MAREA EVANGHELIE DUPĂ IOAN
VOLUMUL 2
Revelate de Domnul prin Jacob Lorber
(vezi textul integral pe Blogul Unique, în format PDF)
Cuprins

(copiat din alta Carte data de Domnul , din Copilaria lui Iisus, pt. a stii cine a fost Jacob Lorber, n.Red.)

  Copilăria lui Iisus! - care inimă nu ar avea dorinţa să afle mai multe despre viaţa minunată a Mântuitorului, decât pot oferi scripturile biblice! ? Cât de mult am vrea să receptionăm înflorirea şi dezvoltarea acestui suflet unic dumnezeiesc şi omenesc! - În vechi timpuri, la începutul vieţii creştine comune, a existat o astfel de descriere a copilăriei şi a adolescenţei lui Iisus în aşa zisa „Evanghelia Jakobi minoris“, adică Evanghelia după Iacov. Aceste descrieri făcute de fratele Domnului circulau deja în primul şi al doilea secol prin comunităţiile ţării de răsărit şi de apus. Justin, martirul (decedat. 166), pare să le fi cunoscut şi Origines Pomeneşte de ele direct în (povestirile bisericii, vol. 1. , pag. 29, al. 4). - În sec. 4. după Hristos, au urmat cu certitudine Scripturi folosite de biserică prin şcolile de teologie şi la patriarhul din Alexandria şi Roma, dar Evanghelia lui Iacov a fost etichetată ca fiind inexactă pe acea vreme şi nu a fost primită în rândul celorlalte Scripturi sfinte - o condamnare, care a dezavantajat multe secole relevaţiile a lui Ioan, scrisoarea lui Iacov şi multe părţi diferite ale Noului Testament actual. - Părerile creştinismului despre Evanghelia lui Iacob au fost instabile până în noile timpuri. Realităţi găsim noi de exemplu, în aşa zisa Biblia de Berlenburg, care cunoaşte bineânţeles doar fragmente ale vechii Evanghelii. Prin urmare a fost dată din ce în ce mai mult uitării Scriptura şi în sfârşit, s-a pierdut totul în afară de câteva frânturi.

  Aşa s-a întâmplat cu împortantele înştiinţări despre copilăria Domnului, până când într-o bună zi, pe 22. Iulie 1843, un om credincios german, misticianul şi văzătorul Jakob Lorber din Graz, Steiermark, care a recepţionat vocea clară a Duhului sfânt şi înştiinţarea, că acea Evanghelie a adolescenţei lui Iacov „de pe vremea, când a luat-o Iosif pe Maria la sine“, i se va mărturisi lui din nou şi prin acest fel să-i fie iar redat omenirii. „Iacob“, aşa i-a fost mărturisit în continuare, ca „un fiu a lui Iosif, a consemnat totul; dar cu timpul s-a deformat în aşa fel, încât nu s-a putut permite să fie scrise ca fiind adevărate în Scriptură. - Eu însă vreau să-ţi dau adevărata Evanghelie după Iacov, dar doar începând cu timpul care a fost menţionat mai sus. Iacov a inclus descrierea vieţii Mariei de la naşterea ei, cât şi cea a lui Iosif.“

  Şi aşa a recepţionat învăţatul mesager al luminii cereşti prin vocea Duhului în inima sa 299 de capitole exacte şi minunat descrise a naşterii şi a copilăriei lui Iisus, care este de o aşa frumuseţe interioară şi de o putere, că nu poate nega nici o inimă, care poate nutri sentimente, provenienţa lor dumnezeiască şi adevărul acestei Scripturi valoroase. Creşterea şi înflorirea copilului Iisus sub tutela lui Maria în casa tatălui adoptiv Iosif, puşi în situaţia de a se refugia în Egipt şi întoarcerea acasă, în Nazaret, se derulează în faţa ochilor noştri. Noi trăim primele fapte minunate şi prezenţa Duhului dumnezeiesc în copilaş şi întâmpinăm cu mirare mare fapte neimaginabile în secretul sfânt al persoanei Iisus. Ne va da milostivirea, să recunoaştem în „Fiul” pe „Tatăl” şi în acelaşi timp pe Iisus „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt“.
  Cu fragmentele din vechea biblie de Berlenburg - ţinând cont de aceste texte care au fost schimbate şi descompuse - se pot observa exprimările care sunt exterm de asemănătoare. Şi aşa dovedeşte conţinutul, că povestea adolescenţei lui Iisus ne-a fost redată din nou prin robul lui Dumnezeu Jakob Lorber şi este o diplomă veche creştină şi de o valoare inegalabilă.

  Cine a fost deci acest om ales, care a fost înstărit cu o asemenea capacitate de a reda faptele? - Este foarte important de ştiut mai multe despre el. Şi aici se va putea atrage atenţia la descrierea scurtă a vieţii lui Jakob Lorber, care a fost lăsată lumii prin prietenul vechi şi confidentul marelui văzător, care a fost poetul austriac şi K. K. secretarului de stare civilă Karl Gottfried  Ritter von Leinen. - Din cele scrise sustragem noi:

  Jakob Lorber s-a născut în anul 1800 la Jahring, în Steiermark de jos, ca fiul unei familii de ţărani germane. Din partea tatălui cât şi a mamei curgea în venele sale sângele de ţăran german. - Jakob, cel mai mare dintre trei fiii, a avut voie să studieze pedagogia, dar s-a întors după treminarea cu succes a  studiului „prin care a devenit profesor“, spre  o veche pasiune de a sa, care a fost muzica. El stapânea mai multe instrumente, dar cel mai bine vioara, iar în această artă a primit lecţii de la Paganini. Concertele cu succes i-au făcut în curând un nume bun în oraşul natal Graz şi i-a adus prietenia celor mai buni locuitori, adică dirijorul Anselm Hüttenbrenner, a primarului din Graz Andreas Hüttenbrenner şi a secretarului stării civile K. G. Ritter von Leinen (biograful său).

  În primăvara anului 1840 a primit Lorber oferta unui post promiţător de dirijor în oraşul mult vizitat şi comercial Triest. Bucuria, de a avea în sfârşit o poziţie asigurată de viaţă şi un venit garantat, a fost mare. Dar providenţa a fost altfel. Bărbatul, a cărui gânduri se ocupau mai ales în acea vreme cu lumea invizibilă şi cu întrebările despre Dumnezeu şi eternitate, a fost pus la încercare şi pentru a se decide printr-o metodă cât se poate de ciudată.

  Despre această întâmplare măreaţă din viaţa sa, poveşte el mai târziu prietenilor săi: El, Lorber, în data de 15, martie1840, la ora şase dimineaţa, a terminat cu rugăciunea de dimineaţa şi a fost pe punctul de a se ridica din pat, când în stânga înăuntru în piept, în locul inimii a auzit cât se poate de clar o voce, care îi spunea: „Ridica-te, i-aţi stiloul şi scrie! ” - Lorber, a ascultat aceasta chemare imediat, a luat un stilou în mâna şi a început să scrie ceea ce auzea în interiorul sau cuvânt cu cuvânt pe hârtie. A fost începutul unei lucrari „Creaţia lumii spiritelor şi cea a simţurilor şi istoria omenirii” sau „Gospodaria lui Dumnezeu“. - Şi primele propoziţii extraordinare ( un exemplu despre harul vocii interioare dumnezeieşti) suna astfel:

„Cine vrea să vorbească cu Mine, acela să vina la Mine şi Eu îi voi pune în inima un răspuns. - Dar doar cei curaţi, a căror inima este umila, vor auzi tonul vocii Mele! - Şi cine Mă prefera înaintea lumii, cine Mă iubeste, ca o mireasa blânda care îşi iubeste mirele, cu acela vreau Eu ca să mă duc braţ la braţ. El Mă va vedea tot timpul ca un frate şi aşa cum L-am văzut Eu pe el deja de o eternitate, încă înainte de a fi el.“

  Jakob a recunoscut profund mişcat vocea care a cuprins viaţa şi pe Acela, de la care venea ea. - El a recunoscut vocaţia şi lucrarea sa, a lăsat deoparte slujba din oraşul monden Triest şi şi-a dedicat din acea clipa toată viaţa scrisului, adică ceea ce îi dicta lui vocea aceea interioară. Necăsătorit, sărac şi fără pretenţii, a trăit aceasta vocaţie până la sfârşit, iar existenţa şi-a menţinut-o cu ore de muzică şi darurile de dragoste a bărbaţilor şi a femeilor din cercul lui de prieteni şi din puţinul său era tot timpul pregătit să le dea altora care erau mai săraci decât el.

  Aproape 25 de ani până la moartea lui Lorber, la 24 august 1864, a vorbit acea voce, cu aceeaşi seriozitate drăgăstoasă şi intensitate, exact identice cu prezicerea lui Iisus în Evanghelia lui Ioan, cap. 14, 21 şi 26, la acel „slujitor umil a lui Dumnezeu“. - Unui prieten i-a scris Lorber despre aceasta:

  „Referitor la vocea interioară, cum se aude aceasta, nu pot spune de mine numai faptul, că, cuvintele veşnic clare şi sfinte a Domnului le aud tot timpul în regiunea inimii ca un gând cât se poate de limpede, luminate şi curate, ca nişte cuvinte pronunţate. Nimeni, nici acela care este foarte aproape de mine, nu poate auzi vreun glas. Pentru mine însă suna acest glas milostiv mult mai limpede şi mai tare decât orice sunet material.“

  Prin scrisul autentic celor auzite (meritul mare îl are mai ales Anselm Hüttenbrenner care s-a ocupat de strângerea şi de publicarea lor) s-au format cu timpul sub stiloul lui Lorber importante Scripturi care cuprind 25 de volume. Aici sunt scrise aceastea după formarea lor:

  Gospodăria lui Dumnezeu (3vol. ); Saturn; Soarele natural; Soarele spiritual (2vol. ); Copilăria lui Iisus; Schimbul de scrisori între Iisus şi Abagarus; Epistola laodiceană a apostolului Paul; Pământul şi luna; Episcopul Martin (conducerea în lumea de apoi); Robert Blum (conducerea în lumea de apoi); Scena de trei zile (Iisus la 12 ani în templu); Daruri cereşti (2vol. ); şi în sfârşit încoronarea: Marea Evanghelie după Ioan (o profundă relatare, completarea povestirilor a celor trei ani de învăţare a lui Iisus, 10 vol. ).

Cel mai important la apariţia Jakob Lorber, care a avut darul privirii spirituale, sunt învăţăturile minunate care reies din lucrările sale. - Este într-adevăr o înţelepciune dumnezeiască atotcuprinzătoare, care se ocupă pe toate planurile vieţii şi a întrebărilor vizibile şi invizibile şi nenumăratele secrete ale gândirii omeneşti luminate din punctul de vedere înalt şi spiritual.

  Pentru a spune aceasta pe scurt: Lorber oferă în dezvoltarea şi privirea desavârşită privirea spirituală a lumii şi explicaţiile pământului, după care, la eliberarea credinţei vizibile (materialism), ştiinţa şi întregul sentiment de viaţă al lumii actuale pe toate planurile recunoaşterii.

  Lucrarea „Copilăria lui Iisus” a fost scrisă de Lorber în perioada 22 iulie 1843 până în 1844, în localitatea Graz. - Prima publicare a urmat la cererile cercului de prieteni din Graz şi a doctorului german, cercetătorului şi a poetului Justinus Kerner, Weinsberg, în anul 1852 prin filozoful naturii şi a celui ce a înfiintat tratamentul  spagyrisch doctorul Ch. F. Zimpel la editura Schweizerbarth din Stuttgart. - Această tipărire este identică cu cea care a fost publicată de Zimpel. Originalul scris de Lorber se află în Graz. Pentru o înţelegere mai bună am alăturat acestei noi tipăriri un registru a faptelor în ordine alfabetică.

Să găsească această lucrare, care a îmbucurat deja atâţia oameni, încă foarte mulţi prieteni!

Bietigheim, Württemberg

1. Despre pedepsirea raufacatorilor.

         Noaptea târziu ajung comorile din pestera lui Kisjonah, care contineau aur, argint si o masa grea de pietre prelucrate si neprelucrate de mare valoare; caci trei livre aveau diamantele prelucrate si aproape sapte livre cele neprelucrate, tot atâtea pietre de rubine, înca atâtea smaragde, hiacinte, safire, topase si ametiste si aproape patru livre tari ca bobul de mazare erau perle stralucitoare. Aurul cântarea peste douazeci si cinci de mii de livre si argintul cântarea de cinci ori mai mult.
         Când Faustus priveste aceasta bogatie enorma, îsi loveste mâinile peste cap si începe sa vorbeasca: „O Doamne! Eu, ca fiul unuia dintre cei mai bogati patricieni din întreaga Roma am avut ocazia, sa vad în fata ochilor bogatiile acestui pamânt; dar asa ceva nu a zarit ochiul meu pâna acum! Intrece toti faraonii si legenda despre Krösus, care la sfârsit nu a mai stiut ce sa faca cu atâtea bogatii si la sfârsit se spune, ca si-ar fi construit într-adevar un palat din aur curat, daca învingatorul nu i-ar fi luat aurul acela mult.
          Dar spune Tu, o Doamne, caruia îi sunt cunoscute toate lucrurile, mie, care sunt un sarac pacatos, cum a fost posibil ca acesti doisprezece slujitori ai lui Satana sa ajunga la astfel de comori! Într-un mod cât de cât onorabil nu este posibil acest lucru si într-un timp atât de scurt nu se poate! - Deci prin urmare, cum a fost posibil aceasta?“
         Spun Eu: „Prietene, nu-ti mai face griji acum! Nu merita erfortul, sa pierdem atâtea cuvinte din cauza acestor murdarii satanice. Ca nu este ceva limpede în toate treburile acestea, de acest lucru tu poti fi convins. Prin ce mii de metode rusinoase au strâns si au furat acesti pui de vipere, acesti serpi, ar fi prea multe de spus, daca s-ar povesti totul cuvânt cu cuvânt.
         Ca sunt niste raufacatori de talie joasa, de aceasta sper ca nu vei mai avea tu nici un dubiu; dar pentru ca ei sunt ceva mai mult decât niste raufacatori, despre aceasta nu trebuie sa stie vreun om un cuvânt. Ei au meritat dupa legile Romei deja de zece ori pedeapsa cu moartea, doar din cauza faptului, ca au atacat caravanele imperiale, care transportau darile; si aceste jafuri, pe care noi putem sa le vedem în fata noastra prin aceste bogatii, nu este cu nimic mai bun, chiar daca nu este vorba de darile imperiale.
         Daca prin urmare ai sti toate, atunci îti este totusi imposibil sa-i omori mai mult decât o singura data. Tu poti sa-i torturezi mai tare, dar la ce bun? Daca tortura este mai tare - ca sa vorbesc pe întelesul vostru - , atunci ea este în scurt timp mortala si daca tortura este mai putin aspra si este mai îndelungata, deci, prin aceasta prinzonierul nu mai simte prea mare lucru decât ca si tine, atunci când te deranjaza o musca; caci cei ce se tem de moartea sigura a corpului lor si chiar daca sufletul lor este materialist, acesta se retrage în cele mai adânci odai si începe de la sine sa se desperinda de corp, în care nu mai poate sta, iar trupul devine la aceasta ocazie imun la dureri. Tu poti dupa aceea sa chinui un astfel de trup, prin ce metoda vrei tu, caci el va simti doar putin sau nimic din toate acestea. Daca tu pricinuiesti învelisului sufletului o mare durere deodata, atunci sufletul nu va suporta aceasta mult timp, ci se va rupe mult si dupa aceea vei putea tu sa chinui si sa frigi un asemenea trup mort si el nu va mai simti nimic din pedeapsa.
         Eu nu sunt pentru pedeapsa cu moartea, pentru ca aceasta nu ar fi de folos nici celui omorât si mai putin nu ar avea nici un scut sau o baza a dreptatii; caci pe unul ai omorât - si o mie ti-au promis în schimb moartea! Dar sa-l pui pe un hot sub o nuia de bataie si sa nu stea o clipa aceasta linistita, pâna când nu se instaleaza o îmbunatatire, acest lucru îl aprob Eu din ordinea necesara dumnezeiasca! O nuaia de bataie folosita la timpul potrivit, este un lucru mai bun decât banii si cel mai bun curat aur; caci prin nuiaua de bataie se retrage tot mai mult sufletul de la materie si se întoarce în sfârsit spre duhul sau. Si daca a înfaptuit acest lucru nuiaua, a salvat sufletul de scufundarea sa si prin aceasta l-a salvat pe întregul om de moartea vesnica.
         De aceea, nu trebuie ca un judecator sa-l pedepseasca nici pe cel mai mare criminal cu moartea trupeasca dupa ordinea lui Dumnezeu, care nu foloseste la nimic, ci tot timpul el sa pedepseasca cu nuiaua dupa gravitatea faptei. Daca face aceasta, atunci este el un judecator al oamenilor spre cer, daca însa nu face aceasta, - este un judecator pentru iad si de la Dumnezeu nu va primi în veci rasplata; ci: pentru acea împaratie pentru care i-a condamnat pe oameni, de la aceeasi împaratie sa-si primeasca rasplata! - Acum stii tu destule si lasa ca, comorile sa fie pastrate! Mâine vor sosi si acelea din Chorazin si atunci sa fie trimise si împartite aceste murdarii diavolesti. - Dar acum sa mergem în sala de mâncare; caci cina este deja de mult pregatita! Într-adevar, întreaga poveste este deja obositoare, iar timpul Ma împinge deja spre Nazaret!“
         Spune Faustus: „Doamne, ca te supara asa de tare întreaga poveste, înteleg eu mult prea bine; dar ce se poate face, daca asa stau lucrurile? Pe lânga aceasta te rog eu, Domnul meu si cel mai mare si mai bun prieten, ca Tu sa nu pleci mai repede decât mine de aici; caci, în primul rând, nu mai pot face nimic fara tine, si, în al doilea rând, m-ar apuca o plictiseala îngrozitoare în absenta Ta, cu toate ca este alaturi de mine si draga mea sotie! De aceea te rog eu pe tine, sa nu parasesti mai repede acest loc, pâna când nu se va termina cu totul aceasta poveste suparatoare! Cu ajutorul Tau, eu sper ca totul sa fie gata pâna mâine la amiaza!“
         Spun Eu: „Foarte bine! Dar Eu nu mai vreau sa vad nimic din acest aur si nici pe acei unsprezece farisei; caci îmi este mai multa scârba de toate acestea decât de un hoit.“
         Spune Faustus: „Acest lucru se va rezolva!!“

2. Iuda Iscarioteanul ca hot de aur.  

         Noi intram acum în camera, respectiv în sala de mâncare, unde ne asteapta o adevarata cina. Noi însa nu terminam bine cu cina, când doi slujitori îl aduc pe Iuda Iscarioteanul în sala si îi spun judecatorului suprem, ca acel ucenic, sau ce era el, a vrut sa ia câteva livre de aur, dar l-au prins asupra faptei, i-au luat aurul si l-au adus aici ca sa fie tras la raspundere.
         Iuda sta plin de rusine în sala si spune: „Eu nu am avut de gând, sa iau acest aur, ci am încercat doar câteva bare ca sa vad, daca sunt într-adevar asa de grele, cum se spune; dar acesti derbedei m-au prins imediat si m-au adus aici ca pe un hot periculos! - Eu te rog de aceea Faustus, ca aceasta pata sa se ia deasupra mea!“
          Spune Faustus (spre slujitori): „Lasati-l sa mearga! Este un ucenic al Domnului si eu îl voi scuti din acest motiv; (spre Iuda:) tu însa nu te mai atinge, mai ales pe timp de noapte - doar daca tu esti un taxator imperial - de bare de aur, caci altfel tu vei fi pedepsit dupa lege ca oricare hot! L-ai înteles tu bine pe judecatorul suprem Faustus?“
         Spune Iuda plin de rusine: „O Doamne nici macar nu am avut de gând sa fur ceva, ci doar am vrut într-adevar - la momentul nepotrivit - sa-i fac proba unei bare de aur si sa-i stiu greutatea.“
         Spun Eu: „Du-te si cauta-ti un loc unde sa dormi! Caci de aceasta boala, prin care mor toti hotii, boala pricinuita de catre mâna lui Satana, vei muri si tu în scurt timp; caci tu ai fost, esti si vei ramâne un hot! Atâta timp cât te înspaimânta legea ascutita, ramâi tu dupa faptele evidente, un om si nu un hot; dar în inima ta tu ai devenit deja de multa vreme un hot! Daca tai astazi toate legile, atunci tu vei fi primul care va pune mâna pe comorile de afara; caci inimii tale îi sunt straine legile de dreptate si de bunacuviinta. Pacat de capul tau, ca sub el nu bate o inima mai buna! - Du-te acum sa dormi si mâine sa fii mai lucid decât astazi!“
         Cu aceasta dojana pleaca Iuda cu mare rusine din sala în odaia sa de culcare se pune în pat si se gândeste aproape doua ore, ce ar putea sa raspunda, la ceea ce Eu i-am spus; dar el nu gaseste în inima sa nici o cale, deoarece aceasta îsi ridica setea de aur în permanenta si el adoarme asa. - si noi mergem sa ne odihnim, deoarece ultimele doua nopti am fost foarte ocupati. Dimineata însa nu s-a lasat mult asteptata.
         Când Faustus a vrut sa se întoarca din nou pentru a mai trage un somn de dimineata, ajung si cei ce au transportat comorile din Chorazin, îl trezesc si el trebuie sa mearga afara din cauza slujbei sale, ca sa se uite la acele bogatii, sa le taxeze si sa le primeasca. Atunci când si-a terminat lucrul, suntem si noi toti în picioare si micul dejun, care consta din pesti proaspeti si bine pregatiti, se afla deja pe multele mese din sala principala. Faustus vine obosit de lucru înauntru în sala de mese alaturi de tânara sa sotie si se pun lânga Mine.
         Dupa terminarea micului dejun, unde nu a lipsit vinul bun, Îmi povesteste Faustus, ca lucrul sau de dimineata, care cu toata silinta sa ar fi durat mai multe saptamâni, este terminata si toate sunt trimise spre locul destinatiei lor. Toate documentele erau în ordine pe masa din odaia mare de slujba si scrisorile de însotire erau si ele gata. Comoara din pestera lui Kisjonah este bine împartita si documentele de însotire la fel, ca si darile pe lânga comoara mare din templu din Chorazin si toate acestea erau asa expediate; doar ca în odaia de slujba a sa se mai aflau unelte de dulgher si nici un stapân nu s-a anuntat înca la ele.
         Spun Eu: „Acolo jos, la capatul mesei, lânga mama Maria, sunt doi fii ai lui Iosif, pe nume Joses si Jöel; celor doi le apartin acele unelte! Acestea le-au fost luate ca garantie împreuna cu mica casa din Nazaret si toate acestea ei trebuie sa le primeasca înapoi!“
         Spune Faustus: „Doamne, totul vor primi înapoi, chiar si casa! Pentru aceasta eu garantez! O Domnul meu si prietenul meu! Ce probleme mi-au facut pâna acum acesti negri; dar legea proasta i-a încurajat si cu cea mai buna vointa nu puteai sa îi prinzi de dupa ceafa. În fata ochiilor mei au comis cele mai groaznice nedreptati si cu toata puterea pe care o aveam eu, nu puteam sa fac nimic; dar aici i-a lasat în drum Satana si eu am acum un caiet în mâinile mele, de care ar putea sa tremure acesti indivizi ca frunzele uscate de pe pomii din padure, atunci când se formeaza o mare furtuna! Înstiintarea spre guvernatorul Cireniu este o capodopera, pe care el o va legaliza si o va trimite împreuna cu toate darile spre Roma. Din Tir, Sidon si Cezarea ajunge vasul imperial cu douazeci si patru de vâsle si cu un vânt bun chiar si cu pânze bune în doisprezece zile lânga coasta romana si de acolo este ca si cum s-ar afla deja în mâinile împaratului! Bucurati-va, în doisprezece zile, la ceea ce va va astepta, voi negrilor! Libertatea voastra se va îngradi într-un mod ciudat!“
         Spun Eu: „“Prietene! - Eu îti spun: nu te bucura prea devreme! O cioara nu îi va scoate ochii altei ciori! Nu le va merge prea bine celor unsprezece în spatele zidurilor! Ei nu vor muri, dar vor fi închisi pe viata în odaia vesnica de cainta! Dar în scuza deschisa spre Roma ei vor fi spalati atât de curati ca lâna si se vor cere de abia atunci alte scrisori de la tine, iar tu  vei fi foarte ocupat, sa raspunzi tuturor întrebarilor din Roma. Nu se va întâmpla nimic cu tine; dar de o încurcatura anume nu vei scapa tu, daca nu te vei descurca cu martorii si cu celelalte semne ale dreptatii. Eu ti-l las de aceea aici pe Pilah; el îti va face lucruri bune. Îmraca-l însa repede în tinuta romanilor , ca el sa nu fie recunoscut de ceilalti colegi stationati! Caci Eu un lucru îti pot spune: Satana nu si-a instruit nici pe departe regimentul asa de bine ca acest pui de sarpe. De aceea, fii tu pe lânga blândetea ta de porumbel la fel de viclean ca un sarpe, caci altfel nu vei ajunge cu o astfel de specie la capat!“
         Spune Faustus: „Multumiri vesnice pentru acest sfat! Dar acum sa facem ceva mai amuzant, dupa ce s-a terminat acest lucru cu bine aici!“
         Spun Eu: „Foarte bine! Eu mi-am terminat lucrul; doar sa-l mai asteptam pe Kisjonah, care îsi va termina si el în curând treaba cu finantele sale!“

3. Folosirea dreapta a puterii miraculoase si a  puterii de vindecare.

         Dupa o perioada scurta de timp vine Kisjonah, ne saluta pe noi pe toti în cel mai blând si prietenos-dragastos mod si spune dupa aceea: „Prietenul meu nesfârsit de îndragit Iisus! - Astfel Te numesc eu însa numai în exterior; pentru ca Tu stii, ce si cine îmi esti Tu în inima. - tie singur îti am de multumit toate acestea! Numai o mica suma de cinci mii de livre în total am taiat eu bine voitor din cartea de datorie a saracului cetatean Kanas si Tu ai lasat sa mi se dea pentru aceasta cincizeci de mii de livre fara valoarea neestimata a celorlalte comori, care sunt probabil pe înca o data asa de valoroase! Eu îti fagaduiesc însa solemn si pe dragostea mea nemasurata fata de Tine, ca eu voi folosi toate acestea spre binele saracilor si împovaratilor si sa devina deci din murdaria aceasta a diavolului la sfârsit totusi înca aur pentru cerurile lui Dumnezeu!
         Eu nu le voi da, ce-i drept, aurul si argintul acesta oamenilor în mâna, pentru ca acesta este într-adevar o otrava pentru inimile slabe pamântesti ale oamenilor; dar eu le voi procura adapost si posesie celor fara adapost si posesie cu pamânturi fara taxe de impozit si le voi da animale si pâine si haine. Fiecaruia însa, pe care eu îl voi ferici, îi va fi propovaduit cuvântul tau si i se va face cunoscut numele Tau, ca el sa stie într-un mod viu, cui trebuie el sa-i multumeasca pentru toate acestea si ca eu nu sunt nimic decât numai un slujitor rau si trândav! - Tu, o Doamne, întareste-ma însa întotdeauna, când eu voi sluji în numele Tau! Daca as dori însa vreodata, sa ma îndrept numai cu un gând înspre lume, atunci lasa sa devina slabe toate puterile mele, ca eu sa fiu constient, ca sunt un om slab si nu sunt în stare sa înfaptuiesc nimic din propria mea putere!“
         Eu pun însa dupa aceea mâna Mea pe inima lui si îi spun: „Prietene si frate! Aici înauntru pastreaza-Ma si nu îti va lipsi niciodata puterea spre îndeplinirea faptelor alese! Da, în credinta vie si în dragostea deplina si curata fata de Mine si în intentia, sa faci bine oamenilor în numele Meu, le vei porunci tu elementelor si ele te vor asculta! Vânturilor nu le va fi neânteleasa strigarea ta si marea va recunoaste conceptia ta. Si unuia sau celuilalt munte îi vei putea spune: „Ridica-te si arunca-te în mare!“ si se va întâmpla, asa precum tu ai poruncit.
         Daca însa cineva va cere de la tine semne din cauza credintei, atunci nu lasa sa se întâmple, ca celui care cere sa i se dea un semn; pentru ca cine nu vrea sa recunoasca adevarul din pricina adevarului si daca acesta nu-i este un semn îndestulator, pentru acela este mai bine, ca el sa ramâna în obirea lui; pentru ca daca el va fi silit printr-un semn sa adopte adevarul si totusi nu face însa atunci conform învataturii, atunci este semnul o dubla judecata pentru el. În primul rând este el silit prin semn, sa accepte adevarul ca fiind adevar  - daca el îl recunoaste pe acesta în orbirea lui ca fiind astfel sau nu-l recunoaste -  si în al doilea rând trebuie el sa decada evident într-o judecata de pedeaspsa mai aprofundata în sine însusi ca urmare a ordinii Dumnezeiesti, daca el nu înfaptuieste conform adevarului silit sa-l adopte prin semn, fiind tot aia daca el recunoaste pe deplin adevarul ca fiind adevar sau nu; pentru ca reusita semnului i-a oferit dovada care obliga. Si aceasta este deja îndeajuns; întelegerea sau neântelegerea nu dezvinovateste aici pe nimeni.
         Pentru ca daca cineva spre adeverirea adevarului auzit doreste aprig un semn si spune: „Eu nu înteleg, ce-i drept, motivul adevarului din cuvântarea ta, daca însa conform dictiei (felului), prin care îmi este data o astfel si o astfel de învatatura, îmi este furnizat un semn ca fiind o veritabila dovada, atunci vreau eu sa accept o asemenea învatatura ca fiind deplinul adevar!“ Asadar, îi este atunci dat semnul celui care cere si el nu poate trece peste faptul, de a accepta adevarul învataturii, daca el îl recunoaste pe acesta pâna la temelie ca fiind astfel sau nu; pentru ca atunci se afla aici semnul ca un garant de necontestat.
         Pentru ca însa orbirii lui nu-i este posibila, sa ajunga la temelia adevarului si el ar putea ajunge dupa notiunile sale prin urmarea învataturii de adevar la confortabilitati de viata prea însemnate si niciodata pentru el obisnuite, de aceea gândeste el în sine: „Este într-adevar un sâmbure de adevar în aceasta, pentru ca, altfel, n-ar fi fost semnul posibil; dar eu totusi nu înteleg motivul si daca fac conform acestuia, atunci ma costa aceasta o mintire de sine îngrozitoare. De aceea mai bine n-o fac si ramân la felul meu de trait obisnuit, care, ce-i drept, se afla aici fara semne iesite din comun, dar, lasând aceasta deoparte, este foarte placut!“
         Uite, tocmai în aceasta salasluieste atunci însa deja judecata de pedeapsa, pe care si-a facut-o însusi cel care cere semnul prin semnul dat lui dupa cererea lui, care i-a furnizat dovada de nezdruncinat, împotriva careia el nu poate oferi nici o dovada contrarie; el însa, în felul pe dos al sau de a vietui apare atunci totusi ca un om care combate adevarul vesnic si îl respinge într-adevar puternic, cu toate ca el nu poate sa alunge din cale semnul de nesters, care i-a fost oferit spre autentificarea adevarului, vesnic niciodata ca succesul pentru adevarul lui aratat ca niciodata existând. De aceea este în consecinta cu neasemanat mai bine, sa nu oferi niciodata un semn spre autentificarea adevarului!
         Dar spre folosul oamenilor si spre alte evlavii poti tu sa înfaptuiesti fara nici o provocare în secret semne, atât de multe câte doresti tu si aceasta nu-i va fi nimanui spre pacat si mai putin spre judecata. Daca tu ai înfaptuit însa de dinainte semne spre folosul oamenilor, atunci poti tu dupa aceea sa le si dai acelor oameni în cauza într-adevar o învatatura, daca ei poarta în sine o cerinta dupa aceasta; daca ei nu poarta însa nici o cerinta, atunci da-le numai o avertizare serioasa fata de pacat. Dar o învatatura urmatoare nu le mai da; pentru ca atunci te considera aceia, care au fost ajutati, ca esti un doctor miraculos si semnul nu mai are pentru ei nici o judecata silita si urmatoare.
         Toti însa, carora le-a fost data puterea, sa înfaptuiasca semne în caz de nevoie, sa urmeze devotati acest sfat al Meu, daca ei vor sa înfaptuiasca într-adevar bine.
         Inainte de toate sa se fereasca însa fiecare, sa înfaptuiasca semne într-un fel care duce la atâtare si mânie! Pentru ca fiecare semn poate si trebuie înfaptuit numai pe temelia celei mai curate si adevarate iubiri si blândeti; daca el este însa înfaptuit în mânie si furie, ceea ce este si asta posibil, atunci îsi are si iadul partea lui la aceasta si un asemenea semn nu numai ca nu aduce nici o binecuvântare, ci un blestem.
         Deoarece Eu v-am dat însa voua tuturor de mai multe ori învatatura, ca voi sa-i binecuvântati înca chiar si pe aceia, care va vor blestema, cu cât mai putin trebuie sa fie pregatit un blestem din partea voastra celor orbi în duh, care nu va întâmpina cu nici un blestem, ci numai cu orbirea înfumurata a inimii lor!
         Gânditi-va, deci, bine la aceasta si procedati astfel, caci asa veti raspândi binecuvântarea peste tot, chiar daca nu fara exceptie într-un mod duhovnicesc, dar totusi trupesc, precum si Eu însumi am facut-o si o mai fac înca totdeauna; pentru ca deseori influenteaza o binefacere curat trupesca la un sarac mai mult asupra inimii sale si asupra duhului sau decât o suta dintre cele mai bune învataturi de virtuti si este de aceea si conform ordinii, ca la raspândirea Evangheliei sa croiesti o cale în inima saracilor prin bine faceri corporale si de-abia atunci sa le propovaduiesti cugetelor sanatoase Evanghelia, decât sa pui predica înainte si dupa aceea sa-i arunci pe ascultatorii saraci într-o judecata evidenta printr-un semn, deci - sa-i arunci într-o saracie înca mai mare, decât era atunci prima lor saracie, privind pur trupul.
         Daca esti tu chemat la un bolnav, atunci pune mâinile peste el înainte de predica, ca sa-i fie mai bine; daca el te întreaba atunci si spune: „Prietene, cum ti-a fost asa ceva cu putinta?“ , de-abia atunci spune: „Prin credinta vie în numele Aceluia, care a fost trimis de Dumnezeu din ceruri pentru adevarata mântuire a tuturor oamenilor!“ - Daca el te va întreba atunci mai departe de nume, atunci da-i în baza capacitatii puterii sale de întelegere asa de multa învatatura introductiva, ca el sa înceapa sa înteleaga posibilitatea unei asemenea aparitii .
         Daca a ajuns el asa de departe, atunci fa-i tot mai mult cunoscut în dreapta masura. Daca tu gasesti dupa asemenea conversatii, ca inima ascultatorului devine tot mai primitoare, atunci spune-i în sfârsit totul si el va primi aceasta cu siguranta si va crede fiecare cuvânt al tau. Daca însa îi dai tu dintr-o data prea mult, atunci aceasta îi va zdrobi si îi va zapaci gândurile si tu vei avea atunci cu el o bucata grea de treaba.
         Asa cum nu li se da copiilor nou-nascuti de îndata o mâncare de om matur, care i-ar omorî, tot asa nu-i voie cu atât mai putin sa li se dea imediat la început copilului duhoovnicesc o mâncare duhovnicesc barbateasca, ci numai una foarte potrivita duhovniceasca pentru un asemenea copilas, caci altfel vor fi ei omorâti si atunci este foarte greu, sa-i reânviezi în duh. - Ati înteles si ati priceput bine voi toti acum aceasta?“
         Spun toti cu inima emotionata: „Da, Doamne, aceasta ne este acum asa de limpede ca soarele în cea mai luminoasa amiaza si noi vom lua aceasta foarte devotat în consideratie!“
         Spun Eu: „Bine, atunci sa merge la pestera, în care fariseii si-au ascuns comorile lor; pentru ca în pestera mai este înca o pestera si noi vrem s-o cercetam amanuntit. Luati însa faclii cu voi într-o masura îndestulatoare si tot asa vin si pâine; noi vom întâlni acolo fiinte, care vor fi foarte flamânde.“

4. Vizitarea si descrierea unei pesteri de stalagtite si stalagmite.

         Atunci porunceste Kisjonah sa se aduca toate. Baram, care înca nu se putea desparti de noi, porunceste si el sa se aduca de catre oamenii sai proviziile de vin si de pâine mai ramase. Jairuth si Jonael, care nici ei nu se pot desparti de Mine, Ma si roaga, daca au voie sa ia parte la aceasta expeditie.
         Si Eu spun: „Bineînteles; pentru ca voi sunteti chiar necesari la aceasta si Archiel ne va face slujiri bune de felul lui propriu! - Eu va mai spun însa înca ceva si aceasta este: Tocmai paraseste Sicharul o deputatie (delegatie) de la dusmanul vostru cel mai mare si vine încoace, pentru a va convinge sa va reântoarceti foarte acusi; pentru ca poporul s-a sculat împotriva lor si l-a alungat deja alalta-ieri pe preotul nou pus în functie. Si acesta este în delegatie. Ei vor ajunge înca astazi seara aici, când noi îi vom prelucra putin. Acum însa, sa mergem la drum!“ - Vroiau însa si femeile si slujitoarele sa fie prezente la aceasta expeditie si M-au întrebat din pricina acestui lucru.
         Eu însa le-am spus lor: „Dragele Mele fiice! Acesta nu este un drum pentru voi; de aceea ramâneti numai frumos acasa si îngrijiti-va, ca noi sa gasim seara o cina în masura dreapta!“ - Femeile s-au aratat multumitoare si Maria si s-au îngrijit de casa. Lydia s-ar fi dus, ce-i drept, cu foarte mult drag cu noi; dar deoarece ea a vazut, ca aceasta nu era vointa Mea, a ramas astfel si ea acasa si a facut, ce faceau si celelalte.
         Noi însa ne-am dus pe cale, am ajuns în câteva ore la grota sau pestera si am pasit de îndata în ea cu faclii aprinse. Atunci s-a mirat Kisjonah din pricina spatiului mare si din cauza a foarte interesantelor figuri de stalagmite si stalagtite, care sunt în aceasta pestera într-adevar cele mai remarcabile din toata Asia mica, care enumara o mare sumedenie de asemenea pesteri. Înfatisari gigantice de tot felul paseau aici în întâmpinarea privitorului timid.
         Faustus însusi, caruia altfel nu-i lipsea curajul de erou roman, fusese aici foarte descurajat si spuse: „Aici ai putea fara voie sa fii adus la parerea, ca, sub pamânt, trebuie totusi un fel de zei sa locuiasca, care pot aduce la iveala asemenea înfaptuiri uriase prin puterea lor imensa. Aici sunt reproduceri de oameni, animale si pomi; dar în ce marime! Ce ar fi aici templele uriase si statuile Romei fata de acestea?! - Da, - acest foarte bine arab alcatuit! Într-adevar, daca am vrea si am putea sa ne urcam pâna pe crestetul lui, o ora întreaga am avea de mers pe trepte în sus. El are la aceasta înca o pozitie sezânda si ma ameteste daca ma uit în sus la capul lui! Ah, aceasta este într-adevar în cea mai deplina seriozitate peste toate masurile demn de privit si de cugetat! Este imposibil ca întâmplarea sa fii facut aceasta!? - Acesta este iarasi un grup de razboinici cu sabie si sulita! Acolo din planul adânc de fond ne surâde un foarte urias elefant; desenul nu lasa nimic de dorit! - Doamne, Doamne! Cum, cum s-au format totusi toate acestea asa de minunat?!“
         Spun Eu: „Prietene, priveste acum îndelung la toate, ce se vor arata în fata privirii tale si nu întreba multe; explicatia foarte naturala va urma dupa aceea. Vor mai aparea aici înca unele lucruri, care te vor transpune într-o mult mai mare minunare; dar nici despre acestea nu întreba! Când noi vom fi din grota iarasi în aer liber, va voi lamuri voua tuturor toate aceste lucruri.“
         Noi mergem acum mai departe si ajungem într-o hala foarte mare si înalta, care nu este însa întunecata, ci luminata foarte acceptabil; pentru ca în aceasta hala exista mai multe izvoare de titei, care au fost aprinse deja cu multi ani înainte de oameni, carora le servea aceasta grota ca locuinta si au ars de atunci continuu foarte luminos cu flacari variabil de puternice si au iluminat partial aceasta hala mare, în timp ce în aceasta hala cadea o lumina a zilei destul de puternica si dintr-un punct al cupolei înalte printr-o iesire destul de larga în aer liber, - si era astfel aceasta grota, cum am spus, iluminata foarte satisfacator.
         Suprafata pamântului acestei grote sau hala de grota lasa însa sa se vada tot felul de înfatisari. Acolo erau serpi pe jos, broaste uriase si tot felul de alte înfatisari de animale formate pe de-o parte bine si pe de-o parte rau si numai pe jumatate, precum si o masa mare de formari de cristale mici si imens de mari în toate culorile, care oferea o priveliste nespus de surprinzator de frumoasa.
         Atunci a spus Faustus: „Doamne, aici ar exista o podoaba împarateasca într-un belsug, cum de una asemanatoare într-adevar niciodata n-a visat ceva un împarat! Aceasta va fi însa cumva totusi într-adevar un fel de Tartarus, cum îl descrie mitologia greceasca!? Pornese înca numai Styx-ul, batrânul Charon, cei trei judecatori cunoscuti si nemilosi ai sufletului Minos, Aekus si Rhamadanthis, în sfârsit câinele cu trei capete Zerberus, dupa aceea unele furii si la sfârsit chiar înca Pluto cu frumoasa Proserpina si Qualentartarus-ul ar fi gata! Aceste multe focuri din pamânt si din ziduri, cele mii de forme ale înfatisarilor de animale pe pamânt - chiar daca moarte si pietrificate - si înca o sumedenie de alte lucruri de tartarus dau marturie numai prea tare, ca noi suntem acum deja ori în însusi Tartarus-ul sau totusi cel putin pe cea mai buna cale înspre acesta; sau, ceea ce mi se pare cel mai plauzibil: aceasta sau o alta grota asemanatoare cu aceasta este cu siguranta motivul pentru mitul grecesc al Tartar-ului!“
         Spun Eu: „Ultima afirmatie are multe parti adevarate, chiar daca nu sunt toate general valabile; pentru ca clerul tot timpul cel mai siret al tuturor popoarelor a înteles în toate timpurile si peste tot întotdeauna cel mai bine, sa exploateze asemenea stari naturale spre propriul lor avantaj si sa le foloseasca în cel mai bun mod. Asemenea a folosit el si în Grecia si în Roma si i-a dat atunci la aceasta înca fanteziei lor rele spatiul de joc cel mai liber, prin care fireste ca popoare si popoare au fost batute late si oarbe în acest timp  si înca continuu pâna la capatul lumii sunt batute late si oarbe - acusi mai mult, acusi mai putin.
           Atâta timp cât pamântul va putea arata imagini schimbatoare, atâta timp si oamenii, care sunt orbi din diferite motive si au frica de lumina în spirit, se vor gândi în fantezia lor la tot felul de imagini neclare si le va darui forta si efecte dumnezeisti, deoarece ei ca fiind niste orbi nu vor putea reusi sa vada adevaratele motive.
         Acum iata si Styx-ul , marinarul Charon si peste acesta în putina departare un râu care nu poate fi prea adânc, care de fapt este doar un mic lac si poate fi trecut în picioare în cea mai îngusta parte a sa, vezi tu în lumina slaba si pe cei trei judecatori ai tai, câteva furii, pe Zerebus si pe Pluto împreuna cu Prosperina, - figuri, care par din departare asa, dar din apropiere si într-o lumina mai tare se aseamana cu orice altceva, decât ce a facut fantezia omeneasca din ele. - Dar acum sa mergem, fara sa-i oferim lui Charon plate de drum, pe jos peste Styx si pe partea cealalta ne vom uita cu atentie la acel Tartarus.“
         Noi trecem peste asa zisul Styx în picioare într-o parte unde este mica apa si intram în Tartarus printr-o crapatura cât se poate de mica, care luminat prin facliile noastre, se arata încet a fi o comoara mare, care nu a fost înca tradata de farisei si prin Mine apare totul ce a fost înca ascuns la lumina clara a zilei.

5. Povestea comorilor gasite.

         Faustus ridica mâinile peste cap si îl cheama de îndata pe Pilah la el, spunându-i asa: „Nu ai stiut tu, deoarece tu nu mi-ai dezvaluit nimic? - Vorbeste -, caci altfel nu îti va fi bine!“
         Spune Pilah: „Stapânule! Nu am stiut nimic de aceasta si eu nu am mai intrat pâna acum niciodata atât de adânc în aceasta pestera! Cei batrâni poate ca au stiut; dar ei nu au spus nimanui nimic, ca la sfarsit sa le ramâna pentru orice fel de închisoare bani de rascumparare. Ia însa totul; spre munltumirea Domnului este acum totul al tau!“
Faustus ma întreaba si pe Mine daca Pilah a spus adevarul si Eu am confirmat spusele lui Pilah si am spus spre Faustus: „Prietene, daca cineva ar fi luat de sotie o fiica a unei case respectabile, atunci are tot dreptul ca el sa astepte zestre din partea ei. Tu ai avut multa treaba si la împartirea bunurilor nu a picat nici o parte pentru tine, - iar din aceasta cauza ia tu întreaga comoara ca sa fie pe deplin proprietatea ta; dupa evaluarile pamântesti valoreaza o mie ori o mie de lire.
         Dar cea mai mare valoare o au perlele acelea mari, deoarece fiecare dintre ele are  marimea unui ou de gaina. O lada întreaga, este plina de aceste perle mari si de fapt fiecare dintre ele are o valoare de nepretuit. Astfel de perle nu mai exista acum pe pamânt, deoarece nu mai exista astfel de scoici pe lânga multe alte animale stravechi. Aceste perle nu au fost pescuite din mare, ci regele Ninias, numit si Ninus, le-a gasit în pamânt când a ordonat sapaturile, pentru a  construi cetatea Ninive. Prin destinele nenumarate au ajuns deja de pe timpul lui David, dar cea mai mare parte pe timpul lui Solomon aici în Ierusalim; în aceasta pestera au venit însa, când romanii au cucerit Palestina, dar de fapt atunci când ei au cucerit jumatate din Asia.
         Preotilor supremi care le este deja de mult timp cunoscuta pestera, au strâns cele mai mari comori ale templului, atunci când au auzit de cucerirea romanilor si au adus toate bogatiile cu mare bucurie pâna aici. Leii de aur, care au purtat tronul regelui Solomon si care în parte pazeau treptele acestuia, s-au îngropat în moloz si praf când Ierusalimul a fost distrus pe timpul babilonilor, dar la refacerea care a urmat orasului s-au gasit din nou si li s-a dat preotilor pentru a ramâne în templu. Toate acestea se afla în mare parte aici; caci tot ce a fost de valoare si ce s-a putut strânge în mare graba, s-a adus aici pe timpul când romanii au navalit tara si atunci când babilonii puternici au navalit, iar parti importante ale comoriilor din templu au fost duse în pesterea la Chorazin, cu toate ca babilonii au mai gasit în templu destule cupe si vasuri, care au fost dupa cuvânt binecuvântate pentru a sluji templului, care le-au dus cu ei în Babilonia. Ordona oameniilor tai, ca ei sa scoata toate acestea afara din pestera; dupa aceea sa baricadeze Archiel intrarea acestei grote, ca sa nu mai paseasca vreodata un om în ea.“
         Faustus le ordona imediat slujitoriilor sai, sa transporte toate comorile afara; dar când acestia vor sa ridice comoriile nu au destula putere, sa cuprinda multele lazi mari si foarte grele. Ei Ma roaga însa, ca sa le daruiesc puterea necesara!
         Eu însa îl chem pe Arhiel si vorbesc: „Du tu toata aceste mizerie afara, siisus sa-l duci imediat spre Kis în magazia cea mare!“ - Într-o clipa au disparut toate lazile acelea grele si Arhiel a fost într-o clipa înapoi, asa ca nimeni nu a putut observa ca Arhiel a lipsit.
         Spune dupa aceea Faustus: „Acest lucru este extraordinar! Slujitorii mei ar fi avut de lucru cu acele lazi cu siguranta trei zile - dar aici a fost vorba de o clipa de neobservat si din toate acele multe lazi nu se mai poate zari nici macar una singura! La aceasta nu mai întreb eu posibilitatile acestei fapte; caci pentru aceasta este nevoie de gânduri dumnezeiesti, pentru a întelege astfel de aparitii si sa le poti evolua cu dreptate!“
         Spun Eu: „Da, da, aici ai dreptate! Nu ar fi deocamdata nici pentru un om bine, daca el ar întelege totul, ceea ce el vede în fata ochiilor. Caci este scris: ‘Daca vei mânca din pomul cunoasterii, atunci tu vei muri!’ Este de aceea si mai bine, ca fiecare fapta miraculoasa sa fie luata dupa aparentele prin care se prezinta si sa se gândesca viu, ca la Dumnezeu nu este imposibil nimic, decât sa doreasca explicatii, din care nu întelege nimeni nimic.
Este îndeajuns, ca tu poti vedea, ca exista pamântul, care este în stare sa poarte si sa hraneasca oamenii! Daca ai stii tu, cum a fost facut pamântul, atunci si-ar pierde pentru tine farmecul si nu ti-ar mai fi pe plac, dar ai avea o dorinta, sa explorez un alt pamânt în toate amanuntele sale. Si daca ai descoperi ca si aceasta s-a înfiintat asa si are tot acelasi contintul, iar asa si la al treilea, al patrulea si la al cinci-lea, atunci nu ai mai vrea, sa cercetez un al-7-lea sau al-8-lea pamânt;  si atunci ai deveni lenes si fara nici o dorinta, ai desconsidera viata si ai începe cu suparare sa blestemi viata si ora, care a început sa te îmbogateasca cu aceasta cunoastere, - iar o astfel de stare ar fi o moarte curata pentru sufletul tau!
         Dar pentru ca dupa ordinea dumnezeiasca este totul în asa fel aranjat, ca fiecare om cât si fiecare suflet de înger cunoaste toate lucrurile treptat si atunci chiar numai pâna într-un anumit grad, de la natura dumnezeiasca în sine ca si în toate lucrurile create, atunci poate sa înteleaga, ca îi ramâne dorinta de viata care se dezvolta si dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele, caci doar prin aceasta el poate si devine fericit. - Întelegi tu un astfel de adevar?“
         Spune Faustus: Da, Domnul si prietenul meu, eu înteleg aceasta foarte bine! Si de aceea nu mai vreau eu sa te întreb pe Tine despre motivul acestor aparitii în grota.“

6. Formarea si prabusirea pesterei de stalagmite si stalagtite

         Spun Eu: „Aceasta nici nu este într-adevar prea important. Daca tu stii aceasta sau si daca nu stii, nu te va face mai sarac în viata sau mai bogat. Dar acest lucru poti tu totusi sa-l stii, ca la asta n-a avut niciodata o mâna omeneasca ceva de-a face, ci natura elemetelor singura a format aceasta ca din întâmplare. Muntii sug continuu o umezeala dizolvanta din aer; la aceasta vine deseori ploaia, zapada si ceata, care înfasoara foarte des vârfurile rotunde cele mai de sus ale muntilor. Toate umezelile depuse pe munti se scurg în cea mai mare parte prin pamântul si piatra muntilor si acolo unde ajung ele peste un spatiu interior gol, se aduna ele în picaturi, care constau aproape pe jumatate din calcar dizolvat. Asemenea picaturi cad jos. Apa lor curata se scurge atunci ori si mai mult în adânc, sau ea se evapora într-un asemenea spatiu. Dar masa de calcar cleioasa devine tot mai tare si se formeaza în sfârsit prin continua sporire tot felul de forme, care arata asemanatoare acusi cu o înfatisare, acusi cu o alta înfatisare de pe pamânt - acusi mai mult, acusi mai putin. Si în acelasi fel s-a format asadar si toate înfatisarile în aceasta pestera într-un mod foarte natural, cu toate ca pe lânga este si de presupus, ca, spre orbirea oamenilor slabi, servitorii lui Satan au contribuit însemnat la formarea mai buna a tot felul de înfatisari asemanatoare cu cele omenesti.
         Este de aceea mai bine, ca o asemenea grota care avantajeaza foarte mult superstitia întunecata sa fie facuta inaccesibila pentru toate timpurile urmatoare. Si astfel sa mergem acum iarasi afara în aer liber, ca Archiel-ul sa-si îndeplineasca sarcina lui cu aceasta pestera!“
         Faustus îmi multumeste adânc pentru aceasta explicatie si spune: „Mie îmi este aceasta explicatie cu atât mai limpede de înteles, pentru ca eu am auzit una ca aceasta - chiar daca mai mult ca o ipoteza (presupunere) - deja rostita de la cunoscatorii romani ai naturii. Dar si propozitia de adaugare despre contributia lui Satan este foarte valoroasa; pentru ca dusmanul vietii nu va lasa cu siguranta asemenea lucruri nefolosite si urmarile rele se afla în trei parti ale lumii în fata ochilor nostri! Toate acestea îmi sunt acum limpede ca soarele; dar numai legatura unui lucru cu asta nu pot sa înteleg asa de bine, - si acesta este fericirea lui Dumnezeu!
         Spune-mi, ce fel de placere poate avea asadar Dumnezeu, caruia trebuie sa-i fie cunoscut vesnic mereu la fel si patrunzator motivul cel mai din interior a toata faptura, la viata Lui proprie si de nedistrus?! Poate, oare, o asemenea claritate necesara si foarte egala  sa-I satisfaca placerea Lui, care ar trebui totusi sa-l omoare de fiecare data de atâta plictiseala, fara sa se poata vreodata cumva schimba din Sine însusi?“
         Spun Eu: „Uita-te aici la oameni! Acestia sunt placerea lui Dumnezeu, daca ei devin în ordinea Lui, c e e a  ce ei sunt destinati sa devina. În ei gaseste Dumnezeu iarasi cei de o seama cu El si cresterea lor continua în cunoasteri de tot felul si astfel în toata dragostea, întelepciunea si frumusetea este fericirea si placerea de nedistrus a lui Dumnezeu! Pentru ca tot, ce cuprinde nemarginirea, exista numai din pricina micului omul si nu exista vesnic nimic, care n-ar fi aici numai din cauza micului om. - Acum stii tu si acest lucru! Dar acum sa iesim din aceasta pestera, ca Archiel sa poata îndeplini cât se poate de curând însarcinarea lui!“
         Noi ne grabim acum afara din grota si ajungem acusi la sfârsitul acesteia. Când noi toti ne aflam în afara grotei, îi fac lui Archiel un semn si în acel moment se întâmpla o bubuitura puternica si intrarea foarte spatioasa se arata acum ca un perete înalt de granit, prin care cu osteneala usoara într-adevar nici un muritor n-ar putea patrunde spargând, chiar daca el si-ar propune aceasta cât se poate de serios. Pentru a face însa intrarea asa zicând pe deplin imposibila, fusese, dupa ce noi ne-am îndepartat de la locul intrarii cam la o departare de trei mii de pasi, îndeplinita o mutare a solului pamântesc, în asa fel, ca locul de intrare anterior a fost miscat în sus la o înaltime de peste o suta de ori a înaltimii omului fata de solul pamântesc accesibil, care a fost împins în adânc si ar fi trebuit acum sa ai o scara înalta de peste o suta de ori înaltimea omului, pentru a ajunge peste zidul vertical abrupt în sus la fostul loc de intrare, - ceea ce ar fi fost însa atunci totusi fara roade, pentru ca intrarea însasi a devenit cel mai tare si abrupt zid de piatra.
         Când Faustus si toti ceilalti prezenti vad o asemenea schimbare cu acest loc al muntelui, spune Faustus catre Mine: „Doamne si prietene! Cu adevarat, eu nu ma mai pot stapâni acum! Aparitiile devin prea creator de mari; ele se afla deja la o departare de o vesnicie de orizontul meu de cunoastere! Eu acum într-adevar nu stiu, daca mai traiesc, sau daca visez! Se întâmpla aici lucruri asa de ciudat misterios minunate, ca stai aici la însusi cea mai mare luciditate ca unul pe deplin beat si de-abia mai esti în stare sa diferentiezi în propria constienta, daca apartii de genul masculin sau de cel feminin. - Aici, uita-te numai la acest zid îngrozitor de piatra! Unde fusese acesta înainte, când noi merseseram pe drum foarte agreabil în grota pe o poteca de picior destul de bine de pasit?
         Si ceea ce este însa de fapt înca cel mai ciudat lucru la aceasta întâmplare, consta în aceea, ca la toata schimbarea a mai multe mii de falci de sol nu este de descoperita nici o urma de vreo distrugere cu forta. Treaba arata totusi exact asa, de parca aici de la facerea lumii n-ar fi fost niciodata schimbat ceva!? Adevarat, daca aici ar fi lucrat o mie de oameni pe o perioada de o suta de ani, atunci este cu semnul întrebarii, daca ei ar fi putut sa miste numai din loc o asemenea masa în asa fel, ca un asemenea zid de piatra, care are per total o înaltime de aproximativ cincizeci de lungimi de om si o latime de mai mult de o ora, deci sa fi fost astfel pus liber, precum el se afla acum liber aici, de la care nu era de descoperit nici o urma înca cu putine momente înainte, sa nu mentionam un asemenea fel purtator care nu arata nici cea mai mica urma de o asemenea distrugere! Aceasta este de neauzit în cea mai deplina seriozitate! Eu sunt acum numai curios, ce fel de înfatisare a fetei vor face cei multi marinari, daca ei vor gasi, în locul împrejurimii dese de padure de dinainte, acum acest zid urias! - Multi nici macar nu se vor putea orienta, unde se afla ei; si multi se vor uita la aceasta ca boul la o poarta noua, cu care el înca nu este obisnuit!“
         Spun Eu: „De aceea va spun voua tuturor, ca voi sa taceti despre acest lucru si nici macar femeilor voastre sa nu le înstiintati nimic de asta; pentru ca Eu de aceea nu le-am lasat sa mearga si de aceasta data cu noi, pentru ca ele la întâmplari iesite din comun în ciuda a toata interzicerea nu pot sa câstige niciodata de la limbile lor ascultarea tacuta. De aceea sa nu spuneti nici voi nimic femeilor voastre despre întâmplarile iesite din comun, care s-au întâmplat aici! Voi puteti într-adevar sa le descrieti înfatisarea grotei si sa le si faceti mentionare despre comorile nou gasita; dar mai departe sa nu cumva sa spuneti o alta silaba!“ - Toti jura solemn acest lucru si noi urmam dupa aceea calea noastra spre Kis foarte linistiti si ajungem acolo tocmai la asfintitul soarelui. Aici ne vin fireste femeile si slujitoarele lasate acasa în mare numar în întâmpinare si nu pot întreba îndeajuns de repede, toate întâmplarile minunate ce le-am fi trait natural. Dar ele primesc raspunsul, ca este înca prea devreme, pentru a întreba si la toata aceasta treaba nu este nimic altceva decât preluarea unei comori înca tainuite de catre farisei. Cu acest raspuns se lasa multumite femeile curioase si nu mai întreaba de alte multe lucruri mai departe.
         Noi însa ne ducem apoi de înadata la cina, unde toti, care fusesera cu noi, n-au avut nici o mâncare de prânz si devenisera deja foarte însemnat de flamânzi si îsi doreau de aceea deja foarte tare o cina bogata.

7. Faustus gaseste comorile în depozit bine ordonate si supravegheate.

         Dupa cina acusi consumata de-abia a mers Faustus la îndemnul Meu în marea magazie, pentru a verifica, daca comorile aduse de Archiel din grota la Kis ar fi în ordine. Toate erau aici în cea mai buna ordine lânga o mare carte de însemnari a toate comorile distincte împreuna cu aratarea pretului, cum ele fusesera gasite în grota. Faustus îi întreaba pe paznici, cine a facut aceste însemnari.
         Paznicii raspund însa: „Doamne, pe acestea le-am gasit deja, când am fost noi pusi aici ca paznici. Cine a facut asta, nu stim noi de aceea sa-ti spunem.“
         Spune Faustus mai departe: „Spuneti-mi, cum au ajuns asadar aceste comori aici si cine le-a adus!“
         Spun paznicii: Nici acest lucru nu-l stim; a venit doar un om tânar, pe care îl vazusem deja de multe zile aici în compania doctorului miraculos din Nazaret si ne poruncise, ca comorile sa fie supravegheate. Noua ne-a fost dupa aceea poruncit de catre subjudecatorul roman sa venim aici si tinem acum paza deja de doua ore pline. Aceasta este totul, ce stim noi despre comoara si aducerea ei încoace si nici o silaba mai mult sau mai putin!“
         Faustus se duce apoi cu însemnarea luata la sine la subjudecator si îl întreaba tot asa ca pe paznici; dar subjudecatorul stie despre toata treaba tot asa de putin precum cei întrebati înainte. Faustus însa, deoarece el vede, ca aici nimeni din Kis nu stie ceva despre aducerea încoace a comorilor, îsi spune în sine: „Pentru ca ei toti nu stiu nimic, atunci eu nici nu vreau sa-i mai fac atenti la altceva urmator, ca acest lucru sa nu fie într-un mod inutil prin aceasta cunoscut poporului!“
         Cu o asemenea cuvântare în sine se duce Faustus iarasi în locuinta lui, unde îl asteapta deja femeia lui tânara cu bratele deschise. Dar înainte ca el sa se duca la linistea de noapte, mai vine el la Mine, pentru a discuta lucruri importante. Dar Eu îi spun sa vina mâine la Mine si îi zic acum sa mearga la liniste pentru trup si suflet, care îi este nevoie înainte de toate. Si Faustus se si duce atunci de înadata la linistea, care îi era nevoie asa ca tuturor celorlalti.
         În somnul bun are noaptea un sfârsit rapid si astfel a fost si aici cazul; credeai, ca ai adormit de-abia cu câteva minute înainte si deja i-a chemat pe toti dimineata luminoasa, sa paraseasca asternutul placut si sa înceapa iarasi lucrul de zi. Micul dejun deja devreme pregatit i-a chemat pe toti din diferitele odai de dormit în marea sala de masa, în care toti ca în zilele trecute au servit gustarea si dupa mâncare toti laolalta Mi-au adus Mie pentru prima oara multumirea în numele lui Iehova si slava dupa felul lui David, care spuse acolo (Psalmul 33)
         „Bucurati-va dreptilor; celor drepti li se cuvine lauda. Laudati pe Domnul în alauta, în psaltire cu zece strune cântati-I Lui. Cântati-I Lui cântare noua, cântati-I frumos, cu strigat de bucurie. Ca drept este cuvântul Domnului si toate lucrurile Lui întru credinta. Iubeste milostenia si judecata, Domnul; de mila Domnului plin este pamântul. Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întarit si cu duhul gurii Lui toata puterea lor. Adunat-a ca într-un burduf apele marii, pus-a în visterii adâncurile. Sa se teama de Domnul tot pamântul si de El sa se cutremure toti locuitorii lumii. Ca El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit. Domnul risipeste sfaturile neamurilor, leapada gândurile popoarelor si defaima sfaturile capeteniilor. Iar sfatul Domnului ramâne în veac, gândurile inimii Lui, din neam în neam. Fericit este neamul caruai Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de mostenire Lui. Din cer a privit Domnul, vazut-a pe toti fiii oamenilor. Din locasul Sau cel sfânt, cel gata, privit-a spre toti cei ce locuiesc pamântul. Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor, Cel ce pricepe toate lucrurile lor. Nu se mântuieste împaratul cu ostire multa si uriasul nu se va mântui cu multimea tariei lui. Mincinos este calul spre scapare si cu multimea puterii lui nu te va izbavi. Iata ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nadajduiesc în mila Lui. Ca sa se izbaveasca de moarte sufletele lor si sa-i hraneasca pe ei în foamete. Si sufletul nostru asteapta pe Domnul, ca ajutorul si aparatorul nostru este. Ca în El se va veseli inima noastra si în numele cel sfânt al Lui am nadajduit. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nadajduit si noi întru Tine!“

8. Despre împaratia cerurilor.

         Dupa ce acum toti mi-au adus aceasta slava de dimineata, Ma întreaba repede Faustus, care fireste ca fusese prezent si la gustare precum la slava de dimineata: „Dar de unde au luat ucenicii Tai toata aceasta exclamatie (Cântec de slava) demna de Tine si foarte minunata si pe deplin adevarata? Asa ceva ales n-am auzit eu înca niciodata!“
         Spun Eu: „Procura-ti de la farisei scriptura lui Dumnezeu si citeste în aceasta psalmii regelui David; în acestea vei gasi tu toate! Capetenia Iair, cu care vom avea înca astazi de-a face, îti va procura într-adevar o asemenea scriptura. Pentru ca, cu doua zile în urma au pus-o ei pe fiica lui în mormânt; ea îi murise lui! El a regretat profund pacatul lui împotriva Mea; de aceea sa si fie el asadar ajutat si el sa nu fie pierdut pentru împaratia lui Dumnezeu!“
         Intreaba Faustus: Doamne, ce fel de împaratia este aceasta si unde se afla ea?“
         Spun Eu: „Da, dragul Meu prieten, adevarata si propriu zisa împaratia a lui Dumnezeu este peste tot pentru adevaratii prieteni ai lui Dumnezeu, pentru dusmanii lui Dumnezeu însa niciunde; fiindca pentru aceia este totul iarasi iad, în toate partile în care tu numai poti si vrei sa-ti îndrepti ochii tai si simturile tale. Jos si sus este la fel. Uita-te ori în sus la stele - pentru ca ele sunt pamânturi ca acesta, pe care pasesti tu - sau scufunda-ti ochii în jos catre pamânt, pentru ca el este judecat ca carnea ta, care trebuie odata sa moara si sa putrezeasca! Cerceteaza si cauta însa la aceasta harnic în inima ta; acolo vei gasi tu, ceea ce cauti. Pentru ca în fiecare inima a omului este pus rasadul viu, din care îti va înflori vesnicul rosu de dimineata al vesnicei vieti.
         Uite, spatiul, în care pluteste acest pamânt ca si marele soare, luna si toate stelele nenumarate, care nu sunt pentru sine nimic altceva decât iarasi sori si pamânturi, este nemarginit! Cu rapiditatea gândurilor tale ai putea tu parasi acest pamânt si în linie dreapta ai putea tu pleca în graba cu o asemenea rapiditate, - si daca pleci tu astfel în graba vesnicii dupa vesnicii, atunci tu totusi n-ai ajunge niciodata aproape de vreun capat dupa multe vesnicii a zburarii în graba rapide ca gândul! Peste tot ai întâlni tu însa fapturi de cel mai rar si minunat fel si mod, care umple si însufletesc pretutindeni spatiul nemarginit.
         Prin inima ta vei pasi tu afara dupa moartea vietii tale în nemarginitul spatiu a lui Dumnezeu si dupa felul înimii tale îl vei gasi tu ori ca cer sau ca iad!
         Pentru ca niciunde nu este un cer creat îndeosebi, nici vreun iad îndeosebi creat, ci toate acestea vin din inima omului; si astfel se pregateste fiecare om în inima, depinde de faptul daca face el lucruri bune sau rele, ori pentru în cer sau pentru iad si cum crede el, vrea si înfaptuieste, tot asa îsi va si trai el credinta lui, din care vointa lui a fost hranita si s-a transformat în fapta.
         Fiecare sa examineze însa înclinatia inimii lui si el va afla cu usurinta, de ce fel de duh este plina inima lui. Daca înclinatiile lui trag inima lui si dragostea acesteia în afara spre lume si simte el în sine un dor aprig, de a deveni în lume ceva mare si bine vazut, - daca are inima care vrea sa devina îngâmfata o neplacere fata de omenirea saraca si daca ea simte în sine instinct, ca ar dori sa stapâneasca peste ceilalti, fara sa fie aleasa si unsa de catre Dumnezeu spre a  stapâni, atunci salasluieste în inima deja samânta iadului, care, daca el nu o va combate si n-o va înabusi, nu-i pregateste omului dupa moartea trupului evident nimic altceva decât iadul.
          Daca este însa inima omului umila si daca se simte fericit sa fie cel mai neânsemnat printre oameni, sa slujasca tuturor, sa nu se aprecieze din cauza dragostei pentru fratii si suroriile sale aproape deloc, sa-l asculte pe seful sau în toate cele bune, cât si pe fratii sai în lucruri utile si daca asa îl iubeste pe Dumnezeu desaupra tuturor, atunci creste în inima sa samânta cereasca spre a deveni un cer adevarat si viu si acel om, care poarta asa în sine belsugul cerului în inima sa plina de credinta vie, plina de speranta pura si dragoste, aceluia îi este imposibil ca dupa moartea trupului sa ajunga altundeva, decât în împaratia cereasca a lui Dumnezeu, pe care el a purtat-o deja în abundenta în inima sa! - Daca cântaresti tu aceasta cu drept, atunci tu vei întelege cu usurinta, cum stau lucrurile de fapt cu împaratia cerurilor cât si cu cea a iadului.“
         Spune Faustus: „Drag si cât se poate de întelept Domn, Invatator si prieten! Într-adevar, cuvintele Tale au fost cât se poate de întelepte; dar de data aceasta eu nu le-am putut întelege în profunzime! Cum este posibil ca cerul si iadul sa fie pe aceiasi pata, ca unul dintre ele sa învinga pe celalalt, acest lucru este înca imposibil pentru un om ca mine, care înca mai gândeste cât se poate de material! Dar cum sa rasara din inima mea la sfârsit o eternitate fericita sau nefericita, este cu totul de neânteles fata de toate celelalte! De aceea eu trebuie sa te rog, ca Tu sa-mi explici aceasta mai amanuntit; caci altfel voi merge orb în spirit acasa, chiar daca este amiaza si cât se poate luminat afara!“

9. Domnul arata prin exemple fiinta cerului si a iadului.

         Spun Eu: „Atunci fii atent; caci Mie îmi pasa, ca tu sa mergi vazator acasa!
         Iata, într-o casa locuiesc doi oameni. Unul este multumit cu tot ce a cultivat cu greutate din pamânt sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Multumit si bucuros este el din pricina rezultatului mic a harniciei sale si cea mai mare fericire a sa este atunci, când împarte rezervele sale greu lucrate cu frati care sunt înca mai saraci decât el. Daca vine unul flamând la el, atunci este bucuros, daca îl poate satura si nu îl întreaba niciodata furios motivul saraciei sale si nu îi interzice ca nu mai are voie sa revina, daca cumva el va fi din nou înfometat.
         El nu scoate o vorba urâta din pricina legilor statului si spune, atunci când i se ia un impozit, ci tot timpul spune cu lauda: ‘Doamne! Tu mi-ai dat; totul îti apartine! Ce ai luat Tu, poti cere oricând înapoi; Doar vointa Ta vesnic sfânta sa se întâmple!’
         Pe scurt, pe acest om nu îl poate deranja în fericirea lui cât si în dragostea sa si în încrederea sa spre Dumnezeu, cât si în dragostea pentru fratii sai nimic; Furia, invidia, cearta, ura si trufia sunt cuvinte straine pentru el.
         Dar în schimb fratele sau este cel mai nemultumit om. El nu crede în nici un Dumnezeu si spune: ‘Dumnezeu este notiunea goala, prin care oamenii îl descriu în cea mai mare masura pe eroul acestei lumi. În neajunsuri poate sa fie fericit doar cel mai prost om, la fel ca si animalele care nu gândesc siisus nu constientiziaza, când ele primesc putin din ceea ce cere natura lor muta si tâmpita. Dar omul, care s-a ridicat prin mintea sa deasupra animalelor, acela nu trebuie sa se multumeasca cu o hrana rea pentru porci, nu trebuie sa scormoneasca prin pamânt cu proprile mâini, - asa cum se cade doar pentru animale si sclavi - ,care sunt gândite pentru ceva mai bun, trebuie însa luata sabia în mâna si sa se ridice ca print ca sa intre sub arcul de triump în orasul lumeasc mare, pe care el l-a cucerit. Pamântul trebuie sa se cutremure sub copitele calului sau, care îl poarta pe spate cu mândrie pe stapânul nunmaratiilor luptatori împodobit cu aur si cu multe pietre pretioase.
         Cu astfel de gânduri alunga un asemenea om existenta sa saracacioasa, blestema saracia în inima sa si se gândeste la diferite metode, cum poate sa puna mâna pe comori mari si pe bogatii, pentru a putea realiza ideeile sale trufase cu ajutorul lor.
         Pe fratele sau multumit îl desconsidera si pe oricare care este mai sarac decât el. La el nu se poate vedea nici o urma de mila; pentru el este o trasatura caraghioasa a sclavilor înfricosati si a maimutelor de companie. Pentru un om este demna binefacerea, - dar acest lucru sa se întâmple cât mai rar posibil! Daca vine la el un sarac, atunci îl înjura cu tot felul de cuvinte si spune: ‘ Du-te de aici, tu bestie lenesa, tu balaur mâncacios cu larva ta zdrentuita de om! Lucra, tu animalule, daca vrei sa-ti primesti hrana! Du-te la fratele diferit de trupul meu, dar sa nu mai vi niciodata în apropierea duhului meu înalt; acesta, ca fiind însusi un animal de povoara, lucra pentru altii ca el si este atât de milostiv ca o maimuta de companie! Eu sunt doar îngadiutor - si îti daruiesc de data aceasta înca viata ta  groaznica de vierme.’
         Uita-te, acesti doi frati, copii a unui tata si a unei mame, locuiesc împreuna în aceiasi casa. Primul este un înger, al doilea însa este aproape în întregime un diavol. Pentru primul este coliba saracacioasa un cer, pentru al doilea însa este tot aceiasi coliba, fara vreo modificare facuta la ea, un iad adevarat plin de chinuri amare. Vezi tu acum, cum cerul si iadul se pot afla pe aceiasi pata?!
          Bineînteles tu te vei gândi: ‘si ce daca? Pe cel dornic de putere trebuie lasat ca sa ajunga la tronul sau si el va fi de folos, în a proteja popoarele si a bate pe dusmanii sai!’ Oda, acest lucru ar putea fi posibil! Dar unde este masura, care i-ar putea spune, pâna unde sa-si urmareasca planurile sale orgolioase? Ce va face el cu oamenii aceia, care nu vor dori sa se închine adânc în fata sa? - Iata, pe aceia îi va tortura în cele mai mari chinuri si lui îi va pasa de o viata omeneasca asa de mult ca de un fir de iarba strivit sub picior! - Prin urmare ce este un asemenea om? - Iata, acesta este deja un diavol!
         Trebuie sa existe regi si printi; dar întelege, acestia trebuie alesi de Dumnezeu si prin urmare trebuie sa fie mostenitori ai regilor unsi. Aceia sunt atunci cei alesi; dar vai de oricare altul, care îsi paraseste coliba saracacioasa si fuge, pentru a dobândi prin orice fel rangul de a domni! Într-adevar, pentru acela ar fi fost mai bine, ca el sa nu se fi nascut niciodata!
         Dar Eu mai vreau sa-ti descriu o imagine din împaratia cereasca a lui Dumnezeu: Se aseamana în întregime cu o împaratie lumeasca buna, unde cresc împreuna cei mai nobili struguri lânga tufisurile spinoase si lânga scaieti - si totusi au acelasi pamânt în jurul radacinii! Diferenta se afla doar în folosirea lor: strugurii îi schimba în ceva bun, dar spinii si scaietii  în ceva rau, nefolositor si necomestibil pentru vreun om.
         Asa curege cerul cât si  în doiavol cât si prin îngerii lui Dumnezeu; dar fiecare îl foloseste altfel! -
         Tot asa este cerul la fel ca un pom fructifer, care poarta fructe bune si dulci. Dar atunci când apar oameni sub crengile sale pline si binecuvântate si doresc sa mânânce acel fruct, sunt multi dintre ei care sunt treziti; acestia savureaza cu multumire doar atât, cât le pica bne. Dar altii, carora le este pe plac fructul, nu vor sa lase nimic pe pom, ci mânânca totul cu invidie, ca nu cumva sa mai gaseasca cei modesti înca ceva, iar ei mânânca atât de mult, pâna când nu mai este nici un mar pe acel pom. Acestia însa se îmbolnavesc dupa scurt timp si trebuie sa moara, în timp ce cei modesti s-au întarit prin mâncatul acelor fructe delicioase din pom! Si totusi au mâncat ambele grupuri din acelasi pom!
         Tot asa mai este cerul ca un vin bun, pe cel care se multumeste cu putinul pe acela îl întareste, dar pe altul îl strica si îl omoara; si asa devine tot acelasi vin pentru unul cerul dar pentru celalalt iadul, - si totusi a fost tras prin tot aceiasi furtun! -
         Spune-Mi prietene, daca tu întelegi acum, ce este cerul si ce este iadul!“

10. Legea ordinii

         Spune Faustus: „Doamne, acum încep eu sa înteleg totul! - În tot univerul este doar un Dumnezeu, o putere si o lege a ordinii vesnice. Care dintre oameni respecta aceasta lege, pentru acela este atunci pretutindeni cerul; dar cine din propria libertate se împotriveste acestei legi, pentru acela este atunci peste tot iadul, chinuri si torturi!“
         Spun Eu: „Da, asa este! - Focul este un element folositor; cine îl foloseste întelept, ordonat si dupa nevoie, pentru acela este foarte folositor. Ar fi prea mult pentru a spune toate avantajele, care ar fi pentru un om, atunci când el îl foloseste întelept, ordonat si dupa nevoiile sale. Dar daca cineva vrea sa foloseasca focul neântelept si doar spre a se distra, ca el sa-l foloseasca pe acoperisul caselor sau în paduri dese, atunci va nimic totul tot acel foc!
         Daca iarna este ger, atunci merge fiecare cu drag la semineu si se încalzeste cu drag la focul luminos, care umple semineul solid cu flacari calde; dar cine ar pica în foc, l-ar omorî si l-ar devora.
         Dar Eu îti mai spun înca ceva: Oamenii a acestei lumi, trebuie daca vor sa fie adevarati copii a lui Dumnezeu, sa fie condusi prin foc si apa. Cerul în fiinta sa fundamentala este apa si foc; cine nu se înrudeste cu apa, acela va fi omorât de apa si ce nu este chiar însusi foc, nu poate sa reziste în foc.“
         SpuneFaustus: „Doamne, acest lucru nu îl înteleg iarasi! Cum se poate întelege aceasta afirmatie? Cum poti sa devi în acelasi timp apa cât si foc? Caci cunoscut este faptul ca aceste doua elemente se dusmanesc; se distrug unul pe altul. Daca focul este puternic si se arunca apa în acesta, atunci se transforma imediat apa în aburi si aer; dar daca apa este mai puternica decât focul, atunci se stinge acesta în apa, imediat când el este inundat. Dar daca trebuie sa fie în acelasi timp apa si foc, pentru a ajunge în împaratia cerurilor, atunci te vei evapora la sfârsit si asa!? Cum ar sta atunci lucrurile cu viata vesnica?“
         Spun Eu: „Oh, cât se poate de bine! Amândoua în masuri drepte, - si în acelasi timp se formeaza si se mentin unul pe altul! Deoarece iata, daca nu ar exista în- si în împrejurul pamântului foc, atunci nu ar exista nici apa; dar daca nu ar exista în- si în jurul pamântului apa, atunci nu ar exista nici focul, - caci încontinu se reproduc focul si apa reciproc.“
         Întreaba Faustus: „De ce? Cum asa?“
         Spun Eu: „Ia tot focul, din care provine caldura, de pe pamânt si întreg pamântul ar deveni o bucata de gheata, unde nu s-ar mai forma vreo viata; dar ia dupa aceea toata apa de pe pamânt si atunci va deveni totul un nor de praf! Caci fara apa nu se va tine nici un foc, care este cât se poate de necesar pentru formari noi pe pamânt; iar acolo unde nu exista formari sau regenerari, acolo s-au instalat deja moartea si descompunerea.
         Uita-te la un pom, care si-a pierdut sucurile proprii si tu vei observa în scurt timp, ca pomul va puterzi si prin aceasta se va prapadi. Întelegi tu aceasta?“
         Spune Faustus: „Da, Doamne, acum întelegem noi toti si aceasta si recunoastem, ca Tu esti umplut de Duhul dumnezeiesc si ca Tu esti Creatorul a tuturor lucrurilor. Caci care om ar putea spune de la sine cum este întreaga creatie si sub ce legi sta ea? Aceste lucruri pot fi clare si cunoscute pâna în adâncuri, de Cel ce poarta în sine Duhul, prin care au fost create toate lucrurile si prin care vor exista în continuare. - Eu pot sa-ti multumesc doar cu inima plina de dragoste pentru facerile Tale de bine spirituale câtzsi cele materiale aici! Caci ce altceva as putea eu  sarac, slab si pacatos om sa-ti fac tie, Domnul universului?“
         Spun Eu: „Tu ai dreptate; dar pentru început sa nu vorbesti de ceea ce ai aflat si ai vazut aici si nu Ma anunta înainte de vreme în fata lumii si sa nu uiti în fericirea ta pamânteasca de cei saraci! Caci ceea ce le vei face saracilor în numele Meu, vei face pentru Mine si tu îti vei primi atunci rasplata în ceruri. - Dar acum, pentru ca am terminat si am linistit toate treburile în Kis, vrem ca noi sa ne pregatim de calatoria spre Nazaret.“

11. Plecarea Domnului si a uceniciilor Sai spre Nazaret.
Evanghelia dupa Matei. 13, 53.

         Spune Faustus: „Atunci trebuie sa ordon, ca sa mi se aduca toate lucrurile pe vapor?!“
         Spun Eu: „Deja este totul pregatit! Si pentru ca nu au fost suficiente corabiile tale, au împrumutat Baram si Kisjonah doua vase mari si prin aceast totul este pregatit de plecare.“
         Spune Faustus: „Ca totul este asa, de acest lucru eu nu ma mai mir; caci ce i-ar fi imposibil Atotputernicului?!“
         Se apropie de Mine Jonael si Jairuth împreuna cu Arhiel si îmi multumesc pentru totul si dupa ce se despart de Mine cu multe multumiri si încep drumul spre Sichar, îi întâmpina acea deputatie de care le-am vorbit Eu, îi primeste cu cel mai mare respect si îl roaga mai ales pe Jonael, ca el sa accepte din nou fuctia de preot suprem; si amândoi, Jonael si Jairuth, îsi aduc aminte, de ceea ce Eu le-am prezis.
         Noi însa - dupa ce am terminat din nou de spus imaginile împaratiei ceresti (Matei 13, 53) si i-am lasat pe sichariteni sa plece si pe Kisjonah, care a ramas de data aceasta acasa, urmându-mi sfatul si nu l-a însotit nici pe Faustus, mi-am luat Eu ramas bun cu promisiunea, sa îl vizitez în curând - dupa aceasta am mers cu doua ore înainte de amiaza pe un vas mare si am plecat cu Faustus, care a luat loc în vasul Meu împreuna cu sotia sa tânara, în apropierea Kapernaum, unde era portul obisnuit pentru acest oras cât si pentru Nazaret, deoarece este binecunoscut faptul ca nu e stituat prea departe de Kapernaum.
         Dupa ce am ancorat si am pasit pe mal, a spus Faustus: „Doamne, eu voi veni cu Tine spre Nazaret si le voi da înapoi mamei Tale si fratiilor si surorilor Tale lumesti ca sa fie din nou casa în proprietatea lor!“
         Spun Eu: „si acest lucru s-a întâmplat deja si tu vei si gasi acasa si afara în marea ta circumscriptie judecatoreasca totul în cea mai frumoasa si buna ordine; pentru ca pâna acum a netezit Archiel al Meu toate afacerile pentru tine. Mergi tu însa la Capernaum si daca îl întâlnesti pe marele Iair - ceea ce se va întâmpla cu siguranta - si se va plânge la tine din pricina durerii sale, atunci spune-i, ca Eu voi sta acum în Nazaret o perioada de timp! Daca vrea el ceva, atunci poate el sa vina la Mine, - dar si el numai cu totul singur!“
         Spune Faustus: „Nici eu n-as avea voie sa-l însotesc?“
         Spun Eu: „Ba da, dar si tu numai singur!“ - Cu aceste cuvinte ne-am despartit.
         Eu Ma duc acum cu cei multi ucenici ai Mei catre Nazaret în patria Mea lumeasca si Faustus lasa de îndata sa vina o sumedenie de carausi, ambalatori si animale de carat, cu ajutorul carora el duce comorile luate cu el în casa lui la Capernaum. Ca în Capernaum s-a facut multa vâlva, când a fost vazut judecatorul de curte intrând acolo asa de bogat încarcat alaturi de sotia lui foarte frumoasa, de-abia trebuie sa mai fie mentionat; dar ca pe judecatorul de curte l-a întâmpinat în multe privinte si capetenia fariseilor de acolo, anume Iair, se poate întelege si mai usor, - pentru ca doara si el stia multe lucruri despre plecarea celor doisprezece farisei la Ierusalim si faptul, ca Faustus a fost chemat din pricina lor la Kis.
         Fuastus l-a primit cu tot respectul si i-a spus: „Un om cinstit a fost salvat si executorii judecatoresti, care au fost santajati pe nedrept de catre acesti farisei în secret de catre evreul sarac, au fost pusi în urma pâna la unul si unsprezece savureaza acum pentru furturile si înselaciunile lor diverse si obraznice la Ierusalim, în templu, pedeapsa bine meritata. Ar rapi prea mult timp, pentru a-ti povesti totul, ce au comis acei unsprezece; daca tu vei avea însa o data timp, atunci vino si citeste tu însuti în actele cele multe si tu vei face ochi mari! - Acum însa despre altceva! Cum stau lucrurile asadar cu draga ta fiica? Mai traieste ea, sau a murit?“
         Spun Iair peste masura de trist si în acelasi timp începând sa plânga: „O prietene, de ce îmi aduci aminte de acest lucru? - Ea din pacate, din pacate mi-a murit mie; pentru ca nici un doctor nu i-a putut ajuta! Singurul doctor Borus din Nazaret a spus, ca el ar putea într-adevar sa-i ajute, dar nu vrea s-o ajute din cauza ca eu am pacatuit prea tare si prea dur fata de prietenul lui Iisus, care era maestrul sau. Si astfel murise fiica mea peste toate masurile de draga mie. Era prea emotionant, cum cea care dadea sa moara l-a chemat pe Iisus, ca El s-o ajute si cum ea pe moarte mi-a dat înca un cuvânt dur, ca eu pacatuisem asa de tare fata de Iisus, cel mai mare binefacator al omenirii sarace si suferinde, ca ea trebuie acum de aceea sa moara irevocabil. Eu am pus oricum totul în miscare, pentru a-L gasi pe Iisus, ca El sa-i fi ajutat! Dar Iisus n-a mai vrut sa-i asculte pe mesagerii mei, cu toate ca eu m-am cait acum tare de mii de ori, ca eu am pacatuit fata de El! Acum însa a trecut totul! De patru zile se afla ea deja în mormânt si miroase ca ciuma! Iehova sa fie numai acum milostiv si îndurator cu sufletul ei frumos!“
         Spune Faustus: „Prietene! Eu te compatimesc, ce-i drept, într-adevar din toata inima; dar eu îti si spun, ca atotputernicul Domn Iisus se afla acum în Nazaret. Lui nu-i este nici un lucru imposibil dupa experienta mea acum multipla! Cum ar fi asadar, daca tu însusi ai merge la El? Eu îti spun, El are destula putere, sa cheme fiica ta la viata din mormânt si sa ti-o dea iarasi tie!“
         Spune Iair: „Cu toate ca nici acest ultim lucru n-ar mai fi posibil, eu însa vreau totusi sa merg acolo si sa-L rog de mii de ori pentru iertare, din cauza ca eu, fireste numai fortat si nu de buna voie, l-am jignit si amarât!“
         Spune Faustus: „Bine, atunci mergi cu mine acolo; Noi îl vom gasi în Nazaret si anume în casa mamei Sale. Dar nimeni nu are voie sa ne însoteasca conform spuselor Lui!“ - Iair este de înadata de acord cu propunerea lui Faustus, cuprins de o speranta învioratoare. Amândoi lasa de îndata sa se puna în saua doi catâri care merg bine si calaresc asa de repede pe cât este posibil la Nazaret. Înca cu câteva ore înainte de asfintit ajung ei la Nazaret, lasa catârii într-o casa de oaspeti si se duc atunci pe jos la casa mamei Mele si Ma întâlnesc aici cu Borus, care era unul dintre primii din Nazaret, care Ma întâmpinase cu bratele deschise; pentru ca el primise stirea, ca Eu voi ajunge în aceasta zi în Nazaret.
         Când Faustus cu Iair au pasit în camera, a început ultimul mentionat sa plânga, a cazut jos în fata Mea si Ma ruga staruitor, ca Eu sa-i iert marele lui pacat al nemultumirii, pe care el îl comisese împotriva Mea.
         Eu i-am spus însa lui: „Ridica-te! Pacatul tau îti este iertat, dar nu mai pacatui iarasi a doua oara! - Unde se afla înmormântata fiica ta?“
         Spun Iair: „Doamne, Tu stii, ca eu am lasat nu departe de aici sa se faca o scoala pentru pentru copiii tarii, adaugata cu o mica încapere de rugaciune. În aceasta încapere de rugaciune am lasat sa se construiasca o cripta pentru mine; deoarece însa fiica a murit înaintea mea, de aceea am lasat sa fie dusa acolo si pusa în cripta noua, în care înainte de aceasta nimeni nu mai fusese pus acolo ca mort. Aceasta cripta se afla de aici de-abia la o departare de numai doua mii de pasi. Daca Tu, o Doamne, doresti s-o vezi, ma va face aceasta peste masura de fericit; pentru ca eu sunt altfel trist pâna la moarte!“
         Spun Eu: „Atunci, condu-Ma acolo, - dar nimeni în afara de Faust si tine nu are voie sa-Mi urmeze!“
         Au întrebat însa apostolii, daca, oare, nici ei n-ar avea voie sa fie de fata.
         Spun Eu: „De aceasta data nimeni în afara de cei doi în cauza!“
         Spune Borus: „Doamne, Tu ma cunosti pe mine, ca pot fii tacut ca un peste; ce s-ar întâmpla asadar, daca eu ca un doctor v-as însoti?“
         Spun Eu: „Ramâne la prima Mea vorba; noi trei singuri si nimeni altcineva!“
         
12. A doua trezire a Sarei de la moarte

         Dupa aceea nu a mai îndraznit nimeni sa mai întrebe si sa roage si noi ne-am dus la mormânt si eu m-am uitat la cadavrul deja foarte tare mirositor si l-am întrebat pe Iair, daca el ar fi de parere sau ar crede, ca fiica lui ar fi numai aparent moarta?
         Spune Iair: „Doamne, eu n-am crezut asa ceva în inima mea nici prima data si stiam numai foarte bine, ca draga mea fiica Sara fusese pe deplin moarta. Eu am fost tras de par pentru a depune marturia mincinoasa împotriva Ta si daca eu n-as fi semnat marturia rea, atunci Tu ai fi fost persecutat cu mult mai rau, ceea ce eu n-am vrut niciodata în cea mai deplina seriozitate! Deoarece eu semnasem însa marturia mincinoasa, de aceea ai fost Tu privit mai mult numai ca un om fara adapost si lenes, care ar face într-adevar pe ici si pe colo oamenii sanatosi ar vrea sa-si faca în Israel un renume ca un oarecare prooroc trezit de Dumnezeu - sau chiar însusi fagaduitul Mesia, de care se teme cel mai mult tot clerul de acum care se afla pest toate masurile de bine si de bogat, pentru ca scis este, ca, atunci când înaltul preot va veni pe pamânt în ordinea lui Melchisedec din vesnicie, va lua atunci pe deplin un sfârsit cu toti ceilalti preoti si noul Melchisedec va domni atunci cu îngerii lui peste toate neamurile pamântului din vesnicie.
         Eu îti spun tie aceasta: Capeteniile preotilor cu totii si toti subpreotii nu se tem nici de foc nici de furtuna mare, care trecuse prin fata pesterii, în care fusese ascuns marele prooroc Elisei; dar de adierea linistita de vânt peste pestera marelui prooroc se tem ei, pentru ca ei spun tot timpul, ca Mesia în ordinea lui Melchisedec va veni în mare liniste în noapte ca un hot si le va lua tot ce ei si-au însusit pâna acum! - De aceea nu vrea nici un preot sa traiasca sosirea unsului Dumnezeu din vesnicie, ci vrea sa aiba acest lucru amânat asa de departe pe cât este posibil în cel mai îndepartat viitor.
         Deoarece însa întreaga preotime, mai ales cea batrâna vede de necontestat asa ceva la Tine din pricina faptelor si învataturilor Tale iesite din comun, de aceea ea si pune totul la contributie, pentru - pe cât este posibil - a Te distruge! De n-ar fi posibil, deoarece Tu ai fi într-adevar ceea, ce ea crede despre tine, atunci ea se va cai asadar dupa aceea în sac si în cenusa pentru osteneala ei rea si va astepta cu mare tremurare atotputernica lovitura, prin care ea de mult se temea sa piarda totul si s-a temut tot timpul, caci altfel ea nu i-ar fi omorât cu pietre pe aproape toti proorocii. Iata, acesta este motivul, pentru care eu Te-am numit mai degraba un om fara adapost decât sa Te numesc ca fiind Acela, care esti Tu cu siguranta! Pentru ca oamenii nu pot niciodata sa-i cheme pe mortii lor înapoi la viata; de asa ceva este numai Duhul lui Dumnezeu în stare, care dupa parerea mea salasluieste si înfaptuieste din tot belsugul întruchipat în Tine.“
         Spun Eu: „Deoarece Eu stiam aceasta în secret despre tine, din care motiv tu M-ai negat asa de fapt, de aceea am si venit asadar în marea ta strâmtorare iarasi la tine, pentru a te ajuta pe un timp îndelungat. Acesta este însa si adevaratul motiv, din care cauza Eu în afara de voi doi n-am luat pe nimeni altcineva cu Mine. Când va fi însa timpul, atunci sa si afle ei motivul. - Acum, însa, vei vedea tu puterea si marirea lui Dumnezeu!“
         Aici M-am aplecat Eu în cripta în care tânara Sara era înfasurata în pânze si i-am spus lui Iair: „Iata, s-a facut noapte si mica lampa din mormânt da o lumina foarte stearsa! Mergi la paznicul acestei case de scoala si de rugaciune si lasa sa ti se dea o lumina mai puternica; pentru ca atunci când i se va da iarasi viata, trebuie ea bineînteles sa vada, pentru a iesi din mormânt.“
         Spune Iair: „O Doamne, sa fie aceasta într-adevar cu putinta? Descompunerea a intervenit la ea deja foarte tare! Dar eu cred, ca la Dumnezeu totul este posibil si astfel voi fi eu de îndata aici cu o lumina mai puternica!“
         Iair fuge acum sa ia o lumina mai puternica, care însa nu poate veni asa de curând, deoarece paznicului casei i s-a terminat focul si el a avut de lucru un timp îndelungat cu frecarea puternica a celor doua lemne potrivite pentru facerea focului, pâna ce acestea au început sa arda.
         Eu însa am trezit-o de îndata pe Sara, când Iair s-a dus afara pe usa si o ridic din mormânt.
         Cea trezita Ma întreaba, înca putin ca ametita de somn: „Pentru voia lui Iehova! Unde sunt eu asadar acum? Ce s-a întâmplat cu mine? Eu ma aflasem mai întâi într-o gradina frumoasa cu multe însotitoare de joc si acum am fost eu transpusa dintr-o data în spatiul strâmt al acestei încaperi întunecate!“
         Spun Eu: „Fii bucuroasa si linistita, Sara! Pentru ca uite, Eu, Iisus al tau, care te trezisem înca în urma cu câteva saptamâni de-abia pentru prima data de la moarte la viata, te-am trezit si acum iarasi de la moarte si ti-am dat acum o viata temeinica! De acum încolo sa nu te mai chinuie nici o boala si când, dupa multi ani, va veni timpul tau, te voi lua Eu însumi, venind din ceruri si te voi conduce Eu însumi în împaratia Mea, care vesnic nu va mai avea sfârsit!“
         Când Sara aude vocea Mea, de-abia atunci traieste ea pe deplin si îmi spune cu vocea cea mai dragalas prietenoasa din lume: „O Tu singurul îndragit ala vietii si inimii mele tinere! Eu doara stiam, ca acela nu trebuie sa se teama de moarte, care te iubeste pe Tine singur mai presus de toate! Din dragoste prea puternica fata de Tine, primul meu aducator de viata, devenisem eu bolnava, pentru ca eu nu mai putusem afla nimc despre Tine, unde ai fi putut ajunge Tu; si când eu am întrebat cu inima cea mai fierbinte iubitoare, unde ai fi Tu, atunci mi s-a spus mie, pentru a ma linisti prin evidenta omorâre a cugetului meu, ca Tu ai fi fost întemnitat si ai fi fost dat ca un raufacator de stat judecatilor nemiloase! Aceasta a facut sa se sfarâme inima în pieptul meu; eu ma îmbolnavisem acusi foarte tare si murisem pentru a doua oara! - O cât de nesfârsit de fericita sunt eu acum iarasi, ca eu Te am iarasi pe Tine, Tu singura si cea mai înalta dragoste a mea!
         Eu doara spusem pe patul de moarte: „Daca singurul meu Iisus mai traieste, atunci El nu ma va lasa sa putrezesc în cripta rece!“ - Si uite aici, s-a întâmplat, ceea ce inima mea mi-a spus mie. Eu traiesc iarasi pe deplin si aceasta în mâinile îndragitului meu Iisus! Dar, de acum încolo, sa nici nu mai fie nimic care sa fie în stare sa ma desparta de partea Dumnezeieasca a Ta! Ca cea mai neânsemnata dintre slujitoarele Tale vreu eu sa-ti urmez, oriunde ai merge tu.“
         În timp ce Sara îmi descopera înca astfel inima sa, se apropie în sfârsit Iair de încaperea criptei cu o lumina de ceara. Eu însa îi zic ei: „Iata, tatal tau Iair vine! Ascunde-te de aceea în în spatele lui Faust, ca el sa nu te vada de îndata, ceea ce i-ar dauna sanatatii lui! Când însa Eu te voi chema, atunci paseste repede în fata cu chipul vioi si bucuros si atunci nu-i va dauna o asemenea priveliste!“ - Sara urmeaza de îndata un asemenea sfat si Iair paseste în acel moment în camara, când Sara se ascunsese destul de bine în spatele spatelui lui Faustus.
         Iair se scuza, ca a întârziat asa de mult cu lumina ceruta.
         Eu spun însa: „Nu-i nimic! Pentru ca peste ce este posibil nu poate nimeni sa pacatuiasca si cine este o data mort, nu va fi mai mort într-un mic sfert de ora, ci mai degraba mai viu, daca conditiile vietii mai sunt cumva prezente!“
         Spune Iair: „Asadar, Doamne, daca si un amarât pacatos are voie sa îndrazneasca, sa Te roage, atunci nu-mi arata mie nedemnului milostivirea Ta, ci Sarei care Te iubeste desigur mai presus de toate!“
         Spun Eu: „Dar o conditie si un motiv îti spun Eu prin aceea, ca Eu n-am trezit-o niciodata pentru tine, ci numai pentru Mine! Ea Ma va urma de acum încolo pe Mine - si nu pe tine, daca însa si tu vrei sa Ma urmezi din când în când, atunci sa fii tu în preajma fiicei tale!“
         Spune Iair: „Sa se întâmple totul, ce vrei Tu, daca numai singurul meu copil ar putea fi iarasi chemat înapoi la viata!“
         Spun Eu: „Asadar deci, atunci lumineaza înauntru în cripta deschisa!“
         Iair paseste suspinând la marginea criptei si se uita si se uita - si nu vede nimic altceva decât pânzele si învelisurile de cap si sforile împinse laolalta într-o gramada. Când el n-o mai vede pe fica moarta, devine el trist si Ma întreaba, spunând: „Doamne, ce s-a întâmplat asadar aici? Mirosul mai este într-adevar aici, dar nimic altceva! A furat deci cineva cadavrul? De ce n-a luat acela asadar si pânzele si sforile?“
         Spun Eu: „Pentru ca acea acum vie nu mai are nevoie de acestea!“
         Iair urla de fericire, care i-a învins dintr-o data durerea lui: „Cum?! - Ce?! - Unde este, deci, Sara cea care traieste iarasi?“
         Strig Eu: „Sara! - Paseste în fata!“
         Deodata a pasit atunci în fata foarte frumoasa Sara din spatele spatelui lui Faustus si a spus cu o voce foarte sanatoasa si puternica: „Aici sunt eu, pe deplin vie si sanatoasa! Dar acum nemaiapartinând de tine, ci numai de Iisus, Domnul! Pentru ca dragostea inimii mele catre Iisus, Domnul peste viata si moarte, pentru care s-a dat toata silinta sa mi se faca sa fie cel mai mare pacat al meu, a omorât trupul meu slab pentru a doua oara! Dar tocmai aceasta dragoste puternica i-a dat ei acum iarasi viata! Si iata, tata Iair, tu ma numesti fiica ta, deoarece tu mi-ai dat totusi numai o data viata! Ce este acum Acela pentru mine si eu pentru El, care mi-a dat viata de doua ori pe deplin? Care dintre voi doi este acum mai mult Tatal  meu adevarat?“
         Spune Iair: „Tu ai dreptate! Evident Acela, care ti-a redat de doua ori deplina viata si eu nu mai pot aici sa ma opun iubirii tale! Urmeaza tu de acum încolo cu totul inimii tale si eu te voi urma din când în când cu tot cu dragostea ta! Esti tu multumita cu aceasta, care tu mi-ai fost totul pe acest pamânt si acum iarasi alaturi de Iisus, Domnul, îmi esti totul?“
         Spune Sara: „Da, tata Iair, cu aceasta sunt eu pe deplin multumita!“
         Spun Eu: si eu deasemenea! Dar acum sa mergem în casa mea! Acolo ne asteapta o cina buna si fiica mea Sara trebuie acum înainte de toate sa ia la sine o întarire buna; pentru ca trupul ei nou însufletit are nevoie acum foarte mult de o hrana foarte buna. De aceea, sa mergem acum sprinteni de aici!“

13. Intâmplarea dintre Iair si femeia lui.

         Iair acopera acum cripta si închide bine usa dupa noi, prin care se putea ajunge în încaperea criptei si, în sfârsit, în cripta însasi pleaca atunci cu noi. Dar la aproximativ saptezeci de pasi departare în afara casei de scoala si de rugaciune se afla o locuinta mica a supraveghetorului si paznicului, de la care luase Iair lumina înainte de aceasta.
         Deoarece luna în crestere ilumina putin seara, de aceea a observat paznicul numai foarte acusi fiica mica a lui Iair, care mergea, înr-o îmbracaminte alba de purtat, foarte vioaie alaturi de Mine. Plin de îngrozire l-a întrebat el pe Iair: „Ce este asadar aceasta?! Ce vad eu?! Nu este aceasta Sara, fiica mica a voastra decedata?! - Era ea asadar si de aceasta data aparent moarta?“
         Spune Iair: „Sa fie acum cum o vrea! Tu nu trebuie aici sa întrebi, ci sa taci pe deplin despre toate, ce le vezi tu aici, caci, altfel, ti-ai  pierde slujba! Aceasta însa întimpareste-ti adânc în minte si gândaste-te, întelege si cuprinde cu mintea, ca la Dumnezeu sunt toate lucrurile foarte usor posibile! Dar la aceasta este nevoie o credinta deplina si de o încredere vie! - Ai înteles tu aceasta`“
         Spune paznicul: „Da, sfintia voastra!“
         Spune la aceasta Iair: „În viitor scuteste-ma mai ales de asemenea termeni onorabili si vorbeste cu mine ca si cu un frate al tau! Acum însa, deaorece tu nu mai ai de avut grija de nici un cadavru, du-te în graba la Capernaum si nu povesteste acolo nimanui din câte ai vazut tu aici, nici femeii mele sa nu-i povestesti! Spune-i însa, ca ea sa se duca cu tine, daca este posibil, de îndata la Nazaret si acolo sa intre în casa lui Iosif; pentru ca eu as avea lucruri foarte importante de discutat cu ea! Luati o pereche de catâri buni, ca voi sa ajungeti mai repede la Nazaret în casa dulgherului!“
         Paznicul, care este el însusi în posesia unui magar care merge repede, pune repede în frâu animalul si încaleca pe el, se grabeste cu el la Capernaum si îi aduce acolo femeii lui Iair mesajul încredintat. Femeia trista se ridica repede si îl urmeaza pe mesager. Magarii merg repede si în aproape o ora sunt amândoi în Nazaret în casa mamei Mele de dragoste Maria, care este acum iarasi foarte vioaie, ca ea poate sa numeasca vechea casuta a lui Iosif ca find a ei proprie. Când însa Iair paseste în încaperea, în care noi tocmai ne aflam la o cina destul de buna, pe care o pregatise de aceasta data prietenul Borus, o vede ea numaidecât pe Sara a ei, care manânca alaturi de Mine cu o mare pofta de mâncare foarte vioaie si bucuroasa si la aceasta cu înfatisarea exterioara cea mai frumoasa un peste bun si fara oase cu sare, untdelemn si putin otet.
         Femeia nu poate sa creada ce vad ochii ei si spune dupa un rastimp, batându-l pe Iair pe umar: „Iair, sotul meu, aici sta o femeie îndurerata, dupa care tu ai trimis mesagerul tau cu însarcinarea, de parca tu ai avea de vorbit cu mine lucruri importante! Dar eu vad deja cea mai mare importanta a tuturor importantelor! Spune-mi, barbate! Visez eu acum, sau este aceasta realitatea? Nu este fata, care sta asezata la Iisus si care arate chiar asa de bine, chipul Sarei a noastre decedate si foarte dragi? - O Iehova, de ce oare mi-ai luat-o Tu pe Sara!?“
         Spune Iair, el însusi cu totul emotionat, catre femeia lui: „Fii linistita, tu femeia mea tot timpul la fel de iubita! Aceasta fata nu arata numai exact asa ca cea mai îndragita Sara a noastra, ci ea însusi este aceea cu desavârsire! Domnul Iisus plin de duhul Dumnezeiesc a trezit-o acum la viata pentru a doua oara, precum El o trezise de la moarte de-abia cu putine saptamâni în urma. Ca ea arata acum chiar asa de bine, aceasta o înfapatuieste puterea Lui Dumnezeiasca de neânteles si evidenta. Nu o deranja însa acum în pofta ei de mâncare; pentru ca ea a postit acum într-adevar deja mult timp!“
         Spune femeia, putându-se de-abia stapâni de minunare si bucurie: „Spune-mi acum, Tu întelept Maestru în Israel, ce crezi tu acum despre acest Iisus! Mie mi se pare tot mai mult si mai mult, ca El asadar totusi, în ciuda nasterii Sale inferioare, este totusi Mesia cel fagaduit!? Pentru ca asemenea lucruri n-a înfaptuit înca niciodata vreun proroc, sa nu mai vorbim de vreun oricare alt om!“
         Spune Iair: „Da, da, astfel este! Dar trebuie sa respectam cea mai adânca tacere, deoarece El însusi vrea sa fie aceasta astfel; pentru ca daca aceasta ar fi prea tare cunoscut, am avea noi numaidecât întregul Ierusalim si Roma pe capul nostru si daca El nu s-ar împotrivi cu puterea lui Dumnezeiasca, atunci ar arata lucrurile pentru noi toti foarte rau! De aceea, femeie, fii tacuta ca un zid al unei cetati! Sara va ramâne din acest motiv, pentru a nu trada Maestrul Dumnezeiesc cu aparitia ei si sa devina statornic tare în sanatatea ei, cel putin un an plin sub observatia si conducerea ori a Lui însusi sau cel putin a mamei Sale dragi si foarte întelepte Maria si noi o vom vizita numai succesiv din când în când. În temelia motivului nu mai avem nici noi doi tocmai un drept iesit din comun asupra ei; pentru ca numai o viata mizerabila si plina de boala i-am dat noi prin placerea noastra tacuta si nu stiam, când noi am dormit împeuna, ce va deveni din fapta noastra. Ne-a fost data aceasta cereasca Sara, care era de la Dumnezeu într-adevar înzestrata cu cel mai sanatos suflet, de la noi însa cu un trup slab, bolnav! De doua ori ne-a murit ea noua si ar fi fost pentru noi pierduta pe veci pe acest pamânt! El însa i-a dat de ambele ori o viata noua, sanatoasa! - Se pune astfel întrebarea, care este acum mai mult Tatal si mama ei, - El, sau noi doi saraci pacatosi!“
         Spune mama Sarei: „Da, tu esti întelept, cunosti legea si toti proorocii; de aceea ai tu în toate lucrurile totdeauna dreptate, pentru mine este însa deja o fericire mai presus de ceruri, ca ea traieste iarasi ca noi avem norocul, sa o vedem si sa vorbim cu ea numai din când în când.“
         Spune Iair: Acum sa fim linistiti; pentru ca gustarea a ajuns la sfârsit si poate va spune El ceva!“
         Eu însa îl chem pe Faustus si îi spun: „Prietene si frate, foarte rau îmi pare, ca tu nu poti sa petreci noaptea aici, la Mine; dar pe tine te asteapa mari treburi acasa si de aceea trebuie Eu sa-ti dau drumul sa pleci pentru câteva zile. Dar dupa câteva zile vino iarasi încoace! Daca ar fi despre Mine vreo discutie, atunci stii tu, ce vei avea de vorbit!“
         Spune Faust: „Doamne, tu ma cunosti mai bine decât eu însumi! De aceea poti tu într-adevar sa ai încredere în mine; pentru ca un nascut roman nu este un prost, ca vânturile sa haituiasca cu el jocul lor slobod! Daca eu spun nu, atunci nu aduce nici moartea un da afara din mine! Acum însa ma duc eu; catârul meu este înca pus în saua si în frâu si într-o mica ora sunt eu deja la fata locului. În numele Tau, o cel mai mare prieten la meu Iisus, va gasi într-adevar treaba care ma asteapta sfârsitul ei bun. Îmi iau pe deplin ramas bun de la singura dragoste, întelepciune si putere Dumnezeieasca a Ta!“ Cu aceste cuvinte îsi ia Faustus ramas bun, fugind repede pe usa afara.
         Apoi paseste mama Sarei la Mine si îmi multumeste, marturisind cu inima adânc umila, cât de mult n-ar fi ea demna de o asemenea milostivire nemaiauzita.
         Eu însa o alint si îi spun Sarei: „Fiica Mea mica, uite-o aici pe mama ta!“
         De-abia aici se ridica Sara repede si o saluta foarte prietenos pe mama, mai adauga însa de îndata, ca ea va ramâne acum la Mine; pentru ca ea M-ar iubi prea tare si nu se poate desparti de Mine! Mama, ca si capetenia Iair o lauda de aceea foarte pe draga fiica si o si roaga însa totusi în acelasi timp, ca ea sa nu uite pe deplin de ei! Si Sara le da la amândoi asigurarea cea mai inimoasa, ca ea îi iubeste acum ma mult decât i-a iubit vreodata înainte. Cu aceasta au si fost asadar amândoi peste masura de satisfacuti, au devenit linistiti si au alintat-o pe fiica lor.

14. Despre diferenta dintre puterea omeneasca si cea Dumnezeieasca.

         A venit însa a acum grecul Philopold din Cana în Samaria la mine si spuse: „Doamne, peste trei zile sunt eu deja la Tine si n-am putut sa gasesc înca nici un moment, pentru a vorbi cu Tine despre faptul, cum eu la porunca Ta am adus totul în ordine dupa voia Ta si cum, acum, prin predica mea, pe care am tinut-o lor dupa plecarea Ta de la Cana, au trecut toti la credinta în Tine. Acum pari tu sa ai ragaz; de aceea doreste asadar totusi sa ma asculti putin si pe mine!“
         Spun Eu: „Foarte pretiosul Meu prieten Philopold! Poti tu oare sa crezi într-adevar, ca eu nu te-as fi întrebat deja de mult despre una sau cealalta, în ceea ce priveste Cana, daca Eu n-as stii exact, cum stau lucrurile? - Aici, uita-te la toti fratii Mei! Cât de mult vorbesc eu asadar cu ei? Multe zile nici un cuvint în exterior, dar cu atât mai des în interior într-un mod duhovnicesc prin inima lor si iata, nici unul nu se scoala, ca el sa Ma întrebe. „Doamne, de ce nu vorbesti tu asadar cu mine? Eu îti spun, cum le-am spus deja de mult tuturora: Eu nu primesc ucenici din cauza, ca eu sa stau la taclale cu ei pentru nimic si iarasi nimic, ci ca ei sa auda învatatura Mea si sa fie martori ai faptelor Mele! Pentru ca ceea ce stiu ei, toate acestea le stiu Eu deja cu mult înainte si ceea ce vor ei sa stie îndeosebi, le propovaduiesc Eu în momentul necesitatii prin inima lor. Si daca este astfel, atunci întreaba-te pe tine însuti pentru ce ar mai fi nevoie aici pentru ucenicii Mei initiati înca de o sfatuire zilnica  e x t e r i o a r a! Tu însa esti si tu acum ucenicul Meu si trebuie de aceea sa accepti totusi de aceea o asemenea organizare în scoala Mea.
         Cu alti oameni însa, care nu sunt cei mai apropiati ucenici ai Mei, trebuie Eu fireste sa schimb cuvinte exterioare; pentru ca acestia nu M-ar auzi în inimile lor foarte lumesti si M-ar întelege înca mai putin. Eu vorbesc însa totusi cu ucenicii Mei, daca timpul si situatiile o cer, într-un mod exterior; dar aceasta nu se întâmpla în acest caz din pricina ucenicilor, ci din cauza acelora, care nu sunt ucenici! - Spune-Mi, daca tu ai înteles aceasta!“
         Spune Philopold: „Da, Doamne, acum îmi este milostivirea Ta asa de limpede ca soarele celei mai luminoase amieze si eu îti multumesc pentru o asemenea lamurire foarte drag prietenoasa a Ta! Dar, Doamne, daca eu privesc acum cu luare aminte la aceasta minunata si frumoasa Sara, care s-ar putea masura cu frumusetea ei iesita din comun cu orice înger din cer, atunci mi se pare aproape imposibil, ca ea ar fi zacut în mormânt vreo secunda! Pentru ca o asemenea prospetime de viata n-am vazut eu înca niciodata! Si totusi este adevarat, ca Tu ai trezit-o de doua ori de la moarte! Acum ma împresoara puternic în inima, de a afla de la Tine, cum poate fi posibil de înfaptuit asa ceva!“
         Spun Eu cu jumatate de voce catre el: „Eu sunt de parere ca tu ai aflat totusi îndeajuns în Cana, cine sunt Eu!? Daca stii tu însa aceasta, atunci se pune totusi foarte tare întrebarea, cum poti tu întreba despre faptul, cum Eu as putea sa-l înviu iarasi pe un om mort! N-au provenit, oare, soarele, luna si toate stelele, asa ca acest pamânt, din Mine si n-am populat eu acest pamânt cu nenumarate fapturi vii? Deoarece Eu le-am putut însa da fiinta în începuturi si o viata proprie, cum ar putea sa-Mi fie aceasta imposibil cu o slujitoare, ceea ce îmi este posibil cu nenumarate fiiinte din vesnicie în vesnicie? Daca tu stii însa aceasta si ai fost despre acest fapt învatat chiar de un înger, cum mai poti tu înca atunci sa îintrebi?
         Iata, fiecare piatra chiar, de care poti tu sa te lovesti foarte tare cu picioarele tale, este mentinuta numai prin voia Mea; daca Eu as lasa-o un moment din voia Mea atoatecreatoare si întretinatoare, atunci ea ar si disparea în acelasi moment pe deplin din existenta.
         Tu poti, cei drept, sa spargi piatra, poti cu un foc puternic chiar s-o evapori  pe deplin într-o forma de aer, cum ne învata asa ceva arta secreta de farmacist; dar toate acestea pot sa se întâmple cu piatra si cu oricare alta materie numai de aceea, pentru ca Eu permit asa ceva spre folosul si utilitatea oamenilor. Daca Eu n-as permite aceasta, atunci tu ai putea chiar si cea mai mica piatra  tot asa de putin sa o ridici de pe loc ca pe un munte. Tu poti sa si arunci o piatra în aer si ea va zbura în sus la o înaltime foarte respectabila depinde de masura puterii tale si a îndemânarii tale de aruncator; dar când ea a ajuns la o înaltime oarecare, potrivita cu puterea de aruncare, atunci va cadea ea numaidecât iarasi la pamânt. Si iata, toata aceasta este voia Mea si îngaduirea Mea pâna la un anumit punct, unde se spune: „Pâna aici numai si nu mai departe!“
         O aruncatura de piatra îti arata foarte limpede, cât de departe ajunge puterea si vointa omului. Câteva momente de timp, - si vointa slaba a omului este cuprinsa de a Mea si alungata înapoi la ordinea stabilita de Mine din vesnicie, care este cântarita  pâna la o greutate de un graunte de praf de soare prin întreaga vesnica nemarginire! Daca însa toate acestea depind numai curat de voia Mea si de îngaduirea Mea, cum ar putea atunci cumva sa nu-Mi fie posibil, a însufleti iarasi o fata decedata?
         Mergi însa afara si adu-Mi o bucata de lemn si o piatra si Eu vreau sa-ti arat, cum îmi sunt toate lucrurile posibile prin puterea Tatalui din Mine!“
         Philopold aduce de îndata o piatra si o bucata tare putrezita de lemn. Si Eu îi spun, tot timpul vorbind cu o voce pe jumatate: „Iata, Eu ridic piatra si o pun în aerul liber si uite, ea nu cade! Incearca însa tu s-o împingi din aceasta stare!“ - Philopold încearca aceasta; dar piatra nu se lasa mutata cu nici foarte putin.
         Eu spun însa: „Acum însa voi permite Eu, ca tu sa poti muta piatra dupa libera voia ta; dar daca tu o vei lasa libera, atunci ea va prelua numaidecât iarasi aceasta pozitie si se va tine tare dupa câteva oscilatii, sau dintr-o data de acest loc stabilit!“
         Spune Philopold: „Doamne, abtine-Te de la aceasta proba; pentru ca mie îmi ajunge cuvântul Tau sfânt!“
         Spun Eu: „Bine atunci; Eu vreau însa acum, ca aceasta piatra sa se distruga si acest lemn sa înverzeasca si sa aduca la iveala frunze, boboci si fructe dupa felul sau!“ - Piatra devine apoi invizibila si lemnul vechi devine proaspat, verde, scoate numaidecât frunze, boboci si la sfârsit fructul copt si anume o sumedenie de smochine, deoarece lemnul apartinuse odata de un smochin.
         Toti au fost atunci atenti la Mine si la Philopold, pentru ca cei mai muti ucenici adormisera deja. Iair si femeia acestuia nu puteau însa savura îndeajuns prezenta fiicei lor. Eu si Philopold am întreprins însa experimentele noastre pe o masa mica izolata la o iluminare de lampa deja putin slaba si de aceea n-am fost observati de sute de oameni; dar când Philopold începuse sa se minuneze deja putin tare, atunci devenisera fireste acusi o gramada atenti la aceasta. Dar Eu le-am recomandat linistea si toti s-au linistit iarasi.
         Eu însa i-am poruncit iarasi pietrei, ca ea sa existe, - si ea s-a aflat iarasi pe masa - si am lasat însa ramura de smochin cu fructe, pe care dimineata le-a mâncat Sara a Mea cu mare pofta.“
         Eu l-am întrebat însa atunci pe Philopold, daca el este acum lamurit. Si el s-a aplecat adânc si a spus: „Doamne, acum sunt eu pe deplin acasa!“
         Si Eu am spus: „Bine si astfel sa ne ducem acum la odihna!“

15. Marturia lui Philopold despre Dumnezeirea lui Iisus.

         S-a dus asadar si Philopold la odihna rânduita de Mine. Dar fireste ca el n-a avut tocmai un somn foarte bun, deoarece întâmplarile zilei îi solicitasera cugetul prea tare; la aceasta n-au fost si asternuturile tocmai cel mai bine aranjate, deoarece achizitorii de zalog luasera aproape totul ca zalog, exceptând ceva paie si noi am gasit de aceea numai casa realmente goala. Erau în decursul perioadei de timp în care s-a produs readucerea la viata a Sarei Borus, fratii Mei si multi alti ucenici într-adevar foarte ocupati, sa aduca în casa asternuturi, mese, tacâmuri de bucatarie si de masa în masura corespunzatoare; dar pentru câteva sute de oameni, dintre care fireste multi s-au adapostit partial în aer liber si partial în alte case, nu era totusi posibil în perioada scurta de timp sa se procure pe cai naturale chiar si numai ceea ce este strict necesar.
         Si asa am petrecut Eu Insumi aceasta noapte pe o banca cu putin fân sub capatâi - si Philopold chiar pe podea fara paie. El a si fost de aceea dimineata unul dintre primii în picioare; si când Iair, care avea cu femeia lui si cu fiica Sara un asternut de paie destul de bun, l-a întrebat, cum se odihnise el totusi pe podeaua tare, spuse atunci Philopold: „Cum permite aceasta proprietatea podelei! Dar totul depinde de obisnuinta; într-un an s-ar împrieteni trupul desigur mai mult cu asta decât într-o noapte!“
         Spune Iair: „Daca mi-ai fi spus tu totusi ceva! Noi am avut paie din belsug!“
         Spune Philopold: „Uita-te aici la Domnul; pe care îl asculta toate cerurile si toate lumile si toti îngerii se uita la voia Lui! Asternutul Lui nu este cu nici foarte putin mai bun, decât a fost aici cel al meu!“
         Spune Iair, în care mai salasluieste înca o puternica portie de fariseism: „Prietene, nu spui tu asadar aici poate putin prea mult? Nu este într-adevar de tagaduit, ca acest Iisus este plin de Duh Dumnezeiesc, mai mult decât a fost vreodata umplut vreun prooroc de acelasi duh - pentru ca faptele Lui întrec cu mult toate faptele lui Moise, ale lui Elisei si ale tuturor celorlalti prooroci mici si mari; dar ca în El sa salasluiasca tocmai tot belsugul Dumnezeirii, mi se pare totusi o supozitie prea îndrazneata! Si proorocii au înviat morti prin Duhul Dumnezeiesc, de care erau ei plini; numai ca ei n-au îndraznit niciodata, sa-si atribuie lor însisi reusita, ci totdeauna numai lui Dumnezeu. Pentru ca daca ei si-ar fi atribuit lor reusita, atunci ei ar fi devenit pacatosi grosolani împotriva lui Dumnezeu si Dumnezeu le-ar fi luat duhul. Dar Iisus face totul ca din Sine si ca un Domn, - si aceasta este într-adevar, ceea ce da dreptate supozitiei tale îndraznete si eu sunt într-o oarecare masura pe deplin de parerea ta; dar cum am spus: cu toata atentia! Pentru ca aceasta ar si putea fi o îngaduire de sus care ne examineaza, în care noi ar trebui sa ne dovedim, daca noi credem într-adevar numai într-un singur Dumnezeu! Dar daca în Iisus s-ar salaslui într-adevar tot belsugul Dumnezeirii, atunci fireste ca ar trebui sa acceptam sub oricare circumstanta marturia Lui ca fiind vesnic adevarata! - De care parere esti tu acum?“
         Spune Philopold: „Eu sunt pe deplin de aceasta ultima parere si cred, ca marturia Lui despre belsugul Dumnezeiesc în Sine este pe deplin adevarata! El este acesta - si nimeni altul în afara de El!
         Se lasa aceasta treaba greu de explicat mai ales în aceasta vreme a noastra înfaptuitoare de minuni, deoarece se poate totdeauna spune: „Eu am vazut acolo si acolo magicieni, care savârseau într-adevar fapte iesite din comun si vechii profeti au înviat morti, - ba chiar unul a înfasurat si însufletit cu carne chiar o gramada de ramasite de oase de morti si astfel nu sunt fapte miraculoase nici pe departe o dovada, conform carora trebuie sa-l maresti pe un facator de minuni ca fiind un Dumnezeu!“
         Dar aici cu Iisus, Domnul, este aceasta cu totul altfel! La toti proorocii trebuiau sa aiba loc rugaciuni necontenite si post înainte de o fapta miraculoasa, pâna ce Dumnezeu îi considera demni, sa lase sa se savârseasca o minune prin ei; magicienii trebuie sa aiba o bagheta magica si o sumedenie de alte semne si formule si la aceasta mai au ei înca o gramada de alifii, uleiuri, ape, metale, pietre, ierburi si radacini la sine, ale caror puteri ascunse le cunosc ei bine si le aduc pe acestea în uz la reprezentatiile lor; - dar unde a vazut vreodata cineva la Iisus, Domnul, asa ceva?! De rugaciune si post nu este nici urma, cel putin în decursul al scurtei perioade de timp, în care am eu milostivirea, sa-L cunosc pe El; de o bagheta magica si de toate celelalte mijloace magice este înca mai putin ceva de gasit la El!
         La aceasta au vorbit si au scris toti proorocii, unul ca celalalt, într-o limba de imagini secreta tot timpul una si aceeasi cine nu era din scoala lor, aceluia îi era imposibil ca s-o înteleaga! Eu sunt, ce-i drept, un grec; dar mie nu-mi este de aceea necunoscuta scriptura voastra si eu îl cunosc pe Moise si pe toti proorocii vostri! Cine îi întelege pe acestia fara exceptie, acela trebuie sa provina într-adevar de la parinti deosebiti!
         Iisus graieste însa cele mai ascunse lucruri  într-o asemenea claritate, ca nu arareori trebuie sa le înteleaga si un copil! El explicase creatia si crezusem aproape, ca sunt în stare eu însumi sa creez o lume! Unde este asadar proorocul si unde maestrul a toti magicienii, ca el sa fi vorbit o limba într-un asemenea fel ca Iisus?!
         Cine a înteles înca vreodata o silaba de la ceea, ce magicianul vorbeste la reprezentatiile sale? În cuvântarea lor domneste cea mai deasa noapte si în cuvântarile proorocilor se ilumineaza într-adevar pe ici pe colo; dar în lumina lor slaba de amurg nu desluseste înca nimeni, ce ar fi ceea ce el vede la treizeci de pasi departare în fata lui. Aici însa este toata lumina solara în cea mai luminoasa amiaza! Toate cele ce El le graieste, sunt cea mai adânca întelepciune Dumnezeiasca, - dar luminos si limpede în fata mintii a aproape fiecarui om; si ceea ce El vrea, aceea se întâmpla într-o sclipire!
         Daca însa, stau lucrurile cu Iisus pâna la un fir de par astfel adevarate, atunci eu într-adevar nu stiu, din ce motiv as mai avea eu înca vreo îndoiala, pentru a-L recunoaste pe El ca fiind cel mai incontestabil Domn al cerului si al pamântului, pentru a-L iubi pe El peste toate masurile si a-I da Lui singur toata cinstea!?
         Uita-te aici, pe masa! Aceasta ramura foarte verde de smochin cu o gramada de fructe pe deplin coapte este o explicatie vie, pe care Mi-a dat-o El ieri, când eu l-am întrebat, în timp ce voi înca dormeati, cum i-ar fi Lui asadar totusi posibil, de a învia oameni pe deplin morti. El îmi ceruse o ramura deja foarte putrezita, deci una pe deplin moarta. Eu am adus, ceea ce îmi venise cel mai degraba la îndemâna în noapte. El nici macar n-a atins lemnul putrezit si a poruncit doar si lemnul putrezit a început sa înverzeasca, sa dea în boboci - si aici ai tu fructele coapte! Ia-le si da-le celei mai dragi Sara; ea se va bucura bine de acestea!“

16. Domnul se duce la sinagoga.
Ev. Matei 13, 54            

         Iair o trezeste pe Sara, care oricum începuse sa devina deja treaza si i-a înmânat ramura înbelsugata, care are din pricina acesteia o mare bucurie si musca însa în acelasi timp în fructele pe deplin coapte si dulci ca mierea si le manânca. Când ea le-a mâncat pe toate, Ma trezesc Eu pe banca Mea.
         Sara este într-adevar prima, care îmi ofera un foarte drag salut de dimneata si Eu o întreb, cum i-au placut smochinele. Si ea spuse plina de bucurie: „Doamne, acestea au fost ceresc de bune si dulci ca mierea! Philopold, prietenul Tau, mi le-a dat în numele Tau si eu le-am mâncat pe toate; pentru ca ele au fost foarte bune! Tu ai facut desigur rost de ele pentru mine!?“
         Spun Eu: „Cea mai îndragita a Mea Sara! Bineînteles, pentru tine; pentru ca tu ai fost motivul, pentru care Eu, ieri noapte, pentru a-i arata prietenului Philopold, cum Eu înviu morti, am însufletit o ramura de smochin foarte putrezita, ca ea sa poarte pentru tine, draga Mea Sara, înca o data fructe dulci si ai facut de aceea foarte bine, ca le mâncasi; pentru ca ele îti vor înmulti o sanatate durabila! - Acum însa sa ne ducem de îndata afara, pâna ce încaperile sunt puse în ordine si curatate, atunci vom lua un mic dejun si ne vom îndrepta atunci catre treburile zilei!“
         La aceste cuvinte se duc toti cu Mine afara si savureaza acolo dimineata vie si limpede ca cristalul; si toti au fost înviorati de dimineata frumoasa.
         A venit însa Iair la Mine si a spus: „Doamne, spusele de multumire ale mele sa nu aiba niciodata un sfârsit! Inainte ca eu sa ma las vreodata instigat împotriva Ta, voi parasi eu postul meu si voi fi un foarte râvnitor urmator al învataturii Tale sfinte; si Philopold sa ramâna prietenul meu întreaga mea viata; pentru ca de-abia lui îi am de multumit recnuoasterea adevaratei lumini despre Tine. Un grec, ce-i drept, este el; dar el este mai cunoscator în scriptura noastra decât mine si toti învatatii de lege din toata Iudeea, Galilea, Samaria si Palestina! Pe scurt, eu sunt acum despre Tine pe deplin lamurit si este într-adevar asa, cum eu îmi închipuisem aceasta deseori deja foarte într-ascuns. Eu însa trebuie sa merg de aici la Capernaum, unde ma asteapta treburi pe mine. tie, însa, ti-o încredintez, asadar, pentru un timp tie convenabil pe femeia mea si fiica mea Sara! Pentru ca mai bine decât la Tine nu ar fi ele adapostite nici în ceruri! Daca voi putea eu însa sa scap diseara, atunci voi veni eu într-adevar încoace cu Faustus si Corneliu, poate si cu batrânul Cireniu, care se spune ca ar veni astazi la Capernaum! Si astfel asadar, îmi iau ramas bun de la a Ta dragoste, rabdare si milostivire.“ - Apoi isi ia ramas bun de la femeia lui si de la draga Sara, rânduieste dupa aceea sa se aduca catârii lui care merg rapid, se urca pe cel mai puternic (animal) si pleaca cu o mare viteza.
         Eu însa îi chem acum pe toti iarasi la micul dejun si noi ne ducem atunci în încaperile puse în ordine si curatate, unde ne astepta pe noi o mâncare bine pregatita de catre Borus.
         Dupa mâncare Ma chema Borus alaturi si spune: „Puternicul îndragit prieten al meu! Eu stiu, ca tu poti sa stii deja de mult timp, ce doresc eu sa discut cu Tine în secret; dar sunt unii printre ucenicii Tai, care nu trebuie sa stie, dupa parerea mea, ce avem noi de vorbit unul cu altul si eu Te-am rugat doar de aceea sa vii alaturi!“
         Spun Eu: „N-ar fi de fapt de loc necesar; pentru ca ceea ce vrei tu sa-Mi povestesti aici, le-am povestit amanuntit ucenicilor Mei în Kis si am rostit deschis lauda Mea asupra acestui lucru. Ei stiu totul si noi nu trebuie de aceea sa facem din aceasta vreun secret fata de ei.“
         Spune Borus: „Ah, daca asa stau lucrurile, atunci vorbesc eu pe deplin deschis!“
         Noi ne întoarcem de aceea iarasi la companie si Eu spun catre Borus: „Cel mai drag prieten al Meu! Ceea ce tu vrei sa-Mi spui Mie, aceasta stiu Eu si toti ucenicii o stiu si noi consideram de aceea aceasta treaba ca fiind încheiata. -tie însa, ca grec, care marturisesti acum iudaismul numai foarte liber, dar nu te afli sub legea evreiilor, îti si este usor sa vorbesti despre toti acei farisei; daca ai fi tu însa un evreu adevarat prin taierea împrejur si prin lege, atunci ar fi trebuit tu sa-ti fi pus limbii tale un frâu puternic. Dar a fost drept, asa cum ai vorbit tu si sa lasam astfel balta aceasta treaba. - Acum însa, condu-Ma în scoala din Nazaret! Eu voi învata poporul, ca el sa recunoasca, ce vremuri au venit acum!“ - Matei 13, 54)
         Intreaba mama Maria, daca eu voi veni acasa la amiaza.
         Spun Eu: „Nu te îngriji, daca vin; este îndeajuns, ca Eu iau toata grija asupra Mea! Seara voi veni Eu însa!“
         Întreaba Sara, daca ea ar avea voie sa mearga cu Mine la scoala.
         Spun Eu: „Bineînteles, vino tu numai, cu toate ca, dupa lege, femeia nu trebuie sa intre în scoala însotita de un barbat. Sa fie însa acum totul altfel; pentru ca femeia tot asa ca si barbatul are dreptul deplin asupra dragostei si milostivirii Mele, care reiese de la Dumnezeu Tatal prin Mine. Si astfel vino si tu numai foarte vioaie, bucuroasa si plina de încredere si învata sa recunosti si tu în scoala, despre ce vremuri este acum vorba, - si asa sa mergem noi! Tu, Sara, ramâi însa alaturi de Mine si îmi vei sluji ca un martor puternic! De aceea si retine aceasta rochie de mormânt pe trupul tau; pentru ca si aceasta rochie îmi va fi martor! - Acum însa sa mergem noi!“
         La aceste cuvinte ale Mele ne ducem de îndata la scoala.

17. Domnul explica un text al lui Isaia.

         Când eu pasesc în scoala, stateau în jur de zece batrâni din Nazaret cu mai multi farisei si învatatori de lege la o masa mare si se sfatuiau tocmai despre versetele ale proorocului Isaia, care sunau astfel: „Spalati-va si va curatiti! Nu mai faceti rau înaintea ochilor Mei. Incetati odata! Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva! Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e cârmâzul, ca zapada le voi albi si de vor fi ca purpura, ca lâna alba le voi face. De veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile pamântului veti mânca. Iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, atunci sabia va va mânca, caci gura Domnului graieste. Cum a ajuns ca o desfrânata cetatea cea credincioasa si plina de dreptate? Dreptatea locuia în ea, iar acum este plina de ucigasi. Argintul tau s-a prefacut în zgura si vinul tau este amestecat cu apa; Mai-marii tai sunt razvratiti si partasi cu hotii; toti iubesc darurile si umbla dupa rasplata. Ei nu judeca orfanul, iar pricina vaduvei nu ajunge pâna la ei. Pentru aceasta zice Domnul, Dumnezeul Savaot, puternicul lui Israel: Razbuna-Ma-voi împotriva asupritorilor Mei si Ma voi întari cu razbunare asupra vrasmasilor Mei! (Isaia. 1, 16-24)
         Despre sensul acestor versete se sfatuiau ei si nu ajungeau la o întelegere.
         Atunci am pasit Eu în fata si le-am spus: „Ce cugetati voi despre ceea, ce este totusi asa de limpede ca soarele amiezii dezvaluit în fata voastra în toata fapta? Uitati-va la orfanii si vaduvele voastre! Cum este starea lor? În loc sa va îngrijiti de acestia, le luati înca si ceea ce au; si pe saracii orfani în vindeti ca sclavi la pagâni, cum voi intentionaserati sa puneti în aplicare asemenea fapta de-abia cu câteva zile în urma pe o cale secreta si ati fi si pus asa ceva în aplicare, daca nu v-ar fi împiedicat foarte puternic la aceasta vamesul Kisjonah.
         Într-adevar spune Domnul: „Veniti sa ne judecam, zice Domnul! De vor fi pacatele voastre cum e cârmâzul, ca zapada le voi albi si de vor fi ca purpura, ca lâna alba le voi face!“- dar Eu întreb: când si prin care circumstante? Cum arata treaba cu voi si cu cetatea evlavioasa, care se si cheama „cetatea lui Dumnezeu“? Cât de multe pacate dintre cele mai dure si strigatoare la cer s-au comis deja în ea si câte sunt acum comise!?
         „Spalati-va si va curatiti si lepadati de la ochii Mei fiinta voastra rea!“ - a spus Iehova prin gura proorocului. Într-adevar spalati voi trupul vostru de sapte ori pe zi si va curatiti hainele si vopsiti pe an de doua sau de trei ori mormintele celor morti ai vostri; dar inimile voastre ramân împietrite si sunt pline de nelegiuire si de la aceasta se trage, ca voi va asemanati cu mormintele voastre vopsite, care arata pe dinafara împodobite si curatite, în interior sunt însa pline de miros scârbos, oase de morti si pline de putregai urât mirositor!
         Proorocul a vorbit despre curatirea inimilor voastre si v-a îndemnat sa lepadati pacatul vostru  din fata atoatevazatorului ochi al lui Dumnezeu; dar voi n-ati preluat acest sens înca niciodata în inima voastra si curatiti de aceea numai pielea voastra si lasati sa se scufunde inima voastra în tot putregaiul iadului! O tu necuviinta a iadului, cine te-a învatat vreodata asa ceva?!
         Într-adevar spuneti voi: „tapul, pe care Moise si Aaron l-au poruncit, este pâna la ceasul acesta în fiecare an împovarat cu pacatele a tot Israelul, atunci este taiat si aruncat în Iordan!“ (3 Moise 16). O voi orbilor! Ce vina are, oare, tapul, ca voi pacatuiti continuu si nu va îndreptati în inimile voastre?
         Aceasta actiune a fost numai o închipuire, din care voi de mult ar fi trebuit sa învatati, ca tapul arata doar poftele voastre rele, trupesti, asemenea fiind aici trufia voastra, care este asemenea berbecului care împunge si peste masura de rau-mirositor, desfrânarea voastra si murdaria voastra în toate lucrurile, zgârcenia voastra si pizma si invidia voastra! Cu distrugerea tapului ispasitor ar fi trebui voi sa distrugeti pentru totdeauna tapul inimii voastre, asa ati fi îndeplinit pe viu porunca lui Moise si a lui Aaron si prin aceasta ati fi recoltat negresit binecuvântarea acesteia! Asa însa ati omorât voi într-adevar tapii, ceea ce nu va putut folosi la nimic, dar inimile voastre pline de pacate v-au ramas voua; de aceea a îndeplinit Iehova amenintarea Sa si o va îndeplini mai departe mai mult înca, când masura voastra rea va fi plina.
         Frumos este doara faptul, ca, acum, pagânii trebuie sa aduca dreptate poporului si sa se îngrijeasca de vaduvele si orfanii acestuia! Dar si de aceea este adevarat, cum spune proorocul: „Razbuna-Ma-voi asupra asupritorilor Mei, care sunt pagâni si Ma voi întari cu razbunare asupra vrasmasilor Mei!“ Unde a ajuns puterea voastra si unde s-a pierdut taria voastra? O mica gramada de pagâni stapâneste poporul lui Dumnezeu odata atât de puternic! Rusine de vesnica ocara si dezonorare! Copiii sarpelui sunt mai întelepti si mai cinstiti decât voi copii ai luminii.
         De aceea în timp scurt se va întâmpla, ca pagânii vor raspunde de acest pamânt sfânt si voi nu veti mai avea din aceasta pricina nici tara si nici un rege; ci tiranilor straini sa le slujiti ca niste sclavi si fiicele voastre nobile vor fi pângarite de pagâni si de lucratorii pagâniilor, iar fructul lor va fi urât ca si puii viperelor si a tuturor serpilor!
         Aceasta ati ales voi din acei profeti, care au scris pentru inimile voastre, cum puteti sa împodobiti mai mult ceremoniile la spalarile fara însemnare si a curatarii trupurilor voastre, a hainelor si a mormintelor, ca prin urmare ceremonie sa va aduca jerfe cu mult mai bogatte; dar voi nu vreti sa întelegeti, ce îi este lui Dumnezeu pe plac! O voi prinzonieri groaznici a diavolului! Pe el îl slujiti cu ceremoniile voastre - si de aceea va veti primi rasplata în mocirla, asa cum va este voua pe merit.
         Corpul se curata, atunci când este nevoie, o data, de doua sau de trei ori pe zi si hainele se spala atunci, când ele sunt murdare; caci aceasta a spus Moise spre sanatatea corpului. Tot asa se acopera mormintele cu un strat de lut, înalt de o palma si dupa aceea se varuieste aceasta platforma de lut, atunci când este uscat, de mai multe ori cu var, ca nu cumva sa se crape platforma, deoarece mai ales în primii ani ai descompuneri s-ar putea sa iasa mirosuri care ar fi prin urmare daunatoare oameniilor, animalelor si plantelor.
         Vedeti, de aceea s-a ordonat varuirea mormintelor, iar acest lucru este cât se poate de limpede! Cum ati putut sa schimbati aceasta într-o lucrare de slujba dumnezeiasca?! O voi fara minte, voi smintitilor! Ce folos ar avea spiritul decedatului din toate acestea?!“

18. Despre fiinta lui Dumnezeu si despre adevarata adoratie pentru El.

         (Domnul) „Daca moare omul, va iesi sufletul din trupul sau si doar omul spiritual, va ajunge într-un loc, care este identic cu întregea fiinta a sa de viata; si nimic nu îl va putea ajuta decât vointa sa libera si dragostea sa. Daca vointa si dragostea este buna, atunci si locul va fi bun, care si-l va aranja sufletul prin puterea si forta sadita de Dumnezeu; dar daca vointa si dragostea este rea, atunci prin urmare si lucrarea nu este buna - adica, ca si pe pamânt un pom rau nu poate avea fructe bun si un pom bun nu poate purta fructe rele. Duceti-va si îmbodobiti cu aur si cu pietre pretioase un tufis de spini si uitati-va, daca pe el vor creste struguri frumosi! Dar chiar daca via o veti împodobi cu aur sau nu, ea va aduce totusi roade frumoase si fructe dulci.
         Dar daca este imposibil sa fie altfel, atunci întrebati-va pe voi însiva, ce folos ar avea varuirea mormintelor, în care se afla doar oase si insecte scârboase si cu ce ar ajuta aceasta sufletul celui decedat!
         Credeti voi într-adevar, ca Dumnezeu este prost sau îngâmfat, ca El sa se lase slujit prin lucruri fara rost a materiei pentru materie?!
         Eu va spun: Dumnezeu este un duh si aceia care vor sa-L slujasca, trebuie sa-L slujasca în cel mai mare si viu adevar a inimii lor, dar nu în materie cu materie, care nu este nimic altceva decât o vointa prinsa pentru un anumit timp a atotputernicului Tata!
         Dar ce veti spune voi spre un om, care ar veni la voi si ar cere o rasplata, pentru ca vi-a distrus semanaturile, dar care ar mai sustine, ca a facut o treaba foarte buna?! - Vedeti, ceea ce voi ati spune catre un asemenea smintit, acest lucru va va spune într-un târziu si Tatal în lumea de apoi si voi o sa trebuiasca sa plecati de lânga El pentru a fi alungati în întuneric, unde plânsetele si strângerea din dinti va va fi singura rasplata!
         Dar cum va ocupati voi de vaduve, pentru acest lucru este o dovada suficienta mama Mea Maria, careia i-ati luat totul si dupa alte mii, cu care nu v-ati si nu va comportati mai bine!
         Nu este strigator la cer, ca evreicele trebuie sa mearga la pagâni ca sa-si gaseasca dreptatea si prin urmare o si primesc? Nu este oare amuzant pentru Satana, ca copiii sai îi întrec pe copiii lui Dumnezeu în dreptate si adevar? Da si de aceea vor deveni copiii lumii, copiii lui Dumnezeu; voi însa veti fi copiii celuia, pe care îl slujiti tot timpul cu mare credinta!
         Nu ati gasit voi, cu toate ca cititi ceea ce a scris Jesaia, acolo unde spune el:
         ‘Mie îmi este pe plac milostivirea si nu jertfele de foc!’ si iar: ‘Acest popor Ma respecta cu buzele; dar inima lor este departe de Mine!’
         Daca voi veti spune: ‘Aceasta a vorbit Dumnezeu prin gura profetului!’, ce respect trebuie sa aveti voi fata de El, ca preferati tot timpul jegile voastre în locul poruncilor lui Dumnezeu si pe ale voastre le respectati spre folosul vostru lumesc, iar pe cele dumnezeiesti le calcati în picioare?! - O voi groaznicilor, voi slujitori permanenti a diavolului! Cum sa treceti voi vreodata de judecata lui Dumnezeu?! Într-adevar, acelor sodomiti le va merge mai bine decât voua! Caci daca s-ar fi întâmplat acolo astfel de semne, asa cum vi s-au aratat voua, ei s-ar fi cait cu totul în cenusa si Dumnezeu nu i-ar fi judecat cu foc si fum din ceruri! - Vai de voi, timpul s-a apropiat si se va întâmpla cu voi, ceea ce Eu am prezis!“

19. Obraznicia si confuzia farieseilor nevazatori spiritual.

         Aici s-au ridicat cu suparare cei mai batrâni, fariseii si învatatii scripturilor si spun: „Cum îti permiti tu tânarule, sa te pui cu noi? - Ce vremuri s-au schimbat aici?“
         Spun Eu, aducând-o pe Sara, care le era foarte cunoscuta, în fata lor: „Cunoasteti voi aceasta fetita si stiti voi ce s-a întâmplat pentru a doua oara cu ea?“
         Aici fac toti ochi mari si spun în liniste printre ei: „Pentru toate cerurile, aceasta este fiica celui mai înalt, în carne si oase! S-o fi înviat-o oare din nou? Cum s-a întâmplat aceasta? Daca el a înviat-o, de data aceasta fiind cu adevarat moarta, - ce facem noi atunci? Jairus pare sa fie alaturi de el, caci altfel nu ar fi lasat-o cu siguranta pe fiica sa draga în preajma lui! Sau poate ca nu stie nimic de aceasta?! S-o fi înviat oare în secret fiul lui Iosif si vrea s-o conduca la o ocazie oarecare din nou spre Jairus? Sa-l înstiintam oare pe Jairus de aceasta? Acest lucru este mult prea evident! - Ea este, fara nici un fel de coincidenta, este ea! Si totusi am fost cu totii prezenti la înmormântarea ei, cât si în Kapernaum, atunci când ea a murit! Ce se poate face? Ce se va întâmpla, daca acest om-Dumnezeu printr-un mijloc oarecare sau prin vreo putere poate sa înfaptuiasca astfel de lucruri?“ - Aici nu mai spune nimeni nimic.
         Eu însa spun, uitându-Ma ascutit la toti cei prezenti: „Deci, ce spune inima voastra rea la toate aceste lucruri? Este acest semn suficient sau nu, pentru a va confirma adevarul la ceea, ce Eu am vorbit mai înainte?“
         Spun cei mai în vârsta: „Noi nu suntem nici doctori nici farmacisti, care descopera puterile naturii si care înteleg s-o foloseasca; tot atât de putine stim noi despre vrajitorii, care se poate învata de la diavol, pentru ca acest lucru ar fi cel mai mare pacat în fata lui Dumnezeu si prin urmare noi nu putem sti, prin ce metoda sau putere ai înviat-o tu iarasi în viata! Este de aceea clar, ca prin astfel de semne noi nu ne putem lasa înselati în credinta noastra pentru Moise si profeti, cât si în adevarul scripturilor, care din templu si cât si în ceruri este autorizata! Semne pot înfaptui acum diferiti magicieni, care în mare parte vin din tara de rasarit si multi din Egipt; toti înfaptuiesc miracole, pe care nici un evreu nu le poate întelege, nu vrea si nu are voie, pentru ca toate aceste lucruri magice provin de la diavol! Si prin aceasta se poate spune pe scurt: Semnele tale, pentru ca pot fi si vrajitori, nu au nici o valoare în fata noastra si dovedesc doar atât, ca le stapânesti într-adevar si esti un adevarat meastru în astfel de arte; dar ca sa recunoastem semnele si învataturile tale, de care ne este scârba, nu avem de gând! Caci un doctor nu este pentru noi nu preot si mai putin un profet - si tu cel mai putin, deoarece te cunoastem de aproape treizeci de ani, asa cum l-am cunoscut deja pe tatal tau! Ia-te cu cei ce sunt cu tine si du-te din aceasta scoala, caci altfel vom apela la forta!“
         Vorbeste Sarah: „Doamne, te rog, paraseste-i pe acesti groaznici!Caci ei au mai putina minte decât pietrele, sunt mai întunecati decât orice noapte si mai fara dragoste decât oricare prapastie! De doua ori Tu mi-ai daruit viata si pentru acesti simntiti acest lucru nu înseamna nimic! Ei sunt de parere ca este vorba de vrajitorii caruia nu îi sunt pe plac lui Dumnezeu si vor în orbirea lor mare, sa te alunge pe Tine din aceasta scoala! Doamne, acest lucru este foarte grav! Sa mergem, sa mergem! Mie mi se pare în apropierea acestor simintiti, asa de parca m-as afla în apropierea lui Satana!“
         Spun Eu: „Draga Mea Sara! Fi tu linistita! Atâta timp cât Eu doresc, voi ramâne aici; caci Eu sunt un Domn! Daca ei îi numesc pe unii plini de putere ai pamântului ‘domni’ - si acestia au de multe ori prea putina putere; Eu însa am puterea asuprat tuturor cerurilor, iadului si peste întreg pamântul! Eu sunt prin aceasta un domn si nu îngadui sa mi se porunceasca ceva! Ce fac Eu, este vointa Mea proprie; caci Eu sunt întru totul un Domn!“
         Atunci când cei mai batrâni aud aceasta, îsi rup hainele în doua si încep sa strige: „Du-te de aici! Caci acum noi am auzit bine, ca esti un batjocoritor al Domnului! Lucrarile tale le-ai înfaptuit prin ajutorul lui Beelzebubs si prin aceasta vrei tu sa întorci poporul lui Moise prin învataturile tale de la Dumnezeu; nu ne ramâne de aceea altceva de facut, decât sa te aruncam de pe acest pamânt cu pietre!“
         
20. Frica celor din templu din pricina judecatii romane.  

         Se aflau în toate scolile cât si în temple pietre pentru a-i bate si asa se afla si în aceasta scola din Nazaret. Pentru  ca cei batrâni, farisei si învatatii scripturilor era atât de orbeste suparati, au apucat acele pietre, pentru a le arunca dupa Mine.  Dar atunci s-au ridicat ucenicii si i-au amenintat pe acei smintiti; acestia însa au început sa zbiere si s-au încruntat si mai tare, pentru a arunca pietrele pe care ei le-au luat de pe jos. În aceasta clipa însa au intrat în clasa aceea mare Faustus, Corneliu, Jairus si batrânul Cireniu.
         Când acesti furiosi i-au observat pe acesti domni înalti pentru ei si foarte bine cunoscuti, au pus de îndata deoaparte uneltele lor ucigatoare si au început, sa se închine cât se poate de adânc în fata acestora.
         Jairus vine imediat la Mine si la Sarta, Ma îmbratiseaza si spune de îndata cu voce tare spre Cireniu: „Aici este Acela, marele om al oameniilor si aici este iubita mea fiica Sara, pe care El a înviat-o pentru a doua oara de la moarte!“
         Imediat se apropie batrânul Cireniu de Mine, i se aduna lacrimi în ochi si spune: „O Dumnezeul si Domnul meu! Cu ce cuvinte pot eu om sarac si neputincios sa-ti multumesc pentru nemarginita milostivire, pe care Tu ai creat-o pentru mine?! Oh, cât de fericit sunt, ca ochii mei au bucuria nepretuita sa te mai vada înca o data pe Tine, Tu prietenul meu sfânt! De mai mult de douazeci de ani nu am mai auzit nimic de Tine, cu toate ca ma gândeam de mai multe ori pe zi la Tine si de mai multe ori m-am interesat în detaliu de Tine!
         Ach, cât de suparat am fost eu pâna acum câteva zile, atunci când împaratul a început sa-mi ceara impozitele din Pontus si mica Asie si eu nu stiam, unde au disparut acestea!Dar cât de bucuros, cât de nespus de bucuros am fost eu, când cu trei zile în urma impozitele disparute si înca cantitati nenumarate de aur, argint, perle si pietre pretioase, mi-au fost trimise de prietenul meu Faustus împreuna cu Cornelui si toate acestea doar prin legatura ta sfânta!
         Domnul meu, prietenul meu sfânt Iisus! O spune-mi, ce sa fac, pentru a ma scapa cel putin de aceasta imensa datorie! Vrei Tu sa-ti asezi pe cap coroana mea de guvernator suprem, cu câta bucurie as aseza-o eu în fata picioarelor Tale sfinte!
         Într-adevar Domnul meu, Tu viata mea, cum sti tu foarte bine, nu îmi pasa deloc de comorile acestea ale pamântului; daca totul mi-ar fi apartinut, din ceea ce eu am trimis spre Roma, atunci de mult ar fi fost ajutati deja câtiva mii de oameni saraci! Dar a apartinut împaratului si eu trebuia sa fac totul, pentru a-i trimite ceea ce el mi-a cerut! Dar cum ar fi fost posibil aceasta fara Tine si prin urmare fara dragul meu Faustus si fratele meu Cornelui!? - Oh, o povoara lumeasca ati împins voi de pe pieptul meu! Acum este timpul pentru a rasplati, asa cum îmi permit mie puterile! - O vorbeste, vorbeste, Tu sfânt si înalt prieten al oamenilor, ce pot eu sa fac!“
         La aceste cuvinte minunate a lui Cireniu spre Mine devin aceia, care au vrut sa ma omoare cu pietrele, palizi si încep sa tremure, asa de parca ar fi avut temperatura ridicata, pentru ca ei credeau, ca Eu ma voi razbuna din plin si îi voi acuza în fata lui Cireniu, de care le era la toti frica ca si de moarte; caci el nu stia niciodata la gluma! Tuturor le era cunoscut ca judecatorii romani erau peste masura de severi în conducerea pedepsei si a sentintelor; de aceea evreii aveau o frica nespus de mare fata de ei, - dar mai ales batrânii din Nazaret, fariseii si invatatorii scripturilor, care unii dintre ei stiau despre furtul impozitelor romane.
         Eu însa spun cu cea mai mare prietenie spre Cireniu: „Crezi tu, ca barbatul a uitat, ce ai facut tu pentru copil, atunci când a trebuit sa fuga de Irod din Betlehem spre Egipt? Oh, barbatul îsi aduce foarte bine aminte! Tu ai facut totul pentru Mine fara a avea vreun interes, doar pentru ca m-ai iubit, - si Eu sa cer acum de la tine vreo rasplata? Nu, acest lucru sa fie pe veci departe de Mine! Dar pentru ca esti înloctitorul împaratului peste Asia, poruceste-le acestor încapatânati slujitori ai lui Satana si nu a lui Dumnezeu, ca sa fie tacuti ca un perete cu ceea ce Eu am înfaptuit aici, ca altfel sa fie ei trasi la raspundere pentru ce au facut. Caci oricare, care ridica împotriva aproapelui sau o piatra, acela sa fie pedepsit fara iertare!“
         Spune Cireniu: „Au îndraznit chiar cumva acesti nenorociti sa ridice pietre împotriva Ta?“
         Spune Sara: „Da, da, înaltule Cireniu! Pe Domnul au vrut acesti nemernici sa-L omoare cu pietre, pentru ca El le spusese adevarul! Ei se numesc >slujitori ai lui Dumnezeu< si sunt la aceasta cei mai mari tagaduitori de Dumnezeu; pentru ca ei tin numai dogmele care îi îndreapta foarte tare spre lacomie si spre egoism si le dau acestora aparenta Dumnezeieasca prin fapte de violenta mizerabile!
         Cine nu se lasa orbit de ei prin aparenta care înseala, acela este tinut orb cu cea mai mizerabila violenta si nu mai are libertate pe dragul pamânt al lui Dumnezeu! Sa se citeasca doar cartile lui Moise si ale proorocilor si sa se citeasca în comparatie statuturile lor si se va putea gasi cu foarte usoara osteneala, ceea ce eu ca o fata de înca nici macar saptesprezece ani am gasit deja de mult! Adevarat, cine îi tine pe Moise si pe prooroci, acela este cel mai mare dusman al lor! El devine asemenea samarinienilor, care sunt înca puri urmatori ai lui Moise si ucenici ai proorocilor si este vazut zilnic din nou ca fiind blestemat si urât astfel de templieri, ca numele lui ca al acelora în gura unui evreu are de însemnat cel mai mare blestem!
         Eu întreb însa acum ca o fata tânara: Este acesta cuvântul lui Dumnezeu, este aceasta o slujba fata de Dumnezeu? Iisus le-a dovedit aceasta limpede, ca aceasta poate fi numai un singur cuvânt al iadului si numai o slujba, cum poate numai Satan s-o doreasca; si de aceea, asadar, vroiau ei sa-L si omoare cu pietre, pentru ca El le-a spus prea mult adevarul în fata poporului, care ar putea în sfârsit totusi la capat sa le subtieze venitul lor înbelsugat!
         Inaltule Domn! Eu am fost deja de doua ori pe deplin în lumea cealalta si eu stiu, ce a vazut sufletul meu. Eu l-am vazut pe Moise si pe toti proorocii cei buni! Acestia aveau pace si bucuria lor este vremea aceasta, pe care ei o numesc >ziua mare a Domnului<. Dar nici macar un fariseu si învatator de lege n-am vazut eu printre sfintii lui Israel! Eu am întrebat de aceea, unde ar fi acestia.
         Atunci a venit un înger luminos si mi-a spus sa-l urmez. Si eu i-am urmat. Acusi ne-am aflat noi într-un loc foarte întunecat; era de-abia atât de luminos ca într-o noapte fara nori. În adânca departare arata foarte arzatoare starea si îngerul mi-a spus: >Uita-te acolo! Aceasta este cloaca, unde locuiesc aceia, despre care tu întrebasesi!< si eu m-am uitat într-acolo, n-am vazut nimic în afara de draci si i-am spus îngerului: >Mesager al Domnului! Eu vad numai diavoli si pe nimeni altcineva! Unde sunt în sfârsit aceia, despre care eu întrebasem?< Atunci mi-a raspuns îngerul: >Acestia pe care îi vezi, acestia sunt ei!<
         Atunci m-am speriat eu foarte tare si m-am gândit la tatal meu, care este chiar o capetenie a fariseilor; dar îngerul a remarcat, ceea ce ma facuse sa ma cutremur si spuse: „Fii fara grija! Tatal tau ajunge pe calea cea dreapta si tu îi vei fi înca o data un îndrumator pe pamânt!“
         Asa ceva am vazut eu si am auzit si stiu de aceea, ceea ce stiu eu, nu din spuse si auzite, ci din experienta! Eu nu trebuie de aceea sa învat nimic în plus de la acesti prosti si slujitori rai ai lui Satan; pentru ca eu am vazut aceasta si am învatat adevarul pe viu si pot de aceea sa dau marturie ca una, care a venit înapoi de dincolo, spre perceptia vesnicului adevar a aceea, ce Iisus, Domnul din vesnicie, învata, ca tot, ce spun si învata acesti învatatori întunecati, este cea mai deplina miciuna si nici putin adevar nu este în acestea! - Eu am vorbit.“

21. Cireniu si templierii.

         Spune Cireniu: „Ati auzit voi o marturie împotriva voastra de la una care a reânviat din morti, ceea ce va incrimineaza (învinuieste) de tot jaful si uciderea? Ce sa fac eu asadar cu voi la aceasta foarte adevarata învinuire? Sa va spânzur de cruce ar fi mult prea putin! Sa va bicuiesc pâna la oase o zi înteaga si sa randuiesc de-abia atunci sa vi se taie capetele, ar fi si aceasta înca mult prea blând! Dar eu stiu deja, ce voi face si voi veti putea fi foarte multumiti cu mine!“ - La aceasta cuvântare a lui Cireniu devin toti palizi precum cadavrele si încep foarte îngrozitor sa se tânguiasca si sa roage.
         Cireniu Ma întreaba însa în secret, daca el sa rânduiasca într-adevar o pedeapsa asupra raufacatorilor acestora, pe lânga verdictul (decizia), conform careia lor sa li se impuna o vesnica tacere asupra tot ce s-a întâmplat.
         Spun Eu: „Rânduieste doar verdictul cu o amenitare serioasa, pe care ei s-o primeasca în asteptare la prima încalcare fara nici o milostivire urmatoare! Apoi da-le drumul!“
         Cireniu vine în fata, porunceste tacerea si pune dupa aceea: „Ascultati-ma acum, voi indivizi rai! Numai acestuia aici, pe care voi vruseserati sa-L omorâti cu pietre din pricina adevarului sfânt, care a ajuns la voi din gura Lui, îi aveti a multumi, ca eu nu va alung pe toti laolalta în desert si acolo pe stânci, care sunt înconjurate împejur cu prapastii, sa las sa vi se scoata ochii! Dar daca unul va îndrazni despre toate acestea ce s-au întâmplat, sa vorbeasca chiar numai o singura silaba în scoala, ori verbal sau în scris sau prin gesturi, mine sau semne cu mâna, la acela se va pune în aplicare neânduplecat cea mai aspra pedeapsa!
         Astfel nici nu voi lasa nepedepsit, daca aflu, ca voi ati chinui poporul prin santaj în afara legii si doriti sa persecutati adevarul Dumneziesc din cauza statuturilor voastre mizere, egoiste! Invatati poporul sa-L cunoasca pe Dumnezeu si legile acestuia si sa actioneze conform acestora, caci asa veti fi voi tot asa de bine vazuti, cum este acest barbat Dumnezeiesc Iisus, care nu propovaduieste de loc o învatatura noua, ci numai cea foarte veche de la Dumnezeu propovaduita popoarelor care au fost cufundate de voi în cea mai adânca noapte, ceea ce El poate face cu atât mai usor si mai adevarat, deoarece El - ceea ce voi nu întelegeti, dar eu ca un pagân de voi declarat (proclamat) înteleg foarte bine - este în duh Insusi Acela, care, conform învataturii voastre, daduse pentru voi legile pe Sinai cu aproximativ o mie de ani în urma prin Moise! Feriti-va de aceea, de a-L persecuta pe acest Sfânt; pentru ca o asemenea persecutie v-ar costa dubla viata, aici cea trupeasca si dincolo cea duhovniceasca! - M-ati înteles voi?“
         Spun toti cei în cauza: „Da, înaltule Domn si noi vrem sa facem totul, ce ceri tu de la noi! Dar tu doara stii, ca noi oamenii nu suntem zei si avem tot felul de slabiciuni în noi; daca ar încalca putin cineva în sfârsit totusi eventual ceva sau undeva, atunci doreste tu, ca însusi om, sa ne si tragi pe noi numai într-un mod omenesc la raspundere si sa ne pdepsesti!“
         Spune Cireniu: „Oamenii de afaceri si negustorii greci obisnuiesc într-adevar sa lase sa se târguiasca cu ei, - dar romanii niciodata! Aceasta retineti bine si procedati conform acestui lucru, caci asa nu veti avea nevoie de nici o indulgenta; pentru ca numai prin legi severe si nemiloase devin oamenii tari si devin eroi ai ordinii si devin de un   s i n g u r  cuget si plin de râvna în toate aspiratiile legii!
         Daca un soldat n-ar avea legile cele mai severe si nemiloase, atunci ar fi el un fricos si daca s-ar pune problema, de a-l urmari, bate si cuceri pe dusman, atunci ar avea dusmanul o vreme favorabila - si în ceea ce priveste protectia necesara a patriei, n-ar mai fi nici o speranta! Dar daca legea stricta îi impune soldatului  pe viata si pe moarte fiecare pas si miscare, în ceea ce el trebuie sa faca în fata dusmanului, atunci face el cu siguranta aceasta! Pentru ca daca el n-ar face asta, atunci moartea ar fi soarta lui; daca face el însa, ceea ce îi este poruncit, atunci moartea prin dusman îi este incerta si el poate iesi din batalie ca învingator si erou încoronat!
         Aceasta este asadar cea mai severa regula în Roma: >O lege severa si face oameni severi si ordonati.< De aceea, deci, nici nu lasam nici macar putin sa se negocieze mult cu noi si fiecare om sta în fata legii fara a se tine seama de rang! Voi stiti acum convingerea mea legitima. Faceti astfel, caci asa sunteti voi liberi în lege; daca voi nu faceti însa astfel, atunci va va judeca legea fara nici o mila de aceea, pentru ca ea este o lege.
         Intregul pamânt si totul, ce se afla în el si pe el, se mentine numai prin vesnica neclintire a voii Dumnezeiesti. Daca Dumnezeu ar lasa numai putin sa se negocieze cu El, cum ar arata atunci situatia în urmatoarea sclipire cu pamântul si cu noi toti? Atunci s-ar da totul peste cap!
         Tot asa s-ar întâmpla unei societati statale de popoare; daca acolo s-ar destrânge „surubul“ numai în ceea ce priveste o lege, atunci ar pierde si celelalte puterea si statornicia lor si întreaga cladire a statului ar deveni atunci numai foarte acusi o ruina! Deci, aceasta ramâne de neschimbat la amenintarea mea facuta voua!“
         La un asemenea raspuns hotarât a capeteniei guvernatorului au facut batrânii si fariseii fete foarte îngrozitor de amare si unul dintre ei a vorbit într-o forma de entuziasm dureros: „O Roma, o Roma! Tu esti foarte îngrozitor de severa si grea! - Iehova! Din prizonieratul babilonian ai eliberat Tu copiii Tai, când ei s-au cait si Te-au rugat pentru aceasta; nu ne vei mai elibera niciodata din aceasta captivitate de o mie de ori mai grea?“ -
         Spun Eu: „Daca voi ramâneti asa cum sunteti voi si nu va înbunatatiti din temelie, atunci voi sa nu ramâneti numai vesnici suspusi ai Romei, ci sa fiti mâncati de aceasta ca un stârv de catre vulturi! Numai un timp scurt înca va rabda Dumnezeu, atunci însa va fi aruncata peste voi soarta dura si va fi atunci cu voi, ceea ce Eu v-am spus mai înainte si veti fi urmariti pâna la sfârsitul lumii. - Acum însa, mergeti si nu va mai suparati!“
         La aceste cuvinte ale Mele s-au îndepartat toti în încaperile lor alaturate; noi însa am ramas în scoala, în care acusi venira o gramada de Nazarinieni, pentru a vedea înalta stapânire romana. Noi am trebuit la sfârsit sa ne punem pe mese si banci, pentru a nu fi striviti si pentru a fi vazuti de poporul doritor sa ne vada.

22. Vindecarea unui artritic. Marturia Nazarinienilor despre Iisus.
Ev. Matei. 13, 55-56.

         A adus însa Borus însusi un om bolnav de artrita, a carui mâini si picioare fusesera deja pe deplin uscate si într-un asemenea fel întoarse si trase laolalta, ca într-adevar nici unui doctor muritor nu i-ar fi fost posibil cu toate mijloacele din lume, sa-l însanatoseasca.
         Borus însa, când el rânduise sa se aduca la Mine cel artritic prin doi caratori într-un cos prin îmbulzeala mare, spuse cu voce tare în fata poporului: „Acestui bolnav nu-i poate ajuta decât Dumnezeu singur! Eu sunt totusi unul dintre primii doctori din întreaga Galilee si vin bolnavi din Ierusalim si Betleem la doctorul Borus si el îi ajuta; dar acestuia nu-i poate el ajuta! Eu Te rog însa, Tu prietenul meu sfânt Iisus, deoarece dupa cunostinta si credinta mea nu-ti este tie nici un lucru imposibil, ca Tu sa doresti sa-I dai acestui om iarasi membre drepte, daca aceasta este voia Ta!“
         Spun Eu: „Prietene, aici sunt mult prea multi necredinciosi, si, aici, este o asemenea vindecare totdeauna o treaba grea! Eu însa îl voi vindeca totusi la tine între patru ochi.“
         Dupa aceea au început unii în popor sa bolboroseasca si au spus: „O, fiul dulgherului este siret! Acest bolnav este pentru el prea greu, de aceea doreste el mai degraba sa-l vindece în taina, ca nu cumva noi sa observam, daca starea lui s-a îmbunatatit sau nu.“
         Eu însa am auzit aceasta cuvântare si le-am spus defaimatorilor: „O voi neînteleptilor si nebunilor! Cunoasteti voi aceasta fata alaturi de Iair? Nu este ea fiica acestuia si n-a fost ea de doua ori moarta? Cine i-a redat iarasi viata? - Voi nebunilor! Daca fiul omului are puterea, sa readuca mortii iarasi la viata, nu va avea El si puterea, de a spune acestui bolnav: >Ridica-te si mergi în pace!<? Ca voi sa vedeti însa, ca Eu am într-adevar aceasta putere, de aceea îti poruncesc, tu om bolnav de artrita, ca tu sa te ridici si sa mergi cu membre pe deplin sanatoase!“
         În acest moment a intrat un foc în membrele acestui bolnav si el s-a simtit pe deplin puternic, s-a ridicat si a umblat si membrele lui erau cu totul noi; el avea carne si muschi puternici si mergea vioi si cu inima plina de multumire si spuse dupa un timp a minunarii sale foarte proprii: „Asa ceva poate sa-I fie numai lui Dumnezeu cu putinta! Fara medicamente, fara punerea mâinilor, ci numai prin cuvântul singur sa faci o asemenea vindecare într-o sclipire, aceasta înca nu s-a mai auzit! Doamne Iisuse, eu marturisesc si cred acum pe deplin, ca Tu esti ori Fiul lui Dumnezeu sau chiar însusi Dumnezeu care a luat forma omeneasca! Mie mi se pare tocmai asa, de parca eu ar trebui sa Te divinizez!“
         Spun Eu: „Lasa aceasta si nu fa galagie din aceasta cauza! Ceea ce simti tu însa în inima, aceasta pastreaz-o credincios; va veni o vreme, în care tu vei avea nevoie de aceasta si atunci poti tu sa te rogi la Tatal din ceruri, care i-a dat numai Fiului Sau o asemenea putere!“ Cu aceste cuvinte a tacut cel însanatosit.
         Dar poporul s-a îngrozit si a spus: „De unde îi vine acestuia, asadar, o asemenea întelepciune si asemenea fapte si asemenea putere? Nu este acesta, oare, fiul dulgherului? Nu o cheama pe mama lui Maria? Si fratii lui: Iacov si Iosua si Simon si Iuda? (Matei. 13, 55) si surorile lui, nu sunt ele toate la noi? De unde, dar, îi vin deci toate acestea?“ (Matei. 13, 56)
         Si deoarece ei vorbeau astfel unul cu celalalt si se întrebau, s-au suparat multi si au spus: „Aceasta te face tocmai sa devii nebun! Fiii nostri au studiat în Ierusalim si-au însusit cunoasteri în tot felul de arte si stiinte; ei au si parcurs scoala proorocilor care înca mai dainuie si au învatat pe deplin întelepciunea egipteana în talmacirea semnelor! Si acest tâmplar, care, ceea ce poate fi dovedit, n-a mers niciodata la scoala, pe care l-am vazut mereu lucrând cu securea si fierestraul, ne rusineaza acum pe noi si pe copiii nostri într-un mod, fata de care chiar si cele mai înalte persoane de guvernare se minuneaza si îl considera pe tâmplarul, de altfel mai mult prostanac, deja aproape ca fiind un Dumnezeu! Aceasta este într-adevar suparator! El este toate întru toate, spun toate limbile, de parca el ar s-ar fi înascut în aceasta, el este un prooroc de prima marime si înfaptuieste semne si lucruri, pe care sa le fi înfaptuit nu trebuie nici un Dumnezeu sa se rusineze; fiii nostri stau aici împeuna cu noi, care totusi am învatat si noi ceva la timpul nostru, de parca ei n-ar putea nici macar sa numere degetele de la mâinile lor! Nu stie, oare, nimeni dintre noi ceva, despre cum si-a însusit acest dulgher toate acestea?“
         Spun altii: „Unde sa-si fi însusit el ceva? El fusese doara pâna acum câteva luni tot timpul acasa si construise case la noi si altundeva cu tatal si cu fratii lui; noi n-am observat niciodata o urma de ceva iesit din comun la el! El era la aceasta înca foarte scump cu vorba si daca îl întrebai de ceva, atunci dadea el ori nici un raspuns sau unul totdeauna numai foarte monosilabic, asa încât îl consideram un fel de prostanac, - si acum sta el deoadata aici ca un barbat, înspre care toata lumea trebuie sa-si îndrepte ochii! Aceasta este doara totusi mai mult suparator, decât poate concepe numai vreun gând omenesc sanatos!
         Ce s-a întâmplat, oare, cu acest om? Noi stim într-adevar din timpul tineretii lui celei mai timpurii, ca el ar fi aratat pe atunci ca un baiat înca aproape nevorbitor câteva capacitati magice! Tata si mama credeau, ca din acest baiat ar iesi odata ceva mare; dar s-ar fi pierdut asa pe deplin si de tot toate capacitatile Sale asa de mult promitatoare, ca de acestea nu era nici macar cea mai slaba urma de descoperit la vreo ocazie! O scoala n-a vrut el nicioada sa frecventeze deja ca baiat si era astfel fara toata educatia stiintifica un foarte simplu dulgher. Eu l-am întrebat adesea pe batrânul Iosif, cum ar fi cu Iisus, daca el ar fi, asadar si acasa asa de monosilabic. Si raspunsul a fost:>Mai tare monosilabic decât altundeva în afara casei!< si fratii lui spuneau acelasi lucru! - Daca însa asa este, de unde asadar acum asemenea capacitati?“

23. Dojana asupra Nazarinienilor.
Ev. Matei. 13, 57.

         Dar pentru ca Eu paream în fata lor, dupa ceea ce au vazut, ca un profet, a început sa vorbeasca un batrân nazaritean: „Eu am auzit de la un babilonean calator, cum sunt astfel de oameni niste cersitori veniti în tinuturile noastre si îsi câstiga ceva bani prin tot felul de vrajitorii si profetii, iar eu am auzit cum i-a facut unui vecin o profetie si aceasta suna asa:
         ‘Nazaret, printre zidurile tale traieste un om, pe care tu nu-l cunosti! El este tacut si scump la vorba; dar atunci când va veni vremea lui, atunci se vor închina în fata cuvintelor sale muntii; vânturile si mariile îl vor asculta, iar moartea se va cutremura în fata Sa si nu va avea nici o putere asupra Lui! Acestea îi va pune pe cetatenii acestui oras într-o mirare suparatoare; dar nimeni nu se va putea masura cu puterea Lui si moartea va fugi de lânga El ca o gazela înfricosata în fata unui leu! Dar când El va dori sa plece în ceruri de pe acest pamânt, atunci se va lasa omorât pentru trei zile de dusmanii Sai; dar în a treia zi va alunga prin propria Sa forta moartea si va învia în toata puterea si minunatia si se va ridica în ceruri cu carnea si sângele! Dar dupa aceea, vai de aceia care l-au urmarit; destinul lor va fi o judecata groaznica si crunta, asa cum nu s-a mai întâmplat vreodata pe acest pamânt! Vai de toti evreii care sunt îngâmfati! Ei nu vor mai avea propria lor viata nici pâna la capatul lumii si se vor împrastia pe toata suprafata pamântului, bântuind ca un animal blestemat în desert si din iarba, spini si scaieti îsi vor prepara o pâine necomestibila, pentru a-si potoli foamea si ei vor muri de la o astfel de hrana!’ -
         Aceste cuvinte a vorbit acest babilonian acum trei ani de zile; si într-adevar este foarte ciudat, ca prin acest Iisus a aparut un astfel de barbat în cetatea noastra, a carui vorbe si fapte coincid cu profetiile babilonianului întru totul! Dar ce se poate face? Daca s-a înfaptuit aceasta, atunci se va întâmpla si cealalta, adica se va instala si o judecata! De aceea sunt eu de parerea, ca sa-L lasam sa lucre, asa cum vrea, poate si doreste El; caci ar fi foarte greu, sa ne întrecem cu El într-o batalie! Caci cine poate sa invie mortii, acela cu siguranta ca poate înfaptui mai multe! În fata caruia se închina muntii si vânturile si mariile mutesc, peste acela noi nu vom putea învinge! De aceea sa-L lasam sa plece, deoarece, cum puteti vedea chiar voi, tin la învatatura Sa cu trup si suflet si sunt convinsi ca El este Mântuitorul vestit!“
         La aceste cuvinte a batrânului nazaritean s-au suparat si mai multi; dar nimeni nu a mai avut curajul sa spuna vreun cuvânt.
         Eu însa am vazut bine, ca nu se putea face nimic cu acesti oameni, deoarece nu aveau nici o credinta si nici o încredere si am spus Eu de aceea scurt si cu voce tare, ca sa ma poata auzi toti cei prezenti: „De ce sunteti voi suparati? Nu stiti voi, ca din batrâni se spune: ‘Un profet nu valoreaza nici unde mai putin decât în tara natala si în casa sa!’? (Matei 13, 57) si daca asa este, dupa cum va învata vechiile trairi, de ce sunteti voi atât de suparati? Voi vreti sa fiti întelepti si Eu va spun, ca voi sunteti orbi, surzi si plini de prostie! Daca Eu sunt aacela, care sunt si cuvintele si faptele Mele dovedeasc aceasta, de ce nu credeti voi? Trebuie sa fie un profet venit de undeva departe, ca el sa fie credibil în fata voastra? Trebuie sa fie necunoscut locul nasterii sale si limba sa sa fie una straina?
         Daca Eu as fi venit din Persia sau chiar din India si as fi înfaptuit aceste semne, pe care Eu le fac acum si cum nimeni în fata Mea nu a putut sa le înfaptuiasca, atunci voi ati pica în genunchi în fata Mea si ati urla: ‘Dumnezeu a venit la noi si noi suntem plini de pacate si nesanatate! Cine ne va ascunde ne va proteja în fata furiei Sale?’ Dar pentru ca Eu sunt pentru voi binecunoscutul fiu a lui Iosif, voi spuneti: ‘De unde poate el sa faca asa ceva?’ O voi smintiti orbi! Nu este acest pamânt tot pamântul lui Dumnezeu cum este si Persia sau India? Nu straluceste aici acelasi soare si nu se coc aici toate fructele, atât de bine ca în Persia sau în India, prin constanta putere si forta a lui Dumnezeu? Este luna cu toate stelele si soarele împreuna cu acest pamânt mai putin sfânt aici decât în aceste doua tari mentionate?
         Dar pentru ca fara nici un dubiu este aici ca si în tarile îndepartate pamântul lui Dumnezeu, atunci de ce sa nu fiu un om? Daca as înfaptui în fata voastra niste lucruri, care nu ar putea face vreun persian sau vreun indian vreodata, atunci cum n-as putea Eu ca oricare persian sau indian prost sa dobândesc credinta si respectul vostru? Într-adevar, daca as merge Eu astazi la greci sau la romani, ei ar construi pentru Mine temple si altare!
         Eu însa, care am crescut în mijlocul vostru si ma cunoasteti deja din copilarie, întrebati voi mirati si foarte furiosi: ‘De unde are fiul dulgherului toate acestea, caci noua ne este cunoscut ca fiind tot timpul un adevarat neghiob?’ O asteptati voi numai, neghiobul a încetat, sa fie neândemânatic si vi-a facut voua mult bine; dar pe viitor El nu va mai face aceasta!“
         La aceste cuvinte s-au înfuriat nazaritenii si mai mult si au parasit scoala.

24. Discursul lui Cireniu despre nazariteni.

         Atunci a spus Cireniu: „Domn si învatator, cum mi se pare mie, este predominanta aici mai multa prostie decât rautate! Caci majoritatea nazariteniilor sunt cunoscuti ca fiind niste prostanaci si un prost este tot timpul foarte greu sa-l trezesti! Putina scoala, nici o experienta, de obicei sarac, putine fapte si umblari! Ei traiesc de obicei prin munca de câmp si cu cresterea de animale si de obicei nu merg la Ierusalim - în afara de o data pe an, - unde nu numai ca nu câstiga nimic în cunoastere ci mai si pierd foarte multe. De unde sa ia ei o minte mai luminata, pentru a întelege învataturile si faptele Tale dumnezeisti? Pe lânga aceasta mai sunt si foarte invidiosi oamenii prosti si cum am putut observa eu, sunt ei mai mult suparati, ca fiii lor, pe care i-au lasat sa viziteze toate scolile posibile, sunt departe de întelepciunea, cunostiinta si faptele Tale! Eu nu vreau sa-i consider ca sunt plini de rautate, ci mai degraba sunt plini de prostie, care se poate schimba într-adevar câteodata în rautate, dar bineînteles nu în una foarte rea, deoarece omul prost începe lucrare prosteste, ca sa-i poata face rau cuiva cu adevarat. Sa-i lasam de aceea sa plece!
         Dar daca cineva vrea sa se atinga de tine, deci, atunci chiar ca nu-mi este deloc frica pentru aceasta! În primul rând posezi Tu atâta putere cereasca, încât ai putea sa alungi un batalion întreg  - si asa îti este cu mult mai usor cu acesti neghiobi; si în al doilea rând te poti baza pe noi ca fiind cei mai înalti purtatori a-i legii peste întreaga Asie si tie nu-ti lipseste protectia dreapta prin noi! Daca vei fi Tu urmarit aici, deci, Tu sti, unde se afla Sidon si Tyrus! Vino acolo si Tu veoi fi sigur de orice fel de urmariri!
         Ca cetatenii nazariteni nu sunt întelepti, s-a dovedit si prin faptul, ca au navalit în scoala aici ca niste oi si nu ca oameni, doar din curiozitate animalica si dovada destula la aceasta este ca nu au recunoscut nici un stapân! La fel ca magarii, boii si oi proaste au intrat aici înauntru si s-au comportat de parca ei ar fi fost stapânii lumii! Eu nu pot sa consider un pacat al acestor oameni, pentru ca sunt cruzi, prosti si needucati si eu cred,ca Tu, Domnul meu si învatatorule, care îi cunosti de o mie de ori mai bine, nu le vei socoti lor aceasta ca si pe un pacat!“
         Spun Eu: „Aceasta poti sa crezi tu, Eu cu siguranta cel mai putin! Dar este cel mai important ca ei sa Ma recunoasca în inimile lor, ca ceea ce sunt Eu; caci viata lor vesnica depinde de acest fapt! Daca ei nu ma vor recunoaste, atunci le va fi imposibil sa-L recunoasca pe Acela, care m-a trimis pe Mine în lume - si mai putin, ca Eu si Acela, care m-a trimis, suntem una si aceiasi fiinta! Dar atâtat timp cât inimile lor nu recunosc aceasta, nu ma au pe Mine în ei si prin aceasta nici viata vesnica si ei sunt prin urmare morti în spirit! Caci Eu însumi sunt viata vesnica si prin învatatura Mea drumul spre aceasta.
         Cine nu accepta prin urmare învatatura Mea sau pe Mine, acela nu accepta nici viata vesnica si moartea eterna este obligata sa-si primeasca partea.
         Eu nu am totusi voie sa oblig pe cineva sa creada, pentru ca orice obligare ar fi o judecata a spiritului, care i-ar da tot atât de bine moartea ca necredinta, - si chiar pentru Dumnezeu este greu sa intervina, ca omul sa nu sufere vreo stricaciune la sufletul sau! Daca este el fortat printr-o putere secreta, atunci el se misca în judecata; dar daca nu este obligat prin nimic, atunci ramâne el necredincios si are dubii la totul si dovedeste prin aceasta, ca spiritul sau este întru totul mort. Cine sau ce sa-i învie oare spiritul?
         Cuvântul Meu viu nu îl primeste - si prin aceasta nici pe Mine ca singurul izvor nemarginit a întregii vieti; acum întraba-te, de unde poate avea el viata, pe care Eu am adus-o si vrea sa le-o dau tuturor oamenilor!“
         Spune Cireniu: „Da, da, acest lucru îl înteleg eu acum, deoarece eu te cunoasc deja de treizeci de ani si stiu cine esti; dar sa lasam aceasta deoparte, eu îi voi face pe acesti oameni sa devina credinciosi! Dar acum sa mergem si sa vedem, de unde vom primi o mâncare buna de amiaza! Este deja târziu dupa amiaza.“ - Noi am plecat dupa aceasta din scoala si din oras si am mers în casa Mea, unde ne astepta deja o hrana foarte buna. Noi am mâncat si am baut în liniste si am fost întreaga zi bine dispusi.

25. Despre nedemnitatea poporului
Ev. Matei. 13, 58  

         S-au vorbit multe despre patanile din Ostrazine, Egipt, unde Eu mi-am petrecut copilaria si mama a fost si ea destul de vorbareata si a avut o mare bucurie la discutiile cu regele înlocuitor a Asiei, cum a fost de fapt Cireniu salutat.
         Iacov, fiul lui Iosif, care stia sa scrie, a luat o rola destul de mare din dulapul sau si i-a înmânat-o lui Cireniu cu cuvintele: „Domn înalt, aici am scris totul începând de la nasterea Lui pâna când El a împlinit cinsprezece ani, dupa fapte însa doar pâna la vârsta de doisprezece ani; caci de la vârsta de doisprezece ani s-a pierdut complet darul Sau dumnezeiesc, ca nu s-a mai putut observa nimic din acesta.De aceea nu scrie absolut nimic la 13, 14 si 15 ani; caci în afara de câteva cuvinte întelepte nu s-a mai întâmplat nimic important si mie mi s-a parut ca nu este necesar, sa scriu lucrurile normale si omenesti pe care eu le-am vazut si prin urmare este aceasta descriere despre copilaria Lui completa si terminata. („Copilaria lui Iisus“)
         Dar mai exista pe lânga scrierile mele mai multe texte gresite, care cu siguranta ca sunt operele a unor femei batrâne fara ocupatie; eu rog de aceea pe fiecare, ca descrierea mea sa fie privita ca fiind singura valabila,adevarata si completa. Daca îti pot face o bucurie, tie, domn înalt, atunci te rog eu sa primesti acest mic efort din partea mea pentru multele faceri de bine, pe care tu le-ai facut pentru noi!“
         Cireniu ia rola cu multa bucurie în mâini, rasfoieste un timp în ea si citeste câteodata cu voce tare, iar toti au o bucurie mare la aceasta. Dar cea mai mare bucurie o are dragalasa Sara, împreuna cu mama ei.
          Sara a fost într-o clipa miscata pâna la lacrimi si a spus la sfârsit într-un fel de agitatie: „De ce mai este nevoie, pentru a întelege complet, ceea ce eu am priceput deja de la prima mea însanatosire?! Dumnezeu! Astfel de fapte, astfel de semne - si nici o credinta înca, nici o recunoastere a adevarului dumnezeiesc?! Doamne, eu ca slaba si saraca pacatoasa în fata Ta, te rog: nu mai înfaptui aici nici un semn! Caci întregul popor din Nazaret cu unele exeptii nu este demn de un scuipat si mai ales de faptele si cuvintele Tale mult prea sfinte! Eu recunosc deschis, ca acest popor, daca mi s-ar da puterea, l-as lasa mult timp sa posteasca, sa fie înfometati si i-as bate, pâna când ar ajunge la concluzia si ar recunoaste, cât de mult a pacatuit, ca nu a recunoscut timpul sfânt a venirii si marea mila!“
         Spun Eu spre Sara: „Nu te supara, tu inima Mea, din cauza celor prosti si nevazatori! Eu îi cunosc pe ei împreuna cu necredinta lor si cum tu ti-ai dorit, nu voi mai înfaptui eu prea multe semne sau poate chiar deloc din cauza necredintei (Matei 13, 58) si tu, scribul Meu Matthäus, scrie, ca din cauza necredintei nu voi mai înfaptui Eu semne în orasul Meu natal, ca sa stie si în timpurile urmatoare lumea, ce oameni duri si necredinciosi au fost cetatenii nazariteni pe timpul Meu! Noi însa ne vom mai afla aici înca câteva zile ca sa stie cetatenii ca noi ne aflam aici! Caci daca ei se supara, atunci sa se supere cu drept, ca sa devina mai degraba demni pentru Satana si împaratia sa blestemata!“
          Spune Cireniu: „Mie îmi pare rau, ca nu pot sta mai mult decât o zi aici; dar daca te pot ajuta pe Tine, o Doamne, într-un fel sau altul cu acesti cetateni necredinciosi, spune si cere Tu, o Doamne, iar eu voi pune de îndata mâna la treaba! Daca tu vrei, voi lasa de îndata ca întreg orasul sa fie batut cu toiaguri!“
         Spun Eu: „Sa lasam toate acestea!Ei sunt deja batuti suficient si sunt pedepsiti prin faptul, ca ei nu cred în Mine; caci necredinta lor va fi odata judecatorul lor nemilos, caruia nu-I vor fi în stare sa-I replice dintr-o mie una! Într-adevar, Eu îti spun, mai degraba si mai usor vor intra toti desfrânatii, adulterii si hotii în împaratia lui Dumnezeu decât acesti tapi si badarani necredinciosi! O, Eu îti spun, cum stiu Eu aceasta numai foarte bine: Acesti tapi si badarani nu sunt asa de necredinciosi, precum ei se arata; ei numai nu vor sa creada, ca sa poata sa pacatuiasca cu atât mai liberi! Pentru ca daca ar accepta, siliti de semne, învatatura Mea, atunci ar primi ei într-adevar în mod necesar o constiinta, care i-ar împiedica în faptele si înfaptuirile lor rele; de aceea nu cred ei, asadar, mai degraba nimic si îsi disputa unul celuilalt fiecare adevar înca cât se poate de evident în cugetul lor, ca ei sa poata numai face liber, ceea ce le impune desfrânarile lor rele. Prietene, aici ar fi foarte multe de vorbit; dar aici este mai bine a tacea! De aceea sa-i lasam noi, cum sunt ei; pentru ca ceea ce este o data a diavolului, aceasta este pe calea normala greu de a face sa fie Dumnezeiesc.“

26. Indicatii pentru datatori de lege.

         Spune Cireniu: „Este bine ca stiu aceasta; celelalte se vor lasa totusi aflate! Pentru ca ei nu accepta învatatura Ta, de aceea eu voi gasi o alta. Eu le voi face cunoscute de catre Faustus si slujitorii lui decrete împaratesti, care mi-au fost trimise deja în urma cu o jumatate de an spre apreciere de catre Roma ca fiind deja sanctionate (aprobate). Poate ca le va insufla evanghelia din Roma mai mult respect decât cea a Ta din ceruri! Dispozitia contine o suta de puncte ca legi, în spatele carora fiecaruia îi sunt ridicate crucea si biciul: se desfinteaza poligamia, desfrânarea si curvia este pedepsita foarte aspru cu biciul, adulterul cu crucea, furtisagul si înselaciunea cu crucea, contrabanda cu biciul si cu o suta de livre de argint si la aceasta o sumedenie de legi ale mele si ale Tale, a caror încalcare va avea ca urmare biciul si o suta de livre de argint! Astfel le va fi si calatoria fara carte de calatorie foarte dur interzisa; cartea de calatorie va putea fi însa obtinuta în schimbul unei taxe a o suta de livre de argint! - Da, aceasta o voi face eu si voi pune foarte sever în aplicare aceste legi noi mai ales pentru aceste orase din Galilea si voi vedea, daca la acest popor nu mai este de descoperit si de trezit nici o constiinta!“
         Spun Eu: „Aceasta apartine de sfera ta de guvernare si Eu nu pot sa-ti raspund însa nici cu Da si nici cu Nu. Fa ceea ce vrei tu; dar nu-Mi îngreuna cu aceasta Mie si celor ai Mei calatoria prin jur necesara!“
         Spune Cireniu: „Absolut de loc; pentru ca artisti, medici, orfani si prooroci sunt exceptati! Marturiile lor, faptele si cuvântarile lor le servesc lor ca o carte de calatorie pe deplin valabila si nimeni nu are voie sa-i opreasca la aceasta sub amenintarea cu moartea. tie însa îti dau de îndata un ceritficat si nimeni nu Te va retine, când Tu îi vei arata acest certificat!“
         Spun Eu: „Pe Mine Ma bucura vointa Ta totdeauna buna; dar, lasând aceasta deoparte, scuteste-te de aceasta osteneala! Pentru ca atâta timp cât Eu voi dori sa calatoresc prin prejur, nu va putea nici o putere din lume sa-Mi interzica aceasta! Daca Eu voi vrea însa odata sa Ma jertfesc pentru întreaga omenire, nici atunci nu-Mi va putea oferi protectie nici o putere din lume; si daca ea Mi-ar oferi aceasta, atunci Eu totusi nu o voi accepta! Pentru ca, prietene: Acela, pe care îl asculta cerul si pamântul, va fi doara mai puternic decât toti oamenii de pe acest pamânt, care de-abia îmi poate servi ca scaunel pentru picior!? De aceea, fa tu într-adevar, ce vrei tu; dar aici vor cadea putine roade! Pentru ca tu poti da o lege înca cât se poate de desavârsita, caci tu vei fi numai foarte acusi constient, cu ce îndemânare vor ocoli oamenii legea si tu nu vei putea face nimic împotriva acestui lucru.
         Poruncile lui Dumnezeu, care au fost date poporului prin Moise, sunt desigur asa de ostenitoare cum poate fi numai ostenitor ceva desavârsit; dar oamenii, cum îi arata vremurile acestea, au stiut sa schimbe foarte îndemânatici poruncile lui Dumnezeu în statuturile lor rele foarte proprii în asa fel, ca oamenii actuali nu mai au acum absolut nici o mustrare de constiinta, de a încalca poruncile lui Dumnezeu, daca ei îndeplinesc numai staturile lor!
         Daca însa oamenii fac asa ceva cu lemnul verde, ce lucruri vor face ei cu un bustean uscat din Roma!? - De aceea fa tu într-adevar, ceea ce vrei tu si Mie îmi va fi potrivit aceasta; dar Eu îti spun de asemenea:
         Cu cât mai multe legi, cu atât mai multi încalcatori de lege, pentru care, cu timpul, nu vor ajunge nici pe departe crucile si biciurile voastre!“
         Spune Cireniu: „Toate aceste lucruri, ce mi le spui Tu acum, sunt de necontestat adevarate, dar eu Te întreb totusi înca mai departe spre foarte propria mea învatare: Ce se poate însa folosi împotriva nesupunerii oamenilor, care mai ales asemenea acestor nazarinieni nu mai cred în nici un Dumnezeu si în nici o mai înalta revelatie si arata cu fiecare dintre faptele lor cea mai evidenta batjocora asupra poruncilor lui Dumnezeu?! Sa fie ei asadar atunci de asemenea înca lasati fara legi lumesti, care sunt sanctionate foarte aspru, ca ei sa poata sluji fara toata frica poftelor lor libere, cum le-ar fi lor pe plac, daca ei nesocotesc deja de mult încoace fiecare lege Dumnezeiasca si încep între ei, precum cu vecinii lor, sa faca lucruri mult mai rele decât animalul cel mai feroce al desertului si al padurilor?! Aici, sunt eu de parere, ca legi lumesti aspre sunt pe deplin la locul lor, pentru a readuce asemenea oameni deveniti foarte salbatici iarasi la o ordine si din aceasta spre recunoasterea lui Dumnezeu!“
         Spun Eu: „Într-adevar; pentru ca aici nu este nici o alta cale posibila si imaginabila, decât acea prin constrângerea legilor lumesti! Dar este acum într-adevar foarte important, ce fel de legi trebuie date oamenilor!
         La aceasta este nevoie de o cunoasterea foarte aprofundata a naturii omenesti; si motivul adevarat, prin care omenirea fusese condusa spre destrabalare, nu are voie datatorul de lege niciodata sa-l piarda din ochi, - caci, altfel, este el asemenea unui doctor, care vrea sa vindece cu unul si acelasi medicament toate bolile care se ivesc la oameni, dar nu ia de loc în considerare, ca bolile foarte diferite, care pot sa cuprinda trupul omenesc, sunt de asemenea de o natura foarte diferita si fiecare are un alt motiv. Un asemenea doctor va gasi din când în când într-adevar pe ici pe colo un bonav, pentru a carui boala este potrivt medicamentul lui si bolnavul se face apoi sanatos; dar o suta de alti bolnavi, a caror boli sunt de o alta natura si de un alt fel, nu numai ca nu se fac mai bine la un asemenea medicament, ci cu mult mai rau si mor chiar într-adevar dupa aceea!
         Daca este însa deja greu pentru trupul bolnav, pe care poate totusi fiecare doctor sa-l vada si sa-l atinga, sa stabilesti medicamentul potrivit, cu cât mai greu este atunci, sa stabilesti si sa gasesti pentru un suflet omenesc bolnav medicamentul potrivit!
         Legea este într-adevar leacul, daca este adevarata învatatura în legatura cu  legea, în ceea ce priveste faptul când si de ce este legea de tinut; dar gândeste-te tu acum singur:
         Tu ai aici un suflet prea îndaratnic, aici unul temator, aici iarasi unul iubitor de cearta, acolo un suflet invidios, zgârcit si pofticios de a însela; iarasi vei întâlni tu un suflet cercetator si acestuia la polul opus unul lenes si somnoros; într-o casa stau patru suflete ascultatoare, smerite, într-o alta cinci nesupuse - si asa mai departe cu nenumarat de multe particularitati , slabiciuni si patimi.
         Acum dai tu pentru toate aceste nenumarat de multe caractere ale sufletelor o aceeasi lege; cum însa le va fi lor aceasta de folos? Cel temator va dispera, cel îndaratnic va începe sa se gândeasca la razbunare si rasturnare, cel lenes va ramâne lenes si cercetatoru îsi va pierde tot curajul si va înceta cu lucrarea lui buna; cel zgârcit va fi si mai zgârcit si cel trufas se pune împreuna cu cel furios si face aceeasi treaba si cel siret le va oferi amândorura mâinile sale!
         Gândeste-te acum la aceste urmari si la o mie de alte urmari dintre cele mai triste, care trebuie sa reiasa dintr-o singura lege neânteleapta si greoaie, caci asa vei recunoaste tu pe lânga necesitatea unei legi si celelalte necesitati, în consecinta carui lucru trebuie sa fie foarte aspra o lege si ea trebuie sa fie exact verificata în privinta, daca ea poate sa corespunda tamaduitor tuturor caracterelor posibile sau nu!
         Daca nu este mai înainte astfel verificata o lege care urmeaza sa fie pusa în vigoare, atunci ea sa nu fie pusa pentru oameni spre respectare, pentru ca ea în general ar trebui sa pricinuiasca mai multa paguba decât folos.
         Uite, Dumnezeu, atotânteleptul Creator, a gasit din adâncimea Lui de întelepciune nemarginita oarecum numai zece legi, care sunt bine potrivite pentru toate caracterele sufletelor si fiecare om si poate foarte usor sa le respecte, daca vrea el numai; daca însa Dumnezeu Insusi gaseste numai zece legi, care se afla în deplina corespundere înfaptuitoare de folos cu natura si proprietatea fiecarui suflet omenesc, cum este posibil sa poata gasi un împarat pagân, în Roma, imediat o suta de legi, din a caror respectare sufletele oamenilor sa capete mântuirea lor?“

27. Maltratarea naturii sufletesti prin legi omenesti.

         (Domnul) : „Eu îti spun: Atâta timp cât poporul evreu s-a aflat sub judecatori, care mentineau doar legile lui Dumnezeu, atâta timp a si fost totul pe deplin conform ordinii Dumneziesti o vreme îndelungata în viata, negot si schimbare, exceptând putinele particularitati; când însa el a primit mai târzu ocazia de a vedea stralucirea regilor pagâni, cum acestia locuiau în palate mari si somtuase si cum se aplecau popoarele lor în fata lor pâna în praf, atunci le-a placut aceasta bine nebunilor orbi din poporul evreu si ei au cerut, deoarece ei se considerau cel mai puternic popor al pamântului, de asemenea un rege de la Dumnezeu. Dumnezeu n-a vrut însa de îndata sa îndeplineasca proasta cerere a poporului, ci l-a avertizat si i-a aratat toate urmarile rele, pe care ei le-ar trebui îndura sub un rege! Dar Dumnezeu a lasat aici sa se predice prin prooroci la urechi surde; n-a ajutat la nimic, poporul vroia cu orice pret un rege!
         Si Dumnezeu i-a dat poporului în Saul primul rege si a rânduit sa fie uns prin batrânul, fidelul slujitor Samuel. Când poporul a avut atunci un rege, care i-a dat de îndata legi greu de îndeplinit, de-abia atunci a început el sa se cufunde tot mai mult - pâna la  punctul actual a celei mai extreme ticalosii.
         Cine a fost însa mai ales de vina la aceasta stare? - Uite, - legile stângace, care provin de la oameni, care n-au cunoscut nici firea lor proprie si cu siguranta înca mai putin cea a celorlati oameni si cu legile lor stângace si calculate numai spre folosul lor specific au distrus pe deplin toata viata interioara a sufletului!
         Spune-ti tie însuti si reflecteaza bine asupra acestui lucru: Daca ar exista aici pe undeva o opera de arta mecanica, care mersese bine un tip îndelungat si corespunsese cu voia maistrului, dar în final totusi se oprise, pentru ca la aceasta se stricase vreo oarecare parte si ar veni atunci un om plin de îngâmfare si înfumurare si i-ar spune posesorului masinii: >Da-mi mie opera de arta, eu o voi face sa mearga!< si posesorul ar facea aceasta în parerea, ca cel cu vorbe mari ar fi un initiat, - ce va fi, când laudatorul isi pune la lucru mâinile sale foarte neândemânatice, numai prea acusi prea sigur din masina? Nu-i va pricinui masinii mai multa paguba decât folos acest pe deplin curat laudator lipsit din motivul motivului de toata cunoasterea mecanica, care vrea sa scoata de la posesorul masinii de asemenea orb numai câtiva bani de aur? Sau nu o va distruge el la sfârsit asa pe deplin, ca dupa aceea chiar si adevaratul  maistru, care construise masina, de-abia o va mai putea aduce pe aceasta la starea de functionare?
         Daca însa deja acesta este si trebuie sa fie cazul într-un mod necesar la o masina foarte simpla si dintr-o bucata, ale carei parti se afla deschise, se pot usor numara, vedea si peste tot cuprinde cu mâna, daca un neinitiat laudator vrea s-o faca, cu cât mai mult trebuie omul sa se strice, care este în toate partile lui masina de viata cea mai întelept artistica, despre a carui alcatuire totala numai Dumnezeu singur are cea mai deplina cunoastere si întelegere, daca un datator de lege nestiutor si foarte neântelept si egoist vrea sa-l faca pe om mai bun prin legile cele mai greoaie si inutile, în timp ce el totusi n-are nici cea mai mica urma de o cunoastere, prin care el ar putea vedea cel putin numai într-a mia parte, ce multe lucruri sunt necesare, pentru a face numai sa creasca un par pe capul unui om!
         De aceea, dragul Meu prieten Cireniu, renunta tu la presupusele tale o suta de legi; pentru ca tu n-ai înbunatati pe nimeni într-adevar cu acestea! Lasa însa la aceasta legile lui Dumnezeu sa domneasca si sanctioneaza-le; prin respectarea acestora vei face tu din oameni de masina adevarati oameni.
         Daca ei au devenit de-abia oameni, atunci poti tu sa le arati necesitatile statului si ei vor face atunci ca oameni adevarati de buna voie mai mult, decât ar putea face ei vreodata ca sclavi legati de legi dure si greoaie.
         Eu îti spun: Numai ceea ce un om face din vointa libera conform întelegerii sale liber formate si astfel bine formate, este într-adevar facut si aduce folos într-unul sau în celalalt fel; fiecare fapta si munca obtinuta prin constrângere nu are însa valoarea a nici unui ban. Pentru ca la fiecare munca si fapta obtinuta prin constrângere conlucreaza tot timpul mânie si razbunare împotriva celui care obliga (Domn care obliga) si aceasta nu poate vesnic sa fie nici o binecuvântare pentru oricare lucrare.
         Daca tu, draga Cireniu, te vei gândi aprofundat si bine la aceste cuvinte ale Mele, atunci îti va fi pe deplin limpede, ca Eu ti-am spus acum cel mai deplin adevar!“
         Spune Cireniu: „Prietene ales, Dumnezeiesc, aici, eu într-adevar nu trebuie sa reflectez mult; pentru ca cuvintele Tale sunt doara asa de clare si adevarate ca soarele în cea mai luminoasa amiaza si eu voi face, ceea ce Tu m-ai sfatuit. Legea Mozaica o voi sanctiona din nou si voi întelege sa îndemn poporul, ca sa procedeze conform ei! Prietenule ales, daca tie ti-ar fi pe plac, voi lasa sa se propovaduiasca cu ajutorul Tau secret duhovnicesc si grecilor legea Mozaica mie bine cunocuta spre respectarea ei severa! Mie nu-mi poate pentru aceasta chiar nici un motiv politic lipsi; pentru ca, cum este cunoscut, exista între greci si evrei continuu neântelegeri, care se formeaza tot timpul si mai ales  pe motivul credintei diferite catre Dumnezeu si a recunoasterii tot asa de diferita a acestuia. Evreii sustin cu tarie partea lor si grecii dimpotriva, care sunt mult mai avansati decât evreii în dialectica, îi lovesc cu limbile lor abile pe greoii evrei într-un asemenea fel, ca ei nu sunt în stare sa-i contreze pe greci nici cu foarte putin si de aceea se întâmpla nu arareori violente sângeroase între cele doua parti, ceea ce totusi cu siguranta nu este o urmare de dorit de la diferentele existente de credinta si diferentele în ceea ce priveste legile lui Dumnezeu.
         Daca însa le dau eu si grecilor legea lui Dumnezeu evreiasca spre respectarea stricta si, cum an spus, o sanctionez de catre stat si din considerente politice, atunci vor înceta desigur asemenea conflicte, mie tot timpul foarte neplacute. Doamne si învatatorule, am eu dreptate, daca fac eu aceasta? Si daca o fac, atunci spune-mi din adâncimea întelepciunii Tale de nepatruns, cum sa pun eu aceasta în practica, pentru a obtine scopul bun înfatisat!“

28. Despre libertatea duhului.

         Spun Eu: „Prietene, vointa ta este dreapta, dar carnea este slaba! Intentia ta buna se va desfasura într-un secol si tu vei mai face multe pregatiri bune, - dar fereste-te cel mai mult în lucruri spirituale de viata de cuvântul ‘trebuie’ roman; caci aceasta îi face mai rau omului, decât îl poate ajuta! Orice fortare este o judecata si nu da voie libertatii, care este de fapt singurul teren pur si dumnezeiesc în materie de viata, pe care poate sa încolteasca samânta, sa creasca si în sfârsit sa se coaca pentru a deveni un fruct al vietii!
         Daca tu iei o pasare tânara si o hranesti, ca sa devina mai repede apta de zbor, dar îi tai tot timpul aripile pe lânga hrana cea buna, spune atunci, îi foloseste acelei pasari hrana cea buna? Pasarea va vegeta într-adevar, dar o problema va fi zborul liber, atâta timp cât tu îi vei tunde aripile!
         Dar cum pasarea nu poate zbura fara penele de pe aripi, asa nu poate ajunge nici spiritul omului la o lucrare de viata libera, daca i se vor tunde aripile a recunoasterii libere prin forta. Un spirit fara o ocupatie libera este mort din acea cauza, pentru ca nu are ceea, ce este motivul pentru viata sa.
         Tu poti sa-i dai omului o mie de legi pentru sfera sa pamânteasca de viata si sa le sanctionezi cu forta, atunci tu nu-i vei face atât de mult rau spiritului, ca si atunci daca el este sanctionat pe pamânt pentru o lege dumnezeiasca.
         Spiritul trebuie sa ramâna liber si trebuie sa se sanctioneze în sine liber, cât si judecata care va urma; iar doar asa poate din sine sa ajunga la capatul desavârsit a vietii.
         Recunoasterea libera a bunului si a raului este lumina de viata a duhului; din acestea el alege legiile care i se potrivesc lui cel mai bine. Aceste legi sunt atunci prin urmare legi libere si sunt doar compatibile pe veci cu libertatea vietii. Vointa duhului dupa recunoastere este legea libera în spirit si necesitatea eterna, spre a actiona dupa vointa libera, este sactiunea vesnica, dupa care poate actiona orice duh vrea, asa cum doreste el din sine.
         Si iata, aceasta este ordinea vesnica din Dumnezeu, care cu siguranta nu poarta deasupra vreo alta formare de legi.
Vointa cea mai libera a lui Dumnezeu dupa desavârsita recunoastere si întelegere din El Însusi, sanctioneaza legea prin necesitatea înalta, care este totusi libera; si acesta este motivul a tuturor lucrurilor lumesti si a existentei lor, adica formarea lor interioara, întarirea si în sfârsit izolarea libera si necesara a duhului.
         Duhul omenesc sa devina însa desavârsit în si prin sine, asa cum duhul de veci a lui Dumnezeu în si prin Sine, caci asltfel nu ar fii duhul duh, ci doar o moarte judecata.
         Dar ca sa devina duhul omenesc trebuie sa i se dea ocazia, sa se dezvolte în timp, cum duhul dumnezeiesc în Dumnezeu Însusi din veci, s-a format prin Sine Insusi!
         Iata, Eu as fi avut din vecii vecilor destula putere, sa fortez toti oamenii printr-o forta interioara, sa actioneze exact dupa o lege precisa, asa ca ei sa nu poata s-o ocoleasca; dar atunci omul ar înceta sa mai fie om si ar fi exact la fel ca un animal din împaratia acestuia. El si-ar face treaba cu precizie, dar în lucrul în sine nu ai gasi tu vreo diferenta ca si în lucrarea de cofrage a alibenelor si a nenumaratelor animale mici si mari.
         Dar daca ai dori sa-i formezi ceva mai sus pe acesti oameni-animale prin vointa libera, atunci poti face tu aceasta, asa cum ti-ar trece tie acum prin cap, sa bagi albinele într-o scoala, ca ele sa învete sa-si construiasca cofragele mai eficiente si mai bune.
         De aceea nu trebuie sa privesti tu posibilitatea pacatului la oameni, ca fiind ceva foarte josnic si criminal; caci fara aceasta alegere, pentru a putea încalca legile, ar fi omul un animal si nu un om adevarat!
         Si Eu îti spun: Pacatul îi da omului marturia, ca el este un om; fara aceasta însa el ar fi un animal!“

29. Binecuvântarea dezvoltarii libere.

         (Domnul): „Este bine si drept ca sa pedepsesti pacatosii, daca ei se abat de la ordinea, pe care Dumnezeu Însusi a pus-o pentru a ajunge în cel mai scurt timp spre desavârsire; dar prin fortarea de fier nu trebuie sa fie nimeni oprit ca el sa nu pacatuiasca. Caci Eu îti spun într-adevar: Mie îmi este mai pe plac un pacatos, care se caieste de la sine, decât nouazeci si noua de oameni drepti dupa masura legii, care nu au avut niciodata nevoie de cainta; acela este un om întreg, ceilalti sunt doar jumatati!
         Eu bineînteles nu vreau sa spun cu aceasta, ca mi-ar fi mai drag un pacatos decât un om drept, pentru ca el este tot timpul un pacatos - caci sa te misti în pacat înseamna: sa devi tot un animal, care îsi traieste viata jalnica prin instinctele sale gresite - ; ci aici este vorba de un pacatos, care a actionat nedrept fata de lege si recunoaste liber în sine urmând ordinea lui Dumnezeu  si devenind un om, caruia nu îi este straina nici o scoala a vietii.
         Un astfel de duh va fi capabil de mult mai multe lucruri în împaratia Mea, decât unul care din spaima si frica nu a încalcat legile si prin aceasta spaima fortata a respectarii legilor s-a format într-o masina fara vointa si traieste în aceasta trupeste si spiritual.
         Ia o piatra si arunc-o în sus! Nu va dura mult timp si ea, dupa ordinea fortata a pamântului, va cadea în scurt timp la pamânt. Este de laudat piatra, ca a respectat asa cu strictete legea? Tu poti face cu piatra, acolo unde este vorba de o platforma, tot felul de lucruri; dar da-i pietrii o lucrare libera si ea nu-si va parasi niciodata linistea moarta!
         De aceea sa nu creezi tu din oameni pietre cu legi fortate, ci tu sa-i formezi doar în libertatea lor, - atunci tu ai actionat întru totul dupa ordinea lui Dumnezeu.
         Iata, daca oamenii, care sunt pusi sus de tot pe pamânt, nu ar fi asa de comozi, cum sunt aproape toti, cu exceptia unora, ei ar observa cu usurinta, ca daca omul, a ajuns doar la un anumit grad de dezvoltare, nu se mai multumeste cu monotonia animalica. El nu îsi mai adauga la casuta sa compartimente de fân sau lut, ci el formeaza pietre si face din lut zigla, îsi construiste din acestea o casa prezentabila înconjurata de ziduri si turnuri rezistente, de unde el poate vedea în departari, daca nu cumva se apropie un dusman de casa sa!
         Si asa îsi construiesc o mie de oameni formati si o mie de casi, care nu seamana una cu alta - nici în forma si nici în mobilierul interior; dar uita-te în schimb la cuiburile pasarilor si la culcusurile animalelor si tu nu vei observa nici cea mai mica diferenta! Uita-te la cuibul rândunicii, a cucului, uita-te la plasa paianjelui, la cofragele albinelor si la mii de producte si lucrari animalice, iar tu nu vei observa la acestea vreo schimbare în bine sau în rau; dar uita-te în schimb la lucrarile oamenilor: ce diferente nemarginite vei observa tu! Si totusi este unul si acelasi om, care de multe ori se chinuie pentru a strânge toate!
         Dar din toate acestea se poate observa cu usurinta, ca Dumnezeu, care ia daruit omului un spirit asemanator Lui, exact acestor oameni nu ia creat spre a deveni animale, ci sa se asemene si sa devina în libertate asemanator dumnezeitatii.“

30. Dezvoltarea si legea.

         Domnul: „Dar daca omul, fara diferenta de sexe, a culorii pielii si a pozitii pamântesti, a fost creat de Dumnezeu pentru cea mai înalta slujba - ce tu poti întelege acum cu usurinta - , asa nu poate exista în veci în duh o lege fortata, ca din el sa devina în sfârsit ceea, pentru ce a fost creat de Dumnezeu; caci fiecare lege trebuie sa înceapa cu cuvintele ‘sa nu...’  si doar pentru dusmani evidenti rai a-i legii libere, trebuie sa fie condusi spre o înbunatatire libera, care însa sa fie tot timpul asa formata, sa nu para puternica, ci doar o urmare a nerespectarii legii de ordine. Doar asa va ajunge duhul omenesc la o gândire proprie si îsi va însusi acea lege pentru a deveni a sa, în timp ce o lege instantanee si puternica la o încalcare, îl întaresc si îl înrautatesc pe un om tot timpul si în om se formeaza un diavol, a carui dorinta de razbunare nu va înceta, pâna când el, ori în aceasta lume, dar cu singuranta în cealalta, nu se va razbuna crunt, - ceea ce-i trebuie îngaduit, pentru ca în iadul inimii sale nu va ajunge altfel la o înbunatatire vizibila!
          Cel ce da legile si executorul acestora nu trebuie sa uite niciodata, ca duhul omului, fie el rau sau bun, nu poate fi omorât, ci el traieste mai departe! Atâta timp cât el se misca înca vizibil pe pamânt, te poti feri de el pentru a-l alunga, atunci când el te urmareste; dar daca a iesit o data din trup se poate apropia de tine în mii de feluri, pentru a-ti face rau la fiecare pas, fara ca el sa fie vazut sau observat de tine, - spune, cu ce arme te poti pune tu în fata lui?
         Iata, Eu îti spun acum: Nenorocirea ta, care fara Mine te-ar fi distrus cu adevarat, poti sa le multumesti acelor spirite, pe care ti i-ai facut dusmani de neânpacat prin respectarea prea stricta a legiilor imperiului roman! Tine de aceea bine în minte cuvintele Mele de învatatura si asa vei deveni tu însuti un lucrator bun pe dealurile de vie ale Domnului, caci tie nu-ti lipseste nici puterea si nici mijloacele si nici vointa, care este constanta; dar ceea ce ti-a lipsit, ai primit tu de la Mine. Foloseste totul cu credinta si fructele binecuvântate ale coroanei nu se vor lasa asteptate!“
         Spune Cireniu adânc miscat de învatatura Mea practica si înteleapta: „O Tu sfânt, prim si mare prieten, învatator si Dumnezeu în inima mea! Acum înteleg eu totul foarte bine si mii de întâmplari din viata mea apar iar si eu de abia acum pot vedea, caci eu însumi cu vointa mea sincera si buna am pacatuit mai mult la ordinea lui Dumnezeu decât toti, care din aceasta pricina a legii stricte, i-am condamnat. Dar cine va ameliora aceste pacate mari vreodata în fata Ta, o Doamne?“
         Spun Eu: „Prietene, fii linistit! Lui Dumnezeu nu-i este nimic imposibil si Eu de multa vreme am îndreptat totul pentru tine, - caci altfel tu nu te-ai afla în preajma Mea!“

31. Discursul lui Jairus despre efectele miraculoase.

         Spune dupa aceea si Jairus: „Da, da, tu maret Cireniu, tu ai dreptate, ca afirmi de tine însuti, ca ai devenit limpede în privinta întelegerii tale; caci si eu si oricare dintre noi poate vedea necesitatea vesnica pe motivul adevarului deplin, cum este totul creat si cum trebuie sa fie omul. Dar ce se poate face? Omenirea a decazut prea tare; ea nu întelege o învatatura libera si blânda si ar fi pacat de timpul - vorbind direct - , care s-ar putea folosi, caci s-ar da atunci o osteneala fara roade, din care nu ar aparea alte fructe decât probabil niste amarâti de spini si de scaieti! Deci în felul blând nu este posibil, cel putin nu cu evreii, binecunoscuti mie!
        Ca sa înveti poporul prin minuni este rau în mai multe feluri: în primul rând este rau, pentru ca omul, este pus în pozitia de crezare a minunii si este un om judecat si nu este liber si nu crede minunea din cauza ei adevarata, ci doar din cauza minunii si nu din convingere interioara si urmarea evidenta a scopului propriu si prin urmare doar din teama din cauza unei pedepse instantanee care ar urma dupa cuvântul auzit. Dar daca unul se pricepe cu îndemânare sa-i scoata din cap minunea, atunci cu siguranta el va fi primul, care îi va spune la revedere cuvântului si credintei! Si pe de alta parte este rea o învatatura prin minuni, pentru ca o minune care nu poate ramâne asa, nu se transmite unei alte generatii, iar o minune povestita si nu traita are o valoare asemanatoare ca o poveste pentru copii.
        Dar daca s-ar putea înfaptui o minune constanta, sau daca s-ar putea transmite tuturor învataturilor darul adevarului si s-ar înfaptui tot timpul minuni, atunci ar deveni o minune pentru mintea omeneasca un lucru normal si-ar pierde prin aceasta fundamentul  dovezii. O minune însa care s-ar putea demonstra în învataturi tot timpul, ar deveni în al doilea rând un lucru obisnuit ca si scamatoriile facute de oamenii la marginea strazii, pe care eu însa nu pot sa le repet si pe care eu nu pot sa le înteleg prin ce mijloace au fost înfaptuite ele; dar pentru ca lucrurile acestea sa vad mult prea des, îsi pierde valoarea minunii si scade pentru a devenii ceva obisnuit si normal.
        Nu este totul minune peste minue, ce ne înconjoara zilnic? Ce auzim noi, ce vedem, ce simtim, ce mirosim, ce gustam - nu sunt toate minuni peste minuni! Dar pentru ca toate acestea ramân constante si se întâmpla în aceiasi ordine neschimbata, îsi pierde caracterul minunatiei si nu închide constiinta omului ca prizonier pentru credinta; doar pe unii oameni de stiinta îi preocupa stiintific. Acestia îsi pun urechea la pamânt si se chinuie, ca sa auda cum creste iarba; dar pentru ca cu toata osteneala ei nu afla nimic sau foarte putin, cum creste acea iarba, la sfârsit se ridica ei si dau de înteles prin expresia chipului lor, de parca ar pricepe totul. Dar pentru ca ei nu pot face ca iarba sa creasca, învata altii frânturi vechi de scamatorii, îi lasa lati pe cei orbi si îi fac pe cei vazatori sa zâmbeasca, cum au putut ei sa-i lase lati pe cei orbi cu scamatoriile lor fara nici un efect.
        Prin  urmare este sigur, ca minunile în fond si la urma urmei, cum este de obice cazul, nu au nici o valoare pentru înbunatatirea omului, pentru ca ceea ce eu am spus de miracole, este din pacate adevarat; ele trezesc într-adevar curiozitatea celor ce privesc, dar strânsorile întunecate ale inimii nu le desprin la toate înspaimântarile duhului si cei dornici de miracole ramân tot aceiasi oameni, care au fost mai înainte si de obicei se întreaba printre ei, într-un fel cât se poate de prostesc!? ‘Dar cum a putut el, omul minunilor, sa fi facut acestea?’ Dar partea mai proasta nu vede si asa nimic altceva în jurul omului minunat decât o mare gramada de diavoli si lucruri necurate.
        Dar daca asa stau lucrurile în domeniul miracolelor si nu apar roadele dorite si dupa spusele Tale clare, Invatatorule si Domnul meu, prin forta exterioara a legiilor sunt mai putini si mai rai si pentru învatatura libera sunt din o mie de oameni doar cinci care înteleg, atunci eu sunt de parere ca pot întreba cu drept un lucru important: Ce se poate face ca fiind un învatator? Minunea strca, legea stricta strica si ea, - si pentru invatatura libera din întelepciunea adânca a lui Dumnezeu sunt doar foarte rar oameni care înteleg! Cum putem sa ne eliberam din aceasta dilema? Cum se poate trece prin binecunoscutele Szylla si Chaeybdis cu vasul, ca sa nu fi distrus nici de una sau de alta?“

32. Liniile de baza a fiintei lui Dumnezeu.        

        Spun Eu: „Prietenul Meu, tu ai vorbit bine; dar un lucru ai uitat tu totusi aceasta consta în faptul, ca la Dumnezeu sunt multe lucruri posibile, carora oamenilor li se par imposibile. Uita-te si numara ucenicii Mei! Sunt doar putini dintre ei care au fost formati la scoala; Eu însa i-am trezit mai întâi prin cuvânt si i-am atras spre Mine si doar dupa aceea i-am lasat sa afle puterea spusa a cuvântului dumnezeiesc. O minune însa dupa cuvântul clar rostit nu mai este o judecata, ci doar o afirmare a cuvântului.
        Dar totusi nu asez dovezile în miracolele pe care Eu le desavârsesc, ci doar în lumina cuvântului spunând: Cine va trai întru totul dupa cuvântul Meu, acela va ajunge la convingerea vie, ca cuvintele Mele nu sunt cuvinte goale a unui om, ci sunt adevarate cuvinte dumnezeisti!
        Într-adevar, pe cine nu va învalui în inima sa dovada rostita, aceluia nu-i va fi de folos sau poate foarte putin toate celelalte dovezi! Caci cuvintele Mele sunt lumina, adevar si viata.
        Cine aude prin urmare cuvântul Meu, îl accepta si traieste dupa el, acela m-a primit în sine; cine însa ma primeste pe Mine, acela îl primeste si pe Acela, care m-a trimis în lume, dar care totusi este intru totul una cu Mine. Caci ceea ce Eu vreau, aceia vrea si El! Si El nu este altul decât Mine si Eu nu sunt altul decât El pâna la pielea, care ne învaluie. În cine însa, ca si în Mine, traieste dragostea si întelepciunea în inima sa, acela este ca Mine si ca Acela, care m-a trimis în lume spre fericirea si mântuirea tuturor, care vor crde în fiul omenirii! - Întelegeti voi aceasta?“
        Multi spun: „Da Doamne!“; dar unii spun: „Doamne, pentru prima oara este aceasta o învatatura grea si noi nu-i întelegem sensul. Cum poti fi Tu una cu cuvântul Tau?“
        Spun Eu: „Daca nu sunteti în stare sa întelegeti aceasta, ce este atât de limpede ca soarele care straluceste înaintea voastra amiaza, cum veti putea voi sa pricepeti lucruri mai înalte?  Daca nu întelegeti ceea  ce este lumesc, cum veti întelege ceea ce este ceresc? - Ce si cine este Tatal? Uitati-va si ascultati: dragostea eterna în Dumnezeu este Tatal! - si cine este Fiul? Ce reiese din focul dragostei, lumina, care este de fapt întelepciunea în Dumnezeu! Cum însa este una dragostea si întelepciunea, asa este si Tatal si Fiul una!
        Unde s-ar afla unul dintre voi, daca nu ar purta în sine dragostea si un anumit grad de întelegere? Este însa din aceasta cauza înjumatatit în fiinta sa? Sau daca undeva arde o lampa cu o flama luminata, care este cu siguranta foc, trebuie peste tot sa se aprinda o flama, daca doreste sa vada în aceiasi camera pe timp de noapte? Sau nu lumineaza aceiasi flama întreaga încapere, ca sa fie destul de luminat peste tot în aceasta? Nu emana flama lumina, care este de fapt foc? Si pentru ca aceasta provine de la flama, este de aceea cu totul altceva decât însusi flama stralucitoare? - O voi nevazatorilor! Astfel de lucruri naturale voi nu le puteti pricepe, - prin urmare cum vreti voi sa întelegeti lucruri lumesti?
        De aceea, cine se supara pe Mine, acela sa mearga acasa si sa faca si sa creada, ce îi este pe plac si ce doreste el! Caci o data va trai fiecare dupa credinta sa si faptele, care le-a desavârsit dupa credinta sa din dragoste, vor fi judecatorul lui!
        Caci Eu nu voi judeca pe nimeni, ci judecatorul fiecarui om va fi dragostea sa proprie - dupa acest cuvânt al Meu, pe care Eu l-am rostit acum în fata voastra!“
        Dupa aceasta explicatie vin aceia, care mai înainte nu au înteles cuvintele Mele, la Mine si ma rog, ca ei sa poata ramâne; caci ei începeau sa înteleaga si cu totii îsi vor da osteneala, sa înteleaga mai bine cuvântul Meu, decât cum au facut-o pâna acum!
        Si Eu spun: „Eu nu v-am alungat niciodata, ci v-am dat doar sfatul, ca ceia care sunt furiosi pe Mine, sa plece spre binele lor, decât sa ramâna în continuare furios! Si ca prin urmare nu v-am alungat, de ce sa nu puteti voi ramâne? Ramâneti daca inima va este linistita!“- Dupa aceste cuvinte se retrag ei si sunt foarte multumiti.

33. Vindecarea rudelor bolnave a unui evreau batrân.

        Dar deodata vine un batrân evreau din împrejurimile Nazaretului în încapere si întreaba cu teama de Mine. Ucenicii Ma arata lui si el vine la Mine, pica în genunchi si vorbeste cu o voce plângacioasa:
        „Drag Învatator, fiul batrânului meu prieten Iosif! Eu am auzit de felul Tau minunat de a însanatosi bolnavii si am venit de aceea la mare ananghie la Tine, deoarece am auzit, ca Tu te afli din nou în Nazaret.
        Iata, eu numar deja nouazeci de ani si sunt deja foarte batrân; eu am însa copii si nepoti, care s-au îngrijit de mine cu toata dragostea si atentia. Acum însa i-a napadit o boala misterioasa si grea, asa ca toti sunt bolnavi si eu ca batrân slabit si neputicios am fost scutit de ea în acea casa si nu stiu mai departe. Nici un vecin nu îndrazneste sa vina la mine în casa de teama, sa nu primeasca si el boala cea rea si asa sunt singur si nu ma pot ajuta si nici sfatui! Eu m-am rugat la Dumnezeu, Domnul, ca El sa ma ajute - chiar si prin moarte, daca asa-i este vointa!
        Dar în vreme ce ma rugam, a venit un om la fereastra odaii mele si a spus: ‘De ce te necajesti om batrân, cu toate ca ajutorul este atât de aproape?! Du-te în casa lui Iosif! Mântuitorul Iisus este acolo; doar El te poate si te va ajuta!’ - Dupa aceasta mi-am adunat toate puteriile, i-am lasat pe toti bolnavii, pe care eu oricum nu-i pot ajuta, în grija lui Dumnezeu si mi-am început drumul nu prea lung pâna aici la Tine. Si pentru ca am fost asa de bucuros, sa te întâlnesc pe Tine, Mântuitorule, te rog de aceea din toate puterile mele, ca Tu sa mergi si sa-i ajuti pe cei saptesprezece bolnavi, care sunt chinuiti îngrozitor de boala necunoscuta!“
        Spun Eu: „Eu mi-am propus, ca în aceste imprejurimi sa nu mai înfaptuiesc miracole din cauza necredintei; dar daca tu poti sa crezi, ca Eu te pot ajuta, du-te linistit spre casa si tie sa ti se întâmple, asa cum tu ai crezut!“
        Dupa aceste cuvinte s-a multumit batrânul adânc miscat si a mers spre casa. Si când el, însusi puternic, s-a apropiat de casa, l-au întâmpinat cei saptesprezece sanatosi, asa de parca nu ar fi fost niciodata bolnavi, l-au salutat cu drag si l-au asigurat pe deplin, ca cu o jumatate de ora în urma s-au însanatosit deodata, au încercat sa se ridice si când s-au ridicat s-au simtit mai întariti decât vreodata înainte în starea lor sanatoasa. Ei l-au cautat deja peste tot si au început deja sa-si faca griji pentru el.
        Când a auzit batrânul toate acestea, a observat, ca boala cea rea i-a parasit pe a-i sai în acelasi timp, în care Eu i-am spus în casa Mea spre el: ‘Sa ti se întâmple, asa cum tu ai crezut!’
        De abia în casa, când l-au rugat a-i sai sa le spuna unde a fost, a spus el: „Eu am auzit, ca binecunoscutul vindecator Iisus se afla din nou în Nazaret si eu m-am pregatit de drum si am mers, - si iata, El m-a ascultat si a spus pur si simplu: ‘Sa ti se întâmple, asa cum tu ai crezut!’ Si voi v-ati însanatosi într-o clipa dupa cuvântul Sau! Spuneti voi, daca aceasta s-a mai întâmplat vreodata în întrega tara Israel!“
        Spun cei însanatositi: „Asculta tu, tata, daca este asa, atunci trebuie sa fie El mai mult decât un simplu vindecator! Tata, pâna la urma va fi un profet maret, mai mare decât Jesaja, Jeremia, Hesekiel si Daniel, da poate asa de maret cum au fost Moise, Aaron si Elias! Doar acelora le-a fost posibil, cu ajutorul lui Jehova sa înfaptuiasca miracole, deoarece toate spiritele de sub pamânt cât si cele de pe pamânt, din apa si din aer trebuia sa-i slujasca întru totul! Dar daca îl slujesc pe asa un profet mare, atunci trebuie sa fie în stare sa înfaptuiasca totul, ce el doreste!
        Dar cum a ajuns fiul dulgherului la o astfel de mila de la Dumnezeu? Noi îl cunoaste destul de bine; trei ani de zile au trecut de când a lucrat el împreuna cu fratii sai la noi! Atunci nu s-a putut înca observa ceva asemanator! El a primit probabil acest dar doar de scurt timp!? Un om credincios a fost el totdeauna; comportarea sa a fost tot timpul buna; el era un lucrator tacut si a vorbit doar ceea ce era important; aproape nu a râs el niciodata, dar nici trist nu l-a vazut nimeni; si asa probabil ca l-a vazut Jehova si i-a dat o un astfel de dar! Caci Jehova nu se uita niciodata la aspectul lumesc a unui om, ci El se uita doar la inima sa curat si blânda!“
        Vorbeste batrânul: „Da, da, voi puteti sa aveti dreptate, - poate ca asa este; dar daca stau într-adevar asa lucrurile, atunci trebuie sa mrgem mâine de dimineata la el, pentru a-i aduce lauda si multumirile noastre! Caci în fata unui profet ales si uns în spirit de Dumnezeu trebuie ca fiecare sa-si îndoie genunchii în fata acestuia! Caci nu profetul, ci Însusi Dumnezeu este, Cel care vorbeste si înfaptuieste prin inima si gura acestuia!“
        Spun toti: „Amin, aceasta sa fie prima si cea mai înalta datorie a noastra!“ - Acesti oameni au mers în casa si baietii au pregatit o cina buna; deoarece toti erau flamânzi.

34. Intâmplare între fariseii lacomi de mostenire si a ginerelui batrânului.

        Aflasera însa fariseii din Nazaret, ca locuitorii acestei case ar fi asa de periculos de bolnavi, ca ei sa nu mai fie în stare sa se faca sanatosi. Ei s-au dus, pentru a tocmi totul de dinainte despre zeciuiala de mostenire si despre înmormântari; pentru ca dupa moarte ei nu mai aveau nici un drept asupra mostenirii, pentru ca bolnavul a murit fara asistenta lor, - în care caz atunci statul era mostenitor. Când, deci, fariseii au ajuns acolo din acest motiv deja târziu în noapte, când oamenii acestei case începusera sa se duca deja la odihna dupa cina, atunci au facut deja foarte lacomii expedietori ai sufletelor în cealalta viata niste fete foarte dezamagitor de mari, atunci când ei au gasit aceasta casa, cel putin cu jumatate de oamenii presupusi morti în cea mai buna stare de sanatate.
        Primul fariseu, pasind înauntru foarte grijuliu cu suflarea retinuta, a spus: „Da, ce este asadar aceasta? Mai traiti voi deci înca? Noi credeam, ca voi ati fi deja decedati cel putin  jumatate din voi si am venit de aceea, pentru a binecuvânta sufletele voastre si sa înmormântam trupurile voastre dupa obiceiul parintilor nostri! Cine v-a facut, asadar, sanatosi? Borus cu siguranta nu! Noi stim, ca el nu a venit la voi, când fusese chemat; pentru ca el a avut desigur asemenea noua o mare frica fata de boala voastra foarte rea. Cine a fost, deci, doctorul vostru?“
        Spune ginerele batrânului, care era un barbat puternic în munca si în cuvânt: „De ce întrebati voi de acest lucru? Voi nu ne-ati ajutat si astfel nu suntem noi cu nimic îndatorati reciproc! Voi nu ati venit la noi din pricina mântuirii noastre, ci din pricina zeciuielii de mostenire; si eu v-o spun: atunci puteti voi vesnic sa stati departe de casa noastra! Pentru ca daca voi nu puteti, nu vreti si nu aveti curajul sa acordati ajutor unei case care se afla în tot pericolul, atunci sa aiba de voi nevoie, cine v-o vrea! Aceasta casa cel putin nu va mai avea niciodata vreo nevoie de voi! Cu adevarat, voi sunteti cu toata fapta voastra mai rai decât târâtoarele rele ale pamântului, care exista numai pentru a mânca, a nu face nici un bine, într-adevar însa sa nenoroceasca tot felul de roade bune ale pamântului si sa le strice! Dispareti de aceea acusi din fata ochilor nostri, caci altfel va lovim!“
        Spune unul dintre batrâni: „Bine atunci, noi vom merge într-adevar; dar placerea ne-o puteti voi doara face, ca voi sa ne spuneti, cine v-a ajutat! Noi ne-am rugat zilnic timp de sapte ore pentru voi si vrem de aceea sa aflam, daca voi totusi ati fost cumva într-un mod miraculos însanatositi prin rugaciunile noastre! Pentru ca cu mijloace obisnuite nu v-ar mai fi fost într-adevar în nici un caz de ajutat! Spuneti-ne de aceea; nu va costa doara asa ceva oricum nimic!“
        Spune ginerele: „Ridicati-va si plecati de aici, voi mincinosilor! Voi ati fi implorat din pricina zeciuielii de mostenire într-adevar fiecare zi sapte ore pentru moartea noastra, dar pentru viata noastra desigur nu; pentru ca voi n-ati venit acum încoace, pentru a ne saluta ca fiind oameni iarasi însanatositi, ci pentru a înscrie de la noi, cei presupusi decedati, zeciuiala de mostenire si dupa moartea tuturor sa o luati în posesia lacoma! O voi nemernici rai, eu va cunosc numai foarte bine si rugaciunile voastre de asemenea! De aceea ridicati-va si plecati, caci altfel voi fi eu nevoit, de a face uz de dreptul meu de proprietar al casei! Voi doara vesnic nu sunteti demni, pentru a rosti numele aceluia, care ne-a ajutat!“
        Spune batrânul înca o data: „Asadar, ar putea deci sa fie, ca noi suntem asa, precum spui tu; dar noi putem doara totusi sa mai fim sau sa mai devenim înca altfel! Pentru ca aici s-a întâmplat o minune si aceasta doara poate foarte usor sa ne schimbe în toata gândire si înfaptuirea noastra! De aceea, spuneti-ne aceasta!“
        Spune ginerele foarte emotionat: „Pe voi nu va mai schimba nimic pe aceasta lume, nici Dumnezeu! Daca voi ati putea fi schimbati, atunci voi v-ati fi schimbat deja de mult; pentru ca voi îl aveti pe Moise si pe toti proorocii, care marturisesc împotriva voastra! Dar dumnezeul vostru este mamona si consta din aur si argint! Acestui dumnezeu îi slujiti voi în inimile voastre si va înfasurati doar în exterior spre aparenta cu înbracamintea lui Moise si a lui Aaron, ca voi sa puteti ca lupi rapitori în piele de oaie sa intrati cu atât mai usor cu dintii vostri aducatori de moarte în turmele de iezi si sa le rupeti si sa le înghititi!
        Iehova, însa, va cunoaste si va va da desigur si foarte acusi rasplata deja de foarte demult bine-meritata! Dumnezeu îl are acum pe Iisus, fiul dulgherului Iosif, trezit precum a fost de demult Moise si acest Iisus, care ne-a facut sanatosi într-o sclipire pe noi toti doar prin cuvântul Lui puternic din departari, va va si spune într-adevar, cât de valoroase sunt slujirile voastre în fata lui Dumnezeu; pentru ca El este patruns de Duhul lui Dumnezeu, voi însa în schimb de duhul lui Beelzebul! De aceea, sa va fie spus acum aceasta pentru ultima oara, ca voi sa mergeti si sa nu mai calcati niciodata în aceasta casa, - caci, altfel, sa vi se întâmple lucruri rele!“
        Dupa aceste cuvinte parasesc fariseii casa si se gândesc la lucruri foarte stranii despre Iisus, care li s-a pus aici deja iarasi de-a curmezisul si s-au sfatuit, cum ar putea ei sa scape de acesta, caci altfel ar fi strasnic de temut, ca El îi va atâta în scurt timp pe toti iudeii împotriva lor asa ca pe aceasta casa.
        Când însa ei lasa sa vina destul de vioi în ei la suprafata asemenea gânduri rele, se întâmpla în spatele lor o bubuitura foarte puternica si în felul tunetului, ca ei toti se sperie de aceea peste toate masurile de tare si apoi încep sa fuga foarte tacuti si foarte grabiti în oras.

35. Fariseii citesc psalmul 36. Sfatul întelept al lui Roban.

        Când ajung ei în locuîntele lor, iau ei atunci de îndata psaltirea lui David si deschid cartea tocmai la prima încercare la psalmul 36 si cel mai batrân începe sa-l citeasca astfel:
        „>Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac faradelegea. Caci ca iarba curând se vor usca si ca verdeata ierbii degrab se vor trece. Nadajduieste în Domnul si fa bunatate si locuieste pamântul si hraneste-te cu bogatia lui. Desfateaza-te în Domnul si îti va împlini cererile inimii tale. Descopera Domnului calea ta si nadajduieste în El si El va împlini. Si va scoate ca lumina dreptatea ta si judecata ca lumina de amiaza.
        Supune-te Domnului si roga-L pe El; nu râvni dupa cel ce sporeste în calea sa, dupa omul care face nelegiuirea. Paraseste mânia si lasa iutimea; nu cauta sa viclenesti. Ca cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce asteapta pe Domnul vor mosteni pamântul.
        Si înca putin si nu va mai fi pacatosul si vei cauta locul lui si nu-l vei afla. Iar cei blânzi vor mosteni pamântul si se vor desfata de multimea pacii. Pândi-va pacatosul pe cel drept si va scrâsni asupra lui, cu dintii sai. Iar Domnul va râde de el, ca mai înainte vede ca va veni ziua lui. Sabia au scos pacatosii, întins-au arcul lor ca sa doboare pe sarac si pe sarman, ca sa junghie pe cei drepti la inima. Sabia lor sa intre în inima lor si arcurile lor sa se frânga.
        Mai bun este putinul celui drept, decât bogatia multa a pacatosilor. Ca bratele pacatosilor se vor zdrobi, iar Domnul întareste pe cei drepti. Cunoaste Domnul caile celor fara prihana si mostenirea lor în veac va fi. Nu se vor rusina în vremea cea rea si în zilele de foamete se vor satura. Ca pacatosii vor pieri, iar vrajmasii Domnul, îndata ce s-au marit si s-au înaltat, s-au stins, ca fumul au pierit. Imprumuta pacatosul si nu da înapoi, iar dreptul se îndura si da.“<
        Dupa aceste versete se ridica un fariseu si spune catre cel mai batrân care citeste: „Ce fel de prostii citesti tu aici?! Nu observi tu asadar, ca toate acestea se refera la noi în ceea ce priveste  partea cea mai rea si la partea buna nu este nimeni altcineva decât fiul dulgherului? Aceasta este o marturie foarte blestemata împotriva noastra si tu citesti treaba asa de usor si vioi în continuare ca o oarecare scriere de cinste a marelui preot din Ierusalim catre noi!“
        Spune cel mai batrân: „Prietene, nu ne dauneaza absolut de loc, daca noi suntem prin aceasta în fata noastra însine luminati putin mai tare, decât suntem noi luminati acum! Este mai bine, ca noi sa ne recunoastem înainte între noi, decât ca noi sa stam goi aici ca înselatori în fata a întregii lumi într-un timp scurt dupa aceea, dispretuiti si parasiti de fiecare! Pentru ca depinde asadar totusi la sfârsit numai de Dumnezeu singur, cât de mult timp vom dainui noi ca nedescoperiti în felul si modul nostru actual si eu citesc de aceea mai departe psalmul foarte ciudat!“
        Spun mai multi: „Ai dreptate, fa aceasta!“
        si cel mai batrân citeste astfel mai departe:
        „>Ca cei ce-L binecuvânteaza pe el vor mosteni pamântul, iar cei ce-L blestema pe El, de tot vor pieri!“<
        Aici întreaba iarasi foarte agitat fariseul: „Cine sunt cei binecuvântati si cine cei blestemati?“
        Spune cel mai batrân: „Ca noi nu suntem cei binecuvântati, aceasta este într-adevar deja lesne de înteles acum la persecutia continuu crescatoare a romanilor împotriva noastra! Pentru ca daca am fi noi cei binecuvântati, atunci Dumnezeu nu ne-ar fi pus o asemenea bataie de cap nemaiauzita în tara noastra binecuvântata! La toate celelalte poti tu dezlega sensul foarte usor tu însuti. - Eu citesc însa acum mai departe:
        >De la Domnul pasii omului se îndrepteaza si calea lui o va voi foarte. Când va cadea nu se va zdruncina, ca Domnul întareste mâna lui. Tânar am fost si am îmbatrânit si n-am vazut pe cel drept parasit, nici semintia lui cerând pâine; Toata ziua dreptul miluieste si împrumuta si semintia lui binecuvântata va fi.
        Fereste-te de rau si fa binele si vei trai în veacul veacului. Ca Domnul iubeste judecata si nu va parasi pe cei cuviosi ai Sai; în veac vor fi paziti. Iar cei fara de lege vor fi izgoniti si semintia necredincioasa va fi stârpita. Iar dreptii vor mosteni pamântul si vor locui în veacul veacului pe el.
        Gura dreptului va deprinde întelepciunea si limba lui va grai judecata. Legea Dumnezeului sau în inima lui si nu se vor poticni pasii lui. Pândeste pacatosul pe cel drept si cauta sa-l omoare pe el; Iar Domnul nu-l va lasa pe el, în mâinile lui, nici nu-l va osândi, când se va judeca cu el.
        Asteapta pe Domnul si pazeste calea Lui! Si te va învata pe tine ca sa mostenesti pamântul; când vor pieri pacatosii vei vedea.
        Vazut-am pe cel necredincios falindu-se si înaltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iata nu era si l-am cautat pe el si nu s-a aflat locul lui.
        Pazeste nerautatea si cauta dreptatea, ca urmasi are omul facator de pace. Iar cei fara de lege vor pieri deodata si urmasii necredinciosilor vor fi stârpiti. Iar mântuirea dreptilor de la Domnul, ca aparatorul lor este în vreme de necaz. Si-i va ajuta pe ei Domnul si-i va izbavi pe ei si-i va scoate din mâna pacatosilor si-i va mântui pe ei ca au nadajduit în El.“<
        Când cel mai batrân fusese atunci gata cu psalmul, îl ataca fariseul foarte revoltat si urla: „Tu magar batrân, nu realizezi tu, asadar, ca noi suntem numiti prin acest psalm ca fiind cei fara de Dumnezeu si aceia, care cred în Iisus, ca fiind cei drepti? Nu observi, ca noi vom fi nimiciti si ei ramân în tara? Nu încercam tocmai noi, sa-l omorâm pe el ca fiind cel drept, în timp ce Dumnezeu îl mentine? Acesta este un psalm frumos pentru noi!“
        Spune cel mai batrân: „Nu eu l-am scris! El sta scris în carte; si daca noi ramânem, precum suntem, atunci noi vom si trebui într-adevar sa-l acceptam! Întelegi tu aceasta si puterea lui Dumnezeu?!“
        Spune un altul: „Aceasta treaba o înteleg eu mai bine decât voi toti! Prietenul nostru Roban a trebuit sa citeasca acest psalm; aceasta a înfaptuit-o fiul dulgherului cu puterea lui miraculoasa, noua tuturor fireste foarte de neânteles! Pentru ca daca El este în stare sa vindece cu un cuvânt întreaga familie, la care noi tocmai am cautat în zadar mântuirea noastra aurie si argintie, atunci este el tot asa de bine în stare, sa ne oblige, sa citim numai asemenea psalmi, care dau foarte evident tot asa de bine o marturie împotriva noastra, ca odinioara împotriva  dusmanilor lui David.
        La aceasta se pare ca batrânul Iosif este într-adevar un urmas direct al lui David si Iisus este acum numit, pentru ca si femeia a doua a lui Iosif, Maria, s-ar trage din aceeasi semintie, un >Fiu al lui David<, din care motiv batrânul Iosif, care a fost tot timpul o vulpe sireata, a si rânduit foarte probabil foarte în secret ca fiul lui sa învete toate artele posibile, ca acesta sa-i bata lat cu vrajitoriile lui pe romanii si grecii  superstitiosi, sa se prezinte atunci ca un fiu al lui Jupiter sau al lui Apolon si romanii ar trebui atunci în consecinta sa-l numeasca si sa-l ridice negresit ca împarat al lor! Si daca domnii care îsi au rezidenta în Roma sunt asa de orbi ca acestia, care au aici de poruncit asupra Asiei, pe care Iisus îi are deja asa sa zicem la mâna lui, atunci nici nu poate sa-i lipseasca absolut de loc, ca el în timpul cel mai apropiat sa le impuna legi romanilor, - si noi suntem atunci toti prevazuti!“
        Spune un altul: „Unei asemenea intentii se va putea cam pune într-adevar un zavor printr-o scriere secreta catre împarat!“
        Spune primul: „Acestuia îi vei pune greu un zavor, care prevede toate prin capacitatea lui magica de a prevedea, ceea ce tu gândesti înca cât se poate de secret! Cine altcineva decât el ne-a speriat pe calea acasa cu o bubuitura de tunet, pentru ca el a auzit într-adevar, ceea ce noi am vorbit unul cu altul împotriva lui?! Si cine altcineva în afara de el ne-a rânduit sa citim psalmul, care marturiseste aspru împotriva noastra? Si de ce? Pentru ca el a stiut cu siguranta, ce vroiam noi sa decidem împotriva lui! Du-te acolo, pune-te jos la o masa de scris si încearca aceasta cu o scriere secreta catre împarat - si eu te asigur, ca tu ori nu vei fi în stare, sa scrii pe foaie chiar si numai un cuvânt, sau tu vei fi nevoit sa semnezi împotriva ta o marturie îngrozitoare prin puterea lui magica de neânteles si secreta!
        La aceasta este acum cucerit de el cu trup si suflet însusi capetenia noastra Iair, deoarece el i-a trezit de doua ori fiica de la moarte - si noi nu putem de aceea nici în Ierusalim sa înfaptuim ceva împotriva lui. Pe scurt, noi suntem acum încuiati si legati din toate partile si nu putem misca împotriva lui. Cel mai bine mi se pare înca faptul, de a arata o bunavointa la jocul rau sau sa ne marturisim pe deplin ca fiind ucenicii lui - caci altfel nu putem sa facem nimic ce am putea folosi ca santaj împotriva lui, deoarece noi nici macar nu suntem în stare sa ne gândim la asa ceva, ca el sa nu afle aceasta pe loc foarte lamurit.“
        Spune batrânul Roban: „si eu sunt de aceeasi parere! Ne este într-adevar deschisa numai singura cale: ca noi sa ne purtam ori foarte indiferenti (nepasatori), sau noi toti trecem ca adepti la învatatura lui si facem, ceea ce el ne sfatuieste sau ne porunceste; pentru ca împotriva acestui ghimpe nu se poate deoacamdata face absolut de loc nimic!“
        Spun toti: „Noi vrem sa ne purtam foarte indiferenti, aceasta va fi cel mai bine; pentru ca astfel nu ne facem dusmani nici cu Roma nici cu Ierusalimul si în aceasta consta acum toata întelepciunea, dupa care avem noi de rânduit viata noastra.“
        Apoi se duc toti la odihna si fiecare se gândeste în secret la partea lui în ceea ce priveste faptul, ce trebuie sa faca el pentru sine.

36. Cel mai batrân al fariseilor Roban la Iisus.

        Dimineata vine totusi Roban la Mine acasa si roaga daca ar putea vorbi cu Mine.
        Eu însa îi spun: „ce tu vrei sa-Mi spui, Eu stiu deja: dar ceea ce Eu vreau sa-ti spun, tu nu sti si de aceea asculta-Ma.“
        Spune Roban: „Daca tu vrei sa vorbesti, atunci spune si eu te voi asculta!“
        Spun Eu: „Tu ai citit ieri Psalmul; era cel cu numarul 37. Acest Psalm te-a lovit pe tine, cât si pe colegii tai foarte tare si prin aceasta v-ati întors în voi si ati sfatuit dupa aceea, daca voi va veti comporta fata de Mine indiferent, sau daca voi ar trebui sa deveniti ucenicii Mei. Voi v-ati decis spre indiferenta! Tu însa te-ai gândit azi noapte, ca tu sa nu devi ucenicul Meu si tu ai venit acum aici, ca sa Ma întrebi aceasta.
        Eu însa nu spun catre tine nici da nici nu, ci: daca vrei sa ramâi, atunci stai; daca vrei sa pleci, du-te! Deoarece iata, eu am suficienti ucenici! În casa Mea sunt foarte multe încaperi si ele sunt pline de ucenici. Afara vezi tu multe corturi; ele sunt locuite tot de ucenicii Mei. Acolo, lânga odaia Mea mica, este încaperea de lucru si totodata cea de mâncare; acolo însa se mai odihnesc, deoarece este înca devreme, marii stapâni lumesti a-i Romei, caci si ei sunt ucenicii Mei. Într-o odaie mica alaturata locuieste marele Jairus împreuna cu femeia si fiica sa, pe care Eu am înviat-o deja pentru a doua oara de la moarte; si iata si el este un ucenic de-al Meu. Daca am însa astfel de oameni ca ucenici, poti sa devi si tu unul; dar dupa cum tu mai poti vedea, Eu nu depind de tine! Daca vrei, stai; si daca tu nu vrei, atunci pleaca! Caci tie îti sunt libere ambele cai.“
        Spune Roban: „Doamne, eu ramânt, - si este usor posibil, ca mai multi din colegii mei vor veni aici si vor ramâne la fel ca mine! Caci eu încep sa înteleg, ca în tine trebuie sa existe mai multe decât doar arta secreta a vrajitoriei a unui vrajitor venit de la rasarit! Tu esti un profet unic înbalsamat de Dumnezeu, cum nu a fost vreunul înaintea ta si eu ramân de aceea aici!
        Este într-adevar, ca din Galilea nu se va naste vreun profet; dar eu nu mai cred aceasta, - caci în fata mea valoreaza mai mult fapta desavârsita deschis decât scrierile secrete, pe care nu le poate întelege nimeni în profunzimea adevarului. Pe lânga aceasta, esti tu dupa cunoasterea mea, un om nascut în Betlehem si nu în Galilea si tu poti fi exact asa bine un profet dupa locul nasterii tale! Eu ma simt foarte atras de tine si mie îmi face bine apropierea ta si de aceea eu voi ramâne. Eu nu am o avera asa de mare; dar ceea ce am, ajunge pentru noi toti, ca noi sa traimi trezeci de ani dupa aceasta! Daca tu ceri o taxa de învatare, poti sa faci ce vrei cu jumatate din averea mea!“
        Spun Eu: „Du-te si întreaba ucenicii Mei, cu cât Ma platesc pentru învatatura si hrana; iar aceasta vei plati si tu!“
        Roban întreaba imediat mai multi ucenici care sunt prezenti acolo. Acestia însa au spus asa: „Învatatorul nostru sfânt nu a cerut niciodata nici macar un ban de la noi, cu toate ca noi suntem permanent întretinuti de El. Cu siguranta ca El nu va cere mai mult de la tine, decât cere El de la noi! Credinta si dragostea sunt singurele lucruri, pe care El le cere de la noi.“
        Intreaba mai departe Roban: „Puteti voi sa desavârsiti deja lucruri de neânteles pentru mintea omeneasca? Si daca voi puteti face aceasta, întelegeti voi, cum este posibil?“
        SpunePetru: „Daca este nevoie, atunci putem si noi prin puterea Învatatorului sa desavârsim astfel de lucrari si întelegem destul de bine, cât de usor este posibil aceasta. Daca vrei tu sa fi un adevarat ucenic, atunci vei putea înfaptui si tu astfel de lucruri si vei întelege si tu atunci, cum sunt posibile! Caci aici dragostea este legea si întelepciunea o aplica!“
        Întreaba mai departe Roban spunând: „Dar la astfel de fapte extraordinare nu ai observat tu pâna acum niciodata, din greseala, ca Satana îsi are si el partea sa!?“
        Spune Petru: „Ce lucruri rele întrebi tu sarac si nevazator om! Cum poate avea Satana de-a face aici, unde toate cerurile îsi au influenta cea mai mare si atotputernica!“ Eu si noi toti am vazut toate cerurile deschise si îngerii lui Dumnezeu i-am vazut coborându-se în coloane nesfârsite pe pamânt; si noi am vazut cum l-au slujit pe El si pe noi toti - dar daca asa stau lucrurile, cum poate avea Satana aici partea sa!?
        Daca nu poti tu crede asa ceva, atunci du-te spre Sichar si întreaba-l acolo pe preotul suprem Jonael si pe negustorul mare Jairuth, care traieste în afara Sichar-lui în cetatea cunoscuta Esaus! Acesti prieteni a-i nostri îti vor spune, cine este Acela, a carui ucenici, noi nici nu meritam sa primim o astfel de milostivire! La Jonael si la Jairuth vei întâlni îngeri slujitori în trupul aparent de carne.“
        Când a auzit aceste lucruri Roban, a venit lânga Mine plin de frica si m-a întrebat, daca nu as avea Eu nimic împotriva, daca el ar face acea calatorie spre Sichar.
        Spun Eu: „Nu am nimic împotriva! Du-te si intereseaza-te de toate; si atunci când te vei întoarce, atunci înstiinteaza-i pe fratii si colegii tai de totul, ce ai auzit si ai vazut! Daca vei aduce la bun sfârsit aceasta misiune, atunci întoarce-te din nou si urmeaza-Ma! Dar daca tu vei trece prin Sibarah, prima localiate de granita, dupa aceea prin Kis si Kana în Samaria si te va întreba cineva, unde si în a carui nume faci aceasta calatorie, atunci spune tu numele Meu si nimeni nu îti va avea treaba. Dar nu calatori cu rochia a unui fariseu batrân! Caci în aceasta tu nu vei ajunge departe; ci îmbraca tu o îmbracaminte simpla si atunci nu vei avea neplaceri nici în Samaria.“
        Dupa ce a auzit Roban aceste cuvinte, si-a început imediat drumul si a mers printre straini, pentru a cauta si a recunoaste ceea, ce el avea acasa atât de aproape.
        Dar întotdeauna au existat oameni si duhuri, care au fost tot timpul de parerea, ca printre straini se poate vedea, afla si învata mai multe decât acasa; si totusi straluceste peste tot unul si ac elasi soare. Da, printre straini se pot vedea alte locuri, alti oameni, alte obiceiuri si alte limb; dar daca inima câstiga ceva, acesta este un alt lucru!
        Cine merge doar din curiozitate printre straini, pentru a se distra acolo mai bine sau pentru a se relaxa, acela va câstiga foarte putine pentru formarea inimii; cine însa merge printre straini, pentru a le fi de folos acelor oameni si pentru a le aduce o lumina noua, acela sa calatoreasca si sa înfaptuiasca si calatoria îi va aduce multe câstiguri!
        Fiecare profet face mai multe târguri printre straini decât acasa.

37. Josa, batrânul îi multumeste Domnului.

        Dupa ce a plecat Roban, a venit batrânul, pe numele Josa, cu copiii si nepotii sai vindecati în aceasta noapte si îmi aduc Mie multumiri, laude si slaviri si Ma roaga, daca el împreuna cu ai sai nu ar putea petrece întreaga zi alaturi de Mine.
        Si Eu am vorbit catre el: „Ceea ce tu vrei, asa sa faci! Azi noapte ai mai avut de câstigat o batalie din pricina Mea cu fariseii si voi toti v-ati comportat bine în numele Meu. De aceea pe viitor veti fi scutiti de astfel de neplaceri si de acum înainte nu va va mai calca pragul un lacom Zelot! Duceti-va însa la ucenicii Mei; acestia va vor spune, cum sa credeti si sa faceti în continuare!“
        La aceste cuvinte se apropie Petru si conduce întreaga companie la scribul Matei si acesta le da sa citeasca, ce s-a întâmplat cu ucenicii Mei si ceea ce Eu i-am învatat.
        Dupa ce s-au ocupat de spiritul lor,  de abia atunci ies din odaiile lor de odihna Cireniu, Cornelui, Faustus si Jairus împreuna cu femeia si fiica sa, Ma saluta cu drag si îmi multumesc pentru odihna întaritoare si pentru frumoasele vise, pe care ei le-au avut în timpul noptii; Eu însa îi salut si pe ei si le arat pe cei nou veniti, care au fost vindecati.
        Si Cireniu se apropie de ei si îi întreaba amanuntit despre toate lucrurile. Dar când aude el de vizita nocturna a fariseilor, a devenit furios si a vorbit: „Nu Doamne, în numele Tau prea sfânt mie, acest lucru nu le mai pot trece cu vederea acestor slujitori satanici! Eu trebuie sa-i pedepsesc, chiar daca eu îmi voi pierde viata! Acestia sunt lupi, hiene si vulpi, cum nu mai exista în Palestina, cum nu mai exista de fapt în întreaga Asie! Ce diferenta este între ei si cei mai rai hoti si jefuitori? O voi railor, voi bestiilor de prima clasa! Slujitori a lui Dumnezeu se numesc ei si se lasa laudati si slaviti pentru aceasta ziua; pe timp de noapte însa ies si jefuiesc totul! Asteptati, asteptati, eu va voi scoate din cap plimbarile nocturne pentru jefuiri într-un fel, ca voi sa nu mai aveti astfel de gânduri!“
        Spun Eu spre guvernatorul suprem: „Prietene, lasa tu aceasta; caci ceea ce tu vrei sa faci, am înfaptuit Eu în aceasta noapte spiritual si într-un fel mult mai sensibil si urmarea va fi, ca ei toti vor recunoaste cât de curând învatatura Mea. Ce mai vârstnic, pe nume Roban, a fost deja astazi aici si a acceptat învatatura Mea; si Eu l-am trimis, ca si pe toti ucenicii Mei spre Sichar, unde el va vedea si va învata multe. În doua zile el se va întoarce înapoi si cu siguranta îsi va aduce colegii sub acoperisul Meu! Si iata, aceasta este mai bine, decât parul, crucea si biciul!“
        Spune Cireniu putin mai linistit: „Daca este asa, atunci îmi retrag eu cuvintele si nu îi voi lasa sa treaca printr-o judecata rusinoasa si crunta; dar totusi trebuie sa se justifice în fata mea!“
        Spun Eu: „Dar nu înainte prânz, ci dupa masa! Caci timpul acesta frumos îl vom petrece cu ceva mai placut. Dar acum sa mergem cu totii la masa de dimineata!“
        Deoarece Borus a adus multe mese în aer liber, iar în acest lucru a fost bineînteles ajutat de fratii Mei, care erau dulgheri si cum astazi era o zi înainte de sabat, adâca într-o zi de vineri, se servea hrana de dimineata în aerul liber. Afara erau aproape de 50 de mese împreuna cu bancile, pline de mâncare si vin si era minunata privelistea, cum stateau deja sute de oaspeti diferiti la mese, cum cântau Psalmuri de lauda si cum mâncau hrana din belsug. În mijlocul acestor mese era aranjata un fel de tribuna, pe care se afla o masa minunat împodobita cu tot felul de mâncaruri, care ne astepta pe noi - pe Mine, Cireniu, Cornelui, Faustus, Jairus împreuna cu nevasta si fiica sa, mama Mea si cei doisprezece Apostoli - am luat loc si am consumat hrana printre discutii îmbucuratoare, asa cum Faustus si Borus au organizat aceasta.
        Lipsea însa Lidia, nevasta tânara a lui Faustus, pe care el a lasat-o în Kapernaum acasa din cauza treburilor gospodaresti, cu toate ca ea ar fi venit cu mare drag în Nazaret. Mama Mea i-a facut bineînteles din aceasta cauza niste reprosuri usoare; si lui îi parea rau, ca a lasat-o pe nevasta sa dragalasa acasa si a decis de aceea, ca el sa mearga de îndata si s-o aduca aici.
        Eu însa i-am spus asa: „Lasa acest lucru; daca Eu vreau, atunci ea va ajunge cu bine aici pâna la amiaza!“ Faustus m-a rugat din aceasta pricina si Eu i-am promis ca voi face aceasta.
        Dar alaturi de Mine au aparut deodata doi tineri minunati în robe albastru deschis pline de cute. Acestia s-au aplecat în fata Mea pâna la pamânt si au spus: „Doamne, slujitorii Tai asteapta cu dragoste profunda ordinele Tale sfinte!“
        Si Eu le spun: „Duceti-va dupa Lidia, ca ea sa fie printre noi aici!“
        Cei doi dispar si Cireniu ma întreaba plin de mirare: „Prietene, cine au fost acesti doi tineri nespus de minunati? Pentru toate cerurile, astfel de chipuri minunate nu au zarit pâna acum ochii mei!“
        Spune Eu: „Iata, fiecare Domn are slujitorii sai si daca el îi cheama, trebuie sa vina si sa-l slujeasca. Si pentru ca si Eu sunt un Domn, am prin urmare si Eu slujitorii Mei, care vestesc întregului univers ordinele Mele. Pentru tine bineînteles ca nu sunt vizibili, dar de Mine sunt; si acolo tu unde nici nu banuiesti, asteapta nenumarate legiuni semnul Meu! Si astfel de slujitori a-i Mei sunt - cu toate ca par atât de fini - destul de puternici, ca daca Eu le-as ordona, ar distruge într-o clipa acest pamânt! - Dar acum uitati-va, acolo vin cei doi deja îpreuna cu Lidia!“
        Acum îi apuca pe toti la masa o groaza si Cireniu spune: „Cum este posibil? Acesti doi nu au putut fi mai departe decât cinci sute de pasi - spre Kapernaum sunt doua ore de mers pe jos - si acum s-au întors deja acesti doi! Ach, aceasta este deja prea mult, ce eu sarac om am putut trai pe pamânt!“
        Când Lidia a fost primita cu blândete de Faustus cel mirat si a fost adusa la masa noastra, a întrebat-o imediat Cireniu: „Dar minunata Lidia, cum ai ajuns tu asa repede aici din Kapernaum?! Ai fost tu deja pe drum încoace?“
        Spune Lidia: „Nu vezi tu cei doi îngeri a lui Dumnezeu? Acestia m-au adus aici cu repeziciunea unei sageti. Pe drum eu nu am vazut aerul si nici pamântul, ci doar ici si colo o clipa si eu ma aflu acum aici. Intreaba-i însa pe cei doi îngeri; acestia cu siguranta ca îti vor spune mai multe decât mine.“

38. Despre ceea ce este omenesc si dumnezeiesc la Domnul.

        Cireniu se adreseaza imediat spre cei doi îngeri  si îi întreaba, cum a fost posibila una ca aceasta. Acestia însa arata cu mâinile lor minunate si plini de respect spre Mine si spun cu o voce clara si frumoasa: „Vointa Sa este existenta, este puterea si repeziciunea noastra! Din noi însine nu putem face nimic, dar daca El vrea, atunci luam în noi vointa Sa si putem sa desavârsim totul prin aceasta. Frumusetea noastra însa, care ia acum vederea ochiul tau, este dragostea noastra fata de El si aceasta dragostea nu este iarasi nimic altceva decât vointa Lui în noi! Daca voi vreti sa fiti însa asemenea noua, atunci primiti cuvântul Lui viu în inima voastra si înfaptuiti de buna voie conform acestuia, ca atunci voi veti si avea prin aceasta asemenea noua o astfel de putere si tarie a acestui cuvânt atotputernic al Sau în voi; si daca El va va chema atunci, sa înfaptuiti în voia Lui, atunci va vor fi toate lucrurile posibile si voi veti putea face mai mult decât noi, deoarece voi sunteti pur din dragostea Lui, în timp ce noi provenim numai mai mult din întelepciunea Lui. - Acum stii tu, cum ne este foarte usor posibil, ceea ce te-a transpus pe tine în minunare. Procedeaza în viitor pe deplin conform cuvântului Sau, caci asa îti vor fi posibile si lucruri foarte minunate!“
        Cireniu casca aici ochii si spune: „Deci, am eu asadar totusi dreptate, daca îl consider pe Iisus, ca fiind singurul Dumnezeu si facator al întregii lumi!?“
        Spun îngerii: „Aici ai tu într-adevar dreptate; dar numai nu vorbi prea tare despre acest lucru! Si daca vezi tu la El lucruri omenesti, atunci nu te supara; pentru ca tot ce este omenesc n-ar fi omenesc, daca aceasta n-ar fi fost din vesnicie de dinainte Dumnezeiesc. Daca El se misca de aceea câteodata în forme tie cunoscute si obisnuite, atunci El însa totusi nu se misca în nici o forma Lui nedemna; pentru ca fiecare forma, fiecare gând a fost mai înainte în El, înainte ca ele sa fi început sa defineasca si sa alcatuiasca prin vointa Lui o vointa libera si  care exista în afara de El. În nemarginire nu exista nici un lucru si nici o fiinta, care n-ar fi reiesit din El. Acest pamânt si totul ce traieste în el si pe el, nu este nimic altceva decât gândul Lui vesnic la fel pastrat, care devenise adevar prin cuvântul Lui. Daca El acum, ceea ce i-ar fi foarte usor posibil, ar lepada acest gând esential din cugetul si voia Lui, atunci în acelasi moment nici n-ar mai fi un pamânt si totul, ce poarta si contine el, va împartasi destinul lui nimicitor.
        Dar voia Domnului nu este ca acea a unui om, care destul de rau vrea astazi asa si mâine altfel. Voia Domnului este vesnic una si aceeasi nimic n-o poate schimba pe aceasta în ordinea stabilita din vesnicie; dar în interiorul acestei ordini domneste totusi cea mai mare libertate si Domnul poate sa faca, ce vrea El, tot asa ca si fiecare înger si om. Dar ca aceasta este asa, poti tu vedea la fiinta ta foarte proprie si la o mie de alte aparitii.
        Tu poti face ce vrei tu în forma ta personal existenta; la aceasta nu te poate împiedica nimic, decât singura vointa ta. Dar forma personal existenta nu permite absolut de loc nici o schimbare, pentru ca ea se afla sub ordinea puternica Dumnezeieasca.
        Astfel poti tu sa schimbi foarte însemnat exteriorul pamântului; tu poti sa rânduiesti sa se sape muntii din loc, poti fluviilor sa le impui o noua cale; tu poti sa seci lacuri si poti sa rânduiesti sa se sape albii pentru lacuri noi; poti sa construiesti poduri peste mari si poti sa schimbi desertul într-un pamânt binecuvântat si fertil prin osteneala si harnicie, pe scurt, tu poti sa înfaptuiesti pe pamânt o multime de schimbari; - dar tu nu poti sa faci ziua cu nici un par mai lunga si noaptea cu nici un par mai scurta si nu  poti stapâni vânturile si furtunile.
        Iarna trebuie tu s-o înduri si sa rabzi caldura verii si la toata creatura nu poti tu cu toata vointa ta sa-i dai o alta înfatisare si structura. Din miel nu vei scoate tu vesnic nici un leu si din leu vesnic nici un miel; si iata, aceasta este iarasi ordinea tare a lui Dumnezeu, în interiorul careia îti este data, ce-i drept, o mare libertate de actionare, în timp ce tu nu esti în stare sa schimbi ordinea lui Dumnezeu propriu zisa cu nici o latime de par.
        Aici, în fata ta, este însa Acela, Care a întemeiat o asemenea ordine din vesnicie încoace si poate singur s-o desfiinteze iarasi, daca vrea El. Cum însa tu într-o asemenea ordine a lui Dumnezeu stabila, care mai întâi conditioneaza existenta ta si existenta a toate acelea, care te înconjoara, esti totusi liber în gândire, vointa si actionare, tot asa este Domnului cu atât mai mult liber si poate face ce vrea El.
        Noi îti spunem însa de aceea înca o data: Nu te supara din pricina, ca Domnul se misca în fata voastra într-o forma omeneasca; pentru ca doara orice forma este fapta Lui foarte proprie.“

39. Despre influenta îngerilor asupra oamenilor.

        Când Cireniu a auzit o asemenea învatatura de la cei doi îngeri, i-a fost atunci aceasta învatatura spre deplina certitudine si el nu s-a mai sfatuit atunci în sine despre faptul, ca Eu as fi cu siguranta o fiinta mai înalta, ci a vorbit atunci în sine: „Da, El este acela!“ El a venit apoi foarte plin de respect la Mine încoace si Mi-a spus: „Doamne, acum îmi este totul limpede! Tu esti acesta!
        Inima mea îmi spusese aceasta într-adevar deja de mult; dar atunci au aparut tot timpul iarasi formele si miscarile Tale omenesti si m-au facut sa am dubii în credinta mea acusi aici, acusi dincolo. Dar acum au disparut toate îndoielile mele secrete din cugetul meu si poate acum sa se întâmple, ce-o vrea, caci eu voi ramâne tare ca o stânca în credinta mea. O cât de nemargint de fericit sunt eu acum, ca pâna si ochiul meu de carne îl vede pe Acela, care m-a facut si care ma mentine acum si ma poate vesnic mentine si o va si face!“
        Spun Eu: „Cel mai drag prieten al Meu, ceea ce ai tu acum, aceasta sa-ti si ramâna pe veci! Dar pastreaza aceasta numai deoacamdata pentru tine si pentru numai foarte putini prieteni initiati ai tai; pentru ca daca tu ai vorbi acum prea deschis despre acest lucru, atunci tu ai dauna lucrului Meu si prin aceasta oamenilor mai mult decât ai fi folositor! La aceasta însa pastreaza si faptul, ca tu sa nu te superi, daca observi pe ici pe colo ceea ce este omenesc la Mine; pentru ca înainte de a fi fost toti îngerii si toti oamenii, am fost Eu din vesnicie înoace într-adevar primul om si am de aceea cu siguranta si dreptul, sa si fiu înca în continuare om între oamenii Mei creati!“
        Spune Cireniu: „Fa ce vrei Tu si Tu îmi ramâi cu toate acestea vesnic tot asa Ceea, ce îmi esti Tu acum fara nici un dubiu! Dar pe acesti doi îngeri doresc eu sa-i am la mine pâna la sfârsitul vietii mele pamântesti! Ei sunt prea asa de frumosi, dragi si întelepti!“
        Spun Eu: „Aceasta nu poate fi; pentru ca tu n-ai putea suporta prezenta lor personal vizibila si ea nu ti-ar fi la nici un folos pentru sufletul tau. Dar nevazuti pentru simturile tale pamântesti sa fie ei în continuare  protectorii tai, cum au fost ei astfel deja începând de la nasterea ta. Pentru acum însa, deoarece ei au de stat aici vizibili în decursul zilei de astazi, poti tu înca mult sa discuti cu ei.
        Tu poti însa si daca nici nu-i vezi, sa vorbesti cu ei si poti sa-i întrebi despre felurite lucruri si ei îti vor pune raspunsul în inima ta, pe care tu îl vei simti tot timpul ca un gând limpede reliefat în inima ta. Si acest lucru este mai bun decât vorba exterioara! Eu îti spun aceasta: Un cuvânt, pe care un înger ti l-a pus în inima ta, este mai vindecator pentru sufletul tau decât mii de cuvinte, auzite prin ureche venind din afara! Pentru ca ceea ce tu remarci în inima ta, aceasta este deja proprietatea ta; ceea ce auzi tu însa din afara, aceasta trebuie sa ti-o însusesti mai întâi prin fapta conform cuvintelor auzite.
        Pentru ca daca ai tu cuvântul în inima ta si pacatuiesti totusi din când în când dupa fiinta ta exterioara, atunci inima ta nu este la aceasta unanima si te obliga de îndata spre recunoasterea pacatului si a caintei asupra acestui lucru si tu nu mai esti un pacatos deja prin acest fapt; daca n-ai însa cuvântul în inima, ci numai în creier, adus prin ureche acolo si pacatuiesti, atunci si inima goala pacatuieste de asemenea si nu te obliga nici la recunoasterea nici la cainta pacatului si pacatul ramâne în tine si tu te faci vinovat în fata lui Dumnezeu si a oamenilor!
        Si astfel, prietene, este pentru tine mai vindecator, sa nu-i vezi pe aparatorii tai duhovnicesti, atâta timp cât ai tu de petrecut în trup; când însa vei avea tu odata de parasit trupul tau, atunci îi vei avea pe ei tu, ca însusi duh, oricum vesnic de vazut si de apucat - nu numai acesti doi, ci nenumarat de multi altii.“
        Spune Cireniu: „Eu sunt deja iarasi multumit, dar astazi vreau eu pe deplin sa discut cu ei într-un mod foarte duhovnicesc!“
        Spun Eu: „Dar cum va fi asadar aceasta? Tu le-ai promis doara în numele Meu fariseilor duri si cu precadere spre furt, ca le vei da o mustrare aspra; atunci dupa amiaza te va îndeparta doara de compania celor doi îngeri!?“
        Spune Cireniu: „Da, într-adevar, acest lucru l-as fi uitat eu aproape de tot! Ei, ei, aceasta îmi este acum într-adevar foarte nepotrivit! Ce sa fac în acest caz?“
        Spun Eu: „Cum ar fi, deci, daca Eu te dezleg de fagaduinta, daca tu i-ai scuti de tot pe farisei de mustrarea intentionata, deoarece ei oricum au destul de mestecat din pricina amenitarii tale de ieri?“
        Spune Cireniu: „Doamne, daca îti este pe plac, atunci renunt eu acum cu foarte mult drag la mustrarea intentionata si las totul în seama Ta si a batrânului Roban, care îi va aduce pe aceia desigur iarasi la normal dupa citeva zile.“
        Spun Eu: „O, atunci am Eu desigur cel mai putin ceva împotriva! Pentru ca Eu am amânat de aceea deja intentia ta cu fariseii pentru dupa-amiaza, pentru ca stiam numai foarte bine, ca tu vei deveni acusi de un alt cuget. - Acum însa, pentru ca ziua de astazi a fost asa de frumoasa, vrem noi toti sa mergem afara la mare si sa ne luam pentru amiaza si seara câtiva pesti. Cine vrea sa vina, acela sa se scoale si sa vina!“

40. Dragostea catre Domnul.

        Intreaba Petru si Natanael: „Dar Doamne, noi nu avem uneletele de pescuit la noi; cum va merge aceasta? Sa mergem noi cumva în fata si sa împrumutam de la pescarii de la mare unelte de pescuit?“
        Spun Eu: „Nu este nevoie de asta; dar o alta nevoie este si aceasta este memoria voastra, care pare ca uita în toate momentele, ca Eu sunt Domnul, caruia nu-i este nici un lucru imposibil! Ramâneti de aceea în companie si explicati-i la pescuit batrânului Josa si familiei acestuia puterea si stapânirea lui Dumnezeu si în om!“ - La aceste cuvinte ale Mele se retrag toti înapoi si reflecteaza asupra fapului, cum puteau ei sa fie asa de orbi, sa Mi se înfatiseze cu o întrebare asa de prea lumeasca. Însusi Josa le mentioneaza, ca el de-abia poate întelege, cum pot ei sa Ma întrebe de aceasta treaba!
        Spune Natanael: „Prietene, noi doi suntem înca oameni asemenea tie si, fiind astfel, suntem prea obisnuiti cu relatiile lumesti, ca din noi sa nu mai iasa la suprafata înca din când în când asa ceva destul de prostesc; dar pentru viitor ne vom aduna gândurile totusi foarte îndeosebi! Noi am fost totusi pescari începând din adolescenta noastra si daca auzim noi ceva despre pescuit, atunci cadem noi usor iarasi putin, uitând de partea duhovniceasca, înapoi în grijile noastre vechi. Dar acum este deja iarasi bine.“
        Vine însa si Sara la Mine si Ma roaga despre faptul, daca ar avea voie sa mearga si ea.
        Spun Eu: „Bineînteles; pentru tine pregatesc Eu doara aceasta treaba! Tu esti doara tot timpul iubita Mea! De ce nu iei tu loc, asadar, astazi la micul dejun lânga Mine?“
        Spune Sara, tremurând puternic din pricina dragostei: „Doamne, eu totusi nu am îndraznit; gândeste-Te, - cei trei cei mai înalti stapâni ai Romei alaturi de Tine si eu o slujitoare saraca! De unde sa fii luat curajul?“
        Spun Eu: „Asadar, asadar, draga Mea, Eu am observat numai foarte bine, ca tu ai fi fost cu mult mai mult drag la Mine decât peste tot altundeva! O, Mie nu-Mi scapa nimic, din ce se întâmpla aici în inima cuiva si Eu te si îndragesc însa de aceea chiar asa de tare!
        Dar spune-Mi acum, tu cea mai draga a Mea Sara, cum îti plac cei doi tineri? Nu ai dori tu cumva sa-l ai pe unul sau pe celalalt cu mai mult drag decât pe Mine? Pentru ca uite, Eu nu sunt, deci, totusi dupa înfatisare asa de frumos ca cei doi!“
        Spune Sara: „Dar Doamne, Tu vesnic singura mea dragoste, cum poti tu, asadar, sa crezi asa ceva despre mine? Un întreg cer plin de înca de o mie de ori de mai frumosi îngeri n-as prefera mai mult decât nici un fir de par al capului Tau, cu atât mai putin unul dintre cei doi pentru Tine ca întregime, plin de dragoste în inima mea. Chiar daca sunt ei frumosi, întreb eu atunci: Cine le-a dat, deci, o asemenea frumusete a lor? Acesta ai fost doara Tu! Dar cum ai fi putut Tu sa le dai o asemenea frumusete, daca ea n-ar fi fost mai înainte în Tine!?
        Eu îti spun tie aceasta: Tu esti pentru mine totul în toate si eu nu n-as renunta niciodata la Tine si daca Tu mi-ai si da pentru aceasta toate cerurile pline de cei mai minunati îngeri!“
        Spun Eu: „Asa este bine, asa îmi place cel mai mult! Cine Ma iubeste, acela trebuie sa Ma iubeasca pe deplin si mai presus de toate, daca vrea el sa fie si de Mine iubit mai presus de toate. Iata, cei doi îngeri sunt desigur foarte frumosi; dar si tu îmi esti acum mai draga decât nenumarate legiuni dintre cei mai curati îngeri si de aceea ramâi acum numai statornica la Mine! Eu îti spun: Tu esti dintre multe o mireasa buna pentru Mine! - Întelegi tu aceasta?“
        Spune Sara: „Doamne, acest lucru nu-l înteleg, într-adevar! Cum as putea fi eu mireasa Ta? Pot eu, asadar, sa-ti fiu ceea, ce mama mea este pentru tatal meu? Tu esti Domnul cerului si al pamântului si eu sunt numai o faptura a Ta; cum ar putea sa se întâmple aceasta, ca ceea ce este cel mai inferior sa se poata uni cu ceea ce este cel mai înalt?“
        Spun Eu: „Uite, asta merge foarte usor si anume din foarte simplul motiv, pentru ca ceea ce este de tine presupus cel mai inferior a reiesit de asemenea din ceea ce este cel mai înalt - si este în consecinta tot asa de înalt.
        Eu sunt pomul vietii si tu esti fructul acestuia. Fructul este dupa aparente fireste mai mic si mai schimbator decât pomul; dar în mijlocul lui salasluieste o samânta hranita si coapta din fruct, în care samânta se afla însa iarasi pomi de acelasi fel, în stare sa poarte ei însisi aceleasi fructe si iarasi samânta vie, din care una singura ei au reiesit.
        Din aceasta însa poti tu, deci, foarte usor sa si întelegi, ca diferenta dintre facator si faptura nu este într-o anumita privinta chiar asa de mare, precum tu îti imaginezi; pentru ca faptura însasi este în sine si pentru sine voia facatorului, care este desigur foarte bun si plin de demnitate. Daca se recunoaste aceasta vointa iesita de la facator si sub forma facatorului însusi, pusa liber în singuratatea lasata la atitudinea ei, ca fiind ceea, ce este ea din motivul motivului si actioneaza conform acestui lucru, atunci este ea asemenea facatorului ei si este în masura ei mica pe deplin ceea, ce facatorul este în masura Lui nemarginita; daca însa nu se recunoaste vointa partiala lasata libera la atitudinea ei ca fiind ceea, ce este ea, atunci ea, ce-i drept, nu înceteaza a fi de aceea totusi, ceea ce este ea, dar ea nu poate sa ajunga asa de mult timp la cea mai înalta determinare, pâna ce ea nu s-a recunoscut ca fiiind ceea, ce este ea din temelia motivului.
        Pentru a face însa mai usoara osteneala de recunoastere de sine pentru asemenea parti de vointa lasate la atitudinea lor, care se numesc aici >oameni<, a dat facatorul în toate timpurile marturisiri, legi si învataturi, venind din cer si a venit acum chiar Insusi în carne la pamânt, pentru a-i ajuta pe oameni la lucrul de a se recunoaste pe sine si sa le dea mai multa lumina pentru ceea ce urmeaza, ca osteneala lor sa devina una mai usoara, decât a fost ea pâna acum.
        Acum vei întelege tu într-adevar, cum este relatia dintre facator si faptura si vei putea astfel sa si admiti usor, cum tu, ca fiind Mie pe deplin deopotriva, poti fi foarte usor mireasa Mea si femeia Mea, pe veci legati prin dragostea ta mare fata de Mine! - Întelegi tu acum ceea, ce Eu ti-am descoperit acum?“

41. Despre esenta dragostei adevarate.

        Spune prea frumoasa si dragalasa Sara: „Da, acum înteleg eu totul mai bine; dar prin urmare au toate fiicele Evei acelasi drept ca si mine!?“
        Spun Eu: „Într-adevar si doar atunci, daca ele sunt ca si tine acum; dar daca ele nu sunt asa, atunci ele pot fi fetele, chiar si miresele Mele, dar ele nu pot deveni întru totul femeile Mele. Doara si stramosul Meu dupa trup David a avut multe femei si a fost un barbat dupa inima lui Dumnezeu; de ce sa nu am si eu acelasi drept, ca sa am mai multe femei, deoarece Eu sunt mai mult decît David? Si Eu mai adaug, ca am resurse suficiente, sa tin atîtea femei fericite, cît nisip se afla pe malul marii pe pamînt si fiecare va fi asigurata, ca pe veci nu va putea vreuna sa aiba o dorinta, care nu va fi înfaptuita. Dar daca asa stau lucrurile, te poate jena faptul, daca Eu le dau multora acea fericire, pe care Eu ti-o dau din belsug?“
        Spune Sara: „Tu singur esti Domnul si întruchipata si nemarginita dragoste si întelepciune si ceea ce Tu faci, este întelept; dar eu nu pot face nimic, deoarece eu Te iubesc enorm si vreau ca Tu sa fii doar al meu! Dar acest lucru trebuie Tu sa-i treci cu vederea inimii mele copilaroase, care înca este prostuta în dragoste!“
        Spun Eu: „Este foarte drept, îti spun Eu aceasta. Cine nu Ma iubeste cum Ma iubesti tu pe deplin cu gelozie si care vrea în inima sa sa Ma aiba doar pentru sine, acela înca nu nutreste pentru Mine o adevarata si vie dragoste! Dar daca nu o are pe aceasta, atunci nu era el în sine nici belsugul vietii; caci Eu sunt adevarata viata în om prin dragostea sa din suflet pentru Mine si aceasta dragoste este duhul Meu în fiecare om.
        Cine prin urmare trezeste dragostea, acela trezeste si duhul primit de Mine si pentru ca acest duh sunt si trebuie sa fiu Eu Însumi, pentru ca în afara de Mine nu exista alt duh de viata, asa Ma trezeste el în sinea lui si prin aceasta s-a nascut cu totul în viata vesnica si pe veci el nu va mai putea muri sau nu mai poate sa fie distrus - chiar si de puterea Mea absoluta nu poate fi distrus, pentru ca el este una cu Mine. Eu însa nu Ma pot distruge, pentru ca fiinta Mea vesnica nu se va putea schimba în nefiinta. De aceea nu fi tu de parere ca dragostea ta pentru Mine este prosteasca, ci ea este exact asa, cum trebuie sa fie! Ramîi asa si tu nu vei vedea, nu vei simti si nu vei gusta în veci moartea!“
        Aceasta explicatie a Mea a facut-o pe Sara bucuroasa, ca ea m-a îmbratisat cu toata puterea ei si a început sa Ma alinte cu tandrete.
        Mama Sarei i-a interzis aceasta si i-a spus: „Dar draga Sara, acest lucru nu se cade! Du-te, deoarece esti destul de rea!“
        Spune Sara: „Eh si ce, se cade sau nu se cade! Nu se cade nici sa mori si sa fi dupa aceea într-adevar mort; dar atunci cînd vine Domnul si-l învie pe cel mort si îl scoate afara din mormînt, ceea ce nu poate fi atît de neobisnuit, cum poate sa se cada asa ceva în fata lumii? O mama, sa-L iubesti pe Domnul cel mai mult pe pamînt, este singurul lucru care se cade cel mai bine pentru toata lumea! - Nu-i asa, Domnul Iisus, eu am vorbit drept?!“
        Spun Eu: „Foarte drept si adevarat! Cine se rusineaza pe pamînt, sa Ma iubeasca deschis, Ma rusinez si Eu de acela, ca sa-l iubesc în fata tuturor cerurilor si sa-l înviu spre viata vesnica în ziua judecatii de apoi!“

42. Despre ziua (tînara) judecatii de apoi.                  

        Dar mai multi întreaba, cînd va veni acea ‘zi a judecatii.
        Eu însa am spus: Atunci cînd ziua cea batrîna a trecut, atunci vine dupa o zi mai batrîna una tînara; si pentru ca Eu nu pot sa înviu pe nimeni în ziua care a trecut, atunci trebuie sa se întîmple aceasta natural într-o zi tînara, pentru ca una care a trecut si este mai batrîna nu mai poate fi folosita. Nu este fiecare zi noua pe care voi o traiti, o zi noua? Sau poate vreo unul sa traiasca una mai tînara, decît aceia, în care el traieste? Vedeti, noi toti traim cu siguranta într-o zi noua! Caci cea de ieri nu mai poate fi o zi tînara si cea de mîine nu a sosit înca. Dar din acestea se pot întelege cu usurinta, ca la sfîrsit vor exista tot atîtea zile tinere si vor trebui sa fie pentru fiecare om, cîte a trait el! Eu va spun, ca voi toti veti muri în ziua cea tînara si este imposibil ca voi sa fiti înviati de la moarte decît în ziua de apoi; si daca un om sau toti oamenii trebuie s-o treaca, atunci nu va fi posibil aceasta într-o zi batrîna si care a trecut, ci într-o zi, evident ca în ziua cea tînara (judecata de apoi)! Care va fi aceea, nu este aleasa de Mine sau de vreun duh de înger din-ainte; caci fiecare zi este buna si cît se poate de utila. - Întelegeti voi aceasta?“
        Cei care au întrebat se retrag uimiti înapoi si spun: „Într-adevar, acest lucru este atît de limpede ca aerul cel mai curat si totusi a putut prostia noastra sa întrebe!? Este foarte usor de înteles si de priceput! Cînd noi vorbim deseori de zilele batrîne, asa trebuie sa existe si zile tinere si foarte tinere! A fost, a fost, a fost, - totusi foarte prostesc din partea noastra ca sa întrebam! Din partea Ta este nevoie într-adevar de foarte multa rabdare ca Tu sa ne poti suporta!“
        Spune Sara zîmbind usor: „Da, Domnul are cu siguranta cea mai mare rabdare cu noi toti! Dar ceea ce se numeste o zi tînara si cînd va veni, acest lucru eu l-am stiut deja din leagan; si daca m-a întrebat pe mine cineva de aceasta, am spus eu tot timpul: ‘Mîine va veni ziua cea tînara!’ Nu ati stiut voi cu adevarat aceasta?`“
        Spun cei, care au întrebat: „Da, da noi am fost într-adevar atît de prosti, ca nu stiam aceasta si cu totii am avut o mare frica de aceasta zi care va urma! Acum întelegem noi bineînteles aceasta; si acum ne este totusi rusine, ca ne-a putut scapa un astfel de lucru, care este limpede pentru ochii si urechiile fiecaruia!“
        Spun Eu: „Nu va necajiti; caci acest subiect este totusi o piatra, de care se vor împiedica de mii de ori pe viitor înca multi si vor prevesti vor spune, vor scrie si vor predica poporului orb.
        Dar acum sa vedem cum o sa ne descurcam cu pestii; caci cum puteti voi vedea, suntem deja pe plaja marii si barci de pescari sunt multe care acopera necesitatiile noastre. Plase sau alte instrumente de pescuit nu lipsesc; si asa putem sa ne punem noi imediat la treaba. Cei doi tineri, cu care Cireniu este adîncit în discutii, ne vor ajuta înca foarte mult! Sa ne punem imediat mîinile la lucru!“

43. Domnul Iisus împreuna cu ai Sai la pescuit.

        Dar toti au început sa se mire, deoarece ei nu stiau, cum au ajuns de la casa Mea pîna aici, la mare.
        Eu însa am spus: „Cum va puteti voi mira?! Nu ati trait voi deja de cîteva ori astfel de lucruri în prezenta Mea? Ca Josa împreuna cu copiii si cu nepotii sai se mira, este de înteles; dar la voi, care sunteti ucenicii Mei experimentati, este de fapt de neînteles, cum voi va puteti înca mira, deoarece ar trebui sa întelegeti limpede, ca îmi sunt si îmi pot fi posibile toate lucrurile!
        Vedeti, Eu nu spun pe degeaba ‘de neînteles’; ca oricare mirare la vreo fapta desavîrsita de Mine, mai lasa loc undeva în suflet ascuns o pata mica de necredinta. Omul se îndoieste deja de la început la popsibilitatea unei fapte sau a unei lucrari deosebite; si daca fapta este desavîrsita cu toate dubiile sale, el este totusi un martor al acestei fapte si întreaba prin urmare cu mirare: ‘Cum a fost posibila aceasta?’ Dar ce spune el cu aceasta întrebare? Eu va spun, nimic mai mult: ‘Eu am avut dubii la reusita acestei fapte si totusi a reusit! Este ciudat si de necrezut!’
        Daca se mira un astfel de profan, este de înteles; dar daca cei ce sunt initiati se mira si ei, atunci arata prin aceasta, ca mai fac înca foarte mult parte din aceia, care cu drept sunt numiti ‘profani’! Prin urmare, nu va mai mirati mai ales înaintea strainilor, atunci cînd Eu savîrsesc o fapta extraordinara, ca cei care sunt straini sa nu va priveasca si pe voi ca fiind straini împreuna cu ei!“
        Spun ucenicii: „Doamne, Tu doara stii, ca noi Te iubim mai presus de toate si stim foarte bine, cine si ce esti Tu; dar în ciuda a toate aceste lucruri nu putem noi asadar totusi adesea sa nu ne si minunam iarasi din nou asupra unui miracol nou, pentru ca minunile Tale evidente vin cel mai adesea cam pe deplin neasteptate si pe nepregatite, ca la tot cumpatul si toata credinta trebuie sa fii asadar totusi putin stupefiat. - Iata, am si putut doara vedea destul de des  soarele rasarind si apunînd; dar unde este sau unde traieste într-adevar acel om, fiind de un cuget numai întrucîtva mai bun, caruia nu-i va smulge cu sila o oarecare mirare fiecare rasarit de soare nou si minunat?! Si iata, Doamne, asa este cazul si cu noi! Tu esti însa nesfîrsit mai mult decît nenumarat de multe rasarituri de soare si vrei de aceea sa ne treci totusi putin cu vederea asemenea greseli, care mereu din nou cu inimle care Te iubesc pe Tine mai presus de toate suntem siliti noi de Tine din motivul motivului sa le comitem.“
        Spun Eu: „Asadar, deci, totul este deja iarasi bine; dar în viitor urmati un asemenea sfat al Meu din pricina strainilor, ca acestia sa recunoasca în voi ucenicii Mei adevarati! - Acum însa, sa mergem la pescuit! Se vor întîmpla si la aceasta iarasi minuni mici; dar voi sa va purtati cu acestea, de parca acestea n-ar fi minuni! Strainii sa le gaseasca si sa le aprecieze ei însisi, daca acestea sunt fapte foarte obisnuite, sau daca sunt fapte iesite din comun!“
        Dupa aceasta învatatura necesara s-au urcat ucenicii repede în barci, au întins mrejele si le-au aruncat în apa dupa arta pescarilor si au facut o tragere una dupa cealalta; dar recolta era foarte putin rodnica.
        Petru a observat, ca vîntul din vest destul de puternic ar influenta negativ si ar mîna pestii în adînc.
        Un altul a observat iarasi, ca înainte de seara nu se va înfaptui prea mult; soarele ar straluci, netulburat de nici un norisor, prea puternic si pestii s-ar grabi de aceea catre fund, pentru ca ei n-ar suporta lumina puternica.
        Atunci au urcat însa si cei doi tineri în doua barci, au întins o mreaja mare si s-au dus foarte departe în largul marii.
        Atunci a spus Andreas, care era si un maestru în pescuit: „Daca acestia nu mîna într-un mod miraculos  pesti în mrejele lor prin puterea lor duhovniceasca, atunci pot ei afara, în largul marii, sa pescuiasca într-adevar timp de zece ani si ei nu vor aduce nici o bucata la mal!“
        Dar cei doi tineri fac o trasatura puternica, sunt acusi la mal si aduc în jur de treizeci de bucati bune la tarm.
        Atunci spune Andreas: „Aceasta nu este, ce-i drept, o minune, dar altfel totusi destul de mult (o realizare mare), de a prinde din largul marii treizeci de bucati de somni.“
        În sfîrsit M-am urcat si Eu într-o barca, Sara cea curajoasa însa si ea într-alta. Noi am întins o mreaja destul de mare si am bagat-o în apa. Cînd am facut noi o mica tragere nu departe de mal, se umpluse mreaja deja cu cincisute de bucati de somoni, somni si alti pesti, asa încît cei doi tineri au fost nevoiti sa-i sara Sarei în ajutor, caci ea n-ar fi putut altfel tine mreaja. Pestii au fost adusi numaidecît la mal si pusi acolo în multe butoaie cu fund oval (butoiase), care erau si aici disponibile deocamdata în cantitati îndestulatoare.
        Ucenicii au facut însa înca o tragere si cînd ei au tras mreaja la tarm, au gasit ei iarasi numai putini pesti si acestia numai pestisori mici în mreaja.
        Petru spuse: „Acum am facut pentru astazi într-adevar ultima tragere! Aceasta doara nici pe departe nu compenseaza osteneala, pe care o pricinuieste o asemenea tragere, ca un pescar batrîn si experimentat ca noi sa urce în numai o barca!“ - Apoi a vrut el sa rînduiasca sa fie acesti pesti mici aruncati iarasi în mare.
        Dar Eu i-am spus: „Retine, ceea ce ai prins tu; pentru ca pestii mici sunt deseori pesti destul de buni si îi prefer mai mult decît pe cei mari, care nu arareori au o carne tare si greu de digerat. tine însa minte acest aspect corespunzator!
        Cînd vei merge tu afara ca pescar de oameni, atunci nu lasa ca sa te necajeasca faptul, daca în mreaja Evangheliei se vor lasa prinsi pestisori mici; pentru ca cu adevarat, Mie îmi sunt ei mai dragi decît cei mari! Totul însa, ceea ce este aici mare si pretios în fata lumii, este într-o anumita privinta o urîciune în fata Mea! - Sa lasam însa acum pescuitul si sa ne ducem iarasi acasa! Pentru astazi si mîine suntem noi aprovizionati; ziua de dupa cea de odihna se va aproviziona atunci totusi iarasi, daca ar fi necesar.“
        S-au strîns atunci toate mrejele si s-au mai adus înca o gramada de tot felul de pesti la tarm, au fost pusi acestia în butoiase si s-au carat acesstia la casa Mea pe carute si pe targi în vasul de pesti destul de mare, pe care vas, la timpul sau, Iosif însusi îl construise.

44. Aspecte personale despre Borus.

        Cînd am ajuns noi acasa de la pescuit cam la o ora dupa miezul zilei, ne astepta pe noi iarasi o mîncare buna de amiaza, pe care o rînduise acum iarasi Borus sa fie pregatita, care nu se dusese de aceea cu noi la pescuit; pentru ca aceasta era cea mai mare bucurie a lui, de a pregati pentru destul de multi oameni mîncaruri de ospat si el facea mai ales mîncare cu mult drag cu bucataresele si bucatarii lui în aer liber. El era la aceasta si ca Kisjonah destul de bogat, pentru a ospata zilnic cel putin sase pîna la sapte mii de oameni si sa-i adape cu cel mai bun vin. Pentru ca, în primul rînd, era el fiul unui grec foarte bogat din Atena, care avea însa si în Asia mari proprietati si de asemenea mai multe insule mici în proprietatea lui; în al doilea rînd, era el singurul mostenitor unor asemenea proprietati mari si larg extinse; si în al treilea rînd, era el cu mult cel mai priceput medic din întreaga tara a iudeilor si îsi cîstiga prin arta lui, mai ales de la capeteniile mari si bogate, mari sume de aur si argint, în timp ce rînduia el iarasi sa ajunga pe deplin pe gratis toate îngrijirile posibile celor saraci bolnavi si era de aceea cinstit de acestia ca fiind cel mai mare binefacator al tarii.
        La toate acestea era el neînsurat, n-avea nici femeie nici copii si avea însa totusi o mare bucurie, de a aduce împreuna barbati tineri saraci si tocmai iarasi fete tinere si sanatoase si sa-i binecuvînteze cu cuvîntul si o zestre îndestulatoare. Si astfel era el, asadar si acum în cel mai bun si foarte stralucitor umor, pentru ca el era în secret de parerea, ca Eu o voi lua într-adevar în casatorie pe prea frumoasa si prea dragalasa Sara.
        Cînd noi toti stateam la masa plini de dispozitie buna, mîncam si beam, atunci a venit el si M-a întrebat asa foarte în secret, daca din aceasta treaba ar iesi cumva totusi ceva!?
        Eu i-am raspuns: „Draga prietene si frate! Inima ta prea buna si aleasa Îmi este numai foarte cunoscuta. Eu stiu numai foarte bine, ca tu esti numai atunci peste masura de fericit în sufletul tau, daca tu i-ai facut pe altii fericiti. La tine te-ai gîndit înca de-abia vreodata si pentru ca tu ai observat si ai si auzit între Mine si prea frumoasa Sara o dragoste mare într-adevar de luat în consideratie, cum noi vorbisem astazi dimineata despre mireasa si femeie, de aceea ai ajuns tu la tine în secret la concluzia fericita ca este între Mine si frumoasa Sara o legatura de casatorie foarte aproape pe cale sa se întîmple. Dar Eu îti spun: în ceea ce priveste acest lucru te înseli tu putin! Pentru ca uite, atît de multe femei care traiesc aici pe pamînt, au trait si vor mai trai înca, ele si sunt toate, daca ele fac o schimbare curata a felul cum îsi traiesc viata, mai mult sau mai putin miresele Mele si de asemenea tot asa de bine femeile Mele; dar o asemenea legatura înca cît se poate de aprofundata cu Mine nu le împiedica niciodata, sa devina femeia unui barbat asezat, - si o relatie care este la fel foarte necesara se întîmpla tocmai acum între Mine si foarte draga Sara. Dar ea poate de aceea foarte bine sa devina femeia ta si sa fie totusi în duh acum ca si pe veci femeia Mea adevarata!
        Eu vreau sa spun însa acum astfel: Deoarece tu ai ajutat deja asa de multi barbati cinstiti, chiar daca erau ei înca cît se poate de saraci, sa aiba femei dragi si cuminti, ceea ce barbatii tineri, înca ca întotdeauna la tinerete, arzatori au considerat într-adevar un mare noroc, de aceea vreau, asadar si Eu sa te ajut sa ai o asemenea fericire! Iata, tocmai aceasta într-adevar ceresc de frumoasa Sara sa devina femeia ta! Tu M-ai aparat dupa prima ei înviere, cînd ea s-a aflat pentru a doua oara pe patul de moarte si Eu am înviat-o pentru tine cealalta oara si am rînduit-o deja atunci tie spre rasplata cuvenita. Cum arata ea acum, tot asa va arata ea în anul al saptezecilea al ei de viata; acest copil nu va îmbatrîni pe acest pamînt! Uita-te la cei doi îngeri, cu care vorbeste acum Cireniu, daca ei sunt asa de frumosi ca aceasta fata! Spune-Mi drept, daca tu nu te-ai uitat asadar totusi deja de cîteva ori foarte însemnat la aceasta prea draga Sara si daca inima ta n-a simtit la aceasta absolut nimic!“
        Spune Borus putin cam încurcat: „Doamne, a ascunde aceasta fata de Tine, ar fi cea mai curata imposibilitate! De aceea o spun eu mai degraba foarte liber si tare: Sara este singura fiinta pe pamînt, pe care as detine-o, asadar, totusi mai degraba eu însumi, decît sa ajut pe altcineva ca sa o aiba! Eu sunt, ce-i drept, de asemenea deja tare peste anii treizeci de viata si ea poate de-abia numara saisprezece primaveri; dar inima mea pare aici înca de-abia sa fi ajuns la cea mai frumoasa vîrsta a ei. Daca ea ar deveni într-un mod posibil totusi femeia mea, atunci eu as iubi-o de o mie de ori mai mult decît viata mea proprie!“
        Sara ascultase în secret foarte atenta la acest dialog si atunci cînd Eu M-am uitat la ea dupa aceea si am întrebat-o, cum i-a placut ei aceasta discutie între Mine si Borus care arata chipes, a închis ea, putin înrosita de rusine, ochii si a spus dupa un timp: „Dar asa trebuie Tu, deci, totusi sa observi totul! Eu m-am uitat la dragul Borus doara numai o singura data asa foarte în treacat, pentru ca el este un barbat chiar asa foarte drag si foarte ostenit în slujire!“
        Spun Eu, asa mai mult într-un ton glumet: „Dar în inima ta te-ai uitat tu, daca nu Ma însel, deja de multe ori la e!?“
        Spune Sara, mai mult acoperindu-si fata ei: „Dar Doamne, Tu începi totusi foarte însemnat, sa fii putin rau! Doar ca Tu trebuie totusi sa stii toate!?“
        Spun Eu: „Sara, daca ar depinde treaba asa de acest aspect si de acela si el ti-ar cere de aceea asa de potrivit inimos mîna ta cea mai frumoasa, ai refuza tu sa i-o dai?“
        Spune Sara, foarte placut stupefiata despre o asemenea întrebare: „Daca n-as face aceasta, cum as putea eu atunci sa devin femeia Ta?  Sa iubesc pot eu doara totusi numai pe Tine, cu toate ca eu si trebuie sa marturisesc deschis în fata Ta, ca eu îl cinstesc si îl apreciez foarte pe bunul Borus, pentru ca el mi se pare ca este dupa Tine într-adevar cel mai bun om în întreaga tara a iudeilor, cu toate ca el este din nastere un grec si a devenit un evreau de-abia din cauza stiintei, dar nu dupa taierea împrejur, de-abia foarte recent.“
        Spun Eu: „Pai da, treaba va iesi totusi cu bine! Gîndeste-te numai putin aprofundat si uita-te acolo, în fata noastra, la Lidia, care si ea este în continuare femeia Mea într-un mod duhovnicesc, dar dupa trup apartine totusi ca femeie de chipesul Faustus! Relatia noastra însa nu deranjeaza aceasta cu nimic; pentru ca tu ramîi tot asa ca înainte mireasa Mea si femeia Mea cereasca.“
        Spune Sara dupa un timp: „Chiar daca si mie mi-ar fi placut, sa întind mîna bunului Borus, atunci eu doara totusi nu stiu, ce vor spune parinti mei lumesti la aceasta treaba! Si pe acestia ar  trebui eu, asadar, totusi sa-i întreb! Eu l-as dori, ce-i drept, într-adevar deja de aceea pe bunul Borus, pentru ca Tu ai privi aceasta cu ochi buni; dar si tata si mama ar trebui, asadar, totusi sa fie întrebati!“
        Spun Eu: „Pai da, uite, acestia au fost deja întrebati si sunt pe deplin de aceeasi parere cu Mine; dar Eu nu te oblig absolut de loc spre acest lucru. tie îti ramîne voia ta pe deplin libera!“
        Spune Sara, tot mai tare încurcata: „Doamne, - da, ca eu stiu aceasta într-adevar, - dar - eu, - da, da, eu - dar - dar totusi n-as vrea!“
        Spun Eu: „Ce n-ai vrea tu?“
        Spune Sara: „Ei, ei, Tu ma pui însa acum deja într-o încurcatura imensa! Ah, daca eu numai  nu m-as fi uitat totusi la Borus cel, de altfel, foarte drag!“
        Intreb Eu: „Da, dar acum nu Mi-ai spus înca, ce este de fapt, ceea ce tu nu vrei! Deci, spune, draga Sara, spune-o cu curaj, ce este, ceea ce tu n-ai vrea asa de fapt!“
        Spune Sara: „Dar Doamne, cum mai poti Tu sa ma întrebi înca!? stii doara oricum, ce este, ceea ce eu nu vreau! Lasa-ma Tu sa ghicesc si eu îti voi da într-adevar de recunoscut printr-o usoara aprobare data din cap, ce ar fi, ceea ce eu nu vreau!“
        Spun Eu: „Acum asadar, pentru ca tu vrei aceasta, de aceea vreau Eu sa te las sa ghicesti, ce parere am Eu, ce ar fi, ceea ce tu nu vrei. Si astfel asculta asadar: Tu nu vrei desigur, ca bunul Borus sa devina cumva de aceea bolnav de suparare, daca tu nu i-ai întinde mîna ta frumoasa!?“
        Se ridica Sara si ma bate usor cu mîna ei pe umarul Meu si spune, spre aparenta usor suparata: „Ehhh - înseamna aceasta, deci, sa lasi sa se ghiceasca, daca spui imediat cu - aproape ca m-ar fi luat gura pe dinainte!“
        Spun Eu: „Asadar, - haide, spune numai cu voce tare adevarul!“
        Spune Sara: „Pai da, ai spus deja asa >cu adevarul<; este însa de asemenea adevarat, ca asta nu înseamna >a ghici<, daca spui imediat adevarul cu voce tare!“
        Spun Eu: „Acum uite, Eu stiam doara, ca tu ai pentru dragul prieten Borus mai multe sentimente, decît ai vrut tu sa ne lasi sa observam în exterior! Dar aceasta este totusi potrivit astfel! Fata sa lase sa se observe numai foarte putin pîna la ultimul moment, ca ea poarta fata de un barbat o placere aparte în inima ei; de-abia cînd este vorba de o seriozitate deplina, trebuie ea sa-i destainuie barbatului inima ei, care vrea s-o ia de sotie, - caci, altfel, ea îl ispiteste înainte de vreme si daca se ridica atunci probabil obstacole, atunci îi face ea trista inima lui si nelinistit cugetul sau! Si toate acestea sunt atunci de un mare necaz.“
        Spune Sara: „Dar Doamne, toate acestea nu le-am facut eu însa totusi!?“
        Spun Eu: „Nu, nu, draga Sara; de aceea doara te-am laudat Eu ca fiind un exemplu de urmat! - Acum poti tu însa sa-i spui totusi dragului Borus încetul cu încetul, cum îti este asa de fapt în jurul inimii!“
        Spune Sara: „Ah, - acum nu i-o voi spune înca; cînd este el de-abia sotul meu, atunci mai este înca totusi vreme!“
        Spun Eu: „Daca ar fi el însa rînduit de Mine de exemplu deja sotul tau, cum ar fi atunci?“
        Spune Sara, în secret bucuros surprinsa: „Pai da, cum atunci? - Pai da, atunci - - atunci - pai da, - atunci - ar trebui eu fireste sa-i destainui inima mea pe deplin!“
        Ii spun Eu lui Borus: „Iata, cît de nedescris de draga este ea! Ia-o, iubeste-o bine si îngrijeste-o ca pe o planta gingasa; pentru ca Eu ti-o dau din ceruri ca o rasplata bine-meritata. Mergeti la parinti, ca ei sa va binecuvînteze si veniti atunci la Mine, ca si Eu sa va binecuvîntez înca o data!“
        Borus îmi multumeste, de-abia putînd vorbi de atîta bucurie si Sara se ridica foarte cuminte de pe scaunul ei si spune cu o voce fericita si emotionata: „Doamne, numai pentru ca Tu vrei aceasta astfel, o fac eu cu placere; daca ar fi voia Ta, atunci m-as fi luptat totusi împotriva inimii mele, - dar asa îti multumesc si eu tie pentru cel mai bun barbat din întreaga tara a Iudeii!“
        Dupa aceste cuvinte merg amîndoi la parinti si îi roaga pentru binecuvîntarea lor si cînd aceasta li se da cu cea mai mare bucurie, se întorc ei de îndata la Mine; si Eu îi binecuvîntez imediat într-o casnicie adevarata, valabila pentru toate cerurile, pentru care ei doi Îmi multumesc cu inima înfocata.
        S-a încheiat aici o casatorie neasteptata, care este una dintre cele mai fericite casnicii de pe tot pamîntul. Si din aceasta reiese, ca daca cineva îmi jerfeste ceva cu adevarat, nu pierde niciodata, ci primeste înapoi totul cu binecuvîntari si aceasta tot timpul într-o vreme, în care el se asteapta cel mai putin. Borus a fost foarte îndragostit de Sara si ar fi dat pentru ea toate comorile lumii, daca ar fi fost cerute de la el; caci frumusetea ei minunata, mai ales dupa a doua înviere, a fost pentru Borus ceva, ce nu putea el sa descrie, - si totusi mi-a jertfit-o si cu toate mijloacele lui, a vrut sa sarbatoreasca asa zisa Mea zi de casatorie. Tot asa a simtit si Sara foarte mult pentru Borus, dar l-a jertfit întru totul si a vrut cu hotarîre sa fie doar a Mea. Dar dintr-o data am întors foaia si le-am dat celor doi, ceea ce ei mi-au dat Mie din toata inima. - Cine actioneaza ca acesti doi, aceluia îi voi face cum le-am facut lor!
        Aceasta spre învatarea fiecaruia, care va auzi sau va citi aceasta; caci pe aceasta cale se pot obtine toate de la Mine. Cine îmi jertfeste totul, acelui îi daruiesc si Eu totul; dar cine daruieste mult, dar mai retine înca suficient pentru el, aceluia i se va darui doar ceea, ce el a jertfit. - si acum mai departe!

45. Fiinta interioara a îngerilor.

        Dupa aceasta întîmplare foarte frumoasa vine Cireniu pentru a doua oara la Mine si spune: „Doamne, eu am discutat despre unele lucruri cu acesti îngeri; dar din totul ce ei mi-au spus, eu nu am învatat mai mult, decît ce am stiut si asa prin milostivirea si bunatatea Ta. Nimic nou! Dar ce m-a mirat foarte tare, a fost faptul, ca acesti tineri nedescrisi de frumosi sunt atît de reci si de distanti la totul ce se întîmpla aici! Ei vorbesc cu o întelepciune adînca si sunetul vocii lor întrece armonia harpei; de pe chipurile lor zîmbeste întruna cel mai minunat rasarit; suflarea lor miroase a trandafiri, iasomie si ambra; parul lor este asemanator aurului pur si mîinile lor albe sunt asa de placut formate si de fine, ca într-adevar, eu nu pot gasi vreo asemanare aici pe pamînt; pieptul lor este atît de frumos format ca a unei fecioare, asa cum eu am putut vedea aceasta doar o singura data în Pont; dar tot asa de frumoase si minunate sunt picioarele lor; pe scurt, - de atîta dragoste pentru aceste doua fiinte ar putea deveni un om nebun! Dar la toate aceste favoruri glorioase si de nedescris, din care nu se poate simti doar mireasma dragostei nemarginite, cu care ar putea topi si o piatra, sunt ei totusi atît de reci ca statuile de marmura dintr-o iarna geroasa! Si acest lucru ma raceste si pe mine aproape asa de tare, cum sunt si acesti doi de reci.
        Ei nu au nimic respingator în vorba sau în miscari; dar nimic nu-i misca si nimic noi scoate din indiferenta lor stoica fata de totul ce se întîmpla aici. Ei vorbesc de Tine cu o întelepciune profunda, dar mie mi se pare vorba lor ca citirea unei scrisori într-o limba, care nu poate fi înteleasa.
        Spune-Mi cum poate fi posibil aceasta la niste fiinte pur cersti! Este acesta obiceiul duhurilor pure în cerurile Tale?“
        Spun Eu: „Nici pe departe! Dar acestia doi se comporta aici asa, pentru ca asa trebuie; dar ei au totusi pentru sine cea mai libera vointa si o inima plina de focul dragostei, care te-ar distruge într-o clipa, daca ei doi si-ar arata dragostea lor fata de tine!
        Oamenii lumesti pot suporta cea mai înalta si profunda întelepciune a îngerilor, dar dragostea lor doar atunci, daca ei sunt egali în dragoste în inimiile lor.
        Ca asa stau lucrurile, poti vedea tu foarte bine din relatia naturala si pamînteasca între foc si lumina. Tu poti suporta lumina, care da focul; dar poti tu suporta flacara, care emana lumina?
        Cu siguranta soarele are cea mai puternica lumina pentru pamînt si tu o poti suporta foarte bine! Si pe masura ce creste lumina, se ridica si caldura, atunci cu siguranta ca tu vei putea suporta mai greu lumina; dar ai putea tu sa rezisti la fel ca un înger în aerul cald al soarelui? Eu îti spun: aerul soarelui ar distruge într-o clipa acest pamînt cu tot ce este pe el, asa cum este distrusa o picatura de apa, care cade pe fierul încins!
        Cine vrea sa treaca printr-o astfel de lumina si foc, acela trebuie sa fie mai înainte lumina si foc! Si iata, chiar din acest motiv nu-si pot arata acesti îngeri dragostea fata de tine, pentru ca te-ar distruge într-o clipa dragostea lor mareata! - Întelegi tu aceasta?“
        Spune Cireniu: „Eu înteleg aproape totul, dar totusi, nu prea - ca si nenumarate alte lucruri! Caci cum ar putea sa ma omoare o dragostea mareata, nu pot sa price eu prea bine!“
        Spun Eu: „Daca este asa, atunci îti voi explica Eu totul, ca tu sa întelegi si asa asculta cu atentie: tu ai un fiu si o fiica foarte dragalasa. Pe acesti doi copii îi iubesti tu enorm de mult: da, inima ta nu poate rosti de atîta dragoste, cît de mult îi iubeste pe copiii tai, pentru ca si ea este iubita la rîndul ei la fel de mult de copii. Dar acum imagineaza-ti limpede si viu, ca acesti doi copii au murit si întreaba inima ta, daca ar putea trece peste o astfel de pierdere si de durerea pricinuita prin aceasta! Iata, pe tine te cuprinde deja acum o febra, cu toate ca Eu am dat acest caz ca un exemplu! Cum ai fi tu oare în caz de adevar? Eu îti spun, dupa cum îti cunosc inima, ca tu nu ai rezista nici trei ore la acea durere; te-ar omorî  cu precizie!
        Dar totusi, ce este dragostea si bunapurtarea copiiilor tai fata de dragostea prietenoasa a acestor doi mesageri ai cerului!? Daca ei te-ar privi doar cu un singur ochi iubitor si ti-ar da doar un deget de alintare, atunci s-ar ridica dragostea din inima ta atît de mult, ca tu nu ai putea rezista prea multe clipe; si daca îngerii te-ar parasi doar aparent, atunci s-ar instala în inima ta o asa tristete mareata, ca tu vei muri din aceasta pricina!
        Deoarece iata, cît de frumosi sunt acesti îngeri favoriti ai Mei, nu este nimic aceasta frumusete în comparatie cu aceia din ei, cînd fiîntele lor sunt patrunse în inima de dragostea Mea! Eu îti spun: totul pare mic, ce poate dovedi pamîntul ca este frumos si plin de dragoste! - Acum cred Eu, ca tu ai putut sa Ma întelegi foarte bine!?“

46. Despre dragostea slujitoare pentru aproapele a doctorilor.

        Spune Cireniu: „Da, Tu Domnul si evidentul meu Dumnezeu, acum înteleg eu si aceasta; aparenta lor raceala este totusi dragoste pura!
        Eu îmi aduc aminte despre un mit al unei fecioare, care prin niste împrejurari ciudate ale naturii era nespus de frumoasa si minunata. Dar acest lucru a fost observat de tineri, de barbati si de batrîni si au intrat de îndata într-o mare batalie, ca sa se poata decide, a carui femeie sa fie ea. Dar ei deveneau în fiecare zi mai numerosi spre stricaciunea celor care se întreceau. Si pentru ca ei au observat, ca cu batalia pe viata si pe moarte nu fac nici un pas înainte, s-au înteles acei oameni între ei si au spus: ‘Aceasta fiinta nu apartine acestui pamînt, ci ea este din cerurile înalte si este o zeita! De aceea trebuie ca aici sa decida jertfele bogate! Cui îi va intinde ea mîna cea minunata dintre cei ce jertfesc, acela o va avea fara a mai fi vreodata deranjat!’ si dupa aceasta decizie s-au adus din toate partile comori neestimate spre jertfa si i s-a dovedit o adoratie imensa. Adoratia acestei frumuseti a mers atît de departe, ca s-a uitat cu totul de rugarea si adoratia zeiilor. La aceasta s-au înfuriat zeii si i-au daruit fecioarei o frumusete si mai mare, i-au otravit însa rasuflarea, ca fiecare, care era în departare atins de rasuflarea ei, pica inconstient la pamînt si ramînea acolo ore întregi fara cunostiinta; pe lînga aceasta, i-au mai dat fecioarei pe limba un ghimpe foarte otravitor, cu care ea putea sa omoare pe orcine, care se apropia de gura ei minunata.
        Dar cînd a venit odata un tînar placut la înfatisare, a devenit deodata vie inima fecioarei; dar ce putea ea sa faca, pentru ca sa-l iubeasca, ca ea sa fie sigura, ca este iubita de acel tînar? Daca îsi întoarce chipul spre el, atunci va pica iubitul ei inconstient la pamînt; daca ea îl saruta, atunci el va muri. Ea si-a întors din dragoste chipul de la iubitul ei si s-a aratat rece fata de el, ca el sa nu cumva sa se apropie de gura ei. Si prin urmare ca sa nu cumva sa moara iubitul ei, a trebuit sa-l iubeasca într-un fel cît se poate de distant si rece.
        Si asa, asemanator cu acest mit, iubesc si acesti doi tineri pe oamenii de pe acest pamînt sarac cu o raceala aparenta, pentru ca ei stiu mult prea bine, ca oamenii nu ar putea suporta focul dragostei din inimile lor ceresti!“
        Spun Eu: „Da, da, asa este; doar ca rasuflarea lor nu este otravitoare si limbile lor nu sunt înzestrate cu ghimpi otravitori; ci rasuflarea lor da viata si limba lor binecuvînteaza pamîntul.“
        Aici s-a apropiat de Mine din nou Borus cu Sara si m-a întrebat, ce ar putea sa faca, ca sa-si arate multumirea pentru binecuvîntarea deplina, pentru clipa aceasta minunata si prezenta!
        Spun Eu: „Spune-Mi prietene, care este acel om, care mi-a fost mai devotat din copilarie decît ai fost tu!? Ca baiat ai fost camardul Meu permanent si ai facut doar ceea, ce ai vazut tu ochilor Mei ca mi-ar face bucurie. Cînd ai mers cu parintii tai în Grecia si te-ai întors dupa mai multe saptamîni, am fost Eu tot timpul primul, pe care l-ai vizitat si mi-ai adus deseori lucruri frumoase si costisitoare în dar si tu nu te-ai înfuriat atunci, cînd am zdrobit cu ciocanul un templu din argint si ti-am înterzis, sa-mi mai aduci vreodata un astfel de cadou!
        Cînd am fost tînar si aproape nimeni nu mi-a dat importanta, ai fost singurul, care a ramas la fel; si cum ai fost tu tot timpul, asa esti si vei ramîne. De aceea Eu nu am facut mai mult acum decît ti-am întors prietenia si darurile datoare. De aceea nu trebuie sa faci prea multa zarva! Tu cu siguranta ai primit cea mai draga si mai buna femeie si trezita spiritual - si Sara a primit prin tine cel mai bun, mai credincios si mai bine privit barbat în oricare domeniu. Binecuvîntarea Mea o veti avea în orice lucru si nu va va lipsi si tu vei ramîne pe lînga aceasta nu cel mai bun doctor din tara, ci din toata lumea! Si asa sunt Eu de parerea ca veti putea trai destul de bine!?
        Dar sa nu uitati vreodata de cei cu adevarat saraci si nu lasa, ca arta pe care nici un om nu o poate avea în vindecarea bolnavilor, sa ti se plateasca de un cetatean sarac sau mai putin de vreun slujitor sarac, fie cu bani, cu slujire, cu cereale sau cu animale!
        Dar celor avuti, schimbatorilor de bani, negustorilor si cei care au multe proprietati socoteste-le arta ta dupa drept si taxa; caci cine are si vrea sa traiasca, acela sa aduca pentru viata sa din cînd în cînd o jertfa! Exista destui saraci, carora le poti darui, cu ceea ce unul bogat îsi cumpara viata.
        Un doctor ca tine vinde viata oameniilor, care este mai ales pentru marii oameni lumesti cea mai mare comoara. De aceea, sa-si cumpere tot timpul prin bani si oprin proprietati comoara scumpa si sa fie bucurosi, ca exista pe pamînt un om, la care se poate cumpara viata.
        Caci Eu îti spun: este într-adevar prima si cea mai mareata arta pe pamînt, care nu poate fi niciodata învatata de un om al lumii: prin cuvînt, prin vointa si cîteodata prin atingerea mîinilor, sa vindeci toate bolile, de la stapînirea ce mai grava - incluse sunt si tot feluri de ciuma - pîna la tratarea unei usoare raceli, sa le vindeci într-o clipa si sa cureti toate focarele, sa-i faci pe orbi vazatori, sa-i faci pe cei surzi sa auda, pe cei paralizati sa-i faci sa mearga si pe cei strîmbi sa-i îndrepti - si pe lînga aceasta sa-l înstiintezi pe cel sarac despre împaratia lui Dumnezeu! Prietene, du-te în toata lumea si cauta, daca gasesti unul, care se aseamana complet cu tine! Eu îti spun, nu exista în afara de tine si de Mine mai înca unul!
        În Sichar am trezit eu un doctor, care putea vindeca foarte bine; dar el nu se poate desprinde de tot de licorile lui si de aceea este cu mult în spatele tau.
        Ucenicii Mei te vor urma dupa multi ani, dar nu toti pe care tu îi poti vedea aici.
        Minunata Mea Sara va învata si ea o arta, cea a unei moase; caci este o slujba foarte importanta în fata lui Dumnezeu, sa fii alaturi de femeiile care nasc printre chinuri mari. Si asa sunteti aranjati voi doi, cum nu a fost vreodata o pereche regala!
        Dar acest sfat ti-l dau Eu: Daca vine un bolnav la tine sau daca esti chemat la unul, atunci întreaba-l tot timpul cu seriozitate: ‘ Crezi tu, ca în numele lui Iisus, Mîntuitorul din ceruri, eu te pot ajuta?’ Spune dupa aceasta bolnavul cu seriozitate: ‘Da, eu cred!’, atunci vindeca-l; dar daca are dubii, atunci nu-l vindeca, pîna cînd el va crede, ca tu îl poti vindeca în numele Meu! - Dar acum mai înca un cuvînt spre tine, Iair!“

47. Propunerea catre Iair. Despre ceremoniile exterioare.

        Spune Iair: „Doamne vorbeste, eu vreau sa te ascult si dupa aceea sa înfaptuiesc dupa cuvintele Tale!“
        Spun Eu: „Foarte bine; daca te vei tine de cuvîntul Meu, atunci vei fi aici si pe veci fericit. Si asa asculta:
        Tu esti acum o capetenie a fariseilor si a scolilor lor în toata aceasta împrejurime din Nazaret, Capernaum si Horazine, de la Cana în Galilea si multe alte locuri, sate si catune. Tu ai de aceea în Galilea o faima mare, care nu este cu mult mai mica decît cea a marelui preot din Ierusalim. Dar iata, toata aceasta faima mare a ta n-a putut s-o salveze pe fiica ta de la moartea ei care s-a întîmplat de doua ori si mai putin s-o scoale din morti, cînd era ea pe deplin moarta!
        Tu vezi, ca o asemenea functie cu o faima mare este de folos la foarte putine alte lucruri, decît sa mareasca înainte de toate mai mult trufia celui înalt în functie, a-i face lui sa-i fie o necesitate traiul bun, care se mareste tot timpul, dar sa devina în folosul si adevaratul ajutor fata de oameni continuu mai slab si mai neajutorat si sa se puna în consecinta fata în fata cu cei care au nevoi de ajutor ca fiind el însusi fara ajutor sau neputinciosi de a ajuta; pentru ca daca cineva, care are nevoie de vreun ajutor, nu poate sau nu vrea sa ajute, acela este tot asa de fara ajutor ca si însusi cel care necesita ajutorul.
 O functie înalta este de aceea, mai ales a ta, de o însemnatate foarte mica. Cum ar fi asadar, daca tu a-i pune-o înapoi în mîinile marelui preot din Ierusalim si te-ai muta apoi la ginerele tau de acum, la care tu vei fi desigur mai bine si mai prestigios prevazut, decît cum esti tu acum din partea Ierusalimului orb de tot? Tu ai putea sa-i faci lui Borus scriptura, în care esti un foarte bun cunoscator, încetul cu încetul  tot mai limpede si mai limpede cunoscuta, ceea ce ar fi pentru el de un mare folos; el însa te-ar învata pentru asta multe lucruri din stiinta vindecarii. Eu însa nu-ti impun prin aceasta o porunca, ci îti las foarte libera decizia asupra acestui lucru! Daca vrei tu sa urmezi acest sfat al Meu, atunci vei face bine; daca însa nu vrei tu aceasta, atunci tu nu vei savîrsi cu aceasta nici un pacat.“
        Spune Iair: „Doamne, aici mi-ai luat-o Tu într-adevar înainte în ceea ce priveste dorinta mea foarte proprie! Acesta n-a fost acum, ci deja de mult timp dorinta mea, de a parasi functia mea suparatoare; acum însa, deoarece totul se înfatiseaza înca asa foarte minunat pentru existenta mea, voi trimite eu deja mîine un mesager la Ierusalim cu cererea mea de eliberare din functie cu rugamintea, de a da altcuiva aceasta functie! Aspiranti (solicitanti) pentru asemenea functii exista în Ierusalim tot timpul o gramada, care pot plati templului taxe înzecite pentru numirea într-o asemenea functie si astfel le va fi domnilor în templu desigur foarte pe plac o asemenea cerere, pentru ca ei le fac cereri si acelora, care au în posesie o oarecare functie înalta, ca ei sa renunte la aceasta, pentru ca astfel ar putea fi pus un nou aspirant în posibilitatea, de a face templul mai bogat cu cîteva sute de livre de argint si aur, decît fusese el mai înainte! Cu functiile se face doara acum în Ierusalim un negot foarte profitabil!“
        Spun Eu: „O, acest lucru îl stiu cel mai bine, cum se desfasoara acum treaba în Ierusalim! Acolo se uita cei în cauza doar la greutatea argintului si aurului si a perlelor si a pietrelor pretioase, niciodata însa la duhul omului. Daca ai veni tu ca un prooroc peste Moise si Elisei în templu si ai începe, sa predici ca fiind astfel, atunci ti se vor arata numai foarte acusi pietrele blestemate, cu care cei mai multi prooroci au fost omorîti; dar daca ai veni tu cu zece mii de livre de aur, atunci ti se va arata cea mai mare cinste! Adu tu numai doi tauri îngrasati în templu si tu poti fi asigurat, ca acestia îi vor fi lor cu mult mai dragi decît Moise si Elisei. - Dar sa lasam acum aceasta! Vremea nu mai este îndepartata, care le va da templierilor si întregului Ierusalim rasplata bine-meritata; pentru ca foarte mult timp nu se va mai îndura  aceasta grozavie. - Acum despre altceva!
        Ce se aude, asadar, acum despre Ioan? Este el înca în temnita lui Irod?“
        Spune Iair: „Eu n-am auzit nimic, ca el ar fi fost cumva iarasi pus în libertate! Dar eu ma voi interesa foarte insistent despre acest lucru prin mesagerul de mîine, pe care îl voi trimite la Ierusalim pentru treaba intentionata, daca tie, o Doamne, îti este placut!“
        Spun Eu: „Lasa asta; pentru ca Irod este o vulpe sireata si mesagerul tau poate sa aiba neplaceri ca galilean. Eu vad însa în duh oricum, cum stau lucrurile cu Ioan. Noi vom primi poimîine noutati triste, la care împreuna cu Mine nu va avea nimeni o bucurie.“
        Dupa aceste cuvinte Ma întreaba Cireniu si Corneliu, daca Eu as dori, deci, ca si ei sa renunte la functiile lor înalte.
        Spun Eu: „O, absolut de loc! Functiile voastre sunt de un cu totul alt fel si foarte necesare si de o mare importanta! Dar numai sa administrati functiile voastre importante si înalte tot timpul dupa dreptate si echitate si puneti sa fie fiecare om egal în fata legii! Numai - cum o stiti voi deja din gura Mea - lasati dragostea tot timpul sa primeze în fata legii si gînditi-va, ca pacatosul, care este în stare sa actioneze numai foarte usor împotriva legilor statale foarte cuprinzatoare ca fiind pe deplin un necunoscator al acestor legi multe, este si el un om, rînduit, ca voi, pentru viata vesnica în împaratia lui Dumnezeu! Daca voi veti mînui tot timpul asa legile voastre, atunci voi veti proceda asemenea îngerilor, care sunt tocmai tot asa slujitori ai lui Dumnezeu, cum sunteti voi slujitori ai împaratului.“
        Spune Cireniu: „Aceasta vrem s-o facem si o vom face! Dar acum mai avem înca o întrebare foarte importanta si aceasta consta în acest fapt: Noi suntem, cum îti este tie numai foarte bine cunoscut, romani si astfel, cum spuneti voi, pagîni (necredinciosi). Sa ramînem noi în ceea ce priveste exteriorul ceea ce suntem noi, anume pagîni, sau sa ne lepadam deschis de pagînism si sa ne lasam taiati împrejur?“
        Spun Eu: „Nici una nici cealalta! Ci cine, ca si voi, este taiat împrejur în inima prin credinta în si prin dragostea fata de Dumnezeu, nu mai are nevoie de nimic altceva; pentru ca aceasta este pe deplin îndeajuns spre obtinerea vietii vesnice. Dupa multi ani, însa, vor veni deja oricum la voi ucenicii Mei umpluti de Duhul lui Dumnezeu si va vor boteza cu Duhul lui Dumnezeu si voi veti obtine prin acest lucru totul, ce va este necesar. - Acum stiti voi totul. Seara nu mai este departe si noi vrem din cauza evreilor sa mergem astazi, ca fiind ziua înaintea celei de odihna, putin mai devreme la odihna decît într-o alta zi. Dupa cina nu ne vom mai sfatui, asadar, pentru astazi despre nimic altceva.“
        Aici vin cei doi îngeri la Mine în cel mai adînc respect profund si Ma roaga, daca ei n-ar avea, deci, voie sa ramîna vizibili înca cele cîteva zile aici, în apropierea Mea trupeasca; ar fi pentru ei cea mai înalta fericire, pe care au simtit-o vreodata.
        Si Eu o spun cu voce tare: „Voi aveti din totdeauna cea mai deplina libertate si asa faceti, ceea ce va place; dar nu uitati de aceea, ce slujire aveti voi de îndeplinit! Sorile centrali au nevoie de o mare îngrijire si voi stiti aceasta, cît de multi exista dintre acestia în nemarginitul spatiu a lui Dumnezeu!“
        Spun cei doi îngeri: „Doamne, toti acestia sunt îngrijiti si sunt continuu la fel îngrijiti!“
        Spun Eu: „Da, da, stiu aceasta, de aceea si puteti voi sa ramîneti aici dupa dorinta voastra; pentru ca cel mai neînsemnat de aici dintre acesti oameni, care sunt în jurul Meu, este mai mult decît nenumarati sori centrali, secundari si planetari! Sorile sunt însa facuti din pricina oamenilor si trebuie din pricina acestora asadar de asemenea tot timpul îngrijiti cu foarte multa bagare de seama!“ - Ingerii se apleaca foarte fericiti si se duc iarasi la ucenicii Mei, cu care ei se sfatuiesc în continuare si le dau foarte importante informari despre foarte multe lucruri din lume.
        Borus merge însa acum grabit în casa si se îngrijeste pentru o cina buna, pe care el o rînduieste sa fie pregatita din belsug.

48. Treburile de mostenire ale lui Iair.

        Dupa cina, care durase mai mult de o ora buna, îl întreaba Corneliu pe Cireniu, spunînd: „Inalte frate, ce parere ai tu, asadar?! Sa mai ramînem astazi aici, sau sa ne ducem noi probabil de aici - din pricina a unor oarecare treburi importante, care ne asteapta  - ? Eu îti sunt tie adînc devotat si ma conformez cuvîntului tau.“
        Spune Cireniu: „Eu ar fi trebuit de fapt deja astazi dimineata sa fi plecat, deoarece pe mine ma asteapta desigur deja oarecare treburi urgente. Dar spune: Cine, daca stie el, ce este aici, poate sa se desparta de aici? Am putea cu greu sa parasim un împarat prietenos, daca el ar spune: >Daca vrei tu sa ramîi, atunci ramîne!< Ce este însa un împarat fata de situatia de aici, unde se afla de netagaduit facatorul cerului si al pamîntului ca om între oamenii Sai si între îngerii Sai?! La aceasta au obtinut si îngerii Sai o durata mai îndelungata pentru a ramîne aici, de la care noi putem înca foarte multe lucruri sa învatam si sa aflam. Ah, acum nu plec eu totusi de loc! Nici pentru întregul imperiu roman nu m-ar misca acum nimeni de pe loc si daca ar si veni ce-o vrea! - Ramîi numai si tu! De la mine ai tu deplina învoire pentru aceasta; si daca s-ar si ivi ceva, atunci pamîntul nu se va prapadi nici pe departe din cauza a cîtorva zile! La aceasta sunt eu de parere, ca noi suntem la acest Domn cu mult mai bine prevazuti decît din partea Romei!? Si daca s-ar ivi ceva înca si mai urgent, atunci sunt în mîna Atotputernicului destule mijloace, ca sa netezeasca într-o sclipire si ceea ce este cel mai urgent.“
        Spune Corneliu: „Inaltule frate! Cu aceasta explicatie sunt eu doara oricum peste toate masurile de multumit si nu am nici pe departe cerinta, de a parasi acest loc! Eu am pus aceasta întrebare oricum numai din considerente ale ordinii politico-statele. Dar ar fi dintr-o anumita privinta asadar probabil totusi bine, de a rîndui o spionare secreta prin oamenii nostri de paza, pe care îi avem la noi, în decursul acestei nopti în oras, pentru a afla, ce parere au asadar cumva totusi oamenii despre faptul ca suntem aici si ce vorbesc ei între ei!?“
        Spune Cireniu: „Daca îi este placut Domnului, putem noi sa rînduim aceasta treaba; dar eu sunt aici de aceasta parere, ca noi avem cu Domnul înainte de toate si atunci si cu cei doi îngeri, o cea mai de încredere politie secreta si n-ar trebui sa fie necesar, sa ne folosim, atîta timp cît suntem aici, de o alta. Cînd vom fi noi mai apoi iarasi departe de aceasta companie sfînta din ceruri, atunci vom trebui din pacate într-adevar iarasi sa ne folosim de cercetasi secreti, pentru a mentine opinia oamenilor în evidenta necesara (evidenta certitudine) si de a rîndui de îndata masuri de precautie acolo, unde încep sa se arate pentru stat conspiratii (comploturi) nefavorabile. Dar, cum am spus, daca Domnului îi este pe plac si El doreste, atunci sunt eu de îndata gata, sa poruncesc ceea ce este cel mai întemeiat.“
        Ii spun Eu lui Cireniu: „Lasa asta; pentru ca, în primul rînd, stiu Eu oricum de la Alfa pîna la Omega, ceea ce se vorbeste acum în oras pentru si împotriva noastra. Per total însa nu salasluieste absolut de loc nici un pericol în acesta, pentru ca acest popor este prea orb si prea prost si pentru anumite rautati. De aceea, lasati balta toate acestea! Din Nazaret nu va începe niciodata o revolta (razvratire), de acest lucru puteti fii siguri. De altfel, prietenul Meu Borus este tot timpul politia Mea secreta cea mai de încredere; lui nu-i scapa nimic prea usor, - ceea ce nu este desigur prea greu în orasul tocmai nu prea mare. În plus, as putea Eu sa le spun îngerilor Mei, ca ei sa puna spionajul în aplicare si voi ati putea într-un moment afla mai multe prin ei, decît daca voi ati tine în decursul a zece ani cei mai destepti spioni. Dar, cum am spus, aici nu este neaparat nevoie nici de una si nici de cealalta, - si noi ne ducem de aceea pe deplin fara grija la odihna. Numai Iair va mai trimite un mesager la Ierusalim si trebuie sa-l înzestreze cu avizul de renuntare la slujba. Pentru ca mîine vom primi cu totul alte lucruri spre negociere.“
        Spune Iair, foarte trist, ca el trebuie sa paraseasca acum compania: „Doamne, n-ar fi, asadar, posibil, de a redacta aici acest act si sa-l trimitem de aici la Ierusalim cu ajutorul unui mesager? Casa din Capernaum este oricum proprietatea mea deplina si toate ce se afla pe ea, pamînturi, precum araturi si cîmpii, n-aveam voie noi preotii oricum sa le detinem si astfel este tot ce este al meu, în casa mea, ceea ce îti este tie binecunoscut. Eu n-am în consecinta nimic de lucru deocamdata în Capernaum si nu voi mai avea probabil acolo nimic de lucru nici dupa aceea; casa mea împreuna cu toate ce se afla în ea, i-o dau acum de îndata ginerelui meu drag. Cu o scrisoare de la mine în mîna lui va merge el acolo si va lua totul în deplina posesie sub asistenta (ajutorul) judecatoresc statala - asemenea unui mostenitor de drept dupa moartea mea si eu si femeia mea suntem la aceasta pe deplin de prisos. Dar în ceea ce îi priveste pe prietenii din Capernaum, acestia sunt aici; acei însa care se mai afla înca în Capernaum si se numara printre prietenii mei, nu sunt într-adevar demni de o vizita de ramas bun; pentru ca acestia sunt numai prieteni pe fata, dar în inima sunt ei totusi fara însemnatate!“
        Spun Eu: „Asadar, atunci ramîi, deci si tu si Eu îl voi trimite în locul tau la Ierusalim pe unul dintre cei doi mesageri ai Mei aici prezenti; acesta va fi cu un asemenea mesaj mai repede gata, decît daca ai trimite tu un mesager la Ierusalim. Dar astazi nu mai merge, ci mîine ca într-o zi de odihna!“
        Spune Iair: „În ziua de odihna se va cuveni într-adevar cel mai putin în templu; pentru ca marii preoti si capeteniile preotilor din templu nu tin nimic mai sever decît sarbatoarea zilei de odihna!“
        Spun Eu: „Lasa asta deoparte! Ei dau atîta importanta sarbatoririi zilei de odihna numai de aceea, pentru ca într-un mod necesar ea se încalca si trebuie sa se încalce adeseori, deoarece fiecare om este obligat asadar totusi adesea sa aiba ceva de lucru în ziua de odihna, fariseii primesc însa la aceasta si cel mai adesea ocazia, de a dicta celui care încalca sarbatoarea zilei de odihna pedepse de ispasire destul de dure.
        Adu-le însa lor într-o zi de odihna numai aur si argint atîta cît vrei tu, atunci vor încalca ei de îndata în templu ziua de odihna si atunci vor primi foarte bucurosi aurul si argintul tau. Fii tu de aceea pe deplin neîngrijorat din cauza zilei de odihna în templu; Mesagerul Meu va îndeplini pe deplin foarte bine treaba încredintata lui!
        Esti tu, oare, de parere, ca aici le-ar fi fariseilor pe plac, daca n-ar exista nimeni, care ar necinsti din cînd în cînd, printr-o oarecare treaba urgenta, presupusa zi a Domnului? O, în aceasta privinta sa fim foarte linistiti! Cu cît mai multa necinstire a zilei de odihna, mai ales la cei bogati, cu atît mai mult se bucura în secret domnii templului!
        De aceea spun înca o data: Fii tu din aceasta cauza pe deplin fara grije! Mesagerul Meu va fi primit foarte excelent mîine, chiar în timpul jertfei, care are loc în fiecare zi de odihna! Pentru ca el va pasi în templu cu un supliment greu auriu si va fi primit astfel de farisei  cu cele mai prietenoase mine si cele mai deschise brate; în plus, asteapta oricum deja zece aspiranti o slujba de capteneie, pentru care ofera ei sume mari. Si astfel le va fi lor si mai ales însa templierilor, foarte pe plac plecarea ta.
        Va fi apoi întrerupta de îndata ziua de odihna în templu cu ceremonia cunoscuta si va fi pusa imediat în aplicare licitatia pentru capetenia de preot din Capernaum; si tu vei afla prin intermediul mesagerul care se reîntoarce chiar si numele succesorului tau.
        Iata, asa stau lucrurile acum în casa lui Dumnezeu din Ierusalim, care se si numeste >orasul lui Dumnezeu<, dar acum este de fapt pe delin un oras al lui Satan. Deoarece sunt însa acum toate lucrurile bine rînduite, de aceea sa ne ducem la odihna; pentru ca mîine va începe pentru noi ziua foarte devreme!“

49. Abdicarea lui Iair. Domnul în sinagoga.

        La aceste cuvinte ale Mele se duc toti la odihna; doar fratii Mei, mama Maria si Borus sunt înca ocupati în bucatarie, pentru a aranja toate cele necesare pentru sabatul urmator. Chiar si Sara si Lidia o ajuta pe mama si se misca cu harnicie prin bucatarie. Cînd au asezat toate în ordine, se duc si ei sa se odihneasca, si, ca de obicei, dimineata este Maria prima pe picioare si îi trezeste pe cei, de care are ea nevoie, înca înaintea rasaritului, ca ei sa aiba totul în ordine si aproape pentru întreaga zi, dupa datina ervreiasca. Si Borus este foarte harnic si pentru masa de dimineata sunt aranjate deja toate mesele, atunci cînd noi ne ridicam din paturi.
        În aerul liber se cînta Psalmi de dimineata si pe multe mese afara asteapta pesti bine gatiti si pîine si vin pe cei, care le vor mînca.
        Noi mergem sa mîncam si Eu îl trimit dupa masa pe acel mesager în treaba binecunoscuta spre Ierusalim. Iair asteapta cu mari griji întoarcerea mesagerului, care ramîne bineînteles doar atît, cît are el de discutat în felul lumesc cu cei din templu. Dar pentru ca discutia a durat aproape doua ore, s-a întors bineînteles mesagerul dupa aceste doua ore, spre marea bucurie a lui Iair si i-a adus acestuia pe lînga stirea îmbucuratoare a primirii abdicari lui si o adresa de lauda si de multumiri pentru pozitia sa bine condusa si i se spune imediat si numele succesorului sau cu rugamintea, sa-l ajute prin cuvinte sau fapte la ananghie pe acesta, daca cumva va avea nevoie.
        Iair este acum foarte senin si spune catre Mine: „Doamne, din adîncul inimii mele îti multumesc pentru aceasta salvare minunata de la o slujba, în care eu as fi devenit o prada usoara pentru Satana, dupa relatiile împotriva lui Dumnezeu!“
        Spun Eu: „Deci, nu ti-am spus: daca este vorba de tîrguri bogate ale celor din templu, atunci poate fi întrerupt sabatul ca jertfa în oricare ora a zilei! Dar din aceasta tu poti vedea usor, cît de mult tin cei din templu la Dumnezeu si la legile Sale sfinte!
        Dar din cauza poporului sa mergem noi si sa vizitam sinagoga si sa ne uitam acolo, ce vor face si vor învata acei farisei; dar noi vom ocupa locurile din spate, ca sa nu fim observati prea devreme de încrezutii farisei si de batrînii poporului!“
        Spune Iair: „Dar eu nu voi intra, caci pe mine ma cunoaste fiecare baiat; daca as fi în sinagoga, atunci ar trebui sa iau loc în rîndurile din fata si voi ati fi pîrîti prin aceasta!“
        Spun Eu: „Sa nu-ti creasca din aceasta pricina peri albi! Caci daca Eu sfatuiesc ceva, cum sa se întîmple, atunci poti tu actiona fara nici o grija dupa aceasta si tie nu ti se va îndoi nici un fir de par! Si asa sa mergem cu totii acolo!“ - Noi ne punem imediat în miscare si dupa scurt timp ajungem la sinagoga.
        Cînd intram înauntru, sinagoga este foarte goala si doar fariseii care par sa slujeasca umple acea sinagoga. Mai tîrziu vin din cînd în cînd unii evrei batrîni si iau loc pe banci, pentru a tine cu drept si con amore (cu dragoste) somnul lor de amiaza.
        Dupa o jertfire si rostirea seaca a unor legi, din cîtiva Psalmi profesionali si a unui cîntec înalt a lui Solomon se ridica un un vorbitor si merge la scaunul de vorbit si începe cu o voce ragusita sa predice asa: „Dragii mei din parintii nostri Avraam, Isaac si Iacob! Noi traimi niste vremuri grele - asemanatoare cu acelea, cînd Noe si-a construit arca si în sfîrsit, dupa vorbele lui Iehova, s-a închis împreuna cu familia sa în aceasta! Noi suntem acum în fata orasului sfînt, de care a spus Daniel si noi putem vedea în fata ochilor teroriile prevestite de el - asa cum sclavii exilati ai vrajitoarei Megära privesc chinurile fratiilor lor si trebuie sa astepte cu dureri, pîna cînd si ei vor fi pusi la rîndul lor pe fierul încins - si noi nu ne putem misca nici în stînga si nici în dreapta! Noi suntem asa de parasiti ca un trunchi de copac de mult neînsufletit pe un vîrf de munte, ca o dovada crunta, ca în aceste regiuni înalte au fost odata paduri mari si dese! Dar ce se poate face? Aceasta este o întrebare mare! O coroana de diamante pentru acela, care este în stare sa gaseasca un raspuns plauzibil! Dar gînditi-va la pozitia noastra mare si legata cu toate lanturile lumii!
        Pe de o parte ne stau în spate romanii cît si întregul munte Sinai, pe de alta parte fiul dulgherului, care dintr-o data a devenit dintr-un adevarat neghiob de casa  un profet, cum nu a trait de la Avraam încoace vreunul printre evrei. Toti fug dupa el, mic si mare si tineri si batrîni! Daca s-ar coborî  astazi Iehova pe pamînt, atunci se pune întrebarea cea mare, daca El ar înfaptui sau ar putea face lucrari mai marete! Fiecare boala din departare o vindeca el doar prin cuvînt, pe cei morti îi cheama din morminte si le daruieste o viata întreaga si desavîrsit de sanatoasa! Tot asa le porunceste vînturilor si valurilor marii si ele îl asculta ca un scalv pe stapînul sau! Atunci cînd el vorbeste, rasuna cea mai profunda întelepciune dumnezeiasca si toti sunt fermecati de puterea cuvîntului sau si îl urmeaza de la oras la oras. Pe lînga aceasta îi are pe cei puternici ai Romei de partea sa, care îl asculta cu toate legiunile, atunci cînd el ar avea nevoie de aceasta. Noi însa stam la marginea prapastiei si asteptam ca în orice clipa sa picam si totusi nu aveam nici o fiinta muritoare de partea noastra - în afara de acesti batrîni adormiti din sinagoga! Acum se mai pune înca o data întrebarea: ce putem noi sa facem?
        La ce ne foloseste Moise si toti profetii, ce chiar Iehova, care a vorbit cu Moise si cu profetii Sai, care însa ne lasa sa umblam acum de un întreg secol în cea mai mare mocirla!? Si daca noi strigam, ca sa ne facem auziti pîna la stele, nu se mai arata nici un Iehova si ne lasa la ananghia cea mai mare, ca un rau mire care îsi lasa mireasa îndurerata si de zece ori sedusa! Noi însa avem pentru aceasta titlul de onoare sa ne numim ‘poporul lui Dumnezeu’, în timp ce pagînii fara vreun Dumnezeu, sunt în posesia puterii si au toate bogatiile lumii, asa cum Iehova i-a prevestit lui David în scripturi, - care însa nu s-a adeverit vreodata!
        Si vorbind, dumnezeieste: ‘ si împaratia ta nu va avea vreodata sfîrsit!’ Sa ne uitam la împaratia de nesfîrsit a lui David! O tu minciuna frumoasa a unui profet magulitor pe nume David! Cît de des a avut împaratia lui David un sfîrsit! Chiar el a avut fericirea, sa traiasca alaturi de fiul sau si daca un stejar nu l-ar fi luat prinzonier, atunci ar fi putut David sa-i cînte lui Iehova al sau alti zece mii de Psalmi si Abesalom ar fi stat totusi pe tron! - Dar sa lasam deoparte ceea ce a trecut si sa privim actuala împaratie a lui David! O tu împaratie minunata! Poate ca a calatorit sufletul lui David în împaratii Romei, a caror împaratie are cel putin acum o fatada mai buna pentru a deveni o împaratie eterna decît împaratia melcilor a marelui om dupa inima lui Dumnezeu! Frati, nu întelegeti voi înca, ca învatatura noastra veche este o adevarata fabula, în care nu este nimic adevarat în afara de numele acelea adaugate din stramosi?! Si noi suntem înca acei prosti care credem, ca putem cîstiga vreo îmbunatatire! Ce om magar sau bou poate sa accepte o îmbracaminte veche si zdrentuita pe trup, daca pentru stofa cea veche poate avea zece haine din cea mai buna stofa?!
        Istoria si trairile noastre propri ne arata stralucitor de bine, ca nu mai este nimic real în învatatura lui Moise si a profetiilor, asa cum este si o nuca goala în interior, - si totusi înca tinem înfometati la acea învatatura de parca ar fi un calcul sigur si nu mergem mai departe din cauza prostiei noastre, care a prins radacini, cu toate ca apa ne intra prin toate deschizaturile corpului ca Iordanul în marea moarta!
        De aceea fratiilor, sa ne alaturam fiul dulgherului si noi vom fi în siguranta! Caci el înfaptuieste în fata ochilor nostri ceea, ce batrînii nu au vazut la Iehova si nu au fabulat! Eu cred, ca prin aceasta am raspuns la întrebarea cea grea pusa de mine; faceti voi asa si noua ne va merge mai bine fizic si moral!
        Roban, cel mai batrîni dintre noi, ne-a dat un exemplu bun ; sa-l urmam si pentru nici unul dintre noi nu va fi calea cea gresita! Poate ca chiar acest dulgher Iisus neobservat este cel mai bun, pentru a reface pe o perioada împaratia etern nefericita a lui David! Caci la puterea sa mare si magica, cu care nici o putere din lume nu se poate masura, este cel mai probabil sa le impui respectul, romanilor necredinciosi, ca legiunile lor marete sa primeasca mii de picioare ca sa poata fugi.“
        Aici se ridica cei mai batrîni, învatatii scripturilor, fariseii si levitii si spun: „ Tu întelegi gresit scriptura, daca porti un asa discrus necredincios, care însa pare într-un anume fel lumesc adevarat, care însa este în felul spiritual o hula grava împotriva maiestatii lui Dumnezeu si din aceasta cauza suntem obligati, sa te alungam spre binele nostru, din societatea noastra, printre pagîni!“
        Spune cel care a vorbit: „Credeti voi, ca prin aceasta ma pedepsiti? Oh, voi va înselati amarnic! Daca vreti voi, prostilor sa ramîneti si sa muriti de foame asa, atunci faceti aceasta, ca voi sa ramîneti în noaptea voastra întunecata! Natarai batrîni ce sunteti, dati-mi un exemplu, unde un astfel de vorbitor a lui Dumnezeu a înviat un mort din mormînt si i-a redat viata, asa cum a facut-o acest dulgher!“
        Spun cei mai batrîni: „Aceasta o va face Dumnezeu în ziua judecatii (ziua cea tînara)!“
        Spune cel care a vorbit: „Dumnezeul vostru va va fluiera ceva frumos în ziua judecatii! Nici un om nu stie vreo silaba, ca Iehova, cum noi îl cunoastem din scripturi, a înviat vreun om din mormînt! Pentru ca un om nu a trait niciodata asa ceva si la sfîrsitul vietii sale pamîntesti si scurte a vazut doar moartea sigura în fata ochiilor, a devenit înfricosat si a început cu teama sa întrebe: ‘Ce sunt eu, unde ma duc atunci cînd se termina aceasta viata?’ si pentru ca nu am dus vreodata lipsa de slujitori ai lui Dumnezeu, asa cum avem noi onoarea batjocoritoare sa ne numim, au trebuit sa gaseasca spre alinarea celor care întrebau si spre binele lor, care sa potoleasca multele întrebari precise si prin aceasta a aparut învierea în ziua judecatii, care probabil nu se va arata niciodata din cerurile marete; si noi, oameni cu cap, ne lasam vrajiti de aceasta si suntem din aceasta cauza orbi la faptele si lucrarile adevarate, care se întîmpla aici în fata ochiilor, nasurilor si a urechiilor noastre! Este într-adevar atît de rusinos pentru un barbat, daca un om batrîn se desparte de jucaria sa veche si uzata din copilarie?
        Ce veti face voi cu lucrurile vechi ale evreiilor, care nu va tine înca o jumatate de secol dupa luminarea popoarelor? Eu nu voi fi acel prostanac care va astepta sfîrsitul acestei învataturi oarbe, unde sunt doar numele adevarate sau povestiri de fabule, care mai întîi au fost povestite de moase sugariilor si din care acei sugari care au crescut au construit o minunata învatatura dumnezeiasca, în care nu se afla nici un sistem si nici o scînteie mica de vreo ordine logica dupa felul grecesc!
        Daca Iehova nu este în stare sa vorbeasca si sa învete ca un sarac filozof grec, atunci ar trebui El sa mearga mai întîi la greci în scoala, înainte ca El sa învete popoarele adevarul, ordinea si întelepciunea!
        Dar departe de mine este gîndul, ca eu nu mi-l imaginez mai întelept pe Iehova decît un profet educat de o bona, care la atît de multa prostie stapîneste asa de mult haz, ca sa spuna o astfel de învatatura sumbra, care în primul rînd nu o întelege si nici nu poate el, deoarece a fost planul sau, ca aceasta învatatura sa fie înteleasa de vreun om! - Lasati-ma în pace cu Iehova al vostru! Într-adevar, ca un om drept începe sa-mi fie rusine, ca am tinut la o astfel de învatatura prosteasca!
        Dar daca a fost ceva la învatatura lui Moise la bun început, atunci este acel ‘ceva’ atît de schimbat prin neatentiile josnice ale oameniilor, ca noi poate nu posedam acum nimic altceva din toate acestea decît numele, care si el poate ca este exprimat gresit!
        De aceea, eu voi fi înca astazi un ucenic al dulgherului Iisus! El este bun si nu va alunga cu siguranta un om bun de lînga el, asa cum o faceti voi!“

50. Discursurile celor mai batrîni despre starea evreilor.

        Spun cei mai batrîni mirati si furiosi pe cel care a vorbit: „Ateule! Ateule! stii tu, ca dupa Moise ai merita tu pentru discursul tau pagîn, sa fii tu aici pietruit direct în sinagoga? Cum poti îndrazni sa-i dezechiliberz pe alti oameni în credinta lor, sa-i faci sa se îndoiasca de Dumnezeu si de Moise, doar pentru ca tu nu ai pic de credinta?
        Nu ai tu nici macar asa putina minte, ca tu sa nu poti întelege, ca nu ajunge nici o vîrsta a omului, ca în sine sa devina mai destept chiar dupa mii de ani si sa creada doar ceea ce a vazut? Dumnezeu i-a învatat de aceea din spiritul Sau pe oameni semnele scrierii, prin care sa poata ei sa scrie ceea ce au trait si ca urmasii lor nu vor trai cu siguranta una ca aceasta si chiar pentru acesti urmasi sa scrie ei, ca aceia sa aiba cunostiinta buna, ca nu pot ei trai în timpurile lor acele lucruri, pentru ca fiecare timp este cu totul altfel. Aceasta ne învata chiar si putinele noastre zile, pe care noi le traim pe pamînt, deoarece nici un an, nici o luna, nici o saptamîna si nici o zi nu se aseamana una cu cealalta! Cerceteaza cronica si noi îti vom da totul ce avem, daca tu poti gasi un timp, în care s-a întîmplat exact acelasi lucru, care se întîmpla acum în fata ochiilor nostri!
        Dar daca se întîmpla asa lucrurile si nu altfel pe acest pamînt, ce urmaresti tu în consecinta cu suspectarile tale desprinse si dure asupra scripturii, care este o mostenire sfînta de la parintii nostri din începuturi catre noi, urmasii lor si ne învata în contururi clare toate întîmplarile pe care le-au trait ei ca oameni evlaviosi devotati lui Dumnezeu si ce masuri au fost luate, prin care urmasii lor pot trai mai usor si mai ordonat o viata bine-placuta lui Dumnezeu, decît fusese probabil la ei cazul?!
        Crezi tu, deci, ca noi suntem chiar asa de prosti, ca ne-ar fi imposibil, sa apreciem, ceea ce se întîmpla acum în fata ochilor nostri? O, atunci tu te înseli amarnic! Dar noi folosim întelepciunea parintilor nostri, care mai înainte au pus totul la o mare încercare în decursul a multi ani, pîna ce ei au preluat aceasta, ca fiind ceea ce se aratase!
         Daca stramosii nostri ar fi fost tot asa de creduli ca tine, atunci ei n-ar fi omorît proorocii cu pietre! Cînd vedeau ei însa, ca un profet adevarat nu se lepada cu nici o latime de fir de par de ceea ce el marturisea si sub ucigatoarea ploaie de pietre, atunci fireste ca marturia lui primea o alta înfatisare si parintii o acceptau ca fiind iesita de la Dumnezeu!
        Daca însa parintii nostri procedau într-un mod astfel de critic la acceptarea unei marturii noi a vointei lui Dumnezeu catre oameni, facuta de un profet, atunci este numai cît de cît rezonabil de a presupune, ca parca învatatura lui Dumnezeu n-ar fi nimic altceva decît o pamfleta (scriere de batjocora) a unor oarecare baieti tineri stravechi si bine-intentionat nechibzuiti, carora le era o placere, sa duca în eroare toate generatiile urmatoare?!
        Tu ne-ai declarat, ca fiind nebuni si prosti; dar aici se pune o întrebare mare, daca dintre noi nu esti tu cel mai mare!? Pentru ca sa judeci asa de lipsit de dragoste împotriva fratilor tai precum o faci tu, nu i se cuvine unui barbat din semintia lui Levi!
        Daca ai vrut tu însa sa ne pui doar la încercare prin cuvîntarea ta rea, daca noi la întîmplarile iesite din comun al acestui timp am mai fi înca într-adevar, ceea ce trebuie noi sa fim, ca evrei adevarati, atunci ai ales tu pentru acest lucru o forma proasta si te-ai descoperit în fata noastra asa de fapt numai pe tine însuti, în ceea ce priveste faptul cum esti tu alcatuit în inima ta.
        Pentru ca fiecare om se vadeste cel mai mult în rîvna lui oarba si marturiseste despre sine, cum este el alcatuit în cugetu sau; pentru ca atunci lasa el frîu deplin si liber celor mai dragi iedei, convingeri si patimi ale sale.
        Dar ascultatorul lucid isi gîndeste partea lui a lucrurilor si are la aceasta avantajul, de a-l cunoaste din temelie pe prietenul sau.
        Crezi tu oare, ca noi nu stim, cum s-au salasluit în învatatura noastra despre Dumnezeu, mai ales în partea ei de exercitare, foarte mari abuzuri, care, din pacate, îi acopera pe Moise si pe profeti nu arareori mai rau decît cum acopera soarele cei mai densi nori de furtuna? Dar scrierea curata, nefalsificata nu poate fi acoperita cu astfel de nori si un adevarat învatat al scripturii va sti totusi totdeauna, cum stau lucrurile pentru el în ceea ce priveste adevarul curat.
        Noi toti vedem asa de bine ca si tine, ca, la sfîrsit, aceste abuzuri vor omorî  învatatura curata a lui Dumnezeu la oameni, precum viermii rai de lemn pomul în viata, dar si numai oameni asemanatori cu tine; dar învatatura în ea însasi va ramîne de aceea totusi curata si va avea în toate timpurile marturisitorii ei curati si statornici.
        N-ai vazut tu, deci, înca niciodata un pom, pe a carui ramuri s-au înradacinat o gramada de plante vitrege, rele spre pieirea  pomului pentru oameni si îsi iau hrana lor din acelasi pom? Inceteaza însa de aceea pomul de temelie propriu zis sa fie, ceea ce este el în motivul motivului?
        Noi oamenii cu simturile noastre prostesti fireste ca nu putem într-adevar sa întelegem motivul unor asemenea degenerari; dar noi totusi întelegem, ca acestea n-ar fi posibil sa se formeze, daca Dumnezeul atotputernic si atotîntelept n-ar vrea acest lucru. De ce trebuie, deci, sa fie lupi, care exista doar pentru faptul de a distruge turmele pasnice de miei si nedaunatoare si sa se sature de sîngele si carnea lor? De ce trebuie sa existe leul, ursul, tigrul, hiena si alte animale de prada sfîsietoare, de ce pe lînga porumbelul blînd vulturul puternic, mîncacios? Vezi, acestea sunt secrete de nepatruns pentru noi oamenii cu vederea îngusta si noi nu le putem însenina!
        Un taran îsi lucra tarina; totul se alfa în cea mai deplina binecuvîntare; el îsi largeste deja jitnitele sale, ca ele sa primeasca binecuvîntarea noua. Dar atunci vine într-o zi dintr-o data foarte neasteptat o ora de furtuna, - si toata binecuvîntarea este distrusa! Nu s-ar putea pune aici cu drept cuvînt întrebarea si sa se spuna: „Dumnezeule, daca Tu ai vrut, ca aceasta tarina sa nu-i aduca roade taranului, pentru ca el este probabil un pacatos, atunci ai fi avut Tu doara destula putere, de a distruge în rasad binecuvîntarea tarinii, prin care taranului ar fi fost scutit de costuri si osteneala!“ Dar vezi, asa ceva se întîmpla foarte des în fata ochilor nostri si nimeni nu este în stare, sa dea despre acest lucru numai un oarecare motiv rezonabil.
        Tot asa vedem noi devieri practice si în curata învatatura a lui Moise în templu si la toti marturisitorii ai acesteia, pe ici pe colo mai mult sau mai putin; noi vedem drumeti pe cai gresite; noi vedem o masa mare de plante parazitice pe vechiul pom al vietii. Ce vina avem  noi însa de aceea si pentru aceasta? Noi nu am facut toate acestea si nu am vrut, ca sa fie astfel, ci noi am gasit aceasta deja asa si trebuie s-o suportam, chiar daca aceasta ne si este înca cît se poate de amar în gura!
        Dar de aceea nu-i este pus duhului nostru totusi o bariera, ca noi sa acceptam de aceea si plantele daunatoare la pomul vietii ca fiind una si aceeasi. Noua ne ramîne totusi pomul în puritatea lui initiala si crescaturile lui reziduuase sunt privite ca fiind, ceea ce sunt ele; si împotriva acestei întelepciuni de viata nu poate nici un Dumnezeu sa faca vreo obiectie. Atunci ar fi într-adevar Dumnezeu un dumnezeu absurd, daca El ar dori sa-i spuna fiecaruia dintre noi în parte: „Du-te si distruge templul, care a devenit plin de necuratie; pentru ca Eu, Dumnezeu, am o mare neplacere la grozaviile lui!“ N-ar putea aici omul singuratic slab sa-I raspunda Dumnezeului sau si sa zica: „Doamne, vezi, ce nechibzuinte îmi ceri Tu, fapturii Tale sarace, slabi? Daca Te jeneaza existenta mea, atunci Te-ar costa doar un gînd si eu nu mai sunt; dar sa ceri de la mine imposibilitati, înseamna a porunci unei muste, ca ea sa ia un elefant pe spate si sa-l care de acolo cu puterea ei naturala neînmultita!“
        Noi suntem însa de parere, ca Dumnezeu este mult prea întelept, ca El sa nu admita, ca nici un om nu poate înnota împotriva unui torent tumultuos!
        Spune-ne acum, daca tu ai acceptat deplinul adevar al cuvîntarii noastre si noi vrem sa-ti iertam totul, cu ceea ce tu orb si nechibzuit ne-ai învinuit!“

51. Marturia unui vorbitor despre chivotul legii.

        Spune vorbitorul, care nu pierduse nici un moment cumpatul sau într-adevar stoic din cauza aceastei învataturi într-adevar foarte întemeiate: „Dragi prieteni si frati! Ceea ce voi mi-ati predicat acum, stiu eu tot asa de bine ca voi; dar totusi ma bucura acum pentru prima data în viata mea între voi, ca la aceasta ocazie mi-a fost împartasit norocul mare, de a afla, ca voi, tot asa ca si mine, n-ati cazut în cap! Ceea ce voi ati spus, este adevarat; dar întrebarea mea nu este de aceea totusi raspunsa.
        Este asa, cum voi ati vorbit, ceea ce eu accept pentru mine destul de limpede, cu toate ca eu am vrut cu motive aparent împotrivitoare sa va dau doar o lovitura în coasta, prin care gura voastra continuu închisa sa fie deschisa. Si vedeti, aceasta mi-a reusit, ca voi ati vorbit cu mine foarte deschis pentru prima data în timpul întrunirii si înfaptuirii noastre timp de douazeci de ani!
        Dar nici a mea, nici a voastra întelegere clara nu împutineaza raul, în care ne aflam dupa toate aparentele. Este si ramîne întrebarea mare, importanta, ce sa începem noi acum.
        Eu, fiul unui preot superior din Ierusalim, crescut si educat în templu, stiu numai foarte exact, cum stau lucrurile cu chivotul legii. Lemnul, argintul si aurul este înca cel vechi; dar toiagul lui Aaron mereu verde este spre pulverizare de uscat, tablele legii sunt sparte, mana consta înca doar în idee! Si stîlpul de foc, unde este oare acesta?! Se stie din analele (cronicele) scripturii, ca fiecare nechemat îsi pierdea viata, daca el atingea chivotul cu mîini nesfintite; acum poti urca pe chivot si-l poti atinge cum  vrei si nu iasa nici un foc ucigator din el.
        Daca calatori straini vor sa vada pentru multi bani si tacere sfînta fagaduita vechea minune, atunci li se permite aceasta fara toata ezitarea, dar de-abia în ziua urmatoare dupa permisiunea acordata. Atunci se formeaza iarasi artificial stîlpul de foc, dar sa fim bine-întelesi, nu peste chivotul adevarat si vechi, ci peste unul reprodus artificial din metal! Acest chivot are sus, în mijloc montat, un pahar negru, dar asa, ca acest pahar, care este fixat pe capac si este cufundat în el pîna la nivelul acestuia, nu se poate vedea cu usurinta în încaperea pentru sine foarte întunecata si sfînta din cauza flacarei tîsnitoare luminoase si foarte dense. În acest pahar este pus ulei de petrol foarte fin si eteric, amestecat cu alte uleiuri bine-mirositoare si foarte fine si aprins cam cu o ora înainte; astfel arde atunci acesta în sus pîna la sase stînjeni înaltime si închipuie astfel stîlpul de foc.
        Cînd cei curiosi sa vada s-au uitat gura casca la acest stîlp de foc destul de frumos cu mare placere si doresc sa vada interiorul chivotului, atunci este ridicat capacul de sus si pus foarte atent pe un postament aurit cu ceremonii mereu formale si rugaciuni goale împreuna cu stîlpul de foc continuu arzînd în sus si privitorilor le este bineînteles aratate noile table mozaice ca fiind cele adevarate, asa si mana, care este însa de asemenea foarte proaspata, un toiag al lui Aaron înverzit si mai multe asemenea lucruri, ce contine lada.
        Unii privitori sunt prin aceasta pe deplin impresionati; unii, mai ales grecii, se duc însa iarasi în secret zîmbind din sfînta sfintelor si spun la sfîrsit: „Aceasta este într-adevar o compozitie foarte draguta!“ Numai regreta cei mai multi, ca restul templului este tinut chiar asa de mizerabil. Eu va spun, eu vreau chiar sa fac un mare pariu, ca în acest timp vechiul chivot al legii este dat la o parte pentru toate timpurile si ca acum înlocuieste permanent noul aliaj de bronz locul si slujba lui.
        Daca voi nu vreti însa sa-mi dati crezare, atunci sa ne deghizam ca romani, sa mergem la Ierusalim, sa pasim în templu si sa ne purtam acolo ca strainii; de îndata se va gasi un duh slujitor, care ne va întreba foarte amanuntit, de unde venim, pe cine cautam noi în Ierusalim, cît de mult timp vom ramîne în „orasul lui Dumnezeu“, încotro ne ducem apoi si daca calatorim cu bani multi, daca noi n-am avea de vîndut aur si argint si daca n-am vrea sa vedem cumva sfînta sfintelor contra achitarii unei taxe foarte neînsemnate. Atunci întrebam noi numai pretul si ni se va spune ceva despre o suta de livre de argint. Noi spunem însa atunci, ca asta este prea mult si noi nu vrem absolut de loc sa vedem asemenea lucruri; daca este aceasta posibil pentru zece livre, atunci suntem de acord. Si noi ajungem toti cu zece livre rele în sfînta sfintelor, daca noi îi dam mai înainte o fagaduiala festiva pazitorului superior în cauza, despre faptul ca nu vom spune neaparat pentru nimic în lume niciodata cuiva ceva despre acest lucru, nici în tara iudeilor, nici într-o tara straina departata, precum si nimanui sa nu-i spunem, ca am fost în sfînta sfintelor. Aceasta fagaduim noi foarte usor si noi ajungem astfel ca pseudo-romani în sfînta sfintelor si voi însiva va puteti convinge atunci, daca este vreo silaba mintita din toate cîte eu v-am înstiintat mai înainte despre chivotul legii!
        Si, dragi prieteni si frati, daca ca om cu o minte putin mai iluminata ai vazut asa ceva cu ochii foarte proprii în sfînta sfintelor, unde am slujit însumi la asemenea ocazii ca o sluga siret folosibila, atunci îi este unui om sincer într-adevar pentru totdeauna o treaba amara, sa se prezinte ca un înselator si mincinos rau platit al poporului! Cît de des m-am gîndit atunci în sinemi si mi-am spus: „Daca sfînta sfintelor, care trebuie sa fie vie, pe care sunt bazate (întemeiate) întreaga învatatura a lui Dumnezeu si toate legile, este o curata sarlatanerie tinuta în secret, ce parere sa ai atunci despre întreaga învatatura si despre legi?“ - Eu am vorbit, asadar, acum vorbiti iarasi voi; eu sunt dispus sa va ascult.“
        Spune un batrîn: „Iti era tie, deci, permis, sa vadesti un asemenea secret? N-ai trebuit tu sa faci o fagaduinta în ceea ce priveste tacerea vesnica, înainte ca sa fii lasat sa pleci din templu ca initiat?“
        Spune vorbitorul: „Fireste; dar eu sunt acum asa de liber, sa nu mai tin aceasta fagaduinta prosteasca, care nu are pentru mine nici o valoare si nici nu poate avea, ci sa-i spun tare întregii lumi, cum este ea înselata! Si aici în Nazaret nu luam asemenea lucruri doara oricum chiar asa de exact si asa se poate chiar îndrazni, de a rupe o asemenea fagaduiala de înselaciune, fara a-si face din aceasta o constinta.“

52. Cuvîntarea de aparare a batrînilor.

        Spun cei mai batrîni: „Noi admitem acum într-adevar, ca tu ai dreptate într-o anume privinta, - dar pe deplin totusi nu; pentru aceasta esti tu prea tînar cu cel putin douazeci de ani de experienta. Situatia se manifesta acum într-adevar asa, precum ai spus tu; dar n-a fost întotdeauna astfel. Pentru ca uite, daca tu esti în stare sa gîndesti destul de temeinic si logic, atunci tu trebuie doara într-un mod necesar sa stabilesti propozitia, ca fiind de nezdruncinat adevarata: „Daca n-ar fi fost niciodata ceva adevarat si existent în realitate, atunci nici nu i-ar putea veni unui om în minte, sa reproduca ceva fals si neadevarat.“ De ce se poate primi numai foarte des în timpul nostru creator de tot felul de arte diamante false, perle false, tot asa si aur si argint fals?
        Noi stim, ca persienii confectioneaza cele mai bune si fine fulare si alte confectii de stofa si le si dau acestora cea mai durabila culoare dupa arta lor secreta, din care cauza produsele lor au si o valoare mare. Daca mergi tu însa astazi la Ierusalim, la Sichar sau chiar la Damasc la piata, atunci trebuie tu sa fii un cunoscator fin al produselor, pentru a nu cumpara stofe curat imitate în tara noastra, deci stofe false si de proasta calitate ca fiind original persiene, pe un pret mare, pentru care se cumpara de obicei stofe persane! - Ce reiasa însa din aceasta?
        Uite, daca n-ar fi fost niciodata diamante adevarate, niciodata perle adevarate, niciodata un aur si argint adevarat si niciodata stofe persiene adevarat artistice, atunci nici nu i-ar veni vreunui om în minte, de a reproduce ca falsificare asemenea lucruri! Si daca cea adevarata n-ar avea o asa de mare valoare, atunci va ramîne si imitatia falsa desigur  nefacuta; pentru ca cu siguanta nu-i va veni vreunui om în minte, de a imita o piatra falsa de calcar, pentru ca piatra adevarata de calcar se gaseste într-o masura imensa. Acum poti tu sa îti închipui într-adevar foarte usor, ca niciodata nu s-ar fi imitat tocmai astfel înfatisat un chivot fals cu stîlpul de foc, daca n-ar fi existat mai înainte într-adevar unul original si minunat adevarat.“
        Spune cel care a vorbit, pe numele Chiwar: „Foarte bine! Acest lucru este limpede; dar întrebarea este, ce s-a putut întîmpla, ca vechiul chivot al legii a murit într-un anumit fel! Mai exista înca si se afla din cînd în cînd la locul gresit în hala prea sfînta, - dar în prezent nu se mai întîmpla asa des din cauza vizitelor dese, cu care este onorata hala cea sfînta, cu toate ca se stie foarte bine, ca cu nici treizeci de ani în urma în afara de preotul suprem, care avea dreptul sa stea pe scaunul lui Aaron, nu avea nimeni altcineva voie sa între în sanctuar si însusi preotul suprem avea voie sa intre doar de doua ori pe an dupa regulile obisnuite; doar în cazuri extreme avea el voie sa intre si de trei sau patru ori pe an în sanctuar.
        Dar cum s-a întîmplat ca sanctuarul a ramas doar cu numele sanctuar, dar în fond si la urma urmei este tot asa un sanctuar ca singaoga noastra de aici?“
        Spune unul batrîn care este mai experimentat: „ Care a fost motivul de baza, nu stie nici unul initiat din intreaga tara a lui Israel; este doar un factor sigur, ca coloana de foc s-a stins deodata între altarul de jertfa si sanctuar, dupa uciderea crunta a preotului Zaharia si cu toate rugaciunile si rugariile nu a mai aparut aceasta.
        Nu s-a putut explica o astfel de situatie poporului, cu acest lucru esti de acord! Caci acest lucru ar fi pricinuit la popor prea multa miscare; si pe lînga aceasta mai sunt si romanii în tara! Ce baie de sînge si stîrpire ar fi urmat dupa aceasta marturisire!
        Dar în afara de cei initiati nu stie nici un om în întreaga tara Israel si acesti galileeni, care dorm aici si nu aud prea bine soaptele noastre, nici atunci cînd sunt treziti, nu ar face nici ei nimic, pentru ca cu totii împreuna au mai putina credinta si sunt mai mult greci decît evrei si pentru o viata buna au ei principiile lor: o religie trebuie sa existe pentru înfrînarea poporului rau, de care se poate folosi partea acea mica care este culta si este tot una, ce mister poate fi la baza unei religii.
        Ce îl intereseaza pe un galilean mai înalt în pozitie, daca acea lada este adevarata sau falsa, daca îsi face efectul la poporul prost, care este superstitios si usor de ademenit!? Se poate vorbi deschis  între prieteni aici în Nazaret, în Capernaum si în Horazine, fara a produce vreo paguba; dar în ceea ce îi priveste pe greci si pe romani, deci, în aceste cazuri stim, cu cine avem noi de-a face!
        De aceea a fost dus predicatorul Ioan în închisoare, care s-a aflat mai multi ani în Bethabara, pentru ca s-au temut, ca el fiind un fiu a lui Zaharia si care nu a dat o marturie buna pentru preotii din Ierusalim, ar putea stii ceva de chivotul legii si ar putea vesti aceasta poporului!
        De aceea este si dulgherul urmarit, pentru ca se tem de el din cauza darului sau profetic, ca el ar putea vesti totusi aceasta poporului! De aceea sa ramîne între noi un mic secret acest lucru si nu trebuie sa ne aruncam la asa o vînzare ieftina!“
        Spune Chiwar: „Este într-adevar o poveste disperata; daca nu cumva au auzit aceia la intrarea principala discursul nostru!“
        Spune cel mai batrîn: „Deci, noi am soptit mai mult decît am vorbit si aceia de acolo nu au auzit nimic sau foarte putin din ceea ce noi am rostit! Si daca au auzit ce am vorbit, sunt majoritatea romani si greci si nu înteleg ceea ce am discutat noi între noi.“
        Spune Chiwar: „Dar eu l-am observat printre acesti oameni pe fiul dulgherul Iisus, pe guvernatorul Cireniu, pe înaltul Iair, pe comandantul Corneliu, pe Faustus si alte persoane cunoscute!“
        Spune cel mai batrîn: „Acestia sunt oameni, de care noi nu trebuie sa ne ferim; daca ei au auzit sau nu este tot una! Daca vor sa vesteasca poporului, nu au nevoie de discutia noastra, ca ei sa stie mult prea bine, cum stau lucrurile cu lada din templu; si daca ei nu vor sa spuna nimic, nu poate fi un motiv discutia noastra - si prin aceasta noi putem fi fara nici o grija! Dar acum sa fim atenti, ca initiati sa nu vestim din greseala acest lucru; si daca aceasta se va întîmpla vreodata, atunci va fi nevoie de cea mai mare atentie!“

53. Chiwar da marturie despre lucrarile si despre viata lui Iisus.

        Spune Chiwar: „Într-adevar, eu trebuie sa laud întelepciunea voastra! De cît timp traim si lucram noi împreuna, nu s-a ivit niciodata ocazia, în care sa va cunosc eu, colegii mei buni, asa cum v-am cunoscut eu astazi si ma bucura acum nespus de mult, ca eu am oameni de partea mea în loc de slujitori prosti ai templului; dar lasînd aceasta deoparte ramîne aparitia dulgherului cel mai extraordinar lucru, care este receptionat de simturile omenesti, de cînd locuiesc oamenii pe acest pamînt. Aici dispare Adam cu povestile sale în decurs de mii de ani! Un Enoh apartine poporului cersitor spiritual; Avraam, Isaac si Iacob, Moise, Aaron si Ilie sunt niste coate-goale fata de noi! O zi aduce mai multe minunatii neauzite, decît au trait strabunii si stramosii nostri vreodata!
        Eu însumi am fost astazi si ieri un observator secret, la întîmplarile care au avut loc în casa si în afara casei batrînului Iosif. Eu spun: miracole peste miracole! Doi îngeri vizibili si vii îi slujesc! Nevasta lui Faustus era în Capernaum si dulgherul a dorit ca si ea sa ia parte la masa de dimineata; dar era nevoie de aproape patru ore, ca ea sa fie adusa din Kapernaum în Nazaret. Dar ce s-a întîmplat? Dulgherul le-a facut semn acestor îngeri. Ei dispar doar cîteva clipe si o aduc binedispusa pe frumoasa Lidia, nevasta lui Faustus, în Nazaret! - Ce spuneti voi despre aceasta? Trebuie sa fie evident mai mult, decît suntem noi în stare ca sa întelegem?!“
        Întreaba cei mai în vîrsta: „Ce ai mai putut vedea?“
        Spune Chiwar: „Voi o cunoasteti pe fiica lui Iair si stiti foarte bine, ca ea a murit de doua ori si a doua oara s-a aflat ea deja mai multe zile în mormînt, acest lucru îl stiti; dar voi nu stiti, ca acea Sara, fiica ceresc de frumoasa a lui Iair, a devenit femeia lui Borus! Nu este de necrezut, ca o fiinta femeiasca care a fost de doua ori moarta a devenit femeia unui barbat si aceasta într-un fel si chip, cum pamîntul nu a mai vazut o astfel de casatorie?! Atunci cînd fiul dulgherului i-a binecuvîntat, a vazut ea toate cerurile deschise si nenumarate legiuni de îngeri au umplut aerul si l-au laudat pe Dumnezeu, ca El le daruieste oamenilor de pe pamînt o astfel de milostivire. Dar cînd perechea a fost binecuvîntata de Iisus, s-au închis cerurile la un semn vizibil al dulgherului si doar cei doi îngeri au ramas, cum au fost ei mai devreme si cum noi îi putem vedea în sinagoga, acolo, în apropierea usii cu înfatisarea a doi minunati de frumosi tineri. Uitati-va la ei si spuneti, daca pot fi de altundeva decît din cerurile pure!
        Dar daca asa stau lucrurile si nimeni dintre noi nu poate nega aceasta, de ce nu poate fi fiul dulgherului ceva mai înalt decît un eleva al Essäerilor, pe care el nu i-a putut vedea niciodata, ca dupa cunostîntele mele nu s-a îndepartat din aceste tinuturi, în afara de cîteva ori cu tatal si cu fratii sai spre Ierusalim si, cred eu, ca mai înca o data spre Sidon, pentru a construi acolo o casa; în afara de aceste dati s-a aflat el însa de fiecare data acasa.
        Cu toate ca se stie ca a fost tot timpul un lucrator retras si tacut si s-a crezut ca este prost, se mai stie totusi, ca începînd de la nasterea sa si pîna la împlinirea vîrstei de doisprezece ani s-au întîmplat lucruri ciudate cu el; chiar si nasterea sa se spune ca a fost minunata - dupa povestirile comandantului roman Corneliu, care mi-a povestit aceasta nu de multa vreme la o ocazie festiva din Capernaum!
        Dar daca asa stau lucrurile, atunci întreb eu cu seriozitate, daca mai trebuie sa existe retineri, ca acest Iisus sa fie privit cel putin ca fiul lui Dumnezeu; caci lucrurile pe care el le înfaptuieste si cum le ordona îngerilor si acestia îl asculta la cel mai mic semn al sau, toate acestea conduc spre faptul cert, ca în spatele acestui Iisus trebuie sa se afle din belsug duhul dumnezeiesc din vecie!
        Dar daca este asa - cum se arata faptele si învataturile Sale -, atunci nu stiu eu într-adevar, de ce mai tinem noi atît la acea lada moarta, în timp ce cea vie înfaptuieste si se misca în fata ochiilor nostri! Noi putem sa ramînem aparent pentru popor ceea ce suntem, ca sa nu devina prea evident acest lucru; dar în inima se ne întoarcem cu totii cu tarie spre el!“
        Spune înteleptul batrîn: „Ori cu totul sau deloc! Caci daca exista ceva dumnezeiesc în el, atunci aceasta va respinge jumatatile; dar daca nu este cazul, atunci este totusi mai bine, sa ramînem noi cu lada cea veche într-o memorie vie la rostul ei dinainte, decît ca sa acceptam noi ceva, unde nu cunoastem motivul adevarat!“
        Spune Chiwar: „De aceea vom face noi o încercare ca voi sa va puteti lamuri; caci eu nu mai trebuie sa ma lamuresc. Eu stiu foarte bine ceea ce voi face, atunci cînd îl voi urma.“
        Spune cel mai batrîn: „Crezi tu oare, ca templul nu va face nimic atunci cînd un oras dupa altul se va debarasa de el, ca si un fruct copt de pe pom? Eu cred, ca templul nu va astepta prea multa vreme si îsi va trimite în toate partile preotii care pedepsesc! Si atunci vai de acei oameni care s-au debarasat; aceia vor fi chinuti cu amaraciune! Mai bine le va merge acelora, care au trecut la învatatura înteleapta a greciilor, decît uceniciilor lui Iisus, care nu sunt nici evrei curati si nu sunt nici pe departe greci si cu bunastiinta stiu, cel putin cîtiva dintre ei misterele sfinte si relatiile goale ale templului si au trecut si ei prin aceasta!
        Eu va spun: nimic nu îi va baga într-o neliniste mai mare si mai periculoasa, tinuta în secret, pe acesti oameni din templu, decît - fiinta aparenta si profetica a lui Iisus si a uceniciilor sai! Si o astfel de neliniste va trage toate nodurile satanice dupa sine, pentru a strica o învatatura, care ar însemna într-adevar capatul tuturor templelor.
        Sau nu ati vazut voi anul trecut, ce au facut cei din templu cu un grec, care a vestit poporului ca în templu se primesc acum si orfande din aur si arigint roman, cu toate ca doar banul lui Aaron ar trebui sa fie primit si în afara de acesta nici unul? Vedeti, a fost atras în templu cu promisiunea cîstigului; si cînd au pus mîna în acest fel pe el în templu, a fost ucis într-un fel, ca cronica nu poate arata vreun exemplu! - De aceea este nevoie ca noi sa fim precauti! Noi trebuie sa devenim mai întîi greci si doar dupa aceea sa devenim ucenicii lui Iisus cu trupul si sufletul, sau noi trebuie sa ramînem într-u totul ceea, ce suntem; caci cu jumatati de masura nu suntem nici unde prea bine primiti!“
        Spune Chiwar: „Acum ai din nou dreptate în ceea ce are de-a face cu atentia lumeasca; dar vorbind între noi: Daca acest vizibil dulgher este mult asteptatul Mîntuitor, asa - cum este numit de David cu mare teama - adica Însusi Iehova, atunci sa devenim noi printr-o ocolire inteligenta ucenicii Sai, sau sa ne îndreptam precis si fara ocoluri spre steagul Sau ceresc si sa nu ne lasam înfricosati de piedicile lui Satana, pentru ca prin El ne este asigurata viata pe veci, chiar si cu pretul vietii noastre amarîte lumesti, care dureaza si asa foarte putin?!“
        La aceste cuvinte ale lui Chiwar ramîn toti pe gînduri si nu mai stiu cum sa se decida.

54. Sfatul îngerilor spre cei convertiti din templu.

        Deodata se apropie de ei cei doi îngeri si spun: „Chiwar a vorbit drept în felul sau si tu batrînule ai dreptate cu faptul, ca trebuie sa fii întru totul a lui Dumnezeu, deoarece lui Dumnezeu nu-i sunt pe plac jumatatile de masura! Noi însa va spunem, ca fiind martorii Sai din ceruri: Nu va temeti de aceia, care nu vor putea face nimic împotriva sufletului vostru, ci sa va fie mai mult teama de Acela, care este un Domn asupra vietii în cer si pe pamînt! Fara El nu exista viata, nici în ceruri si nici pe pamînt! De aceea noi, ca fiind niste adevarati martori din ceruri, va sfatuim, sa faceti ceea ce vi-a spus prietenul vostru Chiwar.“
        Spune cel mai batrîn: „Cine sunteti voi minunati tineri, ca va numiti ‘martorii din ceruri’?“
        Spun cei doi: „Intreaba-l pe Chiwar, care ne-a vazut cînd am luat-o pe nevasta lui Faustus din Capernaum si el va va spune cine suntem noi!“
        Spune cel mai batrîn: „Daca este asa, atunci nu mai este nevoie nici de o alegere si noi vom întoarce spatele acestui templu!“
        Spun cei doi: „Nu asa, dragi prieteni; caci Domnul este bun în toate felurile! Daca îl urmati cu inima, daca credeti viu în El si ca doar prin El se va îndeplini scriptura si în mare parte este deja îndeplinita, atunci faceti voi destul; în afara de aceasta, ramîneti cum sunteti, ca slujitorii lumii si ai Satanei, care misuna prin temple, sa nu fie treziti înainte de vreme! Invatati poporul lui Moise si profetii si respectati legile adevarate ale lui Dumnezeu; dar pe legile lumesti ale templului nu dati doi bani, caci asa veti deveni adevarati ucenici, ca aceia pe care El i-a ales dintre pescari.“
        Dupa doua zile însa veti primi din Ierusalim un alt superior, care la început va fi foarte adept templului, dar mai tîrziu se va putea tîrgui cu el si pentru bani el va da o scutire dupa cealalta; caci nici el însusi nu crede deloc în templu si asa voi veti avea un joc usor. Iair s-a retras si va trai în casa ginerelui sau. Dar nu spuneti celui superior nou despre minunatiile, care s-au întîmplat aici!“
        Spune Chiwar cu respect profund: „ Slujitori ai lui Dumnezeu din împaratia luminii si a vietii vesnice! Este foarte bine, ca noi sa ne tinem dupa sfatul, pe care voi ni la-ti dat prin mila lui Dumnezeu, dar eu doresc totusi ca sa-mi fie putin mai bine! Cum ar fi, daca persoana mea ar face parte dintre ucenici, ca fiind într-adevar unul?“
        Spun cei doi: „Fiecare om de pe acest pamînt este liber si poate face ceea ce vrea si doreste si poate sa creada si sa vorbeasca ce vrea; dar daca cineva a primit milostivirea din ceruri, asa cum vi s-a aratat voua si primeste un sfat, atunci ar face bine, daca se tine dupa acesta; caci peste ucenicii care sunt la Domnul vor veni vremuri grele ale ispitei, unde trebuie ei sa reuseasca în spirit prin focuri si multi vor fi slabiti si vor pica! Voua, însa, va va fi mult mai usor si voi veti reusi în liniste ceea ce ucenicii vor reusi doar prin mare teama si urmariri! Tu, Chiwar, poti sa faci ce doresti; dar pentru tine ar fi mai bine daca ai ramîne în pozitia în care te afli acum.“
        Spune Chiwar: „Da, eu voi ramîne; dat atîta timp cît Domnul se va afla aici, as vrea sa-mi petrec timpul alaturi de El ca sa mai aud si ca sa mai pot vedea cîte ceva! Sa nu fac nici aceasta?“
        Spun cei doi: „Acest lucru îl poti face, cu toate ca Domnul nu va vorbi si nici nu va înfaptui nimic extraordinar, pentru ca oamenii aici sunt aproape fara credinta si cred ca Domnul este un fel de vrajitor. Voi veti avea ocazii destule, ca sa îi învatati pe acesti oameni adevarul, pentru care Domnul nu va tine departe de voi rasplata. Astazi, mai spre seara va veni si Roban la voi si va va aduce marturii importante despre Domnul Iisus si voi veti avea în el un învatator inteligent si întelept; caci Roban este unul dintre spiritele puternice printre voi.“ - Dupa aceste cuvinte se departeaza îngerii si se întorc înapoi în compania noastra.

55. Relatia dintre popoare spre suveran.

        Acum Ma întreaba Cireniu, daca ar fi sfatuitor sa ridice legea cea grea rostita de el împotriva fariseilor, batrînilor, levitilor si învatatilor, caci dupa parerea sa erau convertiti acestia.
        Spun Eu: „Atunci, cînd ai dreptul sa emiti o lege, nu trebuie prea repede sa pronunti alta! Daca este rostita o lege, atunci nu trebuie sa te grabesti prea tare, sa ridici legea o data rostita; caci atunci trebuie respectat sfatul înteleptului. Iata, daca tu emiti o lege noua, atunci ti vei face dusmani pe aceia, care se încadreaza în acea lege; daca ridici însa acea lege, atunci nu îti va multumi nimeni, ci în ochii lor tu îti vei arata slabiciunea, ei vor triumfa si vor spune: ‘Uite-te la acest tiran! Pentru ca el vede numarul mare al dusmaniilor sai, vrea sa-si recîstige prietenia poporului prin ridicarea acestei legi! Dar el nu îsi va gasi prieteni în popor; caci cine a fost o data un tiran, acela va fi si pentru o a doua oara unul, daca ajunge din nou la putere!’
        Si de aceea este mai bine sa se lase o lege asa cum este, decît sa fie ridicata; dar pentru aceasta se poate lasa în secret deoparte legea si atunci cînd se vor întîmpla abateri de la aceasta, atunci pedeapsa sa fie mai blînda. Daca vine un alt suveran are libertatea, sa ridice cu totul legile pe care le-a înfiintat celalalt si sa înfiinteze pentru duhul poporului altele mai blînde. Ar trebui sa se întîmple ca ei sa vina si sa te roage, ca tu sa lasi o parte crunta din acea lege deoparte, dar tu poti face aceasta cu retinerea, ca vei actualiza cu strictete legea, daca se vor vedea urme a unei urmariri rautacioase, pentru care a fost emisa acea lege!
        Iata, aceasta este desteptaciunea, cu care oricare suveran ar trebui sa-si conduca poporul, daca el vrea sa conduca fericit! Un suveran amortit si tolerant va ajunge la convingerea trista, ca prin toleranta sa prea mare i s-a urcat poporul în cap!
        Caci popoarele se comporta cu suveranul sau ca si un copil cu parintii sai. Parintii severi si întelepti vor avea tot timpul copii buni, ascultatori si muncitori, care îsi vor respecta si îsi vor iubi parintii, în timp ce parintii toleranti vor avea copii care le vor creste peste cap si la sfîrsit îi vor alunga din propria lor casa.
        Dragoste serioasa si întelepciune este o lege vesnica; cine va actiona dupa aceasta, nu face vreun pas gresit si fructele vor fi gustoase si bune. M-ai înteles tu acum întru totul?“
        Spune Cireniu: „Da, Domnul meu, întru totul si asa a fost tot timpul pe acest pamînt. Un suveran bun si tolerant îsi pune prea repede capat suveranitatii sale; dar si unul tiran si strict nu prea ramîne mult timp în pozitia sa. Eu cred, ca undeva în mijlocul acestor exterme domneste întelepciunea, fericirea si taria permanenta!?“
        Spun Eu: „Da, da, asa este: în mijloc, asa cum ti-am aratat Eu tie!Dar acum sa mergem iarasi acasa; caci este deja tîrziu dupa amiaza!“
        IntreabaCorneliu: „Dar Doamne, ramîn aici sa doarma acesti cetateni batrîni? Acesti oameni ar fi putut ramîne acasa pentru a sarbatori laudabil sabatul, ca ei sa nu deranjeze prin sforaitul lor tare pe cei care mai sunt aici prezenti! Caci este de batut cîmpii, cum sforaie acesti oameni, - o aparitie, care îmi este în cel mai mare grad neplacuta! Eu pot sa suport multe, dar sforaitul unui om ma poate duce la marginea disperarii!“
        Spun Eu: „Lasa, lasa acum! Atîta timp cît ei sforaie, nu comit nici un pacat! Este bine ca ei sforaie acum; caci daca ar fi fost treji, ar fi auzit unele lucruri, de care s-ar fi înfuriat si acest lucru nu ar fi fost bine! Dar pentru ca au dormit adînc, nu au auzit si nu au vazut nimic din cele întîmplate aici si de aceea ei nu s-au enervat; si iata, acest lucru este bun! Dar acum sa mergem si sa-i lasam pe acesti oameni sa doarma!“
        Apoi am început sa ne miscam spre usa; dar fariseii si cei mai batrîni s-au dus în graba la usa, care era pe jumatate deschisa si au deschis repede întreaga usa mare si au spus: „Doamne, scris este: ‘Deschideti usile larg si portile departate, ca împaratul slavei sa intre! Cine este însa acest împarat? Acesta este Iehova Savaot! Acestuia de la noi toti sa-I fie toata mairea, toata slava si toata cinstea din vesnicie în vesnicie!’“
        Si Cireniu spune cu o mina prietenoasa: „Da, asa este si sa ramîna pe veci! Domnul sa fie totdeauna cu voi!“
        Si ei striga: „si cu duhul tau, ca tu sa ne fii îndurator, ca si El! Pentru ca legile tale ne-au apasat tare pîna acum, mai rau decît moartea; dar, deoarece noi însine am devenit acum pe deplin ucenicii Lui si ne impunem pe viu însasi legile tale, de aceea sunt legile tale dure pentru noi asa, de parca n-ar mai fi. Dar noi îti multumim totusi pentru tocmai aceste legi; pentru ca fara ele noi am fi putut deveni usor tradatori a acestei treburi foarte sfinte! De aceea, noi nici nu te mai rugam acum pentru anularea legilor dure date; pentru ca noi însine, ca fiind cu tine de-o potriva gînditori, credinciosi înfaptuitori, le anulam tocmai prin actionarea si neactionarea noastra foarte proprie pîna la ultima virgula, pentru toate timpurile timpurilor!“
        Spune Cireniu: „În aceasta privinta va este legea si din partea mea anulata si eu cred în sigura speranta, de a nu mai fi nevoi niciodata sa va înnoiesc aceasta lege dura. Nu va mai lasati niciodata de aceea dusi în eroare si urmati cu severitate, ceea ce v-au sfatuit cei doi îngeri ai lui Dumnezeu, caci asa vom ramîne noi cei mai buni prieteni în Dumnezeu Domnul si guvernarea mea nu va va apasa! Si daca s-ar arata sub conducerea noul superior al scolii voastre, ca el ar vrea sa va persecute în oricare forma din cauza, ca voi sunteti prieteni ai lui Iisus, Domnul din vesnicie si în acelasi timp prieteni ai romanilor care vor sa va faca bine, atunci voi veti gasi într-adevar calea pîna la mine, - si atunci vor fi acele masuri într-adevar luate, prin care drepturile voastre fizicie si mai ales cele duhovnicesti vor fi cel mai bine protejate! Si acum va spun înca o data: Domnul sa fie cu voi!“
        Si toti striga iarasi: „si cu duhul tau pe veci!“
        Dupa aceea fac ei o plecaciune adînca în fata noastra si noi mergem pe usa larg deschisa si ne ducem acasa, unde ne asteapta o gustare buna, constînd din pîine, vin si tot felul de fructe dulci si pe deplin coapte. Noi ne asezam la masa, multumim si mîncam încetul cu încetul, ceea ce poarta mesele, - ramînem însa în acelasi timp sezînd la mese pîna la asfintit în tot felul de cuvîntari si discutii constructive.

56. Roban si Kisjonah ne relateaza întîmplarile lor.

        Aproape de asfintit, ajunge Roban din Kis, însotit de Kisjonah, la casa Mea, îi saluta deja din departare pe toti; pe care îi întîlneste si Kisjonah vine tocmai de asemenea în graba cu bratele deschise la Mine, Ma saluta mai ales pe Mine într-un mod într-adevar foarte prietenos cu lacrimi în ochi si o saluta dupa aceea dupa un rastimp de-abia pe fiica lui, care îl tinuse deja de mult timp de mîna si aplica multe saraturi asupra acesteia; tot asa l-a salutat el si pe ginerele lui, pe Corneliu si cînd afla el de-abia, ca romanul stralucitor care sta lînga Mine este guvernatorul de frunte Cireniu, atunci el îl roaga pentru iertare, pentru ca l-a trecut cu vederea!
        Dar Cireniu cuprinde foarte emotionat mîna lui Kisjonah, o tine apasata pe pieptul sau si spune foarte tare: „Nu tu pe mine, ci eu pe tine trebuie sa te rog sa ma ierti, ca nu te-am salutat mai înainte; dar ca scuza sa fie faptul, ca nu te-am cunoscut personal! Pentru ca pe lînga Domnul Iisus, caruia fireste ca i se cuvinte Lui singur toata slava si toata cinstea, îti sunt si eu dator, tu barbat credincios si cinstit, cu o multimire niciodata de secat; pentru ca printre toti oamenii acelei împrejurimi ai contribuit tu decis cel mai mult la faptul, ca am fost salvat dintr-o nedumerire, care m-ar fi costat altfel într-adevar desigur viata! Aceasta îmi este într-adevar o mare bucurie, sa te cunosc pe tine, tu prietenul meu foarte demn de stima, acum personal.“
        Kisjonah este acum iarasi o data foarte fericit si ne povesteste multe, din ceea ce el traise între timp si ne povesteste la sfîrsit si faptul, ca el l-a vizitat pe Sichar împreuna cu Roban cel destul de cinstit si batrîn si a vorbit acolo multe cu Jonael, Jairuth si foarte multe lucruri cu Archiel, care traieste si actioneaza acum foarte natural ca un om, asa încît unui strain nu i-ar putea veni în gînd nici în vis, ca s-ar afla în spatele sau o fiinta curat duhovniceasca.
        Tot asa l-a vizitat el si pe doctorul Joram si casa acestuia minunat nemaipomenita precum si pe femeia acestuia draga si minunata si a auzit de la cei doi lucruri foarte minunate; si Roban ar fi fost pretutindeni doar ochi si urechi si nu s-ar fi putut minuna îndeajuns despre toate; si cînd a fost el asa destul de puternic emotionat, atunci ar fi spus el mereu ca pentru sine: „da da, sînge si viata pentru maestrul Dumnezeiesc din Nazaret! Pentru ca El nu poate fi un om, ci El trebuie sa fie Dumnezeu Insusi, caci altfel, nu i-ar fi posibile asemenea lucruri!“
        Cînd Kisjonah povestea înca astfel, a venit Roban la Mine si nu spune nimic decît: „Doamne, eu sunt al Tau si nici o putere, în afara de vointa Ta singura, ma poate desparti de Tine!“
        Spun Eu: „Eu am stiut aceasta într-adevar dinainte, ca tu vei fi unul dintre cei ai Mei; dar tu înca nu stii, ca acum si toti fratii tai si împreuna slujitori cu tine apartin de cei ai Mei, fara sa înceteze din aceasta cauza, sa fie în fata lumii, ceea ce ei au fost mai înainte, - tot asa si tu vei ramîne deocamdata, ceea ce ai fost tu, atîta timp, pîna ce noul superior al scolii, care va prelua poimîine slujba lui Iair, se va fi tocit putin.
        Fratii tai te vor initia însa într-adevar în toate, ce ai tu de a face, de a vorbi si cum sa te comporti fata de noul superior, care va începe, ce-i drept, la început sa mature cu o matura foarte stufoasa; dar nu va dura o jumatate de an si voi veti putea înfaptui totul cu el pentru oarecare bani, deaorece el nu are nici o credinta fata templu, ci deocamdata numai fata de bani; apoi va fi el însa într-adevar în stare sa si creada în ceva mai bun. - Dar, acum, mergi la fratii tai si înstiinteaza-i despre toate, ce ai vazut si ai auzit!“
        La aceste cuvinte ale Mele se recomanda Roban la Kisjonah, multumindu-i pentru tot binele ce i l-a facut si spune la sfîrsit: „Asemenea lui Kisjonah s-ar mai gasi pe pamînt într-adevar putini! De aceea esti tu singurul, care a nimerit si a gasit inima mea! Domnul sa te binecuvînteze pentru tot binele, pe care mi l-ai acordat mie si o mie altora!“ - Dupa aceste cuvinte se apleaca el adînc în fata noastra si merge grabit la fratii lui, care mai sunt astazi înca adunati în sinagoga - însa fara cei care dorm, care acusi dupa plecarea noastra au fost îndepartati  din sinagoga. El este primit surpinzator de prietenos si ei îsi marturisesc acum unul altuia cu cugetul fericit si vioi cu mirare peste mirare totul, ce ei au trait, auzit si vazut.
        Noi suntem însa de asemenea binedispusi; pentru ca Kisjonah nu venise singur, ci cu mai multe animale de carat foarte încarcate si cu calauzele acestora si a adus vin, faina, brînza, pîine, miere si o gramada dintre cei mai alesi pesti în stare de afumare, asa încît mama Maria de-abia avea loc, sa depoziteze toate cele aduse.
        A fost de aceea rugat un vecin, sa pastreze cu grija surplusul în camara lui mare de alimente, ceea ce a si facut el atunci, cu toate ca tocmai nu prea cu placere din curata politete, deoarece era el tot timpul un zgîrcit însetat de cîstig. Dar, deaorece Kisjonah i-a oferit si i-a dat atunci doua monede de aur pentru osteneala si politetea lui, asa ca a fost el imediat bine intentionat si peste masura de servant si s-a lovit în ducerea sacilor, deoarece se facuse deja tare întuneric, o data tare de ucenicul Ioan. Acesta i-a spus însa: „Prietene, fii atent în rîvna ta platita, caci altfel vei pricinui tu o paguba pentru tine si pentru ceilalti! Fericit ai fi tu însa, daca ai fi tu pentru împaratia lui Dumnezeu, care a venit chiar asa de aproape de tine, asa de ostenit ca pentru cele doua monezi mizere de aur si tu nu te-ai lovi la aceasta de nimeni! O marea orbire, care nu poate si nu vrea niciodata sa recunoasca, ceea ce este cel mai mare!“
        Vecinul nu s-a lasat însa conturbat, a îndeplinit munca lui stabilita si nu se mai interesa de nimic altceva.
        Atunci a întrebat Ioan: „Doamne, este, asadar, totusi posibil, ca un om sa poata avea asa de multa tîmpenie în trupul sau si în sufletul acestuia?“
        Spun Eu: „Lasa-l sa plece! Exista asemenea acum multe mii în tara iudeilor, care sunt aici mai prosti si mai încapatînati decît un magar! De aceea li se si cuvine însa numai plata unui magar!“
        Despre aceasta s-a format un mic rîset printre companie, pe care Philopold l-a ridicat înca mai mult cu observatia lui foarte potrivita si a dovedit, cum un om este în stare sa vada de obicei totul mai bine decît exact ceea, ce îi este în fata ochilor lui! Si toti au admirat dialectica lui (arta de vorbire) foarte excelenta.
        Dupa aceasta scena ne-am ridicat noi însa de la masa si ne-am dus acusi la odihna.

57. Slujba lumeasca a unui înger. Învelisul de globa.

        Toţi şi-au luat acum aşternutul lor în posesie şi au dormit pînă în dimineaţa luminoasă; şi Eu M-am odihnit şi am dormit cîteva ore. Cei doi îngeri, însă, au îndeplinit în noapte treaba lor de conducere a lumii şi au şi fost deja iarăşi la noi la răsăritul soarelui, veniră la Mine,  mulţumiră şi spuseră: „Doamne, totul este în cea mai mare ordine în întreg omul mare al lumii. Sorii principali de mijloc se află nemişcaţi pe poziţiile lor şi rotirile lor sunt la fel; traiectorile sorilor principali de mijloc de rangul doi sunt nemişcate, traiectorile sorilor de mijloc de a treia clasă în jurul celor de-a doua sunt tocmai şi ele în cea mai mare ordine, tot aşa şi sorii de mijloc de clasa a parta cu sorile lor planetare de zece ori o sută de mii, pe ici pe colo mai mult şi pe ici pe colo mai puţin, - precum Tu, o Doamne, ai pus măsura din începutul străvechi! Sorii planetari nenumăraţi de mulţi însă cu plantele şi lunile lor mici, cel mai adesea fără lumină depind oricum de ordinea sorilor mari de cîrmuire şi astfel este în acest înveliş de globă* totul în cea mai mare şi cea mai bună ordine şi noi avem de aceea voie iarăşi aici la Tine, Tată sfînt şi la copiii Tăi nouă foarte scumpi, să petrecem o zi luminoasă.“ (*’Inveliş de globă’ este denumirea concentrării a decilioane ori decilioane de sori, care ca sori centrali de clasa întîia, a doua, a treia şi a patra cu nenumărat de mulţi sori planetari, cum este unul şi pămîntul nostru, se mişcă toţi în orbite mari şi vaste în jurul unui punct central comun, nemăsurat de mare, care este şi un soare de mijloc principal aproape nesfîrşit de mare. - Dar nenumărat de multe asemenea învelişuri de globă, care se află pentru noi oamenii în neimaginabil de largi depărtări unul faţă de celălalt şi care umple spaţiul veşnic nemărginit, poartă numele comun de ‘marele om al lumii’. - Aceasta pentru înţelegerea mai uşoară a relatării de dimineaţă a celor doi îngeri către Iisus, Domnului nemărginirii.         Jakob Lorber. )
        Spun Eu: „Foarte bine, petreceţi însă bine fiecare minut prin tot felul de învăţături folositoare; pentru că copilaşii Mei necesită încă mult acestea!“
        Cei doi îngeri păşesc acum înapoi foarte veseli şi prea fericiţi şi o salută pe Maria şi apoi pe ucenici, pe Cireniu, Corneliu, Faustus, Iair, pe Kisjonah şi pe Borus. Cireniu însă, care auzise ceva despre cei mulţi sori, i-a întrebat de îndată pe cei doi, despre ce sori ar fi vorbit ei aici cu Mine, deoarece el ar cunoaşte numai un singur soare.
         Cei doi spun însă foarte iubitori: „Cel mai drag prieten şi frate în Domnul, să nu doreşti să ştii, ceea ce îţi este acum imposibil să înţelegi şi de la care lucru mîntuirea sufletului tău nici nu depinde de loc; pentru că, ceea ce noi am vorbit cu Domnul, te-ar omorî, dacă tu ai înţelege şi admite în acea măsură, cum noi trebuie s-o înţelegem şi s-o admitem tot timpul. Pentru că aşa de multe stele cîte vezi tu într-o noapte frumoasă şi încă multe altele, pe care ochiul tău nu le poate vedea din cauza prea marii depărtări a lor de aici, sunt numai lumi solare de o mărime nemăsurabilă pentru mintea ta. Acel soare pe care îl vezi tu, este unul dintre cei mai mici sori planetari; el este însă totuşi deja de peste o mie de ori o mie mai mare decît acest pămînt. Aşadar, imaginiază-ţi atunci de-abia un soare central de numai a patra clasă de gradare, împrejurul căruia cel puţin de zece ori o sută de mii de asemenea sori planetari işi croiesc drum în cercuri largi  împreună cu planetele lor sau pămînturi mici fără lumină, precum este unul acela de tine locuit! Circumferinţa lor este pentru sine singură aşa de mare ca suma tuturor circumferinţelor a toţi sorii planetari şi pămînturile şi lunile lor rotindu-se în jurul lui înmulţit cu o mie. - Spune-ne, prietene, poţi tu acum să-ţi faci într-adevăr o noţiune despre o asemenea mărime?“
        Spune Cireniu: „Cei mai dragi slujitori ai lui Dumnezeu, eu vă rog, să nu-mi mai faceţi despre asta nimic altceva cunoscut; pentru că asta începe să mă cuprindă foarte ameţitor! Cine şi-ar fi putut vreodată închipui aşa ceva chiar şi în vis? Şi voi puteţi toată aceasta s-o cuprindeţi aşa oarecum cu o privire? Ce putere şi ce adîncime a înţelepciunii Dumnezeieşti trebuie să sălăşluiască în voi! Dar pentru că eu sunt deja aşa de plin de dorinţa de a cunoaşte, de aceea spuneţi-mi încă la aceasta într-un mod foarte general, ce este, aşadar, de fapt în sorile aşa de nesfîrşit de mulţi şi de nesfîrşit de mari!?“
        Spun cei doi: „Ceea ce vezi tu pe acest pămînt, aceasta şi asemănătoare într-un mod fireşte mult mai ales şi adesea şi într-unul cu proporţii uriaşe mai mare poţi tu găsi şi pe o lume solară mare. Oameni, animale, plante de tot felul sunt acolo ca şi aici, la aceasta clădiri de locuit peste măsură de mari şi nedescris de minunate, faţă de care templul din Ierusalim şi palatul împăratului din Roma sunt cele mai mizere căsuţe de melci şi pretutindeni este Domnul acest Unul veşnic singurul şi făcător continuu din veşnicie!“

58. Raportul oamenilor pămînteşti cu Tatăl ceresc.

 Atunci cînd Cireniu aude aceasta, spune el cuprins de un foarte mare respect profund: „Prieteni şi slujitori ai Domnului, acum ştiu de-abia, cine este Domnul şi cine sunt eu! Eu sunt total nimic şi El este nesfîrşit totul! Numai că nu înţeleg aroganţa noastră omenească, care poate vorbi cu El aşa de simplu, de parcă ea ar avea pe cineva asemenea ei în faţa ei!“
        Spun cei doi îngeri: „El Insuşi vrea aceasta astfel; pentru că copiii au dreptul din veşnicie, să vorbească cu Tatăl după plăcerea inimii lor! Nu întreba de aceea de lucruri şi relaţii prosteşti; pentru că tu nu ai nici o influenţă asupra faptului, că eşti un om, ci numai Acela singur, care te-a făcut aşa, cum eşti tu, din Sine Insuşi nu s-a legat la aceasta de sfatul nimănui decît de cel foarte propriu al Lui. Cum ar fi putut, însă, să întrebe El şi pe altcineva decît numai singur pe Sine Insuşi, deoarece înainte de El n-a fost de faţă în toată nemărginirea  nici o fiinţă?!
        Dacă în consecinţa acestui lucru vorbeşti tu cu El ca şi cu cineva asemenea ţie, atunci faci tu foarte bine; pentru că Dumnezeu nu are pe nimeni în afară de Sine, cu care ar putea vorbi. Dar făpturile Sale, care sunt din El, sunt aşa lăsate la latitudinea lor, că ele pot vorbi acum cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu ei ca un om cu un altul şi este în consecinţă pe deplin în ordine, că tu vorbeşti cu El ca şi cu cineva de seama ta; pentru că făptura este vrednică de făcătorul ei şi făcătorul de făptura Sa.
        Fiecare făptură este doară un martor al atotputerniciei, înţelepciunii şi dragostei lui Dumnezeu şi fără puterea Lui nu este în stare nici un duh încă cît se poate puternic, să creeze ceva din sine însuşi, ci aceasta poate numai Dumnezeu singur! Dar, deoarece fiecare făptură este un martor a atotputernicie, înţelepciunii şi dragostei Dumnezeieşti, cum să nu fie ea atunci vrednică de făcătorul ei? - Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Cireniu: „O voi slujitori prea înţelepţi ai atotputernicului Dumnezeu, cît de tare limpede şi raţională este totuşi învăţătura voastră foarte înţeleaptă! Da, aşa este! Omul nu are într-adevăr de a se ruşina de ceea ce este el; pentru că el este chiar cea mai adevărată operă de artă a făcătorului, dacă trăieşte după voinţa lui Dumnezeu liber cunoscută. Dar cînd un om acţionează împotriva voinţei lui Dumnezeu, atunci sunt eu de părere, că el se strică pe sine însuşi nu mai poate corespunde cu ceea ce a fost el la începutul începutului şi ceea ce trebuie să fie veşnic şi să rămînă.
        Şi aşa trebuie, aşadar, să fie păcatul o procedare împotriva ordinii din începuturi a lui Dumnezeu, prin care procedare se strică omul care este presupus să devină însuşi făcător în natura lui presupusă să devină asemănător cu Dumnezeu în părţile lui de formare şi prin aceasta se face pe sine însuşi nedemn, de a fi o făptură a maestrului veşnic, atotputernic!“
        Spun îngerii: „Aici ai tu pe deplin dreptate! În măsura în care rămîne într-adevăr fiecare om o operă de artă demnă de Dumnezeu, în timp ce în forma lui, aptitudinea, capacitatea şi a libertaţii vii este el orecum o maşină pură, în care duhul se poate exprima liber şi viu.
        Dar în ceea ce priveşte educaţia morală a inimii sale şi a sufletului său în sine însuşi într-un mod necesar lăsată la latitudinea lui, se poate el însuşi înjosi pînă la o nemernicie a iadului şi comite tocmai prin aceasta cel mai mare păcat, pentru că în sine însuşi prin sine însuşi schimbă cea mai înaltă operă de artă a lui Dumnezeu într-o opera ratată, sărăcioasă, de Dumnezeu nedemnă, după care atunci pe Dumnezeu Insuşi îl costă o mare osteneală şi o răbdare niciodată de a putea fi măsurată, pînă ce din opera ratată devine iarăşi o operă de artă.
        Din cauza a nespus de multe opere de artă prin ele însăşi ratate a venit tocmai de această dată maestrul Insuşi în această lume, pentru a aduce pentru toate timpurile aceste multe opere în regulă, care s-au stricat prin ele însăşi! Dar se vor strica operele şi de acum încolo; de aceea, însă, va întemeia El pe această lume o nouă instituţie, în care toate operele stricate se vor putea pune în ordine din sine însuşi. Dar cine nu va vrea să se folosească liber din sine însuşi de această instituţie, acela va rămîne veşnic stricat, dacă voinţa lui nu se va mai schimba niciodată! Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Cireniu: „şi acest lucru îl înţeleg pe deplin şi sunt tocmai de aceea de părere, că va trebui obligat omul prin legi alese, dar dure, să facă uz deplin de această instituţie!“
        Spun îngerii: „Se va întîmpla, ce-i drept, aşa ceva într-adevăr, dar omenirii îi va folosi puţin; pentru că numai acel lucru singur îi foloseşte omului, ce face el liber din sine însuşi. Toate celelalte îi sunt spre cea mai mare pagubă.
        Pentru că, dacă omul ar putea fi desăvîrşit printr-o oarecare constrîngere ori din afară sau dinăuntru, atunci am avea noi putere pînă peste cap, să-i legăm pe toţi oamenii şi să-i obligăm, că ei vor fi imposibil vreodată iarăşi în stare să acţioneze împotriva oricărei legi! Dar prin aceasta vom produce din omul, care este presupus să fie în toată libertatea pe deplin asemănător cu Dumnezeu, numai o maşină tăcut însufleţită, care pe sine însuşi s-ar putea îndemna vreodată tot aşa de puţin spre activitatea liberă, corespunzătoare - ca şi sabia dreptăţii încă cît se poate de ascuţită, fără să fie mînuită de o mînă antrenată!
        Din acestea poţi tu însă să vezi foarte limpede, că nu se poate ajunge pe veci la vreo socoteală cu o constrîngere, ci numai cu adevărată învăţătură şi atunci, după aceea, cu libera autodeterminare conform învăţăturii auzite, prin care i se face fiecăruia cunoscut calea bine iluminată a ordinii lui Dumnezeu în toate direcţiile, de a acţiona şi a proceda. - Înţelegi tu şi aceasta?“

59. Despre bătălia mare în om.

        Spune Cireniu: „Da şi acest lucru îl înţeleg, din păcate; căci eu nu văd prea multe succese! Unde sunt acei oameni şi cîţi sunt dintre ei capabili să primească şi să înţeleagă această învăţătură? Şi cîţi mai sunt din numărul învăţaţilor, care posedă în mare măsură voinţa puternică şi să înfăptuiască după învăţătura primită? Eu aliniez aici o mie de învăţaţi şi dau tot ce am, dacă se găsesc printre aceştia zece, care au o voinţă plină şi curaj - mai ales printre masele populaţiei fanatice, superstiţioase -, să pună în practică învăţătura auzită şi bineînţeleasă! Căci ce le-ar folosi lor, să pună în practică învăţătura înţeleaptă şi plină de adevăr, dacă în următoarea zi sunt strangulaţi în chinuri de fanaticii crunţi şi groaznici?!
        Voi sunteţi într-adevăr nemărginit de înţelepţi şi sunteţi slujitori măreţi ai celui mai Inalt, dar eu vă spun ca un om experimentat al legii: fără vreo anumită forţare nu va avea o intrare  adevărata învăţătură dumnezeiască! Cel puţin trebuie cu forţa schimbată spuperstiţia, căci altfel ar fi păcat, să rosteşti cel puţin această învăţătură la o zi depărtare de aici!
        Noi credem aici într-adevăr cu tărie în adevărul pur, care ni s-a arătat aici din belşug, dar totuşi nu chiar fără o anumită forţă; căci voi doi, Domnul şi faptele Sale sunt un mijloc destul de proeminent de forţare, deoarece nu s-ar afla altfel în acest loc o mie de ascultători şi urmaşi ai acestei învăţături. Şi pentru că aceste mijloace de forţare nu ne-au schimbat încă în nişte maşinării, cum vă poate dovedi îndeajuns discursul meu, atunci nu poate să fie atît de dăunător pentru oameni un mijloc de forţare exterior, iar după această nouă învăţătură din ceruri se pot ridica ei spre a deveni adevăraţi copii ai lui Dumnezeu!“
        Spun cei doi îngeri: „Tu ai dreptate într-un fel şi mijloacele de forţare exterioare nu vor rămîne la marginea drumului; dar tu vei ajunge prin aceasta la convingerea, că o forţare exterioară este cu mult mai dăunătoare decît unul invizibil interior! Deoarece Satana se foloseşte de mijloacele de forţare exterioare, pentru a menţine superstiţia rea; dar dacă noi ne folosim la răspîndirea învăţăturii de mijloacele lui Satana şi ne luăm astfel după urmele sale, - Intrebare: ce am putea cîştiga noi spre binele veşnic al oamenilor?
        Cu focul, sabia şi vărsare multă de sînge şi-a croit tot timpul necredinţa poarta şi drumul în lume; şi dacă cuvîntul pur a lui Dumnezeu merge pe acelaşi drum în lume, poate atunci un om cu doar puţin spirit să recunoască cuvintele de pace ale lui Dumnezeu? Nu va spune el: ‘Dumnezeu, nu-ţi ajunge, că omenirea este chinuită de Satana, deoarece a trebuit să vii şi Tu, Atotputernicule, pe acelaşi drum pe această lume, ca şi el?’
        Iată, tu drag frate şi prieten, cît de nepotrivit ar fi, dacă Dumnezeu s-ar folosi de aceste mijloace pentru răspîndirea învăţăturii Sale spre fericirea oamenilor, de care s-a folosit iadul mereu, pentru a croi o intrare fructelor şi mîncărurilor sale tari, în rîndul oamenilor!
        Da, din păcate va veni un timp, în care se va predica învăţătura modificată a lui Iisus popoarelor cu focul şi cu sabia; dar aceasta va fi un mare rău pentru oameni! - Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Cireniu: „Din păcate înţeleg eu şi aceasta şi mă întreb încă, dacă astfel de calamităţi exterioare nu vor fi protejate de cerurile măreţe şi de ce s-a deschis pentru rău porţiile în această lume!“
        Spun cei doi: „Drag prieten şi frate, dacă posedezi doar puţină înţelepciune, atunci decide, dacă poate exista fără contra un pro! Unde a devenit vreun om fără luptă un erou? S-ar fi luptat, oare, oamenii dacă ar fi fost cu toţii nişte miei credincioşi? Sau ai putea tu să-ţi măsori puterile, dacă nu ar exista obiecte, care s-ar împotrivi puterii tale? Ar putea exista o urcare, dacă nu ar exista şi o coborîre? Sau ai putea tu să faci cuiva un bine, dacă aceasta nu ar ajunge în situaţia, în care ar avea nevoie de ajutorul tău? Ce ar fi o faptă bună, dacă nimeni nu ar avea nevoie de ea? Sau ai putea tu să-l înveţi pe un atotştiutor ceva, care el să nu ştie?
        Iată, într-o lume, unde omul trebuie să devină un adevărat copil al lui Dumnezeu, trebuie să i se ofere toate ocaziile bune şi rele, ca el să poată exercita în măsura întreagă învăţătura lui Dumnezeu!
        Trebuie să fie frig şi cald, ca cei bogaţi să aibă ocazia, să le dăruiască fraţiilor lor săraci şi dezbrăcaţi îmbrăcăminte. Tot aşa trebuie să existe şi săraci, ca cei bogaţi să se antreneze în milostivire şi cei săraci în mulţumire. Tot aşa trebuie să existe puternici şi slabi, ca cei puternici să aibă ocazia, să-i prindă din cădere pe cei slabi şi cei slabi să recunoască în inima lor umili, că sunt slabi. Tot aşa trebuie să existe într-un anume fel proşti şi înţelepţi, căci altfel ar fi în zadar lumina înţeleptului!
        Dacă nu ar exista răul, care ar fi măsura pentru bine, ca să se ştie dacă într-adevăr este bine?!
        Pe scurt, în această instituţie de formare proprie a oamenilor spre a deveni copii adevăraţi ai lui Dumnezeu trebuie să existe multe ocazii pro şi contra, prin care pot să exerseze şi să învăţe oamenii, căci altfel le este imposibil ca ei să devină adevăraţi copii ai măreţului şi ai Atotputernicului!
        Noi îţi spunem ţie: Atîta timp cît omul nu îl alungă din propriile sale puteri pe Satana de pe cîmpul de luptă, nu a ajuns el să devină un copil al lui Dumnezeu! Dar cum să devină el vreodată învingătorul unui duşman, dacă i s-ar lua ocazia, să nu se atingă nici măcar cu un fir de păr de duşman? Da, adevărata împărăţie a lui Dumnezeu costă o luptă mare a libertăţii depline din cauza vieţii veşnice şi de aceea trebuie să vi se dea ocazia pentru luptă între cer şi iad!“

60. Despre folosirea pasiunilor.

        (Îngerii): „Aşa vei găsi că anumite pasiuni îl stăpînesc pe om. Unul simte în el necesitatea, să posede totul, ce are numai o oarecare valoare; evident că este zgîrcenie, care este o greutate. Şi iată, acestei greutăţi trebuie să-i mulţumeşti călătoria cu corabia; căci doar oameni care umblă după cîştiguri au putut găsi mijloace, prin care să poată ei să treverseze marea întinsă, pentru a căuta, dacă peste mare mai există ţări, care sunt nespus de bogate. Şi iată, după multe primejdii trăite şi nenumărate chinuri ajung ei în sfîrşit pe un ţărîm nelocuit de peste mare. Primejdiile trăite le-a amortizat setea de cîştiguri şi i-a lăsat fără curaj pentru întoarcerea acasă; ei rămîn acolo, unde i-a purtat vîntul, îşi construiesc cabane şi căşi prin acest fel se umple acel ţărîm, pînă mai înainte pustiu. - Acum decide tu însuţi, dacă oamenii, fără acea dorinţă de cîştiguri, ar fi descoperit vreodată acel ţărîm străin!?
        Să luăm pasiunea simţurilor cărnii. Gîndeşte-te că aceasta nu ar fi şi imaginează-ţi omenirea aşa de ceresc de inocentă şi ţie îţi vor fi pe plac pînă la adînci bătrîneţe fecioarele şi feciorii. Dar gîndeşte-te că toţi oameni sunt într-o stare atît de inocentă şi spune tu însuţi: Cum va arăta ordinea reproducerii a lui Dumnezeu? Tu vezi prin aceasta, că şi această pasiune trebuie să locuiască în om, căci altfel ar deveni pămîntul gol! Că oamenii mai exagerează de multe ori într-o pasiune sau alta, aşa cum învaţă experienţa zilnică, este bineînţeles adevărat şi o astfel de exagerare este împotriva ordinii lui Dumnezeu şi prin aceasta, un păcat. Dar este mai bine exagerarea împotriva ordinii dumnezeieşti decît stîrpirea totală a acesteia.
        Toate forţele care îi sunt dăruite omului şi care la început se arată ca fiind pasiuni greu de înfrînat, trebuie să fie capabile să se dezvolte în jos sau în sus, căci altfel omul ar rămîne într-o apă călduţă şi s-ar scufunda într-o indolenţă urît mirositoare.
        Noi îţi spunem: nimic nu îţi poate da o dovadă mai bună despre viitorul omului decît cea mai mare greutate în faţa celei mai mari inocenţe; căci de abia din aceasta se poate vedea, cîte capacităţi nenumărate le sunt date oameniilor de pe aceste pămînt! De la cel mai înalt cer a lui Dumnezeu, care şi pentru noi îngeri este deschis, pînă în cel mai adînc iad este calea omului; şi dacă nu ar fi aşa, nu ar putea niciodată omul să ajungă să devină un copil a lui Dumnezeu!
        Noi avem de-a face cu oamenii a nenumărat de multe pămînturi; dar ce diferenţă între aici şi acolo! Acolo le sunt aşezate bariere oamenilor atît în felul natural cît şi în cel spiritual, peste care doar foarte greu ei pot face un pas. Voi însă, oamenii de pe această planetă aveţi tot aşa puţine bariere în duh ca şi Însuşi Domnul şi puteţi face, ce doriţi voi. Voi puteţi să vă ridicaţi la cea mai înaltă locuinţă a lui Dumnezeu, dar pentru aceasta puteţi să picaţi şi mai adînc decît Satana, care a fost o dată şi el un spirit liber creat din Dumnezeu; şi pentru că a căzut, a trebuit să pice în adîncurile stricăciunii, din care el nu va găsi pe veci întoarcerea, pentru că greutăţii din partea lui Dumnezeu îi este dată o capacitate de desăvîrşire tot aşa de nesfîrşită ca şi virtuţii.“

61. Despre valoarea vointei libere.          

        (Spun cei doi îngeri:) „Prin urmare depinde la oamenii de pe acest pamînt totul de vointa libera si de învatatura din propria initiativa; care este deja asa formata de la Domnul, ca la prima rostire a acesteia este pe întelesul tuturor; si prin aceasta nu se poate scuza nimeni ca el nu a înteles învatatura. Caci ‘iubeste-L pe Dumnezeu mai presus de toate si pe aproapele sa-l iubesti ca pe tine însuti!’ este pe întelesul tuturor, asa cum un orb poate pipai totul cu mîinile! Si daca urmeaza într-adevar cineva aceasta învatatura scurta si atotcuprinzatoare, atunci este si asa ghidat de Însusi Domnul cu întelepciune în inima sa si poate deveni un învatator pentru aproapele sau. Si asa poate unul pe altul sa-l traga asa de sus, pîna cînd Domnul îl prinde si îl creste spre a deveni un adevarat copil al lui Dumnezeu.
        Aceasta este însa adevarata raspîndire a învataturii sfinte în ordinea cerului; totul ce este deasupra sau mai sus, este rau si primeste doar putin sau deloc binecuvîntare la plantele cerului lui Dumnezeu. - Ai înteles totul?“
        Spune Cireniu: „Da, eu am înteles totul! Eu vad acum foarte bine, spre ce lucruri marete sunt numiti oamenii ai acestui pamînt de la Dumnezeu; doar ca singurul lucru fatal este ca, copiii lui Dumnezeu si cei ai iadului viziteaza într-un fel aceeasi scoala si fiecare pentru sfera lui! Dar eu pricep acum într-adevar, ca nu poate fi altfel, privita din întelepciunea cereasca si profunda. Domnul însa este întelept, bun si atotputernic, ca sa-i dea o data iadului o alta directie! Vesnicia este destul de lunga, pentru a întîlni tot felul de modalitati, prin care copiii împreuna cu ispititorii si îngrijitorii se vor predea la sfîrsit!“
        Spun cei doi îngeri: „Parerea ta depaseste cu mult orizontul nostru de vedere înteleapta! Dar, tu, ca un copil al Domnului, esti mai aproape de Tatal, decît noi fiinte pure si prin aceasta poti tu simti o necesitate dumnezeiasca mai bine în inima ta decît noi; dar atît stim si noi, ca lui Dumnezeu îi sunt posibile toate lucrurile. Dar mai mult nu putem noi sa graim cu nici o silaba.
        Daca vrei sa afli mai multe despre aceste lucruri, atunci adreseaza-te Domnului; Lui îi sunt toate lucrurile pure, care sunt ascunse de vesnicia urmatoare. Dar noi credem, ca El nu-i va spune unui muritor astfel de lucruri, din cauza urechilor fine ale lui Satana. Caci dusmanul are o mie ori o mie de urechi si trebuie sa fii atent în vorba din pricina lui, daca nu cumva vrem sa-l facem si mai rau decît este el deja!“
        Spune Cireniu: „Eu înteleg! De aceea eu nu voi spune nimic Domnului!“
        Spun Eu: „Nu trebuie sa vorbesti tare; caci Eu înteleg, ce vorbesti si întrebi tu în secret în inima ta.“

62. Gîndirea în inima.

        Spune Cireniu: „Doamne, la mine nu functioneaza absolut de loc gîndirea în inima, pentru ca eu am fost obisnuit deja din adolescenta mea, sa gîndeasc cu capul; mie mi se pare aproape imposibil, de a putea gîndi în inima! Cum trebuie asadar sa începi de a putea gîndi în inima?“
        Spun Eu: „Aceasta este chiar foarte simplu si foarte natural! Totul, la ce poti si vrei tu numai sa te gîndesti dupa simtul tau în creierul mare, vine mai înainte din inima; pentru ca fiecare gînd înca cît se poate de neînsemnat trebuie doara sa aiba totusi mai înainte un oarecare impuls, prin care el este provocat într-un mod necesar. Cînd gîndul a fost de-abia produs si stimulat în inima din pricina unei oarecare necesitati, atunci de-abia se ridica el în creierul capului spre examinarea de catre suflet, ca acesta sa puna apoi madularele trupului în miscarea potrivita, ca gîndul interior astfel înfatisat sa devina cuvînt sau fapta; dar ca un om ar putea vreodata gîndi numai în cap, ar fi cea mai pura imposibilitate! Pentru ca un gînd este o creatie curat duhovniceasca si nu poate de aceea sa se formeze niciunde decît numai în duhul omului, care locuieste în inima sufletului si de acolo îl însufleteste pe omul întreg. Cum ar putea însa într-un mod posibil sa se dezvolte vreodata o faptura dintr-o oarecare materie înca cît se poate de subtila (fina), deoarece toata materia, astfel si creierul omului, nu este nimic altceva decît cea mai pura materie si nu poate de aceea niciodata sa devina creator, ci numai faptura?! - Întelegi tu acum într-adevar asa ceva si poti chiar simti deja probabil, ca nici un om nu poate sa gîndeasca ceva în cap?“
        Spune Cireniu: „Doamne, da eu simt aceasta acum foarte pe viu! Dar cum se poate asadar una ca aceasta? Mie mi se pare acum într-adevar asa, ca eu am gîndit dintotdeauna doar numai în inima! Ciudat! Cum se poate asadar aceasta? Da, eu simt de-a dreptul cuvinte în inima si aceasta, ca cuvinte deja rostite si acum nu mai mi se pare absolut de loc, ca ar fi posibil, sa produci un gînd în cap!“
        Spun Eu: „Aceasta este urmarea foarte naturala a duhului tau continuu devenind treaz tot mai mult în inima, care este aici dragostea fata de Mine si prin Mine fata de toti oamenii.
        La oamenii însa, la care o asemenea dragoste înca nu este trezita, se formeaza gîndurile, ce-i drept, de asemenea în inima, nu sunt însa simtite în aceasta, pentru ca ea este prea materiala, ci de-abia în creier, unde gîndurile inimii se fomeaza metaforic, ca fiind deja mai mult materiale din cauza îndemnului spre fapta si se amalgameaza (amesteca) cu imaginile, care s-au întiparit în tablitele creierului din lumea de afara prin simturile exterioare ale trupului si devin astfel înfatisat el însusi materiale si rele în fata ochilor sufletului si trebuie vazute atunci si ca un motiv al faptelor rele ale oamenilor.
        De aceea trebuie fiecare om sa fie renascut mai înainte în inima si acolo în duh, caci altfel el nu poate intra în împaratia lui Dumnezeu!“
        Spune Cireniu catre Petru care sta alaturi: „Întelegi tu aceasta într-adevar despre renasterea duhului în inima si ce si unde este asa de fapt împaratia lui Dumnezeu, despre care vorbesc încontinuu El si cei doi îngerii si ne promit aceasta ca va urma pentru credinta noastra?“
        Spune Petru: „Fireste ca înteleg astfel de lucruri si daca eu nu le-as întelege, n-as ramîne aici, ci m-as îngriji acasa pentru casa mea. Cerceteaza tu, domn înalt, însa numai în propria ta inima, acolo vei gasi tu într-un timp scurt mai multe, decît ce as putea eu sa-ti explic în o suta de ani!
        Priveste la noi, care am fost primii Lui ucenici si martori, daca vorbim noi cu El în exterior! Si iata, totusi vorbim noi mai multe cu El decît tine si ceilalti multi, care vorbesc prin cuvîntul de putere exterior; pentru ca noi vorbim cu El curat numai în inima si îl întrebam de mii de lucruri si El ne raspunde în gînduri clare, bine dezvoltate si asa cîstigam noi de doua ori. Pentru ca un raspuns al Domnului în inima omului este oarecum deja o parte a vietii sale, în timp ce cuvîntul exterior trebuie sa devina o cota parte a vietii de-abia prin fapta continuata din cauza exercitiului sufletului.
        Si asa poti tu, înaltule domn, sa întrebi, asadar, doara tot în inima ta în ceea ce priveste treaba anumita despre Satan si Domnul îti va pune atunci desigur raspunsul  potrivit în inima ta proprie asa foarte tacut si în secret, ca Satan cel cu multe urechi sa fie imposibill în stare s-o auda! Si în acelasi mod poti tu sa-L întrebi pe Domnul si despre renasterea duhului în inima si despre împaratia lui Dumnezeu si îti va fi împartasit numaidecît cel mai clar raspuns!“
        Spune Cireniu: „Da, acum îmi este limpede, de ce voi - cea ce m-a minunat deja de cîteva ori foarte tare - nu vorbiti cu Domnul aproape niciodata un cuvînt! Asadar, eu voi încerca asta. Daca Domnul va este astfel în secret milostiv, atunci El va putea sa fie aceasta într-adevar si cu mine! Pentru ca faptul ca eu îl iubesc peste toate masurile, dovedeste ca eu pun oarecum între timp în cui tereaba mea de guvernare mare si grea si ma aflu la El si îmi întaresc sufletul  cu fiacare cuvînt  din gura Lui cea mai sfînta!
        Eu cred de asemenea, ca fac mai mult din dragostea pura fata de El si am facut mai multe decît voi toti; pentru ca eu L-am cunoscut deja ca copil gingas si m-am îngrijit în tara pagîna straina pentru El, pentru parintii si fratii Lui! Si în timp ce voi i-ati jertfit numai mrejele voastre de pescari, sunt eu, daca El ar dori s-o accepte, de îndata dispus, sa renunt la toate maririle mele lumesti si sa-L urmez atunci foarte credincios ca cel mai neînsemnat dintre voi toti si sa arunc viata mea la cos pentru El si pentru voi toti, precum am facut-o eu deja de cîteva ori, lasînd deoparte ceea ce ar fi putu veni foarte usor din aceasta cauza peste mine din partea Romei!
        Daca fac însa toate acestea din dragoste pura fata de El, atunci ma va considera El doara totusi într-adevar si ca fiind de demn de milostivirea, pe care vi-o da voua în masura asa de bogata!?“
        Spun Eu: „O ai chiar deja, cel mai scump prieten si frate al Meu! Ceea ce ai tu însa, aceea tu doara nu mai trebuie s-o cauti si nu mai trebuie sa te înfierbîntezi, de parca tu înca n-ai avea-o! Fii de aceea numai linistit acum si încearca o data în inima ta, de a Ma întreba de orice si Eu îti voi pune clar, limpede, întelgator si binereceptibil raspunsul în inima ta, care Ma iubeste într-adevar mai presus de toate!“

63. Despre readucerea a ceea ce este pierdut.        

        La acest sfat al Meu întreaba Cireniu despre Satan, ce va fi odata cu el si daca din partea acestuia este vreodata imaginabila o reîntoarcere.
        Si Eu îi pun urmatorul raspuns în inima lui: „Ceea ce se întîmpla aici, se întîmpla din pricina lui: Cine este pierdut, este cautat si celui prea bolnav îi este oferit un leac, dar vointa acestuia ramîne libera si trebuie sa ramîna libera, pentru ca a opri vointa lui, ar însemna a transforma întreaga faptura aproape nesfîrsit materiala si toate elementele ei în cea mai tare piatra, în care nu se poate misca viata. Intreaga faptura materiala este duhul mare îndreptat atît de departe pe cît este posibil si acesta este împartit în lumi nenumarate, care însa în numarul lor nesfîrsit conditioneaza totusi fiinta sa completa. Dar din aceasta o singura fiinta sunt luate nenumarate miliarde a miliardelor de fiinte, precum sunt aici cei mai multi oameni ai acestui pamînt si sunt transformate prin puterea, stapînirea, dragostea si întelepciunea lui Dumnezeu în fiinte întregi, asemanatoare cu Dumnezeu si aceasta este o reîntoarcere  s i g u r a  a acelui duh mare!
        Cînd însa toate cerurile si toti sorii vor fi dizolvati într-o sumedenie de oameni, atunci nu va mai  ramîne nimic nici de la acel  u n u  decît al lui „Eu“ pur, care în deplina singuratate dupa timpurile timpurilor va trebui sa se pregateasca spre reîntoarcere, înainte ca el sa se lase prada unei prapadiri încete, vesnice. Atunci nu se va mai roti nici un soare material si nici un pamînt material în spatiul nesfîrsit si vesnic, ci tot si peste tot va umple o creatie noua duhovniceasca si prea frumoasa spatiul vesnic nemarginit cu fiinte libere mîintuite si Eu le voi fi vesnic continuu Tata si Dumnezeu tuturor fiintelor din vesnicie în vesnicie si aceasta stare prea fericita nu va mai avea mai departe niciodata un sfîrsit, va fi atunci o turma, u n staul si  u n  pastor!
        Cînd, însa, vor fi toate acestea astfel, dupa numarul anilor pamîntesti, nu poate fi niciodata determinat! Si chiar daca ti-as face cunoscut numarul, atunci tie îti va fi imposibil sa-l întelegi; si daca ti-as spune si numarul cu aceasta, ca o mie ori o mie asa de multe durate de timp din o mie la o mie de ani vor trece, precum este aici nisip în mare si pe tot pamîntul si cît este aici iarba în toate tarile si pe toti muntii pamîntului si cîte exista aici picaturi în mare, în toate lacurile si fluviile, rîurile, pîrîurile si izvoarele, atunci tu totusi n-ai putea numara toate acestea, pentru a determina timpul limitat de izbavire!
        De aceea, multumeste-te cu aceasta: Tinde tu numai înainte de toate la împaratia lui Dumnezeu si la adevarata dreptate a acesteia, asa vei fi tu trezit de Mine de îndata la viata vesnica dupa moartea trupului si în împaratia duhurilor curate vor trece o mie de ani pamîntesti ca o zi!
        Si prietene, în împaratia Mea duhovniceasca plina de toata fericirea cea mai înalta se va lasa asteptat foarte fericit usor si scurt, ceea ce ti se pare aici nsfîrsit! Acum tu nu poti si nici unul dintre ucenicii Mei sa fie introdus în toata întelepciunea cerului, - atunci însa, cînd tu vei fi botezat dupa ani putini cu Duhul Sfînt din Dumnezeu! Acest Duh te va conduce pe tine si pe toti ceilalti în toata întelepciunea cerurilor. De-abia atunci vei întelege tu totul în cea mai tare lumina, ce trebuie sa-ti fie acum înca întunecat si încîlcit! - Acestea relevate acum tie mentine-le însa tare la tine si nu lasa pe nimeni sa observa ceva despre aceasta; pentru ca asta trebuie înca mult timp sa fie tinut în secret!“
        Cînd Cireniu a receptionat asa ceva în sine, a ramas el foarte tare stupefiat si a spus dupa un timp de reflectare aleasa: „A fost fara dubii cuvîntul Tau, pe care l-am auzit acum credincios si clar ca o vorbire fluenta buna în inima mea; dar sa fie tinuta avertizarea de încheiere într-adevar asa de sever? Unor oameni foarte de încredere, vorbind si gîndind si crezînd sincer li s-ar putea face asa ceva doara totusi cunoscut - cumva numai unele dintre aceste lucruri ca partial destainuite!? Pentru ca asa ceva nu i-ar putea doara totusi dauna nici unui om!“
        Spun Eu tare: „Da prietene, unui om, daca mentine aceasta ca tine pe calea înterioara, fireste ca nu-i dauneaza aceasta, caci altfel nu ti-as fi facut aceasta cunoscut; dar daca multi oameni receptioneaza asa ceva dinafara, atunci le-ar dauna aceasta foarte imens. Cum si de ce, - asta ti-au facut îngerii Mei cunoscut foarte îndeajuns si sa lasam astfel la o parte acest subiect; pentru ca noi mai avem de netezit înca multe alte lucruri de mare importanta, care deocamdata sunt cu mult mai necesare decît aceasta întrebare a ta, a carei raspuns deplin trebuie sa ajunga la maturitate de-abia în vesnicie.“

64. Despre fiinta, viata si munca duhurilor naturale.          

        Cireniu se multumeste acum cu acest raspuns, la aceasta se ridica însa Kisjonah si Ma roaga, daca si el ar vea voie sa puna o întrebare despre o rînduiala poruncita de Mine, care nu s-a înfaptuit.
        Spun Eu: „Vorbeste, prietene al prietenilor si al dusmanilor!“
        Spune Kisjonah: „Uite, cînd noi am luat ultimul rest din grota în muntii mei, atunci ai rînduit Tu, sa se ia pîine si vin în masura dreapta, deoarece noi am întîlni acolo multi flamînzi si însetati! Eu am rînduit apoi sa se ia cu noi de îndata pîine si vin în masuri mari si am asteptat dupa aceea la grota si în grota, daca ar veni cineva, care ar necesita pîine si vin! Dar uite, Doamne, nu s-a gasit nimeni acolo, caruia i-as fi putut da, ceea ce luasem cu mine!
        Cînd am venit noi însa din grota si cînd Tu ai lasat sa fie închisa aceasta pentru timpuri vesnice prin puterea Ta în Archiel, am fost noi atunci fara pîine si vin si niciunul dintre carausi n-a stiut sa-mi spuna, cine le-ar fi luat pîinea si vinul. Eu n-am observat într-adevar asa ceva în cel mai minunat moment în grota, precum si în afara acesteia; dar o zi dupa aceea, cînd Tu parasisesi Kis-ul, n-a vorbit bineînteles toata inima mea de nimic altceva decît de Tine si - cum sunt într-adevar oamenii, mai ales la asemenea întîmplari foarte minunate - au fost povestite atunci cel putin înca o data asa de multe fapte, decît Tu le înfapuisesi dupa cunostinta mea! Multe dintre asemenea fapte povestite, pe care povestitorii le-ar fi vazut înfaptuite de Tine, le-am avertizat povestitorilor si le-am declarat ca inventii a fanteziei lor înfierbîntate, ceea ce la sfîrsit n-ar fi asadar totusi nimic decît o minciuna evlavioasa; dar povestirea despre disparitia pîinii si a  vinului luat cu noi, m-a facut chiar pe mine în deplina seriozitate sa fiu stupefiat. Pentru ca eu într-adevar nu-mi puteam aminti, ceea ce se întîmplase cu pîinea multa si vinul mult luat cu noi, deoarece noi nu consumasem nimic din acestea.“
        Spun Eu: „Eu stiam bine, ca asa ceva te va trimite dupa Mine; dar nu conteaza aceasta într-adevar chiar asa de deosebit de mult, precum tu îti închipui aceasta. Deoarece ai venit tu deja  totusi, pentru a fi si lamurit de acest fapt, de aceea trebuie Eu sa-ti iluminez cu toate acestea aceasta treaba; si astfel asculta, asadar:
        Uite, în munti, precum în aer, precum si în pamînt, în apa si în foc, exista oarecare duhuri naturale, care înca n-au parcurs calea carnii, pentru ca nu s-a ivit înca posibilitatea pentru aceasta, în care ei ar fi putut gasi intrarea în carne la un act omenesc de zamislire, pentru a fi nascut în carne în lume prin trupul unei femei. Mase de asemenea suflete înca nenascute sunt prezente în toate elementele.
        Asadar, duhurile naturale care domnesc în munti au preluat însa din aer oarecum mai multa consistenta (o mai mare densitate). Acestea n-au o necesitate deosebita, sa fie zamislite în carne si apoi sa fie nascute în carne dintr-o femeie, ei prefera mai mult la o cîtva inteligenta, cîteodata destul de ascutita, sa ramîna asa de mult pe cît este posibil în starea libera, nelegata. Ei au chiar si un simt al dreptatii si se tem de Duhul lui Dumnezeu, despre care au ei cîteodata o cunoastere destul de luminoasa, aceasta însemna întotdeauna numai unii dintre ei, care au devenit deja batrîni; duhurile tinere acceptate în aceasta companie sunt de obicei înca foarte întunecate si cîteodata si rele si ar putea face mult rau, daca n-ar fi tinute în frîu de cele mai batrîne. Ocupatia lor de baza este aceea, de a crea tot felul de metale în munti, a le ordona si a le lasa sa se dezvolte în craparturile si galeriile muntilor.
        Asemenea duhuri iau uneori si hrana din natura si anume numai din împaratia plantelor. Asa ceva fac ei la munci grele în împaratia muntilor la remodelarea stîncilor, la eliminarea a parti mari de munte, la golirea pesterilor interioare, umplute prea plin cu apa si la alte mai multe asemenea munci, cu care aceste duhuri sunt asociate adesea în cel mai îmbelsugat mod, ca ele, ca fiind deseori prea tare chinuite, sa piarda dragostea fata de muntii lor si sa caute sa fie zamislite în carne, pentru ca mai ales de acum încolo sa nu poata ajunge nici un duh la fericirea libera pe deplin vie, care n-a parcurs calea carnii.
        Aceste duhuri, dragul Meu Kisjonah si anume acelea, care lucreaza muntii tai, au avut cu blocarea grotei jalnice o munca foarte intensa si trebuiau la aceasta sa fie întarite cu pîine si vin! Si iata, acestea sunt aceia, la care eu M-am referit, cînd am spus: ‘Noi vom întîlni flamînzi si însetati în mare numar, care vor avea nevoie de o asemenea întarire!’ Aceasta si este consumata fara sa ramîna vreun oarecare rest si apoi, la porunca îngerului Meu, a fost îndeplinita si munca peste masura de grea într-un mod desavîrsit. În aceasta consta raspunsul acum pe deplin iluminat la întrebarea ta. - L-ai înteles tu bine?“

65. Legende despre duhurile muntilor. Despre vrajitorie.

        Spune Kisjonah: „Da, Doamne, eu am înteles si aceasta cu atît mai mult, pentru ca oamenii mei din munti, care îmi lucreaza în mina si aduc la suprafata cupru, mi-au povestit adeseori astfel de lucruri, pentru ca le-a disparut cîteodata pîine si vin si ei nu stiau, care dintre ei a facut acea gluma prosteasca de furt! Atunci cînd minerii înfometati deveneau suparati, atunci auzeau deseori hohote de rîsete si unii dintre ei spun ca au vazut înfatisari mici de oameni sarind prin fata lor, avînd însa culorile albastru, rosu, vrede, galben si cîtiva erau negri.
        Asa mi-a povestit nu de mult un miner batrîn, ca un omulet albastru mic l-a sfatuit, sa aiba într-o geanta de piele vin si pîine, iar pe aceasta s-o poarte pe umar,  caci asa nu îi vor putea lua mîncarea compania înfometata din munte. Si pe lînga aceasta sa nu vorbeasca nici unul tare în tunelele din munti, sa nu cumva sa fluiere sau sa înjure; caci toate acestea nu puteau fi suportate de compania din munte si care nu se va tine de aceasta, îi vor face mult rau! Printre altele sa nu rîda nimeni tare în adîncurile muntiilor; caci nici rîsul nu-l puteau suporta. Daca cîteodata doreau minerii sa le lase vin si pîine, atunci îi va ajuta sa gaseasca în munte metale pretioase.
        Eu consideram astfel de legende fabule, caci eu însumi nu am trait vreodata asa cvea, cu toate ca am intrat de multe ori în minele muntilor mei; dar acum, dupa explicatia Ta milostiva, îmi este totul limpede! Doar un singur lucru nu-l pot întelege înca acum: cum pot aceste ajutoare de mineri, care de fapt sunt niste spirite, sa mînînce mîncare naturala! Cum manînca si beau aceste fiinte stranii?“
        Spun Eu: „Aproape în acelasi fel cum focul cuprinde toate lucrurile! Arunca în el o picatura de vin sau o bucata de pîine marunta si tu vei vedea ca ambele vor disparea imediat! Si iata, în acest fel mînînca duhurile sau ajutoarele mîncarea naturala. Ei dizolva repede naturalul si schimba aceasta în materia aflata spiritual-substantial a fiintei lor sufletesti, o primesc în sine, - si aceasta se întîmpla într-o clipa! Acum stii tu aceasta si nu trebuie sa-ti faci griji în continuare.“
        Spune Kisjonah: „Doamne, eu îti multumesc pentru aceasta înstiintare; caci aceasta îmi lumineaza întreaga fiinta si eu observ acum limpede, ca totul ce ma înconjoara este viata pura.“
        Spun Eu: „Foarte bine, drag prieten! Dar doar un singur lucru te rog, ca sa tii pentru tine, precum fiecare de aici care a auzit, caci aceasta nu este spre binele fiecaruia, daca ar sti una ca aceasta; Caci toti vrajitorii egipteni si persieni sunt deseori în aceeiasi hora cu duhuri si cu spiridusi cu ajutorul lor reusesc sa faca tot felul de vrajitorii! Caci astfel de vrajitori închid duhurilor mentionate mai sus intrare în carne; si atunci cînd ei mor, devin prinzonierii a unor astfel de duhuri crude si sunt doar foarte greu de eliberat, pentru ca tot timpul primesc în ei lucruri naturale de la spiritele naturii necoapte si goale. Eu va spun: blestemat sa fie un vrajitor! Caci niciodata nu s-a întîmplat, ca un adevarat vrajitor sa fi facut o vrajitorie pentru o cauza doar pe jumatate buna! Peste tot se observa dorinta de cîstig, dar si dorinta de conducere obraznica si astfel de spirite îsi vor primi rasplata umila în cel mai adînc iad!“
        Spune o data Faustus: „Doamne, Doamne, atunci nu va arata situatia prea bine pentru vrajitorii si prezicatorii romani! Caci astfel de oameni sunt vazuti în Roma aproape ca niste zei si cu un cuvînt pot domoli vointa împaratului sau a unui erou cît se poate de maret, - dar în cazul opus îi pot stîrni curajul ca ar putea rasturna chiar si niste munti!“
        Spun Eu: „Da, prietene, acestor oameni, care se cred pe jumatate zei, nu le va merge prea bine în viitor; caci ei stiu, ca pe cei care nu sunt stiutori ai artei lor îi înseala amarnic si prin aceasta îi împinge deseori la lucruri groaznice. De aceea, însa, nu le va merge vreodata bine unor astfel de creaturi; deoarece ei sunt adevaratii vînzatori de nimic pentru mult aur si adevaratii producatori ale grozaviilor si ale pacatelor spre raul omenirii!“
        Spun mai multi: „Dar daca s-ar îndrepta, nu ar putea ei sa devina fericiti?“
        Spun Eu: „Da, da, daca ei s-ar îndrepta, ar putea deveni fericiti; dar acest lucru este trist, ca chiar astfel de oameni nu sunt potriviti spre a deveni mai buni! Criminalii, jefuitorii, hotii, desfrînatii, adulterii îi puteti schimba si un împarat, un rege poate sa renunte usor la coroana sa; dar un vrajitor nu se desparte de toiagul sau de vrajit! Caci compania invizibila nu-i da voie si sunt tot timpul maestrii lui, atunci cînd vrea el sa se desparta de ei.
        De aceea mai repet Eu înca o data: Blestemata sa fie vrajitoria rea; caci prin ea au ajuns toate pacatele groaznice în lume!
        Cine vrea sa înfaptuiasca minuni, acela trebuie sa aiba forta interioara de la Dumnezeu; si atunci sa înfaptuiasca doar acolo minuni, unde este într-adevar nevoie!
        Cine însa înfaptuieste miracole false si face pe prezicatorul cu tot felul de semne si vorbe, acela este deja de la bun început blestemat prin vointa sa proprie. De aceea feriti-va cu totii de vrajitoria rea cît si de preziceri; caci toate acestea sunt daunatoare pentru spiritul omului!“
        Dupa aceste cuvinte au fost toti speriati, care au auzit aceste cuvinte si se întrebau daca ei sa mai creada si în semnele vremii.
        Spun Eu: „O da, atunci, cînd ele se bazeaza pe un calcul pur stiintific; dar daca nu este cazul acesta, atunci este si aceasta un pacat, pentru ca omul are atunci o a doua credinta, care slabeste credinta adevarata, o accepta si la sfîrsit crede mai mult în semne decît în adevaratul si atotputernicul Dumnezeu.
        Cine ramîne la credinta curata, acela poate ruga si i se va da, ceea ce a cerut si chiar daca experientele confirma cele mai rele semne ale pamîntului si cele ale aerului arata contrariul; dar cine se bazeaza pe semne, acela va primi semne- Fariseii cred în semne si se lasa pe bani grei întrebati de oameni; dar peste ei va veni de aceea odata si mai mult blestem!
        Nu a creat Dumnezeu totul, ce îi slujeste omului spre a avea semne? Dar daca toate acestea le-a creat Dumnezeu, atunci va ramîne Domn si va dirija si va conduce totul! Si prin urmare daca doar Dumnezeu este Domnul si Conducatorul a tututror lucrurilor si a aparitiilor, cum pot acestea misca fara ca El sa vrea? Dar daca ar putea aceasta vreodata, atunci omul îl roaga pe Dumnezeu, care poate înfaptui doar Singur, daca semnele stau asa sau asa! Nu este aceasta o alinare mai mare decît o mie de semne sigure?“
        Spun toti cei prezenti la masa Mea: „ Doamne, aceasta este sigur si adevarat! Ai vrut Tu sa înfaptuiesti ca întreaga lume sa gîndeasca si sa actioneze asa, caci atunci ar arata altfel lumea, decît este acum! Noua însa ne este usor aici în jurul Tau, deoarece avem motivul întregii existente si aparitiei la-n-de-mîna; dar, cum ne merge noua, nu le merg la sute de mii ori o mie, care nu au norocul nepretuit, sa auda în compania Ta preasfînta si din gura Ta cuvintele vietii! Acestora le este cu siguranta dor de Acela, pentru care întreaga creatie este marturie destula; dar privirile lor spre stele nu te gasesc si dorul lor mare nu este satisfacut. Miracolul, care se gaseste la prezicatori are un efect mare pentru astfel de oameni, pentru ca le ofera oameniilor dornici de lucruri dumnezeiesti ceva, care si daca este gresit, are totusi o mica urma asemanatoare cu lucrurile dumnezeiesti.

66. Despre vrajitorii si prezicatorii.

        De aici începe Cireniu sa vorbeasca din nou singur si spune cu o mina grava: „Doamne, este foarte adevarat, ca Tu esti cu siguranta Acela, pe care noi l-am recunoscut deja de multa vreme si nimeni dintre noi nu poate pune aceasta sub semnul întrebarii; dar eu trebuie totusi sa-ti marturisesc deschis, ca la explicatia Ta despre vrajitori, cititori de semne si prezicatori nu am simtit nimic din mila si dragostea Ta obisnuita! În astfel de cazuri si împrejurari depinde doar de Tine, - caci Tu Însuti le provoci oamenilor lovituri marete, care de multe ori sunt foarte dureroase; dar vai de acel lovit atunci, cînd începe sa strige si sa se jeleasca dupa acea lovitura! Dar daca este drept acest lucru, eu nu pot sti!
        Iata, oamenii pamîntului sunt majoritatea orbi si prosti si prin aceasta ei sunt rai. Dar eu întreb, unde se afla vina si de unde a aparut raul! Si asa, cum întreb eu acum, întreaba cu siguranta sute de mii de romani putin mai rasariti!
        Nu se poate ca un om sa fi iesit din mîna Ta de la bun început rau, asa cum nu se poate ca un copil sa se nasca deja ca un adevarat diavol în lume; dar daca primul om a fost bun, cum s-a putut întîmpla ca al doilea si al treilea a devenit rau? A fost prin urmare vointa Ta, sau a celuia, care l-a procreat? Deci prin urmare, totul ce este, trebuie ca a aparut prin vointa Ta! Dar, daca vointa Ta a vrut acestea, de ce blestemul cel mare asupra acestor oameni, care în fond au salvat lumea de la disperarea adevarata, pentru ca Tu nu ai vrut sa te arati la strigatele lor?! Eu te rog de aceea sa fii drept, dar blînd; caci creatia nu are nici o arma împotriva creatorului, - poate doar sa roage, sa rabde, sa sufere si sa dispere!“
        Spun Eu: „Dar prietene Cireniu! Ai uitat tu iar totul, ce ai auzit de la Mine si de la cei doi îngeri? Am spus Eu, ca Eu Însumi voi judeca si voi pedepsi acesti oameni? Cu cîteva zile în urma ai vrut tu sa pedepsesti fariseii, pentru ca au vrut sa Ma pietruiasca si Eu nu te-am lasat sa faci una ca aceasta! Si acum se pare, ca ai vrea sa te alaturi partii lor rele! Sau te pricepi tu oare mai bine, ca sa-l asezi pe un om într-o pozitie, ca el sa fie nevoit, sa devina un copil al lui Dumnezeu, atunci cînd el doreste? Uite, cît de slab esti înca!
        Cunosti tu oare asa bine istoria omenirii, ca tu sa-Mi poti reprosa acum pe motivul acesta, ca Eu ma ocup doar acum si înainte nu M-am ocupat de cei care striga si cauta?
        Nu au fost primii oameni permanent în compania Mea? Cine a fost de la Noe încoace preotul suprem din Salem, care se numea Melchisedec si în acelasi timp a fost un drept rege al regiilor din Salem? Cine a fost prin urmare duhul din legamîntul archei? Si pentru ca duhul din Arca a intrat în Mine, - Întrebare: cine sunt Eu?
        Cei ce au strigat au vrut sa Ma vada coborînd din stele, pentru ca Eu, atunci cînd am fost printre ei, eram prea modest si prea putin dumnezeiesc, deoarece nu am vrut sa stralucesc ca si stelele!
        Iata, ce te-a miscat acum pe tine, a fost gresit de la bun început si Satana, care a observat putin aceasta, ca tu porti în tine secretul lui, te-a încercat doar putin si deja ai vrut sa începi sa te contrazici cu Mine! Dar gîndeste-te, daca ai avut vreo dreptate în vorbele tale!?
        Pot Eu sa fiu vreodata necrutator sau nedrept împotriva cuiva? Sau sunt Eu nedrept, daca îti ofer pentru aurul fals facut, cel pur? Sau sa va las Eu sa credeti în superstitiile vechi, rele si fara folos? Nu as fi avut Eu ca un Domn mai mult drept, sa-i stric pe fariseii încapatînati, decît tine? Dar i-am judecat Eu? Da, ei ar fi cazut în mîinile judecatorilor lor interiori, daca Eu nu i-as fi salvat atît de minunat!
        Uite, uite, ce scurt esti tu înca în vedere! Eu cred prietene, ca tot ce ai vazut si ai auzit ar trebui sa-ti deschida mai larg orizontul vederii!“
 Cireniu Ma roaga sa-l iert, cît si toti ceilalti si ei recunosc parerea lor gresita; Eu însa îi alin pe toti si spun: „Oh, voi veti da înca de multe probe grele; dar atunci sa nu uitati aceasta întîmplare si nici cuvintele Mele spre voi, caci altfel, cu toate ca ati vorbit si m-ati vazut pe Mine, ve-ti intra în ispite mai mari si puteti pica de la Mine înapoi în lume, în minciuni si în înselaciuni si puteti deveni la fel ca aceia, de care credeti, ca m-au cautat si m-au strigat si Eu le-am oferit, pentru ai putea blestema mai usor, în loc de Mine prezicatori si vrajitori!“ - Toti Ma roaga sa-i mai iert înca o data, - si Eu îi binecuvîntez pe toti.

67. Domnul însanatoseste un om cu dementa furioasa.

        Imediat dupa aceasta apar cîtiva cetateni din oras si spun, ca un om a devenit nebun.
        Eu însa îi intreb, ce pot face cu acel nebun.
        Si cetatenii vorbesc: „Noi stim, ca tu esti un doctor miraculos, deoarece ne-au vestit aceasta astazi fariseii si ne-au povestit, cum tu ai însanatosit întreaga casa a batrînului Josa doar prin vointa si ne-au spus ca esti mai mult decît binecunoscutul dulgher Iisus! Si asa te rugam noi, ca cetatean binecunoscut, sa vindeci acest om care a înnebunit!“
        Spun Eu: „Cum a ajuns la aceasta dementa furioasa?“
        Spun cetatenii: „Da, drag maestru, el a primit aceasta de la un cîine turbat, care l-a muscat si aceasta este foarte rau, deoarece nici un doctor nu a putut vindeca aceasta vreodata! Daca moare, trebuie exilata întreaga casa împreuna cu el; caci cine îl atinge, va avea si el în scurt timp aceasta nebunie! De aceea noi l-am tinut cu succes în casa sa, ca el sa nu poata iesi afara, unde ar produce pagube mari. Drag învatator, elibereaza-ne de acest necaz!“
        Spun Eu: „Mergeti si aduceti-l afara, ca el sa se însanatosasca si pe toti aceia, care l-au atins deja si le-a transmis aceasta boala, cînd l-au prins si l-au închis în casa!“
        Spun cetatenii: „O învatatorule, cine îl va duce afara? Cine îl atinge, este aproape de moartea cea groaznica!“
        Spun Eu: „Daca voi nu credeti si nu aveti încredere, atunci Eu nu pot sa-l ajut nici pe el si nici pe voi!“
        Spun cetatenii: „Maestrule, tu ai putut sa ajuti casa lui Josa, care a fost lovita de o nenorocire asemanatoare si bolnavii nu au fost adusi la tine si tot asa ai putea sa-l însanatosesti pe acest nebun, fara sa fie nevoie ca noi sa-l aducem aici, la tine!?“
        Spun Eu: „Josa a crezut, dar voi nu credeti si ati venit mai mult aici pentru motivul, ca voi sa Ma testati din cauza credintei voastre înjumatatite, ce voi putea face Eu cu acel nebun. De aceea va spun Eu înca o data: Scoateti-l afara si atunci va fi el si voi ajutati! Caci voi toti, cum sunteti aici, aveti aceiasi în voi, care va erupe în scurt timp; dar daca voi credeti si îl scoateti afara, atunci va seca prin aceasta otrava lui Satana din voi!“
        La aceste cuvinte ale Mele pleaca ei si îl aduc în scurt timp pe acel om cu dementa furioasa, care arata îngrozitor de salbatic si care urla atît de înfricosator ca un leu înfometat. Atunci cînd oaspetii Mei multi l-au vazut pe acest nebun, i-a apucat o mare teama si femeile au fugit toate înauntru în casa; caci ele nu aveau curajul, sa se uite la acea imagine groaznica si deformata. Chiar si mama Mea a mers în casa si ucenicii Mei au largit cercul lor de sedere, Iuda însa se afla în spatele unui pom; doar Cireniu, Faustus, Corneliu, Kisjonah si Borus au ramas neclintiti lînga Mine.
        Atunci am început Eu sa vorbesc spre acei cetateni: „Dezlegati-l si lasati-l liber!“
        La aceasta s-au îngrozit toti si au strigat: „Doamne, atunci noi vom fi pierduti!“ - si cetatenii nu au avut curajul sa faca una ca aceasta, deoarece restul populatiei împreuna cu ucenicii strigau prea tare!
        Asa am vorbit Eu spre Borus: „Du-te si dezleaga-l; caci el este deja vindecat si nu-i mai poate face rau nimanui!“
        Atunci se duse Borus foarte curajos catre cel care înca se mai zbatea si spuse: „Domnul Iisus sa fie cu tine si tu sa fii vindecat în numele Lui!“
        În acel moment fu linistit cel zbuciumat; culoarea fetei lui deja aproape de tot neagra ca oamenii de culoare a fost iarasi naturala ca înainte si el l-a rugat pe Borus cu o mina multumitoare, ca el sa-l elibereze de funiile tari; si Borus i-a desfacut de îndata funiile, care erau foarte curate si proaspete. Si cel vindecat a venit la Mine si Mi-a multumit foarte pasionat pentru aceasta fapta buna lui facuta, nemaiauzita, M-a rugat însa si faptul, ca el sa ramîna în viitor scutit de un asemenea rau.
        Si Eu îi spun lui: „Tu si toti, care ar fi cazut prin tine negresit în boala ta, voi sunteti acum pe deplin vindecati; dar fiti în viitor prieteni ai oamenilor si nu mai fiti prieteni ai cîinilor! De ce trebuie voi sa tineti cîini într-o prea mare masura? Cîini sa tina aceia, care au nevoie de acestia la vînatori asupra animalelor salbatice, sfîsietoare si pastorii a mari turme de oi ca protectie împotriva lupilor, ursilor si hienelor; în afara de acestia nu are nimeni nevoie de un cîine. Cine tine însa într-adevar unul, acela sa-l tina bine legat într-o lesa, ca saracii sa nu se înfricoseze din cauza cîinilor rai, de a pasi în casele voastre si sa va roage pentru milostenii. Cine dintre voi nu va urma în viitor un asemenea sfat, acela sa primeasca de la cîinii lui aceeasi rasplata, care ti-a fost înpartasita tie.
        Luati mai degraba copii ai unor parinti saraci în casele voastre bogate, decît cîini nefolositori si care aduc usor un mare pericol, caci asa voi nu veti fi loviti niciodata de dementa furioasa, cea mai rea, care provine din otrava lui Satan, pe care îl poarta cîinii în ei!“
        Dupa aceste cuvinte îmi promit toti, ca ei vor stîrpi cîinii lor înca în aceasta zi si nu vor mai tine niciodata în viitor asemenea animale. Ma întreaba însa totusi cîtiva slab credinciosi, daca ei ar fi acum într-adevar pe deplin eliberati de aceasta boala si daca asa ceva nu-i va mai cuprinde într-adevar niciodata.
        Spun Eu: „O voi putin credinciosilor! Nu vedeti voi, asadar, ca acela, pe care voi l-ati adus, este pe deplin vindecat? Daca însa el a fost ajutat, atunci desigur si voua v-a fost ajutat, care înca un timp îndelungat n-ati fost cuprinsi de o asemenea dementa furioasa! Daca pot Eu chema morti din mormînt, atunci nu vor fi într-adevar asemenea boli mai grele decît însusi moartea adevarata! Timpul sa va dea însa dovada, ca voi toti sunteti pe deplin iarasi vindecati! Acum, însa, puteti sa mergeti voi iarasi foarte linistiti acasa. Mergeti însa acum si la cei mai batrîni si la farisei, aratati-va, ca sunteti pe deplin vindecati si dati atunci altarului jertfa voastra, pe care Moise a rînduit-o pentru cei leprosi, cînd s-au curatit!“
        Dupa aceste cuvinte Îmi multumesc toti în cel mai pasionat mod posibil si Ma întreaba, cu ce sa-Mi rasplateasca ei, asadar, aceasta preamare fapta buna.
        Si Eu spun: „Sa credeti si sa faceti ceea ce va vor învata fariseii si învatatorii de lege!“
        Dupa aceste cuvinte pasesc ei foarte linistiti pe drumul lor de întoarcere, se duc de îndata la sinagoga si le povestesc fariseiilor toate, ce s-au întîmplat aici si dau pentru aceasta o dare bogata de jertfa.
        Fariseii însa, care mai înainte nu auzisera înca nimic de acesta cu dementa furioasa, încep sa se minuneze foarte tare si spun: „Adevarat, aceasta este o vindecare, care numai lui Dumnezeu singur îi poate fi posibila! Asa ceva nu s-a mai auzit înca niciodata în întreg Israelul! Adevarat, acest om face lucruri, pe care nu le-a facut înca niciodata vreunul dintre cei mai mari prooroci! Nu exista nici o boala, pe care El n-ar fi în stare s-o vindece si nici un mort în mormînt, pe care nu l-ar mai putea chema iarasi înapoi la viata! Ce om este acesta totusi, cum pamîntul n-a mai purtat înca niciodata unul asemenea acestuia! Mergeti acum acasa si veniti mîine iarasi noi vrem atunci sa aflam de la voi mai multe despre el!“

68. O Evanghelie catre cei înstariti.

        Cetatenii se duc acum acasa si dau în persoana acelui însanatosit copiilor acestuia si femeii lui peste masura de triste pe barbatul iarasi pe delin sanatos, care, la început, de-abia poate crede simturilor sale, dar apoi se erupe acusi într-un fluviu de lacrimi de multumire si bucurie si cu copiii, de care avea zece, merge în graba de îndata afara la Mine si Îmi multumeste în genunchi împreuna cu copiii pentru o asemenea fapta buna nemaiauzita acordata ei si copiilor ei. Ea Ma si roaga însa în acelasi timp, sa aiba voie sa-i slujeasca casei Mele cu tot ce este posibil, orice ar sta numai oricînd în puterile lor, precum si fiecarui altul, pe care Eu l-as recomanda numai oricînd!
        Spun Eu: „Totul ce le vei face tu saracilor pentru numele Meu, va fi vazut asa, de parca Mi-ai face-o Mie! Casa Mea este însa acum prevazuta în masura îndestulatoare pentru timpul scurt, pe care îl voi mai petrece aici; cînd voi veni însa iarasi, atunci vei afla tu într-adevar aceasta.“
        Femeia plînge de bucurie si multumire si spune: „Doamne, Tu adevarat maestru, dat noua din ceruri! Eu am o avere mare; jumatate vreau eu de îndata sa le-o dau celor într-adevar saraci si cealalta jumatate vreau eu s-o administrez pentru ei, ca ei sa gaseasca întotdeauna ceva la mine. Pentru ca eu sunt de parere, ca asa ceva ar fi bine, deoarece îmi este cunoscut, ca saracii nu pot sa se poarte gospodar cu o avere mai mare, de obicei cheltuie dintr-o data prea mult si la timpul de necesitate nu au atunci iarasi nimic!“
        Spun Eu: „Fa aceasta, tu femeie draga! Astfel sa faca aceasta toti bogatii, caci atunci saracii n-ar avea niciodata de suferit de lipsa; pentru ca lipsa este un lucru rau si îi duce pe oameni adesea la mai mari patimi decît bogatia. Bogatul ramîne cel putin în cinstea lui public în fata lumii si da arareori lumii asa de multa suparare ca un sarac, pe care saracia îl face capabil numai prea usor pentru cele mai rele fapte; dar bogatul nemilostiv, care îi foloseste pe saraci pentru îndeplinirea patimilor sale, este totusi la toata învatatura lui a lumii de o mie de ori mai rau decît saracul patimas. Pentru ca saracul devine patimas prin lipsa si bogatul este facatorul patimei în belsugul ei de neconsumat.
        Dar cum tu, draga Mea femeie, vrei acum sa-ti folosesti bogatia ta si o vei si face, atunci este bogatia o binecuvîntare din ceruri si îi va aduce administratorilor ei cel mai mare cîstig limitat în timp si vesnic! De aceea, cine vrea sa fie aici bine virtuos, acela sa fie întotdeauna economicos si gospodar, ca în timpuri de restriste sa fie în stare, a-i prinde de brate pe cei saraci si slabi.
        Eu v-o spun voua tuturor: Dragostea voastra fata de copiii vostri sa arda ca o lumina; dar dragostea fata de copiii straini a parintilor saraci sa fie o mare ardere de foc! Pentru ca nimeni în lume nu este mai sarac decît un copil sarac abandonat, daca un baietel sau o fetita, aceasta este tot una. Cine primeste un asemenea copil sarac în numele Meu si îl întretine trupesc si duhovnicesc tot asa ca si pe sîngele sau  propriu, acela Ma primeste pe Mine si cine Ma primeste pe Mine, acela îl primeste pe Acela, care M-a trmis în aceasta lume si este pe deplin Una cu Mine!
        Daca voi vreti sa intre binecuvîntare de la Dumnezeu în casele voastre si s-o ridicati ca o tarina bine lucrata la recolta bogata, atunci înfiintati în casele voastre pepiniere scolare pentru copii saraci si voi sa fiti coplesiti cu toata binecuvîntarea asa cum un fluviu umflat tare varsa nisip si pietris peste cîmpiile joase pe care le inunda; dar daca voi respingeti copilasi saraci, flamînzi si pe deasupra va mai înfuriati pe ei, de parca ei v-ar fi pricinuit deja o paguba, care de-abia ar fi de înlocuit, atunci binecuvîntarea de la casele voastre se va da în laturi tot asa, precum ziua care da sa se termine se da în laturi de la noaptea care o urmareste cu pasi repezi. Vai atunci unor asemenea case, care au fost cuprinse de o asemenea noapte! Cu adevarat, în acestea nu va mai începe niciodata iarasi sa se faca ziua! Si acum mergi tu, draga Mea femeie, acasa si fa, ceea ce tu ti-ai propus si aminteste-ti mai ales de vaduvele sarace si orfanii saraci!“
        Dupa aceasta învatatura se ridica femeia cu copiii ei, Îmi multumeste înca o data împreuna cu copiii ei si striga în sfîrsit tare: „O Dumnezeule lui Avraam, Isaac si Iacob, cît de mare, bun si sfînt esti Tu si cît de nesfîrsit de puternic si de întelept, care Tu ne-ai dat noua, saracilor pacatosi, un om din inima Ta, care este într-adevar în stare, de a vindeca toate bolile noastre, în mod trupesc si duhovnicesc! Tie, Tata sfînt, sa-ti fie singur toata slava, toata dragostea, toata cinstea si toata marirea pe veci! O Tu Tata drag Tu, cît de bun esti Tu totusi acelora, care se încred numai în Tine! Tu îi pedepsesti într-adevar dur pe toti, care nu respecta poruncile Tale; dar daca Te cheama atunci iarasi pacatosul cait: ‘Draga Tata sfînt, iarta-ma pe mine, neputinciosul!’, o atunci îl aude Tatal sfînt si bun imediat iarasi îi ajuta cu bratul Sau atotputernic din orice lipsa!“
        O oamenilor, luati-va voi toti un exemplu de la mine! Si eu am fost o pacatoasa si Dumnezeu m-a pus imens sub nuiaua Lui totdeauna sfînta; dar eu nu m-am clatinat în încrederea mea, m-am cait de pacatele mele si m-am rugat pasionat catre Tatal din cer; si iata, El, El singur mi-a ascultat jalea si mi-a ajutat minunat din cea mai mare si îngrozitoare lipsa!
 De aceea încredeti-va si construiti toti numai în El! Pentru ca acolo unde nici un om nu mai poate ajuta, acolo vine El si îl ajuta pe cel împresurat! De aceea, sa-L slaveasca toate neîncetat! Pentru ca El singur poate numai ajuta într-adevar fiecaruia! tie, tu drag trimis din cer, îti si  multumesc însa înca o data; pentru ca tu însuti trebuie sa fii o unealta sfînta în mîna atotputernicului Dumnezeu!“
        Aceasta exclamatie (strigat), care Ma privea, femeii inconstient, pe Mine singur, M-a costat unele lacrimi de cea mai pasionata emotionare, ca Eu am fost nevoit sa Ma întorc de la ea.
        A observat însa Cireniu asa ceva si a spus: „Doamne, ce îti este, ca plîngi?“
        Si Eu am raspuns: „Prietene, asemenea copilasi ca aceasta sunt într-adevar putini pe pamînt! Sa nu fi putut Eu ca Tatal, pe care ea l-a laudat asa de inimos, sa fiu si Eu emotionat pîna la lacrimi de bucurie? O, Eu îti spun aceasta: Mai mult decît orice alt Tata! Iata, aceasta este una, care este aici, precum trebuie sa fie fiecare si Eu am o bucurie de nedescris din pricina ei! Dar si ea sa observe, ce este aceasta, ca am plîns de mare bucurie din pricina ei!“
        Dupa aceste cuvinte Mi-am sters lacrimile de pe ochii Mei si i-am spus femeii si copiilor acesteia, care era înca pe deplin patrunzator si patrunzator de înfocata de dragoste pentru Dumnezeu singur: „Tu draga Mea femeie! Pentru ca dragostea si credinta ta catre Dumnezeu este asa de puternica, cum asemenea înca rar s-a mai ivit, de aceea Eu nu-ti pot asadar totusi da drumul asa cum esti tu acum. Trimite fiul tau cel mai vîrstnic dupa barbatul tau, ca el sa vina afara; pentru ca Eu mai am de vorbit cu el înca multe lucruri importante!“
        Dupa aceste cuvinte fuge baiatul de îndata în oras si vine dupa un timp scurt iarasi cu tatal  vindecat.
        Cînd au ajuns cei doi, i-Am spus lui: „Prietene, ca tu sa nu devii pe deplin sanatos numai dupa trup, ci mai ales si dupa suflet, care va trai vesnic si ca sa stii, cum stau lucrurile pentru tine cu toate acestea, ce s-a întîmplat aici, de aceea am rînduit sa fii acum chemat afara. Mai întîi, vei fii tu în decursul acestei seri oaspetele Meu împreuna cu femeia ta draga si a copiilor tai, si, în al doilea rînd, vei vedea si vei auzi tu aici unele lucruri si vei întelege usor din acestea, cine este Acela, care te-a vindecat. Dupa ce tu si femeia ta veti fi constienti de acest fapt, va va fi înca de o mie de ori mai bine în cuget si tu vei admite, ca esti într-adevar pe deplin vindecat.
        Dar înca înainte de a veni timpul cinei, vrem noi sa facem o cale mica la sinagoga noua, construita de Iair si Iair, femeia lui, fiica lui, sotul ei Borus, Cireniu, Corneliu, Faustus, Kisjonah, femeia ta si copiii tai sa ne însoteasca. Acolo trebuie sa-ti fie aratat ceva, ce te va întari foarte tare în credinta ta!“
        Spune cel vindecat, care se numea Bab: „Invatatorule, sa se întîmple, cum si ce vrei tu! Eu sunt dispus, sa te urmez pîna la sfîrsitul lumii.“
        La acest cuvînt al lui Bab ne-am dus noi de îndata la sinagoga, la care se putea ajunge în mers rapid într-un sfert de ora, foarte comod însa într-o jumatate de ora.

69. În cripta lui Iair.

        Noi am si ajuns astfel acusi acolo, am intrat în sinagoga si ne-am dus în cripta, în care Sara zacuse deja peste patru zile, în care se mai aflau înca legaturile materiale ale cadavrului si cearsafurile, cu care Sara fusese înfasurata ca cadavru si în care cripta se mai afla însa înca un trup neînsufletit dintre prietenii lui Iair. Acela era un baiat de doisprezece ani, care murise din cauza unei boli grave deja cu o jumatate de an înainte; acesta se afla într-un sicriu facut din lemn de cedru si a trecut deja pe deplin în putrefactie pîna la oase.
        La privirea sicriului i-au venit lui Iair lacrimi în ochi si el spuse pe jumatate plîngînd: „Ce lucru rau este totusi lumea! Pe cele mai gingase flori le lasa el sa se formeze pe pamîntul ei si care este soarta lor? Ca ele mor si trec! Mirosul de balsam al rozei devine numai prea acusi un miros scîrbos si lilia gingasa, nevinovata raspîndeste miros dezgustator în putrefactia ei; Pomul ceresc de hiazinta se face un gri galbui de mort si garoafa moare - asemenea miilor  surorilor ei dragalas mirositoare.
        Acest baiat a fost, s-ar putea spune, un înger! Frica de Dumnezeu îl însufletise deja începînd din leagan si în al zecelea an al lui întelegea el deja scriptura si tinea poruncile ca un iudeu matur evlavios; pe scurt, modul lui de viata într-adevar copilaros evlavios si capacitatea duhului trezita spre minunare ne-au îndreptatit spre cele mai frumoase sperante. Dar atunci a venit o boala rea asupra lui si nici un doctor n-a putut fi maestrul acesteia, si, astfel, a murit în acest baiat totul, ce s-ar fi putut astepta în scurt timp cu dreptate de la el.
        Aici se poate, asadar, totusi întreba, de ce Dumnezeu Domnul, care este plin de dragoste si milostivire, le face asa ceva oamenilor, care nadajduiesc si se încred în el! Mii de copii saraci ratacesc de-a valma fara acoperis si orice fel de educatie si Dumnezeu nu-i cheama de pe acest pamînt; dar copiii unor asemenea parinti, care poseda orice bogatie, de a da copiilor lor acea educatie, care numai lui Dumnezeu singur poate sa-I fie bineplacuta, trebuie de obicei sa dea ortul popii. De ce, asadar, astfel?
         Daca îi este lui Dumnezeu bineplacut, de a pune numai salbatici pe acest pamînt, care de-abia sunt în atare sa vorbeasca cinci cuvinte, atunci face Dumnezeu bine, de a lua de îndata de pe pamînt fiecare copil, care începe sa arate numai un oarecare duh mai bun si sa lase numai prostii sa traiasca pe lînga maimute! Dar, daca lui Dumnezeu îi este important, de a avea pe acest pamînt oamnei treziti în duh, evlaviosi, recunoscatori si iubitori de Dumnezeu, atunci cred eu, ca Dumnezeu ar trebui sa ia mai mult în consideratie viata unor asemenea copii, decît cum a fost  pîna acum mereu cazul trist!“
        Spun Eu: „Dragul Meu prieten Iair, tu vorbesti, cum întelegi tu aceasta într-un mod omenesc; dar Dumnezeu face, cum vede El si întelege aceasta si trebuie sa înteleaga si sa vada aceasta în felul Sau Dumnezeiesc începînd din vesnicie, caci altfel tu si toate, ce sunt aici, n-ar avea o existenta! Pe lînga aceasta, îi faci tu, însa, lui Dumnezeu totusi nedreptate în cearta ta.
        Caci daca Dumnezeu, ar lua toti copiii, care divulga doar putin duh si talent în copilaria lor, atunci ati fi voi toti, care sunteti acum alaturi de Mine, deja de multa vreme descompusi în pamînt! Dar, pentru ca înca va mai aflati aici la o vîrsta impresionanta, este reprosul tau spre Dumnezeu unul nedrept! Caci tot asa ati dat de banuit voi în copilaria voastra mult spirit, ati fost copiii unor parinti înstariti si Dumnezeu v-a lasat totusi sa traiti, în timp ce pagînilor le-a luat multe mii de copii prin boli grele de pe acest pamînt, pentru care parintii acelor copii au suferit tot atît ca si parintii acestui baiat, care înca traiesc si au primit în locul acestui baiat înca alti trei copii saraci. Acesti trei copii sunt urmasi demni ai acestui baiat, care cu timpul ar fi devenit rasfatat de parintii lui, din cauza talentelor sale înalte si la sfîrsit nu s-ar fi ridicat la înaltimea asteptariilor; caci la sfîrsit nu ar fi devenit altceva din el decît un om mîndru si încapatînat, cu care nu ar fi putut face nimic vreun preot suprem!
        Dumnezeu însa a vazut aceasta dinainte, l-a luat la timpul potrivit de pe aceasta lume si l-a dat îngerilor în lumea de apoi spre o educatie mai buna, ca el sa ajunga cît mai repede la destinul sau, care i s-a dat unic lui, ca fiecarui om, de la Dumnezeu.
        Pe lînga aceasta a prevazut Dumnezeu, ca va veni o vreme, în care pentru putini va fi numele lui Dumnezeu minunat. Si iata, de aceea l-a lasat Dumnezeu sa moara acum un an si jumatate, ca el sa se afle în descompunere, atunci cînd Dumnezeu Domnul îl va învia din nou. Ridicati de aceea sicriul afara si deschideti-l!“

70. Învierea lui Josoe.

        La aceste cuvinte coboara de îndata Borus împreuna cu Kisjonah în cripta si încearca sa ridice sicriul; dar ei nu au putut sa-l miste din loc, caci era foarte greu, deoarece era lucrat din lemn de cedru masiv si avea ornamente grele de cupru, aur si argint. Dupa mai multe încercari a vorbit Borus: „Doamne, sicriul este prea greu, noi nu putem sa devenim stapîni pe el! Acest sicriu este pus aici înauntru cu masinarii si pe cale naturala va putea fi scos de aici doar cu acestea!“
        Spun Eu: „Atunci iesiti din cripta; cei doi tineri care se afla aici, îl vor scoate afara!“ - Borus si Kisjonah ies repede din cripta si cei doi tineri ridica repede cosciugul cu o asemenea usurinta, asa de parca ei aveau de-a face cu o pana.
        Bab casca ochii mari împreuna cu nevasta si copiii sai si spune foarte mirat, de forta acelor doi tineri: „Dar cum se poate sa stapîneasca ei asa o forta si putere! Acesti doi tineri fini, care nu pot numara mai mult de cinsprezece ani, se joaca - ca o rafala de vînt cu o pana - cu aceasta greutate, care doi barbati tari nu au putut s-o ridice! Ah, asa ceva nu s-a auzit chiar niciodata!“
        Spun Eu: „Stai tu linistit; caci tu vei fi martor la lucruri si mai marete! Dar acest lucru este totusi valabil pentru toti: ca voi sa nu spuneti nici unui om, chiar nici uceniciilor Mei, despre aceasta! Caci pentru ei nu a venit înca vremea; atunci însa cînd ea va veni, vor afla si ei totul. - Dar acum deschideti cosciugul, ca noi sa putem vedea, cît de mult s-a descompus baiatul!“
        Sicriul a fost deschis de îndata si corpul foarte descompus al baiatului, care era învelit în pînze a fost imediat vizibil ochiilor nostri prin mîinile îndemînatice ale lui Borus.
        Si Faustus a spus: „ Ecce homo! Sa vada aceasta un om! Un sfîrsit frumos pentru carnea frumoasa a omenirii! Un cap osos urît, cu cîteva fire de par lipite ici si colo; o piele pe piept adîncita si de culoare galben-maronie, unde si unde este strapunsa de coaste mucegaite, coloana vertebrala neagra, peste care se mai afla înca cîteva mate descompuse, care sunt acoperite cu mucegai. În sfîrsit picioarele, - cît de groaznic de deformate sunt acestea; în plina descompunere si mucegai! Si nasurile noastre simt si ele, ca nu se afla în încaperea unui negustor de balsamuri; caci mirosul este mai puternic, decît m-am asteptat eu! Nu, acesta este un corp, care este ideal, sa-i faca omului cît mai dispretuitoare existenta sa, caci un astfel de sfîrsit îl va avea fiecare! Din acest motiv prefer eu la înmormîntari arderea cadavrelor.“
        Spun Eu: „Dar, daca Fiul omului are puterea si astfel de trupuri ca si toate, care se afla descompuse în pamînt de la Adam încoace, sa le însufleteasca si sa le redea viata, este atunci si aceasta o imagine de groaza pentru oamenii pamîntului? Poate avea moartea înca ceva înfricosator, daca s-a ridicat asupra ei un maestru? Dar ca sa vedeti voi toti, care va aflati aici, ca Eu, sunt Fiul omului pe acest pamînt si am puterea desavîrsita, sa chem înapoi la viata si astfel de trupuri si sa le însufletesc nemuritor, asa sa va fie acest baiat o marturie suficienta!“
        La aceasta spun Eu spre baiat: „Josoe, Eu îti spun, ridica-te si traieste si marturiseste, ca Eu am puterea, sa chem înapoi la viata si astfel de morti cum esti tu!“
        În acea clipa s-a instalat un curent mare de aer; mucegaiul descompunerii a disparut, peste oase a aparut repede carne si în interior a început sa se umfle trupul, ca un aluat de pîine si în doar cîteva clipe s-a ridicat baiatul întru totul viu din sicriul deschis, l-a recunoscut imediat pe Iair, pe Faustus si pe Corneliu, pe care îi cunostea destul de bine din Nazaret si l-a întrebat mai ales pe Iair, spunînd: „Dar drag unchi, cum am ajuns aici, în acest sicriu? Ce s-a întîmplat cu mine? Eu am fost mai înainte într-o companie minunata si nu stiu într-adevar, cum am ajuns deodata aici!“
        Spune Iair: „Dragul meu Josoe, uita-te la Acela, care sta lînga tine, El este Domnul asupra vietii si a mortii! Tu ai fost trupeste mort si ai zacut deja de un an si jumatate aici în acest cosciug si nici o putere, provenita de la oameni, nu ar fi fost în stare, sa te faca viu pentru aceasta lume; dar Acesta, care arata ca si un om, dar este cu mult mai mult decît unul, te-a chemat din nou la viata de la moarte! De aceea sa-i multumesti doar Lui pentru aceasta viata noua care ti-a daruit-o!“
        Baiatul s-a uitat cu ochi mari la Mine si m-a privit din cap si pîna la picioare si spune dupa un timp, aducîndu-si aminte: „Acesta este chiar Acela, care m-a chemat din acea companie placuta si mi-a spus: ‘Josoe, vino, caci tu trebuie sa devii pe pamînt un martor al Meu, ca Eu am toate puterile asupra cerului si a pamîntului!’
        Si eu l-a urmat de bunavoie; deoarece eu am observat imediat, ca este de la Dumnezeu si ca poarta în Sine belsugul puterii dumnezeiesti si are forta asupra cerului si a pamîntului. Caci asa cum este El aici, l-am vazut eu mai înainte în lumea duhurilor, în care eu m-am aflat cu siguranta, atunci cînd am fost chemat de El, ca sa ma reîntorc în aceasta lume.
        Acum devine de abia totul limpede pentru mine si eu recunosc acum, ca am trait deja pe acest pamînt si am murit dupa aceea; dar cum a fost moartea, nu stiu sa spun! Caci de abia am parasit aceasta lume - eu nu stiu cum si în ce fel - , m-am aflat deja într-o casa frumoasa si într-o companie draga, în care mie mi-a mers bine. Eu îi vedeam din cînd în cînd pe parintii si pe fratii mei si vorbeam cu ei despre lucruri dumnezeiesti, care le-am învatat si mi s-au aratat de camarazii mei. Dar pe acest sfînt al sfintilor nu l-am vazut decît cu o clipa înainte de a ma întoarce înapoi în aceasta lume!“
        Spun Eu catre cei doi tineri: „Aduceti-i îmbracaminte si ceva pîine si putin vin, ca sa se întareasca carnea sa si ca el sa poata sa vina împreuna cu noi spre Nazaret!“ - Cînd Eu le-am spus aceste cuvinte celor doi, au adus ei imediat ceea ce am cerut.

71. Bab şi nevasta sa se minunează de miracol.
Prezicerile de nemurire către Josoe.

        Acest lucru a fost pentru Bab şi femeia sa prea mult şi ea a vorbit aşa spre bărbatul ei: „Dragă Bab, nu observi tu, că noi doi suntem mari păcătoşi că aici în omul Iisus se află din belşug Dumnezeu? Nu este El acela, pe care toţi profeţii l-au prezis în afară de Zaharia şi fiul său Ioan? Nu este El acela, pe care David l-a numit Domnul, spunînd: ‘Zis-a Domnul Domnului Meu’? Nu este El acela, de care vorbeşte marele David şi spune: ‘Deschide-ţi larg porţile cetăţii, ca să intre înpăratul slavei! Dar cine este acesta, împăratul slavei? El este Domnul Iehova Savaot!’? Soţul meu drag, aici nu se află nimeni altcineva decît Insuşi Iehova! Noi însă suntem păcătoşi nu suntem demni, să păşim în faţa Lui! Vino, ca noi să ne curăţăm după legea lui Moise, atunci de abia ne putem noi reîntoarce ca să ne apropiem de El!“
        Spun Eu către cei doi profund emoţionaţi: „Acela care poate învia morţii, Acela vă poate curăţa şi fără Moise! De aceea rămîneţi; căci Moise nu este mai mult decît Mine şi Acela, care l-a trezit să fie ceea ce a fost! Păcatele voastre vă sunt iertate şi prin aceasta voi sunteţi curaţi şi nu mai aveţi nevoie de Moise al vostru; căci Moise nu este nimic fără Mine!“
        Spune Bab: „Dacă aşa stau lucrurile, eu nu mai am nici cel mai mic dubiu şi de aceea rămînem; căci mai curat decît Însuşi Atotputernicul nu ne va putea spăla Moise!“
        Spune femeia sa: „Eu sunt într-una o fată a Domnului şi aşa să se întîmple, ce vrei tu şi ce crezi că e bine şi drept! Dar pe mine mă striveşte aproape prezenţa prea sfîntă a lui Dumnezeu!“
        Spun Eu: „Femeie, Eu am auzit de adoraţia ta pentru Dumnezeu în Nazaret şi am făcut, ceea ce ai văzut tu acum, mai ales din pricina ta! De aceea vei putea tu foarte bine să suporţi prezenţa Mea! Dar, acum, vă spun vouă, ca nu cumva să spuneţi cuiva vreo silabă şi aceasta nu din cauza Mea şi nici din pricina voastră, ci doar din cauza celor mulţi oameni necredincioşi, ca ei să nu creadă forţat în Fiul omului, ci ei să creadă liber, atunci cînd li se va predica Evanghelia!
        Căci oamenii actuali ar fi forţaţi prin lanţuri să creadă din pricina faptei, în Mine, prin care viaţa lor liberă ar fi afectată, dar urmaşii nu ar accepta oricum astfel de dovezi şi le-ar considera exagerate şi le-ar privi ca nişte fantezii pure răsărite din imaginaţia omenească şi s-ar lovi prin aceasta de învăţătura pură şi de adevărul veşnic; şi prin urmare este mai bine, ca astfel de fapte, care sunt desăvîrşite de Mine, să nu fie rostite, căci nu ar folosi nimănui - mai ales în întîia vreme a învăţăturii Mele.
        Tu însă, Iair, care va trebuie să-l duci înapoi pe acest băiat părinţiilor săi într-o vreme favorabilă şi să le spui acestora cu încredere, cum trebuie să privească el acest fapt. El trebuie să creadă, dar să nu atragă atenţia oamenilor! Acest băiat înviat, care a trecut prin descompunere, nu va mai muri după trup; ci atunci cînd va veni vremea sa, va fi chemat de doi îngeri şi el va urma liber această chemare, - şi după aceasta nu-l va mai zări vreodată un ochi omenesc, păşind pe acest pămînt.
        Dar acum, pentru că a mîncat şi a băut băiatul pîinea şi vinul şi pentru că s-a înserat destul de mult, vrem ca noi să ne întoarcem din nou acasă!“
        Noi mergem imediat din sinagogă, a cărui criptă este închisă de Iair şi Borus, după ce ei i-au rugat pe cei doi tineri, să ducă înapoi în criptă coşciugul, ce au făcut aceşti doi într-o clipă.

72. Adevărata slujbă pentru Dumnezeu.  

        Ajunşi în aerul liber, spune Cireniu către Mine: „Doamne, dacă astfel de lucruri s-ar întîmpla în Roma, atunci ar îngenunchia în faţa Ta chiar şi pietrele şi te-ar adora cu voce tare; şi noi ne comportăm aici de parcă s-ar fi întîmplat ceva obişnuit! Doamne, să ia răbdare cu - ori slăbiciunea noastră sau cu marea noastră prostie!“
        Spun Eu: „Dacă aş fi vrut; m-aş fi născut în Roma şi nu în Nazaret! Dar faceţi voi ceeea ce am cerut de la voi! Tot ce este peste aceasta, aparţine păgînilor şi este un păcat. Nu şti tu încă, că ‘iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele tau ca pe tine însuţi’ este de nerostit mai mult, decît să-i construieşti Domnului din ceruri şi al pămîntului temple din pietre şi din lemne?
        Dacă, cum a vorbit Solomon, sunt prea mici cerul şi pămîntul, să cuprindă majestatea lui Dumnezeu, cum să-L poată cuprinde o amărîtă clădire din pietre cioplite sau arse, cu toate că întreg pămîntul, cît şi tot universul sunt create de Dumnezeu?!
        Spune-Mi: Ce ar spune un tată spre copiii săi, dacă aceştia ar fi destul de proşti, să construiască din excrementele tatălui lor o casă mare cît pentru o muscă, sau poate mai mare şi ar vrea să facă din excrementele tatălui o imagine, care să-l reprezinte pe tatăl şi atunci cînd toate acestea ar fi gata, să se arunce în genunchi în faţa templului de excremente şi să-l cinstească şi să-l laude aşa pe tatăl lor? Ce ai face tu dacă ţi-ar face una ca aceasta copiii tăi, chiar dacă le explici că este prosteşte, ei însă să se tîrească cu mai multă hărnicie în jurul templului şi să cinstească imaginea ta făcută din aceeiaşi stofă, da chiar împotriva voinţei tale şi pe lîngă aceasta să-i forţeze spre aceasta pe fraţii şi surorile lor mai luminate prin ameninţarea cu pedeapsa cu moartea şi să le mai ceară pentru aceasta impozite credincioase? Spune, ce ai face tu atunci? Te-ar putea îmbucura o astfel de cinste porcoasă şi prostească a copiilor tăi?
        Iată, tu refuzi aceasta foarte ferm în inima ta şi Eu îţi spun, că o astfel de cinste din partea copiilor proşti pentru tatăl lor lumesc, ar fi cu mult mai bună decît templele pe care oamenii le-au construit pentru Dumnezeu! Căci copiii folosesc spre construirea unor astfel de temple, din ce a mîncat tatăl lor; dar oamenii construiesc din excrementele lui Satana - temple şi se roagă în acestea la Dumnezeu şi Tatăl lor! Spune, prin urmare cum îţi convine o astfel de cinste pentru Dumnezeu - şi o astfel de adoraţie?“
        Spune Cireniu: „Doamne, acum aş vrea să distrug cu o mie de fulgere toate templele din întreaga lume! Sau pe îngerii Tăi i-ar costa doar o clipă şi toate templele s-ar prăbuşi dintr-o dată!?“
        Spun Eu: „Prietene, aceasta s-a întîmplat, se întîmplă şi se va mai întîmpla deseori în viitor şi oamenii tot nu se vor opri ca să construiască temple! Acela din Ierusalim va fi distrus şi nici acele temple de idoli nu vor mai exista. Dar, în locul cîtorva temple vor veni mii şi atîta timp cît pămîntul va fi locuit de oameni, ei vor construi temple, mici şi mari şi în acestea ei îşi vor căuta vindecarea; dar să construiască un templu viu pentru Dumnezeu în inimile lor, în care să fie recunoscut El singur demn în acesta, să fie preţuit şi lăudat, pentru că doar de aceasta depinde viaţa veşnică a sufletului, se vor apuca doar puţin de această construire!
        Atîta timp cît oamenii vor trăi în Palestina şi se vor lăsa respectaţi doar din cauza palatelor, de cei care nu au palate, se vor construi pe lîngă acestea mici temple pentru vreun zeu şi el va fi cinstit în acestea, chiar dacă nu în adevăr, dar totuşi spre faima palatului şi a aceluia care a construit templul.
        Şi aşa va veni vremea, în care vor lua oamenii cinstea, pe care ei ar trebui s-o dăruiască lui Dumnezeu; dar răsplata pentru lucrăriile lor să fie tot aceeiaşi, ce şi-au luat ei! În lumea de apoi însă nu vor fi recunoscuţi şi ei vor fi alungaţi în întunericul deplin, unde răsplata lor va fi văitatul şi urlatul, care este războiul şi cearta veşnică din cauza întunericului! De aceea, să lăsăm totul cum este acum; căci toate nodurile îşi au dezlegările doar în lumea de apoi!“

73.Cina la Maria.

        După ce i-am spus aceasta lui Cireniu, am ajuns noi deja acasă, unde ne aştepta o cină îmbelşugată, care era alcătuită ca de obicei din pîine, vin şi o grămadă de peşti bine pregătiţi. Băiatul Josoe avea mai ales poftă pe acei peşti şi-a arătat bucuria pentru mesele îmbelşugate.
        Iair, însă, a vorbit către el: „Dragul meu nepot, tu nu trebuie să te apuci cu atîta poftă de cină, pentru că stomacul tău creat din nou nu poate fi încă apt, să suporte o masă aşa de mare cu mîncăruri lumeşti!“
        Spune băiatul: „Dragul meu unchi, din această pricină tu să nu-ţi faci griji! Acela care m-a înviat de la moarte, nu ar fi sădit în stomacul meu o aşa de mare poftă de mîncare, dacă ar fi fost dăunător pentru stomacul meu, să primească mai multă mîncare decît în starea normală de săturare; căci nu este nici o glumă pentru un om, să fie mort un an şi jumătate şi chiar fără pic de hrană! Dacă ai afla tu aceasta vreodată pe pielea ta şi ai avea în tine un stomac nou creat, atunci ai înţelege tu cu uşurinţă pofta mea de mîncare. Dar nu fiecare om poate ajunge în situaţia mea şi de aceea nu poţi tu să începi cu mine o ceartă din această pricină. Eu ştiu cel mai bine alături de Acela, care m-a înviat, cum îmi merge mie şi nu-ţi fă tu griji, că mie nu îmi vor dăuna cîţiva peşti, o bucată de pîine şi doar un singur pahar de vin!“
        Spune Iair: „Din partea inimii mele tu să primeşti totul; eu ţi-am vrut doar binele.“
        După această discuţie mică între Iair şi nepotul său Josoe ne-am dus noi la masă şi am început să mîncăm cina cu bucurie şi fericire; şi s-a vorbit despre multe, ce s-au întîmplat şi despre ce se vorbeşte în Ierusalim de toate acestea.
        Ucenicii însă s-au interesat de acel băiat şi nu ştiau ce să creadă despre el. Acum îl întrebau pe băiat, acum pe Iair, acum pe cei doi tineri, care erau şi ei aşezaţi la masa principală, cine şi de ce era băiatul aici. Trebuia să fie ceva extraordinar; căci lor le era prea bine cunoscut, că Domnul nu stătea prea mult în compania unor băieţi obişnuiţi. Dar întrebările uceniciilor erau în zadar aici, deoarece nimeni nu le-a dat un răspuns satisfăcător.
        Dar cînd Maria a observat nerăbdarea uceniciilor, a început ea să vorbească spre ei: „Ce vă priveşte, nu vi se ascunde; dar pentru că aceasta se pare că nu vă priveşte, atunci de ce cercetaţi în continuare? Faceţi, ce vă spune El şi să nu vreţi niciodată să ştiţi mai mult, decît vă lasă El să aflaţi, căci aşa veţi trăi şi veţi acţiona conform voinţei Sale şi vă va fi asigurată răsplata veşnică; dar totul ce vreţi împotriva voinţei Lui, este un păcat împotriva Învăţătorului, care este Mîntuitorul vostru - trupeşte şi spiritual! Reţineţi această învăţătură!“
        La această atenţionare cît se poate de înţeleaptă a mamei Maria întrerup ucenicii cercetările despre acel băiat şi vorbeau doar printre ei şi Petru s-a întors spre dragul Meu Ioan şi l-a întrebat ce părere are despre acel băiat.
        Dar Ioan a vorbit spre el: „Nu ai auzit tu cuvintele dragi ale minunatei mame, ca să nu te mai preocupe prea mult, ceea ce Domnul nu vrea să divulge din motive cît se poate de înţelepte? Iată, pe mine nu mă interesează; noi ştim, ceea ce ştim şi aceasta este suficient! Dar dacă noi am vrea să ştim, ce ştie Domnul nemărginit de mult peste cunoştinţa noastră, atunci ar fi această cerere din partea noastră cu siguranţă cea mai mare prostie şi noi am merita mai degrabă orice altceva - decît să fim ucenicii Săi!“
        Spune Petru: „Da, da şi tu ai dreptate; dar şi setea de a cunoaşte este un mare bine, pusă de Domnul Insuşi în inima omului şi dacă n-ar avea omul această pornire foarte aleasă, atunci ar fi el asemenea unui animal, care după cunoştinţele mele nu posedă desigur nici cea mai mică urmă de o pornire însetată de a ştii în inima lui obtuză. Ceea ce este curat Dumnezeiesc a instinctului de a cunoaşte îmi pare cel puţin mie să se afle deja în faptul, că acesta se aseamănă cu o sete în vis, la a cărei potolire sufletul visător consumă nu arareori  vase imense pline cu apă sau vin şi la aceasta rămîne însă totuşi continuu însetat şi capătă atracţia de nesecat pentru cantităţi mereu mai mari de băuturi pentru potolirea setei. Setea noastră nepotolită de a cunoaşte ne şi spune clar şi limpede, că în Dumnezeu trebuie să sălăşluiască un belşug nemărginit de înţelepciune, pe care nici un duh cercetător nu o va putea veşnic vreodată cerceta în adîncime! Şi astfel sunt eu, aşadar, de părere, dragă frate, că şi setea mea actuală de a cunoaşte nu este un păcat.
        Uite, mie şi mai multor fraţi ai noştri le merge acum precum aşa de multor copii lacomi de dulciuri, care nu au nici o lăcomie de a mînca tot felul de delicatese, atîta timp cît ei nu ştiu nimic despre acele dulciuri şi nu primesc nimic la vedere; pune-i însă la o masă plină cu tot felul de mîncăruri dulci şi interzice-le, să mănînce ceva din acestea şi tu vei descoperi acuşi lacrimi în ochii lor şi încă mai multă apă de apetit în gura lor. Dar, lăsînd aceasta la o parte, ai tu totuşi dreptate; pentru că aşa cum un tată înţelept le va şi pune copiilor săi din cînd în cînd în faţă mîncăruri de delicatesă, pentru a-i antrena în virtutea foarte importantă a abnegaţiei, pe care delicatese să le mănînce le este interzis, tot aşa pare Tatăl nostru ceresc să ne şi pună din timp în timp pe masă mîncăruri duhovniceşti, pe care să le mîncăm ne este atîta timp interzis, pînă ce noi am devenit tari într-un anumit grad al abnegaţiei. Cînd am ajuns la acest grad după ordinea Lui, pe care El ni l-a impus ca fiind necesar pentru sufletele noastre, atunci ne va da El mîncarea spre savurare, pe care o poftim acum. Şi astfel vrem noi astăzi şi pentru atîta timp cît vrea El aceasta, să fim pe deplin satisfăcuţi cu ceea ce ştim şi avem noi şi totdeauna să se întîmple numai singură voinţa Lui sfîntă!“
        Spun Eu: „Dragul Meu frate Simon Iuda, aşa este bine şi adevărat! Nu ori şi ce cunoaştere şi experienţă foloseşte la trezirea duhului şi la înviorarea sufletului. Pentru că iată, este scris: ‘şi Domnului i-a spus lui Adam: Dacă vei mînca tu din pomul cunoaşterii, vei muri!’ şi aşa este!
        În cunoaştere se află legea şi judecata; pentru că, atîta timp cît nu îţi este o lege dată sau ţie făcută cunoscută, atîta timp nici nu este o judecată, care păşeşte încoace după lege. De aceea doreşte tu să ştii numai ceea ce Eu vă spun spre a şti şi tu ştii prin aceasta pe veci îndeajuns pentru partea ta. Cînd va fi timpul, îţi va fi totul evident.“

74. Ceartă între Iuda şi Toma.

 Cu această informare se mulţumesc toţi ucenicii în afară de Iuda şi laudă bunătatea şi înţelepciunea Mea şi puterea lui Dumnezeu, care stăpîneşte prin Mine; Iuda fu însă înbufnat şi spuse destul de tare ca pentru el: „Despre fariseii, care lasă străini să vadă în secret sfînta sfintelor pentru bani buni, se înfurie El pînă la ploaia cu pucioasă din cer; dar dacă El arată străinilor sfinţenia Lui şi ne exclude pe noi copii autohtoni, aceasta este atunci foarte potrivit şi pe deplin conform ordinii Dumnezeieşti! A trăit cineva dintre noi deja aşa ceva? Dacă fac aceasta cei din Ierusalim, atunci este greşit la ceruri şi pe pămînt; dar dacă El face practic aproape acelaşi lucru, atunci este asta potrivit şi pe deplin conform ordinii lui Melchisedec! Fireşte că nu se poate face şi inteprinde nimic împotriva acestui fapt; dar trebuie aşadar totuşi să te superi!“
        Spune Toma, ca fiind ucenicul care încă mai pune ascuţit ochii pe Iuda Iscarioteanul: „Aşadar, nu-ţi este ceva pe plac în sfîrşit deja iarăşi o dată? Pe mine mă minunează deja foarte mult faptul, că tu n-ai început deja de mult o ceartă cu Domnul pentru faptul, că El a pus soarele aşa de departe de pămînt şi nu poţi să încălzeşti mai bine oalele tale în apropierea lui sigur foarte fierbinte decît prin obişnuitul lemn de foc!
        Vezi, cît de bine ar fi, să poţi zbura asemenea păsărilor! Da, m-a supărat chiar şi pe mine deja de cîteva ori şi mi s-a părut, de parcă ar trebui eu să plec în zbor cu un stol de cocori iute plutitor într-acolo; eu am încercat să salt şi să sar, dar trupul greu nu vroia absolut de loc să se ridice numai un stînjen peste pămînt!
        Eu m-am mulţumit însă cu aceasta acuşi iarăşi mi-am spus: Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ca oamenii să fi putut zbura asemenea păsărilor, atunci El i-ar fi dat aripi folosibile tot aşa de bine ca şi păsărilor; dar Dumnezeu a văzut, că o asemenea capacitate i-ar dăuna omului mai mult decît i-ar folosi şi i-a dat de aceea mai degrabă o pereche de picioare bune şi puternice, cu care el se poate duce foarte bine de la un loc la celălalt. De asemenea i-a dat El pe lîngă cele două picioare puternice o pereche de mîini foarte folositoare şi o minte care ajunge mai departe în afară decît toate stelele, cu ajutorul căreia în locul unei perechi de aripi utilizabile poate el să-şi procure mii de alte comodităţi, care pot evident să-i pricinuiască mai multă plăcere, decît păsărilor aripile lor; pentru că este foarte tare cu semnul întrebării, dacă păsările înţeleg să preţuiască aripile lor în aşa fel ca omul picioarele lui, mîinile lui şi mintea lui!
        Uite, omul poate şi în apă să se mişte înainte numai foarte rău, - pentru că el n-are aripioare înnotătoare şi n-are piele de înnotat între degetele de la picioare şi de la mîini; dar mintea lui dată de la Dumnezeu îl învaţă să construiască corăbii, cu ajutorul cărora poate el să facă acum călătorii mai îndepărtate pe apă decît un peşte, căruia o băltoacă îi este casa de locuit, de la care el niciodată nu se îndepărtează prea mult. Şi noi putem admite cu cea mai deplină certitudine, că urmaşii noştri tîrzii vor mai face încă foarte mari progrese în arta de construcţie a corăbiilor. Cine ştie, dacă nu-i va reuşi din nou încă unui oarecare înţelept, să se ridice în aerul liber cu ajutorul unei perechi artificiale de aripi, asemenea vechilor indieni.
        Aici îl întrerupe Iuda pe Toma şi spune puţin supărat: „Te-am pus eu, deci, vreodată să fii maestrul meu de curte, că îmi faci predici la fiecare ocazie? Ţine tu înţelepciunea ta pentru tine şi pentru copiii tăi şi lasă-mă pe mine în pace, căci altfel mă vei face nevoit, să trec o dată foarte ascuţit peste gura ta! Pentru că la aşa ceva mă pricep foarte bine, dacă vreau aceasta. Eu nu ţi-am dat la toate cuvîntările şi faptele tale care sunt libere asemenea cu ale mele încă niciodată un cuvînt necreat (neascuţit) şi nu ştiu de aceea într-adevăr, ce ai tu totdeauna de cioplit şi sculptat în privinţa mea! Mătură tu numai harnic în faţa uşii tale, pentru cea a mea mă voi îngriji eu într-adevăr! Dacă ceva nu-mi este pe plac, atunci este aceasta astfel pentru mine singur şi nu trebuie doară să fie şi pentru tine pe neplac; pe tine să nu te intereseze persoana mea şi aceasta de acum încolo pentru totdeauna! - Înţelegi tu aşa ceva?
        Gîndeşte-te numai înapoi la Kis, cum Domnul a rezolvat treaba de ceartă între mine şi tine; aceasta să-ţi ajungă ţie şi mie şi alte lucruri nu mai avem noi amîndoi de-a face cu şi între noi! Dacă te voi întreba de ceva, atunci poţi tu să-mi dai un răspuns bun la întrebare, - cu condiţia că tu eşti în stare de unul ca acesta! Dar tu vei trăi cel mai tîrziu faptul, că eu îţi voi arăta o asemenea cinste!“
        Spune Toma: „Dar spune-mi, frate Iuda, ce lucruri rele şi jignitoare ţi-am spus deci acum, din care cauză eşti tu chiar aşa de supărat pe mine? Este,deci, cumva neadevărat, că tu numai prea des, după cunoştinţa mea bună, te-ai sfădit cu Dumnezeu Domnul, că El a pus soarele aşa de departe de la pămînt şi că El nu ţi-a făcut aripi de zbor asemenea tuturor acelor păsări mute de sub ceruri?“
        Spune Toma mai departe după un timp, pentru că iuda Iscarioteanul nu vroia să-i dea un răspuns: „Dacă vrei să fii supărat pe mine, atunci nu fii supărat pe mine fără motiv şi temei! În prezenţa Domnului nu se arată cel mai lăudabil o asemenea purtare foarte nefrăţească! Un cuget ca cel al tău nici nu-şi are absolut de loc locul printre numărul ucenicilor Domnului şi tu ai face de o mie de ori mai bine, dacă te-ai duce acasă la olăritul tău, decît ca să incomodezi şi necurăţeşti compania lui Iisus pentru nimic şi iarăşi nimic cu cugetul tău foarte tare împotriva ordinii lui Dumnezeu. Ai uitat tu, oare, deja de tot cuvîntarea Domnului de pe munte la Sichar în Samaria, unde Domnul porunceşte, să-ţi iubeşti chiar şi duşmanii, pe cei care ne blestemă să-i binecuvîntăm şi să le facem bine acelora, care ne fac rău?
        Dacă tu nu vrei însă să urmezi cuvîntul lui Dumnezeu şi nu vrei să te încerci la fiecare ocazie în abnegaţie, atunci întreabă-te în numele lui Dumnezeu tu însuţi, pentru ce incomodezi compania noastră cu prezenţa ta!
        Tu nu vorbeşti cu nici unul dintre noi nici măcar un cuvînt zile în şir; şi dacă te întreabă cineva despre ceva, atunci tu nu-i dai ori nici un răspuns, sau tu îl bruschezi aşa de dur şi aspru pe cît este numai totdeauna posibil, aşa încît el nu-ţi mai vine a doua oară desigur niciodată cu o întrebare. Este, deci, aceasta o purtare pentru un ucenic al Domnului? Pfui, să-ţi fie ruşine şi devino un alt om, - altfel, du-te de aici!
        Cu adevărat, mă căiesc acum deja mai mult, decît dacă aş fi comis o crimă cu jaf, că tocmai eu te-am adus la această companie! Eu vreau să-L rog în genunchi pe Domnul, ca El să te îndepărteze de la noi cu puterea lui atotstăpînitoare, în caz că n-ai putea fi schimbat în bine cu bunătatea!“
        Spune în sfîrşit Iuda cu o furie vizibil încăpăţînată, dar cu o mină zîmbitoare: „Nici tu, nici Domnul nu puteţi să-mi porunciţi (să-mi comandaţi), dacă să plec sau să rămîn! Pentru că eu sunt aşa de bine ca şi oricare altul dintre voi un om cu totul liber şi pot face ce vreau eu! Uite, dacă aş ştii, că ţi-aş fi mai puţin un spin în ochi, decît îţi sunt cu siguranţă acum, atunci aş fi părăsit comopania voastră deja de mult şi mi-aş fi căutat o alta; dar, pentru a te supăra aşa de bine după voia inimii mele, rămîn şi vreau să-ţi servesc ca o piatră de poticneală, la care tu poţi să-ţi pui mereu răbdarea, indulgenţa şi dragostea faţă de duşman a ta la cea mai frumoasă încercare şi vreau să învăţ de la tine predica de pe munte a lui Iisus pusă în practică şi s-o exercitez atunci eu însumi! - M-ai înţeles, tu înţeleptule Toma?“
        Spune Toma, întorcîndu-se către Mine: „Doamne, eu şi noi toţi Te rugăm pentru alungarea acestei oi rîioase! Pentru că lîngă ea nu este imaginabilă o existenţă frăţească şi nouă ne este imposibil să punem în practică învăţătura Ta sfîntă; pentru că el este şi rămîne mereu un aţîţător şi trădător! De ce să fie el, aşadar, aici între noi, dacă el nu numai că nu vrea să pună în practică nimic din învăţătura Ta sfîntă, ci se rîde numai tot timpul de noi, cînd ne dăm străduinţa de a trăi şi acţiona după cuvintele Tale?“

75. Avertizarea Domnului către Iuda.
                 
        Spun Eu către Iuda Iscarioteanul: „Fratele Toma s-a plîns pe bună dreptate împotriva ta! Eu îţi spun: avertizează-ţi inima şi încearcă să devii om! Ca un diavol nu îmi eşti pe plac şi poţi să pleci! Căci compania Mea este o companie sfîntă şi într-o astfel de companie nu poate şi nu are voie să reuşească un diavol!“
        Aceste cuvinte au avut efectul la Iuda că s-a aruncat imediat în genunchi în faţa lui Toma şi îi cere iertare.
        Toma însă spune: „Prietene, nu mie trebuie să-mi ceri iertare, ci Celuia, a cărui învăţătură ai încălcat-o în faţa mea!“
        Atunci se ridică Iuda, vine repede la Mine, se pune în genunchi în faţa Mea şi începe să-Mi ceară iertare.
        Iar Eu îi spun aceste cuvinte: „Avertizează-ţi inima; căci iertarea ta rostită cu gura nu are nici o valoare în faţa Mea fără îmbunătăţirea interioară, deoarece Eu îţi văd inima şi mi se pare că este într-u totul rea. Doar forma exterioară este prietenoasă ca cea a unui şarpe, care prin mişcările sale ademeneşte păsările, pentru ca acestea să zboare direct în gîtlejul său pentru a-i deveni hrană. Eu îţi spun: Fereşte-te, ca să nu devi în scurt timp prada lui Satana! Căci el nu dă cu uşurinţă ceea ce s-a numit odată a lui.“
        La aceste cuvinte s-a ridicat din nou Iuda şi a vorbit către Mine: „Doamne, Tu trezeşti morţii din morminte şi ei trăiesc; de ce laşi ca inima mea să se zdrobească în mormîntul stricăciunii? Eu vreau ca să devin un om mai bun şi totuşi nu reuşesc, deoarece nu-mi pot schimba inima; de aceea schimbă-Mi Tu inima şi eu voi deveni un alt om!“
        Spun Eu: „Chiar în aceasta se află marele secret al formării proprii a omului! Totul îi pot face Eu omului; dar inima este a sa, pe care el trebuie s-o pregătească, dacă vrea să-şi dăruiască viaţa veşnică. Căci dacă aş forma Eu mai întîi inima omului, atunci el ar deveni o maşinărie şi nu ar deveni niciodată independent; dar dacă omul primeşte învăţătura, prina care să ştie ce trebuie să facă, pentru a-şi forma inima în faţa lui Dumnezeu, atunci trebuie s-o urmeze pe aceasta în libertate şi să-şi formeze inima după aceasta!
        Dacă şi-a format inima, a purificat-o şi a curăţat-o, atunci voi intra Eu cu duhul în ea şi voi locui în aceasta şi întregul om este renăscut în spirit şi nu se va mai putea pierde pe veci, deoarece a devenit una cu Mine, cum sunt Eu una cu Tatăl, de la care Eu am venit în această lume, pentru a le arăta şi a le deschide drumul tuturor copiilor omeneşti, pe care ei trebuie să-l parcurgă, pentru a ajunge la Dumnezeu în abundenţa adevărului!
        De aceea tu trebuie, ca fiecare, să-ţi formezi mai întîi inima, căci altfel vei fi pierdut, - şi dacă te-aş fi înviat de o mie de ori din mormînt în viaţa cărnii!“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Doamne, atunci sunt pierdut! Căci eu am o inimă neastîmpărată şi nu pot să mă îndrept singur!“
        Spun Eu: „Atunci ascultă-i pe fraţii tăi şi nu fii furios din pricina lor, dacă ei te avertizează cu dragoste şi prietenie; căci ei te ajută să-ţi formezi inima!
        Uită-te la Toma, care nu se lasă înfricoşat de duritate ta şi te avertizează atunci, cînd tu îi laşi inimii tale prea mult spaţiu de joacă; ascultă de aceea cuvintele sale grijulii de avertisment, atunci va deveni din ce în ce mai bună inima ta! Dar dacă în continuare nu vei accepta să îţi spună careva vreun cuvînt, atunci tu te vei prăpădi în scurt timp şi cum am mai spus, vei pica pradă Satanei; căci atunci nu voi locui Eu, ci Satana în inima ta.
        Fereşte-te mai ales de furie şi de lăcomie, căci altfel vei deveni un copil al morţii veşnice! Căci părerile de rău şi căinţa deasupra mormîntului au o valoare mică şi nu ajută prea mult unui suflet necurat şi negru. Du-te şi gîndeşte-te bine la aceste cuvinte ale Mele!“
        Iuda se îndepărtează acum, gîndindu-se, se hotăreşte pe jumătate, să se îndrepte după cuvintele Mele şi spune către Toma: „Acum frate, vei vedea, cum Iscarioteanul va deveni un alt om şi la sfîrşit un exemplu pentru voi toţi! Căci Iscarioteanul poate multe dacă vrea; şi el vrea acum şi va deveni prin urmare altfel!“
        Spune Toma: „Frate, dacă te lauzi deja de pe acum, atunci va rămîne fapta în urmă şi tu vei putea sau vei deveni un exemplu, dar nu unul minunat, ci unul sperietor, - şi pe acest pămînt îţi va fi greu, ca tu să devii un om mai bun!“
        Deoarece iată, dacă tu vrei să devii mai bun, decît suntem noi toţi, cu toate că ne cunoaştem slăbiciunile chiar şi fără exemplele tale şi putem observa limpede, cît de puţin valorăm noi în faţa Domnului, atunci tu trebuie să te consideri mai prejos decît fraţii tăi pentru toate timpurile şi să nu te gîndeşti, ca să devii un exemplu nouă, bun de urmat, ci să te consideri într-una ultimul şi fără vreo valoare; atunci vei fi tu aşa, fără să vrei, în faţa noastră ceea, ce îţi propui tu acum cu atîta aroganţă. - Trăieşte prin urmare după această regulă, care nu a crescut pe pămîntul meu, ci pe cel sfînt al Domnului, a cărui fundament este adevărata umilinţă şi abnegaţie, deoarece aşa vei ajunge după ordinea lui Dumnezeu acolo, unde tu doreşti! - Dar du-te tu la Domnul şi asigură-te, dacă eu te-am învăţat nedrept şi neadevărat, cu ceea ce am vorbit!“

76. Despre umilinţă şi abnegaţie.
                                                       
        Iuda strigă după Mine şi Mă intrebă: „Doamne, este aşa, cum a vorbit Toma cu mine în acel ton autoritar?“
        Spun Eu: „Da, aşa este! Cine este cel mai umil de la sine în faţa fraţiilor săi, acela va fi primul în împărăţia lui Dumnezeu; orice încredere de sine prea mare îl pune însă în împărăţia lui Dumnezeu pe ultima treaptă posibilă.
        Dacă mai simte încă careva dintre voi aroganţa şi prin aceasta sentimentul îmbunătăţirii, atunci nu s-a eliberat încă de iadul lacom şi devorator şi nu este încă pentru mult timp apt pentru împărăţia Domnului; căci un astfel de om nu are spiritul liber.
        Dar dacă unul este umil în faţa fraţiilor săi şi este pregătit să le slujească tuturor după puterile sale, atunci el va fi primul în împărăţia lui Dumnezeu şi toţi ceilalţi se vor putea forma încetul cu încetul după el. Adevărat spirit măreţ dumnezeiesc are doar acela, care este în stare să fie umil pentru toate creaturile omeneşti!“
        Spune Iuda: „Aceasta poate face un om care se înjoseşte cel mai mult, să fie primul în împărăţia lui Dumnezeu? Căci dacă el doreşte să le slujească tuturor după puterile sale, atunci trebuie ceilalţi să îi permită, să se lase slujiţi de el, pentru a-l ajuta să aibă prioritate în ceruri! - Dar ce se întîmplă atunci, cînd ceilalţi nu vor să-i accepte slujirea sau dacă ei îşi oferă serviciile lor pentru a avea prioritatea în ceruri? Cine dintre ei va fi atunci primul în împărăţia lui Dumnezeu?`“
        Spun Eu: Toţi care încearcă cu inima curată aceasta! Dar oameni, care din lăcomie nu primesc serviciile fratelui său, pentru a-i lua orice posibilitate, ca el să devină primul în împărăţia lui Dumnezeu, fără ca acesta să fii rîvnit după o astfel de prioritate, aceia vor fi totuşi ultimii şi acela va fi primul, pentru că a vrut umil şi plin de dragostea să-i ajute într-adevăr pe fraţii săi!
        Ah, cu totul altfel ar fi, dacă unul devine slujitorul tuturor şi se înjoseşte doar pentru a avea prioritate în ceruri! Oh şi acela va fi unul dintre ultimii din împărăţia lui Dumnezeu! În lumea de apoi se cîntăreşte totul cu cel mai fin cîntar şi totul se măsoară cu exactitate. Unde a apărut doar puţin egoism la lumina zilei, nu se va balansa cîntarul şi nu va ajunge la masa cerurilor! De aceea trebuie să ai tot adevărul fără gînduri ascunse în tine, căci altfel nu vei putea păşi în împărăţia lui Dumnezeu. Doar cel mai pur adevăr fără greşeală şi înşelare vă va putea elibera în faţa lui Dumnezeu şi a creaturii Sale! - Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Da, aceasta înţeleg foarte bine, dar mai observ pe lîngă aceasta, că este foarte greu de înfăptuit; deoarece oamenilor le este imposibil să renunţe complet la dragostea de sine! El trebuie să mănînce şi să bea şi trebuie să aibă o casă şi ceva îmbrăcăminte, - şi toate acestea se întîmplă într-un anumit grad pentru dragostea de sine! Ne luăm o femeie dragă şi dorim s-o avem doar pentru noi şi vai de acela, care îndrăzneşte să rîvnească la femeia aproapelui! Toate acestea sunt şi ele un fel de dragoste de sine!?
        Dacă am un pămînt bine lucrat şi vine timpul recoltării, mă voi duce pur şi simplu la vecini din umilinţă şi lipsit de dragoste de sine şi le voi spune: ‘Prietenii mei, mergeţi şi recoltaţi, ce a crescut pe pămîntul meu; căci eu, ca fiind cel mai neînsemnat printre voi, ca fiind slujitorul vostru fără vreo valoare pentru voi, am lucrat doar şi numai pentru voi toţi!’ Eu cred că o astfel de desconsiderare şi de abnegaţie ar trebui să aibă limite precise, fără care ar fi imposibil, să le vesteşti oamenilor învăţătura Ta, pentru că am dovedi evident, că îi considerăm pe fraţii noştri mai proşti şi mai orbi decît pe noi înşine! Căci, dacă ne credem mai presus în spirit decît fraţii noştri, atunci este amestecată şi puţină aroganţă! Dar dacă este aşa, atunci să ne uităm la oamenii care vor trăi peste o sută de ani şi noi îi vom vedea la fel ca şi boii păscînd pe păşune şi vreo limbă nu se va mai vorbi dar mai puţin se vor putea zări case sau oraşe! - Deci, cît de departe poate să meargă dragostea de sine a oamenilor?“

77. O măsură a celor trei feluri de dragoste.

        Spun Eu: „Foarte bine, Eu vreau să-ţi dau o măsură, prin care tu sau oricare altul să ştie, cum trebuie să fie dragostea lui de sine, cum trebuie să fie dragostea pentru aproapele şi cum trebuie să fie dragostea pentru Dumnezeu.
 Ia numărul 666, care descrie la bine şi la rău ori un om desăvîrşit sau un diavol complet!
        Împarte tu în om 666 de bucăţi; din acestea dăruieşte-i lui Dumnezeu 600, dă-i aproapelui 60 şi ţie lasă-ţi 6! Dar dacă vrei tu să fi un  diavol desăvîrşit, atunci dă-i lui Dumnezeu 6, aproapelui 60 şi ţie lasă-ţi 600!
 Iată, oamenii care lucră şi slujitorii şi slujitoarele sunt aceia, care lucră pămîntul stăpînilor lor. După părerea ta ar trebui şi ei să-şi primească partea după lucrul şi hărnicia lor: dar ei pun totul în şura şi hambarul stăpînlor lor şi au mare bucurie, dacă pot spune ei spre stăpînii lor: ‘Stăpînule, toate şuriile şi hambarele sunt pline şi jumătate se mai află încă pe cîmp! Ce să facem noi?’ şi bucuria lor creşte, dacă stăpînul spune către ei: ‘Eu laud hărnicia voastră mare; duceţi-vă şi aduceţi zidari., ca ei să-mi construiască cămări în cel mai scurt timp şi ca eu să pot păstra binecuvîntarea pămîntului pentru anii, care vor fi poate mai puţin buni, decît a fost acesta, cu toate fructele sale bogate!’ Iată, nimic nu le aparţine slujitoriilor, ei nu au şură, nu au hambare şi nu au cămări şi totuşi lucrează ei pentru o plată mică; căci ei ştiu foarte bine, că nu trebuie să ducă lipsă de nimic, dacă stăpînul are toate cămările pline.
        Şi iată, în înfăptuirea unui servitor cinstit se află întreaga relaţie a fiecărui om adevărat faţă de sine, faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. Adevăratul servitor se îngrijeşte pentru sine de 6 ori, pentru împreună slujitorii cu el, ca ei să fie plini de bunăvoinţă cu el, de 60 de ori şi pentru stăpînul lui de 600 de ori şi se îngrijeşte prin aceasta, fără a voi, totuşi de 666 de ori pentru sine; pentru că pe lîngă slujitorii cu el îi vor vrea tovarăşului lor, la care observă cea mai puţină dragoste de sine, cel mai mult binele şi stăpînul îl va pune acuşi peste toţi. Dar un slujitor, care se îngrijeşte numai pentru sacul său, este cu drag ultimul la lucru şi pune acolo mîna numai la cel mai uşor lucru, pe acela îl vor privi tovarăşii săi cu ochi crucişi stapînul lui va observa bine, că slujitorul lacom pentru sine este un rob leneş. El nu-l va pune de aceea niciodată peste slujitorimea lui, ci îi va împuţina răsplata şi îl va pune cel mai jos la masa de ospăţ. Şi dacă nu se va îndrepta această slugă egoistă, leneşă, atunci ea va fi eliberată din slujbă cu o mărturie rea şi astfel va primi cu greu vreodată iarăşi o slujbă. Iar dacă mai are el încă un singur prieten, faţă de care s-ar fi dovedit neeogist, atunci poate acesta să-l primească în locuinţa lui, pentru care lucru nu-l va defăima Domnul. - Înţelegi tu aceasta?
        Fiecare om are şi trebuie să aibă o anumită măsură de egoism, căci altfel n-ar putea trăi, - dar, aşa cum am arătat, numai cea mai mică măsură posibilă; o măsură peste aceasta anulează deja relaţia curat omenească şi această treabă este cîntărită astfel pînă la un fir de păr pe cîntarul ordinii Dumnezeieşti! - Acum sunt arătate liniile de de limită şi noi vrem să vedem, cum le vei urma pe acestea într-adevăr!“
        Spune Iuda: „La aceasta este nevoie de multă înţelepciunea din cea mai adîncă, pentru a putea aprecia, dacă am nimerit măsura exactă cu egoismul! Cum poate aprecia aceasta omul cu vederea îngustă?“
        Spun Eu: „El să facă cu voinţa de bună credinţă, ceea ce poate el face; ceea ce lipseşte, va fi desigur adăugat de către Dumnezeu. Pentru mai puţin, însă, decît şase părţi pentru sine, nu are voie să se poarte într-adevăr la nici un om vreo oarecare grijă! Cel mai puţin pentru oameni de felul tău!“
        Aici tace Iuda şi pleacă gînditor de la masă, pentru a-şi pregăti un aşternut pentru noaptea deja de mult venită.
        De-abia acum se prezintă însă băiatul Josoe şi spune: „Dar m-a supărat prostia acestui om totuşi deja peste toate măsurile! Un ucenic este el şi încă aşa de prost ca o bufniţă de noapte în ziua luminoasă. Eu am înţeles totul de îndată, ceea ce Tu, o Doamne, i-ai spus lui; iar el n-a înţeles nimic, întrucît a întrebat continuu şi a făcut tot felul de obiecţii şi acum la sfîrşitul sfîrşitului a plecat încă tot aşa de prost, de parcă Tu, o Doamne, nu i-ai fi spus nici un cuvinţel de silabă! Dacă întreabă un copil, atunci este aceasta scuzabil; dar dacă un om bătrîn, care pe partea cealaltă vea să fie totuşi iarăşi mai înţelept decît oamenii de lîngă el, mai şi întreabă încă - şi acest lucru vizibil nu binevitor, ci răuvoitor -, atunci trebuie doară totuşi să te superi! Eu vreau să mai mor încă de trei ori, dacă acest om se va îndrepta vreodată în acest fel! El este după toate aparenţele un zgîrcit şi calculează, cum el, dacă ar putea aceasta, ceea ce Tu, o Doamne, eşti în stare să faci, să-şi adune în timpul cel mai scurt munţi întregi de aur şi argint! Şi eu, atît de adevărat pe cît mă cheamă Josoe, vreau să dau totul, ce am eu şi să îndur totul, ce poate numai vreodată îndura un om, pe faptul dacă acest om va cuprinde vreodată o îndreptare!“
        Spun Eu: „Dragul Meu Josoe, lasă aceasta numai de-o parte; pentru că noi avem nevoie de tot felul de slugi la construirea unui cer nou şi a unui pămînt nou şi aici este şi Iuda tocmai unul, de care putem avea nevoie! - Dar acum spune-Mi tu Mie, ce vei spune părinţilor tăi pămînteşti, cînd te vei întîlni iarăşi cu ei! Cum le vei vorbi tu?“

78. Planul şiret al lui Josoe.

        Spune Josoe, zîmbind ferict: „Doamne, eu sunt de părere, că această poveste se va lăsă facută foarte simplu! Eu vin însoţit de Oheim Iair în casa părinţilor mei cu siguranţă încă mai trişti din pricina mea. Aceştia vor face ochi mari, minunîndu-se foarte, ca ei zăresc în persoana mea un băiat, care arată aşa de asemănător cu Josoe al lor ca un ochi faţă de celălalt; atunci poate spune Iair, că eu aş fi un copil găsit şi aş purta chiar şi numele celui decedat şi părinţii mei mă vor înfia fără probleme şi mă vor iubi mai mult decît pe Josoe al lor. Incetul cu încetul pot fi ei introduşi prin tot felul de întorsături rare în deplinul adevăr şi ei vor trebui., la sfîrşit, aşadar, totuşi să creadă, că eu sunt adevăratul fiu al lor Josoe. Într-un timp însă, pe care Tu, o Doamne, îl vei putea rîndui, pot fi ei atunci, deci, de asemenea conduşi la cel mai deplin adevăr. - Este aceasta bine astfel, o Doamne?“
        Spun Eu: „Treaba nu e de loc rău gîndită, dragul Meu Josoe; dar numai o situaţie se iveşte la aceasta şi anume aceea, că aici apare o minciună evidentă şi fiecare minciună este rea şi produce iarăşi rău. Uite, un copil găsit evident că nu eşti tu, deci, totuşi; cum vei putea tu prin urmare să justifici ‘copilul găsit’ în faţa părinţilor tăi şi a lui Dumnezeu?“
        Spune băiatul: „Doamne, dacă Tu zîmbeşti, atunci este acesta desigur un semn bun şi eu sunt deja justificat în faţa Ta, aşa ca şi odinioară Iacob cu mîinile sale înfăşurate în blana de ied în faţa tatălui său orb Isaac! Vezi Doamne, aceasta a fost aşadar totuşi mai multă minciună decît în cazul meu, dacă eu voi fi introdus la părinţii mei ca copil găsit şi totuşi a fost în faţa lui Dumnezeu binecuvîntarea de întîi născut al lui Iacob socotită ca dreptate! Iar dacă Dumnezeu a putut atunci socoti cu ochi binecuvîntători şi milostivi totuşi o înşelăciune evidentă, care este realmente o minciună, atunci copilul găsit acum Josoe doară  totuşi nu-L va scîrbi, la aceasta el fiind totuşi un cel mai adevărat copil găsit ca nici un al doilea pe întreg pămîntul larg al lui Dumnezeu! Eu sunt de părere, Tu Dumnezeul şi Domnul meu, că pentru acest pămînt n-ar putea fi într-adevăr nimic aşa de tare pierdut decît unul, care a murit; şi astfel n-ar putea fi de asemenea nimic mai tare găsit în cel mai adevărat sens decît unul - -, Doamne, Tu mă înţelegi, despre cine este vorba!“
        Spun Eu: „Bine ai făcut tu aceasta! Eu doară ştiam, că tu vei găsi un motiv potrivit; dar acum voiesc Eu să aud aşadar de la tine încă şi faptul, cum te vei înfăţişa tu la sfîrşit părinţilor tăi, prin tot felul de întorsături alese, ca fiind adevăratul fiu Josoe.“
        Spune Josoe: „O Doamne, aceasta este touşi o treabă foarte uşoară! Cînd voi fi o dată în casă, atunci mă voi purta, ceea ce-mi este uşor, exact aşa, cum mă purtasem înainte; eu voi întreba încetul cu încetul despre aceasta şi aceea, cum am făcut asta înainte, voi căuta să scot la iveala şi jucăriile mele şi să pun cu aceasta în practică dispoziţiile cunoscute, ceea ce părinţilor mei le va bate la ochi şi ei vor trebui să spună la sfîrşit: ‘Acesta este Josoe al nostru, care a fost probabil înviat de Borus din mormînt, prin leacurile sale secrete şi cu timpul a fost pe deplin vindecat!’ şi eu îi las deocamdată la această părere. Cînd vine atunci timpul potrivit, atunci să afle ei într-adevăr adevărul şi eu sunt de părere, că treaba se va putea îndeplini astfel foarte bine.“
        Spun Eu: „Dar aici apare deja iarăşi o minciună! Vezi, să-l laşi pe cineva cu bună ştiinţă în necunoştiinţă, înseamnă tot aşa de mult ca şi a minţi pe cineva! Cum te vei spală, deci, aici curat?“
        Spune Josoe: „Doamne, atîta timp cît Tu zîmbeşti, cînd încerci, este întotdeauna şi veşnic un semn bun; eu sunt însă aşa de părere, că şi minciuna aceasta este de un al doilea fel foarte diferit. Să-i prezinţi cuiva cu bună ştiinţă din voinţă rea o minciună ca fiind un adevăr garantat, este şi rămîne o răutate satanică! Dar o minciună aparentă, prin care adevărul curat se înfăşoară numai atîta timp, cît tocmai adevărul curat ar fi încă insuportabil pentru omul, pe care îl priveşte, ba chiar i-ar dăuna evident mai mult decît i-ar folosi, nu poate fi rău, pentru că ea provine din inima şi voinţa aleasă, bună şi foarte binevoitoare!
        Ar trebui în această privinţă să fie doară o veritabilă minciună şi fiecare pildă, în spatele căreia poate fi ascuns totuşi adevărul cel mai măreţ. Şi totuşi au vorbit cei mai înţelepţi părinţi şi prooroci mai ales în tot felul de pilde! Şi că aici Borus ca în general doctorul cunoscut şi faimos înlocuieşte tocmai în calitate de doctor postul Tău, nu este de fapt de asemenea  aşadar totuşi nimic altceva, decît cum în timpurile lui Avraam cei trei îngeri veniţi la părintele din începuturi au înlocuit locul lui Iehova şi nu este absolut nimic altceva decît minciuna mie totdeauna părîndu-mi dură a lui Iosif în Egipt în faţa fraţilor săi, căutînd cereale! Dar Dumnezeu Insuşi a vrut aceasta astfel şi nu i-a socotit desigur lui Iosif ca păcat o asemenea purtare faţă de fraţii săi. Şi aşa sunt eu de părere, că o asemenea minciună aparentă este doar numai o deşteptăciune din ceruri, în timp ce minciuna adevărată îşi are locul în împărăţiile celei mai rele viclenii a iadului!“
        Spun Eu: „Atunci vino încoace, tu cel mai drag al Meu Josoe şi lasă-te sărutat; pentru că tu eşti doară deja ca încă băiat gingaş mai înţelept decît un învăţat bătrîn în privinţa scripturii!“
        Cu aceste cuvinte merge Josoe de îndată în grabă în jurul mesei întregi, Mă îmbrăţişează şi Mă sărută intens şi spune apoi în voioşie pe deplin zburdalnică, dar la aceasta totuşi foarte înţeleaptă: „Uitaţi-vă aici voi toate duhurile, puterile şi stăpînirile vechi cereşti şi acoperiţi-vă chipul! Pentru că, ceea ce s-a întîmplat aici, n-aţi trăit voi încă niciodată! Veşnicul Tată sfînt aici, în faţa noastră, în Fiul Iisus pe deplin prezent, se lasă adorat în mod cărnos de una dintre făpturile Sale!
        Astfel trage Acela, Care a fost veşnic, spre Sine ceea ce există limitat în timp, o alintă şi o face prin aceasta veşnic asemenea Lui! O Tu Tată adevărat, unic al tuturor oamenilor, cît de dulce este totuşi la gust dragostea Ta!“

79. Doi îngeri îi oferă lui Josoe slujirile lor.

        Aici iasă în faţă cei doi îngeri şi spun: „Da, băiat minunat, tu ai vorbit adevărat! Aceasta n-a fost ochilor noştri, care pătrundeau deja de mult spaţiul nemărginit al lui Dumnezeu, înainte ca un soare să-şi arate existenţa lui departe prin spaţiul veşnic al lui lui Dumnezeu cu ajutorul razelor lui, încă niciodată vizibil! Rămîi tu însă de aceea şi tot timpul în acel duh, care te însufleţeşte acum aşa de curat Dumneziesc măreţ şi noi rămînem veşnic fraţi!“
        Spune Josoe: „Cine sunteţi voi, aşadar, că sunteţi în stare să grăiţi cuvinte aşa de măreţ înţelepte? Nu sunteţi, deci şi voi oameni, aşa de bine cum sunt eu unul?“
        Spun cei doi: „Dragă frate, în duh suntem noi într-adevăr pe deplin ceea, ce eşti tu şi vei deveni încă tot mai mult şi mai mult; dar carne şi sînge n-am purtat noi niciodată! Noi suntem îngeri ai Domnului şi suntem aici, să-I slujim Lui singur totdeauna. Dar, dacă Acela vrea odată de asemenea milostiv prin carne să ne lase să mergem, asemenea Lui, atunci noi ne vom asemăna pe deplin şi în această privinţă. Pentru acum ne eşti tu însă însemnat înainte; dar veşnicia este lungă şi nemărginită şi în ea se vor egaliza odată toate diferenţele. Iar noi îţi oferim acum şi ţie slujirile noastre; dacă vrei ceva, atunci înfăptuieşte (porunceşte) şi noi îţi vom sluji!“
        Spune Josoe: „Ce să vă înfăptuiesc că să-mi slujiţi mie? Noi toţi avem un Dumnezeu şi un Domn şi Tată din veşnicie. Aceluia singur i se cuvine dreptul de a înfăptui cu mine şi cu voi; noi însă, care am fost făcuţi toţi împreună şi pe deplin de El, să nu ne poruncim unul altuia, ci să ne slujim serviabili din dragoste şi tot timpul unul celuilalt, dacă dintre noi unul sau altul, înger sau om, tot atît are nevoie de o oarecare slujire!
        Eu nu-l consider însă deja nici pe acela că este desăvîrşit, care, chiar şi dacă cît se poate de binevoitor, îi sare în ajutor fratelui său, care are nevoie de ajutor şi imploră fierbinte după un oarecare sprijin; pentru că în acest caz îi este ajutat numai aceluia, care posedă ocazie, curaj şi putere, de a-i prezenta fratelui său bogat în avuţii în oricare privinţă lipsa lui şi să-l implore pentru ajutorul corespunzător. Cine îl ajută însă atunci ape acela, care nu posedă ocazia şi curajul, de a-l implora după ajutor pe fratele lui bogat în avuţie? Dacă nu pot însă să aprob într-adevăr absolut de loc un ajutor cerut, cu cît mai puţin atunci de-abia unul poruncit!
        De aceea vă spun vouă aici în prezenţa Aceluia, care este un Domn asupra vieţii şi a morţii: Dacă voi veţi vedea, că am nevoie de un ajutor, atunci ajutaţi-mă, fără ca eu să vă rog pentru acesta sau chiar să poruncesc, de parcă aş fi un Domn! Şi eu voi face acelaşi lucru, dacă aş ştii, că şi eu v-aş putea ajuta undeva; altfel, n-am nevoie de un ajutor şi de o slujire de la voi, cel mai puţin însă de unul poruncit, care este mai rău decît nici unul!
        Ar trebui însă un om bogat în avuţie în oricare privinţă posibilă să se uite în jurul lui cu hărnicie printre fraţii lui care necesită ajutor, dacă acesta nu va avea nevoie acuşi în această privinţă şi acuşi într-o altă privinţă de un oarecare ajutor. Şi dacă a găsit el unul, atunci să-i acorde el aceluia ajutorul! Aşa îi va fi după părerea mea Domnului şi Tatălui desigur plăcut, care acţionează veşnic tot aşa şi va justifica asemănarea sfîntă cu Dumnezeu, după care este făcut el; cine îi ajută însă aproapelui său de-abia atunci, cînd acesta l-a implorat să-i acorde ajutorul, - o, cît de departe este încă un asemenea ajutător de deplina simetrie şi cît de departe atunci de-abia acela, care îşi lasă poruncit un ajutor!
        Vedeţi voi, dragii Mei prieteni, dacă înţelepciunea voastră n-ar ajunge mai departe decît numai acolo, de a face cereri oamenilor, ca ei să vă poruncească, cînd au nevoie de ajutorul vostru, atunci eu, ca un băiat, nu aş întreprinde ceva înţelept condus de voi; dacă voi a-ţi vrut însă doar să mă puneţi la încercare, atunci cred eu, că n-am trecut rău la examenul meu, cel puţin în faţa voastră. Şi dacă a-ţi auzit probabil ceva din gura mea, ce v-ar fi atins probabil puţin cam dur, atunci voi trebuie totuşi să-mi socotiţi aceasta ca fiind bine; pentru că, a vă învăţa, n-am deschis gura mea, ci din cauza adevărului, pentru că voi nu mi-aţi făcut cererea voastră în concordanţă cu adevărul. Ca duhuri cereşti desăvîrşite, ar fi trebuit voi însă totuşi să pătrundeţi şi să recunoaşteţi interiorul meu aşa de departe de dinainte, că eu vă voi veni sigur în întîmpinare cu un asemenea răspuns la cererea voastră şi voi i-aţi fi dat atunci cererii voastre, pentru care eu nu vă pot mulţumi absolut de loc, cu siguranţă o altă înfăţişare!“
        Cei doi tineri păşesc acum înapoi puţin umiliţi şi spun: „Cu adevărat, această înţelepciune înaltă, curat dumnezeiească n-ar fi căutat-o nici un înger în acest băiat!“
        Spun Eu: „Da, dragii Mei, ochiul lui Dumnezeu vede foarte ascuţit şi descoperă pete şi în cel mai desăvîrşit înger, - deci şi inima cea mai curată a unui om, care este aici ca o pupilă de ochi a lui Dumnezeu. Eu n-am lăsat, însă, să se întîmple aceasta din pricina voastră, ci din pricina oaspeţilor, ca ei să afle din gura curată a unui băiat înviat, cît de mult duc ei încă lipsă de asemănarea cu Dumnezeu. De altfel, are însă băiatul deja de la naştere un duh ieşit din comun de ascuţit şi doară să nu fie nimeni de părere, că Eu i-am pus acum la această ocazie cuvintele în inimă şi în sfîrşit în gură. Ele au crescut pe pămîntul şi temelia lui foarte proprie; de aceea va fi el într-un timp pentru Mine un utilaj iscusit.“

80. Cireniu îl primeşte pe Josoe  

        Spune  Cireniu: „Doamne, pe acest băiat vreau  să-l primesc la mine şi dacă vrea să vină la mine, nu vreau ca să fie egal cu copiii mei, ci mai presus decît aceştia. Într-adevăr, pentru mine ar fi cea mai mare bucurie, dacă acest băiat, care este şi aşa mai mult înger decît om, aş putea eu să-l numesc al meu! El va avea şi aşa o poziţie mai nefavorabilă la părinţii săi şi întrebarea cea mare este, dacă aceştia îl vor accepta. Eu însă ştiu acum totul şi cu timpul pot ghida, ca părinţii lui Josoe, care sunt fideli templului, după cunoştintele mele, să-l recunoască în timp pe băiatul lor. Dacă îl vor accepta, atunci li se va îngădui aceasta, dar doar cu condiţia, că el va rămîne în casa şi în jurul meu, acolo unde sunt, - acum în Asia, în scurt timp în Europa sau altădată în Africa; căci înţelepciunea sa este mai importat pentru mine decît toate!“
        Spun Eu: „Înţelege-te tu cu Iair şi cu acest băiat! Mie îmi este totul drept; căci băiatul, dragul Meu Josoe, îmi va rămîne peste tot fidel!“
        Spune băiatul: „Tată, de aceasta nu te vei îndoi, aşa-i? Doar Tu ai putea să-mi schimbi inima! Dar acest lucru Tu nu-l vei face în veci şi prin urmare eu îţi voi rămîne credincios pe veci. Dar dacă aş putea să aleg şederea mea aici pe pămînt, atunci eu aş rămîne din toată inimă doar cu Tine! Căci ceva mai înalt, ceva mai bun şi ceva mai îmbucurător nu poate exista în întreg universul şi în toate cerurile vechi sau noi, decît la Tine, izvorul de vecie a dragostei, a înţelepciunii şi a toturor vieţilor? Dar aceasta este de fapt dorinţa interioară a inimii mele; dar în rest mă pricep eu să ascult şi merg peste tot cu bunătate, unde mă va trimite voinţa Ta sfîntă şi veşnică! Eu mă duc la Cireniu, pe care îl respect şi îl ador, dar tot aşa mă întorc la părinţii mei lumeşti, care îmi sunt foarte dragi şi preţioşi; dar totuşi, fără voinţa Ta sfîntă eu nu voi face cu uşurinţă ceva.“
        Spun Eu: „Că tu doreşti să rămîi la Mine şi cu timpul tu vei rămîne, la aceasta este mărturie destulă întreaga ta fiinţă; dar acum mai ai tu însă nevoie de puţină linişte, care îţi este necesară prin despărţirea vizibilă de Mine, ca să se formeze în consistenţă mai puternică între sufletul şi trupul tău. Dacă aceasta se întîmplă în decurs de un an, atunci tu te poţi întoarce din nou la Mine şi te vei menţine destul de bine în apropierea Mea, fără ca Eu, cum este acum cazul, să fiu nevoie, să ţin cu puterea voinţei Mele sufletul tău în acest corp. Iată, acesta este motivul, pentru care Eu te las să pleci de lîngă Mine pentru un timp scurt şi spre binele tău! Dar acum întreabă-te pe tine, dacă vei pleca de aici cu guvernatorul roman Cireniu, sau dacă tu vrei să te întorci iarăşi la părinţii tăi lumeşti! Mie îmi este tot una, - doar un singur lucru este adevărat, că la Cireniu poţi cîştiga tu mai multe, decît ca un străin aparent în casa părinţiilor tăi; căci aceştia nu vor şti mult timp ce să facă şi cum să se comporte cu tine.“
        Spune Josoe: „Foarte bine, pentru că ştiu acum aceasta, voi merge eu cu înaltul guvernator Cireniu. Dar vreau să-mi văd părinţii şi vreau să aflu, ce chipuri întrebătoare vor avea ei atunci cînd mă vor vedea.“
        Spune Cireniu: „Acest lucru îl putem afla mîine, atunci cînd vom călători din Capernaum spre Tir şi Sidon! Dacă noi vom mînca de amiază la fratele meu în Caprenaum, acesta este care stă lîngă mine şi îl cheamă Corneliu, atunci vor fi chemaţi, pe lîngă alte persoane şi părinţii tăi şi prin urmare tu vei avea ocazia, să-ţi vezi părinţii, să-i asculţi şi să observi, ce fel de remărci vor face ei la adresa ta. Dar tu trebuie să ai foarte mare grijă, ca nu cumva să te trădezi cu vreun cuvînt neatent rostit! La îmbrăcămintea pe care o porţi ei nu te vor recunoaşte, deoarece mîine îţi voi da din rezervele mele o togă, aşa cum o poartă romanii. Dar, cum am mai spus, de gura ta trebuie să-ţi porţi singur de grijă, ca nu cumva să te trădezi înainte de vreme!“
        Spune băiatul: „Din această pricină nu trebuie să-ţi faci griji! Limba romană o cunosc foarte bine, cît şi cea greacă şi de aceea voi vorbi eu în aceste limbi, atunci cînd cineva mă va întreba ceva. Bineînţeles că şi părinţii mei cunosc aceste limbi; dar acest fapt nu este grav! Pe scurt, cu ajutorul Domnului, care m-a înviat, voi putea să aranjez totul în cea mai bună ordine.“
        Cireniu îl strînge pe băiat la pieptul său, îl sărută şi îi spune: „Foarte bine, eu te iubesc şi pentru mine eşti de acum înainte ca un fiu, pe care îl iubesc mai mult decît pe proprii mei copii şi decît alţi copii, cărora le-am devenit din propria iniţiativă tată, aşa cum ţi-am devenit ţie. Căci tuturor le vei fi de folos cu spiritul tău.“
        Spune băiatul: „Eu mă bucur; căci bucuria mea din-totdeauna a fost, ca eu să fi ştiut că am putut fi de folos cuiva.“
        Spun Eu: „Bine, al Meu Josoe! Dacă voi vedea, că te vei ţine de cele rostite, atunci Eu îţi voi trimite din ceruri o putere, cu ajutorul căreia vei fi în stare să pricinuieşti şi mai mult bine. Dar în ce va consta acea putere, vei şti tu de abia atunci, cînd ea va veni peste tine. Dar acum să mergem la odihnă; căci a venit deja miezul nopţii. Mîine mai este încă o zi şi Eu nu vreau să cerceţez din-ainte ce va aduce, ci ce va aduce, aceia vom accepta cu toţii. Binele să fie partea noastră şi răul îl vom şti înlătura. Dar acum să mergem ca să ne odihnim!“ - După aceste cuvinte ale Mele, merg toţi să se odihnească.

MOARTEA LUI IOAN BOTEZĂTORUL. IISUS ÎN DEŞERT
ŞI LA LACUL GHENIZARET
Ev. Matei. Cap.14.

81. Relatarea lui Roban despre noul superior.

        Ziua următoare a fost din nou una minunată şi mulţi dintre oaspeţii prezenţi, care au mers mai repede să se odihnească decît noi, se aflau deja în aerul liber al dimineţii, atunci cînd Eu, ucenicii, romanii şi Kisjonhah am ieşit afară din casă.
        Dar cînd noi am stat puţin în aerul liber, a venit şi Bab cu întreaga sa familie din oraş; căci el a mers seara tîrziu acasă în oraş, ca să nu creeze muncă în casa Mea. Dar atunci cînd a ajuns - ne-a povestit în mare grabă -, a fost o agitaţie mare în oraş, sau mai exact în sinagogă, că el nu a avut curajul ca să întrebe pe cineva ce s-a putut întîmpla. Dar ceva importat a trebuit să se întîmple, deoarece nu i-a mai văzut vreodată atît de agitaţi pe stăpînii şi pe slujitorii sinagogi.
        Spun Eu: „Acesta este cu siguranţă urmaşul, care a ajuns îl locul lui Iair, după ce a abdicat acesta şi cu siguranţă doreşte să facă astăzi o vizită oraşului Nazaret! Acest lucru este lipsit de importanţă şi noi vrem să mîncăm în linişte hrana noastră festivă a dimineţii.“
        După aceasta, m-am întors Eu spre cei doi tineri încă prezenţi: „Mergeţi repede la sinagogă şi aduceţi-l încoace pe Roban şi pe cel mai bătrîn; Eu trebuie să vorbesc cu ei! Mergeţi însă cu paşi mărunţi, ca nu cumva să vă trădaţi prin apariţia voastră fulgerătoare!“ - Cei doi îngeri fac repede ceea, ce Eu le-am ordonat; noi însă ne apucăm de masa dimineţii şi mîncăm cu toţii bucuroşi.
        Atunci cînd părăsim masa, apare deja Roban cu cei doi îngeri, se închină adînc în faţa Mea şi în faţa romanilor prezenţi şi spune foarte obosit: „Ah, Doamne, aici este cerul şi acolo în sinagogă se află furiile iadului! Doamne, eu ştiu că nu trebuie să-ţi spun, deoarece ştiu prea bine, că ţie nu-ţi este nimic necunoscut în întreaga lume; dar într-adevăr, este deja teribil, ce face noul nostru superior!
        Dacă acest om nu este un adevărat frate al lui Satana, atunci eu renunţ cu totul la omenirea mea! În primul rînd, nu numai că ne ia toţi banii, ci ne goleşte pur şi simplu de toate bogăţiile noastre, aşa că noi nu mai ştim prin urmare, din ce să trăim noi împreună cu familiile noastre; ia toată făina, toate fructele, toate cerealele, toţi peştii afumaţi; descrie boii şi vaciile şi viţeii, oile şi măgarii noştri ca fiind o proprietate a templului şi prin aceasta ni le va lua pe toate fără pic de milă! Pe lîngă aceasta, ne declară pe toţi renegaţi ai templului şi mai vrea să ne dea tot felul de pedepse; căci în Ierusalim se ştie totul exact ce se întîmplă aici şi el are misiunea, ca să te prindă pe Tine, deoarece eşti în ochii lor un ispititor al poporului şi îl aţîţi pe acesta şi prin urmare vrea să te pună în faţa judecătorului! - Ce spui Tu la o astfel de bestialitate?
        Se spune că Irod ştie fiecare pas al Tău; el ar fi făcut deja de mult paşi serioşi împotriva Ta, dacă nu ar fi el de părerea greşită, care i-a impus-o un prezicător, care în secret este un ucenic a lui Ioan, că Tu eşti Ioan care a înviat de la moarte; căci la cererea cocotei Irodiada l-a decapitat în închisoare şi i-a prezentat acesteia capul pe un platou, spre dovadă, că s-a ţinut de promisiunea rostită!
        Din aceste puţine lucruri poţi Tu deja să înţelegi, cum stau toate lucrurile! Eu îţi spun: dacă nu te vei împotrivi cu toate puterile Tale, atunci eşti Tu, împreună cu toţi care se află aici, pierdut pentru carnea trupească! Deoarece eu nu îţi pot spune mai multe, decît că acolo s-a dezlănţuit iadul; pe capul Tău s-au pus doar zece mii de livre de aur!“
        Eu îl chem pe Matei la Mine şi îi spun: „Ce vei auzi acum, aceasta tu vei scrie!“
        Matei îşi aduce de îndată toate instrumentele de scris şi se pregăteşte să scrie.
        Eu însă mai îi spun încă o dată lui Roban: „Prietene, tu ai spus acum foarte repede povestea lui Ioan; fi bun şi povesteşte-o aşa, cum a povestit-o noul vostru superior! Căci Eu vreau, ca acest lucru să fie scris!“
        Spune Roban: „Cu cea mai mare bună-voinţă din lume fac eu aceasta; doar că mă tem, că mi se simte lipsa şi noi suntem în primejdie, dacă fratele lui Satana întruchipat în noul superior vine afară şi ne prezintă un spectacol îngrozitor!“
        Spun Eu: „Nu te teme; căci atîta putere mai avem şi noi aici, pentru a-i arăta un conducător!“
        Spune Roban: „Dacă aşa stau lucrurile, atunci vreau eu să vă redau cuvînt cu cuvînt povestea lui Ioan, aşa cum am auzit-o eu de la noul superior. Aşa au sunat cuvintele sale:

82. Povestea şi sfîrşitul lui Ioan Botezătorul.
Ev. Matei. 14, 1-12.

        (Roban:) „Cu puţin timp în urmă, au relatat slujitorii perceptori ai tetrarhului Irod tocmai acestui Irod vestea ce se dusese despre Tine şi faptele Tale (Matei 14, 1), i-au povestit, cum Tu i-ai pus pe fugă în timp ce şantajau pentru a scoate impozitele şi cum ei nu puteau absolut nimic să facă contra puterii Tale. Apoi, l-a chemat Irod de îndată pe prezicătorul lui. Acesta însă, în primul rînd, o clientelă fină şi în al doilea rînd, în secret un ucenic al lui Ioan, care nu putea să-i ierte lui Irod uciderea acestui prooroc, a găsit aici ocazia, de a lua o primă răzbunare faţă de Irod şi i-a explicat cu o vorbire şi mină puternică: ‘Acesta este Ioan, care s-a sculat din morţi şi lucrează acum împotriva ta asemenea fapte!’
        De aceasta se sperie Irod şi veni tremurînd la slujitorii săi şi le spuse: ‘Acesta nu este tîmplarul Iisus, pe care îl cunosc eu, deoarece el făcuse la mine un tron nou înainte cu încă abia cinci ani cu tatăl său şi a arătat la această muncă ca tîmplar de artă, cu toate că el era un om foarte simplu, o îndemînare însemnată, ci acesta este Ioan cel decapitat de mine, care s-a sculat iarăşi din morţi şi acum ca un duh indestructibil săvîrşeşte împotriva mea asemenea fapte, pe care altfel nici un om nu le poate săvîrşi. (Matei. 14, 2) De aceea, voi să nu inteprindeţi nimic împotriva lui; pentru că aşa ceva ar putea să vă pricinuiască vouă şi mie cea mai mare nenorocire!’
        La această explicaţie ar fi făcut slujitorii nişte ochi foarte mari şi ar fi plecat foarte stupefiaţi; pentru că ei ştiau în sine, că Tu n-ai fi Ioan, - dar ei nu îndrăzneau să-i facă emoţionatului Irod o contrazicere.
        Noi am întrebat însă la această relatare a superiorului, ce natură ar avea, aşadar, aceasta în ceea ce priveşte uciderea lui Ioan. Pentru că noi ştiam bine, că Irod îl aruncase la închisoare; dar că el a rînduit să-l şi ucidă, despre aceasta n-am ştiut încă nici o silabă. Apoi, ne-a povestit superiorul foarte pe scurt: Irod fusese el însuşi la început - fireşte numai foarte nestatornic - un adept al lui Ioan şi îl cinstea ca pe un înţelept deosebit; el l-a luat de aceea la curtea lui şi vroia să înveţe de la el înţelepciunea tăinuită. Deoarece el însă nu vroia să renunţe la dragostea rea faţă de Irodiada, care era femeia fratelui său Filip (Matei 14, 3), de aceea s-a emoţionat Ioan  şi a vorbit în tonul cel mai serios către Irod: ‘Nu este drept în faţa lui Dumnezeu şi a fratelui tău, ca tu să o ai! (Matei 14, 4) Pentru că scris este: ‘Să nu rîvneşti la femeia aproapelui tău!’ Atunci s-a supărat mîndrul Irod, a rînduit ca Ioan să fie aruncat în temniţă şi ar fi şi rînduit de îndată să fie omorît, dacă nu s-ar fi temut de popor, care îl considera pe Ioan un prooroc. (Matei. 14, 5)
        S-a făcut însă că puţine zile după aceea Irod şi-a ţinut prăznuirea zilei de naştere. În acea zi a dansat fiica frumoasă a Iodiadei în faţa lui şi a oaspeţilor înalţi ai lui, ceea ce lui Irod i-a plăcut foarte bine. (Matei 14, 6) De aceea, cu jurămînt i-a făgăduit dansatoarei frumoase, că el îi va da, ce ea va cere de la el. (Matei. 14, 7) Fiica s-a dus însă mai înainte la mama ei, care îi jurase răzbunare lui Ioan, pentru că el voia să-l facă pe Irod înstrăinat de ea; şi ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis că să ceară capul lui Ioan.
        Atunci s-a dus fiica acolo şi i-a spus lui Irod: ‘Dă-mi capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie aurită!’ (Matei 14, 8) Atunci a fost regele aşadar totuşi trist, anume nu prea mult aşa din cauza lui Ioan, decît cu mult mai mult din pricina poporului, de care se temea, că acesta s-ar răzbuna pe el. Dar din cauza jurămîntului şi a acelora, care stăteau cu el la masă, le-a poruncit slujitorilor săi, să dea fiicei ceea ce a cerut. (Matei. 14, 9) şi slujitorii s-au dus într-acolo, i-au tăiat în temniţă capul lui Ioan (Matei 14, 10), după ce ei mai înainte îndepărtaseră de el unii ucenici cu un pretext şi au dus atunci capul lui pe o tipsie în încăperea unde se mînca, pentru a-l înmîna fiicei; şi aceasta l-a dat apoi mamei sale rele. (Matei. 14, 11)
        Apoi, au venit iarăşi ucenicii lui şi au găsit spre cea mai mare înspăimîntare şi durere a lor trupul mort al lui Ioan. Ei au luat însă trupul mort, l-au dus afară şi l-au îngropat (Matei 14, 12) în prezenţa a multor mii, care plîngeau acolo şi îl împovărau pe Irod şi întreaga casă a lui cu nenumărate blesteme. Irodiada, însă, ar fi căzut în acelaşi moment moartă la pămînt la priveliştea capului lui Ioan cu însoţirea a deformări îngrozitoare a feţei sale şi fiica ei cîteva momente mai apoi; şi Irod şi toţi oaspeţii săi au fugit din sală plini de groază.
        Doamne, aceasta este textual istoria foarte tristă a lui Ioan Botezătorul la rîul Iordan nu departe de deşertul Betabara, unde acest rîu se varsă în lac, curge prin acesta şi se îndreaptă în sfîrşit către marea moartă. - Ce spui Tu acum despre aceasta? Este aşadar într-adevăr posibil, că oameni pot deveni draci chiar aşa şi anume într-un timp, unde Tu, pe care îl ascultă cerul şi pămîntul, trăieşti Insuşi ca om pe pămînt? Nu mai ai Tu, deci, fulgere şi tunete?“
        Vin apoi Cireniu şi Corneliu la Mine şi spun foarte supăraţi: „Doamne, aici este pericol în devenire! Aici nu mai putem aştepta bazîndu-ne pe răbdarea şi îngăduinţa Ta prea mare; aici este deviza: să se pună de îndată mîna la lucru! În cel mult zece zile trebuie distrusă de pe pămînt toată clocirea iadului împreună cu Ierusalimul şi templul!“
        Spun Eu: „Uită-te aici, aceşti doi tineri sunt îndeajuns, de a îndeplini într-o sclipire, ceea ce întregii puteri romane nu i-ar reuşi în o sută de ani! Dacă toate acestea n-ar trebui să se întîmple din cauza ordinii lui Dumnezeu, credeţi aceasta, Mie mi-ar fi un lucru uşor, să distrug toate acestea în cea mai rapidă sclipire! Dar trebuie să se întîmple aşa ceva ieşit din comun din pricina formării unui cer nou şi a unui pămînt nou.
        Vedeţi însă acum, că voi să scăpaţi de aici, pentru că acest superior nou este un om rău şi Satana îi arată mii de căi, prin care el v-ar putea dăuna foarte straşnic; de aceea, îngrijiţi-vă să mergeţi de aici!
        Şi Eu voi pleca astăzi de aici şi nu voi veni aşa de acuşi iarăşi în această împrejurime; pentru că de un cîine turbat trebuie să te fereşti! Acesta este unul, care are mult aur şi argint, căci altfel el nu şi-ar fi putut cumpăra acest post; şi cu mult aur şi argint se pot realiza multe în lume la oamenii lumii şi cine îşi cumpără la aceasta încă un asemenea post din lăcomie curată de cîştig şi de stăpînire - cum acesta de aici a făcut-o -, în acela nu poţi să ai încredere absolut de loc. De aceea, sculaţi-vă voi toţi acum şi plecaţi de aici şi tu, Roban, întoarce-te şi tu iarăşi acasă; pentru că pînă acum, nu ţi s-a simţit încă lipsa!“
        Spune Roban: „Dacă voi fi eu însă întrebat despre Tine, ce să răspund?“
        Spun Eu: „Aceasta îţi va fi pus în inimă şi în gură!“

83. Scenă cu noul superior al templului la Nazaret.

        Cu aceste cuvinte se duce Roban repede acasă şi cînd el se află de-abia de cîteva momente în casa lui, vine atunci deja un mesager la el şi îl sileşte să vină la sinagogă, unde noul superior vrea să vorbească cu el tocmai despre Mine; pentru că el ar fi aflat, că Roban fusese din pricina Mea la Sichar. Roban se şi duce repede acolo şi superiorul îl bruschează imediat tare.
        Dar Roban spune: „Eu sunt unul dintre cei mai bătrîni din Nazaret, mă aflu între şaptezeci şi optzeci de ani la vîrsta şi tu n-ai trăit încă nici pe departe treizeci! De aceea însă, că tu te-ai făcut superior peste noi prin banii tăi, nu eşti tu încă nici pe departe un Moise şi un Aaron şi nu mă vei învăţa nimic, ce eu n-aş fi ştiut deja, înainte încă ca tu să fii zămislit! Noi toţi am îndeplinit slujba noastră totdeauna spre satisfacerea predecesorului tău plin de demnitate şi a templului întreg, am privit toate apariţiile cu ochii potriviţi a unor iudei devotaţi lui Dumnezeu şi am pus acolo baraje, unde era necesar; dacă tu înţelegi însă treaba mai bine şi vrei acum cu o singură lovitură să-i faci cumva evrei chiar pe toţi grecii şi romanii, atunci fă numai aşa mai departe şi eu îţi garantez, că tu aproape de noi eşti singurul evreau în întreaga Galilee!
        Uite, pata însemnată Jesaira a devenit în această privinţă din acelaşi motiv pe deplin grecească şi toţi fariseii, învăţătorii de lege şi preoţii au trebuit să părăsească locul! Du-te acolo si începe acolo asemenea cercetări ascuţite şi jesairii vor începe să-ţi povestească ceva pentru aceasta, că tu cu siguranţă nu vei avea destule picioare, pentru a te pune pe fugă atît de repede pe cît este posibil! De ce au făcut însă dizidenţă jesairii? În urmarea a severităţii prea lacome de avuţie a preoţimii de acolo şi ei îl mărturisesc acum pe Pitagora în locul lui Moise!
        Şi pînă la un fir de păr va fi aici cazul acelaşi în cel mai scurt timp şi tu şi noi toţi putem atunci căuta depărtarea! Nu fi deci orb şi recunoaşte adevărul!
        Cei mai înalţi purtători ai puterii statale sunt romanii şi grecii şi văd cu drag, cînd evreii trec la învăţătura lor. Cum vrei tu să înlături asemenea convertiri, mai cu seamă că în toată Galilea este acum numai o prea bine cunoscută treabă, că întreaga stare a templului a devenit numai prea tare asemenea unei nuci goale? Şi cine altcineva este devină la aceasta decît însuşi templierii lacomi de avuţie, care le deschid străinilor bogaţi pentru bani sfînta sfintelor şi aceştia, în ciuda a toată făgăduinţa, aduc apoi rîzînd şi cu mare bătaie de joc toată întîmplarea prin popor?! Du-te acolo şi întreabă-i pe cetăţenii acestui oraş şi ei îţi vor povesti, ceea ce ne-au povestit nouă!“
        Spune superiorul: „Ce spui tu? Toate aceastea le-ar şti poporul?“
 Spune Roban: „Da, toate acestea le ştie poporul! Du-te însă la el şi i-ai cunoştinţa (cunoaşterea)!“
        Superiorul merge foarte serios încoace şi încolo în sinagogă şi spune după un răstimp: „La aceasta are într-adevăr acest prooroc nazarinean partea lui însemnată! De aceea să se întîmple cu el, ce s-a întîmplat acolo cu Ioan prin regele Irod!“
        Spune Roban: „Da, da, depinde aici numai de o încercare, de a folosi forţa asupra doctorului miraculos şi poporul, romani, greci şi evrei, care îl venerează ca pe un Dumnezeu, vor şti atunci de asemenea să-ţi povestească ceva! Eu, ca cel mai bătrîn din Nazaret, îţi spun aceasta şi îţi dau sfatul cinstit: Păşeşte tu pe urmele de picioare modeste ale predecesorului tău demn Iair, căci aşa îţi va merge ţie bine încă un timp; dar dacă tu te osteneşti să răstorni aşa, ca acum, toate superioare cel mai jos şi toate inferioare cel mai sus, atunci tu te poţi acuşi interesa de o ocazie înapoi la Ierusalim! Iair însuşi este în mîinile grecilor, Borus este ginerele lui; Borus, al doilea doctor miraculos, puternic în bogăţii de tot felul, va începe numai prea acuşi să-ţi povestească ceva! Pe scurt, încearcă tu numai aceasta şi spune-mi după aceea, dacă ţi-am dat un sfat greşit!“
        Superiorul loveşte cu piciorul în pămînt de furie şi spune: „Voi sunteţi chiar toţi deja ai diavolului şi păreţi că ţineţi mai mult cu duşmanii noştri decît cu noi şi sunteţi susţinători ai învăţăturii înşelătorului de popor! De aceea vă voi alunga pe toţi din sinagogă, o voi ocupa din Ierusalim cu oameni noi şi pe voi vă voi da pe mîna judecătorilor! Eu te întreb de aceea încă o dată: Ce treabă ai avut tu de-a face în Sichar la samarinieni?“
        Spune Roban: „Eu am şaptezeci şi nouă de ani şi ştiu, ce fac şi ce am de făcut! Ameninţarea ta nu mă sperie nici pe mine, nici pe altcineva; dacă vrei tu să ne dai însă pe mîna judecăţii, atunci poţi tu doară să încerci asta şi noi vom vedea, cine va fi cuprins mai degrabă de judecători la sfîrşit, - noi sau tu!
        Într-un mod norocos ne aflăm noi puşi foarte bine pe socoteala guvernatorul superior, care este un frate al împăratului Augustus şi are în Roma cea mai mare influenţă, din care cauză el nu ne va pune în temniţă chiar aşa de uşor, precum crezi tu! Lui Iisus însă, pe care templul îl urăşte din motivul foarte curat egoist şi din motivul lăcomiei de putere, îi are tocmai templul de a-i mulţumi, că el n-a fost făcut deja acum una cu pămintul de către romani!
        Despre faimosul furt de impozite, care a fost comis de agenţii templului sub masca guvernatorului superior de-abia înainte cu abia cinci săptămîni şi transportul ticălos al acestuia - aşa ca multe alte obiecte într-adevăr furate şi şantajate cu putere detestabilă  - care a fost captat în Kis de către supraveghetorii nesfîrşit de bogatului Kisjonah, vei fii auzit tu desigur ceva! Iată, acolo a fost tocmai cel de templu fără nici un motiv urîtul Iisus, pe care însuşi cei mai înalţi romani îl venerează mai mult decît pe Jupiter al lor, acela, care a prevenit prin cuvîntul său şi prin faptele sale miraculoase nemaiauzite furtuna cea mai distrugătoare din faţa Ierusalimului! Aceasta nu este însă de aceea încă nici pe departe înlăturată; numai oarece încăpăţînare din partea voastră, - şi furtuna izbucneşte!
        Este de asemenea nevoie numai de o înştiinţare de către Borus, Iair şi respectiv şi din partea mea şi eu îţi dau atunci voie, să te priveşti pe tine, Ierusalimul tău şi templul tău în trei ori şapte zile şi tu vei găsi cu greu locul, pe care se afla odată templul! - M-ai înţeles tu bine?“
        Aici loveşte noul superior iarăşi cu piciorul în pămîntul plin de furie şi mînie şi spune: „Cine poate întări aşa ceva cu jurămînt? Pentru că aceia care ar fi comis aşa ceva, se află în templu!“
        Spune Roban: „După legile romane nu este permis făptaşul de asemenea niciodată la un jurămînt, ci numai alţi martori şi dintre aceştia aduc ei laolaltă zecemii în cazul necesar şi eu sunt de părere, că aceştia vor fi îndeajuns împotriva a aproximativ zece criminali!“
        Spune superiorul pe deplin descurajat: „Deci, nu-i mai trebuie dat importanţă lui Iehova, Moise şi prooroci şi poruncile lor are voie - din pricina romanilor - fiecare om să nu le mai respecte?!“
        Spune Roban: „Numai nu-mi vorbi tu despre Moise şi Iehova şi despre toţi proorocii! De toţi aceştia nu mai este de găsit nici o urmă nici la tine şi încă mult mai puţin la superiorii  şi cei mai superiori ai templului; pentru că templul întreg a fost transformat deja de treizeci de ani într-o casă de schimb şi de vîndut şi aici nu mai este de întîlnit deja de mult nici o urmă de adevăratul Iehova şi de Moise! Ceea ce mai este încă acolo, este mască şi înşelare pură şi lupii răpitori umblă pe acolo în piei de oi, pentru a pune mîna cu atît mai uşor pe oile sărace. Dacă tu ai merge după legile lui Moise, atunci nu te-ai fi complăcut niciodată, de a-ţi cumpăra această slujbă pe aur şi argint mult! Iar eu îmi pun în joc viaţa mea pentru faptul, dacă Moise a poruncit vreodată cumva, de a-şi cumpăra postul de preot superior cu aur şi argint!“
        La acest răspuns al lui Roban plesneşte aproape noul superior de furie şi spune: „Totul nu face însă nimic! Eu vă voi găsi de aceea vouă tuturor totuşi un domn, ca voi să vă minunaţi pînă în jos la iad; pentru că eu şi mai ştiu încă unele lucruri multe, pe care voi nu le ştiţi şi cunosc unele căi multe, care vă vor fi necunoscute!“
        Spune Roban: „Bine posibil; dar este foarte posibil, că nouă tuturor ne sunt cunoscute căile şi potecile tale probabil încă mai bine decît ţie şi se află foarte tare în întrebare, dacă noi nu ţi-am închis deja toate căile, pe care tu ţi-ai gîndit în secret, de a ne lovi din spate! Cum am spus, fă tu numai o singură încercare, atunci să afli tu de îndată, toate contracarările noastre!“
        Spun ceilalţi către Roban: „Dar frate, de ce îl aperi tu, aşadar, pe acest neom de o infracţiune sigură? El este doară în mîinile noastre şi să-şi cheme un ajutor din cer, dacă noi ne-am permite libertatea ieşită din comun, de a-i da spre gustare pietrele din Nazaret!“ - Aici spune către superior: „Noi suntem farisei şi cunoscători a scripturilor aşa de bine ca tine şi de fapt suntem mai mult; căci noi ne tragem din Levi, în vreme ce noi ştim foarte bine că tu ţi-ai cumpărat provenirea, în aceste timpuri în care se poate vinde totul împreună cu întregul cer! Prin urmare, tu eşti un intrus în sfînta sfintelor şi un înşelător în faţa lui Dumnezeu şi pentru astfel de comiteri ar trebui ca tu să fii pe loc pietruit; din această pricină să nu faci tu mai multe, deoarece noi vom pune de îndată mîna pe pietre!“
        Această ameninţare rostită pe un ton energic la schimbat aparent pe superior şi l-a făcut mai suportabil, dar pentru aceasta cu mult mai revoltat şi după un timp el a rostit aceste cuvinte: „Voi nu trebuie să mă negaţi; căci mie îmi sunt cunoscute neajunsurile templului atît de bine ca şi vouă şi aici este vorba, cum se pot acoperi acestea şi cum se poate scoate în evidenţă templul aşa cum a fost el mai demult.“

84. Mărturia lui Chiwar despre Ioan şi Iisus.

        Spune după aceasta vorbitorul Chiwar: „De ce este nevoie de iniţiaţi pentru o astfel de sarcină fără nici un sens? Nu am fost eu doar un slujitor al templului începînd de la vîrsta de unsprezece ani şi pînă la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani şi ştiu foarte bine cum stau acolo toate lucrurile? Dacă aş fi vrut să devin rău, cîte aş fi putut eu divulga de atunci şi pînă acum! Dar eu m-am gîndit: poporul orb mai crede în templu - ca şi înainte!
        De ce să-i iau eu credinţa poporului, dacă aceasta înseamnă pentru mine o menţinere fără margini şi pentru care noi preoţii avem şi aşa un trai lumesc foarte bun? Dar, dacă întindem noi corzile prea tare, acum cînd noi nu mai avem vreo bază reală, atunci acestea se vor rupe şi cîntatul nostru va lua sfîrşit şi prin urmare ne putem uita după plase de pescari ca să începem să pescuim acolo, unde marea se arată a fi fără vreun fund.
        Ce putem noi să facem împotriva duşmanilor care se înmulţesc pe zi ce trece? Crezi tu că atunci ne va putea proteja templul? În aceasta tu să nu crezi; căci în Roma trăiesc deja foarte mulţi evrei, care conduc acolo case minunate din comorile strînse fără drept din temple! Aceştia nu sunt înlocuitorii noştrim aşa cum nu sunt nici cei ce se află acum în templu, care îşi ţin aripile depărtate la fel ca şi rîndunicile, pentru a prinde cea mai bună ocazie, ca să facă o călătorie peste mare în Europa, mai exact în Italia, pentru a nu se mai întoarce vreodată în Asia.
        De aceea, să fie pentru noi toţi un sfat bun, ca în primul rînd să lăsăm mai deoparte slujba noastră de preoţi, şi, în al doilea rînd, să ne ghidăm cu exactitate după cuvintele romane ‘în medio beati’ ( în mijloc este cel mai bine), căci altfel vom putea noi învăţa în puţin ani să pescuim!
        Pe lîngă aceasta, mai apar încă doi bărbaţi în aceste vremuri, a căror putere de neînţeles ar fi în stare, cu învăţătura lor nouă să cîştige în cîţiva ani întreaga lume de partea lor! Ioan, care nu se mai află cu corpul printre cei muritori, este primul, care a cîştigat prin învăţătura sa jumătate din Iudeia şi Galilea de partea sa şi ei se botează şi mai mult, acum după ce el a murit! Irod, în desfrînarea sa, a putut să-i ia capul proorocului evident; dar va fi el capabil să-i taie capul spiritului şi duhului învăţăturii sale? Eu nu cred aceasta în veci: căci de abia atunci cînd este ea urmărită, devine învăţătura mare şi de neîntrecut de puternică!
        Ioan este măturat din drum prin corp, dar în locul său a apărut binecunoscutul Iisus, pe lîngă care pare Ioan, ca un muşuroi pe lîngă măreţul munte Ararat! Comportarea Sa prea omenească şi blîndă şi apariţia sa prietenoasă şi liberă, înţelepciunea profundă în fiecare propoziţie a discursurilor Sale, a căror balsam şi înţelegerea adevărului nu îl lasă pe nici un om, care are doar puţin mai multă cunoaştere în inima sa decît un grăunte, doar o clipă să se îndoiască, că acestea nu provin din ceruri - şi în sfîrşit faptele Sale, de care trebuie să spună fiecare om: Acestea le poate înfăptui doar Dumnezeu!
        Ce vrem sau ce putem noi să înfăptuim împotriva Lui? Să fim urîţi şi să devenim insuportabili împotriva unor astfel de apariţii, este posibil, dar cu siguranţă nu ar fi în folosul nostru, ci doar spre distrugerea noastră.
        De aceea este bine aici, ca noi să ne comportăm cît mai înţelept posibil şi niciodată altfel şi pe viitor să ne îndreptăm ochii la ce este bine, căci altfel existenţa noastră se va sfîrşi peste noapte!“
        Spune superiorul: „Tu eşti de părerea, ca noi să nu fim împotriva lui Iisus, ci mai mult, noi să aşteptăm pur şi simplu, pînă cînd el ne va stîrpi pe toţi?“
        La aceasta vorbeşte Chiwar: „Prinde-L, dacă ţie îţi este posibil una ca aceasta! Ce nu am făcut noi împotriva Lui şi la ce au folosit toate acestea? Eu îţi spun: La nimic altceva, decît că El s-a îmbogăţit cu cîteva mi de ucenici şi noi am pierdut această cifră, - şi că am fi avut în scurt timp plăcerea, ca să sărim peste lama romanilor, care cred că El este un adevărat Dumnezeu!
        Pe lîngă toate acestea, are El tot timpul cîţiva îngeri de partea Sa, aşa cum nu s-a mai întîmplat vreodată pe pămînt şi care în aparenta lor fineţe şi slăbiciune tinerească posedă totuşi o astfel de putere şi forţă, că înţelepciunea noastră nu ar putea să cuprindă aşa ceva. Şi pe acesta tu vrei să pui mîinile şi să-L prinzi? Eu te rog: fii oricum, dar nu fii nebun! Înainte ca să păşeşti tu cu intenţii rele spre El, tu vei fi paralizat! Sau ai tu părerea că El nu ştie, ce vorbim noi acum? Eu îţi spun şi aceasta: tu te înşeli amarnic cu aceasta! Toţi care stau aici sunt martori, cum a ştiut El acum cîteva zile, ce am vorbit noi despre El şi ce am hotărît noi în şoaptă la miezul nopţii!
        Este cît se poate de plăcut, să auzi pe cineva cum povesteşte despre o furtună pe mare; dar altceva este atunci, cînd ai trecut tu însuţi prin aceasta! Eu îţi spun: condu-ţi tu în linişte şi fără prea multă zarvă postul tău şi nu te vor lovi neplăceri din nici o parte; dar dacă vei fi un tiran, atunci noi suntem cu toţii siguri, că nu numai tu şi întregul Capernaum, ci chiar şi tot Ierusalimul vor fi la pămînt! Prin inteligenţă, vom putea noi aparent să mai ţinem Ierusalimul încă cinzeci de ani, - dar putem să grăbim totuşi căderea sa în cîteva săptămîni prin prostia noastră timpurie!        
        Tu ai acum alegerea liberă, să faci ceea ce doreşti tu; noi suntem doar la un pas depărtare de romani! Ei sunt, mulţumită lui Dumnezeu, prietenii noştri; dar pentru tine ar putea fi acest drum, unul foarte lung! Înţelegerea omenească pricepe, că o nucă goală se poate schimba tot timpul cu una plină! Ce vrei tu cu templul habsîn, care deja de multă vreme este o nucă total goală, să pescuieşti? Nu este cu mult mai inteligent, să te alături la ceea ce este în devenire, acolo unde se află ceva în interior? Eu îţi spun drept, că toţi cei mari stăpîni ai Romei se lasă conduşi de Iisus ca nişte miei blînzi! Dacă îi are pe aceştia de partea Sa şi învăţătura Sa, care este într-adevăr dumnezeiască, ce putem noi face împotriva Lui? Dacă vei încerca doar să-L ataci, atunci vei fi deja atacat şi nici un om nu va face vreun pas pentru scăparea ta; dar, dacă te comporţi inteligent, atunci vor deveni romanii şi prietenii tăi şi tu o vei duce la fel de bine ca Iair! Dar, alege ceea ce vrei; urmările îţi vor confirma, dacă noi ţi-am dat un sfat prietenesc sau un sfat duşmănos!“
        Acest discurs a lui Chiwar nu şi-a ocolit ţinta; superiorul a devenit mai blînd şi a început să înţeleagă, că Roban şi Chiwar aveau dreptate şi le-a promis, că le va urma sfatul cu credinţă. - şi aşa s-a domolit cu bine prima furtună din sinagogă.

85. Domnul îi laudă pe Roban şi pe Chiwar.        

        După o oră, a venit Chiwar la Mine afară şi a vrut să-Mi povestească, ce au discutat ei cu noul superior al lor.
        Iar Eu spun: „Prietene, nu-ţi mai da atîta osteneală; căci tu şti foarte bine, că Mie nu-Mi poate fi nimic necunoscut. Pe lîngă aceasta, îţi spun Eu, că tu şi Roban va-ţi descurcat foarte bine în ale voastre; deoarece superiorul ar mai fi făcut multe lucruri teribile. Dar el este acum convins, că ar fi o prostie, să înfăptuiască ceva împotriva romanilor şi prin aceasta va fi el cel puţin o vreme liniştit; dar încredere totală voi nu trebuie să aveţi în el, ci voi trebuie tot timpul să fiţi atenţi şi să nu-l lăsaţi, cum se spune, din priviri. Dar pe tine vreau Eu, pentru că mi-ai ţinut cu hărnicie partea, să-ţi dăruiesc puterea, prin care poţi tu să vindeci bolnavii doar printr-o rugăciune şi prin atingerea mîinilor şi să afli în inima ta noile planuri ale superiorului pentru a folosi cele mai potrivite mijloace, - dar aceasta trebuie să se întîmple de îndată, căci altfel nu va avea vreun efect! Mijloacele drepte le vei afla tu tot în inima ta. Şi de aceea primeşte tu acum de le Mine binecuvîntarea!“
        Aici se pune Chiwar în genunchi în faţa Mea şi m-a rugat din toată inima pentru această binecuvîntare. Iar Eu pun mîna Mea dreaptă pe inima sa şi mîna Mea stîngă pe capul său şi dintr-o dată s-a făcut lumină în el. Şi el a spus: „Doamne, acum a dispărut tot întunericul din mine; totul este luminat în mine şi mie mi se pare, de parcă întregul meu corp ar fi dintr-o materie transparentă asemănătoare ca al diamantului, prin care pătrunde lumina zilei. O Doamne, lasă-mi această binecuvîntare; eu o voi păstra şi voi şti s-o preţuies veşnic!“
        Spun Eu: „Rămîi tu credincios învăţăturii Mele şi tu nu vei fi vreodată întristat de pierderea acestei lumini!“
        Aici se ridică Chiwar şi observă că, în afară de Borus şi de Iair şi în afară de Maria şi fraţii Mei, nu se mai află nici un oaspete străin în casa Mea, chiar şi cei doisprezece ucenici ai Mei nu se pot zări niciunde şi El mă întreabă ce s-a întîmpat.
        Spun Eu: „Toate acestea au trebuit să se întîmple aşa! Iată, de îndată va veni toamna şi după aceea va veni iarna. Timpul secerişului este aproape şi Eu trebuie să merg afară ca să angajez lucrători la cîmp şi la vie. Dacă totul este recoltat pentru acest an, atunci ne putem odihni bine pe timpul iernii; şi după ce trece şi vine primăvara, atunci vom avea puteri noi şi mult de lucru.
        Astăzi voi pleca Eu din această regiune; deoarece Irod este o vulpe vicleană şi noul superior este în slujba acestuia; iar prin urmare nu trebuie ca să devină casa Mea un cîmp de luptă a lui Satana. Pe ucenicii Mei, i-am trimis Eu deja de cîteva ore de aici. Ei au plecat cu fratele Meu Kisjonah şi îi vor aştepta în Kis pe ucenicii lui Ioan şi le vor vesti, că împărăţia lui Dumnezeu este aproape; ei însă vor ajunge încă astăzi cu ucenicii lui Ioan aici şi după aceea vor părăsi împreună cu Mine acest loc deseară. Dar încotro vom pleca noi, vei afla tu în tine, ca şi multe alte lucruri.
        Tu însă stai mult timp în preajma lui Borus şi a lui Iair; căci aceştia doi sunt acum cei mai demni bărbaţi din întregul Nazaret şi posedă întreaga Mea dragoste şi prin Mine întreaga milostivire a lui Dumnezeu! Căci aşa cum Mă iubesc şi Mă cunosc aceşti doi bărbaţi, nu Mă iubesc şi nu Mă cunosc nici unul din rîndul ucenicilor Mei!
        Toţi ucenicii Mei vor fi într-o vreme supăraţi pe Mine, iar acest timp nu mai este departe. Dar cei doi nu se vor lăsa conduşi în eroare de apariţiile care vor apărea în preajma Mea;  căci ei Mă cunosc într-u totul. - Dar stai în preajma lor şi atunci vei reuşi să ai aceeiaşi experienţă, cum o au aceşti doi bărbaţi!“
        Cu aceste cuvinte, este Chiwar foarte mulţumit şi întreabă doar, ce s-a întîmplat cu cei doi îngeri, pentru că nici aceştia nu se puteau zări undeva.
        Eu însă spun către el: „Ridică-ţi privirea şi tu nu-i vei zări doar pe acei doi, ci nenumărate şiruri în jurul lor!“
        Aici şi-a ridicat Chiwar privirea. El vede într-o lumină puternică pe cei doi arhangheli şi în jurul acestora miliarde de îngeri, care în orice clipă sunt pregătiţi, pentru a-Mi sluji.
        Chiwar însă îşi mută imediat privirea la pămînt şi spune: „Doamne, eu sunt un păcătos şi ochii mei nu pot suporta priveliştea sfîntă; dar eu mă voi chinui cu hărnicie, ca să devin demn pentru o asemenea privelişte!“
        Spun Eu: „Fă totul bine şi răsplata ta în ceruri, a cărui măsură tu ai zărit-o, va fi mare!  Dar acum, întoarce-te înapoi în sinagogă; căci ţie nu trebuie să-ţi simtă lipsa superiorul, care se va afla mai multe zile în Nazaret, deoarece respectă foarte mult părerea ta.“

86.Noul superior Korah şi Chiwar în sinagoga din Nazaret.

        Cu aceste cuvinte, pleacă sincerul Chiwar şi ajunge imediat în sinagogă şi se lămureşte de îndată, că el i-a lipsit deja foarte mult superiorului său. Superiorul îl întreabă repede, ce şi unde a lucrat el atîta vreme.
        Şi Chiwar spune: „Domnule, eu am avut un bolnav periculos şi a trebuit să-l ajut. Şi iată, el este vindecat şi poate acum, deoarece este un călător, să-şi continue drumul încrezător!“
        Întreabă superiorul: „Unde călătoreşte el, cînd va pleca şi de unde a venit el încoace? Îl mai pot vedea pentru a-i vorbi?“
        Spune Chiwar: „El este un evreu, a venit de sus şi a călătorit deja în jos; tu nu-l mai poţi vedea pentru a-i vorbi - în afară, dacă îl aştepţi pînă cînd el se va întoarce! Dar, cînd va fi aceasta? Ar putea trece multe zile!“
        Spune superiorul: „Cu această informaţie vagă, eu nu mă pot mulţumi! Unde este hanul, ca eu însumi să mă duc şi să mă interesez de acel călător vindecat de tine de jos, căci o astfel de vindecare minunată din partea unui fariesu este un lucru important şi trebuie confirmat de mai mulţi martori, căci altfel nu va avea vreo valoare şi nimieni nu va crede aceasta!“
        Spune Chiwar: „Dacă tu vrei mai mult decît ştiu eu, atunci adresează-te acelora, care ştiu mai multe decît mine; atît cît eu am ştiut, ţi-am spus adevărat. Cum este posibil ca eu să-ţi spun mai mult, decît ştiu eu însumi? Hanul se afla, însă, afară, în casa dulgherului Iosif. Dar dacă vrei să ştii mai multe despre aceasta, atunci du-te acolo! Dar nu uita cumva, să-ţi păzeşti în vreun fel spatele; căci acolo nu vei duce lipsa loviturilor! Crezi tu oare, că oamenii au un respect aşa ieşit din comun pentru astfel de oameni, cum suntem noi? Eu îţi spun: nici urmă de aşa ceva! La cea mai mică greşeală putem să căpătăm lovituri după alfabet şi nici un Dumnezeu nu ţi le va mai putea lua de pe trup! Dar cum am spus, depinde doar de o încercare şi deja se poate vorbi din experienţă!“
        Spune superiorul: „Din aceste cuvinte încrezătoare pot eu înţelege mult prea bine, că voi împreună cu toţi cetăţenii Nazaretului a-ţi pus la cale o conspiraţie împotriva mea. Dar aceasta nu face nimic, pentru o astfel de sapă vom găsi şi noi coada potrivită! Acum ştiu eu deja destul de bine, pe ce picior stau aici! Dar eu sper, că în scurt timp voi reuşi, să demasc acest complot; dar atunci vai de voi şi de întregul oraş! - Care este drumul afară spre casa dulgherului?“
        Spune Chiwar: „Uită-te afară pe geam! Acolo în depărtare, la vreo două mi de paşi poţi vedea tu foarte bine casa dulgherului cu tot cu drumul care duce spre aceasta. Du-te şi convinge-te de toate - nota bene şi de loviturile sigure!“
        Spune superiorul: „Dar voi mă conduceţi şi îmi veţi fi garda mea de siguranţă!“
        Spun toţi: „Dacă am fi nebuni! Dar acest lucru nu-l vom face! Pe cine îl mănîncă, acela să-şi scoată spinarea la aer!“
        Spune superiorul: „Atunci în numele lui Iehova, eu mă duc afară şi noi vrem atunci să vedem totuşi, dacă cineva mă va atinge, ca unul îmbălsămat de Dumnezeu; căci scris este: ‘Nimeni să nu pună mîna cu voinţa rea pe unul uns; vai de acela, care pune mîna pe gîtul unui uns!“
        Spune Chiwar: „Da, da, ce şti tu, noi ştim deja de multă vreme! Dar unşi ca noi, ai căror ungere nu este nimic decît o nălucire mizeră, nu mai contează ceva în faţa lui Dumnezeu şi El nu ne va proteja căpetele noastre pseudo-unse, cînd ele vor fi expuse după toată dreptatea pumnilor duşmanilor noştri! Pentru că, aşa cum am menţionat deja cu mult înainte, aşa ştie poporul numai prea bine, ce se află în spatele nostru şi în spatele templului.“
        Spune superiorul: „Tot atît, eu mă duc o dată afară! Dar atunci vai de voi toţi, dacă găsesc treaba altfel, decît tu, Chiwar, mi-ai relatat-o, cînd te-am întrebat, unde ai fi fost!“
        Spune Chiwar: „Ceea ce vrei să afli, vei afla într-adevăr cu greu, ci cu totul altceva - şi îţi va pricinui cel mult o durere însemnată, în timp ce noi nu vom simţi vreo durere!“
        La aceste cuvinte, merge superiorul repede afară.
        Cînd merge el însă în stradă, strigă băieţii şi fetele: „Acesta este noul superior rău, care vrea să ne piardă pe toţi! Jos cu el!“ - Din toate părţile fug către el tineri şi bătrîni cu ciomege şi pietre şi unele pietre şi nimeresc deja trupul lui şi îl prevede cu pete albastre.
        Superiorul obsearvă numai foarte acuşi, că nazarinienii nu înţeleg de glumă, se întoarce foarte rapid pe picioare iarăşi înapoi în sinagogă şi încuie uşa foarte grăbit în spatele său, în care încă o întreagă încărcătură de pietre aruncate după aceea imprimează unele semne, care confirmă numai prea clar, care este atitudinea nazarinienilor faţă de noul superior.
        Atunci cînd vine superiorul la farisei, spune el plin de furie: „Aceasta este lucrarea voastră şi voi şti să mă răzbun împotriva voastră pentru aceasta!“
 Spune Chiwar acum foarte emoţionat: „Ce vorbeşti tu, nebun mizer! Cum poate fi aceasta lucrarea noastră, dacă noi toţi te-am avertizat, de a merge afară? Abia cînd tu vei fi elogiat de noi la popor, poţi să vorbeşti cu poporul şi să negociezi cu el; atîta timp însă cît nu-ţi facem reclamă, vei fi tu tot timpul bătut, de atîtea ori cît tu îndrăzneşti, să păşeşti singur pe străzile oraşului! Pentru că tu eşti la popor deja de aceea negru, pentru că ţi-ai cumpărat postul! Acum, însă, cînd vrei tu să ne tiranizezi pe noi, precum şi pe întregul popor la prima ta sosire, pentru a aduce totul în balanţă prin terorism, de aceea te urăsc toţi ca pe iad şi eu îţi spun aceasta, că tu vei face acum cel mai bine, să-ţi vinzi postul la unul mai demn. Fiindcă pe viitorul tău nu dau nici un ban!
        Un alt om foarte schimbat ar trebui tu să devii, dacă ai vrea să te menţii favorabil între noi! Aceasta pare însă să-ţi fie pur şi simplu imposibil. Pentru că, a arăta doar în exterior o mînă prietenoasă, a fi în înterior, însă, în inimă totuşi un lup răpitor, nu merge la noi absolut de loc, deoarece noi toţi posedăm într-un mod ciudat atîta duh proorocesc, de a-ţi spune foarte exact, ceea ce tu gîndeşti în inima ta rea din temelie!
        Da, dacă tu îţi transformi inima ta pe deplin şi ai lăsa să se înflăcăreze acelaşi lucru de la adevărul şi înţelepciunea curată, Dumnezeiească, atunci noi îţi vom şi face reclamă în faţa poporului şi tu vei avea atunci aici o existenţă bună; dar înaltul preot al tău, Pilat al tău şi mai puţin Irod al tău nu-ţi vor fi aici la nimic de folos!“
        Spune superiorul: „Cum poţi ştii tu, că eu m-am gîndit acum într-adevăr la aceste trei ajutoare?“
        Spune Chiwar: „Pentru că şi eu posed ceva duh proorocesc, care îţi ghiceşte intenţiile foarte amănunţit şi ţie îţi este imposibil să te tăinuieşti în faţa noastră, - şi în Capernaum tot aşa de puţin ca aici; şi dacă ai fi tu la o mie de zile de călătorie de aici, atunci noi ţi-am şti intenţiile şi într-o asemenea depărtare! Tu vei fi prin urmare greu în stare să inteprinzi ceva împotriva noastră, unde noi n-am putea deja dinainte să cuprindem antidotele cele mai eficace şi eficiente! Eşti tu astfel mulţumit cu noi?
        Pentru că uite, noi mai suntem încă preoţi de modă veche! Duhul lui Iehova mai este în noi, chiar dacă El a şi părăsit total deja de mult templul din Ierusalim. Dacă vrei tu însă prin urmare să dăinuieşti între noi, atunci trebuie să fii şi tu un preot adevărat; fiindcă, ca preot aparent nu te vei putea menţine tu niciodată între noi şi vei face mai bine, să-ţi vinzi postul tău la un oarecare altul mai demn, cum ţi-am menţionat aceasta deja mai înainte!“
        Spune superiorul: „O voi blestemaţi slujitori ai desfrînatei în templul la Ierusalim! Aurul şi argintul meu frumos v-a plăcut, - dar la aceasta nu v-aţi gîndit, că pentru acesta mi-a fost împărtăşit un adevărat viespar, în loc de un post prestigos şi bănos! Acum aşteptaţi, să vă fie acuşi clar, că Korah nu şi-a băgat pe degeaba aurul şi argintul lui în gîtlejul vostru!“ - După un timp se întorce el iarăşi spre Chiwar şi îl întreabă: „Ce să fac eu, deci, pentru a mă face înzestrat cu prietenia voastră şi cu prietenia poporului?“
        Spune Chiwar: „Eu, precum Roban, ţi-am dat deja indicaţia şi aici, pe masă, se află sciptura; aceasta îţi arată exact voia lui Iehova. Acţionează conform acesteia şi nu după blestemabilele regulamente omeneşti ale templului, căci aşa vei avea tu între noi o existenţă într-adevăr bună! Tu tebuie să-ţi cîştigi satisfacţia lui Dumnezeu, căci aşa îţi vor veni şi toate celelalte de la sine!“
        Spune Korah: „Da, asta voi face de acum înainte, atîta cît îmi stă numai oricînd în puteri. Dar nu vă va fi totuşi plăcut, dacă îmi schimbi şederea, cel puţin pentru un an, încoace la Nazaret? Pentru că aici, la voi, pot într-adevăr să învăţ ceva, în timp ce în Capernaum - şi desigur şi în Horazine, precum şi în celelalte oraşe mai mici la Marea Galileii - sunt de întîlnit  numai oameni slugarnici mizeri!“
        Spun toţi: „Aici vei face tu foarte bine la aceasta şi nouă tuturor ne va fi o mare bucurie, de a-ţi putea sluji într-adevăr ţie ca superior al nostru! Pentru că aici nu mai este comisă nici o înşelare, nu este vîndut nici un gunoi de templu şi nu sunt tîrguiţi boi, vaci, viţei şi oi în casa de rugăciune; ci casa noastră mică de rugăciune este încă ceea ce trebuie ea să fie şi în sinagogă nu sunt făcute schimburi!
        În casa noastră mică de rugăciune nu arde, ce-i drept, nici o flacără peste vreun chivot al legii, la aceasta însă cu atît mai mult şi într-adevăr vie în inimile noastre şi aceasta îi este lui Dumnezeu mai mult bineplăcut decît toată slujirea templului la Ierusalim, în spatele căreia nu mai arde nici o scînteie de adevăr; şi se adevereşte la templu, ceea ce Dumnezeu a vorbit prin gura proorocului Isaia, cînd a vorbit: ‘Iată, poporul Mă cinsteşte cu buzele sale, dar inima lui este departe de Mine!’ Este această falsitate a Ierusalimului doară totuşi lesne de înţeles! Nu împodobesc preoţii an de an mormintele adeseori false ale proorocilor, în timp ce aceştia au fost omorîţi cu pietre de părinţii lor? Şi acţionează cumva altfel cei care trăiesc acum? O nu, ei păşesc înaintaşilor lor răi exact în urmele de picioare! Pe Zaharia l-au ucis între altarul jertfei şi sfînta sfintelor şi lui Ioan a rînduit Irod să i se taie capul de pe trup! Spune, ce fel de slujitori ai Domnului sunt într-adevăr aceştia? Noi ţi-o spunem foarte deschis: Aceştia sunt slujitori ai lui Satana, dar veşnic niciodată slujitori ai lui Dumnezeu! Din fericire se află ei în mîinile noastre, ceea ce ştiu ei foarte bine; de aceea ne şi lasă ei fain teferi!
        Dacă ei l-ar invita însă pe unul sau pe celălalt dintre noi aşa de prietenos la Ierusalim la vreo oarecare sărbătoare, suntem noi atunci totdeauna aşa de îndrăzneţi, de a nu accepta invitaţia în nici un caz şi aşteptăm mai cu drag aici moartea naturală, decît ca să căutăm şi după una artificială cumva în toată cinstea în încăperile secrete din jurul templului! Crede-ne, atîta de deştepţi ca domnii din templu suntem şi noi şi mirosim prăjeala deja cu mult înainte, ca aceştia s-o pună la foc! De aceea, ţine-te tu numai tare frumos de noi şi nu vei pierde absolut nimic!“
        Spune Korah: „Acum sunt deja pe deplin lămurit în privinţa voastră, ceea ce îmi este foarte pe plac; dar templul să se bucure de prieteniile felurite, pe care noi i le vom arăta la ocazii bune!“
        Spune Chiwar: „ştii tu, rău cu intenţie nu-i vom pricinui; dar dacă el ne-ar ataca, atunci şi vai de el! Pentru că materialul pentru aceasta totuşi nu ne lipseşte într-adevăr!“
        După aceste cuvinte ale lui Chiwar, vine bucătarul şi îi invită pe toţi la masa de amiază.

87. Chiwar şi Korah despre trezirea Sarei de la moarte.

        Atunci cînd toţi savurează destul de bine la masa de amiază cu însoţirea a tot felul de discuţii duhovniceşti, păşeşte Borus în sala de mese, îi salută pe toţi, le prezintă femeia lui Sara, cu cererea, de a o nota în cărţile lor ca femeia lui legitimă, pentru că ea aparţine de învăţătura evreiască!
        Şi Chiwar ia de îndată cartea mare de cununie şi îi înscrie pe amîndoi imediat ca oameni căsătoriţi  pe deplin legitim în faţa lui Dumnezeu a a toată lumea!
        Dar superiorul îl întreabă pe Chiwar, dacă aşa ceva ar merge aici într-adevăr, deoarece Borus este într-un mod dovedit un grec.
        Spune Chiwar: „Prietene, aici la noi merge tot şi ar fi o nechibzuinţă, de a nu dori de a căsători o pereche de cununie, pe care Dumnezeu o cununase deja cu mult înainte!“
        Spune superiorul: „De unde ştii tu, deci, aceasta?“
        Spune Chiwar: „Aşa cum ştiu eu de chiar multe lucruri, ce nu ştii tu acum nici pe departe, aşa ştiu eu şi aceasta, chiar şi dacă tu încă nu şti acum aceasta! De aceea, fii acum numai foarte liniştit; pentru că aici totul se aplică altfel decît în templu!“
        Superiorul zîmbeşte şi se mulţumeşte.
        Borus scoate însă imediat o pungă grea de aur din buzunarul său şi achită cu aceasta taxa lui după lege, care fireşte că nu era nici pe departe atît de mare, ca ceea ce el pusese jos în punga şi îşi luă apoi de îndată rămas bun.
        Atunci cînd Borus părăseşte sala de mese, ridică superiorul punga şi spune: „Acestea sunt doară peste cinci livre de aur sub înfăţişarea bucăţiilor celor mai curat stanţate ale lui Augustus, - sunt de asemenea şi unele Tiberiuse printre ele! Aşa se obişnuieşte, deci, asta aici? În templu ar fi o livră de aur deja o dare de cinste!“
        Spune Chiwar: „Asemenea dări nu sunt aici rarităţi; dar Borus, după Iisus într-adevăr primul doctor din lume, este un prea mare bărbat de cinste şi la aceasta prea bogat, ca el să dorească să se arate murdar numai la o oarecare ocazie!“
        Intreabă superiorul mai departe: „Cine era, deci, femeia lui mică chiar foarte frumoasă şi amabilă?“
        Spune Chiwar: „Aceasta este fiica superiorului Iair, despre care ţi-am făcut deja cunoscut, că mîntuitorul miraculos Iisus a trezit-o de două ori consecutiv de la moarte.“
        Spune superiorul: „Ea a fost probabil numai într-o ameţeală puternică, ceea ce nu este tocmai ceva nou la fiinţe atît de gingaşe şi încîntătoare!“
        Spune Chiwar: „Oho, dacă putrezeşti peste patru zile în mormînt şi fiecare nas încă cît se poate de insensibil simte mirosul de cadavru numai prea bine - cum noi toţi am simţit un astfel de miros numai prea agresiv în ciuda a tuturor alifiilor, cînd noi am însoţit-o la criptă şi cînd am cîntat acolo cîntecele de jale - , acolo nu mai este nici o urmă de vreun leşin! Dar lui Iisus, bunului Mîntuitor, i-a fost aceasta într-un mod miraculos posibil, ce numai lui Dumnezeu singur îi poate fi posibil, s-o cheme totuşi, numai cu un cuvînt, fără toate alte mijloace, de îndată iarăşi înapoi în cea mai frumoasă viaţă; şi ea este acum mai plină de viaţă şi mai sănătoasă, decît a fost ea vreoadă în toată viaţa ei, - pentru că ea este încă foarte tînără şi are de-abia şaisprezece ani!“
        Intreabă superiorul: „Cît de mult timp a trecut deja, deci, de cînd a fost trezită de la moarte?“
        Spune Chiwar: „Cel mult şase pînă la şapte zile! Foarte exact n-aş şti să-ţi spun timpul; dar atîta este sigur, că ea a fost trezită iarăşi la viaţă de la moarte la începutul săptămînii trecute.“
        Spune superiorul, pe deplin stupefiat de minunare: „Asta este într-adevăr ceva, ce încă n-a mai fost întîlnit pe pămînt! Acum prospeţimea vioaie a femeii acesteia dragi şi totuşi deja ca cadavru patru zile în mormînt!? Cu adevărat, aceasta este nemaiauzit, cu condiţia că voi îmi faceţi cunoscut într-adevăr adevărul deplin, ceea ce eu nu mai vreau acum să pun la îndoială; pentru că această localitate pare să fie alcătuită din o grămadă de minuni!“
        Spune Chiwar: „Bineînţeles, asta este într-adevăr aşa! Mai ales, însă, trage înainte de toate tocmai acest numit Mîntuitor Iisus toate atenţia imaginabilă asupra Sa; pentru că înfăptuirile Sale întrec în cea mai înaltă măsură de nedescris toate şi fiecare lucru, ce a fost vreodată scris de Moise despre părinţii din începuturi şi toate ce le ştim despre marii prooroci! Pentru că aceasta nu s-a mai întîmplat încă niciodată! Nu există ţie nici o boală încă cît se poate de rea, pe care El n-o vindecă îndată prin cuvîntul pur, fără să-l vadă pe bolnav sau să-l atingă! Dacă El vrea altceva, atunci se întîmplă aceasta într-o sclipire!
        Aşa este de exemplu demisionarea lui Iair înfăptuită în urmă cu aproximativ patru zile şi actul de abdicare prezentat înalţilor preoţi în acelaşi moment în templu la Ierusalim doară totuşi mai mult decît o minune! Pe cale naturală ar fi ajuns acest act probabil abia cu greu astăzi în mîinile înalţilor preoţi; aşa, însă, ai putut tu ajunge deja cu două zile în urmă la Capernaum şi astăzi în cea mai devreme dimineaţă de acolo aici, - şi nu s-a întîmplat la aceasta absolut de loc nici o greşeală în ceea ce priveşte regula şi tradiţia veche! Tu eşti acum pe această cale cea mai minunată pe deplin cel mai superior preot din întreaga Galilee şi demisionarea lui Iair se află pe deplin cu toate adăugirile şi explicaţiile necesare în mîinile înaltului preot la templu şi toate acestea au costat unul şi acelaşi moment! Astfel ne-a fost povestit de către martori credincioşi, că tocmai acest Iisus a ameninţat de-abia cu puţine săptămîni în urmă o furtună de mare foarte imensă, - şi marea şi vînturile au ascultat în acelaşi moment cuvintele Mîntuitorului! Asemenea istorioare ţi-aş putea relata încă mulţimi; dar, pentru moment, nu este timpul pentru acestea. S-ar putea crede acum, că acest om ar fi un mercenar al lui Satana, dacă cuvintele Sale, învăţăturile şi certările drăgălaş serioase nu ne-ar sfătui de mai bine!
        Eu îţi spun aceasta deschis, sincer şi adevărat: Minunat de neînţeles sunt faptele Lui; dar ele dispar ca fleacuri goale faţă de puterea cea mai minunată a cuvîntărilor şi învăţăturilor Sale! Acolo auzi tu adevăruri, despre care niciodată n-a visat vreun prooroc! El îţi înfăţişează viaţa unui om într-o formă, conform căreia un om nu poate avea numai nici cel mai neînsemnat dubiu, dacă sufletul lui este muritor sau nemuritor. Nemurirea îţi este prezentată într-o formă aşa de lipede, că tu nu poţi însă nici un moment să ai dubii, că există după moartea trupului tău o veşnică trăire încontinuare a sufletului prin duhul Dumnezeiesc, care trăieşte în el.
        Pe scurt, îţi este ţie un om acest Iisus de nişte capacităţi aşa de nedescrise, că trebui să spui cu cea mai bună conştiinţă: Un asemenea om n-a avut nicodată pămîntul de la Adam încoace ca locuitor al lui! Toate elementele îl ascultă, miliarde de duhuri sunt mereu gata spre a-I sluji Lui şi aşa am alfat eu şi de la mai mulţi ucenici ai Săi, că pa călătoria Lui de la Sichar la Cana în Galilea a făcut în plină amiază soarele de înadată total întunecat, dar l-a lăsat atunci în cîteva momente după aceea să strălucească iarăşi aşa de luminos ca înainte!
        Aşa ne-au povestit Roban şi mai multe mi de martori, pe care i-am cercetat, că, în Sichar, două cetăţi vechi, derăpănate, vechea casă a lui Iosif şi a lui Beniamin şi vechea cetate Esaus, care îi aparţine acum neguţătorului bogat Jairuth, le-a restaurat într-o sclipire cu cuvîntul Său în aşa fel, că despre aceasta toţi meşterii constructori de acolo mărturisesc deschis, că ei ar fi avut de lucru cu toată hărncia cel puţin zece ani plini pentru o asemenea restaurare a celor două cetăţi vechi, dacă le-ar fi revenit o asemenea reconstrucţie spre executare pe cale naturală! La aceasta, însă, n-a stat gata clădirea foarte mare într-o sclipire pentru sine singură din material tare de construcţie, ci amenajată cu toate cerînţele posibile şi acest lucru într-un mod aşa de practic şi în acelaşi timp foarte frumos, cum nu se mai poate primi aşa ceva spre vedere, reieşind din mîinile constructorilor, într-adevăr niciunde pe acest pămînt!
        Tot aşa mi-a povestit un anumit grec din Cana din Samaria - numele său a fost Philopold - lucruri de necrezut, cărora am trebuit eu să le dau crezare, pentru că mi-a adus aproape o mie de martori.
        Dar după părerea mea, dacă un singur om poate înfăptui astfel de lucruri, atunci eu cred că el este mai mult decît un om şi mai mult chiar decît un profet! El a spus bineînţeles acum cîteva zile - eu cred că la lacul unei pescării, care se putea numi şi aceasta minunată - , că aceasta ar putea înfăptui fiecare om, dacă are o credinţa puternică şi de nedoborît. Dar după părerea mea este o astfel de credinţă tot atît de minunată ca cel mai mare miracol; căci o astfel de credinţă poate fi doar urmarea luminată a unei capacităţi bine ştiute, care conţine în sine oricare reuşită.
        Cine îşi cunoaşte puterile, acela trebuie să se încreadă în ele şi în conştientul său pentru efectul unei lucrări sau a unei fapte din nenumăratele sale experienţe. Dar dacă un om îşi întinde credinţa sa spre reuşită mai departe decît puterile sale, atunci o astfel de credinţă va fi de îndată condusă de dubii, atunci cînd vede în faţa sa o greutate, pentru care el nu simte nici pe departe puterea în sine ca s-o ridice pe aceasta.
        Dacă eu aş vedea în faţa mea pe un drum o piatră care cîntăreşte mai multe livre, atunci eu nu voi avea nici o clipă dubii, în privinţa, că dacă eu aş vrea ca să mut piatra din drum eu nu aş putea aceasta; dar dacă pe drum se află o stîncă de mai multe mii de livre, atunci eu sunt de părere, că credinţa de neclintit se va clătina totuşi puţin. Chiar dacă aş forţa voinţa mea, cu siguranţă că nu va folosi la nimic, pentru că îmi lipseşte convingerea subiectivă, că cu o forţă de ridicare pentru două sute de livre cu greu devii maestrul unei greutăţi de sute de mii de livre.
        Doar că lui Iisus îi sunt toate posibile, ca unui Dumnezeu! În faţa voinţei Sale este tot una un munte ca şi o particulă mică de praf! Pămîntul, aerul, apa, vîntul şi focul îl ascultă ca şi mieii pe un păstor şi un fulger îl poate ghida El mai bine ca oricare ţintaş care îşi ghidează săgeata din arcul său! - şi ce reiese din aceasta? Eu te rog de aceea, ca fiind superiorul nostru să ne spui şi nouă părerea ta!“

88. Părerea lui Chiwar despre templu.

        Spune superiorul: „Dacă aşa stau lucrurile, la care eu însumi nu prea am dubii, atunci trebuie el ca să fie una într-un anumit fel de neînţeles cu atotputernicul Duh al lui Iehova, la fel ca şi Moise sau Ilie, care ultimul dintre aceştia a putut chema focul din ceruri, care îl asculta. El a mai înfăptuit cîteva miracole, care nu au fost scrise în cronică, dar miturile se mai află în popor, cu toate că acestora nu poţi să le dai prea multă crezare; dar în general ar putea să fie mult adevăr lipite de acestea!
        Chiar acest Ilie, dacă memoria mea nu mă înşală, la o ocazia a înviat o grămadă de schelete moarte de pe un cîmp de luptă şi le-a dat carne, piele şi păr! La o altă ocazie a secat el toate izvoarele principale ale mareului Eufrat pentru trei ani de zile şi a poruncit norilor, să ocolească cerul. Doar după ce oamenii s-au căit cu adevărat, a deschis el din nou izvoarele fluviilor şi a poruncit norilor, ca aceştia să apară pe firmament şi să dea apă pămîntului sec! Şi tot aşa s-au mai povestit foarte multe ciudăţenii despre profeţi, dar cu timpul s-au deformat acestea cu siguranţă şi se spune, că chiar acest Ilie va reveni încă o dată pe pămînt, ca el să căiască oamenii prin semne măreţe, deoarece este cunoscut că aceşti profeţi neînţeleşi nu au murit niciodată, ci ei au urcat într-o caleaşcă de foc spre ceruri. Prin urmare poate fi foarte uşor posibil, că acest Iisus este un purtător al duhului marelui profet şi de aceea, că este într-o federeaţie strînsă cu puterea lui Iehova, poată înfăptui acum astfel de lucruri, care îi sunt posibile doar lui Dumnezeu!“
        Spune Chiwar: „ Părerea ta nu este deloc rea şi eu aş fi aproape de acord cu tine, dacă nu aş fi văzut unule lucruri la acest Iisus cu proprii mei ochi, care îl pune în spate pe Ilie cu o jumătate de veşnicie. Tu ai vrea bineînţeles să întrebi aici şi să spui: ‘Care? Cum se numesc?’ Dar eu ar trebuie să-ţi mărturisesc, că pentru a-ţi descrie acestea, mi-ar lipsi într-u totul cuvintele; căci acestea trebuie văzute, ascultate şi simţite pe propria piele, deoarece altfel nu se pot înţelege deloc. Şi eu sunt acum de părerea în faţa mai multor , că acest Iisus este pur şi simplu Mîntuitorul mult aşteptat! Căci eu întreb pe fiecare, dacă acesta ar veni într-o altă vreme, ar putea înfăptui semne mai măreţe!? Pe lîngă aceasta se trage El într-o linie dreaptă după cronică, care ajunge pînă la bunicul lui Iosif, de la David. (Matei. 1, 1-17)
        Achim a fost tatăl lui Eliud, Eliud tatăl lui Eleazar, acesta tatăl lui Matan, acesta tatăl lui Iacov şi Iacov a fost tatăl lui Iosif şi acesta tatăl al lui Iisus al nostru . Mergi după această cronică mai departe înapoi şi tu poţi ajunge înapoi în linia cea mai dreaptă la David; aşadar însă este scris, ca Mesia se va trage din David şi că fiecare îl va recunoaşte după faptele Sale.
         Acestui Iisus nu-I lipseşte pentru aceasta după părerea mea aşadar absolut nimic; descendenţa este autentic evidentă şi fapte, ca acestea, pe care pămîntul nu le-a trăit niciodată pe suprafaţa lui, sunt de asemenea prezente în belşugul cel mai imens. Eu într-adevăr nu ştiu prin urmare, ce ne-ar putea împiedica, de a-L admite ca fiind Acela, care este El foarte evident!?
        Că templul lacom de domnie nu va accepta cu uşurinţă acest lucru, se poate înţelege într-adevăr uşor; dar noi ar trebui aici să nu ne mai îndreptăm deloc după templu, care, după părerea mea, este mort pe deplin şi nu ne poate da în viitor nici protecţie nici o înţelepciune şi încă mai puţin vreo oarecare subzistenţă, - în afară de faptul dacă noi îi dăm mai înainte pentru un post aşa de mult, că din aceasta ar putea trăi foarte bine zece oameni o sută de ani.
        Calculează tu numai suma, pe care ai plătit-o în templu pentru postul de superior cu aur şi argint şi tu vei găsi uşor, că banii ar fi foarte uşor suficienţi şi aceasta regeşte, pentru o sută de ani! Lasă-te însă aici împresurat de romani şi cere dimpotrivă protecţie templului şi nu numai că nu ţi se va putea da vreuna, ci nici nu se va vrea şi vei fi servit cel mult, pentru cîteva mîini pline de arginţi, cu alinări cu sens dublu aproximativ în forma, precum faimosul oracol din Delfi - bineînţeles pentru mult aur şi argint - îi serveşte pe cei care întreabă, că după aceea oracolul are tot timpul dreptate, dacă celui care pune întrebarea i se întîmplă ceva bun sau ceva rău!
        Eu cunosc mulţumită lui Dumnezeu întreaga înşelăciune de acum din templu şi nici nu-mi fac de aceea absolut nici o mustrare de conştiinţă din faptul, de a-l înşela pe acesta aşa de tare precum este numai întotdeauna posibil, în oricare formă ar şi fi aceasta! Pentru că, prietene, cine nu vrea să fie în acest timp foarte tare înşelat de către templu, acela trebuie să-şi dea osteneala deşteaptă, să înşele el însuşi templul aşa de tare precum este numai întotdeauna posibil! Sau eşti tu de părere, că tu vei reuşi ceva în templu cu o faţă şi cu un cuget cinstit şi legitim? Oh, de aceasta să nu cumva să se mîndrească cineva! Mergi însă acolo cu o înfăţişare şi un cuget aşa destul de şiret şi eu îţi garantez, că tu îi vei putea duce de nas pe templieri după bună plăcerea ta!
        Eu îmi pot aminti încă foarte bine de un anumit Bars, care era acolo un grec tăiat împrejur. El trebuie că deţinea deja o avere mare, pentru că era plin de perle şi diamante. Acest om îţi avea o figură aşa de şireată, vorbea puţin şi ce spunea, era totuşi aşa de sigur o minciună extrem de şireată, aşa cum eu mă numesc Chiwar. El a cerut însă doar o sută de livre de aur şi a dat pentru acestea un sul de pergament, care avea cel mult valoarea unei jumătăţi de ban. Inaltul preot a dat, ce-i drept, foarte tare din umeri; dar Bar a arătat la aceasta o mină, cum eu am s-o mai văd în viaţa mea cu greu vreodată iarăşi pentru a doua oară şi a vorbit la aceasta foarte ironic.’Hm, Aut Cezar - Aut Nihil!(‘ori Cezar ori nimic!’, ceea ce înseamnă: ori tot ori nimic), la care înaltul preot - Dumnezeu ştie din care motiv - a devenit pe deplin palid şi a lăsat de îndată să i se înmîneze lui Bar cele o sută de livre de aur, de care templul n-a mai primit niciodată nici măcar o greutate de un fir de păr înapoi; pentru că se lămurise de-abia după o jumătate de an, că acest Bar n-a fost nimic altceva decît un foarte şiret înşelător, care era uns cu alifii vrăjite de-ale lui Satan, pentru a putea scoate şi de la înaltul preot o mie de livre de aur.
        Veneau însă pe lîngă adesea de asemenea evrei foarte cinstiţi, care vroiau să se împrumute cu bani din templu pentru zăloguri bune; nimic nu primeau ei, pentru că ei se purtau mult prea cinstit şi aveau şi nişte feţe mult prea drepte! - şi astfel este principiul meu la mine constatat: Trebuie să înşeli templul, dacă nu vrei să fii înşelat tu de el! Şi aşa nici nu voi întreba pe veci templul, dacă Iisus ar fi Mesia făgăduit, ci el este pentru mine de asemenea fără templu! - Ce spui tu la această părere a mea?“

89. Discuţie între Korah şi Chiwar despre Mesia.
Satana îl provoacă pe Chiwar la luptă.

        Spune superiorul: „Prietene, eu te iubesc; pentru că un suflet aşa de cinstit cum eşti tu n-am mai întîlnit încă! Cu adevărat, tu ai dreptate pe deplin! Eu îl cunosc pe acest Iisus încă mult prea puţin, ca să mă pot alătura imediat pe deplin punctului tău de vedere! Dar atît de mult sunt şi eu de părere: Dacă făgăduinţa nu este o nucă total goală, care nu s-a adeverit încă niciodată cel puţin pămîntesc istoric evident de la David încoacea - pentru că faţă de veşnica împărăţie a lui David sunt acum romanii o dovadă contrară încă mai evidentă decît robia babiloniană, care a durat patruzeci de ani -, aşa nu sunt eu deloc împotrivă, de a împărtăşi cu tine credinţa. Dar se pune acum întrebarea numai asupra faptului, ce spuneţi toţi la toate acestea şi ce spun preoţii şi fariseii ale celorlalte oraşe!?“
        Spune Chiwar: „Ceea ce îţi spun eu, este vocea a noastră a tuturor din acest oraş; aceia din Capernaum n-ar fi departe de aceasta în urma unei lecţii dure, care le-a fost împărtăşită la ocazii diverse şi în ceea ce priveşte încă alte oraşe, aceasta o lăsăm deocamdată întemeiată pe sine şi îi lăsăm la iluzia lor veche pînă la o ocazie favorabilă din viitor!
        Dacă aici îţi este reşedinţa pentru viitor, atunci lasă-mă numai pe mine să port grija şi Galilea se va afla în ani puţini, ca fiiind pentru sine izolată, pe deplin independentă faţă de templu! Galilea stă oricum scrisă în templu pe ultima foaie de pergament! Ce importanţă are acum faptul, dacă noi rupem afară şi această ultimă foaie? Pe romani şi pe greci îi avem cîştigaţi pentru noi şi aceasta straşnic şi aşa puţin ceva din milostivirea lui Dumnezeu  atotputernică şi vie de asemenea şi să-i fie templului foarte debusolant de acru, de a linge arbuştii noştri de isop!“
        Spune Korah, superiorul: „Eu îţi dau în toate pe deplin dreptate şi sunt acum de asemenea dintr-o dată convins mai mult încă decît înainte, că ai dreptate; dar să chibzuim trebuie noi întotdeauna, că arhanghelul Mihail, ca cel mai puternic al tuturor duhurilor cereşti după Dumnezeu, a avut de înfruntat cu toată puterea şi stăpînirea lui trei zile şi nopţi o luptă îndîrjită cu Satana pentru trupul lui Moise! Aşadar, dacă Satana s-ar pune cu noi, cum vom dăinui noi atunci în lupta cu el?“
        Spune Chiwar: „Nu cu unul, ci cu zecemii de Satane m-aş pune eu singur, cu toate că nu sunt încă nici pe departe un Mihail! Trebuie să ai numai curaj şi să-i închizi bestiei rele toate căile, aşa nu realizează el nimic nici cu iadul său întreg plin de diavoli; dar dacă îi arăţi o dată latura vulnerabilă, unde poate el să găsească uşor un punct de sprijin, atunci ar deveni lupta fireşte de o sută de ori mai grea!
        Dar aşa de adevărat cum m-a făcut un Dumnezeu: un templu nu-i voi construi de aceea niciodată lui Satan şi să-l tămîiez, ca el să dorească de aceea să mă lase în pace! El să vină, dacă ar pofti, să înceapă o luptă cu Chiwar şi voi să fiţi martori, că eu voi termina cu el în mai repede de trei zile!“
        Spune superiorul: „Prietene, tu îndrăzneşti mult, de a te pune ca muscă cu un leu şi să-l provoci chiar straşnic la luptă, în timp ce tu ar trebui să-L rogi numai pe Dumnezeu, ca El să te scutească veşnic de urmăririle lui Satan!“
        Spune Chiwar: „Prietene, eu cunosc însă un nume şi acesta este îndeajuns pentru legiuni de Satani şi diavoli! Unde este el deci, dacă posedă curaj, de a intra în luptă cu mine?
        Musca este, ce-i drept, în ceea ce priveşte puterea un veritabil nimic faţă de un leu; dar, dacă musca vrea, îl pune totuşi pe cel mai tare leu pe o fugă lungă de cîteva zile! Ea îl loveşte zburînd în urechea lui şi îi zumzăie în ureche în aşa fel, că leul va fi la sfîrşit de părerea, că vîjîie cea mai tare furtună şi regele animalelor o ia acuşi la fuga cea mai ruşinoasă!
        Şi astfel nu este tocmai necesar să fii mai puternic faţă de cel puternic, ci aici merge înainte deşteptăciunea porivită mai presus de toate! Uite, tu însuţi ai venit la noi cu o porţie puternică de satanism adevărat; şi iată deşteptăciunea mea eventuală a făcut de rîs această porţie şi tu te afli acum ca un om liber şi ca un superior ales de noi în faţă noastră a tuturor şi Satan nu ne-a putut de aceea pricinui încă nici un rău - şi nu va fi în stare nici în viitor să ne pricinuiască vreunul!
        Eu ştiu, ce ştiu şi pot, ce pot; dar pentru aceasta îţi garantez, că Satan nu va fi în veşnicie maestrul şi Domnul meu!“
        Spune Korah: „Prietene, nu vorbi prea tare; că răul ar avea ochii şi urechile lui peste tot! Cu ajutorul lui Iehova şi a lui Mesia al tău, mie înca prea puţin cunoscut, fireşte că nu ne va putea pricinui într-adevăr nimic; dar să-l provocăm nu vrem noi absolut de loc! Dumnezeu să ne păzească de vizitele sale în orice formă ar fi ele!“
        Spune Chiwar: „Bineînţeles că nici eu nu voi dori lupta, - dar nu am nici cea mai neînsemnată frică faţă de aceasta!“
        Cînd Chiwar a terminat de spus asemenea cuvinte, iată, a păşit atunci deodată un uriaş enorm de mare în sala de mese şi s-a dus cu o mînă batjocoritor furioasă în faţa lui Chiwar şi spuse cu o voce asemănătoare cu tunetul, că din această cauză s-au zguduit stîlpii sălii: „Tu eşti acea muscă slobodă, care vrea să  intenteze un vuiet de furtună în urechea leului? Incearcă aceasta, tu vierme nenorocit al prafului de pămînt, cum vei reuşi tu bătîndu-te cu mine! Şi eu pot ceva, ce ţi-ar fi încă foarte necunoscut! Iată, Mesia al tău depinde numai de generozitatea mea, fiindcă pentru mine nu este aşadar totuşi prea onorabil, de a mă pune la o luptă cu muşte; dar dacă el îmi face multe palavre, atunci rînduiesc eu foarte uşor să fie el atîrnat pe cruce şi tu poţi atunci să te rogi la Mesia al tău pe cruce! - Ce vrei să faci tu însă acum, dacă te rup de îndată în bucăţi de mărimea prafului de soare?“
        Aici se ridică Chiwar foarte liniştit de pe locul său şi îi porunceşte uriaşului, respectiv Satanei, cu următoarele cuvinte: „Aşa cum tu, nenorocitule, ai venit înăuntru, aşa vezi iarăşi - şi anume cu intenţia serioasă, să nu mai păşeşti veşnic niciodată în acest sălaş sfînt - să ieşi afară tocmai tot aşa, căci altfel te judecă Iisus Domnul!“
        La expimarea numelui lui Iisus s-a dat uriaşul imediat mai mulţi paşi înapoi şi ameninţa foarte, arzînd de furie, să nu-i pomenească acest nume urît veşnic vreodată iarăşi!
        Chiwar spune însă: „Eu trebuie doară să fac în urechea ta un vîjîit, ca tu să afli, cum leul fuge de o muscă care zîzîie!“ - Aici începe el iarăşi: „Iisus, Fiul Celui mai înalt, să te judece şi să te pedepsească! Iisus, Fiul Celui mai înalt să te alunge veşnic de aici! Iisus, Fiul Celui mai înalt, să te pedepsească pentru nenumăratele tale nelegiuiri!“
        Satan, însă, n-a mai aşteptat ultima strofă, ci s-a depărtat cu un urlet de tunet.
        Aici spune Chiwar către Korah, care se zguduie încă de frică încă ca frunza în vînt: „Ai văzut tu acum, cum poţi să pui leul pe fugă? De ce nu m-a făcut aşadar de îndată praf? Iată, aceasta este neputinţa lui! Să vină el numai iarăşi, dacă ar avea mîncărime şi eu îţi garantez pe numele a lui Iisus al meu, că el va merge o a doua oară încă mai repede afară, decît a mers el afară de această dată!“
        Spune superiorul: „Ascultă prietene, curajul tău de neînţeles îl admir peste toate măsurile şi - pe toţi patriarhii! - eu mă simt acum pe deplin transpus înapoi în timpurile lor minunate! Dar lasă să-ţi fie totuşi spus, să nu cumva să-l provoci pe Satana vreodată iarăşi la o luptă nouă; pentru că el este nesfîrşit de inventiv şi se spune, că poate să-şi însuşească toate înfăţişările, chiar şi cea a unui înger de lumină şi eu cred, că el este într-o îmbrăcăminte blîndă, cerească cu mult mai periculos decît în aceea în care noi am avut cinstea într-adevăr a iadului să-l vedem acum!“
        Spune Chiwar: „Piatra de încercare o avem doară şi la aceasta se lasă imediat de recunoscut, a cărui copil este o oarecare apariţie înfăţişată în oricare formă! Dar noi putem fi acum pe deplin liniştiţi; fiindcă de această dată are el destul pe un timp îndelungat!“

90. Korah îşi aminteşte de Domnul de la curăţirea din templul de la Ierusalim.

        După aceea îl întreabă Korah pe Chiwar, dacă Eu m-aş mai afla în oraş şi dacă el n-ar putea face cu Mine cunoştinţă mai apropiată. Şi el a vorbit mai departe şi a spus: „Eu am înţeles acum pe deplin, că în Mesia al tău trebuie să se afle ceva ieşit din comun de Dumnezeiesc; pentru că în protecţia Satanei el nu se află în nici un caz şi numele Lui pare să-i fie Satanei cel mai mare chin! - Acestea sunt două realităţi, fireşte aflate pe calea cea mai minunat ieşită din comun, pe care eu veşnic nu le pot vreodată tăgădui şi eu deduc acum cu un cuget mai liniştit, că tu ai avea dreptate şi în cea mai înaltă măsură cu exclamaţia ‘Fiu al Celui mai înalt’ şi aşa doresc eu, dacă ar fi realizabil, să fac totuşi cunoştinţă cu el. Condu-mă tu afară!“
        Spune Chiwar: „Ar fi totul potrivit şi eu aş fi într-adevăr primul dispus, să te conduc afară la El; dar poporul este acum faţa de tine încă puţin delicat şi noi am intra prin zburdălnicia plebeii obişnuite în pericolul de a fi răniţi cu o aruncătură de piatră; şi concomitent se pregăteşte El spre plecare, aşa încît nu i-ar fi pe plac de aceea cumva totuşi, dacă i-am cădea ca povară! El vine însă către iarnă ori iarăşi aici sau la Kis şi va petrece iarna într-una din aceste localităţi cunoscute şi noi vom primi acolo ocazie îndeajunsă, de a-L cunoaşte mai îndeaproape; de aceea sunt eu de părere, ca noi să abandonăm de această dată intenţia, de a-L cunoaşte mai îndeaproape, pînă la iarnă.“
        Spune Korah: „Totul este adevărat, ce ai spus tu acum; dar, lăsînd aceasta deoparte, nu mă pot împotrivi dorului aprig, de a-L cunoaşte personal pe acest om chiar foarte ieşit din comun, prin care este activ tot belşugul puterii Dumnezeieşti, a stăpînirii şi a  slavei! Sau aşteaptă, îmi amintesc acum o întîmplare de la sărbătoarea paştelui din Ierusalim la templu! La sfîrşit a fost tocmai acest Iisus, care la o zi după sabat, dacă nu mă înşel, i-a alungat pe toţi vînzătorii şi cumpărătorii din templu şi le-a răsturnat ca o furtună tuturor schimbătorilor de bani barăcile lor!? Toate animalele de vînzare au început să urle urît şi fugeau în graba cea mai sălbatică din sălile de vîndut ale templului!
        Pentru că acel om, cu care am vorbit eu însumi - fireşte în nici un fel prietenos -, era tot galilean şi se numea de asemenea Iisus şi cu el au fost o grămadă de alţi bărbaţi şi femei, arătînd foarte ordinar şi toată compania arăta asemenea unei companii de vagabonzi galileeni foarte obişnuiţi; dar liderul or Iisus arăta pe deplin asemenea unui om, în spatele căruia este ascuns ceva neobişnuit.
        În fond şi la urma urmei el nu a vorbit prea multe; dar ceea ce a vorbit, a fost profund, adevărat şi plin de conţinut! El a vindecat atunci în Ierusalim foarte mulţi bolnavi; dar atunci cînd aceste lucruri, cred eu, - au ajuns la urechile lui Irod, care se teme foarte tare de acest Iisus, a dispărut bărbatul miraculos în noapte şi pe timp de ceaţă din Ierusalim şi noi nu am putut afla, încotro a apucat-o el. Spre Galilea nu a putut merge - imediat din Ierusalim; căci noi am fi primit de îndată ştire, deoarece am trimis mulţi cercetaşi după el.
        Cîteva zvonuri au ajuns pînă la noi despre dulgherul Iisus; dar noi nu puteam să credem, că acel om cunoscut, tăcut şi simplu, care nu era format pentru a fi cercetător, da, care nu ştia nici să scrie sau să citească, ar fi putut să fie acelaşi om măreţ Iisus, în faţa căruia mi de oameni au tremurat în faţa templului din Ierusalim, ca şi în faţa unei judecăţi dumnezeieşti. Dar, dacă aici este binecunoscutul dulgher Iisus, care desăvîrşeşte astfel de lucrări Dumnezeieşti, atunci cu siguranţă că este tot acel Iisus, care a speriat întreg Ierusalimul de paşte! Deci, dacă el este acela, atunci îl cunosc deja din Ierusalim şi nu mai trebuie să îl plictisesc cu prezenţa mea!“
        Spune Chiwar: „Da, el este tot acela! Eu îl cunosc deja de mai mulţi ani, cît şi pe bătrînul Iosif, care a murit de aproape un an; eu nu am văzut nici cea mai mică trăsătură de ceva extraordinar la El, cu toate, - cum se povesteşte ici şi colo - la naşterea sa, care a avut loc într-un staul din Betleem, s-au întîmplat lucruri miraculoase, cît şi după aceea pînă la vîrsta de doisprezece ani. Dar de la vîrsta de doisprezece ani, s-a pierdut tot ce a fost extraordinar, cea mai mare speranţă a părinţiilor Săi s-a scufundat şi El a rămas pînă acum, respectiv la vîrsta de treizeci de ani, pe care îi are acum, un dulgher cît se poate de simplu şi lipsit de importanţă!
        El a fost cît se poate de zgîrcit în cuvinte; la zece întrebări de abia că ai primit de la El un răspuns simplu; dar, în schimb, a fost tot timpul milostiv faţă de copii şi săraci. De mai multe ori a fost văzut rugîndu-se şi plîngînd - dar în surdină -, dar niciodată nu l-a văzut cineva rîzînd; companiile gălăgioase şi vesele le-a ocolit El şi s-a refugiat în singurătate; dar cel mai ciudat lucru a fost, că doar arareori a fost zărit în sinagogă şi cu atît mai puţin la şcoală, care o vizita doar de cîteva ori pe an după lămuririle multe ale părinţiilor Săi, dar de fiecare dată pleca de acolo vizibil supărat; dar într-o casă de rugăciuni, nu fost văzut El vreodată. Din cauza acestor ciudăţenii, a fost văzut El ca fiind puţin neghiob.
        Dar la vîrsta de treizeci de ani, a dispărut El deodată din casa Sa părintească şi se spune, că s-a aflat o vreme în deşertul de lîngă Bethabara, acolo unde se afla faimosul Ioan şi a fost botezat de acesta. De acolo a plecat El, aşa cum este El acum, plin de putere dumnezeiască, a învăţat poporul despre împărăţia lui Dumnezeu, a însănătoşit toţi bolnavii şi a vindecat pe cei stăpîniţi de spiritele rele. Aceasta este pe scurt spus, povestea Sa actuală, pe care eu am alfat-o în parte de la El, dar în cea mai mare parte, am aflat-o din auzite.“
        Spune Korah: „Da, da, tu ai probabil dreptate! Această poveste în Betleem a făcut multă zarvă acum treizeci de ani; şi dacă eu nu mă înşel, bătrînul Irod a comis chiar din cauza Lui acele crime hidoase împtriva băieţaşilor. El însă, se spune că s-a refugiat în Egipt. - Da uite, acum înţeleg eu totul limpede! Deci, deci, acesta este tot acelaşi Iisus!? Da, la acesta trebuie să fie ceva extraordinar şi cu părerea ta, tu nu poţi fi departe de adevăr! Dar eu vreau totuşi să-i vorbesc, înainte ca El să părăsească acest loc!“
        Spune Chiwar: „Cum vrei tu, - mie îmi este tot una! Dar înaintea noastră trebuie să meargă un crainic în oraş, căci, altfel, nu va fi prea sigur, ca noi să mergem în oraşul plin de oameni; deoarece eu îi cunosc foarte bine pe nazarinienii mei!“
        Spune Korah: „Du-te şi caută mai mulţi crainici în grabă şi lasă-i ca numele meu să fie vestit în bine poporului, căci, altfel, El va pleca mai repede de aici!“
        Chiwar trimite de îndată în oraş doisprezece crainici şi aceştia îl laudă pe noul superior într-un fel atît de convingător, că, după un timp, începe poporul să jubileze şi să-i pregătească daruri mici şi costisitoare, cu care aceştia doresc să-l bineprimească pe noul superior în ziua dinaintea sîmbetei.
        După ce crainicii se întorc cu vestea cea bună în sinagogă, spune superiorul către Chiwar: „Acum să mergem repede afară, căci, altfel, va pleca El, - şi eu aş vrea totuşi să-i vorbesc!“
        Chiwar spune: „Eu sunt pregătit şi se cade ca noi toţi să-i facem o vizită inainte ca El să plece; dar să mergem totuşi doar noi doi!“ -
        Chiwar împreună cu noul superior îşi încep imediat drumul. Dar cînd ei se află la cîţiva paşi în afara porţii oraşului, îi întîmpină Borus, Iair, împreună cu nevasta sa, Sara şi mama Maria şi le transmit lui Chiwar şi superiorului vestea cea tristă pentru aceştia, că Domnul a plecat cu o jumătate de oră înainte împreună cu cei doisprezece ucenici ai Săi şi cu cei şapte ucenici ai lui Ioan care au venit.

91. Prietenii lui Iisus la Borus.

        Această veste îl întristează pe noul superior şi el se întoarce, invitat de Borus, cu Chiwar în casa mare şi aproape asemănătoare a unui palat, unde Borus se străduieşte bineînţeles din răsputeri, pentru a-l servi pe noul superior aşa cum se cuvine.
        L-i se mai alătură şi Bab cu Roban şi bineînţeles nu s-a vorbit nimic altceva în toată seara, decît de Iisus, Domnul.
        Dar în sfîrşit întreabă superiorul şi spune: „Dar spuneţi-mi care a fost de fapt motivul, că El, după toate, ce am auzit şi am aflat despre El, nu a mai avut curajul, să rămînă aici? Căci cu totul altceva ar fi fost, dacă El ar fi trebuit să plece pentru un timp de aici din cauza slujbei Sale înalte; dar după cîte se pare, l-a determinat doar marea spaimă faţă Irod să părăsească aceste împrejurimi! Dar un bărbat cum este El şi cum îmi este mie acum cunoscută fiinţă Sa, îl ascultă cerul şi pămîntul, care pe lîngă toate acestea îl are pe guvernatorul roman, ca prieten intim, nu ar trebui evident să aibă în veci vreun motiv, să fugă din pricina prinţului Ierusalimului!
        Într-adevăr, lucrul acesta se poate întoarce şi suci; dar un lucru este cert, că nu prea arată bine pentru locuitorii pămîntului, dacă un Dumnezeu începe să se teme de un diavol şi dacă El fuge de acesta! - Hm, hm, cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît mai ciudată mi se pare această situaţie!
        Spuneţi voi cum stau aceste lucruri, căci, altfel, va trebui să vă spun deschis, cu toate că îmi sunteţi dragi, că voi împreună cu mine ne-am inşelat amarnic în privinţa acestui bărbat; deoarece Atotputernicul nu are într-adevăr nevoie, să se teme de un Irod, care nici măcar nu s-a gîndit încă să-L urmărească! Căci eu, ca fiind un apropiat al prinţului, îl cunosc mai bine decît oricare dintre voi şi ştiu, că îi pare deja de sute de mi de ori rău în prezent, că l-a omorît pe Ioan. Deoarece moartea subită a Ierodiadei şi a fiicei ei l-a înspăimîntat pe prinţ, aşa că cu siguranţă nu va mai încerca el vreodată în viaţa sa să mai omoare vreun profet!
        Iisus cu siguranţă, că a avut de aceea alte motive, din cauza cărora a plecat el atît de repede de aici! Şi chiar dacă cei şapte ucenici ai lui Ioan i-ar fi povestit lucruri înspăimîntătoare despre Irod, atunci întreb eu, dacă un bărbat, care ştie totul de la Dumnezeu, ştie cu siguranţă ce noi vorbim acum, le dă oare crezare, acelora care au scormonit minciuni evidente!? Nu ştie nici unul dintre voi să-mi dea un motiv mai bun pentru plecarea Sa şi spre liniştea mea?“
        Spune Borus: „Dragă prietene, o mică piedică există totuşi, deoarece spaima Lui ne-a pus pe gînduri ca şi pe tine, cu toate că suntem convinşi într-u totul, că El este Acela, pe care noi l-am recunoscut şi pe care l-am acceptat. El s-a - vorbind deschis - temut şi de tine şi de aceea le-a dat liber celor mulţi ucenici şi romanilor înalţi, care au poposit la El deja de nenumărate zile. Dar, cum pot vedea eu acum, nu ar fi trebuit El să aibă vreun motiv, ca să se teme de tine, deoarece tu nu eşti deloc împotriva Lui; prin urmare, a avut El un alt motiv, pentru care a plecat atît de repede, decît pe acela, pe care noi trebuie să-l credem din cauza aparenţelor.“
        Spune superiorul: „Spuneţi-mi însă totuşi, cum s-a desfăşurat treaba şi cum s-a comportat, înainte ca să se pregătească de plecare! Poate îmi reuşeşte atunci, sau mai degrabă prietenului Chiwar, de a găsi un motiv rezonabil!“
        Spune Borus: „Treaba s-a desfăşurat astfel: Deja dimineaţa îi trimisese El pe cei doisprezece ucenici ai Săi, pe care îi numeşte „apostoli“, afară către mare, ca ei să pregătească o oarecare corabie şi probabil în acelaşi timp să culeagă informaţii, dacă nu s-ar afla oarecare iscoade şi ucigaşi stabiliţi trimişi de la Ierusalim. În Siberah, localitatea la vamă, care aparţine unui anumit Matei, care este de asemenea un ucenic al lui Iisus, s-au întrunit ucenicii lui Iisus cu cei şapte ucenici ai lui Ioan, cu care ei se întîlniseră deja o dată şi înainte - eu cred că la acea ocazie, cînd Ioan fusese deja în temniţă şi auzise cuvintele lui Iisus. Aceşti şapte ucenici le-au povestit apostolilor totul, ce se întîmplase în Ierusalim cu maestrul lor. Şi în celaşi timp au povestit ei, cum aşadar totuşi foarte în secret Irod - cu toate că el le-a mărturisit deschis acelora, care îi aduseseră ştirea de la Iisus, că acesta ar fi Ioan înviat din morţi - ar fi trimis iscoade şi ucigaşi, informîndu-i în aşa fel încît: Dacă ar găsi ei, că presusupul Iisus este într-adevăr Ioan înviat din morţi, atunci să nu-i facă nimic, ci să se reîntoarcă foarte paşnici acasă; dacă ar fi acela într-adevăr Iisus, atunci să încerce să-L omoare de îndată! Dacă le-ar reuşi uciderea, atunci ar avea ei de aşteptat o răsplată mare de la Irod; iar dacă nu le-ar reuşi uciderea şi anume de aceea, că Iisus ar fi oarecum un adevărat Dumnezeu om de neomorît, atunci ei ar avea de aşteptat de la Irod aceeaşi răsplată şi el ar deveni atunci un adept al lui Iisus cu întreaga lui suită mare! - Asemenea informaţie i-au adus ucenicii lui Ioan, venind încoace la Nazaret cu ucenicii lui Iisus, Iisus Domnului.
        Cînd a auzit El aşa ceva, a spus atunci: ‘Prin această încercare ticăloasă să nu devină Irod veşnic vreodată ucenicul Meu! Pămîntul e mare şi Eu voi găsi într-adevăr un loc încă, unde apostolii ticăloşi ai lui Irod să nu Mă găsească! A venit, aşadar, Fiul omului, de a deveni prin ucigaşi stabiliţi, ceea ce este El? Nu şi veşnic niciodată! Cine Mă întreabă cu unelte de ucidere în mînă, cine aş fi Eu, aceluia să nu i se dea veşnic vreodată un răspuns! Este însă oricum timpul, ca noi să plecăm de aici şi aşa să mergem noi şi să vedem, de a cîştiga oameni pentru noi pe pămînt străin, care ne vor crede şi fără unelte de ucidere împotriva vieţii noastre trupeşti, că noi suntem ceea ce suntem!’
        La aceste cuvinte ale lui Iisus s-a întîmplat însă aşadar şi de îndată plecarea; pentru că El spuse: ‘Să mergem, pentru că acum vreau Eu aceasta şi văd de aceea de asemenea, că şi unde se află deja şase sute de asemenea apostoli ucigaşi irodiani împotriva Mea şi anume deja foarte aproape; de aceea să ne şi ducem însă imediat de aici!’ - Cu aceasta s-au pus atunci toţi ai Săi şi ucenicii lui Ioan la drum către Sibarah şi se vor afla acum deja în largul mării!“

92. Milostivirea Domnului cu omenirea.

        Spune după aceasta superiorul: „Ah, acum are treaba o cu totul altă înfăţişare! Atunci El doară nici pe departe n-a plecat la călătorie din cauza fricii, ci din înţelepciune curată, pentru a-i tăia lui Irod ca pedeapsă bine meritată fiecare ocazie, că el nu poate deveni acum încă nici mai rău, dar nici cu uşurinţă mai bun! Ah, aici a făcut el foarte bine şi eu îl pot de aceea numai lăuda.
        Este însă acest Irod un asemenea om şi în cuvîntul propriu zis, la care aşa de fapt nici un om nu se pricepe bine, cum sau lucrurile cu el în privinţa lui. El este pe jumătate un om bun, pe ici pe colo peste măsură de bine făcător, pe jumătate însă şi iarăşi imediat după aceea un diavol de primă mărime! El îţi face astăzi cele mai lăudabile făgăduinţe într-o formă deosebită de apucătură a bunătăţii de inimă şi mărinimie şi le şi îndeplineşte aceluia, care vine la el acuşi după făgăduinţă. Dar vai de acela, care l-ar aminti despre aceasta în ziua următoare; acela nu numai că nu primeşte nimic din toate făgăduinţele, ci el este respins încă într-un mod aşa de simţitor şi urît jignitor, că lui îi dispare pentru a doua oară cu siguranţă tot curajul, de a se apropia vreodată iarăşi de el şi de a-l aminti de făgăduinţa făcută!
        De aceea, nu este cu el de asemenea niciodată de încheiat o oarecare prietenie aleasă; pentru că acela care n-o ţine cu siguranţă, - acela este Irod! Şi Mîntuitorul nostru măreţ Iisus ştie aceasta tot aşa de bine ca unul dintre noi şi l-a evitat de aceea pe bună dreptate; pentru că, dacă Irod s-ar fi şi lămurit de o sută de ori, că Iisus ar fi imposibil de rănit, atunci aceasta ar dovedi pentru Irod totuşi aşa de mult ca nimic. Pentru că lui nu-i furnizează pentru mîine absolut nici o dovadă, ceea ce s-a întîmplat astăzi; pentru că acest om ori nu are nici o ţinere de minte sau trăieşte în asemenea doctrine, cu care doar el poate dăinui, dar pe lîngă el  vreun un alt om nu mai!
        Că el este, de altfel, o vulpe şireată, nu necesită într-adevăr vreo altă dovadă. Pentru că a şantaja taxele, înţelege el din arta, tot aşa cum a rămîne romanilor datori cu arenda. Eu, însă, ştiu cum face el aceasta; însă despre acest lucru altă dată!
        Eu doresc însă acum totuşi să aflu de la voi, dacă Mîntuitorul nostru Iisus nu va veni încă o dată iarăşi la Nazaret. Nu va spus vouă tuturor nimic despre acest lucru?“
        Spune Borus: „Lucruri precise într-adevăr nu; dar eu sper, că El va petrece la noi iarna aceasta! Este firesc de asemenea posibil, că El va petrece iarna chiar în Sidon sau în Tir; dar atunci vom primi noi desigur de ştire de la El şi ne vom duce pe timp limitat acolo.“
         Spune mama Maria arătînd foarte tristă: „El va veni într-adevăr aici; dar desigur numai iarăşi pentru cîteva zile!“
        Spune superiorul: „O mamă dragă, nu te supăra din această cauză; pentru că el nu ne va uita nici pe noi şi desigur încă mai puţin pe tine!“
        Spune mama: „Aceasta n-o va face; dar pentru mine este aceasta totuşi ceva trist, dacă trebuie să văd şi să aflu, cum oamenii răi şi orbi reneagă intenţionat binefăcătorul lor veşnic cel mai mare, îl persecută şi îl întîmpină aproape peste tot cu cea mai mare nemulţumire!“
        Spune superiorul: „Vezi, dragă mamă, oamenii sunt odată aşa cum sunt ei şi David n-a strigat pe degeaba în cea mai mare împresurare a lui: ‘O cît de la nimic folositor este ajutorul tuturor oamenilor; pentru că ei toţi nu-l pot ajuta pe cel împresurat!’ De altfel, a fost acesta doară încă întotdeauna destinul trist al tuturor oamenilor mari înzestraţi de către Dumnezeu cu capacităţi mai înalte şi misterioase, că ei au fost urmăriţi imediat în aşa fel de oamenii ca viermii de pămînt, cum rîndunicile mici urmăresc aici zburdalnic vulturul mare şi puternic. Pentru că oamenii mici vor totuşi să fie mari la toată nimicnicia lor şi nu pot de aceea să suporte, dacă iasă în evidenţă un adevărat om mare, la care ei numai prea batător la ochi trebuie să ia măsura nimicnicei lor depline!
        Uită-te la marii prooroci! Care a fost destinul lor pămîntesc? Totdeauna sărăcie începînd de la naştere, tot felul de lipsuri şi mizerie, pizmă, persecuţie şi în sfîrşit chiar moartea survenită violent prin mîinile viermilor egoişti de pămînt! De ce Dumnezeu vrea întotdeauna să aibă aceasta astfel, mi-a fost un mister începînd din copilăria mea; dar experienţa de tot timpul ne învaţă, că a fost din păcate întotdeauna aşa şi noi putem inteprinde împotriva acestui lucru tot aşa de puţin, ca şi împotriva zilei de iarnă supărător de scurte. Dumnezeu a rînduit o dată treaba astfel şi noi n-o putem schimba, sperăm însă, că, în viitor, în viaţa cealaltă va merge aceasta mai bine!
        Fiul tău Dumnezeiesc ar avea într-adevăr putere într-o măsură mai mult decît îndestulătoare, ceea ce am auzit despre el, de a sfîrşi cu o lovitură întreaga nedreptate a oamenilor lumeşti; că el nu face însă aceasta, putem noi doară uşor să deducem din faptul, că el fuge oarecum mai degrabă de viermele de pămînt Irod, decît să-l distrugă cu o suflare! El, care ar putea aceasta uşor, n-o face şi noi n-o putem face, - şi aşa rămîne totdeauna vechea treaba rea cunoscută! Dacă vine el o dată încoace, atunci vreau să port cu el în această privinţă o convorbire foarte serioasă între patru ochi.“
        Spune Borus: „Va da însă rod puţin! Pentru că eu am fost martor la toate propunerile şi ofertele făcute în această privinţă de îmbunătăţire a lumii de către guvernatorul suprem, care este încă pe lîngă aceasta şi un unchi al împăratului; dar totul a fost atunci în zadar! El a arătat foarte limpede de înţeles, ce este omenirea şi cum este ea de condus şi de cîrmuit pe cît se poate fără judecăţi şi pedepse ieşite din comun, dacă ea vrea să ajungă după aceea la determinarea veşnică din viitor dată de Dumnezeu doar prin învăţătură curată şi prin determinarea ei liberă foarte proprie! Guvernatorul a trebuit să-I dea, aşa ca noi toţi, dreptatea cea mai deplină şi fără dubii şi lovirea din plin de mai multe ori propusă puternic, a încetat pe deplin şi de tot; şi astfel te pot eu asigura deja de dinainte, că şi discuţia ta între patru ochi propusă îşi va avea căile sale negative, refuzînde!“

93. Borus vorbeşte despre esenţa omului.

        Spune superiorul: „Aceasta se va arătă de-abia în viitor; pentru că, văzut din punctul de vedere al relaţiilor pămînteşti, a devenit omenirea încă totdeauna mai rea, în loc să devină mai bună! Ce sunt acum Moise şi toţi prorocii mari? Eu v-o spun: In cercurile aşa numite mai bune se rîde despre aceasta şi sunt considerate, ce-i drept, fabule evlavioase, dar, pentru duhul omului, pe deplin inutile şi se pune învăţătura unui Pitagora şi a unui Aristotel foarte înalt peste toţi proorocii! O dovadă vie, că organizarea lui Iehova, atît de măreaţă şi adevărată cît şi este ea, nu atinge absolut de loc scopul la oameni, pe care ea vrea să-l atingă după cuvîntul Său!
        Ce folosesc toate relevaţiile, dacă mijloacele evidente nu-i sunt lăsate pentru totdeauna, prin care este numai posibil, de a-i menţine pe oameni în mereu acelaşi respect în faţa relevaţiei Dumnezeieşti? Să încerce numai o pereche de părinţi, de a-i educa pe copiii ei fără nuiauă şi noi am afla numai prea acuşi, ce fel de respect vor avea copiii nematuri în faţa învăţăturilor încă cît se poate de înţelepte ale părinţilor lor!
        De aceea, nu dau nimic pe toate învăţăturile şi chiar pe legi, dacă ele sunt încredinţate oamenilor fără nuiauă şi sabie; pentru că omul este rău din temelie şi trebuie să fie biciuit spre bine de-abia cu nuiele!“
        Spune Borus: „Sunt cu tine în această privinţă pe deplin de acord; dar există totuşi un mare Însă, pe care îl vei cunoaşte de-abia atunci, cînd tu vei fi o dată învăţat despre aceasta din gura Lui personală!
        Vezi, dacă avem în faţa noastră un mecanism mecanic, cu care este îndeplinită o oarecare muncă, atunci ne vom minuna la început, dacă ne este însă făcut cunoscut mecanismul mai îndeaproape, atunci vom găsi imediat o grămadă de lipsuri şi ne va apuca de îndată de-a dreptul pofta, să eliberăm acest mecanism de cusururile evidente. Noi ne deplasăm de aceea la maistor şi îi spunem aceast şi acel lucru.
        Dar maistorul va începe să zîmbească şi să fie negreşit astfel în legătură cu noi şi va spune: ‘Dragi prieteni, aceasta ar merge într-adevăr, - dar totuşi nu merge, pentru că maşina se orientează aici după multe puncte de care trebuie foarte ţinut seama! Cine a rînduit să se construiască, a făcut-o după trebuinţa lui; pentru această trebuinţă poate avea ea doar amenajarea observată, exactă şi aici ar fi fiecare adăugare un cusur evindent al maşinei însăşi! Maşina are nevoie să învingă doar o anume putere şi nu are voie de aceea să posede vreo putere mai mare, decît aceea care îi este necesară pentru scopul anumit. Dacă i-am da să acţioneze cu o putere mai înaltă, atunci ţesătorul ar rupe cu ea ţesătura lui cu fiecare bătaie şi în această formă n-ar face vreodată nici măcar un cot de stofă. De aceea trebuie maşina să aibă exact această amenajare pe care o are pentru scopul, căruia trebuie ea să-i corespundă şi fiecare lucru mai mult sau mai puţin este o greşeală a maşinii! Ah, dacă maşină va fi odată uzată prin folosirea îndelungată, de-abia atunci este timpul, de a o pune iarăşi în starea aceea, în care fusese ea la început, ca ea să poată corespunde iarăşi cu scopul ei.’
        Vezi, astfel ne va informa maistorul şi noi doi vom trebui la sfîrşit aşadar totuşi să spunem nouă înşine: Maistorul are dreptate; pentru că fiecare maistor trebuie totuşi să-şi cunoască treaba lui evident mai bine decît aşa o pereche de pseudo-maistori, cum suntem noi aici! Şi aproximativ un răspuns aproape asemănător  am putea primi în această privinţă de la Iisus Domnul, dacă L-am întreba, cum este posibil, că oamenii alături de înţelepciunea Dumnezeiescă pot deveni totuşi chiar aşa de răi ca diavolii!
        Ce ştim noi într-adevăr despre organizarea şi structura interioară a omului? Noi putem adesea să blestemăm, unde Domnul încă mai binecuvîntează pe deplin! Pentru că nici de bine, nici de rău noi nu ne dăm seama pe deplin.
        Fiecare om încă cît se poate de bun are mai mult sau mai puţin ceva egoism în firea lui. După această proprietate a lui, este el atunci tot timpul şi un judecător oamenilor împreună cu el şi le consideră deja tot timpul în primul rînd şi cu drag, ca fiind o greşeală, dacă comit fapte, care nu sunt în concordanţă cu ideea lui de folosire pentru sine. Deoarece, însă, fiecare om gîndeşte pentru sine tot aşa într-un mod puţin egoist, de aceea nu reiasă pe pămînt nimic altceva decît o sumedenie de judecăţi strîmbe faţă de oamenii de lîngă noi. Aceste judecăţi strîmbe produc reciproc nemulţumire, încetul cu încetul mînie, pizmă, furie şi mai multe asemenea onorabilităţi moraliceşti.
        Cine altcineva este în consecinţă de vină la înrăutăţirea oamenilor, decît tocmai oamenii înşişi? Maşina de viaţă se uzează, deci, de asemenea cu timpul, trebuie de aceea să fie şi din timp în timp iarăşi din nou reparată de către maistorul ei măreţ, sau din cînd în cînd trebuie chiar din temelie formată din nou.
        Şi o asemenea vreme de reparaţie totală pare, aşadar, iarăşi să fi venit după mai mult de aproape o mie de ani. După aceea vor ţine oamenii iarăşi de partea mai bună o bucată de timp; dar mai mult decît cel mult două mii de ani nu vor ţine iarăşi oamenii corectaţi şi noi vom fi în lumea cealaltă martori cu vedere ascuţită, că se va întîmpla aşa, cum eu ţi-am spus acum aceasta!“
        Spune superiorul: „Aşadar, eu te felicit! Tu eşti un ucenic onorabil al maestrului tău! Eu văd acum deja faptul, că eu nu pot deocamdată să mă pun cu tine la întrecere în adevărata înţelepciune. Dar eu îmi voi da toată străduinţa, de a ajunge în scurt timp aşa de departe, alături de dragul meu prieten Chiwar, ca eu să pot duce convorbiri cu tine despre asemenea lucruri; pentru că înţelepciunea actuală a templului din Ierusalim nu este aici suficientă, - ceea ce nu este tocmai o minune, deoarece înţelepciunea actuală a templului nu este de asemenea foarte veche!“

94. Trăirea împreună a prietenilor Domnului la Nazaret.

        După ce superiorul a rostit această remarcă zîmbind, au adus cîţiva cetăţeni din oraş un bolnav, care deja de mulţi ani suferea de nebunie. Dar pentru că era sărac, nu au avut curajul ai săi, să se adreseze unui doctor pentru a-i cere ajutorul şi să-l aducă la Mine nu aveau curajul, deoarece circula mitul răutăcios: cine se lăsa vindecat de Mine, acela îi dăruia lui Beelzebub sufletul său! Într-o astfel de situaţie se afla şi Borus, despre care se vorbea, că el a învăţat de la Mine astfel de lucrări diavoleşti!
        Iar cînd Borus l-a văzut pe nebunul acela, care îi era deja cunoscut, împreună cu prietenii săi proşti, a vorbit el aceste cuvinte către ei: „Deci, ce s-a întîmplat cu voi, de îmi aduceţi acest bolnav? Ce v-a făcut el oare, că vreţi să-l daţi pe mîna diavolului?“
        Spun cei doi: „Domnule, noi am fost învăţaţi mai bine şi de aceea l-am adus aici la tine!“
        Spune Borus: „Cine v-a spus aceasta?“
        Spun cei doi: „Domnule, chiar aceia, care ne-au ţinut mai înainte într-o astfel de prostie, legaţi şi înodaţi în lanţuri şi ne-au învăţat aceasta!“
        Spune Borus  zîmbind puţin: „Înţeleg, înţeleg! Dar ce să fac eu cu acest nebun? Căci boala lui s-a agravat prin prostia voastră cea mare şi nu prea va funcţiona la credinţa voastră slabă, ca eu să-l pot vindeca pe acest om!“
        Spun cei doi: Domnule, dacă noi am fi necredincioşi, nu l-am fi adus pe acest bolnav la tine!“
         Spune Borus: „Foarte bine, atunci să vedem noi, ce poate dezlănţui puterea lui Dumnezeu în om!“ - Aici se apropie Borus cu capul dezvelit de acel bolnav şi spune cu voce tare: „Eu vreau, ca în numele lui Iisus, Domnului din vecii vecilor, ca tu să te însănătoşeşti şi fii sănătos ca de acum înainte să poţi umbla liber!“
        În acea clipă s-a însănătoşit nebunul şi l-a lăudat pe Dumnezeu, că le-a dăruit oamenilor o astfel de putere.
        Borus însă l-a lăudat şi el cu voce tare pe Dumnezeu, le-a dăruit celui vindecat şi prieteniilor săi multe lucruri şi le-a dat acestora de mîncare şi de băut, ce se afla pe masa oaspeţilor.
        Atunci s-a apropiat superiorul de Borus şi a spus: „Într-adevăr, aceasta nu aş fi căutat eu în tine! Că este în numele lui Iisus o putere extraordinară, în faţa căreia, cum am putut vedea eu, au chiar şi forţele iadului un respect măreţ, am putut privi eu astăzi în sinagogă; dar că în faţa acestui nume se apleacă şi toate bolile trupeşti, de orice fel ar fi ele, acest lucru au văzut ochii mei doar în această clipă. Într-adevăr, în spatele acestui Iisus trebuie să se afle mai mult decît un profet asemănător cu Elisei; căci după cunoştinţele mele nu a fost niciodată vindecat vreun om doar prin rostirea numelui său! Dar despre acest nume, dragi prieteni, vom mai avea noi împreună multe de vorbit!“
        După aceste cuvinte, a mers superiorul la acel vindecat şi l-a întrebat, dacă acesta se simte într-u totul sănătos!?
        Răspunde cel vindecat: „Aşa de sănătos cum sunt eu acum, nu am fost pînă acum niciodată în viaţa mea, - şi eu am deja cinzeci de ani, deci prin urmare sunt vindecat!?“
        Superiorul îl felicită şi îi dăruieşte lui o monedă frumoasă de aur.
        Dar cel vindecat o împinge din faţa sa cu aceste cuvinte: „Stăpînule, aici în Nazaret există alţii care sunt cu mult mai săraci, - dăruieşte-le acelora! Eu pot lucra acum şi aceasta este pentru mine o bogăţie suficientă!“
        Spune superiorul: „Aceasta înseamnă că un om să nu fie egoist! Într-adevăr aceasta nu aş fi bănuit eu la tine! Deci, eu sunt superiorul sinagogii din Nazaret şi din întreaga Galilee şi eu voi rezida aici şi nu în Capernaum; de aceea mă vei găsi tu atunci cînd vei fi la ananghie!“
        Spune cel vindecat: „Oameni buni nu există prea mulţi şi de aceea trebuie ca fiecare sărac să-i ţină minte pe aceia, dacă el se află la ananghie! Eu îţi mulţumesc pentru această ofertă; atunci cînd voi fi eu la strîmtoare, voi veni la tine.“
        După aceste cuvinte se ridică cei trei, cel vindecat împreună cu cei doi care l-au condus, îi mulţumesc lui Borus şi superiorului şi pleacă binedispuşi spre casă. Casa lor închiriată se afla la cîteva sute de paşi depărtare de oraş, aproape de casa Mea, care se afla şi ea în afara oraşului Nazaret, exact la ieşirea opusă.
        După această întîmplare în casa lui Borus se mai vorbeşte mult despre aceasta şi toţi cei prezenţi acolo merg doar după miezul nopţii să se odihnească; mama Maria însă rămîne un timp în casa lui Borus, unde este bine îngrijită şi consolată. Dar toate treburile casei sunt rezolvate de cei doi fraţi ai Mei mai în vîrstă, care au rămas acasă şi Borus le dă totul, ce le este necesar acestora. Şi aşa trăiesc prietenii Mei din Nazaret bine în absenţa Mea personală şi se ocupă zilnic cu Mine, cu învăţăturile şi cu faptele Mele, pe care ei le-au văzut cu ochii lor.
        Noul superior însă verifică totul cu mare atenţie, dar tot timpul este convins de contrariul; căci şi el face parte din acei oameni, care a doua zi iau totul uşor, ce au trăit ei cu o zi înainte şi uită ceea ce au promis. Şi aşa aveau Chiwar şi Roban în fiecare zi o nouă misiune cu omul, care în rest era foarte bun şi care tot timpul intenţiona, să fie drept şi sever în acţiunile sale, dar la aceasta se clătina totuşi în permanenţă între dreptate şi nedreptate; deoarece el întreba veşnic ce este de fapt ‘dreptatea’.
        Şi dacă de o mie de ori i s-a dovedit pe degete, că adevărata dreptate nu constă în nimic altceva decît în faptul că omul să trăiască după legile lui Dumnezeu, atunci înţelegea el acest lucru foarte bine astăzi; dar a doua zi venea cu o mie de motive rezonabile, că deseori îi era greu lui Chiwar, să-i dea superiorului un răspuns bun la întrebările acestuia. Şi Chiwar a înţeles acum, de ce i-am spus Eu, ca să fie atent cu acest superior, deoarece mult timp nu va fi un om de încredere.
        Dar ce îl preocupa cel mai mult pe superior, era puterea numelui Meu. Dacă de multe ori era de nesuportat, atunci îl îndrepta Chiwar cel mai uşor în numele Meu. Borus avea însă cel mai mult grijă de acesta şi îl menţinea cel puţin pentru cîteva zile pe drumul cel bun, aşa ca el să creadă cu tărie în numele Meu.
        Cu aceasta este spus totul, ce au făcut nazarinienii după plecarea Mea şi acum să trecem din nou la Mine Însumi şi la ceea, ce am înfăptuit şi am învăţat după acea seară din Nazaret în care am plecat şi încotro am mers şi cum am ajuns Eu acolo.

95. Miracolul mîncării şi a vindecării la acei cinci mi de oameni în deşert.
Ev,Matei. 14, 13-24.

        Atunci cînd Eu - cum s-a mai menţionat deja - am auzit de la ucenicii lui Ioan, care au sosit la Mine, ceea ce Eu cu siguranţă am ştiut deja mai devreme - căci altfel nu aş fi trimis toţi oaspeţii de lîngă Mine, de dimineaţă -, am părăsit de îndată Nazaretul şi am mers cu cei doisprezece ucenici spre Sibarah la mare şi de acolo am urcat imediat într-un vas care ne-a dus în apropiere de Bethabara. În vas mi-au povestit chiar ucenicii, ce au înfăptuit şi au învăţat în acea zi, iar pentru aceasta Eu i-am lăudat.
        Atunci cînd noi am ajuns la destinaţia noastră, le-am poruncit Eu uceniciilor, să rămînă singuri în vas şi am coborît singur pe ţărîm, însoţit de doar cîţiva ucenici şi am mers spre deşert pentru a căuta un loc, unde Eu aş fi putut să stau cîteva zile şi unde aş fi putut sta în siguranţă de acuzaţiile lui Irod.
        Dar vasul nostru a fost urmat de alte vase mai îndepărtate şi de mai multe corăbii, iar prin aceasta s-a aflat cu uşurinţă locul Meu de poposire şi aceasta cu atît mai uşor, pentru că nu aveam nici pe departe intenţia, să Mă ascund de omenirea care necesita atîta ajutor.
        Nu a durat o zi în deşert, cînd din toate părţiile au apărut oameni, venind din cetăţi, oraşe şi sate, pe lîngă cei opt sute de ucenici vechi, care s-au aflat în oraşe şi sate şi au venit la Mine cu toate că Eu i-am trimis cu o zi înainte înapoi în regiunile lor.
        Dintre aceştia erau nenumăraţi din Cana din Galilea şi din Cana în Samaria, nenumăraţi din Jesaira, mulţi din Kis şi Sibarah, din Capernaum, Horazin, Caesarea, Ghenizaret şi Bethabara şi m-au vestit în multe alte localităţi, aşa că din aceste oraşe şi sate au venit o masă mare de oameni în parte peste mare şi în mare parte prin deşert pe jos pînă la Mine, bineînţeles cu o grămadă de oameni bolnavi. Cum am spus şi mai înainte, de abia că s-a crăpate de ziuă, cînd aproape o mie de călători au găsit locul Meu de poposire şi l-au încercuit.
        Dar locul Meu de poposire pe care Eu l-am ales în deşert, a fost o peşteră fără vreo ieşire laterală. Acea peşteră se afla destul de sus şi nişte pomi au crescut aproape în jurul acesteia. În faţa peşterii se afla un spaţiu mare, pe care mii şi mii de oameni puteau poposi liniştiţi; şi chiar pe acest loc s-au aşezat oamenii împreună cu bolnavii lor.
        Dar pentru că ucenicii, care îmi ştiau aşezarea, au văzut, că de peste tot se zăreau mase mari de oameni care se strîngeau din ce în ce mai mulţi în jurul locului, unde Mă aflam Eu, au deveni îngrijoraţi din cauza Mea. Ei au lăsat vasul pe mîna celor opt pescari şi au venit sus la Mine, pentru a-Mi aduce ştirea, ce fel de mase de oameni veneau către Mine şi că ei nu mai puteau garanta într-adevăr, dacă nu cumva se aflau printre aceştia oamenii lui Irod.
        Atunci cînd bunii şi grijulii ucenici Mi-au spus această ştire, pe care Eu deja o cunoşteam, am ieşit Eu afară din acea grotă şi m-am uitat la acea masă de oameni, care m-a rugat cu lacrimi în ochi, ca Eu să-i însănătoşesc pe cei bolnavi.
        Şi Eu i-am vindecat într-o clipă pe toţi cei bolnavi (Matei14, 14) , cît şi pe toţi, care se aflau pe drumul lung înspre Mine. Bineînţeles că nu a existat un sfîrşit pentru laudă şi slăviri. Pînă spre seară tot au apărut oameni, cu toate că bolnavii lor au fost vindecaţi pe drum, ca ei să-Mi mulţumească şi să-Mi aducă laudă. Locul din faţa peşterei era foarte plin şi ucenicii au început să fie neliniştiţi; oamenii tineri s-au urcat chiar şi pe pomi, ca ei să Mă poată zări mai bine.
        Dar cînd a început să se lase seara, au venit ucenicii la Mine şi au vorbit: „Doamne, aici este pustie; se lasă noaptea şi cum putem noi să vedem, nu are nimeni ceva de mîncare! Lasă de aceea ca poporul să meargă în oraşe şi în sate pentru ca ei să-şi cumpere pîine şi mîncare!“
        Spun Eu către ucenici: „Nu este nevoie ca oamenii să meargă la tîrguri pentru ca ei să-şi cumpere de mîncare, ci dăruiţi-le voi! (Matei 14, 16) Nu au nevoie decît apă ca să bea, care se află aici din belşug în izvoarele răcoritoare.“
        Spun ucenicii puţin cam miraţi despre dorinţele Mele: „Doamne, noi nu avem decît cinci pîini din făină de orz şi doi peşti prăjiţi. (Matei 14, 17) Ce este aceasta pentru atît de mulţi oameni?“
        Vorbesc Eu către ucenici: „Aduceţi-le aici!“ (Matei 14, 18)
        Cînd ucenicii fac ceea ce Eu le-am poruncit, am chemat Eu tot poporul prezent să se aşeze pe iarbă, am luat după aceea cele cinci pîini şi cei doi peşti, m-am uitat spre ceruri şi i-am mulţumit Tatălui, am frînt pîinile şi le-am dat ucenicilor şi aceştia au împărţit-o poporului. (Matei 14, 19) Cei doi peşti însă şi puţină pîine au rămas de data aceasta pentru ucenici.
        Şi toţi care se aflau în acel loc, au mîncat suficient pentru a se sătura. Cei însă care nu au putut mînca totul, au strîns bucăţile rămase în nişte coşuri, care erau luate de către popor din obişnuinţă la călătorii, deoarece erau prinse cu nişte curele de spate; şi din resturile rămase s-au mai umplut încă doisprezece din aceste coşuri. (Matei 14, 20) Dar aceia care au mîncat au fost cinci mii de bărbaţi - nepus la socoteală femeile şi copiii. (Matei14, 21)
        Şi pentru că această hrănire a durat aproape o oră, a provocat mare mirare în popor, cum se poate bineînţeles înţelege, că poporul a decis, ca Eu să devin regele lor.
        Dar pentru că Eu am văzut acest plan, le-am poruncit ucenicilor, să se urce de îndată în vas şi să vîslească înaintea Mea pe celălat ţărm, pînă cînd voi trimite Eu poporul acasă. (Matei 14, 22) Aceasta am făcut Eu aşa, pentru a împiedica poporul să-şi ducă la bun sfîrşit planul. Deoarece unii bărbaţi au început să vorbească cu ucenicii, ca ei să facă aceasta în semn de recunoştinţă. Dar totuşi nu a avut nimeni curajul să se apropie de Mine!
        Cu trimiterea uceniciilor am trimis şi mijlocul poporului  şi cînd ucenicii s-au dus repede pe vas pe timp de noapte, a început şi poporul să renunţe din ce în ce mai mult la planul său. După plecarea ucenicilor, care se aflau deja la distanţă mai mare pe mare, i-am dat cale liberă întregului popor, care a mers cu bunăvoinţă din acel loc.
        După aceea, M-am urcat pe un munte apropiat şi m-am rugat pentru a împreuna şi mai mult carnea omenească a Mea cu Tatăl. Pe vîrful acestui munte am stat Eu singur (Matei 14, 23)  şi am putut chiar foarte bine să văd cu ochii omeneşti la lună plină, cum corabia uceniciilor, care se afla deja în largul mării, deoarece nu era prea lată, se afla de aceea la ananghie din cauza valurilor, care erau agitate de un vînt puternic şi tare şi erau suflate în direcţia corabiei.( Matei 14, 24).

96. Ucenicii pe marea furtunoasă.

        Că ucenicii nu erau de aceea tocmai în cea mai bună dispoziţie, se poate deduce uşor; ei făceau la adresa Mea comentarii diverse şi remarci răutăcioase şi însuşi Petru spuse: „N-a ştiut El, deci,  pentru noi ceva mai bun pentru această noapte, decît să ne lase pradă morţii sigure, în valuri? Este într-adevăr puţin ciudat din partea Lui! Eu de-abia îndrăznesc să rînduiesc să se vîslească mai departe; pentru că cîteva prăjini de măsurat mai departe, ajungem noi în locuri puţin adînci, colţuri de stîncă în mare şi bancuri de nisip şi eu, un corăbier bătrîn, nu garantez atunci pentru nimic mai departe! De aceea este mai bine, ca noi chiar pînă dimineaţa să ne menţinem aici pe apă adîncă!“
        Spune Toma: „Aş vrea să ştiu însă de asemenea, ce a vrut El cu aceasta, că ne-a trimis aşa dintr-o dată de la El şi ne-a poruncit de-a dreptul, ca noi să trecem dincolo înaintea Lui!“
        Spune Andrei: „După cunoştinţa mea, nu se află de-a lungul ţărmului pustiu vreo corabie; eu întreb: Cum va veni El după noi? Vrea El cumva să parcurgă drumul pe uscat, atunci are nevoie de paisprezece ore întregi, pentru a ajunge pe partea de jos a mării peste Siberah şi Kis acolo, unde noi avem intenţia să acostăm; iar dacă vrea El să ajungă acolo pe partea de sus a mării, atunci are El nevoie de două zile pline de călătorie; pentru că acolo este suprafaţa cea mai lată a mării noastre şi are golfuri marine mari şi mlaştini vaste.“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Voi toţi laolaltă nu ştiţi nimic! Eu am observat deja de mult, că noi i-am devenit o povară; dar numai că nu s-a ivit o ocazie favorabilă, de a scăpa de noi într-o formă bună. Şi vedeţi, ocazia s-a ivit şi el s-a scăpat de noi şi noi de el! Acum putem noi să mergem să-L căutăm cu toate torţele şi noi îl vom primi cu greu vreodată iarăşi la vedere! Dacă este însă aceasta din partea lui - vorbind între noi - tocmai lăudabil, asta este o altă întrebare!“
        Spune Ioan omul preferat: „Nu, aceasta n-o face El veşnic niciodată! Aici îl cunosc eu de prea mult timp şi prea bine! Aceasta n-ar face-o El nici măcar ca om, nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu, care este El acum într-adevăr fără tot alt dubiu în tot belşugul deţinerii a Duhului Dumnezeiesc! Că a făcut aceasta, are desigur - precum tot, ce s-a întîmplat pînă acum - motivul său foarte înţelept şi aşa va avea şi aceasta motivul său desigur foarte înţelept! Şi eu presimt aceasta viu în mine, că noi ne vom lămuri de acest lucru cel mai curînd!
        Dumnezeul meu, dacă El, pe care îl ascultă cerul şi pămîntul, ar vrea să ne aibă plecaţi de la El, atunci ar fi nevoie doar de cea mai neînsemnată suflare din gura Lui şi noi toţi ne-am afla în cealaltă partea a lumii, tot aşa cum a fost nevoie de asemenea numai de o suflare din gura Lui de-abia cu aproximativ trei săptămîni sau cel mult o lună pe munţii înalţi de la Kis, pe care îl vedem de aici încă foarte bine şi noi făcusem o călătorie rapidă ca fulgerul prin aer şi noi am şi fost într-un moment deja la El, pe înălţime! - Dragul meu frate Iuda, numai cu asemenea păreri ridicol prosteşti despre El nu trebuie să-mi vii tu; pentru că cu acest lucru dai tu tot timpul o mărturie a necredinţei tale!“
        Spune Natanael, care era şi el în corabie: „Eu sunt de altfel pe deplin de părerea fratelui meu drag Ioan; dar numai aceasta vreau s-o spun, că ar fi, aşadar, totuşi, la toată grija noastră de conştiinţă, cumva totuşi posibil, că noi am fi păcătuit împotriva Lui pe undeva sau prin ceva şi nu a vrut să ne-o spună, ci ne-a lăsat pentru aceasta la aprecierea noastră proprie, ca noi să ne examinăm mai aprofundat şi mai temeinic. El va veni atunci într-adevăr iarăşi la noi, cînd noi ne vom fi curăţit pe deplin.
        Fireşte că eu mi-am examinat acum conştiinţa mea deja foarte temeinic, nu pot să găsesc însă din păcate nimic, ce mi-ar fi o nedreptate. Cu adevărat, pentru mine ar fi acum un păcat conştient o binefacere straşnică; pentru că el mi-ar fi o lumină, la care aş recunoaşte, că am meritat această pedeapsă de la Domnul şi o căinţă sinceră ar fi un balsam pentru inima mea! Dar aşa caut eu cu toată rîvna un păcat al meu şi nu pot să găsesc nici unul, din cauza căruia s-ar merita osteneala, de a se căi în sac şi în cenuşă! Cu adevărat, acum îl învidiez pe un păcătos! Să fie departe gîndul, că aş dori să devin de aceea un păcătos; dar dacă aş fi acum unul, m-aş simţi uşurat! Oh, cît de dulce trebuie să fie, să fii în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor un om bine căit! Dar cum poate un om tot timpul drept, fără să se facă de rîs în faţa lui Dumnezeu, să îmbrace haina celei mai severe căinţe?“
        Spune Bartolomeu: „Dar ce idei ciudate ai tu totuşi adesea! Cui i-ar putea veni într-adevăr vreodată în minte, de a-l numi pe un păcătos mai fericit decît pe un drept?“
        Spune Ioan: „Nu are pe deplin nedreptate! Fireşte că se subînţelege aici numai un păcătos din slăbiciune şi cîteodată din pasiune nechibzuită, însă nu un slujitor şiret al iadului; şi aici n-ar avea fratele nostru Natanael tocmai pe deplin nedreptate!“
        Spune Iacov: „Da, da, fraţilor! Natanael al nostru este un om, cu care noi, în ceea ce priveşte înţelepciune adîncă şi fină, noi toţi împreună nu ne putem pune; pentru că el ştie aşa de potrivit să ne contracareze din temelie! El este întotdeauna cel tăcut şi scump la vorbă; dar cînd vorbeşte, atunci trebuie să-l asculţi! Pentru că cuvintele sale sunt mereu grele în conţinut!“
        Spune Natanael: „Dar frate Iacove, nu mă lăuda totuşi întotdeauna, cînd spun din cînd în cînd ceva! Domnul ştie doară cel mai bine, cît de înţelept sunt eu şi cît de însemnată este înţelepciunea mea slabă; pentru că, dacă ar fi aceasta ceva însemnat, atunci aş fi devenit de asemenea deja de mult un mesager ca şi tine, aşa, însă, sunt eu încă numai tot un elev, pentru că Domnul o va şti bine, ce îmi mai lipseşte. Eu am într-adevăr un duh poetic, dar de aceea nici pe departe unul profetic! Uită-te aici la fratele tînăr Ioan, acesta este un prooroc deja începînd din leagăn; aceasta o ştie Domnul şi l-a făcut de aceea scriitorul secret al Lui!“
        Spune Ioan: „Ah, cum să nu! Ce ar fi, aşadar, în consecinţă fratele Matei?“
        Spune Natanael: „Acesta este scriitorul publlic al Domnului - şi numai tu scriitorul secret al Său!“
        Spune Ioan: „Poate fi într-adevăr! Şi dacă este aşa, atunci Domnul o vrea astfel şi noi trebuie să acceptăm aceasta, aşa cum ne-o dă Domnul!“
        Intervine morocănos Iuda Iscarioteanul: „Nu vă va mai da probabil nimic de acum încolo! Nisipul din sticla care arată trecerea timpului s-a scurs deja de patru ori, în timp ce noi încă mai plutim aici între aer şi apă, ceea ce vrea să însemne aşa de mult ca: între viaţă şi moarte; şi eu încă nu descopăr vreo corabie, care ar veni în urma noastră!“
        Spune Ioan: „Asta doară nici nu face nimic; pentru că El doară nu ne-a spus exact timpul, cînd va veni în urmă noastră!“
        Spune Iuda: „Pentru acest aspect va avea el probabil motivul lui întemeiat! Aceasta o înţelegem noi!“
        Spune Ioan: „Prietene, spune-mi tu o dată, deci, totuşi foarte cinstit, dacă tu, aşadar, încă nu crezi după toate lucrurile, ce le-ai văzut totuşi cu ochii tăi foarte proprii şi le-ai auzit cu urechile tare foarte proprii şi cu siguranţă ai simţit şi ai perceput cu toate simţurile tale, că Domnul nostru Iisus, aşa de adevărat cum mă numesc eu Ioan, este într-adevăr Dumnezeu şi Lui îi sunt proprii pe delin toate puterile, de a crea, a conduce şi a stăpîni în cerurile nemărginite şi pe acest pămînt! Eu te rog, ca tu să-mi spui un cuvînt sincer!“

97. Iuda laudă minunile Esenienilor.

        Spune Iuda: „Dacă cred eu aceasta imediat aşa fără toate îndoielile, atunci ar trebui să fiu aşa de slab ca tine şi ca mai mulţi dintre voi! A trecut per total încă de-abia o jumătate de an, de cînd suntem la el şi am auzit şi am văzut multe lucruri, ce sunt ieşite din comun şi minunate şi voi, care sunteţi oameni foarte simpli şi n-aţi văzut şi n-aţi auzit încă niciodată altceva, decît pe acest Iisus, pe noi toţi fireşte întrecîndu-ne foarte tare, de ce trebuie să-i atribuiţi într-adevăr deplina dumnezeire. Vouă vă ajung foarte sigur aceste cuvîntări şi fapte ale sale; dar în privinţa mea este treaba pe deplin altcumva, deoarece am fost departe, în multe locuri şi am văzut şi am auzit multe alte minunăţii pe ici pe colo! Mergeţi la eseeni şi vedeţi, ce fel de înfăptuiri săvîrşesc ei şi eu pariez, că voi îi consideraţi toţi ca fiiind o sumedenie de zei, asemenea romanilor şi grecilor, care le dăruiesc chiar jertfe bogate, pentru că ei sunt de părere, că aceştia ar fi zei.
        Vedeţi, toate acestea şi pe ici pe colo lucruri încă mai tare ieşite din comun, decît ce le face Iisus al nostru, le puteţi voi vedea tot aşa de bine la eseeni. Iar dacă mai există pe pămînt încă o grămadă de oameni care înfăptuiesc, ceea ce maestrul nostru Iisus înfăptuieşte, atunci îmi este, deci, totuşi imposibil să accept, cum şi de ce să-i adăugăm lui aşa de fapt prerogativele (privilegiile) exclusive a Dumnezeirii totale ca fiind fără dubiu adevărat.
        Da, dacă ar fi el singurul pe pămînt, pe care îl ascultă elementele, atunci ar fi un lucru uşor cu credinţa în dumnezeirea lui; dar, deoarece există, în consecinţa experienţei mele numai prea vii, mai mulţi asemenea oameni pe pămîntul drag, care fac multe minuni, de aceea trebuie Iisus al nostru să realizeze încă mult mai mult, ca noi să-i adăugăm prerogativa exclusiv dumnezeiească şi să putem atunci spune şi crede fără dubii: Acesta este Iehova, cum a fost El din veşnicie pînă acum!
        Voi consideraţi trezirile din morţi, înmulţirea dintr-o dată a mîncărurilor şi a băuturilor, restaurarea clădirilor şi facerea de semne în lună şi în soare ca fiind minuni ale lui Dumnezeu! Aceasta nu este însă încă nici pe departe îndeajuns, de a dovedi Dumnezeirea unui om, care este în stare să înfăptuiască aşa ceva, pentru că aşa ceva şi fapte asemănătoare am văzut de mai multe ori la eseeni. Vindecarea unui bolnav este acolo practicată numai aşa pe lîngă aceasta; dar eu însumi am fost martor, cum superiorul eseenilor a scris în lună în trei limbi! Aşa am fost eu martor, cum a întunecat total o dată soarele în amiaza luminoasă! El îşi făcuse semnele sale şi un calcul şi ne-a spus apoi: ‘Într-o oră vreau să le dau o urgie oamenilor; eu voi face soarele pe deplin întunecat pentru mai multe momente şi să fie întuneric pe pămîntul întreg!’
        Noi ceilalţi am făcut ochi mari la această făgăduială tocmai nu chiar prea plăcută şi am aşteptat în tensiune înfricoşată urgia făgăduită, care cu fiecare clipă cîştiga în ceea ce priveşte probabilitatea, deoarece a început să fie încetul cu încetul, conform acestei făgăduieli, tot mai întuneric şi mai întuneric! Cînd nisipul s-a scurs aproape de tot, a întins superiorul mîinile sale şi a vorbit într-un patos încet: ‘Eu vreau aceasta! Soare, devino întunecat!’ Atunci s-a întunecat soarele şi pe pămîntul întreg a fost întuneric ca pe timp de noapte. După cîteva clipe şi mai ales îndemnat prin cererea noastră arzătoare, şi-a întins el iarăşi mîinile, ale căror degete arătau ca înfocate şi a vorbit către soare: ‘Este îndeajunsă oamenilor plaga aceasta; de aceea, aprinde-te iarăşi încetul cu încetul şi luminează şi încălzeşte cercul pămîntesc!’ şi iată, după o asemenea poruncă fusese soarele acuşi iarăşi luminos şi după o jumătate de oră fusese el iarăşi laolaltă cu toată puterea lui de încălzire!
        Astfel s-a aflat nu departe de cetatea mare de locuit a eseenilor în grădina lor mare, împrejmuită cu ziduri înalte, un munte însemnat, care avea aproxmativ de două ori înălţimea unei cetăţi. Eu veneam în fiecare an de patru ori la eseeni cu tot felul de tacîmuri de gătit în ele; o dată mi-a spus unul dintre eseeni: ‘Dacă vrei să vezi iarăşi o minune mare a puterii voinţei superiorului nostru, cum şi munţii trebuie să asculte de strigarea lui, atunci rămîi aici astăzi! Vezi, acel munte de acolo ne stă în cale; astăzi îl mai vezi încă ca munte şi mîine vei vedea tu în locul lui un palat splendid!’
        Eu m-am uitat atent şi exact la munte, care se afla la abia patrusute de paşi depărtare de cetatea de locuit şi ochii mei nu mă înşeală, era un bloc de stîncă gol, pe ici pe colo acoperit cu muşchi sărăcios şi mărăciniş mic. Atunci i-am spus eu, zîmbind, eseenului: ‘Dacă acesta este într-adevăr un munte de stîncă, despre care lucru eu nu mă îndoiesc, atunci trebuie să sălăşluiască în superiorul vostru o putere curat Dumnezeiească, dacă ar fi în stare să creeze din acest munte de marmură un palat, peste noapte!’
        Apoi a spus eseenul: ‘Te îndoieşti tu cumva, că muntele este un bloc imens de piatră? Dacă te îndoieşti, atunci vino cu mine şi convinge-te!’ Iar eu am spus: ‘Prietene, ceea ce văd ochii mei ascuţiţi, pe aceea eu nu mai trebuie să o ating de loc; pentru că pînă la patrusute de paşi,  mai disting încă cele mai mici lucruri!’ Spune eseenul: ‘Aşadar, bine atunci, rămîi aici şi eu voi produce o grămadă de apariţii minunate!’ - Eu nu pot încă minuna îndeajuns, toate ce le-am văzut acolo!
        Eseenul m-a condus într-o încăpere mare, întunecată, în care zăceau prin-prejur cel puţin o sută de cadavre pe paturi de cadavre proprii şi mirosul tare de cadavru numai prea cunoscut îmi spunea numai prea limpede, că cadavrele, care zăceau prin-prejur într-un rînd larg, nu mai erau oameni în viaţă. În timp ce noi doi mergeam printre cadavrele multe şi le şi atingeam pe ici pe colo, au adus doi cărăuşi încă două în plus, i-au pus pe cei neînsufleţiţi pe paturi încă goale şi au părăsit apoi încăperea.
        Eu l-am întrebat pe conducătorul meu, dacă el n-ar avea, aşadar, nici o frică faţă de aşa de mulţi morţi! Şi el mi-a răspuns: ‘De ce dar? Atîta timp cît ei sunt morţi, nu ne pot face nimc şi dacă îi chem iarăşi la viaţă, îmi vor mulţumi ei numai de aceea, că i-am trezit iarăşi la viaţă de la moartea sigură şi evidentă! Vezi, sunt printre aceştia bărbăţi, femei şi slujitoare! Este numai păcat, că de această dată nu sunt copilaşi printre ei. Dar, fii tare şi nu te speria, cînd toţi se vor scula din aşternuturile lor la cuvîntul meu!’
        Eu mă pun aşa de frumos aproape de uşa de ieşire, pentru a ajunge acuşi afară, în caz de împresurare.
        Eseenul îşi ridică însă mîinile şi a strigat cu o voce puternică: ‘Treziţi-vă voi toţi morţi, trăiţi apoi mai departe şi cîştigaţi-vă cinstit pîinea voastră cu mîinile voastre vii! Daţi însă cinstea şi mai înainte de toate celui mai mare Duh Dumnezeiesc de aceea, că ne-a dat nouă oamenilor o asemenea înţelepciune şi putere!’
        La aceste cuvinte ale eseenului s-au ridicat toţi morţii şi-i mulţumeau eseenului cu mare ardoare pentru trezire şi erau sănătoşi pe deplin şi plini de amabilitate. El i-a salutat de asemenea foarte prietenos şi le-a dat apoi drumul.
         Şi aceasta va fi cumva totuşi o trezire a morţilor, dacă o sutădouăzeci de cadavre sunt chemate dintr-o dată iarăşi la viaţă!? - Eu l-am întrebat după aceea pe omul minune, dacă aşa ceva s-ar întîmpla pe an de mai multe ori. Şi el mi-a spus: ‘Aceasta se întîmplă o dată la fiecare săptămînă. Superiorul poate însă să însufleţească iarăşi de tot şi oase pe deplin fără carne în aşa fel, că ei trăiesc după aceea tot aşa iarăşi cu desăvîrşire ca aceştia, pe care i-a trezit aici! Dar această putere n-o posed eu nici pe departe!’
        El m-a condus apoi într-o altă încăpere mai întunecată şi mi-a arătat o grămadă mare de oase pure, care se aflau de asemenea pe bănci puse în rînduri. O lumină ştearsă ilumina numai puţin această încăpere îngrozitoare; dar oasele se putea distinge foarte acceptabil.
        Noi ne-am uitat atent o vreme la aceste oseminte foarte neînsufleţite. Atunci a venit superiorul cu o înfăţişare îngrozitor de serioasă şi l-a întrebat pe conducătorul meu, dacă i-ar fi reuşit pe deplin retrezirea  cadavrelor. Şi el îi răspunse cu un foarte respectuos: ‘Da, maestrule înalt şi cel mai înţelept!’ Apoi a vorbit superiorul: ‘Aşadar, atunci ai grijă de toate, deci; şi pe tine vreau să te iniţiez acum în prezenţa acestui străin, ca tu să poţi în viitor să trezeşti la viaţă şi osemintele de morţi care nu au carne! Du-te acolo şi atinge doar cu degetul mare şi cu degetul de mijloc al ambelor mîini doar pieptul şi craniul oaselor, apoi numără încet pînă la şapte şi strigă apoi tare: ‘Inveliţi-vă cu carne şi piele şi focul vieţii să pătrundă atunci afară din pereţi şi să vă însufleţească ca să fiţi oameni aşezaţi!’
        Aceasta a înfăptuit de îndată ghidul meu şi la ultimele sale cuvinte au apărut într-adevăr flăcări şi scheletele de altădată, a căror urme nu se mai puteau vedea acum, au apărut în locul lor oameni plini de viaţă şi mişcători, o sută la număr, în faţa noastră, ne-au salutat şi i-au mulţumit superiorului pentru mila sa faţă de ei. Acesta i-a trimis afară în aerul liber, pe care ei îl necesitau pe deplin. -
        Ce spuneţi voi la toate acestea? Cît de departe în spate se află totuşi învăţătorul nostru faţă de ei! -
        După aceea am fost chemat la mîncare şi noi toţi ne-am aşezat la o masă lungă şi pe deplin goală. Superiorul a rostit într-o limbă străină o rugăciune, s-a uitat spre cer şi noi toţi i-am urmat exemplul. Deoadată s-a auzit un zgomot asurzitor, aşa de parcă s-ar fi prăbuşit tavanul unei case; şi iată, nici eu şi nici unul altul nu putea înţelege cum s-a întîmplat acest lucru, - şi noi stăteam tot la aceeaşi masă, dar ea nu mai era goală, ci ticsit de plină cu tot felul de mîncăruri şi băuturi, aşa cum se cade pentru o cină regească! După cină m-am mai uitat eu încă o dată la acel munte, care în timpul nopţii trebuia să fie transformat într-un palat şi după aceea m-am dus eu într-o odaie aşa cum mi-au spus acei eseeni.
        Dimineaţa, devreme, a apărut deja ghidul meu la mine şi a vorbit: ‘Vino şi uită-te!’ şi eu am mers plin de curiozitate cu el, - dar nu a mai fost nici urmă de stîncă! În locul acelui munte se afla un palat regesc, în a cărui camere spaţioase eu m-am plimbat şi m-am convins cu certitudine, că întregul miracol nu era vreo iluzie. -
        Eu însă vă întreb acum dacă învăţătorul nostru Iisus a înfăptuit vreodată ceva mai înalt sau mai miraculos! Şi voi îl declaraţi deja ca fiind Însuşi Iehova!
        Prin urmare, dacă vom mai avea norocul, să-l vedem, nu trebuie să deveniţi imediat supăraţi, dacă eu voi pune din cînd în cînd întrebări, care cu siguranţă că nici vouă şi nici lui nu-i sunt pe plac; deoarece eu am văzut şi am auzit multe miracole înainte lui Iisus şi dacă voi vă gîndiţi bine, nu trebuie să vă înfuriaţi, dacă simţiţi în voi doar puţină putere bărbătească, atunci cînd eu mă comport puţin mai ciudat!“

98. Ioan şi Bartolomeu îi explică lui Iuda iluziile esenienilor.

        Spune Ioan: „Ceea ce ne-ai povestit tu acum despre esenieni, am ştiut eu şi mulţi alţii dintre noi deja de multă vreme! Dar noi ştim mai multe decît tine, că aceşti esenieni lăudaţi de tine sunt nişte trişori şi înşelători cu mult mai mari, decît prezicătorii oracolului din Delphi, care s-au pierdut aproape complet în aceste vremuri!
        Deoarece aceşti oameni - resturile rămase de la vechii preoţi egipteni, au comori mari, constînd în aur şi argint şi cele mai preţioase pietre şi perle - şi-au construit la graniţa între ţara noastră lăudată şi Egipt o adevărată moară miraculoasă şi acum posedă ei o a doua moară din aceasta în apropierea Ierusalimului, prin care ei fac cele mai bune tranzacţii! Iată, aceasta ştim noi şi ne miră foarte tare faptul, deoarece tu nu eşti picat în cap, că nu ştii aceste lucruri!“
        Spune Iuda: „Eu am avut doar tot timpul cele cinci simţuri sănătoase!“
        Spune Ioan: „şi totuşi nu ai văzut şi nu ai auzit nimic, nu ai simţit şi nu ai înţeles nimic! Crezi tu, că acei morţi, pe care tu i-ai văzut cum au înviat, au fost într-adevăr morţi?“
        Spune Iuda: „Ce altceva?“
        Spune Ioan: „Vezi, tu nu ai văzut în acea cămară întunecată nimic, deoarece de aceea este aşa!? Şi morţii care ţi i-au arătat au fost aşa de vii ca tine şi strigătul de înviere nu a fost nimic altceva decît semnul, cînd trebuiau aceştia să se ridice de pe aparentele lor paturi pentru morţi. Du-te şi întreabă-l pe fratele nostru bun Bartolomeu, care a fost în slujbe bune la eseeni ca mort, dar după doi ani s-a ivit totuşi o ocazie bună, să fugă în secret din mănăstirea acestor înşelători; acesta îţi va povesti, în ce fel şi chip îi învie essenii pe morţii lor!
        El a fost, cum mi-a povestit deseori, mort de patru ori pe săptămînă! Mai întîi în camera celor proaspeţi morţi şi după aceea imediat în cămara unde se aflau scheletele, unde rafturile negre, pe a căror capace sunt de obicei doar picatate scheletele şi doar pe primele din faţa, din cauza atingerii din partea străinilor, sunt lipite şi puse în rînduri schelete confecţionate din lemn. Acele rafturi sunt bănci cu capace pe jumătate rotunde, care sunt dotate cu benzi care se află pe banca de jos şi folosesc la închiderea şi deschiderea acestora. Oamenii vii trebuie să se aşeze pe banca de jos; după aceea se închid ambele părţi laterale, care de obicei sunt doar pictate pe din-afară. Dacă vine unul sau mai mulţi străini şi ei vin în acea cameră în întuneric ţinută, atunci se înfăptuieşte acolo învierea. Strigătul de înviere nu este nimic altceva decît tot un semn, mai întîi pentru cei doisprezece slujitori, care se află în afara grotei, la capătul unor găuri amenajate, care la acea strigare trebuie să sufle terebentina care se află în acele deschizături, peste flame mici, iar aceasta provoacă întotdeauna mult foc şi fum.
        Atunci cînd după acest strigăt apar flăcările din ziduri, se sperie străinii şi în acea agitaţie bine calculată trebuie să rupă capacele cei ce se află pe bănci şi să se ridice după aceea încet de pe acestea şi din cauza aparenţelor trebuie să-i laude umil pe cei care i-au înviat. - Iată, în aceasta constă învierea celor morţi din cămara scheletelor! Iar acolo se află fratele Bartolomeu, ca fiind un bun martor!“
        Spune Iuda, înţelegînd înşelătoria, foarte mirat: „Nu-i rău deloc! Înşelătoria aceasta este bine gîndită şi probabil că le aduce un venit bun acestor cîrpe. Dar prin urmare, cum reuşesc ei să facă din acei munţi de piatră un palat atît de frumos?“
        Spune acum Bartolomei: „Palatul este construit deja de multă vreme! Nu ai văzut tu la capătul unui ţăruş de lemn înalt o mare cupolă?“
        Spune Iuda: „Da cum să nu, doar am şi admirat-o!“
        Spune la aceasta Bartolomei: „Iată, în cupolă se află secretul pînzei, cum pot reuşi esseni să transforme într-o jumătate de oră palatul într-un munte aparent şi, în acelaşi timp, să-l transforme din nou într-un palat minunat! - Înţelegi tu aceasta, sau trebuie să mă exprim mai concret?“
        Spune Iuda: „Oh, eu te înţeleg prea bine! Dar cine ar putea crede, că aceşti oameni, care par atît de înţelepţi şi de credincioşi sunt unşi cu astfel de balsamuri zdrenţuroase? - Da, ce este cu scrisul pe luna plină şi ce este cu eclipsa totală de soare?“
        Spune Bartolomei: „Aceasta aproape că este charagios şi eu împreună cu alţi cinzeci de bărbaţi puternici am ţinut de multe ori acea lună artificială care se afla la capătul unei bări enorm de lungi de pe turnul palatului în are liber şi puţin înclinat! Luna în sine este confecţionată din două cercuri mari, care sunt îmbrăcate pe ambele părţi cu pergament alb. Cercul are un diametru de zece mîini depărtate şi este îndoit spre interior, aceasta înseamnă că în interiorul acestor capace de pergament - adică în mijlocul cercului - se află patru lămpi de ulei, care, atunci cînd sunt aprinse emană o lumină foarte puternică. Partea care se află spre palat este descrisă în trei feluri. Atunci cînd un străin este adus în mare grabă la un geam anume, atunci poate zări el pe firmament luna plină descrisă, pe care, cum am mai spus, este ţinută de cinzeci de bărbaţi puternici în aer pe o bară şi este înclinată, dar care nu poate fi observată de străin de la acel geam anume. - Deci spune-mi, cum îţi place această lună plină?“
        Spune Iuda: „Termină, aceasta începe să fie o înşelătorie groaznică! Da, dar cum stau lucrurile cu eclipsa soarelui adevărat?“
        Spune Bartolomei: „Aceasta merge printr-un calcul măreţ, în care se poate afla eclipsa solară viitoare, care, cum mi s-a explicat o dată, se calculează prin lună, atunci cînd acesta trece peste soare. Dar la acest calcul se află ceva adevăr doar din cauza faptului, că face într-adevăr parte din ştiinţa şi cunoaşterea pură a oamenilor şi esseni au învăţat-o de la egipteni. Dar ce are de-a face cu masa goală şi după aceea încărcată cu bunătăţi, se bazează pe o maşinărie cît se poate de simplă, care este construită cam în acelaşi fel ca şi aceia din cămara scheletelor!
        Iată, aşa arată miracolele essenilor, din care tu nu ai văzut nici a suta parte şi care sunt potrivite, pe oricine care nu este iniţiat, chiar dacă este un om experimentat şi raţional, îl poate răsturna cu aceasta.
        Aşa se află într-un vinclu departe în grădina îngrădită cu ziduri înalte o pădure, în care aude un străin cum vorbesc pomii; în cealată parte vorbesc stînciile şi într-un al treilea loc poţi tu auzi chiar un izvor, care provine din pămînt şi care vorbeşte! Într-un bazin zidit adînc se află o mulţime de şerpi blînzi, care sunt hrăniţi zilnic cu lapte. Şi aceştia vorbesc din cînd în cînd! Într-o altă parte a grădinii vorbeşte chiar şi iarba! - Ar fi multe de spus, dacă aş vrea să descriu toate acestea; dar este suficient dacă îţi spun, că sunt înşelaţi zilnic 30-40 de străini în schimbul aurului şi a argintului!“

99. Filozofia esenienilor.
       
        (Bartolomei:) „Dar cel mai frumos lucru este atunci, cînd cîteodată sunt primiţi copiii a unor părinţi bogaţi spre înviere, dar unde fiul sau fiica înviată nu li se înapoiază părinţiilor decît după unu sau doi ani. Dacă după multe rugări şi mult aur şi argint este primită o fiică sau un fiu în instituţia eseenilor de înviere, atunci merge un fel de doctor din partea eseenilor la părinţii necăjiţi şi se interesează amănunţit de totul, ce are de-a face în legătură cu copilul mort. Trebuie spus cu exactitate vîrsta, cît şi totul, ce a văzut, a auzit şi a învăţat copilul decedat, dacă sau ce fel de mîncăruri şi băuturi preferate a avut, cum a arătat patul şi odaia principală, cum şi cine erau camarazii şi prietenii copilului şi ce s-a întîmplat şi la ce fel de ocazii şi în ce fel de locuri; pe scurt, nu se tăinuieşte nici cel mai neînsemnat amănunt, - căci altfel, spun eseeni, nu se poate înfăptui învierea acelui copil!
        Părinţii buni spun totul amănunţit şi cred cu tărie, că acel aşa zis mîntuitor necesită acestea într-adevăr pentru învierea copilului lor decedat şi prea iubit. - Doar că eseenii au nevoie de aceste amănunte pentru cu totul altceva!
        La graniţa cu Egiptul au esenienii o mare crescătorie de oameni de toate felurie şi soiurile iau cu îndemînare o imagine a decedatului, după care îl îngroapă cît se poate de adînc în pămînt. Cu acea imagine merg ei în acea crescătorie mare şi îşi aleg din mai multe mii de copii de orice vîrstă care se aseamănă cu copilul decedat, îl iau cu ei şi îl cresc cu grijă, învăţîndu-l tot ce ştiu despre copilul mort şi de multe ori îl conduc în secret la acele locuri, în care s-a aflat decedatul, îi învită pe parcurs prietenii acestuia în mănăstire şi le fac cunoştiinţă cu acel nou înviat într-un fel favorabil. Ii explică în detaliu casa părintească, îi descriu toate camerele, ca acesta să poată întreba din cînd în cînd părinţii cîte ceva, ca aceştia să aibă o bucuria mare prin fiica sau fiul nou înviat. Pe scurt, acest lucru este atît de bine gîndit că părinţii nu au vreo bănuială, că fiica sau fiul lor primit din mănăstirea lor nu este cel drept. Bineînţeles că la primirea copilului se plăteşte enorm de mult şi aceasta se întîmplă tot timpul cu mare bucurie.
        Părinţii săraci nu au aproape niciodată parte de un astfel de miracol; dar sunt consolaţi inimos şi sunt susţinuţi prin miracole mici necostisitoare, că copilul lor decedat se află în Elysium ( în religia vechea a grecilor este locul celor fericiţi după moarte), iar acest lucru îi binedispune totuşi puţin pe acei părinţi.
        Dar, în fond, nu au principii prea rele de viaţă aceşti eseeni; deoarece ei spun: ‘Trebuie să existe o societate de oameni culţi între oameni, care trebuie să aibă totul spre fericirea aproapelui şi să se poată folosi de toate mijloacele posibile spre rezolvarea aceasta. O astfel de societate cultă a aflat după mulţi ani de cercetări, învăţături şi gîndiri, că moartea este ultima linie a lucrurilor şi că după moarte nu mai există conştiinţă şi nici un fel de viaţă într-o anumită formă.  Membrii comunităţii au însă destulă filozofie, pentru a dispreţui viaţa şi nici pe departe ei nu privesc aceasta ca fiind un bun al Celui mai înalt; dar pentru a ferici oamenii de afară, trebuie ca lor să li se predice despre o viaţă de după moarte. Dar pentru a le fi credibil oamenilor de afară, trebuie apelat la nişte miracole aparente. Cu cît mai extraordinare sunt acestea, cu atît mai eficiente sunt miracolele!
        Dar la aceasta este nevoie din partea membrilor de o tăcere adîncă şi fiecare are datoria strictă, să ascundă adevărul oamenilor de afară, aşa cum fug alţii de ciumă; deoarece fiecare adevăr îl schimbă pe om într-un sclav al morţii. De aceea a spus şi Moise în Geneza sa pe acest motiv, unde într-un scurt vers a rostit adevărul deplin: Dacă tu vei mînca din pomul recunoştinţei - ce înseamnă aşa de mult ca şi pomul adevărului - , atunci vei muri! Şi aşa se întîmplă cu fiecare om care tînjeşte după adevăr şi i se aruncă lui în braţe, adică morţii. De aceea a format şi Moise, care cunoştea preoţii egipteni în adevărul deplin, pentru evrei preoţii, care - bineînţeles că de atunci s-au deformat - dar au supravieţuit timpurilor noastre.
        Dar principiul de bază trebuie să fie dragostea, cu care de la Dumnezeu trebuie să trăiască cu oamenii de afară şi oamenii trebuie prin legi stricte, pe care Dumnezeu le-a dat, să le respecte pe acestea cu mare virtute. Ca această virtute să fie menţinută şi să se unească din ce în ce mai mulţi cu Dumnezeirea, trebuie ca dragostea pentru Dumnezeu să le fie aproape în inimă şi pentru ei să fie Dumnezeu Însuşi un Tată bun, plin de cea mai înaltă dragoste, dar pentru ceilaţi încăpăţînaţi să fie descris ca un judecător fără milă, care răsplăteşte dragostea predicată, dar tot ce este rău împotriva acestei dragoste predicate pedepseşte El pe veci; prin aceasta este omenirea cu mult mai uşor de ţinut în frîu şi se poate folosi la tot felul de lucruri necesare.
        Dar dacă există vreun om, care ar începe să le predice oamenilor adevărul şi ar suspecta astfel de comunităţi cum este a lor, atunci se vor lua tot felul de măsuri din partea comunităţii, pentru a înlătura un astfel de balaur, care aduce milioanelor moartea sigură prin predicile sale de adevăr, sau ei se vor strădiu şi mai mult pentru ca acesta să se alăture comunităţii lor! Deoarece nimic nu este mai periculos pentru un om, decît adevărul în domeniul credinţei pentru un Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică.’ -
        Iată, acestea sunt principiile de viaţă ale eseenilor, aşa de înalt slăviţi şi lăudaţi de tine, frate Iuda! Lumeşte nu-i prea poţi condamna, dar spiritual, cum avem noi o cu totul altă lumină, sunt de-a dreptul groaznici! Deoarece din gura lor nu aude vreun străin o silabă adevărată; şi dacă vrea unul din aceştia să spună adevărul, atunci îşi iscăleşte prin aceasta sentinţa  de moarte!“
        Spune Iuda, foarte mînios: „Oh, ce bestii! Nu aş fi crezut că aceşti oameni sunt unşi cu astfel de unsori şi fără tine nu aş fi crezut în veci vreo silabă; dar pentru că tu, ca fiind un fost eseen, rosteşti acestea, cred eu totul! - Dar cum ai reuşit să fugi nevătămat din acea mănăstire?“
        Spune Bartolomei: „M-am lăsat iniţiat intru totul, am depus toate probele posibile şi am venit aici din cauza slujbelor exterioare. Şi pentru că mi s-a dat încredere deplină, am fost lăsat afară; deoarece acest avantaj dăruieşte mănăstirea cu drag, pentru că aceasta poate să fie doar în folosul lor şi nu poate niciodată să fie vreo pagubă.
        Dar acum, pentru că am cunoscut în locul minciunii adevărul deplin, rămîn eu cu atît mai sigur adară! Din partea mea să nu afle vreodată cei din mănăstire, ceea ce eu ştiu; dar cu timpul să afle ceia, ce se află afară, ce înfăputuiesc eseenii în mănăstire!“

100. Strîmtoarea uceniciilor pe mare.

        Spune Petru: „Este deja a treia strajă din noapte (aproximativ o oră după miezul nopţii) şi nu se poate zări din nici o parte vreun vas pe mare!“
        Spune Andrei, care avea ochii foarte ascuţiţi: „Nici eu nu pot observa ceva, - pot să mă uit, cum vreau eu!“
        Spune vameşul Matei: „Dacă s-ar potoli vîntul acesta nefavorabil! Slujitorii vasului sunt deja foarte obosiţi de la vîslire, cu toate că noi i-am ajutat deja de cîteva ori din răsputeri. Doar cu cea mai mare silinţă ne putem menţine noi pe marea largă. Dacă ar începe măcar să se ivească zorii! Dimineaţa cu siguranţă ne va aduce un alt vînt!“
        Spune Natanael: „Eu nu întreb de nimic mai mult, dacă ar veni măcar Domnul după noi, - căci altfel ar fi sfătuibil, să ne întoarcem înapoi şi să-L căutăm! Poate că la sfîrşit a picat totuşi în mîna slujitoriilor lui Irod!?“
        Spune Simon: „Ah, ce atît de multe! El, caruia îi sunt la dispoziţie toate cerurile şi toate elementele - şi groaznicii slujitori ai lui Irod! El a spus că va veni după noi, după ce va pleca tot poporul şi a spus ca noi să vîslim înainte pe cealaltă parte! Ce spune El - este sfînt şi prin aceasta este foarte adevărat! Noi nu vom ajunge pe celălalt mal la acest vînt nefavorabil şi El va fi deja la noi! Căci cine poate porunci vînturilor, acela poate veni uşor şi repede peste mare!“
        Spune Ioan: „Sunt într-u totul de părerea ta! De aceea să avem cu toţii încredere mare în El, deoarece nu ne va părăsi în veci! Uitaţi-vă, la acest vînt puternic, care ne chinuie deja de cinci ore, nu ar fi avut vîslele noastre nici o putere împotriva furtunii, dacă nu ne-ar fi ţinut puterea Sa asupra elementelor peste mare! Fără puterea Sa, am fi fost deja de mult înapoi acolo de unde am plecat! Căci, cum pot eu observa, se află vasul nostru ca zidit într-un loc şi eu sunt de părerea, că noi am putea renunţa împeună cu slujitorii vasului la vîslit şi să avem doar o încredere deplină în El; vasul nu se va mişca din loc şi Domnul cu siguranţă că va vrea să ne ajungă în acest punct, căci altfel am fi Dumnezeu-ştie-unde cu această furtună!“
        Spune Petru: „Da, da, tu ai dreptate mare! Eu observa acum, că nu poate face nimic vîntul puternic împotriva noastră şi vîslele noastre nu ar putea deveni maestrul acestui vînt, dacă nu ne-ar susţine puterea Sa evident dumnezeiască. Eu le voi spune slujitorilor, ca ei să nu se chinuie prea mult cu vîslitul.“
        Petru a mers la acei slujitori şi le-a spus, ca aceştia să nu se chinuie prea tare cu vîslitul.
        Dar slujitorii au spus: „Noi vedem malul de-a lungul deşertului, cum este el alb de spumă; spargerea valurilor la mal trebuie să fie măreţe! Să ne menţinem noi pînă dimineaţă pe această înălţime, căci altfel ne vom prăpădi cu toţii!“
        Spune Petru către slujitori: „Atunci nu ar trebui să fim ucenicii Domnului Iisus atotputernicul! Dar pentru că suntem ucenicii Săi, nu ne va face nici un rău furtuna, cu sau fără vîslitul permanent. - Nu mai este mult pînă în zori şi pe zi ne va merge tuturor mai bine!“
        La aceste cuvinte ale lui Petru, au încetat din ce în ce mai mult slujitorii să vîslească şi au observat, că vasul se ţinea pe acea înălţime şi fără efortul lor. Şi aşa încep cei opt slujitori să creadă că vasul se ţinea într-adevăr pe acea înălţime a mării prin puterea Mea.

101. Proba de credinţă a lui Petru.
Ev. Matei. 14, 25-33

        Dar la aceasta a înaintat vremea şi a venit timpul celei de-a patra străji din noapte. Atunci s-a potolit puţin vîntul şi Andrei s-a uitat cu ochii săi buni în toate părţile pe marea care încă era agitată şi a zărit un om mergînd printre valurile mării aşa de parcă acesta ar păşi pe ţărîm uscat. (Matei. 14, 25)
        Atunci i-a chemat Andrei pe fraţii săi şi le-a arătat omul care se afla printre acele valuri şi a spus: „Fraţi, nu este un semn bun, este o nălucă a mării! Atunci cînd se arată astfel de fiinţe, atunci nu se pot aştepta la nimic bun pescarii!“ (Matei, 14, 26)
        De părerea lui Andrei sunt toţi, au început de îndată să se înfricoşeze şi au început cu toţii să strige: „O Iisus, de ce ne-ai părăsit Tu oare, ca noi să ne prăpădim fără nici cea mai mică salvare!? Oh, dacă Tu te afli undeva, atunci gîndeşte-te la noi şi salvează-ne de prăpădul sigur!“
        În vreme ce ucenicii zbierau şi strigau după ajutor, m-am apropiat Eu la zece paşi de vas şi am vorbit aşa către cei infricoşaţi: „Fiţi liniştiţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!“ (Matei 14, 27) - şi atunci au tăcut ucenicii.
        Andrei a vorbit: „Pentru toate cerurile, este Iisus, Domnul şi Învăţătorul nostru!“
        Petru a avut încă dubii şi a spus: „Dacă El este, atunci trebuie să mă lase să urc pe mare, ca eu să stau cu picioarele ca El pe apă de parcă aş sta pe pămînt!“
        Spune Andrei: „Vei avea şi tu curajul, dacă El te-ar striga, să mergi pînă la El pe marea neliniştită?“
        Spune Petru: „Bineînţeles! Eu ştiu foarte bine că aici este marea cea mai adîncă; dacă El este, atunci mie nu mi se va întîmpla nimic, - dar dacă nu este El, ci o nălucă, atunci suntem şi aşa pierduţi. Eu mă voi scufunda înaintea voastră doar cu cîteva clipe şi vă voi ţine un loc liber pe fundul adînc al mări!“
        La aceasta a mers Petru în mijlocul cel mai jos al vasului şi a strigat către Mine: „Doamne, dacă eşti Tu, atunci cheamă-mă la Tine pe apă!“ (Matei 14, 28)
        Atunci am vorbit Eu spre el: „Vino aici şi convinge-te!“
        Atunci a coborît Petru din vas printre ţipetele de spaimă ale fraţilor săi. Dar cînd fraţii au văzut că Petru nu se scufundă, ci mergea pe apă, la fel ca Mine, au devenit încrezători şi fiecare a crezut cu tărie că Eu sunt Acela.
        Petru se grăbea însă să vină la Mine. (Matei 14, 29) Dar cînd el se afla la o depărtare de şapte paşi de Mine, a văzut el cum se apropia un vînt puternic, împingînd în faţa sa valuri înalte. El s-a speriat de aceea, a început să se gîndească, că acele valuri îl vor trage în adîncuri, şi-a pierdut credinţa puternică şi a observat, că se scufunda cu picioarele pînă la genunchi în apă. Atunci a început să strige, spunînd: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei14, 30)
        Eu am mers imediat lîngă el, i-am întins mîna şi l-am tras din nou pe mare, care îl purta ca şi înainte, - dar i-am spus după această întîmplare următoarele cuvinte: „O tu puţin credinciosule! De ce te-ai indoit? (Matei14, 31) Nu şti tu doar, că credinţa de neclintit este maestrul tuturor elementelor?“
        Petru a vorbit însă aşa: „Doamne, iartă-mă! Deoarece Tu poţi vedea, că eu sunt încă un om foarte slab. Vîntul şi valurile care veneau spre noi, m-au speriat!“
        Spune Eu: „Acum totul este bine! Noi suntem acum lîngă vas şi de aceea să ne urcăm în acesta!“
        După aceasta ne-am urcat în vas şi vîntul s-a potolit într-o clipă. (Matei 14, 32)
        Toţi, ucenicii şi slujitorii vasului, au venit la Mine, M-au slăvit şi au spus deodată: „Acum recunoaştem de abia, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“ (Matei 14, 33)
         Şi Ioan al Meu M-a strîns în braţe puternic M-a alintat mult şi a vorbit: „O, Tu, Iisus al meu, bine că te avem pe Tine! Acum s-a spulberat toată frica! Dar să nu ne mai părăseşti; căci este groaznic de rău, să fim fără Tine! Într-adevăr, această călătorie nocturnă, eu mi-o voi aminti o viaţă întreagă! Deroarece niciodată nu mi-a mai fost atît de frică şi nu am mai fost vreodată aşa de înspăimîntat! Acum se poate dezlănţui furtuna în jurul nostru, aşa cum doreşte; deoarece avem acum un învăţător în jurul nostru, care îi poate porunci tăcerea şi monstrul trebuie să asculte de vocea Atotputernicului!“

102. Sosirea în oraşul liber Ghenizaret.
Ev. Matei 14, 34.

        Spun Eu: „Dacă Mă vedeţi sau nu, Eu totuşi sunt la voi; căci dacă Ma credeţi, construiţi pe numele Meu, aveţi încedere şi speraţi şi Mă iubiţi într-adevăr, atunci sunt Eu mereu la voi şi între voi; dar cine se îndoieşte de Mine, la acela nu sunt totuşi - şi dacă M-ar şi vedea stînd tare alături de el!
        De altfel, a făcut însă fratele Bartolomei foarte bine, în ceea ce priveşte faptul că el i-a deschis ochii mai ales lui Iuda despre fiinţa eseenilor. Va creşte pentru el, ce-i drept, puţină mîntuire din aceasta; dar cu atît mai mult pentru voi, ceilalţi! Pentru că Iuda se complace în secret în asemenea acţiuni de amăgire şi este de părerea: ‘Dacă nu învăţ de la Iisus realitatea (înfăptuirea miraculoasă), mă duc la eseeni!’ - Pentru că el este şi rămîne un zgîrcit şi zece livre de aur îi sunt mai dragi, decît adevărul cel mai ceresc şi viaţa veşnică pe lîngă acesta! Dacă Irod îi face astăzi o ofertă însemnată, atunci ne trădează şi ne vinde pe noi toţi! Acest pămînt îl va îndrepta cu greu vreodată!
        De aceea, nu este pentru om nimic mai periculos  spre viaţa veşnică, decît comorile mari ale acestei lumi! Ce i-ar folosi însă totuşi omului, dacă el ar şi poseda comorile lumii întregi, dar la aceasta ar suferi pagubă la sufletul său? Mai repede decît bagă de seamă, va da ultima împărtăşanie, i se va lua  sufletul său de la el şi se va arunca în întunericul mare, unde domnesc tînguirea şi scrîşnirea dinţilor veşnice! Cît îi vor folosi atunci toate comorile lui!?
        De aceea, să-şi adune fiecare dintre voi comori ale duhului, care nu pot fi distruse de rugină şi molii, atunci veţi avea voi de toate în mare îndestulare, pe veci!
        Vedeţi, aici jos, pe fundul mării, se află deja îngropată cîte o corabie plină cu domnii şi marinarii ei! Care cîştig au acum aceia, care vroiau să prădeze aici sume mari în pieţe? O furtună a pus sfîrşit la tot modul lor de a poceda şi purtării lor uşuratice şi sufletele lor au fost şi ele îngropate în adînc!
        Voi, însă, n-aţi avut pe corabia voastră, care avusese de luptat în decursul acestei nopţi cu o furtună foarte puternică, nimic altceva încărcat decît comorile de nedistrus pentru duh şi viaţă din Dumnezeu, - şi iată, orcanul nu a putut nici cu toată puterea sa tumultoasă, să vă arunce în jos, la fund! Şi Eu am venit de aceea pe jos la voi, peste valuri furtunoase, pentru a vă arăta într-adevăr, că acela, care poartă singurele comori veşnice ale cerului în sine, se poate ridica uşor peste toate furtunile vehemente şi valurile agitaţiei lumeşti şi poate să meargă peste acestea frumos fără vătămare şi este şi rămîne la sfîrşit totuşi Domnul peste tot necazul lumii.
        Iar dacă îşi îngreunează corabia lui de viaţă cu comorile lumii şi furtuna îl prinde peste valurile grijilor lumeşti ale sale, atunci se vor scufunda amîndoi, corabia şi corăbierul! - Înţelesa-ţi voi toţi bine aceste spuse?“
        Spun toţi: „Da, Doamne, aceasta a fost limpede şi foarte bine de înţeles şi peste toate măsurile de deplin adevărat.“
        Spun Eu: „Aşadar bine atunci, să trecem atunci dincolo cu corabia la orăşelul Ghenizaret şi în pămîntul mic şi liber, care poartă acolo numele oraşului mic al său!“
         Şi slujitorii au început să vîslească şi noi am ajuns la ţărm la o jumătate mică de oră depărtare, mai jos de oraşul Ghenizaret (Matei. 14, 34). Marea avea însă către Ghenizaret un golf mare şi era legat cu acesta numai printr-o strîmtoare a mării lată de-abia zece stînjeni, de aceea şi purta aşadar acest golf îndeosebi numele de ‘lacul Ghenizaret’. La limba de pămînt din stînga, ne-am şi urcat, aşadar, la ţărm, pentru că corăbiile, care treceau prin strîmtoarea mării şi se îndreptau către lacul Ghenizaret, trebuiau să plătească vamă. Noi am rînduit atunci să se lege corabia noastră de limba de pămînt şi am lăsat înapoi doar doi slujitori în aceasta ca străjeri, ceilalţi şase s-au dus însă cu noi în oraş şi au cumpărat în acesta pentru necesitatea lor pîine, sare şi puţin vin; noaptea îi făcuse să aibă foarte tare nevoie de o întărire.
        Eu, însă, le-am binecuvîntat puţinul, pe care l-au cumpărat, în aşa fel că ei toţi aveau de mîncare şi de băut în decursul a mai multor zile.
         Eu M-am aflat în Ghenizaret mai multe zile la rînd; pentru că acesta era un oraş liber şi nu se putea acolo să fii atacat nici din Ierusalim, nici de templu şi tot aşa de puţin de către Irod, pentru că acest oraş se afla sub protecţia severă a romanilor, care ţineau acolo o tabără permanentă, care era coordonată din Capernaum. Nu este, ce-i drept, scris aşa ceva în vreo scriere, pentru că era prea neînsemnat, dar, lăsînd aceasta de-o parte, toate lucrurile stăteau astfel.

103. Domnul cu ai Lui la birtaşul Ebahl.

        Atunci cînd am ajuns în oraş, ne-am dus în gazda unui om cinstit, care se numea Ebahl.
        Ebahl ne-a primit foarte ospitalier şi spuse: „După toate aparenţele şi după îmbrăcăminte sunteţi voi galileeni din împrejurimea Nazaretului!?“ Noi i-am confirmat aceasta şi el a rînduit de îndată să ni se aducă pîine, vin şi peşti şi spuse: „Trei zile şi trei nopţi neîntrerupt sunteţi voi pe deplin scutiţi de plată! Dacă puteţi voi însă, ca nazarinieni, să-mi daţi o lămurire despre Mîntuitorul vestit pe nume Iisus, care se spune că vindecă în modul cel mai miraculos toate bolile posibile, atunci vă ţin viaţa voastră întreagă fără plată şi voi puteţi mînca şi bea, ce vreţi şi doriţi!
        Dacă treaba cu vestitul Iisus se desfăşoară astfel, atunci dau totul, ca să-l găsesc şi atunci, mergînd lîngă el în genunchi, să-l aduc încoace! Pentru că ţărişoara noastră, de altfel bună şi liberă, are însă totuşi contiunuu partea rea, că este mereu bîntuită de tot felul de boli rele. Nu sunt bolile, ce-i drept, tocmai de un fel aşa de tare mortal; dar, la aceasta, cu atît mai supărătoare şi nu scapi de ele!
        Dacă ar fi acum, aşadar, posibil, să-l aducem pe acest vindecător la noi, - pe Iehova, eu n-aş şti, ce aş da pentru acest lucru! Eu însumi am o casă de oaspeţi foarte mare plină de bolnavi, care nu pot călători nici un pas mai departe de dureri şi sunt unii veniţi de departe; chiar egipteni, persieni şi indieni printre aceştia şi nu pot pleca. Astfel zac la mine grav bolnavi şi farisei şi învăţători de lege din Ierusalim şi doi fraţi eseeni şi nici un doctor şi Mîntuitor, atîţia cîţi au şi fost aici dintre aceştia din toate părţile, nu poate deveni maestrul bolii lor!
        Dacă voi mi-aţi aduce deci pe acest Iisus din Nazaret sau mi-aţi putea spune numai cel puţin, unde îl găsesc într-u cîtva sigur, atunci sunteţi voi toţi, cum am spus, oaspeţii mei viaţa voastră întreagă!“
        Spun Eu: „De ce n-ai trimis tu, deci, deja de mult mesageri la El, deoarece ştiai, că El se află în Nazaret?“
        Spune Ebahl: „Acest lucru nu l-am făcut o dată, ci de mai multe ori, n-am avut însă niciodată norocul, să aud de la mesagerii veniţi înapoi: ‘Noi l-am găsit!’ Într-adevăr, mi-au povestit mii de lucruri miraculoase despre el, care le-au fost povestite de alţii; dar ei înşişi n-au avut încă niciodată norocul, să facă cu el personal cunoştinţă.“
        Spun Eu: „Aşadar deci, deoarece văd Eu, că nu te însufleţeşte nici un folos propriu în privinţa Mîntuitorului Iisus, ci că ai pe deplin adevărat numai dorinţa singură, să le aduci ajutor celor suferinzi, de ce naţii ar şi aparţine - ceea ce M-a şi adus, deci, încoace, - de aceea să ştii spre bucuria şi alinarea ta, că Eu sunt tocmai acel Iisus, pe care l-ai căutat tu aşa de des în zadar şi bolnavilor din casa ta de oaspeţi să le fie ajutat în acest moment! Trimite acum slujitorii tăi la casa de oaspeţi şi întreabă-i, dacă mai este de găsit vreun bolnav în aceasta!“
         Atunci a fost Ebahl aproape pierdut de bucurie şi spuse: „Invăţătorule, dacă tu eşti acela, atunci te cred pe cuvînt şi nu mai vreau absolut de loc să mă interesez mai departe; tu eşti într-adevăr foarte sigur acela şi eu nu pot deja dinainte să-L slăvesc şi să-L laud pe Dumnezeu îndeajuns, că El a lăsat să se întîmple casei mele o mîntuire aşa de neaşteptat de mare! Invăţătorule, mare, Dumnezeiesc Invăţător, fă (cere) acum pentru tine şi pentru cei ai tăi; pentru că acum eşti tu pe deplin Domn în casa mea! Totul ce găseşti în aceasta, trebuie să se supună voii tale!“
        Cînd vorbi el însă aşa mai departe, a venit deja noutatea de la casa sa mare de oaspeţi, că cei în jur de două mii de bolnavi deveniseră dintr-o dată pe deplin sănătoşi. Trebuie că s-a întîmplat acolo o minune, căci, altfel, ar fi aşa ceva curat imposibil! Vindecaţii ar veni acuşi ei înşişi i-ar da domnului casei de oaspeţi cea mai fierbinte mulţumire a lor cu cuvîntul şi cu fapta!
        Spune Ebahl: „Mergeţi acolo şi spuneţi-le lor, că eu în primul rînd nu am nevoie de toate acestea şi că de aceea nu mi se cuvine nici cea mai neînsemnată mulţumire, ci lui Dumnezeu singur, care l-a condus milostiv pe Mîntuitorul miraculos în localitatea noastră! Cere-ţi pentru voi de la bogaţii care sunt străini aici, o plată potrivită pentru şederea în casa de oaspeţi, dar să nu cumva să-i cereţi cuiva prea mult! Cei din aceste locuri sunt însă scutiţi!“
        La aceste cuvinte, se îndepărtează cei aducători de ştire şi fac, ceea ce domnul lor le-a poruncit.
        Apoi, însă, mi se adresează Ebahl iarăşi Mie, cade în faţa Mea pe genunchii săi şi Îmi mulţumeşte cu lacrimi multe de bucurie mare pentru binefacerea minunată acordată casei sale.
         Iar Eu îl îndemn să se ridice şi să-Mi prezinte femeile şi copiii săi.
        Şi el merge şi face, ceea ce am cerut de la el.
        Atunci cînd aduse el cele două femei ale sale şi cei şaisprezece copii ai lui la Mine, printre aceştia zece de gen bărbătesc şi şase de gen femeiesc, spune el (Ebahl): „Vezi în persoana mea încă un israelit adevărat! Aşa cum odată Iacov, strămoşul nostru, avusese o Lea şi o Rahela ca soţii ale sale şi a zămislit copii cu amîndouă, astfel mi-am luat şi eu două soţii, care nu sunt însă surori şi am zămislit cu soţia mai mare zece băieţi şi cu cea mai tînără şase fetiţe; singur, cum vezi tu, cei zece băieţi sunt acum deja bărbaţi şi tineri voinici şi cele şase fetiţe sunt şi ele deja, fiecare peste zece ani, fecioare maturizate şi eu am şaptezeci de ani.
        Toţi aceşti copii sunt crescuţi după scriptură şi fiul meu cel mai în vîrstă este un învăţător de lege, dar neaflîndu-se în slujba templului, ci numai pentru sine şi odată pentru urmaşii lui! Dar şi ceilalţi copii ai mei sunt bine cunoscători ai scripturii, cunosc voia curată a lui Dumnezeu şi sunt totdeauna îndemnaţi sever, de a înfăptui conform acesteia. Ei îl iubesc pe Dumnezeu, dar au şi frică faţă de El; pentru că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. În casa mea sunt aplicate sever versetele de înţelepciune adevărate ale lui Isus Sirah. - Eşti tu, mare învăţător, bine mulţumit cu ordinea casei mele?“
        Spun Eu: „Aşa cum a fost pînă acum obicei, nu este nimic de criticat în privinţa ordinii casei tale şi Eu nici nu-i interzic cuiva, ca să aibă două, trei şi încă şi mai multe soţii; pentru că femeia este creată pentru reproducerea (înmulţirea) oamenilor. O femeie stearpă (sterilă) nu-i este bineplăcută lui Dumnezeu, ar fi însă cazul, că ea este stearpă din fire, - ceea ce este o treabă, pentru care nici un om n-are vreo vină.
        Dar, în viitor, să-şi ia fiecare bărbat de soţie nu mai mult decît numai o fecioară sau o văduvă, care mai este încă în stare să facă copii; pentru că, dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu, ca un bărbat să aibă mai multe decît o singură soţie, atunci El i-ar fi facut lui Adam desigur şi mai multe decît numai o singură femeie. Dar Dumnezeu vroia, ca fiecare bărbat să aibă numai o femeie şi i-a şi dat de aceea lui Adam numai o femeie.
        Că oamenii s-au îndepărtat după aceea de aceste cele mai întîi legi - ceea ce mai ales la păgîni s-a transformat adesea în rău pătimaş, cînd mai ales un conducător şi-a luat imediat ca soţii toate fecioarele frumoase ale ţării sale şi, pe lîngă aceasta, şi-a mai şi cumpărat mai multe de la domni străini - , nu a fost voia lui Dumnezeu, ci cea a oamenilor senzoriali; pentru că multe dintre femeile unui conducător şi ale unui alt bogat, nu erau soţii pentru înmulţire, ci desfrînate pure pentru plăcere spre trezirea bărbăţiei care s-a prăpădit şi a desfrîului acesteia. Fiecare bărbat nu mai trăieşte, însă, atunci pe deplin în ordinea Dumnezeiească, dacă nu ţine prima lege din începuturi a lui Dumnezeu!
        Ah, cu totul altceva ar fi, dacă femeia ar fi stearpă (sterilă), cum a fost cazul la Rahela; atunci poate bărbatul să-şi ia şi o a doua soţie şi să-şi facă cu ea urmaşi. Însă, la tine este totuşi totul în ordine; tu ai avut totdeauna un cuget drept, care îi este bineplăcut lui Dumnezeu şi astfel eşti tu un drept în faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor, căci, altfel, n-aş fi venit în casa ta!“

104. Domnul binecuvîntează familia lui Ebahl şi îi dojeneşte pe eseeni.

        După aceasta, i-am binecuvîntat pe copii şi pe cele două soţii ca pe o  s i n g u r ă  soţie, care erau amîndouă de u n  cuget şi de o inimă şi nu s-au întîmpinat niciodată în ceartă şi pizmă. După binecuvîntare, le-Am dat iarăşi drumul celor două soţii şi celor şaisprezece copii şi îi spusei lui Ebahl: „Tu poţi să ai o bucurie pe măsură pentru copii tăi; pentru că printre aceştia, nu este niciunul stricat, nici duhovniceşte, nici natural. Toţi sunt sănătoşi tun şi mai au încă inimi cu totul curate ca şi cristalul, pline de evlavie şi ascultare şi cele două soţii ale tale arată încă foarte tineresc de bine! Asupra casei tale nu pare să aibă vreo influenţă aerul bolnăvicios al acestei împrejurimi!“
        Spune Ebahl: „Da, pentru cei născuţi aici este aerul şi apa cu totul nevătămător, - dar nu aşa pentru străini; pentru că aici poate cineva să se afle adesea numai cîteva zile şi el devine aşa de rău bolnav, că nu arareori nu poate părăsi un an întreg patul de boală! Dacă a trecut el o dată cu bine peste boală, atunci poate el după aceea să stea aici, atîta timp cît vrea, - şi el rămîne sănătos.
        Dar asta e totuşi o jale pentru această ţară! Pentru că noi primim numai cu greu muncitori şi călătorii străini, dacă nu au treburi deosebite, se feresc de aceste împrejurimi ca de hoit şi aceia, care ajung în treburi foarte importante, rămîn cu siguranţă peste jumătate bolnavi la noi. Aşa zac bolnavi şi două treimi bune ale soldaţilor romani şi nici un doctor nu poate să se facă stăpîn pe boala lor! După un an, adeseori şi abia doi se fac ei de la sine iarăşi sănătoşi rămîn sănătoşi.
        Cel mai ciudat lucru este însă, că aici nu se fac bolnavi niciodată doi de una şi aceeaşi boală! Unul se îmbolnăveşte de febră, al doilea de lepră, al treilea de diaree, al patrulea de tuse usturătoare şi astfel fiecare de altceva şi nici un doctor nu ştie atunci, ce să înceapă el cu bolnavii. Şi aşa există în ţara noastră mică o grămadă mare de oameni suferind de tot felul de boli; şi la acestea nu i se poate ajuta nimănui. Mortalitatea este, ce-i drept, la toate acestea scăzută, dar cu atît mai mare numărul suferinzilor care suferă continuu.
        Poate ţi-ar fi şi aceasta posibil, ca să-i vindeci pe toţi aceşti bolnavi şi să-mi numeşti atunci leacuri pentru ţara întreagă, prin a căror folosire din timp, oamenii s-ar putea proteja de atacurile bolilor ale acestei regiuni?“
        Spun Eu: „Pentru că şi aşa Mă voi afla aici cîteva zile, vor auzi bolnavii ţării prin cei vindecaţi, că Eu mă aflu aici. Cei care vor veni, li se va da ajutor, - însă cei care nu vor veni, aceia nici nu vor fi vindecaţi; deoarece nimeni nu este atît de grav bolnav în toată ţara, ca să nu poată parcurge drumul pînă aici!“
        Spune Ebahl: „Dacă ţi-ar fi ţie pe plac, Tu, învăţătorul meu dumnezeiesc, atunci eu aş trimite în ţară mai mulţi mesageri!“
        Spun Eu: „Lasă aceasta deoparte, toţi vor afla destul de devreme aceasta!“
        Imediat după aceasta vin mai mulţi vindecaţi, printre care se aflau farisei şi cunoscători ai scripturii din Ierusalim şi doi fraţi eseeni, pentru a-mi aduce mulţumirile lor din pricina vindecării şi pentru a afla ştiinţa de la Mine, cum este posibil ca Eu să-i vindec pe acei bolnavi doar prin cuvînt.
        Eu însă nu am stat prea mult la poveşti cu ei şi am spus doar atît: „Ce cercetaţi voi? Lucrul vostru este lumea şi doar materia ei costisitoare; aici însă este vorba de spiritualitate pură! Voi nu aţi înţeles niciodată, ce este materia şi prin urmare cum vreţi voi să pricepeţi ce este pur spiritual? Şi mai ales voi, eseeni, care predicaţi, cărora vă recunosc, despre un Dumnezeu şi a unei învieri şi înfăptuţi pentru multe comori lucruri miraculoase, pentru a avea mai mulţi adepţi învăţăturilor vostre oarbe! Principiul vostru este: ‘Cu o voinţă bună trebuie înşelaţi oamenii, dacă vrem ca ei să fie fericiţi; căci adevărul omoară bunăstarea acestor oameni de pe pămînt!’
        Dar dacă motivul vostru spre fericirea oamenilor este minciuna, cum vreţi voi acum să auziţi de la Mine adevărul? Voi nu daţi nimic pentru recunoaşterea împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt şi voi sunteţi ultimii, cu toate că doriţi să fiţi primii! Într-adevăr, dacă rămîneţi aşa cum sunteţi, nu veţi avea în veci parte de împărăţia lui Dumnezeu!
        La ce vă foloseşte voinţa bună, dacă voi îi fericiţi pe oameni prin minciună şi înşelătorii, dar prin aceasta omorîţi sufletele celor orbi?
        Motivul Meu este: cu orice preţ a trupului şi a fericirii sufletului să salvez şi să-i pricinuiesc o viaţă adevărată şi veşnică!
        Dar cum vă veţi simţi în lumea de apoi, cînd cei înşelaţi de voi vor deveni judecătorii voştri!? Voi bineînţeles că nu credeţi aceasta, că aşa se va întîmpla; dar totuşi aşa va fi, cum Eu v-am spus acum.
        Dacă nu credeţi cuvintele Mele, atunci credeţi faptele Mele, pe care Eu le înfăptuiesc şi care nu le-a înfăptuit vreodată un om înaintea Mea!
        Dacă, însă, sunt faptele Mele adevărat şi pure şi dau mărturie cuvintelor Mele, atunci vor fi şi cuvintele Mele adevăr deplin!?
        Nimeni nu vă poate spune cum arată India, decît doar acela, care a fost acolo şi a venit aici la voi; tot aşa nu vă poate spune nimeni un amănunt despre lumea de apoi, decît acela, care a venit de acolo aici, - şi acela sunt doar Eu!
        Cine va crede în cuvintele Mele, acela va avea viaţa veşnică; dar cine nu va crede, acela va avea parte de moartea eternă! Deoarece cuvintele Mele nu sunt ca şi cuvintele unui om de pe acest pămînt; ele sunt viaţă şi dau viaţă aceluia, care le primeşte în inima sa şi care se ghidează după sunetul cuvintelor şi după spiritul lor care dăruieşte viaţa!
        Cuvintele voastre, pe care voi eseenii le predicaţi poporului, sunt doar minciuni pure şi înşelătorii, deoarece voi nu credeţi ceea ce învăţaţi! Căci voi aveţi o dublă învăţătură; una pentru popor şi o cu totul alta pentru voi, de care spuneţi voi că este adevărată, dar care nu are voie să fie auzită de popor, pentru ca acesta să trăiască fericit în aşa zisa minciună.
        Dar Eu vă spun, că voi predicaţi în aşa zisa minciună a voastră, poporului adevărul, mai mult decît credeţi voi! Deoarece ce credeţi voi că este adevăr, este doar minciună, dar ceea ce aţi învăţat poporul, este doar pe jumătate minciună; de aceea aţi şi fost suportaţi de Dumnezeu.
        Dar pe viitor învăţaţi adevărul şi credeţi în el şi răsplata voastră va fi că veţi deveni slujitori adevăraţi pe dealurile de vie ale lui Dumnezeu; dar minciuna şi înşelătoria trebuie s-o lăsaţi deoparte şi să nu vă mai folosiţi de ea, căci altfel se va năpusti într-o vreme apropiată o judecată groaznică asupra voastră!“
        Spun cei doi eseeni: „Învăţătorule, noi recunoaştem că ai vorbit drept, - şi ce are de-a face cu noi doi, vom face tot posibilul, pentru a deschide intrarea pentru cuvintele tale în comunitatea noastră; dar nu putem să garantăm nimic! Nu sunt deloc înspăimîntători fraţii noştri şi în spatele uşilor închise se poate vorbi deschis şi toată lumea este ascultată, - dar, dacă ceea ce s-a discutat va avea vreun efect, este o cu totul altă întrebare! Dar de vorbit, vom vorbi amîndoi şi suntem convinşi de pe acum, că vom fi ascultaţi cu cea mai mare atenţie!“
        Spun Eu: „Faceţi voi ceea ce trebuie, aşa nu va uita nici Dumnezeu să facă ceea ce trebuie! Primiţi adevărul deplin şi acesta vă va elibera pe veci!“
        Spun cei doi eseeni: „Domnul nostru şi Învăţătorule, îngăduieşte-ne, să rămînem atîta timp în preajma Ta, cît Tu te vei afla aici!“
        Spun Eu: „Voi sunteţi liberi şi puteţi rămîne aici atîta timp cît doriţi!“

105. Domnul şi căpitanul roman.

        Cu aceste cuvinte, au fost amîndoi mulţumiţi şi Ebahl a venit şi m-a invitat pe Mine şi pe ucenicii Mei la masa de prînz, pe care el a pregătit-o pentru noi ; în afară de familia sa, nu a avut voie să participe nici un oaspete străin. Dar aceasta le-a fumegat enorm de tare fariseiilor în nas; deoarece gîndul lor era, să fie peste tot primii şi să se lase salutaţi şi respectaţi de fiecare. Ei au fost foarte bine serviţi într-o odaie de mîncare alăturată, dar nu au fost totuşi mulţumiţi, pentru că au observat, că Ebahl îmi acorda Mie cu mult mai multă atenţie decît lor. Ei au întrebat după terminarea mîncării un paznic, dacă stăpînul casei ţinea atît de puţin cont de compania lor, deoarece el nu a dorit ca ei să mînînce la o masă cu el.
        Dar paznicul a fost înţelept şi a vorbit: „Stăpînul trebuie să vorbească din cauza bolnavilor cu doctorul minunat şi din această pricină a dorit să fie singur cu el!“
        Spun fariseii şi cunoscătorii scripturii: „Nu ştii tu şi stăpînul tău, că într-o casă unde am venit noi, trebuie să ni se divulge toate secretele? Deoarece noi suntem aceia, care vă curăţăm, dacă voi v-aţi murdărit şi noi vă vindecăm, dacă sunteţi chinuiţi de boli grave!“
        Spune paznicul: „Dacă sunteţi aşa mari aducători de vindecare, de ce nu v-aţi putut ajuta pe voi? Dacă minunatul vindecător din Nazaret nu ar fi fost adus aici din greşeală de vînt, nu v-ar fi părăsit nici pînă în clipa aceasta reumatismul vostru; doar unei asemenea puteri minunate puteţi să-i mulţumiţi, că staţi din nou complet sănătoşi în această sală de mese!“
        La acest răspuns direct al paznicului nu mai spun fariseii şi învăţaţii nici un cuvînt şi se mulţumesc, dar nu din inimă, ci dintr-un fel de necesitate forţată.
        Dar, spre seară, vin din casele oraşului şi din apropieri mai mult de o sută de oameni chinuiţi cu tot felul de boli şi Mă roagă, ca Eu să-i însănătoşesc; şi Eu ies afară şi îi vindec pe toţi într-o clipă doar prin cuvînt.
        Cei vindecaţi îl laudă şi îl slăvesc pe Dumnezeu, care i-a dat omului o astfel de putere şi merg bucuroşi sănătoşi acasă.
        Dar spre seară vine un căpitan, care comanda în acest loc soldaţii şi m-a rugat, dacă Eu nu-i pot ajuta pe cei mulţi soldaţi bolnavi.
        Şi Eu am vorbit către el: „Du-te şi ţie să ţi se întîmple după credinţa ta!“
        Şi căpitanul menţionat mai sus a mers în tabără şi a găsit, că nici unul dintre soldaţii lui nu mai era bolnav în vreun fel. Aşa s-a întors el bucuros la Mine şi a vrut să Mă răsplătească cu aur şi argint.
        Dar Eu am refuzat aceasta şi i-am spus căpitanului: „Prietene, pentru comorile lumii, Eu nu vindec oameni, ci doar pentru comorile cerului; şi acestea sunt în primul rînd o credinţă vie şi, în al doilea rînd, o dragoste fără favoruri pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, de orice rang ar fi el!
        Să-ţi fie dragi cei pe care îi comanzi, aşa de parcă ar fi fraţii tăi adevăraţi şi nu-i ţine prea dur, căci aşa Mă vei răsplăti cel mai mult! Dar aurul şi argintul, pe care ai vrut să mi-l dai, dăruieşt-i lui Ebahl; deoarece hanul său îl costă mult şi este bine, ca acesta să existe.
        Dar, în viitor, ar fi şi aşa bine, dacă voi, romanii, aţi construi în loc de templele voastre de idoli, mai degrabă adăposturi pentru cei săraci; deoarece zeii voştri din lemn, piatră şi bronz sunt imagini moarte, construite de mîini omeneşti; şi voi puteţi să îngenunchiaţi ani de-a rîndul în faţa lor şi ei tot nu vă vor ajuta, deoarece sunt morţi. Dar dacă vă ocupaţi de cei mulţi săraci, bolnavi, infirmi, schilozi, ologi, orbi şi surzi şi încercaţi să le oferiţi adăposturi şi ajutor bolnavilor, atunci va vedea singurul şi adevăratul Dumnezeu faptele voastre şi, din această pricină, El vă va binecuvînta de nenumărate ori; dar zeii voştri morţi, nu vă vor binecuvînta pentru binele pricinuit şi nici nu vă vor pedepsi pentru răul comis.
        Şi dacă voi vreţi să menţineţi în împărăţia voastră dreptatea şi ordinea, atunci voi trebuie să puneţi mîna pe lancie şi pe sabie! Atunci faceţi voi cu armele în mînă ceea, ce ar face Dumnezeu pentru voi, dacă l-aţi recunoaşte şi dacă v-aţi ţine de poruncile Lui!“

106. Experienţele lumeşti ale căpitanului roman.

        Spune căpitanul: „Dragă prietene, eu recunosc foarte bine, că tu vorbeşti adevărul şi că aşa ar trebui să fie, cum ai vorbit tu acum spre mine, înţelept şi omenesc prieteneşte; dar lumea oamenilor este un curent măreţ, contra căruia doar foarte greu se poate înota. Cine a încercat aceasta undeva a fost înghiţit de vîrtejurile imense. Aşa ceva se poate întîmpla doar într-un loc mic şi liniştit, acolo unde nu ajunge curentul cu puterea sa distrugătoare; cine s-ar arunca însă în mijlocul curentului, acela este pierdut!
        Deci aşa, poţi tu, dragul meu prieten, să vorbeşti adevărul într-un loc mic şi liniştit, unde oamenii sunt blînzi şi încrezători şi nu au inhalat încă adierea de ciumă luxurioasă; dar du-te tu la Roma, la Atena, la Ierusalim şi dacă nu eşti tu într-u totul un Dumnezeu, atunci în grabă vei putea gusta tu din sabia celor măreţi ai pămîntului, la fel ca şi Ioan din Betabara, care a fost decapitat la ordinele lui Irod în închisoare.
        Iată, acest Ioan cu siguranţă că a fost un om, care a spus peste tot doar adevărul deplin oamenilor în faţă şi a fost un om plin de abnegaţii, iar mii şi mii au acceptat învăţătura sa luminată de un adevărat duh dumnezeiesc, s-au căit din propria lor voinţă şi s-au întors spre bine. Dar cînd cu cîteva luni înainte a părăsit Betabara, cum mi s-a povestit şi a început să predice la Iordanul mare în apropierea Ierusalimului şi a început să boteze, a durat doar cîteva zile, - şi slujitorii lui Irod l-au prins şi l-au aruncat în închisoare şi doar cîţiva ucenici înstăriţi l-au vizitat pentru o taxă considerabilă în închisoare, înainte ca el să fie decapitat, iar aceste lucruri eu le-am auzit acum cîteva zile. Acum pot ucenicii săi să dea mai departe învăţătura primită cunoştiinţelor şi neamurilor, dar dacă o astfel de învăţătură va rămîne neschimbată în cîteva sute de ani, este o întrebare mare!
        Învăţătura noastră romană dumnezeiască are tot aceeiaşi bază ca şi a evreiilor; ea se bazează doar pe o singură fiinţă din începuturi, căruia chiar şi zeii trebuie să-i asculte! Mitul a dat acestei fiinţe mai multe nume diferite; grecii îl numesc Dumnezeul necunoscut a zeiilor, romanii îl numesc Fatum şi orice putere trebuie să-l asculte.
        Uită-te la învăţătura actuală a romanilor şi a grecilor despre zei şi tu nu vei găsi nimic altceva decît nişte fabule şi poveşti care nu exprimă nimic, dar care sunt clădite din virtuţi omeneşti, dar de obicei din pasiunile, slăbiciunile şi greutăţile omeneşti; şi aceasta este redată oamenilor ca fiind învăţătura dumnezeiască prin foc şi sabie! Dar dacă tu poţi face altcumva, este bine! Din partea mea nu vei avea tu nici o piedică în drum!
        Cel mai frumos exemplu îţi dă învăţătura lui Moise! Citeşte-l pe Moise şi uită-te după aceea la templu şi spune-mi după aceea, dacă mai există măcar o virgulă din înţelepciunea străveche! Însuşi Dumnezeu a dăruit între fulgere şi tunete în deşert, la marea roşie, lîngă muntele Sinai, porunci vindecătoare pentru poporul înspăimîntat şi prin aceasta a stabilit vechea legătură între Sine şi poporul Său; cei care au îndrăznit să fie răi, au fost renegaţi şi pedepsiţi pe loc prin tot felul de necazuri, da, chiar şi prin moarte! Dar la ce a folosit totul? Întreabă tu acum misterile groaznice ale templului şi ei îţi vor da toate dovezile nule!
        Unde este chivotul legii minunat, peste care se afla Dumnezeu în chipul unei flame mari? Da o flamă de petrol poţi vedea, dacă eşti un roman şi jertfeşti templului puţin aur sau argint; dar nu mai este nici urmă de minunatul chivot al legii!
        De aceea nu este după părerea mea adevărată vreo învăţătură dumnezeiască cu toate relevaţiile ei; ea poată să fie în început cît se poate de pură, dar în mîinile oamenilor este modificată cu mare grabă, că aceasta se aseamănă cu cea dintîi atît de puţin, ca un bătrîn de o sută de ani care seamănă ca atunci, cînd el a fost un nou născut! Timpul şi necesităţile diferite ale oamenilor preschimbă purul în nepur; şi ca un mare martor de neînvins al adevărului, se află înaintea noastră povestea tuturor timpurilor şi a tuturor popoarelor, care nu poate fi negată de nimeni!
        Vezi mai departe, prietene: cu toate că nu doresc să mă supraestimez niciodată aşa de mult, ca să-mi închipui, ca sunt în stare să-ţi devin un învăţător, cred totuşi pe ici pe colo - exceptînd cunoaşterea ta desigur foarte aprofundată a puterilor secrete ale naturii - că înţeleg deci totuşi ceva puţin în privinţa mai bună omenească şi te sfătuiesc, ca fiind desigur un prieten al oamenilor asemenea ţie, să eviţi neapărat localităţile mari, în care omenirea este deja prea tare stricată pînă la cea mai adîncă temelie de viaţă, mai mult încă decît cea mai rea ciumă, căci altfel suprafaţa pămîntului nu va mai fi mult timp călcat de picioarele tale aducătoare de vindecare!
        Să nu te încrezi în farisei, în învăţătorii de lege, în învăţătura ta proprie despre Dumnezeu şi calcă rar în acele regiuni, peste care îşi exercită Irod stăpînirea lui feudală, căci aşa vei putea tu face omenirii sărace încă mult timp bine; dacă, însă, treci cu vederea peste toate acestea, atunci vei împărtăşi din păcate numai prea acuşi destinul aspru al lui Ioan! Pentru că eu sunt în postura, de a şti din temelie, cît de nedescris de răi sunt acum oamenii lumii propriu zise! Ia astăzi sabia din mîna guvernului Romei şi desfinţează legile asupritoare şi vei vedea în ziua următoare oamenii făcînd între ei tărăboi mai rău decît o masă mare de tigri, urşi, lupi şi hiene! Bărbăţii devin diavoli şi femeile furii!“

107. Domnul îi dă aluzii căpitanului despre fiinţa Lui şi misiunea Lui.

        Spun Eu: „Tu Îmi eşti într-adevăr un om şi prieten destul de drag şi ceea ce ai vorbit tu, este din păcate numai prea adevărat; dacă aş fi un om de felul, cum sunt oamenii pămîntului, atunci aş şi urma sfatul tău de îndată; pentru că în pieptul tău bate o inimă cinstită de om; dar Eu sunt un cu totul alt om şi o cu totul altă fiinţă, decît ceea ce crezi tu despre Mine! Vezi, pe Mine trebuie să Mă asculte toate puterile cerului şi ale acestui pămînt; şi Eu nu trebuie în consecinţă să Mă tem de nimic. Se va împlini scriptura într-adevăr amar şi dureros, dar nu după voinţa acestei lumi, ci după voia Tatălui din cer, care este însă acum în Mine, precum sunt şi Eu în El, din veşnicie! Dar, de aceea nu va suferi puterea Mea asupra cerului şi a pămîntului nici cea mai neînsemnată pierdere. Pentru că, dacă aş vrea, atunci ar fi acest pămînt preschimbat în cea mai rapidă sclipire în praful nimicniciei îmreaună cu totul, ce este în el şi pe el, ce respiră, trăieşte şi se mişcă; dar, deoarece motivul Meu se numeşte ‘păstrare’, de aceea nu se întîmplă aşa ceva!
        Se poate întîmpla, ca Eu să fiu acuzat ca fiind un agitator şi hulitor de Dumnezeu din furie şi cea mai invidioasă pizmă a templului şi voi fi de aceea pus pe cruce; dar toate acestea nu vor rupe puterea Mea şi învăţătura Mea nu va avea nici cea mai mică pagubă, pînă la sfîrşitul acestei lumi.
        Vor face, ce-i drept, oamenii lumii propriu zişi cu timpul în cea mai mare măsură acelaşi lucru din învăţătura Mea, ce au făcut egiptenii, grecii şi romanii din învăţătura din începuturi, pe care o primiseră Adam şi primii săi urmaşi; dar pe lîngă asemenea idolatri vor fi totuşi mulţi, care vor ţine şi vor poseda învăţătura Mea şi puterea Mea tot aşa de curat, precum iasă ea din gura Mea, şi, cu aceasta, vor şi avea ei şi vor deţine continuu puterea, care le este dăruită prin credinţa vie în cuvîntul Meu în timp limitat şi în lumea cealaltă, pe veci! Eu sunt deci de asemenea un Domn şi nu Mă înfricoşez de aceea de nici un domn şi de nici o lege ale aceluiaşi!“
        Spune căpitanul: „Prietene, aceasta este mult spus cu puţine cuvinte! Aprecind după faptul ce ai săvîrşit aici, aproape că aş putea crede asta, că ţi-ar putea fi aşa ceva posibil, cu toate că vindecări asemănătoare - numai nu în măsura aceasta foarte larg răspîndită - nu-mi sunt cu totul străine; pentru că este o treaba cunoscută, că apariţii ieşite din comun asupra sănătăţii trupeşti, precum şi a celei duhovniceşti a unui om, depinde de cum este alcătuit temperamentul său, au o influenţă adeseori minunat hotărîtoare. Aşa de exemplu i-a redat o mare sperietură deja unui surdo-mut auzul şi limba! Eu aş şti să-ţi povestesc o grămadă de cazuri asemănătoare, - dar timpul este prea scurt.
        Eu vreau, însă, să-ţi spun  foarte pe scurt cu aceasta numai faptul, că felul tău de a vindeca, atît de ieşit din comun cît şi este el şi la cîtă mulţumire el ne şi obligă, nu poate însă totuşi să-mi procure deplina convingere, că de aceea n-ar putea să-ţi facă nimic orice altă putere a cerurilor şi a lumii! Eu nu vreau să spun că este discutabilă posibilitatea, - la Dumnezeu ar fi doară toate lucrurile posibile; dar prietene, este o mare prăpastie între posibilitate şi realitate! Cînd te voi cunoaşte mai îndeaproape, voi deveni probabil şi mai tare în credinţă.
        Dar acum, cel mai drag şi scump prieten, te rog, să nu cumva să preiei în nume de rău cuvîntarea mea probabil puţin cam prea pretenţioasă, pentru că eu am vorbit numai, ceea ce înţeleg, nu cumva din inimă rea, ci dintr-o inimă cu siguranţă bună! Pe mine mă cheamă însă acum treburile de serviciu, cărora trebuie să le dau ascultare; mîine, însă, îţi stau ziua întreagă la dispoziţie!“
        Spun Eu: „Dacă vrei să rămîi, poţi şi rămîne; pentru că slujirea ta este îndeplinită în numele tău!“
        Spune căpitanul: „S-a făcut, ce-i drept, deja destul de întuneric; fără lună ar fi deja noapte; eu voi fi însă imediat iarăşi aici, - numai că trebuie mai înainte să fac încă o vizită în tabără şi să văd, dacă străjerii de noapte sunt într-adevăr împărţiţi şi aşezaţi ordonat.“
 Cu aceste cuvinte, părăseşte căpitanul în grabă încăperea şi Ebahl îl laudă ca fiind un comandant, care ar avea puţini asemenea lui şi că Ghenizaret ar putea să-şi socotească ca mare noroc faptul de a avea un asemnea şef de militărie bun, experimentat în toate lucrurile, drept şi în sfera lui foarte deştept!
        Spun Eu: „Aceasta este într-adevăr spre ruşinea mare a multor evrei, care au cuvîntul lui Dumnezeu şi poruncile lui Dumnezeu şi a căror inimă întreagă este totuşi plină de minciună şi plină de înşelăciune, plină de gîlceavă, mînie, adulter şi toată desfrînarea. De aceea se va şi întîmpla, că evreilor li se va lua îimpărăţia făgăduită lui David după spusele lui Daniel şi li se va da păgînilor şi urmaşii fiului lui Hagar vor domni peste urmaşii lui Isaac, cu toate că toată mîntuirea porneşte în acest timp din seminţia lui Iuda peste tot pămîntul.“
        Spune Ebahl: „Invăţătorule, tu eşti ca Mîntuitor mai bun decît un prooroc! Eu încă nu pot într-adevăr să înţeleg, de ce profeţii au proorocit fără excepţie în acelaşi mod mereu numai rău, niciodată însă ceva bun! Trebuie să fie asta aşa, sau cred profeţii, că pot menţine doar prin aceasta faima lor misterioasă, dacă nu le propovăduiesc oamenilor nimic altceva, decît o pedeapsă una după alta a lui Dumnezeu?
        Invăţatorule drag, minunat, eu am observat din cuvîntările tale, că tu eşti, pe lîngă Mîntuitorul miraculos, încă şi altceva, anume un profet asemenea unuia dintre cei patru profeţi mari şi astfel mi-ai putea tu da într-adevăr o oarecare lămurire despre fiinţa stranie a profeţilor! Cum am spus, mie mi-au fost profeţii tot timpul un mister şi aşa doresc să aud ceva mai îndeaproape despre ei!“

108. Relaţia unui profet cu Dumnezeu şi oamenii.

        Spun Eu: „Un profet este tocmai un om foarte simplu şi firesc, împovărat cu tot felul de slăbiciuni ca tine; dar, deoarece are el o inimă înţelegătoare, în care nu pot prinde rădăcini tari nici furia, nici răzbunarea, nici pizma, nici mîndria, nici adulterul şi tot felul de desfrînări, de aceea curăţeşte Duhul Dumnezeiesc inima acestuia de murdării diverse ale lumii; şi dacă inima singură este astfel  curăţită, atunci toarnă Duhul Dumnezeiesc o lumină din ceruri într-o asemenea inimă.
        Deoarece profetul recunoaşte uşor, că aceasta este o lumină din ceruri, care se pronunţă tot timpul în cuvinte limpede de înţeles, de aceea are voie profetul deci săvîrşit să repete atunci tare numai cu vocea gurii sale, ceea ce el aude clar şi răspicat în inima lui şi el prooroceşte atunci deja într-o măsură desăvîrşit profetică!
        Dacă este atunci necesar, atunci voinţa profetului va fi îndemnată din partea lui Dumnezeu, să vorbească către popor ce aude în inima lui şi acelaşi lucru să facă în faţa acestuia, - şi aşa ceva se numeşte atunci o proorocie pe deplin adevărată sau o prezicere şi este tot aşa de bine cuvîntul curat al lui Dumnezeu, de parcă ar fi vorbit Dumnezeu Insuşi nemijlocit către oameni din gura Lui.
        Dar de aceea nu preţuieşte un asemenea profet cu nici un păr mai mult în faţa lui Dumnezeu, decît fiecare alt om, căruia îi lipseşte pe deplin acest dar; pentru că profetul trebuie să facă atunci din voinţa sa foarte proprie de asemenea acelaşi lucru, ce a vorbit Duhului lui Dumnezeu prin inima lui şi prin gura lui către oameni, căci altfel vine peste el tot aşa de bine o judecată ca peste fiecare, care aude voia lui Dumnezeu, dar nu face conform acesteia, - şi aici este un profet într-o situaţie mai rea, decît un alt om. Dacă un altul crede cu greu în slăbiciunea şi noaptea sufletului lui, ceea ce profetul îi vorbeşte, atunci va avea el de înfruntat o judecată mai mică, pentru că n-a vrut să creadă, ce i-a spus profetul; dar pentru profetul însuşi nu există vreo scuză, precum nici pentru acela, care a crezut aici şi n-a făcut totuşi din dragostea faţă de lume şi faţă de alte comori, ceea ce i-a fost poruncit de către profet, să facă.
        În schimb, însă, va fi răsplata unui profet cîndva mai mare, decît acea a unui alt om; pentru că un profet trebuie să poarte mereu de şapte ori aşa de mult, decît fiecare alt om pentru sine. Toţi, la care a vorbit un profet, vor fi daţi lui în lumea cealaltă, cei buni precum cei răi şi el îi va judeca în numele Meu asupra fiecărui cuvînt, pe care l-a vorbit el lor în zadar!
        Cine primeşte, însă, un adevărat profet în numele Meu şi în numele profetului însuşi îl îngrijeşte şi este prietenul acestuia, acela va primi cîndva de asemenea răsplata unui profet. Şi cine susţine un profet, ca profetului să-i fie mai uşor în munca lui grea, acela va primi de asemenea răsplata unui profet; pentru că în lumea cealaltă va sta slujitorul unui profet pe aceeaşi treaptă lîngă profet şi va judeca ca atare duhurile supuse profetului şi va domni peste ele pentru totdeauna şi împărăţiei lui nu-i va fi pe veci niciodată vreun sfîrşit!
        Vai însă acelora, care părăsesc un profet din cauza lumii sau îl suspectează chiar pe ici pe colo şi într-un lucru sau într-altul! Şi încă mai mult vai persecutorilor unui profet, pentru că aceştia vor ajunge cu greu veşnic vreodată la concepţia lui Dumnezeu! Cine ridică însă mîna asupra unui profet, să fie pedepsit cu focul veşnic în cel mai de jos iad! Pentru că inima unui profet este a lui Dumnezeu şi gura lui este a lui Dumnezeu şi aşa mîinile, picioarele, ochii şi urechile! Unde este un profet, acolo este şi Dumnezeu; de aceea, să păşiţi voi în locuinţa lui cu adînc respect profund, pentru că locul, unde se află el, este sfînt. Aceasta să fie respectat în inimă, într-adevăr nu din pricina profetului, care este un om, ci din pricina lui Dumnezeu, care vorbeşte şi mărturiseşte în inima profetului.
        Dar că un profet adevărat propovăduieşte pentru lume numai o judecată una după alta, îşi are motivul foarte simplu în faptul, fiindcă Dumnezeu trezeşte un profet numai atunci, cînd aceasta (adică lumea) a uitat de Dumnezeu şi s-a aruncat în toate patimile tocmai ale lumii!
        Spune-Mi acum, Ebahl, dacă eşti tu acum lămurit despre fiinţa unui profet adevărat!“
        Spune Ebahl: „Pe deplin, tu învăţătorul meu foarte stimat! Tu eşti însă prin urmare totuşi cu siguranţă de asemenea un profet!?“
        Spun Eu: „Eu nu sunt un profet, pentru că scris este: ‘Din Galilea nu vine nici un profet!’ Dar Eu sunt mai mult decît un profet! Pentru că în pieptul Meu sălăşluieşte tot acelaşi Duh, care a vorbit prin gura profeţilor şi va vorbi de acum încolo încă mult mai mult. Pentru că aceia care în urmare vor purta numele Meu pe deplin credincios în inima lor, în aceia se va sălăşlui şi duhul proorocirii! Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Ebahl: Doamne şi învăţătorule! Mie mi se pare, că nici un om obişnuit nu poate vorbi aşa ca tine! În spatele tău se află un altul, care tăinuieşte cămaşa ta şi pielea ta de ochii noştri!“

109. Profeţii ca trimişi ai lui Dumnezeu şi diferenţa acestora faţă de fiinţa Domnului.

        În timp ce Ebahl, căruia începe deja să-i răsară o altă lumină, se sfătuieşte încă continuu tot aşa şi vine deja căpitanul iarăşi înapoi şi povesteşte plin de bucurie şi minunare, cum ar fi întîlnit el totul în cea mai bună ordine şi cum comandanţii săi inferiori lui s-ar fi mirat, cînd ar fi venit el a doua oară, după spusele lor şi ar fi întrebat, dacă ar fi într-adevăr totul în ordine, pentru că el ar fi ordonat şi ar fi aranjat totuşi totul cel mai bine cu o jumătate de oră înainte! El, însă, ar fi scăpat iarăşi din încurcătură prin faptul, că a pretins, că ar fi înteprins cu aceasta numai o revizie înţeleaptă de după, cu care lucru au şi fost, deci, toţi pe deplin mulţumiţi, fără întrebări ulterioare.
        Pe Mine M-a întrebat el însă apoi foarte însetat de a cunoaşte, cine ar fi fost, deci, în consecinţă al doilea eu al său, care ar fi îndeplinit munca lui chiar aşa de lăudabil în locul lui.
        Spun Eu: „ţi-am spus doară totuşi înainte de asta, că toate puterile cerului şi stăpînirile acestui pămînt Îmi stau la dispoziţie în fiecare moment; iar tu n-ai vrut să crezi asta! Acum, însă, sper că vei crede asta într-adevăr, că Eu veşnic nu trebuie să Mă tem de vreo moarte şi că şi Eu sunt un Domn, care are ceva de vorbit şi de poruncit!“
        Spune căpitanul: „Da, Doamne şi învăţătorule, tu trebuie să fii un Dumnezeu! Şi învăţătura noastră romană despre Dumnezeu, nu mi se mai pare tocmai aşa de fantastică ca înainte; pentru că eu am acum în persoana ta doară lămurirea pe deplin cea mai vie, că din cînd în cînd şi-a părăsit deci totuşi un Dumnezeu cerurile Sale şi o perioadă de timp s-a arătat acuşi într-o formă şi acuşi într-o altă formă copiilor muritori şi i-a înbogăţit cu tot felul de comori duhovniceşti şi pămînteşti, ca muritorii să cultive pămîntul, altfel arid, în aşa fel, ca el să devină cîndva şi un sălaş pentru zei nemuritori! - Am dreptate, sau nu?“
        Spun Eu: „Asta nu este altceva, decît o născocire înfumurată şi goală, care sună destul de gingaş păgîn, dar nu conţine în sine vreo scînteie de un adevăr, în forma cum tu îl înţelegi.
        Ah, dacă înţelegi tu însă prin noţiunea ‘pămînt’ recunoaşterile şi voinţa oamenilor, atunci ai putea avea dreptate cel puţin într-un fel şi formă bine corespunzătoare adevărului; dar zei, care nu sunt şi nu sunt niciunde, n-au călcat într-adevăr niciodată pe undeva suprafaţa pămîntului. Acei oameni, prin a căror gură a vorbit Duhul lui Dumnezeu către oamenii pămîntului şi prin a căror voinţă s-au întîmplat foarte des şi foarte multe minuni, n-au fost zei, ci profeţi, de fapt tot aşa de bine oameni ca tine şi au şi murit după trup, - dar fireşte că nu în ceea ce priveşte sufletul şi duhul.
        În Mine, însă, păşeşte Duhul lui Dumnezeu acum pentru prima oară pe acest pămînt! Acesta este acelaşi Duh, despre care au proorocit adeseori şi adeseori toţi strămoşii şi toţi înţelepţii bătrîni şi toţi proorocii în vedeniile lor curate.“
        În timp ce vorbeam Eu însă aşa ceva către căpitanul mirat, a venit un slujitor în încăpere şi a spus, că afară, în aer liber, aşteaptă ajutor deja iarăşi o grămadă de bolnavi  şi dacă Eu aş dori să-i ajut.
        Spun Eu către slujitor: „Atunci du-te afară şi spune-le, ca ei să plece liniştiţi în patria lor!“
        Şi slujitorul s-a dus în grabă afară şi nu s-a mirat puţin, cînd i-a văzut pe toţi, care mai înainte se tînguiseră şi se văitaseră în faţa pragului casei, săltînd între ei încoace şi încolo, veseli, voioşi bucuroşi, lăudîndu-L pe Dumnezeu. De-abia după un timp le-a spus el vindecaţilor, ceea ce i-am poruncit să le spună - şi cei vindecaţi s-au dus în patria lor.
        S-a discutat însă apoi şi despre aceasta încă în jur de două ore, ce a fost de unul şi acelaşi cuget, cu ceea ce se vorbise deja la vindecări anterioare şi se poate lăsa aceasta aici de aceea cu drept cuvînt la o parte. Noi am luat pîine şi vin în timpul vorbăriei şi ne-am dus apoi la odihnă.

110. Cîmpia binecuvîntată. Plimbarea pe mare.

        În ziua următoare, deja dis de dimineaţă, a fost locul întreg deja iarăşi plin de tot felul de bolnavi.
        Ebahl veni la Mine şi Mă rugă, ca să-l ajut; pentru că ei ocupau locul în faţa casei sale deja de aşa natură, că acolo nici un om n-ar mai putea merge afară şi intra înăuntru. El l-ar fi văzut pe căpitan deja afară, care ar dori să intre în casă, dar nu reuşeşte să pătrundă prin adunarea bolnavilor înşiraţi denşi unul lîngă altul!
        Atunci M-am dus la pragul casei, Mi-am ridicat mîinile Mele peste bolnavi, - şi ei s-au făcut toţi deodată sănătoşi, ţipau de bucurie şi l-au lăudat şi l-au slăvit pe Dumnezeu din înălţime, care i-ar da omului o asemenea putere!
        Eu, însă, le-am poruncit să tacă şi să se ducă acasă şi să ocolească de acum încolo păcatul! Şi ei toţi au ascultat şi s-au dus acasă.
        După aceea i-am spus însă lui Ebahl: Dacă ar veni să caute aici mai mulţi ajutor încă în decursul zilei, atunci să nu se pună în stradă, ci pe cîmpia mare care se află dincolo de stradă, acolo li se va ajuta; aceia, însă, care s-ar cantona direct în stradă, acelora să nu le fie ajutat! - Apoi am binecuvîntat cîmpia, după care lucru atunci fiecare, care călca ca bolnav pe cîmpie, a devenit de îndată sănătos.
        Veniră însă în această zi mai multe sute de bolnavi din toate oraşele, pieţele şi satele şi dintre aceştia n-a fost niciunul, care n-ar fi fost vindecat.
        Cei doi eseeni făceau din oră în oră ochi mai mari şi cei cîţiva farisei şi învăţători de lege se şi supărau din oră în oră tot mai mult, deoarece faima lor se diminua tocmai de asemenea din oră în oră pînă în nimic; pentru că ei nici n-au mai fost observaţi şi n-au fost întrebaţi de nimic şi oamenii lui Ebahl le-au dat din cînd în cînd chiar de înţeles, că ei ar fi acum în casă pe deplin în plus şi, deoarece vremea ar fi bună, ar putea să meargă într-adevăr la Ierusalim. - Dar ei n-au preluat un asemenea sfat, ci au rămas toţi aici.
        După un timp a venit unul dintre farisei la Mine şi M-a întrebat, dacă această cîmpie va deţine acest caracter în continuare.
        Spun Eu: „Numai în decursul acestei zile, pînă la asfinţit!“
        Spune fariseul: „De ce, deci, nu pentru totdeauna?“
        Spun Eu: „Pentru că există anumiţi oameni, care ar împrejmui o asemenea cîmpie numai prea acuşi cu un gard prea mare şi ar cere atunci de la aceia, care vor să devină sănătoşi, aur şi argint mult; şi deoarece Eu nu vreau aşa ceva, de aceea rămîne această cîmpie în calitatea ei vindecătoare numai pînă astăzi seară, pentru că îmbulzeala oamenilor este prea mare. - Mîine, cînd puţini vor veni încoace din pricina vindecării, să fie ei vindecaţi prin credinţa lor şi prin încrederea lor!“
        La această explicaţie, Mi-a întors spatele plin de furie cel care a întrebat şi nu M-a mai întrebat nimic toată ziua; la aceasta, însă, s-au ocupat cei doi eseeni cu atît mai harnici de Mine.
        Căpitanul a fost de aceea deja supărat pe eseeni şi le-ar fi spus cu drag, că ei au vorbit cu Mine într-adevăr deja îndeajuns; dar el s-a stăpînit totuşi cu toată puterea de dragul Meu.
        După amiaza, i-am trimis pe cei doi, însă, la Matei şi la ceilalţi ucenici ai Mei, printre care l-au găsit acuşi pe Bartolomeu şi au avut cu el o mare bucurie, deoarece era cum se ştie şi el un eseen. Cu ucenicii au discutat atunci cei doi pînă la miezul nopţii despre învăţătura Mea, faptele Mele şi despre firea mea dumnezeiască.
        Iar Eu am făcut după amiaza o ieşire la mare cu căpitanul şi cu Ebahl şi familia lui, unde cei opt slujitori ai corabiei se ocupau de corabie şi o îmbunătăţeau pe aceasta, pentru că ea era pe ici pe colo deja puţin deteriorată, destul de bine cu toată hărnicia. Atunci cînd am ajuns la ei, au avut ei o bucurie mare şi i-au povestit căpitanului, cum mersesem Eu pe apă. Pentru că această întîmplare nu le ieşise celor opt absolut deloc din cap şi din cuget.
        Atunci cînd căpitanul a auzit aşa ceva, M-a întrebat, cum ar fi deci aceasta posibil.
        Ii spusei Eu: „Eu ţi-am povestit doară ieri, ce fel de puteri Îmi sunt supuse şi trebuie să-Mi slujească! Cum mai poţi tu întreba? De altfel, dacă te încumeţi, de a pune picioarele tale pe apă şi Eu vreau aceasta, atunci vei putea şi tu să mergi pe ea, atîta timp cît vreau Eu! Dacă vouă tuturor vă convine, atunci vrem noi să facem imediat o încercare! Dar voi nu trebuie să aveţi îndoieli, ci trebuie să-Mi urmaţi foarte curajoşi îndrăzneţi!“
        Spune căpitanul: „Totul ar fi potrivit, dacă numai marea n-ar fi aici la mal imediat aşa de adîncă! Cea mai lungă distanţă de aici în sus şi în jos se duce imediat vertical în jos în adîcimea aproape fără fund! S-ar putea să nu-i reuşească primul pas, deci, totuşi cuiva într-un mod posibil, - şi atunci ai fi acolo jos, unde sălăşluiesc monştri şi salamandri mari!“
        „Puţin credinciosule“, îi spusei Eu, „eşti tu aşadar de părere, că Eu aş îndrăzni să fiu de-o îndrăzneală nebună, dacă n-aş şti, cine sunt şi cine laolaltă trebuie să fie un supus voii Mele? - Cine dintre voi are curaj şi credinţă, acela să-Mi urmeze!“
        Aici am călcat pe suprafaţa mării, - şi ea M-a purtat ca solul tare. Astfel am păşit zece paşi de la mal, M-am întors şi am invitat compania, să vină la Mine; dar ei nu se încumetau.
        Atunci am chemat-o pe cea mai tînără fiica mică de doispezece ani a lui Ebahl şi fetiţa a prins curaj şi a pus la început primul picior cu foarte mare grijă pe apă. După ce ea s-a convins însă, că apa nu se dădea la o parte, ci îi servea piciorului o rezistenţă tot aşa de bună ca o suprafaţa pietroasă, atuunci a început ea de îndată, să salte foarte vioaie la Mine şi avea o mare bucurie în faptul, că apa o purta!
         După fetiţă au încercat aceasta aşadar şi ceilalţi, cu excepţia căpitanului şi toţi s-au aflat destul de bine şi voioşi pe suprafaţa apei, acum fireşte foarte liniştită.
        Căpitanul M-a întrebat, plin de mirare şi acum totuşi deja pe jumătate curajos: „Cum ar merge aceasta aşadar atunci, dacă ar veni o furtună?“
        Spun Eu: „Vino şi convinge-te!“
        În sfîrşit încercă şi căpitanul, să pună un picior pe apă şi deoarece s-a convins, că apa nu se dădea la o parte, de aceea a pus el în sfîrşit foarte cu grijă şi al doilea picior după el, a mers, făcîndu-se foarte uşor cu respiraţia ţinută, cei zece paşi pînă la Mine şi a fost foarte bucuros, să stea la Mine pe un pămînt, niciodată călcat în acest mod.
        Eu spusei însă: „Aşadar, deoarece v-aţi convins, că celor tare credincioşi le este şi apa un pămînt tare, atunci vrem noi să continuăm acum mai departe plimbarea noastră!“
        Căpitanul s-ar fi dus, ce-i drept, mai degrabă înapoi pe pămîntul tare al malului; dar cele şase fiice foarte vioaie ale lui Ebahl i-au insuflat curaj prin fuga lor veselă încoace şi încolo, aşa încît el a şi mers cu noi în jur de cinci mii de paşi departe în afară în largul deja destul de în afară al mării.
        Atunci s-a ridicat însă un vînt destul de puternic şi a început, să facă valuri puternice. A început, să le fie frică tuturor şi căpitanul Mă rugă, ca să Mă întorc.
        Dar Eu spusei: „Nu te teme! Valurile vin doară numai, pentru a te convinge, că şi ele, împreună cu vîntul, care le face, trebuie să Mă asculte.“
        Dar după un timp, cînd valurile veneau mereu tot mai puternic, s-a întors căpitanul şi fugi, cît putea el de tare, a ajuns acuşi pe deplin nevătămat la mal şi a fost după mai multe stări de tremurare înfierbîntate de dragoste foarte bucuros, să aibă iarăşi un pămînt intransparent şi tare sub picioarele lui. - Noi ne-am dus însă acuşi după aceea de asemenea înapoi şi am ajuns la căpitanul mirat.

111. Despre adevărata rugăciune.

        Cînd ne-am aflat toţi iarăşi la ţărm, a spus atunci căpitanul: „Doamne, acum am dovezi în cea mai mare măsură, că eşti ori cel mai înalt Dumnezeu Insuşi, sau un Fiu al aceluiaşi; pentru că aceasta nu poate nici un muritor!“
        Apoi au căzut toţi pe genunchii lor în faţa Mea şi voiau să înceapă, să Mă divinizeze.
        Dar Eu le-am poruncit, ca să se ridice de pe jos şi le-am spus: „Ascultaţi, de toate acestea nu au nevoie Dumnezeu şi cu Mine, ci rugăciunea singură adevărată constă în dragostea sinceră faţă de Dumnezeu, Tatăl din cer şi în ceeaşi măsură şi faţă de împreună oamenii cu voi, care sunt aproapele vostru. Toată altă rugăciune nu are vreo valoare în faţa lui Dumnezeu şi nici în faţa Mea.
        Dumnezeu nici nu i-a învăţat vreodată pe oameni, să-L divinizeze cu buzele şi să ţii inimile reci. Dar, pentru că un Samuel s-a rugat cu voce tare în faţa poporului, asemenea mai multor prooroci şi pentru că David i-a cîntat lui Dumnezeu Domnului psalmii lui şi Solomon cîntecul lui de înălţare, aşa a ajuns poporul la rugăciunea goală a buzelor şi la jertfele reci.
        Dar, în faţa lui Dumnezeu, este o urîciune o asemenea rugăciune şi jertfă! Cine nu se poate ruga în inimă, acela să nu se roage mai degrabă deloc, ca să nu se arate necuviincios în faţa lui Dumnezeu! Picioare, mîini, ochi, urechi şi buze nu i le-a dat Dumnezeu omului, ca el să se roage cu acestea într-un mod înfumurat şi gol, ci numai inima singură!
        Dar fiecare om poate totuşi să se roage şi cu picioarele, mîinile, ochii, urechile şi buzele; şi anume cu picioarele: cînd merge el la săraci şi le aduce ajutor şi alinare; cu mîinile: cînd îi apucă pe cei nevoiaşi de braţe; cu ochii: dacă se uită cu drag la săraci; cu urechile: dacă ascultă cu drag şi energic cuvîntul lui Dumnezeu şi nu le închide pe acestea în faţa rugăminţilor celor săraci; şi la sfîrşit cu buzele: dacă discută cu drag într-un mod alintător cu văduvele şi orfanii săraci şi părăsiţi şi dacă pune după puterea şi stăpînirea lui cu drag o vorbă bună pentru cei întemniţaţi la aceia, care îi ţin pe săracii adeseori fără vină în temniţă, ca ei să-i lase pe aceştia liberi.
        Astfel se roagă omul de asemenea cu buzele, cînd îi învaţă pe cei neştiutori şi îi aduce cu cuvîntul la credinţa adevărată, la adevărata recunoaştere a lui Dumnezeu şi la tot felul de virtuţi folositoare. Toate acestea sunt atunci de asemenea o rugăciune lui Dumnezeu foarte bine plăcută.
        Dacă ştiţi voi însă acum aceasta, atunci faceţi şi conform acestor lucruri, - şi voi nu veţi avea niciodată o lipsă de binecuvîntări ale lui Dumnezeu! Pentru că aceasta înseamnă atunci: să-L divinizezi pe Dumnezeu în duh şi în tot adevărul.
        Este scris, ce-i drept, într-adevăr, că omul să se roage necontenit, dacă nu vrea să cadă în ispită; cît de prostesc şi pe deplin nebunesc ar fi însă, dacă Dumnezeu ar cere de la oameni o rugăciune necontenită a buzelor! Atunci ar trebui deci oamenii, pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu, să stea zi şi noapte continuu în genunchi şi să gîgîie necontenit rugăciuni ale buzelor goale, fără inimă şi fără sens, asemenea păsărilor în aer! Cînd ar putea ei însă atunci altfel să îndeplinească o muncă necesară? Dar dacă sunteţi voi continuu astfel activi cu mîinile, picioarele, ochii, urechile şi buzele şi îi iubiţi totdeauna în inimile voastre pe Dumnezeu şi pe săracii care sunt aproapele vostru, atunci vă rugaţi adevărat şi într-adevăr necontenit către Dumnezeu, care vă va şi binecuvînta de aceea mereu şi vă va da de aceea şi cîndva în lumea cealaltă viaţa veşnică în cea mai mare culme a fericirii! - Înţelesa-ţi voi bine toate acestea?“
        Spun toţi: „Da, Doamne şi învăţătorule, aceasta este aşa de clar şi adevărat, cum este limpede şi adevărată lumina soarelui şi noi toţi vom înfăptui potrivit cu aceasta!“
        Spun Eu: „Bine deci, dragii Mei prieteni, atunci haideţi acum să mergem iarăşi acasă în oraş!“
        Celor opt slujitori le-a sugerat însă Ebahl, ca unii dintre ei să vină cu noi; şi el le va da pîine, vin, peşti şi fructe pentru subzistenţa lor. - Atunci  vin de îndată şase cu noi pe cale şi Ebahl îi aprovizionează cu toate din belşug.

112. Disciplină de acasă şi dragoste.

        Cînd am intrat în casă, au vrut atunci şi copiii să rămînă în compania Mea.
        Deoarece Ebahl ţinea însă o educaţie de acasă foarte severă, de aceea le-a interzis el aceasta, mai ales fetiţelor şi celor două soţii şi spuse: „Voi aţi văzut, aţi aflat şi aţi auzit destul acum; reţine-ţi aceasta şi înfăptuiţi potrivit cu aceasta, căci atunci nu veţi rămîne fără binecuvîntare, precum v-a propovăduit asta Domnul Insuşi afară, la mare. - Acum, însă, mergeţi iarăşi la munca voastră!“
        Fetele şi cele două mame se scuză cu inimile mîhnite şi se duc în încăperile lor, de care casa lui Ebahl avea multe; pentru că aceasta era într-adevăr cea mai mare casă din întreg Ghenizaretul.
        Eu, însă, îi spun apoi lui Ebahl: „Prietene, de ce îi trimiţi, aşadar, de aici? Vezi, este într-adevăr drept, de a ţine o disciplină severă şi bună în privinţa copiilor şi foarte lăudabil este, de a feri fetele de lume; dar vezi, aici, unde sunt Eu, nu este o lume ameninţătoare cu pericol, ci numai un cer foarte plin de binecuvîntare şi pe acesta să nu-l invidiezi copilaşilor tăi!“
        Cînd auzi Ebahl aşa ceva de la Mine, spuse el: „O, dacă numai ţie nu-ţi sunt supărători, atunci vreau să rînduiesc să fie aduşi de îndată iarăşi încoace! Dar copiii mei se uită şi vorbesc cu drag şi de aceea îi îndepărtez, ca ei să nu-ţi fie supărători.“
        Spun Eu: „Ce ar exista pe lume, în afară de răutatea mare a oamenilor, care Mi-ar putea deveni supărător? - Du-te şi adu-i pe toţi iarăşi încoace!“
        Ebahl se duse şi îi aduse pe toţi iarăşi la Mine şi cea mai tînără fetiţă se aşeză repede la Mine şi începu să fie drăguţă cu Mine şi să Mă alinte.
        Ebahl i-a intzerzis însă aceasta şi spuse, că aşa ceva ar fi o necuviinţă.
        Iar Eu îi spusei: „Prietene, lăsă-i asta; pentru că şi-a ales deja partea cea mai bună! Eu îţi spun aceasta ţie şi vouă tuturor: Cine nu vine la Mine ca această fetiţă, nu va găsi calea la împărăţia lui Dumnezeu! Aceasta, însă, a găsit-o deja! Cu dragoste şi aceasta cu cea mai fierbinte dragoste, trebuie să veniţi la Mine, dacă vreţi să recoltaţi viaţa veşnică!
        Această fetiţă o dovedeşte într-adevăr, ceea ce simte în inimă; voi, însă, faceţi cuvîntări deştepte şi ţineţi inima voastră rece! Deci, încă nu vă vine în minte, cine aş putea fi Eu şi sunt într-adevăr?“
        Aici cad toţi jos şi Ebahl cuprinde picioarele Mele şi le sărută înfocat şi spune cu totul dezorienat, după un timp de respect profund: „Doamne! Am simţit aceasta deja de mult, numai că îmi lipseşte curajul pentru acest lucru!“
        Spun Eu: „Aşadar, atunci n-o pedepsi pe fetiţă, care v-a făcut curaj vouă tuturor, de a veni la Mine pe apă! Iar aici v-a făcut ea iarăşi curaj, de a Mă iubi! Oh, această fetiţă, deci, Îmi este însă şi Mie foarte dragă! Ea are deja, ceea ce voi mai aveţi de căutat şi n-o veţi găsi aşa de curînd! Rîvniţi însă la dragostea vie, adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, căci aşa veţi avea milostivire şi binecuvîntare din belşug!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu n-am simţit niciodată o dragostea faţă de cineva în afară de faţă  soţia mea şi faţă de cei cîţiva copii ai mei, care se află la Roma, am acţionat însă mereu cinstit după dreptate şi echitate. Eu n-am aplicat niciodată legea conform durităţii ei, ci mereu mai mult potrivit cu blîndeţea ei şi am ieşit astfel tot timpul bine la socoteală. Dar acum simt aceasta, că poţi iubi oamenii şi le poţi face binele din dragoste, asta înseamnă: Poţi dori tu însuţi, să laşi oamenii să aibă parte după putere şi posibilitate, de ceea ce recunoşti faţă de tine însuţi, ca fiind drept şi necesar, - şi aceasta este dragostea faţă de aproapele.
        Aşadar, dacă îl iubeşti pe aproapele în acest fel, atunci îl iubeşti prin aceasta chiar deja şi pe Dumnezeu; dacă iei însă în considerare la dragostea faţă de Dumnezeu, că Dumnezeu Insuşi trebuie să fie prima şi cea mai desăvîrşită iubire, în consecinţa căreia a creat doar El singur lumea simţurilor şi a duhurilor, atunci trebuie acest gînd limpede doară în mod necesar să trezească în omul creat, cea mai înaltă dragoste faţă de Dumnezeu, Făcătorul şi omul nu mai poate doară atunci să evite, să-L iubească pe Dumnezeu, ca fiind creatorul cel mai plin de dragoste al tuturor, să-L iubească mai presus de toate din toate puterile care îl însufleţesc.
        Deoarece consider însă acum fără dubii, după toate ce am auzit şi am văzut la Tine în decursul acestor cîtorva zile, că eşti ori Insuşi Făcătorul din începuturi, sau totuşi desigur Fiul Lui din veşnicie şi Te arăţi nouă aici pe pămînt în forma noastră şi ne înveţi, a Te recnuoaşte pe Tine şi pe Dumnezeu, de aceea este asta chiar o urmare necesară, că şi eu trebuie să Te iubesc mai presus de toate. Dacă nici nu am curajul, să Te alint aşa ca această fetiţă cu adevărat foarte gingaşă, atunci Te îmbrăţişez, însă, totuşi, în inimă şi Te slăvesc mai presus de toate! Şi eu sunt de părere, că asta este potrivit şi aşa.“
        Spun Eu: „Este foarte bine aşa; dar mai bine este, dacă dragostea creşte astfel, ca la această fetiţă! - Uitaţi-vă numai la ea, dacă nu arde de-a dreptul de dragoste faţă de Mine!“

113. Lauda potrivită şi pericolul la laudă.
                 
        Spune cea mai mare soră, pe care începuse s-o chinuiască puţin gelozia: „Iara a fost deja din totdeauna un caracter foarte îndrăgostit şi s-a îndrăgostit acuşi în toate, ce i-au venit în cale; ce minune, că se îndrăgosteşte pînă la moarte într-un bărbat aşa de frumos, cum eşti tu unul?! Asta nu este într-adevăr o aşa de mare artă de viaţă! Asta aş putea-o şi eu; dar la ce mi-ar folosi, dacă Iara îndrăgostită de tot te-a luat acum pe deplin în sechestru?“
        Spun Eu: „Vezi, tu soră geloasă, dacă ai fi avut tu vreodată o dragoste adevărată în inima ta, atunci nici n-ai fi vorbit acum aşa! Pentru că n-ai avut însă niciodată o dragoste adevărată în inima ta din cauza răsfăţării, de aceea nici nu poţi să eviţi, că vorbeşti tocmai astfel, cum vorbeşti acum!
        Vezi, draga Iara iubeşte - şi nu întreabă, dacă este întocmai iubită! Prieten şi duşman îi este tot una; ea este cu totul fericită, că poate numai totul cuprinde cu iubire. Să gîndească numai la faptul, dacă şi ea va fi iubită, nu i-a venit încă niciodată în cugetul ei; ea te iubeşte mai mult pe tine şi pe toţi fraţii şi surorile ei tot aşa ca şi pe părinţi, decît este ea iubită de toţi! Ea stă, însă, în dragostea voastră ca ultima, ceea ce n-a indus-o încă niciodată în eroare în iubirea ei mare faţă de voi! Vezi, aceasta înseamnă să iubeşti cu adevărat!
        Dacă iubeşti, atunci vrei tu să fii pe lîngă aceasta încă de zece ori mai mult iubită! Şi dacă dragostea nu-ţi este astfel împărtăşită, atunci devii plină de nemulţumire şi plină de tot felul de suspiciuni în inima ta plină de egoism!
        Vezi-o dimpotrivă pe draga Iara, dacă ea a făcut vreodată încă vreo pretenţie în orice formă înfăţişată asupra iubirii reciproce! Din acest motiv, însă, are ea voie deci acum să Mă şi iubească, cît poate numai cumva inima ei! Pentru că numai de dragul acesteia am venit încoace şi de dragul ei voi mai rămîne încă cîteva zile aici; şi aşa aveţi voi toţi să-i mulţumiţi asta acestei fetiţe, că am venit încoace şi i-am vindecat pe bolnavii voştri, precum localitatea întreagă şi de acum încolo voi vindeca încă mai mulţi bolnavi.
        Pentru că oriunde aş ajunge Eu, caut cea mai inferioară parte şi cea mai împovărată! Totul însă, ce este mare în faţa ochilor lumii şi foarte stimat, este o urîciune în faţa lui Dumnezeu! Osteniţi-vă de aceea, de a fi aşa, cum este aici draga Iara, căci atunci Îmi veţi sta de asemenea tot aşa de aproape precum ea acum, duhovniceşte şi trupeşte, pentru viaţa de acum şi cîndva pe veci!
        Dacă îl lăudaţi pe cineva, atunci lăudaţi-l pe acela, care merită într-adevăr o laudă! Dacă cel lăudat devine însă înfumurat la laudă, atunci nu-l mai lăudaţi; pentru că înfumurarea este sămînţa spre trufie şi acesta este duhul lui satan!“
        Spune Ebahl: „Dar Doamne, dacă Tu o scoţi chiar aşa în evidenţă pe Iara a mea în faţa celorlalte surori ale ei, nu este de făcut griji, că devine înfumurată?“
        Spun Eu: „Numai să nu ai tu de aceea vreo grijă! Cine M-a cuprins o dată, pe acela l-a părăsit pe veci orice înfumurare! Iara, spune-Mi, dacă te crezi acum de aceea ceva mai bun, decît toate surorile tale, pentru că Eu Te îndrăgesc acum aşa de exclusiv!?“
        Spune Iara foarte timid: „O Doamne, Tu singurul Meu iubit, pentru aceasta nu sunt eu de vină şi nici surorile mele! Eu vreau însă, ca Tu să le îndrăgeşti pe cele cinci surori ale mele mai mult decît pe mine; pentru că ele sunt doară mult mai frumoase şi mai deştepte decît sunt eu. Pe mine m-au numit ele doară întotdeuna cea urîtă şi proastă, ceea ce am şi meritat însă foarte bine; pentru că aşa frumoasă ca ele, nu sunt eu cu siguranţă şi - păi da - proastă sunt într-adevăr de asemenea. Dar eu mai sunt doară încă tînără şi voi deveni într-adevăr încă mai deşteaptă, cînd voi fi aşa de bătrînă, cum sunt ele!
         Oh, peste dragele mele surori nu las nimic să se iveasă; pentru că ele mă învaţă doară tot felul de lucruri  folositoare şi mă îndrăgesc toate destul de mult, dar şi eu le iubesc din toate puterile mele ale trup-sufletului. Doamne, trebuie să le fii de asemenea bun! Pentru că vezi, eu simt imediat o mîhnire tare a inimii, dacă le văd pe surorile mele puţin întristate; atunci vreau eu iarăşi să dau totul, ca numai dragele mele surori să fie destul de vioaie şi bucuroase!
        Eu nu pot vedea nici un om trist şi nici un om nefericit; mai degrabă aş dori să iau toată tristeţea şi toată nefericirea asupra mea, dacă prin aceasta numai toţi nefericiţii şi întristaţii ar putea să fie fericiţi, bucuroşi vioi! De aceea fii Tu, cel mai drag al meu Domn Iisus şi surorilor mele tot aşa de bun cum îmi eşti mie; pentru că doară şi ele merită aceasta!“
        Spun Eu: „Da - ţie, cea mai dragă a Mea Iara, nu-ţi pot fireşte refuza nimic! Surorile tale înţeleg însă acum deja de asemenea, de ce te îndrăgesc chiar aşa de mult şi cînd ele ţi se vor asemăna pe deplin în inimile lor, le voi îndrăgi de asemenea tot aşa ca şi pe tine; fii tu de aceea cu totul fără grije!
        Pentru că uite, tot aşa, cum tu nu poţi vedea nici un nefericit şi întristat, fără dorinţa, de a-i ajuta, este şi la Mine - numai într-o măsură mult mai mare - dorinţa şi cu ea voia atotputernică şi tare, de a-i ajuta fiecărui om în timp şi în veşnicie!
        A căuta ce este pierdut, a vindeca ce este bolnav şi totul, ce este aici întemniţat, a elibera, este firea Mea, intenţia Mea şi voia Mea; dar totuşi trebuie să-i rămînă şi fiecărui om de neclintit voinţa lui cea mai liberă. - Spune-Mi, tu cea mai dragă a Mea Iara, dacă intenţia Mea nu-ţi place foarte bine.“

114. Iara despre experienţele ei de rugăciune.

        Spune Iara: „Oh, cum să nu mi-o placă? Şi eu doresc doară să fac asta tot aşa, dacă aş putea numai! Dar la ce îmi foloseşte voinţa mea iubitoare de oameni, dacă nu pot ajuta? Eu pot numai atunci, cînd este vorba despre o treabă mică, să-i rog pe părinţii mei, ca ei să le dea ajutor celor săraci şi nevoiaşi în acest lucru am fost ascultată aproape încă întotdeauna, - fireşte cîteodată într-adevăr şi puţin certată pentru acest lucru, pentru că am o inimă chiar aşa de prostesc- moale; dar despre asta nu m-am supărat niciodată, - dacă săracilor le era numai ajutat.
        Cu rugămintea către Dumnezeu, atotputernicul Domn, nu mi-a mers însă întotdeauna aşa de bine! Pentru că aici m-am şi rugat adeseori; şi cînd credeam deja, că Dumnezeu îmi va asculta cu siguranţă rugămintea mea şi m-am dus atunci acolo, pentru a verifica, dacă rugăciunea mea copilăroasă a dat ceva roadă, - n-a fost nimic acolo! Totul era încă la suferinţa veche.
        Eu m-am dus atunci fireşte iarăşi la tatăl meu şi l-am întrebat, de ce, deci, Dumnezeu, Atotputernicul, ar fi cîteodată chiar aşa de fudul de urechi!
        Atunci mi-a spus tatăl, că Dumnezeu ar şti, de ce îi trimte acestuia sau aceluia o suferinţă mai îndelungată spre mîntuirea sufletului său şi măsoară foarte bine timpul, cît de mult are acesta sau acela de îndurat; şi aici nu foloseşte atunci nici o rugăciune îndeosebi, în afară de faptul că un astfel de păcătos s-ar fi întors repede pe deplin la credinţă! Şi iată, eu am fost cu aceasta mai liniştită; dar nu am renunţat de aceea la rugămintea pentru cei săraci.
        Dar cîteodată m-a şi auzit repede Dumnezeul drag şi mare şi atunci am şi avut însă într-adevăr cea mai mare bucurie! Pentru că nu există în această lume într-adevăr nici o mai mare fericire pentru o inimă milostivă, decît să afli, că Dumnezeul mare ascultă chiar rugăciunea unei fetiţe aproape încă minore!
        Şi că Tu, o Doamne, ai venit la noi, mi se pare de asemenea aproape aşa, de parcă Dumnezeul mare ar fi ascultat rugăciunea mea! Pentru că noi toţi am auzit de la mulţi, care au venit încoace, că în Nazaret şi împrejurimea acestuia un anume tîmplar Iisus înfăptuieşte vindecări chiar aşa de ieşit din comun de mari, ba chiar nemaiauzite la cei bolnavi, ba chiar face morţii iarăşi vii; orbii văd, cei pe deplin surzi îşi primesc cu desăvîrşire iarăşi auzul şi muţii limba iarăşi, cei ???pralitici??? şi infirmii ar deveni iarăşi drepţi şi întregi, - pe scurt, n-ar exista nicio boală, pe care n-ar vindeca-o imediat!
        La început am considerat aceasta o fabulă; dar cînd au venit mereu iarăşi oameni la noi, chiar şi asemenea oameni, care fuseseră vindecaţi miraculos de către Iisus, atunci începuserăm să credem, că acest lucru stă într-adevăr astfel.
        Atunci m-a cuprins o dragostea prea mare pentru acest om, căruia îi este aşa ceva posibil şi l-am rugat atunci zi de zi pe Dumnezeul drag într-un fel aşa de evlavios şi încrezător, precum mi-a fost numai întotdeauna posibil, că El să dorească să Te conducă la noi prin atotputernica Lui! Şi iată, Dumnezeu m-a auzit corect şi Te-a adus la noi!
        Cînd s-a spus, că ai fi venit, ah, asta este de nedescris, ce fericire am simţit atunci! O cu cît drag, dacă aş fi avut numai curajul, ţi-aş fi căzut pe grumaji! Dar eu am trebuit, din pricina părinţilor mei, fraţilor mei şi surorilor mele, să pun inimii mele un frîu puternic. Astăzi, însă, a venit timpul pentru mine chiar prea nedescris de fericit, să şed la Tine, învăţătorul şi Domnul, pe care îl iubesc peste toate măsurile, de cînd am auzit de la El primul cuvînt.
        Oh, acum eşti aici şi eu Te am pe Tine şi - o ce fericire de nedescris! - am voie să Te iubesc şi sunt iubită şi de Tine. Oh, acum se pare că nici înşişi cei mai desăvîrşiţi îngeri din cer nu sunt într-adevăr mai fericiţi, decît sunt eu acum! - Dar Tu nici nu ai voie acum să ne părăseşti vreodată; pentru că atunci ar trebui într-adevăr să mor din cauza a prea marii tristeţi!“
        Spun Eu: „Nu, nu, tu inima Mea! Pe tine veşnic niciodată nu te mai părăsesc şi îţi şi spun, că tu nici nu vei vedea, nici nu vei simţi moartea; Ingerii Mei te vor lua cîndva de pe această lume şi te vor aduce la Mine, Tatăl tău din veşnicie! Pentru că vezi, tu cea mai dragă a Mea Iara, către Acela către care tu te-ai rugat chiar aşa de inimos pentru venirea Mea încoace, Acela stă acum în persoana Mea la tine şi te iubeşte cu toată flacăra curat dumnezeiască a toate cerurile şi tu ai avut dreptate cînd ai spus, că eşti mai fericită, decît îngerii cei mai desăvîrşiţi a tuturor cerurilor! - Ridică-ţi ochii şi tu vei vedea, că este aşa, cum ţi-am spus-o acum!“

115. Iara vede cerul deschizîndu-se.

        Aici îşi ridică drăgălaşa Iara ochii ei frumoşi albaştri ca cerul în sus la ceruri şi se uită ca o transfigurată, plină de cea mai înaltă încîntare, în adîncimile cerului deschis ochilor ei. După o perioadă de timp destul de lungă începe ea de-abia, să bolborosească mai mult cu o voce ceresc curată şi blîndă, decît să vorbească în felul următor: „Ah, ah, ah, o, Tu Dumnezeule mare, prea sfînt! Ce încîntătoare lucruri nesfîrşit de nedescrise văd acum! Cerurile nesfîrşit de mari sunt pline de îngerii cei mai fericiţi! O cît de nemărginit de fericiţi trebuie să fie ei! Dar săraca Iara este totuşi mai fericită! Pentru că tronul veşnic în mijlocul mare al cerurilor nemărginit de largi, în jurul căruia îngenunchiază nenumărate legiuni de îngeri pe nori luminoşi ca soarele şi strigă neîncetat: ‘Sfînt este Acela, a cărui tron se află aici! O bucuraţi-vă, voi veşnicii, acuşi va săvîrşi El pe pămînt fapta mare niciodată de descris şi va veni şi va lua în posesie acest tron al măreţiei lui Dumnezeu!’, este gol; Acela, însă, care are dreptul veşnic de a şedea pe acesta, stă acum ca om aici la săracă Iara! Oh, de aceea lăudaţi-L şi slăviţi-L; pentru că a Lui este tronul veşnic a toată puterea şi măreţia dumnezeiască!“
        După aceste cuvinte, cade ea la pieptul Meu, după ce faţa ei fusese iarăşi toropită şi spune: „O Tu singur Sfînt mare! Respinge-mă pe mine Iara săracă şi slabă, ca de aceea să îndrăznesc să Te iubesc necontenit peste toate acestea, ce am văzut acum! Dar eu doară nu sunt de vină, că inima mea Te iubeşte necontenit tot mai mult!“
        Spun Eu: „Da, tu inimioara Mea, vezi, de aceea ţi-am arătat doară măreţia Mea şi împărăţia Mea, pentru că vreau, ca tu să Mă iubeşti încă tot mai mult şi mai mult! Iubeşte-Mă tu de aceea tare şi dă-ţi drumul; pentru că o asemenea iubire nu-ţi va aduce nici o pagubă!“
        Iara Mă îmbrăţişează apoi cu amîndouă mîinile şi Mă strînge la inima ei aşa de tare pe cît este posibil şi Eu le spun apoi acelora, care stau prin jur cu totul muţi de mirare: „Uităţi-vă aici şi luaţi-vă voi toţi un exemplu de la aceasta! Această fetiţă, de-abia de doisprezece ani, Îmi arată o dragoste, cum încă nu Mi s-a mai ivit aşa ceva în întregul Israel; dar cine Mă iubeşte aşa ca aceasta, aceluia îi voi da şi Eu, că va avea atunci din belşug, ce lumea încă n-a avut şi ce Israel n-a simţit şi n-a gustat niciodată!“
        După această scenă, care a durat aproape o oră, au venit slujitorii lui Ebahl şi au întrebat, dacă a venit momentul în care ei să servească cina.
        Spune Ebahl: „Dacă îi este pe plac Domnului nostru Iisus, atunci aduceţi cina!“
        Spun Eu: „Aduceţi, ce aveţi! Deoarece dragostea dăruieşte şi savureză şi Eu vreau să savurez, ceea ce am dat! Dar cel mai bun fel de mîncare este această fată mică; căci ea îmi dăruieşte Mie, ceea ce nu mi-a dat şi nu îmi va putea dărui toată veşnicia!“
        Atunci s-au retras slujitorii, pentru a aduce mîncărurile pregătite. Dar au făcut ochi îngrozitori de mari, atunci cînd au văzut că nu mai este nici urmă de mîncărurile lor pregătite, dar, în schimb, cămara era plină de mîncăruri bune şi rare şi era umplută cu cele mai bune fructe şi cu un vin nobil. Ei vin din nou şi povestesc cu hărnicie, ce s-a întîmplat în bucătărie, în timp ce ei vorbeau aici; şi ei au întrebat mai departe, dacă să aducă mîncarea proaspătă înăuntru sau dacă să se pună ei s-o fiarbă pe aceasta.
        Eu spun: „Ce se află în cămară aduceţi voi aici; căci astăzi sunteţi cu toţii oaspeţii Mei! Ucenicii Mei, cei doi eseeni şi fariseiilor li s-au adus deja mîncărurile voastre preparate. Nu îi deranjaţi, deoarece ei mai au lucruri importante de rezolvat în numele Meu, iar acest lucru le va ocupa puterile pînă la miezul nopţii.“ - După aceste cuvinte au mers slujitorii să aducă mîncarea cerească.
        Ebahl şi căpitanul însă spun bucuroşi: „Doamne, acum nu ne mai miră astfel de apariţii, deoarece noi înţelegem acum foarte bine, că Tu eşti Domnul şi ţie îţi sunt posibile toate lucrurile! Nouă ne mai rămîne doar o singură întrebare: ‘Prin ce, Doamne, am meritat noi o astfel de milă?’ Dar acum vin deja mîncărurile din ceruri! După cină vom vorbi mai departe despre aceasta!“
        Mîncărurile au fost aşezate pe masă, mulţumirile au fost rostite şi toţi se întind să mînînce la ordinul Meu. Şi căpitanul spune că nu a mai mîncat vreodată astfel de mîncăruri delicioase şi că niciodată nu a mai băut un vin atît de bun. Şi Iara a mea mănîncă cu poftă şi spune, că nici gura şi nici stomacul ei nu au fost atinse de astfel de bunătăţuri. Pe scurt, toţi nu pot să laude destul gustul bun al mîncărurilor şi încep cu voce tare să Mă laude, împreună cu Tatăl din ceruri.

116. Învăţăturile lui Iisus să devină bunuri folositoare tuturor.

        Eu însă le spun lor: „Bine acelora, care credeţi, că Fiul omului a plecat de la Tatăl din ceruri şi a venit pe acest pămînt, ca să îndrepte ceea ce a căzut şi să salveze ceea ce este prins! Dar feriţi-vă cu toţii bine, ca din tot ceea ce aţi văzut ca fiind nişte semne extraordinare de la Mine, să nu spuneţi cuiva vreo silabă; deoarece aceasta ar fi un rău provocat de două ori!
        Jumătate din cei care ar auzi aceasta, s-ar supăra şi nu numai că nu ar crede cele auzite, ci v-ar declara pe toţi ca fiind nişte nebuni şi, în cel mai bun caz, vă vor vorbi pe toţi de rău; deoarece un orb este cu mult mai periculos în furia sa, decît o mie din cei care văd! Cealaltă jumătate, însă, ar accepta spusele voastre şi, în sfîrşit, şi-ar prinde mîinile în acţiunile lor, aşa că nu ar mai fi capabili pentru nici o decizie liberă. Şi aceasta ar însemna moartea duhului din om!
        Dar învăţăturile pe care voi le-aţi auzit, spuneţi-le prieteniilor şi cunoştiinţelor voastre; deoarece cuvintele Mele sunt adevăruri veşnice, care îl pot elibera pe omul, care le acceptă şi se ţine în viaţă după acestea şi recunoaşte, că este un adevăr veşnic de la Dumnezeu, care este şi va fi tot timpul existenţa vieţii veşnice a omului, pe care el o poartă viu în sine.
        Dar, din păcate, vor exista mulţi, care nu vor auzi acest adevăr şi nu vor dori să-l accepte şi îl vor urmări, aşa de parcă acesta ar fi un adevărat duşman. Şi alţii vor ascunde adevărul în faţa celor măreţi ai pămîntului, aşa de parcă ar fi vorba de ciuma mortală. Dar cei care vor face aceasta, aceia nu vor avea parte de viaţă vesnică, ci porţia lor va fi moartea eternă!
        Cine iubeşte viaţa trupului şi care doreşte s-o reţină cu orice preţ, acela va pierde repede viaţa sufletului, după terminarea rapidă a vieţii trupului! Dar cine fuge de viaţa trupului, acela va cîştiga viaţă eternă a duhului! - Acest lucru să-l reţineţi! Dar care mai vrea să întrebe, acela să spună ce vrea să afle! Eu îi voi răspunde.“
        Spune căpitanul: „Doamne şi Învăţătorule, ce altceva am mai putea întreba!? Cine eşti Tu, ştim şi simţim! Ce trebuie să facem noi, ştim şi înţelegem şi necesitatea acestui lucru! Noi ştim şi simţim adînc în inima noastră, că la Tine este viaţa veşnică şi Tu o vei putea şi o vei dărui acelor oameni, care vor trăi după cuvintele Tale! Dar să ştim mai multe, nu ar fi folositor pentru noi oamenii şi aceasta cu atît mai mult, deoarece în numele Tău - cum mi-au spus ucenicii Tăi cu siguranţă - şi, cu credinţa vie, putem chiar să vindecăm bolnavii!
         Noi îţi datorăm pe veci mulţumiri pentru o astfel de milă neaşteptată şi noi te asigurăm, că Tu ţi-ai ridicat pe veci o statuie în inimile noastre pline de mulţumiri şi puterea iadului şi furtunile timpurilor nu o vor mai putea distruge! - şi aşa cred eu acum, ca noi, deoarece este deja destul de tîrziu în noapte, să mergem să ne odihnim. Dar eu nu insist la aceasta, cu toate că trebuie să mă duc să văd, ce fac soldaţii mei.“
        Spun Eu: „Stai liniştit! Căci acolo este ca şi ieri, totul în cea mai mare ordine! Eu vreau să rămîn în picioare pînă în miez de noapte; căci atunci voi vă veţi convinge, că a avut un rost statul nostru aici. Astăzi vor ajunge încă din Ierusalim călători, printre care se vor afla farisei şi cunoscători a scripturii şi noi vom avea puţină bătaie de cap cu ei.“
        Spune Ebahl: „Oh, aceasta este fatal; ei ar putea să stea acolo unde sunt! Astfel de oaspeţi sunt cei mai incomozi; deoarece unul dintre aceştia cere atîta atenţie ca şi alţi o stuă de străini, care îşi plătesc cazarea, în vreme ce aceştia vor ca totul să fie fără bani şi la sfîrşit nu sunt mulţumiţi cu nimic, mai ales atunci, cînd sunt trimişi de la templu cu treburi! Ah, Doamne, acum Tu nu mi-ai spus un lucru îmbucărător! - Ei, ei! Ce să pregătesc eu în privinţa lor?“
        Spun Eu: „Nu-ţi face griji! Cămara şi beciul sunt pline; pentru sute de călători sunt deja aranjate sute de paturi în casa ta şi de mai multe nu este nevoie. Ei au fost trimişi din Ierusalim din pricina Mea spre Nazaret; dar pentru că ei mă vor găsi aici, nu vor veni la Nazaret. Voi toţi veţi fi furioşi din pricina lor; dar ei vor primi adevărul deplin din partea Mea, că din această cauză vor părăsi încă mîine acest loc, plini de mînie şi supăraţi!“
        Spune Ebahl: „Atunci îl avem pe diavolul atîrnat de gît! Căci aceştia ne vor povesti în templu, aşa că pentru noi va fi rău şi ruşinos!“
        Spun  Eu: „Totul va fi rezolvat, ca aceştia să nu vorbească prea multe acasă!“ - La aceste cuvinte ale Mele, s-a instalat o pauză, în care toţi, care se aflau în acea odaie, au stat liniştiţi şi au fost doar preocupaţi în inimile lor.

117. Bolnavii vin la Ebahl. Oaspeţii din Ierusalim şi misiunea lor.
Ev. Matei 14, 35.
 
        Dar, după cîteva clipe s-a auzit gălăgie în faţa casei. S-au auzit voci de tot felul de limbi şi în acelaşi timp au început cîinii vecinului, care era un grec, să latre tare şi Ebahl a spus: „O vai de mine, acum cu siguranţă că au ajuns cei vestiţi!“
        Spun Eu: „Încă nu! Acceştia sunt bolnavi (Matei 14,35); dar nu va mai dura mult şi atunci vor ajunge aici cei vestiţi! Dar bolnavii să aştepte pînă mîine; căci pentru ziua de astăzi au fost destui vindecaţi. Dar du-te totuşi afară şi lasă-i pe toţi, care au ajuns aici, să fie duşi la adăposturi şi dă-le acelora, care sunt flămînzi şi însetaţi, ceva de mîncare şi de băut!“
        La aceste cuvinte ale Mele, se duce Ebahl cu servitorii săi, pe care i-a chemat, în curtea cea mare a casei sale şi acolo vede că este plină de bolnavi, printre care se află mulţi greci, romani şi egipteni. Toţi aceştia cereau să fie aduşi la Mine, ca Eu să-i însănătoşesc şi să-i vindec.
        Ebahl însă i-a cazat şi a ordonat, ca aceştia să fie serviţi, fiecare după necesităţile sale. După această treabă, s-a întors el iarăşi la noi în sală şi a spus: „Toată lauda Domnului! Aceştia sunt îngrijiţi pentru astăzi şi mi-au dat foarte puţin de lucru şi osteneală; dacă ar fi doar acele răutăţi din Ierusalim îngrijiţi într-o aşa măsură!“
        În vreme ce Ebahl, care a pus gărzi din cauza fariseilor şi a învăţaţilor, fantezia cu chiu şi cu vai în sine, a venit un sevitor în sală şi a adus vestea spre înspăimîntarea lui Ebahl, că cei aşteptaţi, au sosit într-adevăr. Ebahl a fugit afară, pentru a-i primi şi cele două femei ale sale şi fiicele mai în vîrstă, l-au urmat pe acesta, pentru a-l ajuta şi fiii lui Ebahl au făcut acelaşi lucru; doar draga Iara a rămas lîngă Mine.
        Căpitanul însă, care se afla lîngă Mina a spus: „Dacă aş fi în locul lui Ebahl, aş şti mult prea bine ce am de făcut! Eu aş ordona servitoriilor mei, să se ocupe cu duritate de aceştia! Şi ce ar putea să-i facă? Nu ar fi prima primire de acest fel, care li s-a acordat ici şi colo acestora! Eu aş face un mic proces cu ei! Şi dacă vor veni ei totuşi aici, atunci le voi face eu o farsă, ca să se cutremure trupul şi sufletul acestor oameni, aşa de parcă i-ar fi cuprins febra leprei! Eu îi voi întreba, la ordinul cui au avut ei voie să se apropie de locul, în care se află o garnizonă romană; eu le voi arăta că orice căpitan de loc are dreptul, să închidă pe fiecare, de oricare poziţie şi religie ar fi el şi dacă acesta nu va avea argumente bune, îl va putea pune chiar şi în faţa unei judecăţi nemiloase! Eu nu voi face acel lucru din urmă, dar o frică plină de panică le voi produce eu, aşa ca sudoarea de spaimă să curgă pînă la călcîiele lor!“
        Spun Eu: „Prietene, fă, ceea ce vrei, din partea Mea tu nu vei avea vreo barieră; dar dacă vrei să acţionez în slujba ta, atunci trebuie să ieşi afară şi să vorbeşti cu ei, în prezenţa unor oameni de-ai tăi!“
        Spune căpitanul: „Lasă, o Doamne, acest lucru minor în seama mea; căci legile şi dreptul meu îl cunosc şi înţeleg să îl folosesc!“
        După aceste cuvinte, îl strigă de îndată pe slujitorul său, care stă de pază în curtea principală. Acesta intră de grabă în sală şi îl roagă pe căpitan ca acesta să-i ordone.
        Căpitanul, însă, îi vorbeşte aşa: „Trimite tu repede fugarul în lagăr şi conducătorul de jos să-mi trimită fără vreo ezitare treizeci de oameni! Du-te!“ - Cu aceste cuvinte auzite, pleacă imediat paznicul din sală şi după zece minute intră în sală cei treizeci de oameni, cu conducătorul secund şi nu sunt observaţi de fariseii, care încă stau în curte şi se lasă slăviţi şi lăudaţi. Cunducătorul secund îl întreabă pe căpitan ce se întîmplă aici.
        Spune căpitanul: „Deocamdată nimic ieşit din comun! Aici este vorba, doar de a menţine respectul, pe care trebuie să-l aibă cei străini; şi dacă le este străină legea de lagăr a romanilor, atunci noi îi vom învăţa ca s-o ştie. De aceea, comportaţi-vă liniştit şi serios şi fiţi atenţi la toate semnele mele! Aşa să fie!“
        Imediat după aceste cuvinte deschide Ebahl larg uşile sălii şi aproximativ douăzeci de farisei şi cunoscători ai scripturii întră în aceasta. Se înţelege de la sine, că aceşti douăzeci mai aveau o mulţime de însoţitori şi aveau animale de povoară şi catîri, care trebuiau să-i ducă pe ei şi pe bagaje lor multe de călătorie; însoţitorii şi animalele şi tot bagajul trebuia îngrijit. Atunci cînd fariseii şi cunoscătorii scripturii se aflau cu totul în sală, s-au uitat cu atenţie la cei din sală şi l-au întrebat pe propietar, ce avea de căutat aici milităria romană.
        Spune Ebahl: „Probabil că a auzit că voi ajungeţi aici şi din această pricină au venit, pentru a vă aduce tot respectul.“
        Spune unul dintre farisei: „Acesta nu prea le stă în fire romanilor! Dar fie cum o fi, - noi suntem înfometaţi şi însetaţi, de aceea lasă să ni se aducă mîncare şi băutură!“
        Ebahl îşi pune imediat mîinile şi picioarele la treabă, care existau în afară de cele a lui Iaraa Mea  în aceasta casă şi doar în cîteva clipe este servită o masă mare.
        Fariseii îşi spală mîinile şi încep să se servească. În scurt timp, ei au mîncat totul şi au golit aproape şaizeci de pahare de vin. Vinul însă le dezleagă limbile şi ei întreabă tot felul de lucruri, spun de îndată motivul călătoriei lor şi se interesează de Mine spunînd aceste cuvinte: „Nu ştiţi nimic voi de un vagabond, care provine din Nazaret? Acest om, avînd, cred că, profesia unui dulgher, se ocupă cu vrăjitoria, răspîndeşte o nouă învăţătura dumnezeiască, însănătoşeşte bolnavii, stăpîneşte spiritele şi ridică poporul împotriva templului şi a împăratului. Din pricina lui ne aflăm noi în drum spre Nazaret, pentru a controla acolo stituaţia. Dar pentru că el umblă prin întreaga Galilee, poate că voi ştiţi totuşi lucruri mai amănunţite despre el!“

118. Scena între căpitan şi cei din templu.

        Aici se apropie căpitanul şi spune: „Bărbatul, despre care voi vă interesaţi, îl cunosc eu foarte bine şi îi cunosc faptele, chiar şi acelea, pe care El le-a desăvîrşit acum cîteva săptămîni în Kis, unde El, prin Duhul Său dumnezeiesc profetic i-a relevat judecătorului suprem Faustus, că dările imperiale şi alte comori din Pontus şi din Asia mică, au fost furate într-un fel josnic caravanei romane de predare, de unii dintre voi, iar prin aceasta a fost pus guvernatorul Cireniu într-o situaţie jenantă cît şi întreaga Galilee, da, chiar toată împărăţia evreiilor, a fost lăsată pradă pericolului.
        Numai tocmai acestui Iisus îi are de mulţumit prim guvernatorul, întreaga împărăţie a iudeiilor şi voi însivă, că mai trăiţi încă acum! Pentru că, dacă acei bani imperiali furaţi de cei asemenea vouă n-ar fi ieşit la iveală  prin Iisus, atunci ar fi fost jefuită ţara întreagă şi toate comorile din întreaga Iudee n-ar fi fost îndeajunse, de a ispăşi nelegiuirea comisă! Dar că asta s-a desfăşurat astfel bine şi tăcut pentru voi şi cei asemenea vouă în Ierusalim, precum în întreaga împărăţia a iudeilor, aceasta îi aveţi de mulţumit lui Iisus singur, proorocului cel mai mare şi cel mai înţelept şi cel mai puternic; şi aceasta este de aceea în cea mai mare măsură rău şi nechibzuit din partea voastră, dacă plecaţi afară, pentru a-l persecuta pe un om, căruia îi aveţi acum totul de mulţumit, viaţa şi existenţa voastră!
        Aceasta însă, ce voi tocmai afirmaţi, că mergeţi de aceea la Nazaret, pentru a-L prinde pe Iisus asemenea ca pe un cel mai mare criminal şi de a-L interoga, asta este El cel mai puţin! El nu aţîţă vreun un om, nici împotriva voastră şi mai puţin împotriva împărătului, căci altfel n-ar fi Cireniu prietenul Lui, fapt mie în secret într-un mod bine cunoscut! -
        Dar, acum, despre altceva, domnii mei ai templului! Voi veţi şti cumva totuşi, că aici, în Ghenizaret, se află de cîţiva ani continuu un lagăr militar roman; şi trebuie de aceea fiecare om, fără excepţie, de oricare rang ar fi el şi din oricare ţară ar veni el, să aibă la sine un document de călătorie de încredere şi  într-adevăr semnat de autorităţile romane, dacă vrea să treacă fără obiecţii de locul lagărului, cu pielea nevătămată. Eu vă cer de aceea cu atît mai mult, că aţi venit încoace pe timp de noapte, un asemenea document, fără care eu ca comandant şi căpetenie peste această localitate, precum şi peste această regiune întreagă, ar trebui să vă arestez, mîine să vă bicuiesc public şi să vă trimit în sfîrşit închişi înapoi la Ierusalim! Aveţi deci bunăvoinţa şi arătaţi-mi carnetele voastre necesare de călătorie!“
        Spune superiorul fariseilor: „Domnule, eu însumi sunt ca un superior din Ierusalim carnetul de călătorie viu pentru toţi şi noi n-avem nevoie de un altul! Pentru că, aşa de bine cum tu eşti un domn, sunt şi eu şi pot să călătoresc cu un privilegiu împărătesc în zi şi în noapte în întregul Isreal! Noi suntem unşi de Dumnezeu - şi vai aceluia, care şi-ar ridica mîinile asupra noastră!“
        Spune căpitanul: „Privilegiul împărătesc este valabil numai pentru localităţi fără lagăre militare; dar în localităţi, unde se află un lagăr militar deschis, nu are nici o valabilitate privilegiul împărătesc!“
        Spune superiorul: „Nouă nu ni s-a făcut cunoscut încă niciodată o asemenea lege şi astfel nici n-am putut s-o respectăm; pentru că aşa de proşti nu suntem, ca noi să dorim să nu ne înzestrăm cu toate lucrurile la o călătorie, care sunt necesare pentru securitatea noastră. Iar dacă este aici aşa ceva necesar, atunci şi trimtem de îndată mesageri la Ierusalim şi mîine pînă la ora asta poţi avea tu documentele de călătorie necesare în mîinile tale.“
        Spune căpitanul: „Nu este nevoie de aceasta; pentru că depinde de mine de a acorda încrederea afirmaţilor voastre, sau nu. Eu, însă, vă voi supraveghea sever; din moment ce observ ceva numai în cel mai neînsemnat mod, ce mi-ar fi suspect, atunci îmi şi sunteţi însă prozonierii mei în aceeaşi clipă! Pentru acum şi pentru atîta timp, cît vă veţi afla aici, primiţi o pază puternică, de care voi veţi fi atunci şi însoţiţi contra unei plăţi de o sută de monede de aur de zece pfeningi, pînă la graniţa acestei regiuni; dacă aţi avea însă documentele de călătorie necesare la voi, atunci aţi fi scutiţi de orice plată!“
        Spune superiorul: „Aceasta o va plăti domnul hanului pentru noi, deoarece noi n-avem voie niciodată să luăm bani cu noi pe o călătorie; pentru că pamîntul este al lui Dumnezeu şi noi suntem slujitorii Acestuia şi avem dreptul dat de la Dumnezeu, să numim al nostru tot pămîntul şi să recoltăm peste tot, unde nici n-am semănăt! Pentru că fiecare evreau ştie faptul, că toate, ce are el, este numai un lucru împrumutat lui de către noi, pe care îl putem totdeauna lau înapoi de la el. Din acest motiv foarte simplu, nici nu putem să venim ca străini pe undeva în întreg Israelul, ci numai ca domni şi singurii proprietari îndreptăţiţi de către Dumnezeu ai fiecărei case, fiecărui pămînt şi proprietate de pamînt şi a fiecărui ban şi alte comori; şi noi putem de aceea foarte bine să-i poruncim lui Ebahl, ca el să plăteasă cele o sută de monede pentru noi, pentru că le-a luat doară de pe proprietatea noastră funciară! Şi dacă n-ar face el aceasta, atunci le dăm altcuiva toate aceste prorietăţi ale lui, căruia nu-i va depinde de cele o sută de monede de zece pfeningi!“
        Pentru că acest lucru îl priveşte foarte îndeaproape pe Ebahl, de aceea îşi deschide el în sfîrşit totuşi gura şi spune: „Domnii mei, aici sunteţi voi puţin induşi în eroare! Pentru că, în primul rînd, este această localitate din străvechi timpuri o regiune liberă, de la care, în afară de Dumnezeu şi a împăratului, nici un om nu are ceva de revendicat, şi, în al doilea rînd, am luat eu această localitate prin căsătoria cu a doua soţie a mea, care este din naştere o femeie greacă şi a devenit de-abia prin mine o evreică, deoarece ea fusese singura fiică a acestei case şi astfel nu-mi aparţine mie toată această proprietate mare, ci soţiei mele a doua şi după ea fiicelor ei. Eu nu posed nimic prin urmare şi de aceea nici nu-mi poate fi luat nimic; şi cele o sută de monede trebuie voi înşivă să le plătiţi atunci! Dacă nu vreţi să mă credeţi în privinţa acestui fapt, atunci întrebaţi-l aici pe căpitan, care este singura mea autoritate, acesta v-o va confirma!“
        Spune imediat căpitanul: „Da, da, aşa este! Voi veţi plăti cele o sută de monezi de zece pfeningi de argint! Impotriva acestui lucru, nu ajută nici o rugăminte şi nici un protest mai departe; pentru că aici sunt eu singur acela, care are aici de poruncit şi de cerut!“
        Spune superiorul: „Dacă trimitem, însă, acum imediat un mesager la Ierusalim, care este un om care călăreşte bine, atunci va fi el aici pînă mîine către amiază, cu documentele necesare!“
        Spune căpitanul: „Asta e tot una! Pentru că acele o sută de monede trebuie să le plătiţi deja de aceea, că aţi venit încoace, fără un asemenea document necesar; de aceea, acum, nici o vorbă mai departe despre această treabă!“
        Spune superiorul: „Noi n-avem însă bani la noi; pentru că, dacă calătorim, nu purtăm niciodată bani la noi, pentru că o asemenea purtare este la noi lege! De unde să luăm acum bani?“
        Spune căpitanul: „Asta va fi totuşi grija mea! Unde se duce lipsă de bani, acolo intră în aplicare dreptul de zălog. Bagajele voastre, pe care, cum am băgat de seamă, le purtaţi în mare masă cu voi, vor avea într-adevăr valoarea celor o sută de monede!“
        Spune superiorul: „Valoarea o au ele într-adevăr de o mie de ori atîta; dar acestea sunt numai lucruri afieoresite lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-ar omorî  deodată pe acela, care ar pune mîna pe acestea! De aceea, nu vei avea tu voie să atingi asemenea lucruri şi mai puţin să le iei!“
        Spune căpitanul: „Nu va fi aşa de rău! Noi vom încerca, dacă stau lucrurile într-adevăr aşa de periculos cu bagajele voastre afeorisite lui Dumnezeu!“
        Strigă toţi fariseii: „Nu, nu, nu! Noi vom strînge într-adevăr încă cele o sută de monede; pentru că oamenii noştri poartă într-adevăr bani cu ei!“
        Aici merge un fariseu afară şi aduce într-un săculeţ cele o sută de monede şi i le înmînează căpitanului şi căpitanul îi dă săculeţul conducătorului său adjunct; acesta trebuie să numere banii. După ce cifra este corectă, îi porunceşte căpitanul adjunctului său, de a pune banii în casa de bani a păcătoşilor săraci, ceea ce şi îndeplineşte adjunctul de îndată.
        Superiorul spune însă: „Asta este aici un obicei straniu, de a pune banii sfinţiţi în casa de bani a păcătoşilor săraci, pentru că noi suntem totuşi slujitorii lui Dumnezeu! Nu ştii tu oare, că acela, care îl jigneşte pe un slujitor al lui Dumnezeu, îl jigneşte şi pe Dumnezeu?“
        Spune căpitanul: „Ce mă interesează pe mine Dumnezeul vostru!? Eu sunt roman şi ştiu ce ştiu şi ce cred! Dumnezeul vostru însă, căruia îi slujiţi voi acum, nu este şi nu va fi niciodată Dumnezeul meu! Pentru mine sunteţi în consecinţă cei mai mari păcătoşi banii voştri afeorisiţi Dumnezeului vostru îşi au prin urmare locul în casa de bani a păcătoşilor săraci! - Înţelegeţi voi aceasta?“
        Spune superiorul: „Da, domnule, noi înţelegem şi pricepem aceasta, că avem de-a face cu un păgîn convins, care aşa, ca şi toţi romanii convinşi, ne dispreţuieşte atît de adînc pe cît este posibil, împreună cu învăţătura noastră despre Dumnezeu!“
        Spune căpitanul: „Nu aşa de adînc, pe cît sunteţi voi de părere; pentru că şi noi recunoaştem dogmele vechi iudaice; numai doctrinele voastre noi, necredinţa voastră proprie şi înşelăciunile voastre de tot felul strigătoare la cer, le dispreţuim de trei ori mai rău, decît dispreţuim moartea însăşi. Pentru că, la voi, nu mai este într-adevăr nici o urmă de vechile dogme iudaice; vouă v-a rămas doar numele. Dar unde sunt faptele alese ale acelora, de la care vă trageţi voi şi care au dat învăţătura şi legile înţelepte? Eu ştiu destul de bine, cum au arătat lucrurile cîndva cu chivotul vostru al legii. Cum arată încă lucrurile acum? Unde e Duhul lui Dumnezeu care pluteşte peste el?“
        Spune superiorul: „Toate acestea sunt încă aşa, cum fuseseră în timpurile lui Aaron!“
        Spune căpitanul: „Sau cum altcumva! Ascultaţi!Eu însumi am fost încă cu abia trei ani în urmă în aşa numita sfînta sfintelor a voastră şi anume contra plăţii de şaptesute de arginţi. Ce am văzut şi am mirosat însă acolo? O ladă de bronz pe un postativ, din a cărui mijloc ardea o flacără de petrol destul de vie, a cărui miros puţin cam dezgustător, nu afecta nasul meu tocmai în modul cel mai plăcut! Conţinuturile în cauză a aşa numitului chivot al legii erau desigur mult mai noi decît Moise şi Aaron şi buzunarul meu fusese după aceea foarte trist, că îl aerisisem chiar aşa de puternic din cauza prostiei şi înşelăciunii voastre! Cu mine nu mai vorbiţi nici o silabă despre acest lucru; pentru că eu sunt unul, care ghicesc foarte temeinic înşelăciunea voastră! Să ştiţi, dacă aş fi împărat cu cunoştinţa mea de acum, atunci aş trece mîine prin foc şi sabie întregul templu! Norocul vostru, că nu sunt tocmai împărat; dar ce nu vă face împăratul, această v-o va face succesorul său!“
        Spune superiorul: „Domnule, dacă tu şti aceasta, atunci te rog eu ca să nu spui vreo vorbă, din pricina poporului; căci dacă aceasta ar auzi poporul, atunci ne putem aştepta cu siguranţă la vreo revoltă!“
        Spune căpitanul: „Nu trebuie să vă temeţi! Deoarece acest amănunt mic îl ştie aproape fiecare cetăţean din Galilea şi totuşi nu poate fi vorba nici pe departe de vreo revoltă! Deoarece pentru acest lucru sunt romanii atît de puternici, pentru a înăbuşi orice revoltă deja din rădăcină!“
        Spune superiorul: „Deci stăpînule, noi am plătit şi prin urmare suntem chit; să lăsăm deoparte acest lucru! Dar dacă tu şti lucruri mai amănunţite de vestitul magician Iisus, atunci binevoieşte să ne spui cum stau lucrurile în jurul faptelor şi a învăţăturilor sale îndoielnice, ca noi să putem raporta ceva celor din templu!“
        Spune căpitanul: „Eu am mai spus o dată, că îl cunosc foarte bine şi că de mult l-aş fi închis, dacă mi s-ar fi părut ceva doar puţin asemănător cu o rebeliune; dar eu sunt convins în cea mai dreaptă linie de contrariul şi prin urmare eu vă pot da doar cea mai bună mărturie despre El. Dacă voi aţi fi ca El, atunci Ierusalimul ar fi prima şi veşnica cetate a lui Dumnezeu pentru toate timpurile şi spiritul lui Dumnezeu ar pluti peste ţară aşa cum s-a petrecut pe vremea lui Aaron! Dar voi sunteţi contrariul faţa de El şi de aceea nu va mai ţine mult oraşul şi templul vostru! Acest lucru să le spuneţi colegilor voştri, ca ei să poată afla, pe ce teren de nisip este construit oraşul şi templul lor! - Mîine însă veţi afla mai multe cu proprii voştri ochi şi cu proprile voastre urechi şi de aceea binevoiţi să vă odihniţi un timp!“
        Spune superiorul: „Noi rămînem aici la masă; deoarece cuvintele tale însemnate ne-au răpit pentru multe zile somnul!“ cine se poate odihni, acela să se odihnească; eu însă, cu siguranţă voi rămîne treaz trezuţ! - Acolo, în colţul mesei, se află un oaspete cu o fată!? Cine este acela? Trebuie să ne sinchisim de el, sau este el un prinzonier de-al tău împreună cu acea fată? Nu are el ca şi noi documentele de călătorie la el?“
        Spune căpitanul: „În privinţa lui, voi nu trebuie să vă bateţi capul; acela se află sub protecţia mea! Mîine însă, sper, că voi îl  veţi cunoaşte mai îndeaproape.“

119. Puterea dragostei.

        După aceste cuvinte nu mai întreabă vreun fariseu ceva.
        Eu însă mă ridic după aceea, îl salut pe căpitan, care mi-a întors salutul cu cea mai mare căldură şi suflet şi m-a condus pe Mine şi pe Iara, în prezenţa lui Ebahl şi a femeiilor acestuia şi cu ceilalţi copii într-o altă odaie, unde s-a pregătit pentru Mine un culcuş bun pentru noapte.
        Eu însă îi spun aceste cuvinte căpitanului: „Dacă vreţi să staţi toată noaptea la Mine, atunci rămîneţi; dar dacă vreţi să vă odihniţi, atunci puteţi voi face şi aceasta! Dar dacă voi rămîneţi, atunci nu vă va lipsi dimineaţa somnul vostru necesar. - Dar tu ca fiind un adevărat prieten ai negociat foarte bine cu acei farisei; ei sunt acum înspăimîntaţi şi sunt curioşi cu mare nerăbdare vor număra pietricelele ceasului lor şi de abia vor putea aştepta ziua următoare!
        A fost bine, că ucenicii Mei, care încă îi mai învăţă pe cei doi eseeni şi pe acei farisei, pe care aproape că au reuşit să-i aducă de partea lor, nu au venit în sală la acea gălăgie mare! Căci aceasta ar fi fost o zarvă înainte de vreme! Dar - aşa am vrut Eu şi de aceea nici nu s-a putut întîmpla altfel! - Dar ce voi face Eu cu draga Mea Iara? Această fetiţă nu mă mai părăseşte!“
        Spune micuţa: „Doamne, atîta timp cît Tu stai în casa noastră, nu va pleca Iara de lîngă Tine; şi dacă ar fi posibil ca Tu să mori, atunci va muri şi Iara cu Tine! Dar dacă Tu vrei să pleci din casa noastră şi Iara nu te va putea însoţi, atunci va suspina acasă şi îl va ruga pe Tatăl în inima Ta, ca El să te conducă din nou la ea; căci fără Tine nu mai poate Iara să trăiască!“
        Spun Eu: „Vedeţi, acesta este exemplul drept, cum trebuie Dumnezeu iubit, pentru a fi la rîndul său iubit de Dumnezeu în aceeaşi măsură! Dragostea lui Dumnezeu cuprinde într-adevăr totul şi în aceasta în veci nu se va găsi furie sau răzbunare; dar este totuşi o mare diferenţă cum un om este iubit de Dumnezeu. Atîta vreme cît trăieşte şi respiră un om, este o dovadă, că Dumnezeu îi dăruieşte prin dragostea Sa viaţa, căci altfel acesta de mult ar fi fost mort.
        Dar cine îl iubeşte pe Dumnezeu aşa cum îl iubeşte această micuţă, acela îl obligă pe Dumnezeu, ca El să vină la acesta şi să locuiască în inima sa dragă de om! Şi Dumnezeu vine şi ia prin Duhul Său loc în inima plină din dragoste pentru Dumnezeu; şi un astfel de om are viaţa veşnică şi de nepierit şi prin aceasta este una cu Dumnezeu!
        Nu fiecărui om este dat să iubească cu atîta măreţie pe Dumnezeu, aşa cum este acum cazul la draga Mea Iara; dar totuşi poate un om să-L iubescă pe Dumnezeu din toate puterile sale şi Dumnezeu va umple din această pricină inima acestuia cu Duhul Său şi cu milostivirea Sa şi pe veci nu-l va mai lăsa să cadă în prapastia adîncă a pieirii. Dacă acesta se împiedică, atunci el va fi ajutat tot timpul şi viaţa eternă va fi în el şi va rămîne acolo pe veci.
        Şi acum, draga Mea Iara, pentru că Mă iubeşti tu aşa de mult, trebuie să ne povesteşti acum o mică poveste; căci Eu ştiu, că tu eşti bine dotată cu tot felul de mici povestiri!“
        Spune Iara, zîmbind dragăstos şi copilăreşte: „O Doamne, doar cu aceasta să mă scuteşti! Căci aceasta nu s-ar potrivi prea bine de partea Ta nemărginită şi cît se poate de înţeleaptă!“
        Spun Eu: „Nu, nu, draga Mea Iara, acest lucru nu trebuie să te deruteze; căci cea mai mare indulgenţă poţi tu s-o aştepţi pe veci doar de la Mine! Deoarece iată, Eu înţeleg tot timpul plînsul celor mici, dar să nu mai vorbim de limba lor! Tu ai cîteodată vise cît se poate de ciudate, - vino şi povesteşte-Mi un astfel de vis!“

120. Visele Jareih despre răstignirea şi învirea Domnului.

        Spune Iara: „Deci, aceasta aş putea eu să povestesc; dar, de obicei, visele mele sunt înspăimîntătoare şi îmi arată oamenii lumii în cea mai cruntă stare a lor şi în locul lor, văd doar diavoli! Şi aşa nu de mult timp am avut eu un astfel de vis! Am văzut un om minunat, care, o Doamne, se asemăna cu Tine. Pe acest om l-am văzut legat cu frînghii, la fel ca şi pe un infractor.
        Eu i-am întrebat pe cei care îl urmau şi plîngeau, ce faptă a putut comite acest om minunat, că oamenii acestei lumi se comportă aşa de urît cu el. Şi cei care plîngeau îmi spuneau toţi acelaşi lucru: ‘El a fost un binefăcător măreţ al omenirii. Niciodată nu a comis o nedreptate şi cel mai luminat adevăr a fost miere groasă din gura sa. Fariseilor dornici de putere le-a spus prea multe adevăruri şi ei l-au pedepsit la moarte prin crucificare, deoarece de partea lor se află slabul guvernator roman. Ei îl cunduc acum la locul ispăşirii; vino şi uită-te, ce răsplată primeşte cel mai mare prieten al oamenilor de la oamenii răi şi cît se poate egoişti!’
        Şi eu am mers împreună cu cei care plîngeau pe un deal mic şi l-am văzut pe omul cinstit, care era plin de sînge din cauza bătăilor şi a înpunsăturilor şi pe cap purta spre chinul său mai mare, o coroană de spini şi pe lîngă toate acesta, îşi purta crucea cea grea. In locul pedepsei a fost dezbrăcat şi aruncat ca un animal fără milă pe cruce, au fost luate mai multe cuie ascuţite şi cu ciocane mari acestea au fost bătute prin mîinile şi picioarele acelui om şi prin aceasta el a fost prins într-un fel îngrozitor pe crucea aceea! - O Doamne, aceasta a fost o privelişte înspăimîntătoare! Cînd mă gîndesc la acest vis, mă trec pur şi simplu toţi fiorii! - În sfîrşit, a fost ridicată crucea şi a fost aşezată într-o groapă pregătită şi a fost prinsă ca să rămînă în loc.
        Dar cel mai minunat lucru a fost totuşi, că acest om peste măsură de corect, nu a scos nici un sunet de durere, nici chiar la cele mai îngrozitoare chinuri, în vreme ce alţi doi, care nu au fost nici pe departe aşa de chinuiţi, strigau şi urlau cît se poate de tare!
        Atunci eu m-am trezit şi am tremurat cu întreg corpul. Doamne, un astfel de vis nu este o glumă pentru o inimă omenească blîndă de fată, aşa cum este a mea! Eu l-am rugat imediat pe Tatăl din ceruri, ca acesta să nu-mi mai trimită aşa vise grele şi chinuitoare; şi iată, pînă în prezent nu a mai trebuit să mă chinui cu astfel de vise! Tatăl meu îmi spunea mereu, că visele sunt imagini goale şi sunt pricinuite din cauza sîngelui îngroşat. Poate fi! Dacă aş avea sîngele gros, atunci ar trebui să fiu mai greoaie, decît sunt acum; dar, în rest, sunt o fată harnică şi plină de viaţă, - cum pot avea atunci sîngele greu şi leneş?“
        Spun Eu, care am devenit puţin încruntat la această povestire: „Nu, nu draga Mea Iara, tu ai un sînge cît se poate de uşor; dar visul tău este de o mare însemnătate! - Dar, acum, să nu mai vorbim nimic despre aceasta, timpul te va putea învăţa multe; dar fericită eşti tu pentru că ai văzut acestea în vis! Doar puţin profeţi au avut privilegiul, să vadă aceasta în faţa chipurilor lor.
        Multe sunt însă tăinuite pentru oamenii pămîntului. Marele ‘De ce’ îl vor afla doar în lumea de apoi! - Dar acum povesteşte-Mi visul, pe care tu l-ai visat tot cu acel om după trei zile!“
        Spune Iara: „Oh, pe acesta îl povestesc cu mult mai mult drag; căci este de mii de ori mai îmbucurător! M-am  aflat devreme dimineaţa, după cum vedeam, într-o grădină frumoasă, de unde puteam vedea din păcate cu uşurinţă locul amintit mai sus al pedepsei. O astfel de privelişte, m-a umplut imediat cu mare groază, că am început din această pricină să mă rog în vis, din cauza, ca Tatăl să mă scutească cu astfel de imagini; căci încă am văzut la locul pedepsei cele trei cruci stînd drepte.
        Dar imediat a venit un tînăr minunat la mine şi a început să mă consoleze şi să mă întărească cu cuvintele acestea, pe care eu le-am reţinut cu atenţie: ‘Nu te speria tu suflet blînd şi pur! Ceea ce tu ai văzut acum trei zile, a trebuit să se întîmple după decizia lui Dumnezeu, căci altfel nu ar fi putut deveni vreodată un om fericit şi nu ar fi ajuns spre contemplarea lui Dumnezeu. Acela care a fost răstignit, a fost Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a aflat în El. Dar acum, după trei zile, va învia acest Fiu al lui Dumnezeu din propria Sa putere de la moartea cărnii Sale şi va domni de acum înainte peste tot universul şi împărăţia şi domnia Sa nu va mai avea în veci vreun sfîrşit; şi în faţa numelui Său, se vor închina toate forţele şi puterile şi cele care nu se vor închina, pe acelea El le va stîrpi. Dar mai încă o clipă pînă la fericirea cea mare, de aceea fi atentă la piatra funerară cea mare!’
        Atunci cînd tînărul a treminat să spună aceste cuvinte, iată, deodată s-a ridicat de la sine piatra funerară  cea mare şi din mormînt a ieşit viu şi totuşi nobil tot acel bărbat, pe care eu l-am văzut cu trei zile în urmă cum a fost răstignit. Eu am văzut chiar rănile de pe mîini şi picioare şi nici o clipă nu m-am îndoit, că el era acela.
        Şi bărbatul a venit la mine şi mi-a spus cu o voce minunată: ‘Ceea ce tu ai văzut acum în vis, a fost doar o imagine a ceea ce se va întîmpla într-o vreeme apropiată; pe Mine mă vei mai vedea însă în realitate şi după învierea Mea de mai multe ori!’ - După ce am auzit aceste cuvinte, m-am trezit şi m-am gîndit mult la acestea. Dar pînă acum nu prea am văzut vreun bărbat în afară de Tine care să se asemene cu acela din vis!“
        Spun Eu: „Poate că Eu sunt acela? - Dar acum să nu mai vorbim de aceasta, ci despre ziua următoare!“

121. Convorbirea între căpitanul Julius şi Domnul despre răutatea celor din templu.

        (Domnul:) „Fariseii, care din cauza Mea au venit din Ierusalim pînă aici şi care l-au adus la disperare pe prietenul nostru, îmi vor spune mîine lucruri dure, atunci cînd ei Mă vor recunoaşte. Eu însă le voi da pentru prima oară vin limpede ca să guste, aceasta înseamnă, Eu le voi spune mîine pentru prima oară adevărul deplin în faţă.
        Bolnavii care se află aici şi care vor mai veni, aceia să nu facă nimic altceva decît să se atingă de tivul îmbrăcăminţii Mele - şi atunci ei se vor însănătoşi. Ucenicii Mei să mănînce mîncarea de dimineaţă cu mîinile nespălate şi acest lucru va fi îndeajuns, pentru a le atrage atenţia acestor farisei şi cunoscători ai scrisului. După aceasta ei vor începe cu binecunoscutele lor întrebări capcană şi Eu le voi da răspunsuri, care li se vor părea cu mult mai acre decît oţetul şi veninul, o cunoscută băutură, cu care ei le potolesc setea săracilor păcătoşi. - Dar acum să petrecem cele cîteva ore pînă dimineaţa în linişte.
        Ucenicii Mei s-au pus şi ei să se odihnească împreună cu cei doi eseeni, cu fariseii şi cu cunoscători ai scripturii, iar ei au făcut un lucru bun; deoarece ei i-au cîştigat pe aceştia pentru Mine. Doi farisei tineri însă, Pilah şi Ahab, primul din Kis şi ultimul din Jesaira, ambi fiind vorbitori principali şi oameni inteligenţi şi breji, se numără deja de mai multă vreme printre ucenicii Mei. Aceştia, care au ajuns aici de abia ieri dimineaţă, s-au alăturat de îndată uceniciilor Mei şi i-au ajutat la lucrarea de convertire a uceniciilor Mei; căci ucenicii Mei, toţi fiind pescari în afară de trei, au limbi încă prea puţin experimentate şi de aceea îi ajută foarte mult cei doi farisei tineri.
        Du-te tu, Ebahl, însă la ucenicii Mei şi spune-le, ca mîine să mănîne de dimineaţă pîinea cu mîinile nespălate şi acei farisei şi cunoscători ai scripturii, care au fost convertiţi aici, împreună cu cei doi eseeni să stea între timp în aşa fel ca ei să nu fie văzuţi, pînă cînd cei din Ierusalim vor pleca de aici; de abia atunci ei să vină şi Eu îi voi binecuvînta. Dacă atunci ei vor să schimbe hainele şi să rămînă alături de Mine, sau dacă ei doresc să fie în faţa oamenilor tot aceiaşi, ce au fost pînă acum, atunci le sunt ambele posibilităţi deschise. Du-te şi spune acest lucru uceniciilor şi celorlalţi, - tu şti cui!“ - Ebahl se duce şi face totul exact aşa, cum Eu i-am poruncit. Şi toţi sunt bucuroşi la această ştire şi promit, că vor înfăptui totul amănunţit, aşa cum Eu le-am transmis.
        Ebahl se întoarce de îndată înapoi şi ne povesteşte primirea bună a spuselor Mele, pe care Eu l-am trimis să le transmită. Toţi se bucură din această pricină şi căpitanul spune aceste cuvinte: „Eu mă bucur fără răutate pentru ziua de mîine; dar eu mai spun, din cauza visului neobişnuit a lui Iara cea dragă, că nu voi glumi în vreun fel cu aceşti oameni. Cînd ei vor întrece măsura, voi ordona ca ei să fie pedepsiţi, aşa ca să le curgă sîngele în şiruri late pe spate în jos! Căci lovituri de cuvinte sunt prea blînde pentru astfel de monştri şi îi aţîţă şi mai mult spre răzbunare; dar o pedepsire pe viaţă şi pe moarte, le va frîna hărnicia lor răutăcioasă. Nu este sigur că eu voi face aceasta; dar nici nu este nesigur că n-o voi face!
        Ar fi foarte uşor posibil, că aceşti derbedei şi ajutoarele lor din Ierusalim, să comită exact acelaşi lucru cu Tine, o Doamne şi Prietene, ceea ce s-a întîmplat în visul acestei fetiţe mici! Eu spun, o mică rază de posibilitate şi pe lîngă aceasta slabul şi afemeiatul guvernator Pontius Pilatus - şi pe Tine te vor răstigni pe cruce, fără vreun pardon!
        Da, dacă aş fi eu guvernator de Ierusalim, atunci să încerce doar unul, să pună mîna pe Tine! Pe acela l-aş atîrna de zece ori pe cruce şi la ultima oară, voi ordona ca acestuia să i se rupă picioarele! Dar, din păcate sunt postat aici şi nu te-aş putea ajuta şi nici prietenii Tăi Corneliu şi Cireniu; de aceea trebuie înfricoşaţi aceşti oameni de la început, ca să le piară curajul şi să nu îndrăznească cumva să se atingă cu labele murdare de oameni dumnezeieşti, aşa cum eşti Tu unul!
        O aşteptaţi, voi zdrenţelor, ziua de mîine va fi pentru voi una foarte caldă, ca voi, în loc de sudoare, să emanaţi sînge! După ce aceşti derbedei vor primi cîteva lecţii crunte, atunci aproape că aş pune la bătaie jumătate din împărăţia romană, că ei se vor mai domoli - cel puţin în gîndurile lor cele mai crunte -; dar pielea lor veche şi rea trebuie mai întîi foarte bine prelucrată! Dixi (eu am vorbit)!“
        Spun Eu: „Tu poţi face ce doreşti şi Eu nu îţi voi spune: să nu faci aceasta! Căci tu eşti unul dintre cei mai înţelepţi prieteni ai Mei, pe care i-am întîlnit Eu. Tu ai într-adevăr în toate cuvintele şi faptele tale un tact corespunzător; dar Eu îţi spun, că toate acestea nu te vor ajuta la această specie rea, ci îi va face şi mai răi decît sunt şi cu mult mai vicleni. Căci cei care aparţin o dată lui Satana, aceia sunt într-u totul şi din cînd în cînd se pot îndrepta doar cu bătaia cuvintelor, aşa cum au făcut aceasta ucenicii Mei şi cum s-a întîmplat în Nazaret, unde superiorul cu toţi fariseii s-au convertit la învăţătura Mea. Dar peste tot nu merge aceasta şi în felul tău cu atît mai puţin! Deoarece un drac tu îl poţi izgoni cu un toiag, dar în locul acelui intră zece alţii, care unul dintre aceştia este cu mult mai rău decît cel dintîi.“
        Spune căpitanul: „Atît de adevărat, cît pe mine mă cheamă Julius, nu voi pune pe spinarea nici unuia biciul sau toiagul, decît dacă voi fi împins la cea mai mare disperare; dar dacă voi fi împins, atunci vai de acei derbedei!“
        Spun Eu: „Aici ai din nou dreptate! Răbdarea trebuie întinsă cît se poate de mult şi de departe; dar cînd s-a ajuns la limita exterioară, atunci, fără a mai avertiza trebuie lovit cu toate tunetele şi fulgerele, căci altfel va veni ideea păcătoşilor, că se glumeşte şi se joacă cu ei ca şi cu copiii cei mici!“
        Spune căpitanul Julius: „Aşa cum sunt eu! Pînă cînd eu pedepsesc pe cineva, este nevoie de multă vreme; dar dacă mă obligă unul, care nu vrea să se îndrepte în vreun fel, atunci acesta va reţine foarte bine, cînd este pedepsit de mine! - Dar acum cred eu, că noi ar mai trebui să ne odihnim cîteva ore; căci începe deja să se crape de ziuă!“
        Spun Eu: „Da să facem aceasta aici, fiecare pe locul său!“
        După aceea este linişte şi peste fiecare pereche de ochi se lasă un somn scurt dar dulce ca mierea. Şi după ce toată lumea se trezeşte, este fiecare atît de întărit, aşa de parcă ar fi dormit toată noaptea într-un pat comod, odihnindu-se bine şi visînd frumos.

122. Vindecarea cea mare a Domnului prin atingerea hainelor Sale
Ev. Matei. 14, 36

        Toţi se miră de un astfel de somn întăritor, în vreme ce soarele începe să răsară din spatele vîrfurilor ale munţilor imenşi. Ebahl trimite de îndată pe femeile sale, ca acestea să se ocupe de un mic dejun proaspăt şi binegătit; şi femeile cu ficele mai în vîrstă merg de îndată şi prepară o mîncare de dimineaţă bună şi îmbelşugată, deoarece acest lucru îl putea înfăptui foarte uşor, din pricina faptului că toate cămările erau umplute pînă la refuz.
        Fariseii şi-au ocupat masa în sala de mese, aşa că nimeni nu a mai putut avea vreun loc la masa lor; şi Ebahl a ordonat ca acestora să li se servească de îndată masa, constînd din pîine, vin, cîţiva peşti prăjiţi şi miere. Cînd aceştia au terminat mîncarea, de abia atunci a ordonat Ebahl să se pregătească cealaltă masă mare, care era pentru Mine, ucenicii Mei, pentru căpitan şi pentru Ebahl şi femeile sale şi copiii săi.
        Dar înainte ca Eu să păşesc în sală, i-am spus lui Ebahl ca să le transmită tuturor bolnavilor care Mă aşteptau să intre în cămara oaspeţilor şi să-mi atingă poalele hainelor şi ei se vor însănătoşi prin aceasta pe loc. - Ebahl a mers şi a făcut ce i-am spus.
        Şi Eu am intrat după aceasta cu căpitanul, ucenicii Mei şi cu micuţa Iara, care nu se îndepărta nici un pas de lîngă Mine, în sala mare de mese şi m-am aşezat la masă, fără ca Eu să mă fi uitat în direcţia fariseiilor sau să-i fi salutat, ceea ce pentru ei era exterm de important.
        Cînd Eu, căpitanul şi ucenicii Mei ne aflam deja la masă, au intrat aproape două sute de bolnavi în sală şi m-au rugat, ca Eu să le îngădui ca să-mi atingă poala hainei Mele. Şi Eu le-am permis să facă aceasta, în vreme ce Eu, ucenicii Mei şi ceilalţi mîncam micul dejun. Aşa s-a înghesuit totul ce a fost bolnav în jurul Meu şi a atins poala exterioară a hanei
Mele; şi toţi care au atins-o, s-au însănătoşit. (Matei 14, 36)
        Dar în spatele unor bolnavi, s-au postat cîţiva farisei şi cărturari invidioşi le-au spus acestora în şoaptă: „Nu atingeţi hainele acestui nazarinean, pe care noi îl cunoaştem deja şi voi tot o să vă însănătoşiţi!“- şi cei care s-au lăsat învăţaţi de farisei şi nu au atins poalele hainei Mele, aceia au rămas bolnavi.
        Dar cei care au observat aceasta, au venit la Mine şi M-au rugat, dacă ei au voie să atingă haina Mea. Eu însă le-am interzis aceasta şi le-am spus aceste cuvinte: „Pentru Mine sau pentru acei farisei aţi călătorit voi pînă aici, cei care v-au convins, să nu atingeţi poalele hainei Mele? Cei pe care voi i-aţi crezut, aceia să vă ajute; de aceea mergeţi la ei!“
        Aceste cuvinte le-au auzit cu uşurinţă fariseii şi au devenit roşii de furie. Ei au venit de aceea imediat la Mine şi superiorul lor mi-a vorbit aceste cuvinte: „Tu eşti acela, din pricina căruia am călătorit noi din Ierusalim spre Nazaret?“
        Eu nu îi răspund superiorului la această întrebare, doar căpitanul, care se afla în apropierea Mea - aceasta înseamnă în partea dreapta a Mea - la masă, a spus cu o voce fulgerătoare: „Da, El este şi voi nenorociţilor în veci nu veţi fi demni să priviţi chipul Său! De ce i-aţi convins pe aceşti săraci, să nu atingă hainele Lui, ca să se însănătoşească şi ei ca ceilalţi? Voi, cîini nenorociţi, nu ştiţi pe această lume într-adevăr nimic altceva, decît să-i faceţi pe oameni nefericiţi, oriunde se iveşte cea mai mică ocazie?!“
        Aici i-am făcut semn căpitanului, ca acesta să se controleze puţin, căci altfel vor fi scene neplăcute.
        Şi căpitanul se potoleşte puţin, dar îi porunceşte cu stricteţe superiorului, ca acesta să-i spună motivul adevărat, de ce el a reţinuţ cîţiva bolnavi, să nu atingă hainele Învăţătorului, ca ei să se însănătoşească ca şi ceilalţi.
        Atunci începe superiorul să vorbească puţin jenat: „Noi am vrut doar să fim ferm convinşi, dacă doar aceia se vor însănătoşi, care i-au atins hainele. Noi însă ne-am convins acum, că doar aceia s-au vindecat, care au atins hainele Învăţătorului şi noi nu le mai punem nimic în cale, ca să facă ceea, ce este spre binele lor.“
        La aceasta se ridică în picioare cei care încă sunt bolnavi şi spun: „Oh, dacă noi nu am fi aşa de bolnavi, nenorociţi şi slăbiţi, atunci v-am da răsplata vouă pentru încercarea voastră, pe care nu aţi uita-o o eternitate, prin care aţi vrut să vedeţi dacă ne vindecăm şi fără atingerea hainelor Vindecătorului; dar: ‘amînat nu înseamnă anulat’! Noi ne vom însănătoşi o dată prin puterea lui Dumnezeu şi ne vom mai întîlni pe undeva; dar atunci să fiţi atenţi, ca nu cumva să daţi ochii cu noi!“
        Eu însă le spun bolnavilor: „Departe să fie răzbunarea de inimