lui Cado un control perfect asupra lanțurilor sale, astfel încât vei putea asista la actul al doilea al acestei drame”.

5. Bathianyi: „Doamne, acest prim act îmi este mai mult decât suficient, și cred că același lucru este valabil și în cazul celorlalți aici de față. Nici Helena nu pare să mai suporte multă vreme acest spectacol dezgustător!” - Într-adevăr, Helena spune, complet zguduită: „Priveliștea depășește orice imaginație!”

6. Eu: „Dragii Mei copilași, este important să asistați la acest spectacol, de dragul purificării voastre complete. Orice înger trebuie să știe cum este alcătuit iadul și ce se întâmplă în el*, respectiv să cunoască ce fructe generează iubirea egoistă de sine. Nu trebuie să credeți că îngădui acest spectacol degradant dintr-un fel de mânie sau dintr-un spirit de răzbunare. Aceste sentimente sunt foarte departe de inima Mea părintească! Trebuie să înțelegeți însă că orice sămânță dă anumite roade și orice faptă are anumite consecințe, așa cum orice cauză are un efect precis, datorită ordinii eterne născute din ființa Mea, fără de care nici măcar un atom nu ar fi putut fi creat, ca să nu mai vorbim de susținerea actualei creații. Spiritul de față a încălcat într-o asemenea măsură această ordine divină încât s-a pregătit singur pentru aceste consecințe. Dacă dorim să păstrăm această ordine divină, noi nu mai putem face nimic pentru el, până când această creatură nefericită nu va comite alte acțiuni, ținând cont de consecințele dureroase ale celor de dinainte, care vor atrage apoi alte consecințe, mai bune sau mai rele, în funcție de natura lor!

7. Cine seamănă semințe bune va culege fructe bune, la fel ca semințele pe care le-a semănat. În schimb, dacă cineva semăna semințe de mere pădurețe în loc de semințe de grâu, va culege mere pădurețe, nu grâu.

8. Unii ar putea spune: «Toate bune, Doamne, dar nu ar fi trebuit de la bun început să îți creezi ordinea între asemenea polarități extreme!» - «Foarte bine, le răspund Eu, dar îi întreb la rândul Meu: Este intensitatea luminii solare o greșeală a ordinii Mele dacă un om bolnav cu capul privește soarele ore în șir, sfârșind prin a orbi complet? Este focul de vină că arde tot ce atinge, putând fi folosit inclusiv în scopuri distructive, nu doar pentru a găti și pentru a încălzi? Este greutatea unui munte prea excesivă, viteza trăsnetului prea mare, răceala gheții prea insuportabilă și masa oceanului prea enormă? Cum ar putea exista această lume fără aceste elemente? Dacă focul nu ar fi înzestrat cu o căldură atât de intensă, ar mai putea topi el metalele dure? Invers, dacă metalele ar fi moi din start, la ce ar mai putea fi folosite ele? Dacă întregul pământ ar fi la fel de moale ca untul, ce creatură înzestrată cu greutate ar mai putea sta pe el? Dacă soarele nu ar dispune de lumina sa intensă, ar mai putea asigura el căldura absolut necesară și lumina dătătoare de viață de care au nevoie planetele situate la milioane de kilometri depărtare?»

9. Cârcotașii de dinainte ar putea spune însă: «Bine, am înțeles că aceste extreme trebuie să existe, dar chiar trebuia înzestrat omul cu o sensibilitate atât de extremă în fața durerii?» - Și de această dată, răspunsul este cât se poate de limpede: «Imaginați-vă o umanitate lipsită de sensibilitatea în fața durerii, dar înzestrată cu o cunoaștere desăvârșită și cu o voință liberă. Cine ar mai asculta în acest caz de legile universului? Cine nu simte durerea intensă nu poate simți nici plăcerea. Pe de altă parte, dacă nu ar simți decât senzații de plăcere, oamenii s-ar mutila singuri în cel mai scurt timp, tăindu-și accidental membrele numai de dragul plăcerii pe care o caută!»

10. Dacă acest Cado, care acum urlă de durere, ar fi insensibil la această senzație, sufletul lui ar fi iremediabil pierdut. Așa cum stau însă lucrurile, el va continua să ne sfideze o vreme, dar când durerea îl va copleși, va fi dispus să accepte ordinea noastră, mergând pe calea cea bună.

11. Din aceste cuvinte ale Mele vă puteți da seama că orice capacitate umană, la fel ca și calitățile animalelor, sunt perfect calculate în interiorul ordinii Mele. Pentru a deveni perfect, așa cum este capabil, omului nu trebuie să-i lipsească nimic. În acest caz, cred că sunteți de acord cu Mine că dacă omul își dorește ceva cu toată ardoarea, fiind dispus să plătească orice preț pentru a obține lucrul dorit, nimeni nu îi face vreo nedreptate lăsându-l să se bucure de el, inclusiv dacă ceea ce își dorește este iadul cel mai desăvârșit! - Iar acum, fiți atenți la ceea ce va urma. Draga Mea Helena, descrie tu cu voce tare ceea ce vezi!”

12. Helena: „O, Doamne, totul devine încă și mai șocant! Ce fericit ești tu, Robert-Uraniel, că nu asiști la acest spectacol la fel ca noi, căci te-ai cutremura de oroare!” - Eu: „Nu te mai gândi la Robert, căci el asistă la această scenă dintr-o altă poziție, care îi permite să vadă totul mult mai clar! În împărăția spiritelor distanța nu poate diminua în nici un fel claritatea percepției. În această lume, apropierea și îndepărtarea sunt percepute numai în funcție de inima omului. Cu cât două spirite se iubesc mai mult, cu atât mai apropiate sunt ele unul de celălalt, iar cu cât iubirea lor este mai mică, cu atât mai mare este distanța care le separă, înțelegi? Haide, continuă să ne descrii cu curaj scena care se desfășoară în față!”

13. Helena privește cu resemnare scena din fața ei, înțelegând că aceasta se desfășoară într-o armonie perfectă cu ordinea eternă a creației agregate.

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:35 ]
Post subject:  Capitolul 166 - Cado se eliberează și se răzbună. Căpitanul cedează. Planul infernal al lui Satan

Capitolul 166
Cado se eliberează și se răzbună. Căpitanul cedează. Planul infernal al lui Satan.

1. Franciscanul Ciprian, împreună cu baronul Bathianyi, se apropie mai mult de Mine, ațintindu-și privirile asupra teribilei scene. După o vreme, franciscanul începe să vorbească neîntrebat, după cum îi e felul: „O, cumplit spectacol!” Chinuit de torturile la care este supus, Cado își rupe lanțurile, ca și cum ar mătura o simplă pânză de păianjen. El își atacă torționarii ca un tigru, sfârtecând tot ce îi iese în cale! Particulele rezultate din trupurile dușmanilor săi se tânguie și cad pe pământul încins, zvârcolindu-se ca inelele unui șarpe tăiat! Cado face zob tronul incandescent, distruge sulițele, după care își atacă fostul căpitan, care trece într-o postură defensivă, strigând terorizat la Cado cel furibund:

2. „Nu mă atinge, javră jegoasă, dacă nu dorești să afli până unde poate ajunge răzbunarea mea! Să nu crezi că sunt singur și neputincios în fața ta. Este suficient să mă atingi cu un singur deget și te vei trezi înconjurat de milioane de spirite care mă slujesc, care te vor chinui atât de rău încât sauna de dinainte ți se va părea un balsam răcoritor! Am remarcat totuși că dispui de o oarecare putere; de aceea, dacă preferi o alianță cu mine împotriva unui alt prinț dușman, sunt dispus să îți iert insultele pe care mi le-ai adus pe pământ. Vei deveni astfel consilierul meu cel mai intim și te vei putea bucura de prestigiul meu în calitatea de ginere pe care o ai”.

3. Cado dă oarecum înapoi, dar continuă să strige furios: „Otreapă ce ești! Dacă îmi faci acum această ofertă de pace, când ți-ai dat seama cât de mare este puterea mea, mă întreb de ce nu mi-ai făcut-o și ceva mai devreme, când te-am întâmpinat atât de amical? Ai fi avut atunci în mine un prieten devotat, cu ajutorul căruia ai fi putut zgudui întreaga creație din temelii. Acum m-ai transformat într-un dușman așa cum nu îți vei găsi altul în întregul iad. Ai crezut că mă poți anihila, dar te-ai înșelat foarte tare. De îndată ce te-am învins, te-ai grăbit să îmi faci oferte de pace, dar Cado nu mai crede în cuvintele tale, așa că îți va înapoia împrumutul oferit cu o dobândă de o mie de ori mai mare!”

4. Cado se îndreaptă amenințător către căpitan, dar acesta se trage speriat înapoi, strigându-i: „Maimuțoi orb! Nu ai fi avut niciodată această putere cu care te lauzi dacă nu ți-aș fi transferat-o eu. În această lume, marile spirite nu pot fi purificate decât printr-o suferință atroce, transformându-se astfel în eroi iluștri. În acest fel, se poate spune că ți-am făcut un serviciu prietenesc, chiar dacă ți-am aplicat o terapie de soc, trezindu-ți astfel o dorință imensă de răzbunare. Ți-am făcut acest serviciu exclusiv în numele fostei noastre prietenii, pentru a-ți permite să dobândești într-un timp foarte scurt o putere uriașă, fără de care nici un spirit nu ar putea rezista în această împărăție. Dacă nu mă crezi pe cuvânt, nu ai decât să încerci să faci ceva împotriva mea, și te vei convinge că nu ești nici pe departe cel mai puternic spirit din această lume!”

5. Cado devine încă și mai indecis. După ce privește o vreme în jur, spune: „Of, cap-pătrat, dacă așa stau lucrurile în această lume, de ce nu mi-ai spus de la bun început? Bine, te voi crede pe cuvânt, căci nu am uitat că îmi ești socru. Ai grijă însă să nu mă mai amăgești din nou, căci te voi face să-ți plătești scump greșeala! - Spune-mi mai bine care este numele acestui loc. Există pe aici castele și caravane pe care le-am putea jefui? Bănuiesc că nu are vreun rost să ne ocupăm în această lume cu alte lucruri decât cu cele cu care suntem obișnuiți din viața terestră”.

6. Ciprian continuă să povestească ce vede: „Frumos plan și-au mai făcut acești doi diavoli. Numai în iadul cel mai de jos te poți gândi la așa ceva”. - Căpitanul se gândește o vreme, după care răspunde: „Prietene, pe pământ ne-am limitat să prindem muște. De când am ajuns însă aici, ne-am transformat în niște lei puternici și ne-am schimbat planurile. Așa cum știi, bătrâna Divinitate și-a exercitat tirania opresivă asupra întregii creații, pe care a înlănțuit-o apoi și mai puternic prin întruparea sa. Noi, spiritele primordiale ale acestei împărății a puterii nelimitate am descoperit prin inteligența noastră care sunt punctele slabe ale acestei Divinități bătrâne. De aceea, intenționăm ca într-un viitor apropiat să o detronăm, tratând-o la fel cum ai făcut tu ceva mai devreme cu torționarii tăi, după care vom anihila fosta creație și o vom înlocui cu o alta, complet liberă! Ce zici de acest plan?”

7. Cado ridică din umeri și spune: „Planul ar fi demn de noi, dar mă îndoiesc că va avea vreodată succes, căci bătrâna și teribila Divinitate este atotputernică și vede tot ce se întâmplă cu o acuratețe impecabilă, chiar dacă noi considerăm că este oarbă. De aceea, nu cred că acest plan ar putea avea vreo finalitate fericită pentru noi”.

8. Căpitanul: „O, în această lume nu ești decât un nou-venit, care nu cunoaște prea multe și este încă foarte limitat. Concepția ta în legătură cu Divinitatea este încă foarte pământeană. Numai oamenii de pe pământ mai cred că Divinitatea este omniscientă și omnipotentă. Tu încă îți imaginezi o Ființă supremă nedivizată și atotputernică, a cărei voință ar fi suficientă pentru a crea miriade de noi lumi. Într-adevăr, ea poate și chiar face acest lucru, căci nimic nu îi produce o satisfacție mai mare, dar noi știm foarte bine unde o va conduce pe Divinitate această înclinație a sa. Ascultă, prietene, bătrâna Divinitate a ajuns în timp foarte slăbită, fiind astăzi mai neputincioasă ca un copil. Unicul scop care i-a mai rămas este să își mențină vechea creație cu orice preț. Nu ai observat niciodată pe pământ că bătrâna Divinitate a pierdut de mult hățurile din mâini? Pomii înfloresc, dar nu dau roade; pământul este din ce în ce mai populat cu oameni, dar aceștia nu mai reușesc să își susțină existența, murind de foame ca muștele. La fel se petrec lucrurile în întreaga creație, fără ca cineva să bănuiască ce se întâmplă. Noi cunoaștem însă foarte bine slăbiciunea din ce în ce mai accentuată de care suferă Divinitatea și știm că nu mai are mult până când va da ortul popii, cu tot cu creația sa actuală. De aceea, ne-am propus să îi grăbim acest sfârșit”.

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:37 ]
Post subject:  Capitolul 167 - Confruntarea infernală a lui Cado. Odiosul plan de mântuire (a se citi: lovitură de stat)

Capitolul 167
Confruntarea infernală a lui Cado. Odiosul plan de mântuire (a se citi: lovitură de stat) propus de căpitan. Se deschide gaura iadului.

1. Ciprian continuă să descrie ce se întâmplă. Cado scutură din nou din cap, după care spune: „Prietene, planurile tale sunt deșarte! Oricât de mare ar fi dușmănia mea față de bătrâna Divinitate, aceasta nu are la bază slăbiciunea ei, ci dimpotrivă, imensa ei putere. Stă în puterea liberului meu arbitru să rămân în această lume a tuturor chinurilor sau să mă întorc și să mă bucur de toate bucuriile vieții celeste. Și totuși, prefer de o mie de ori să rămân aici, tocmai pentru că sunt pe deplin conștient de imensa putere a Divinității. Dacă aceasta ar fi ceva mai slabă, m-aș alătura ei și aș apăra-o împotriva tuturor dușmanilor ei. Dat fiind însă că este atotputernică și imposibil de cucerit, prefer să o sfidez și să rămân dușmanul ei cel mai aprig. Știu că această dușmănie este o prostie crasă și că Divinitatea m-ar putea anihila chiar în acest moment dacă ar dori, dar atât timp cât voi dispune de un liber arbitru, nu voi face altceva decât să mă opun ei, numai pentru a-i demonstra că oricât de mare ar fi puterea și înțelepciunea ei, pe mine nu mă poate controla nimeni împotriva voinței mele libere. Ce satisfacție mai mare poate avea un erou decât să înfrunte imensa măreție a Divinității, deși nu este decât un atom în creația acesteia, știind că nimeni nu i se poate împotrivi!? De aceea, voi face tot ce îmi va sta în puteri pentru a-i testa așa-zisa slăbiciune, dar mai ales imensa putere. Cu cât voi descoperi că este mai puternică, cu atât mai neînduplecat voi deveni eu. Aceasta este intenția mea, demnă de un adevărat erou! După părerea mea, planul tău de a detrona bătrâna Divinitate este absurd și penibil, căci ea reprezintă din toate punctele de vedere o Ființă supremă! De aceea, renunță la planul tău și urmează-l pe al meu. Vei experimenta astfel fiorul suprem, dovedindu-ți astfel singur că în pofida puterii tale egale cu zero, te poți opune cu succes atotputerii divine”.

2. Căpitanul: „Maimuțoi prost! Chiar crezi că ești capabil să faci ceva de unul singur? Te asigur că te afli sub povara judecății și nu vei fi niciodată capabil de un act de voință personală. Te consideri capabil să te opui Divinității, dar nu faci decât ceea ce așteaptă ea de la tine, nicidecum ceva cu adevărat personal! Atât timp cât o creatură este supusă poruncilor divine, ea nu poate fi considerată liberă, ci încătușată de o putere superioară ei. Atâta vreme cât Divinitatea ne va limita acțiunile, silindu-ne să operăm în cadrul ordinii ei prestabilite, nu vom fi altceva decât niște sclavi mizerabili. Noi nu vom putea vorbi niciodată de o libertate absolută până când nu ne vom scutura de jugul pe care ni-l impune Divinitatea. În schimb, dacă vom demonstra că ne putem opune ei, silind-o să suporte întreaga umilință aferentă, vom face astfel dovada slăbiciunii sale, deschizând astfel poarta pentru o schimbare de proporții. De aceea, avem datoria să îi testăm punctele slabe, iar apoi să o atacăm și să o anihilăm complet, prin puterea noastră superioară”.

3. Franciscanul își spune în sinea sa: „Ce ticălos! Ce idei îi pot trece prin minte! Înainte credeam că datorită chinurilor pe care sunt nevoite să le suporte, spiritele infernale ajung să se căiască pentru greșelile lor, chiar dacă nu mai au nici o speranță de mântuire. Se pare că m-am înșelat și de această dată. Aceste spirite își doresc cu adevărat aceste chinuri, numai pentru a te sfida pe Tine, Doamne. Singura lor plăcere reală este încăpățânarea lor fără limite. În acest caz, dacă aș fi în locul Tău, Doamne, le-aș da satisfacție cu vârf și îndesat! O, ticăloșilor, vă asigur că această cupă a plăcerii voastre va fi umplută cu fiere, ca să vă ajungă pentru o întreagă eternitate!”

4. Eu: „Dragul Meu Ciprian, trebuie să privești acest spectacol cu toată detașarea, în caz contrar, îți vei umple inima chiar cu vibrațiile pe care le cultivă cele două spirite infernale din fața ta. Amenințările, dorința de răzbunare și războiul nu sunt altceva decât niște atribute ale iadului, așa cum poți vedea în cazul de față. Privește cum din peștera fumegândă aflată nu departe de cei doi încep să iasă un mare număr de dragoni, care îi înconjoară pe cei doi tâlhari, salutându-i cu căldură și lăudându-le atitudinea infernală. Ei înșiși încep să capete o formă din ce în ce mai asemănătoare dragonilor, ceea ce înseamnă că de acum înainte aparțin pe deplin iadului, care s-a dezvoltat plenar în interiorul lor.

5. Îți spun: aceste spirite nu vor avea parte de nici o milă. Fiecare blasfemie pe care o rostesc se va transforma într-o piatră grea, care va apăsa pe creștetele lor, făcându-i să înțeleagă cât de puternică este Divinitatea căreia i se opun și cât de stupide sunt planurile lor împotriva Mea! - Dumnezeu este iubire pură, dar din aceasta se naște înțelepciunea, ordinea și atotputerea. De aceea, acesta este singurul scenariu posibil în cazul spiritelor de acest fel, pentru ca ele să poată continua să existe și să nu piară de tot!

6. Pentru aceste spirite, adevăratele chinuri infernale abia urmează să înceapă. Poți vedea deja spiritele demonilor torționari care au fost respinse mai devreme de Cado și care se adună din nou, dar de această dată nu într-o formă umană, ci de șerpi. Privește cu atenție și vei vedea circul de care vor avea parte. Helena, tu nu ar trebui să te uiți mai departe, căci spectacolul va deveni puțin prea malefic pentru tine! Ceilalți puteți privi însă! Haide, Ciprian, continuă să ne descrii ceea ce vezi!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:39 ]
Post subject:  Capitolul 168 - Puterile întunericului. Răutatea infernală și luciditatea celestă.

Capitolul 168
Puterile întunericului. Răutatea infernală și luciditatea celestă.

1. Franciscanul se apropie puțin de cei doi, pentru a vedea mai bine scena, dar Eu îi spun: „Ciprian, nu te apropia prea tare de locul ororilor, dacă nu dorești să te încarci cu aceste impresii malefice. Haide, vino înapoi, căci poți vedea foarte bine ce se întâmplă inclusiv din vechiul tău loc”.

2. Ciprian se întoarce, apoi spune: „O, Doamne, îți mulțumesc din inimă pentru mustrarea Ta părintească, fără de care aș fi putut fi influențat de vibrația iadului, fapt care ar fi avut consecințe incalculabile pentru mine. Scena este în plină desfășurare, iar peisajul capătă o înfățișare de-a dreptul sinistră! O, fulgere și trăsnete! Este cumplit! În peretele stâncos al munților din spate se deschide o gaură neagră, din care iese un fum gros, ca de pucioasă! Aud de asemenea un vuiet teribil, ca al unei furtuni aflată la mare distanță. O, totul tinde să devină un film de groază! Deasupra fumului negru care înconjoară întregul munte observ doi îngeri de lumină. Mă întreb ce o fi cu ei?”

3. Eu: „Privește mai bine și îi vei recunoaște!” - Ciprian se uită cu atenție și îi recunoaște într-adevăr pe Sahariel și pe Robert-Uraniel. Este pe punctul de a le rosti numele, dar îi interzic să facă acest lucru, ca să o cruț pe Helena, a cărei inimă este încă prea fragilă pentru a suporta șocul de a-și vedea soțul într-un asemenea loc periculos. - Ciprian înțelege semnul Meu și păstrează tăcerea. În schimb, Helena, care continuă să stea cu fața lipită de pieptul Meu, îl întreabă dacă i-a recunoscut pe cei doi îngeri. - Ciprian îi dă un răspuns evaziv: „I-am recunoscut, dar nu mai am timp să le spun numele. Ai răbdare, căci în scurt timp cei doi vor ajunge aici!” - Helena continuă să își ascundă fața la pieptul Meu, ca să nu vadă scenele odioase care se petrec în iad. Un vuiet puternic anunță intențiile iadului de a le pregăti noilor veniți o primire excesiv de dură.

4. Ciprian, care nu se simte deloc confortabil auzind vuietul ca de tunet, îmi spune: „Doamne, Tată preasfânt și preabun! - Ce se va alege de acești doi nenorociți? Chiar și solul pe care ne aflăm noi începe să se cutremure! Ce să mai spun de acea gaură neagră și amenințătoare, din care ies flăcări și fum! Trăsnetele lovesc muntele, din care se rostogolesc la vale stânci puternice. Scena devine insuportabilă, deși grupul infernal pare să se simtă foarte bine la intrarea în teribila grotă, ca și cum nu ar observa nimic din ceea ce se petrece. - Te implor, Doamne, spune-ne, unde vor conduce toate aceste preparative? Deocamdată, eu nu observ altceva decât că flăcările și fumul care ies din grotă tind să devină din ce în ce mai groase, la fel ca și norii ce înconjoară muntele, ale căror trăsnete se intensifică. Constat de asemenea că îngerii de deasupra nu par deloc tulburați, nebăgând nici ei de seamă toate aceste preparative teribile. Nici chiar tunetele furtunii nu par să ajungă la urechile lor”.

5. Eu: „Dragul Meu prieten, iadul nu este niciodată atât de periculos ca atunci când pare liniștit din exterior, dar spumegă în interiorul său, așa cum se întâmplă acum. Atunci când iadul se limitează să își rumege în interior furia, raiul nu intervine în nici un fel, dar dacă - încurajat de această aparentă libertate - el îndrăznește să își proiecteze furia în exterior, raiul este nevoit să intervină, administrând antidotul corect, ale cărui efecte sunt cunoscute dinainte. - Te rog să remarci cum iadul își va reînnoi în scurt timp străvechea intenție de a-Mi provoca Mie căderea, pe care acum și-o ascunde sub aparența acestei liniști exterioare amăgitoare. Dacă vei privi peste umărul stâng, vei vedea pământul și vei constata imediat cum iadul încearcă să se infiltreze din nou în sufletele oamenilor, îndeosebi ale conducătorilor acestora, încercând să arunce întreaga planetă într-un război general atot-distrugător. Chiar dacă va obține anumite rezultate parțiale, vei vedea cum toate intrigile sale vor fi mai devreme sau mai târziu anihilate prin puterea noastră. - De aceea, continuă să privești această erupție infernală și consecințele ei, și vei înțelege că tot ce se petrece în această lume a spiritelor are un echivalent pe pământ. - Uite, forfota începe să se întețească, tinzând să se transforme într-o revoltă. Flăcările care ies din grotă devin tot mai puternice, iar fumul tot mai negru! Grupul adunat în fața peșterii devine din ce în ce mai numeros și se pune în mișcare, îndreptându-se către noi. Spectacolul va începe în cel mai scurt timp!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:42 ]
Post subject:  Capitolul 169 - Furtuna infernală se dezlănțuie. Spiritele păcii de deasupra. Repercusiunile dramatice pe care sunt

Capitolul 169
Furtuna infernală se dezlănțuie. Spiritele păcii de deasupra. Repercusiunile dramatice pe care sunt nevoite să le suporte spiritele întunericului.

1. Ciprian nu își mai poate dezlipi privirile de la ceea ce se întâmplă. În ceea ce Mă privește, le fac un semn servitorilor Mei, care știu ce au de făcut.

2. După o vreme, Ciprian spune timid: „Doamne, s-ar putea să fim nevoiți să ne retragem, căci iadul pare să-și fi eliberat toți prizonierii ținuți captivi de mii de ani, cu scopul de a pune mâna pe Tine și pe întregul rai. Aceștia și-au reunit forțele și nu par să își dorească altceva decât să ne arunce pe toți în captivitatea din care tocmai au ieșit. Văd că mărșăluiesc cu îndârjire, apropiindu-se de noi! Și ce forme au! Unele sunt de-a dreptul amuzante, dar altele sunt absolut îngrozitoare! Unii se umflă ca niște baloane, pentru a se dezumfla apoi, revenind la forma lor de maimuță! Constat de asemenea că sunt înzestrați și cu arme: sulițe, spade, lănci și puști de toate felurile! Se pare că își doresc un război adevărat, dar mă întreb împotriva cui? Doar nu a noastră? Mă întreb dacă ne pot vedea, căci constat că se îndreaptă direct către noi!”

3. Eu: „Desigur că se îndreaptă către noi. Unica dorință a iadului este să ne declare război de-a pururi! Nu ne pot vedea, dar bănuiesc că ne aflăm aici, căci percep un fel de lumină în direcția noastră, respectiv în direcția amiezii spirituale. În realitate, nu fac decât să se îndepărteze de noi, căci pentru aceste spirite, înainte înseamnă de fapt înapoi, și invers. De aceea, îi vom lăsa să mărșăluiască cât vor, știind dinainte unde pot ajunge cu acest marș al lor.

4. Mai devreme sau mai târziu își vor da seama că nu ajung nicăieri, fapt care le va amplifica furia interioară, așa că se vor sfâșia reciproc ca niște fiare sălbatice. Fii te rog atent la ceea ce fac acum!”

5. Ciprian privește concentrat. Miklos și baronul exclamă simultan: „Doamne, mare este răbdarea și detașarea Ta, dacă poți privi acest spectacol într-o asemenea stare de abandonare de sine! Dacă ar fi după noi, i-am întâmpina cu mult mai multă fermitate. Ce nesimțire, nu doar să încerce să se lupte cu Tine, dar chiar să Te anihileze! Cu greu ne-am putea imagina ceva mai infernal! Însuși gândul ni se pare demn de pedeapsa eternă!”

6. Eu: „Dragii Mei copilași! Urmăriți să evitați orice stare de mânie, oricât de firavă vi s-ar părea! Rețineți ce vă spun: mânia, în orice ipostază s-ar manifesta, derivă direct din iad și nu are nimic de-a face cu natura pură a copiilor Mei celești, așa cum sunteți voi. Nu lăsați nici o manifestare să vă enerveze, indiferent cât de malefică vi s-ar părea, căci mânia ființelor celeste nu ar face decât să dea apă la moară mâniei iadului, amplificând-o și trezind în ea nevoia de reciprocitate. În acest fel, ea nu poate decât să dea naștere la noi confruntări. - Mai bine gândiți-vă la aceste spirite cu compasiune, căci numai în acest fel ar putea pătrunde vreodată o rază de lumină în acea grotă. Nu uitați că întregul iad este alcătuit exclusiv din ființe care se transformă în diavoli în parte datorită răutății lor, dar în parte și datorită renumelui pe care îl capătă datorită acestei răutăți, făcându-le să se îmbete de orgoliu și să uite complet de îndatoririle lor spirituale. În realitate, ele sunt extrem de nefericite și nu fac decât să-și amplifice această stare la infinit. Singurii care le putem ajuta suntem noi, care dispunem de întreaga putere a cerului, dar pentru asta trebuie să facem tot ce ne stă în puteri.

7. Această luptă continuă împotriva noastră dă un oarecare sens vieții lor monotone, apărându-le astfel de disoluția finală. Ori de câte ori fac astfel de încercări respingătoare de a ne distruge, rezultatul final al zbaterii lor le reamintește că - de fapt - nu pot face nimic împotriva lui Dumnezeu, în timp, o parte din aceste spirite vor deveni astfel mai puțin prezumțioase, renunțând să mai ia parte pe viitor la astfel de demersuri. Putem vorbi deja în astfel de cazuri de un progres real în viața acestor oi rătăcite. În continuare, avem la dispoziție destule mijloace prin care le putem ghida către o viață din ce în ce mai iluminată, fără a le afecta în nici un fel liberul arbitru, care reprezintă însăși viața lor spirituală. Cred că vă dați seama însă că acești copaci nu pot fi doborâți cu o singură lovitură de secure”.

8. Miklos: „Foarte adevărat, Doamne! Acum suntem pe deplin lămuriți și, ca întotdeauna, tot ce spui Tu se dovedește plin de înțelepciune! Constat însă că deasupra imensului munte se adună mai multe spirite de lumină. Lângă cei doi îngeri aflați pe culmea cea mai înaltă a muntelui au apărut acum alții, cu o înfățișare extrem de fermă și de eroică. O, dar privește deasupra, pe cer, unde s-au adunat hoarde imense de îngeri care plutesc într-o ordine desăvârșită, veghind cu atenție asupra armatei infernale. Se pare că și aceasta i-a observat, căci văd că își ridică fețele în sus, trimițându-și artileria către ei”.

9. Ciprian: „Ai perfectă dreptate, frate Miklos! Am văzut un fel de rachetă ridicându-se din rândurile hoardelor infernale, dar aceasta nu a ajuns nici măcar la o optime din înălțimea muntelui. Văd de asemenea mai mulți demoni încercând să se cațere pe stâncile cenușii, dar fără cine știe ce succes! Se prăbușesc de fiecare dată și nu prea le mai vine apoi să încerce din nou, deși cei de jos își bat joc de ei și îi amenință. O, aventura tinde să capete proporții dramatice: un întreg grup de diavoli s-a prăbușit de pe o stâncă abruptă, fiind silit totuși de tovarășii săi să își reia ascensiunea. Demonii protestează, spunând că este imposibil, dar sunt amenințați cu sulițe ascuțite. Ce priveliște sinistră!”

10. Eu: „Fiți atenți, căci petrecerea abia începe! Îi propun lui Miklos să continue comentarea scenei care se desfășoară sub ochii noștri, căci spiritul lui este mai focalizat. Renunță însă la exclamațiile de uimire! Așa să fie!”

11. Miklos: „Doamne și Tată! Deși sunt un biet păcătos, îți mulțumesc că mi-ai permis să îi iau locul fratelui Ciprian, căci scena care se desfășoară în fața noastră l-ar da gata chiar și pe cel mai obiectiv comentator. Mă tem însă că nici eu nu mă voi descurca mai bine decât el. Inutilitatea acestor demersuri ale iadului este absolut evidentă, producând efecte devastatoare nu doar asupra sărmanelor spirite infernale, ci chiar asupra observatorilor detașați. De aceea, Te implor să mă întărești, căci altfel cred că voi ceda chiar de la următoarea propoziție a descrierii mele. În acest fel, voi putea continua, în numele Tău sfânt, să îmi continui raportul.

12. Iată, o stâncă de mari dimensiuni se prăbușește chiar acum asupra întregii hoarde care era împinsă în sus de cei de dedesubt, îngropând sub ea o mare parte dintre ei. Din spatele peretelui prăbușit începe să curgă o lavă fierbinte, care spumegă și șuieră, acoperind încă și mai mulți luptători ai infernului. O, îi văd acum pe Cado, care are fața complet desfigurată, și pe căpitanul său. Cei doi se sfătuiesc ce să facă în continuare, căci nici un demon nu mai pare înclinat să încerce inutil să își continue ascensiunea. Cei mai puternici dintre ei îi împing în față pe cei mai slabi, cu o mare energie, dar nimeni nu mai este dispus să asculte de altcineva, fiecare încercând să scape pe cont propriu de lavă. Ce de blesteme și ce vaiete cumplite se aud! Acum, lava arzătoare începe să curgă inclusiv din alte crevase ale muntelui, căzând în jos mai ceva ca Niagara și topind totul în cale, în timp ce gloata demonilor o ia la fugă, înjurând și blestemând din toți rărunchii.

13. Cado și căpitanul său se îndreaptă și ei rapid către noi, ocolind o colină de mari dimensiuni, aflată la stânga. Cado își critică superiorul pentru planul absurd și imbecil de a încerca să învingă Divinitatea atotputernică. Îl întreabă ironic dacă sesizează pe undeva victoria cu ochii săi stupizi de crocodil! - Dacă este capabil să oprească fluviul de foc și pucioasă care se revarsă asupra capetelor lor și dacă este dispus să îi salveze pe cei îngropați de pietre. Căpitanul o ține însă una și bună, pretinzând că acestea sunt simple accidente și că focul va fi stins în cel mai scut timp.

14. Auzind aceste aberații, Cado râde disprețuitor și îi spune: «Idiotule! Privește în sus, la acea erupție de mari proporții care riscă să înghită în curând întreaga colină pe care ne aflăm. Vei asista în cel mai scurt timp la dezlănțuirea plenară a mâniei lui Dumnezeu. Privește acum grota, în care se află probabil palatul tău regal: aceasta s-a umplut deja cu metal incandescent, la suprafața căruia înoată disperați o grămadă din vitejii tăi luptători! Nu au însă nici o șansă, așa că vor sfârși în curând în te miri ce crevasă a muntelui. Halal victorie! - Mă îndoiesc sincer că îți va mai arde curând să încerci vreo cruciadă împotriva Divinității! Vai de mine, potopul de foc a ajuns deja la poalele dealului nostru! Dacă nu ne vom retrage chiar acum, mă tem că va trebui să ne înscriem și noi la școala de înot divin!» - În fața pericolului de moarte, căpitanul dă semne că se trezește la realitate, urlând din toți bojocii: «Hei, haide să ne retragem în direcția aceea, către asfințit, către care cei mai viteji luptători ai noștri au pornit deja. Să grăbim pasul, altminteri suntem pierduți!»

15. Cado: «Demnă atitudine, n-am ce zice, să ne luăm tălpășița ca niște lași! O, ce idiot am fost! Am avut parte de acea șansă de la Dumnezeu, pe care mi-au prezentat-o cei doi mesageri atât de onești ai Divinității, și i-am dat cu piciorul! Acum îmi dau seama unde m-a condus acest orgoliu nebunesc, dar nu mai are cine să mă salveze!» - Căpitanul țipă la el: «Fugi sau vei pieri! Căci potopul care ne inundă este teribil și îi va îngropa pentru totdeauna pe toți cei pe care îi va prinde! Eu unul am plecat!» - După aceste cuvinte, căpitanul o ia la vale, alergând cât îl țin puterile.

16. Cado rămâne însă pe loc, strigând în urma lui: «Fugi, Satană! Oricum nu ai vreo șansă să scapi de atotputernica Divinitate, așa cum nu am nici eu! Ne merităm amândoi soarta, așa că nu avem cum să scăpăm de ea, căci brațul lung al lui Dumnezeu și mânia sa ajung până la capătul infinității!»„

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:46 ]
Post subject:  Capitolul 170 - Armata infernală este învinsă. Supraviețuitorul Cado dă semne de îmbunătățire a caracterului.

Capitolul 170
Armata infernală este învinsă. Supraviețuitorul Cado dă semne de îmbunătățire a caracterului.
Spiritul său își dorește să se schimbe, dar trupul său este încă slab.

1. Miklos continuă: „Cado tremură din toate încheieturile, în timp ce își privește căpitanul fugind, lava se apropie văzând cu ochii de călcâiele acestuia. Scânteile aprinse îi ard pielea, iar Cado îl privește îngrozit, simțind parcă durerile căpitanului pe propria sa piele.

2. Potopul de foc îl ajunge pe căpitan, în timp ce Cado strigă: «Doamne, Dumnezeule, îl înghite de viu, și nu există nici un suflet care să-l ajute! Vitejii luptători pe care se baza sunt deja îngropați sub lavă. Eu însumi mă aflu în vârful acestui deal pe jumătate înghițit de lavă. O singură cărăruie îngustă a mai rămas, care duce către răsărit, suficientă însă pentru a-mi salva pielea. Dacă aș fugi să-l salvez pe căpitan, mi-aș pune inutil în pericol viața, așa că mai bine rămân, îl las pe Dumnezeu să-i decidă soarta, căci nimeni altcineva nu mai poate face nimic pentru el. Cât de intensă trebuie să fie căldura acestei mări de foc! De-abia reușesc să rezist eu aici, deși mă aflu la o oarecare distanță de ea.

3. Doamne, Dumnezeule, destinul care mă așteaptă pentru eternitate este durerea cea mai ascuțită! Deci la acest lucru se referea acel concept de iad, al cărui vierme se spune că nu moare niciodată și al cărui foc teribil nu se stinge nicicând! O, Divinitate teribilă, ai milă de acest copil al iadului, care își recunoaște cel puțin imensa răutate și ororile pe care le-a comis, căindu-se amarnic pentru fiecare dintre ele! - După acest tur al iadului pe care l-am făcut, vederea acestei puteri divine a pedepsei mi-a răpit orice speranță și orice orgoliu. Îmi dau seama acum că nu sunt decât o insectă ușor de prins, gata să fie strivită oricând de imensa, dar justa furie a justiției divine»

4. Miklos continuă: „Acum, Cado se prăbușește la pământ, așteptând să fie cuprins de flăcări. Se mai zvârcolește încă, dar nu se mai ridică de la sol. Cu excepția lui Cado, potopul de foc i-a înghițit pe toți cei care au îndrăznit să ridice armele împotriva noastră. Un singur lucru mă intrigă: faptul că atotputernicii îngeri-soldați care veghează pe cer nu dau semne că ar dori să plece. Nici grota nu și-a pierdut cu totul aspectul amenințător, deși s-a umplut pe jumătate cu lava de foc”.

5. Eu: „Bătălia nu s-a încheiat încă, iar Cado nu este complet pierdut. Fii atent la ce va urma! Abia atunci te vei lămuri ce se petrece”.

6. Miklos se concentrează din nou asupra scenei de pe deal, în care Cado zace la pământ ca mort. Miklos continuă să comenteze: „Se pare că teribilul potop nu va ajunge la Cado, care începe să se ridice încet, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu această furtună a mâniei divine. El observă că nivelul mării de foc nu mai crește și că ea s-a stabilizat, acoperind o întindere vastă.

7. Acest lucru îl face pe Cado să prindă curaj. El își spune în sinea lui: «Ce prostie și pe maimuțoii ăștia, să pornească la luptă împotriva atotputernicei Divinități! Las' că nici cu mine nu mi-e rușine, să-i alung pe cei doi mesageri luminoși care s-au oferit să mă salveze de la căderea eternă! Oare unde or fi cei doi? Sunt înconjurat de pretutindeni de întuneric. Singurele licăriri de lumină care se mai reflectă asupra existenței mele blestemate sunt cele care provin de la marea de foc care exprimă mânia lui Dumnezeu. Doar foarte departe, către răsărit, văd o lumină blândă, mult mai tolerabilă decât cea a mării de foc. Ce-ar fi să mă îndrept în acea direcție? Cu siguranță, nu mă voi confrunta cu vreun pericol mai mare decât cel de față, când mă aflu chiar în mijlocul iadului cel mai de jos!»

8. Cado se ridică în picioare și încearcă să se îndrepte către noi, dar picioarele nu îl ajută să avanseze deloc. Practic, se mișcă pe loc. - Mă întreb ce anume îl mai reține acolo, deși și-a manifestat clar intenția de a avansa către lumină...”.

9. Eu: „Cauza este cât se poate de simplă: cu toate bunele lor intenții, astfel de spirite păstrează încă o inimă plină cu dejecții, ale căror emanații fetide ajung în camera voinței, silind-o pe aceasta să se retragă, chiar dacă o mică părticică din ea, cea mai bună, dar mult prea slabă încă, dorește să avanseze către progres și transformare spirituală. La fel se petrec lucrurile cu mulți oameni de pe pământ: ei știu ce este bine și doresc să acționeze la unison cu el, dar trupul lor se împotrivește voinței lor mult prea slabe. În acest fel, voința le slăbește și mai mult, și ei rămân pe loc, ca și cum ar avea rădăcini, în pofida aspirației lor către perfecțiune. Spiritul lor își dorește sincer perfecțiunea, dar trupul lor se împotrivește! Cado reprezintă un exemplu viu al spiritului care nu poate face nimic fără Mine, dar căruia totul îi devine posibil dacă apelează la Mine!”

Author:  Fire [ 13.5.2011, 01:52 ]
Post subject:  Capitolul 171 - Schimbarea scenei. Spiritele infernale ale tentației. Cado invocă ajutorul și grația lui Dumnezeu

Capitolul 171
Schimbarea scenei. Spiritele infernale ale tentației. Cado invocă ajutorul și grația lui Dumnezeu.

1. Eu: „Continuați să priviți, iar tu, Miklos, continuă să comentezi scena, căci nu toți cei de față pot privi direct ce se petrece, dar nici unul dintre ei nu trebuie să rămână în ignoranță”.

2. Miklos își reia imediat comentariul: „Ah, scena devine de-a dreptul tragicomică! Din marea de foc, care continuă să vuiască furibundă, apar acum niște forme care plutesc la suprafața ei. Dacă le privești din față, par aproape grațioase, dar din spate se poate vedea că nu sunt decât niște schelete pe jumătate putrezite. Marea de foc nu pare să le afecteze deloc; dimpotrivă, cu cât căldura este mai intensă, cu atât mai bine par să se simtă! Trăsnetele trec prin ele la fel ca apa printr-o sită, fără să le deranjeze în vreun fel! Hm, ciudată poveste! - Văd că se multiplică la infinit, alcătuind un fel de horă. Unul din grupurile cele mai atrăgătoare se apropie cu pași repezi de Cado, care le privește cu atenție, dar fără prea mult entuziasm, deși pare la fel de uimit ca mine de aceste grupuri care dansează. Unul dintre ele execută mișcări dintre cele mai grațioase la baza dealului, părând să-l bine-dispună pe Cado, care le zâmbește fermecat. Menționez că el nu le poate vedea din spate.

3. În continuare, un cuplu de dansatoare cu panglici roșii îl înconjoară pe Cado, făcându-i semn cu mâna să li se alăture pe covorul de dans (alcătuit în continuare din flăcări). Cado se scuză însă, spunând: «Tălpile mele nu ar putea suporta această podea de foc, așa că prefer să rămân unde mă aflu. Dacă preferați să stați acolo unde sunteți, nu aveți decât! Eu nu am nevoie de astfel de plăceri arzătoare!» - Două dintre dansatoare se apropie și mai mult, încercând să-l farmece. El le poruncește însă să nu se mai apropie de el, dacă nu doresc să-l oblige să folosească forța. Dansatoarele nu par însă deloc influențate de amenințările sale, executându-și în continuare mișcările cu aceeași grație capabilă să-ți ia mințile. Foarte ciudat! Cel mai uimitor este faptul că în pofida mișcărilor lor grațioase și amăgitoare, ele nu-și schimbă deloc poziția, arătându-i lui Cado exclusiv fața lor, nu și spatele. Una din dansatoare încearcă acum să îl prindă în mreje cu ajutorul panglicii sale, de care se folosește ca de un lasou.

4. Cado se dă înapoi câțiva pași, ia o piatră în mână și o aruncă drept în pieptul frumoasei, strigând cu o voce de tunet: «Pășește înapoi, bestie infernală! Dacă Satan, stăpânul tău, nu dispune de tehnici de seducție ceva mai atrăgătoare pentru a convinge un sărman diavol să se întoarcă în iad, nu are decât să renunțe! Ce crede acest cap-pătrat încornorat care nu are nimic altceva în minte decât să-L provoace pe Dumnezeu, că o pasăre de talia mea poate fi prinsă cu câteva rămurele, ca un pițigoi? În acest caz, se înșeală. Un vultur nu se va lăsa niciodată prins cu câteva rămurele! Spuneți-i stăpânului vostru idiot acest lucru!»

5. Cea de-a doua dansatoare îi spune: «Dar, dragă prietene, te înșeli întru totul în privința marii noastre prințese, Minerva! Ascultă: ea îți cunoaște foarte bine spiritul măreț și dorește să-ți confere o mică satisfacție, scop în care ne-a trimis pe noi, care nu suntem decât niște duhuri, să te distrăm, după care îți va ieși chiar ea în întâmpinare, cu toată strălucirea și atotputerea ei, răsplătindu-te cu toate onorurile pe care le meriți! La urma urmei, tu ești singurul care a rămas pe sol ferm în mijlocul acestei mări de foc trimisă împotriva lașilor luptători ai prințesei. Haide, recunoaște grația pe care o revarsă asupra ta atotputernica prințesă a infinitului, care ne-a trimis pe noi ca să-ți slăvim puterea fenomenală».

6. Cado: «Să fie oare mărita voastră prințesă chiar mai idioată decât voi, vrăjitoare ale infernului ce sunteți?» - Efemera făptură: «Ce fel de întrebare este aceasta? Sublima Minerva este însăși zeița înțelepciunii, la școala căreia au învățat inclusiv zeii Apollo și Zeus!» - Cado: «O, nu știam că poveștile acestea din vechime încă mai au succes în această lume! Să înțeleg că și voi sunteți un fel de zeițe?» - Făptura: «Desigur. Cea asupra căreia ai aruncat piatra este glorioasa Eufrosina, zeița bunei dispoziții. Acum, sărmana suferă cumplit, dar suportă cu stoicism această durere, în marea ei iubire față de tine!»

7. Cado: „Hm, nu mai e nevoie să continui! Am aflat destule, și pot să-ți spun că o disprețuiesc pe Minerva în cel mai înalt grad, așa că nu am nici o intenție să accept vreo onoare din partea ei. Spune-i, te rog, că sunt un dușman declarat al evreului Jes-ja (*1), Iisus, după cum i se mai spune, și un opozant pe față al doctrinei sale, în anumite privințe. Chiar și așa, aș prefera de o mie de ori să îi slujesc acestui profet evreu pe care îl disprețuiesc, decât să accept vreo onoare de la ea! Iar acum șterge-ți-o, frumoaselor, și aveți grijă să nu vă încingeți de tot dănțuind pe acea podea de foc!” - Făptura: „Așteaptă puțin! Chiar dacă noi nu te-am putut îmblânzi, ai s-o cunoști cu siguranță pe Minerva, dar nu vei mai fi onorat de ea nici măcar cu o privire!” - Cado: „Excelent! Îmi place mai ales ultima parte! M-ați înțeles?”

8. Miklos continuă: „Acum, făpturile se retrag, făcând în continuare pași de dans, împreună cu celelalte grupuri. Gata, au dispărut complet, dar marea de foc tinde să devină din nou agitată. Valurile de la suprafața ei sunt din ce în ce mai mari și mai strălucitoare. Puținele dansatoare care au mai rămas sunt prinse de vârtej, care le atrage în dezordine către grotă, unde sunt înghițite de un abis înspăimântător. Starea de șoc este totală, și nu se mai aud decât strigătele lor de durere.

9. Fața lui Cado pare împăcată, iar el își spune: «Fie ca Divinitatea să își reverse grația asupra acestor creaturi; iar dacă profetul Iisus le poate fi de vreun folos, dat fiind că se spune că este preferatul Divinității, atunci îl rog și pe El să își reverse grația asupra lor! Căci aceste chinuri sunt mai mult decât poate suporta o ființă vie, indiferent dacă este întrupată, sau doar un suflet ori un spirit! Cât despre prea-înțeleapta Minerva, nu cred că le-a apreciat foarte tare serviciile, date fiind țipetele îngrozite din final. - O, Divinitate atotputernică, deși sunt conștient că nu merit decât pedeapsa Ta, Te implor, temperează-Ți mânia justă și revarsă-Ți compasiunea asupra mea! Această pedeapsă eternă a unor greșeli temporale - oricât de gravă ar fi natura lor - mi se pare excesivă și disproporționată, îngăduie-ne mai degrabă să pierim și vom fi de-a pururi satisfăcuți, căci totul pare minunat pentru cel care nu există deloc. - Am avut într-adevăr intenția să Te sfidez, Dumnezeule atotputernic, dar asta înainte să gust din durerea extremă și din chinurile iadului. Acum, după ce am avut parte de o introducere la chinurile eterne ale iadului, Te asigur că mi-am pierdut orice dorință de a-mi manifesta neascultarea față de Tine. Nu sunt un laș, dar ce-i prea mult e prea mult! Chiar și așa, îți mulțumesc, atotputernică Divinitate, că nu mi-ai permis să mă înec, sărman diavol ce sunt, în acea mare de foc. Doamne, ce imagine cutremurătoare! Ce dureri insuportabile trebuie să simtă cei care se află și acum scufundați în adâncurile ei!»

10. Cado se liniștește, ba chiar începe să plângă. Oftează amar și se lamentează, strigând: «O, creatură mizerabilă, sărmană jucărie în mâinile unor puteri mai presus de tine! Ce altă soartă poți avea tu, decât cumplita disperare născută din sentimentul neputinței! Pământul a fost special conceput pentru a te transforma într-un diavol, date fiind tentațiile sale. În final, corpul fizic îți este răpit, iar acum te afli aici, ca un demon real, lipsit de orice putere, blestemat de Divinitatea inflexibilă, la porțile iadului și ale chinurilor sale eterne! Nefiind altceva decât un biet diavol, nimeni nu îți poate veni în ajutor, aducându-ți o rază de speranță că vei fi mântuită! - Unde or fi acum cei doi prieteni care au dorit să mă conducă în Paradis? Când i-am respins, eram orb, dar acum am început să văd. De ce ați venit să mă salvați de căderea în abis atunci când nu vedeam, și nu veniți acum, când văd? Dar degeaba mă lamentez, căci aceste plânsete ale unui biet suflet damnat pe vecie nu pot ajunge vreodată la urechea divină. Destinul celui condamnat este disperarea eternă. Vai mie! Iar acesta este doar începutul... Cine știe ce va mai urma!»


(_1) N. Tr. Joc de cuvinte, de la Yes - „da” în limba engleză, și Ja - „da” în limba germană.

Sfârșitul volumului 2


:  
: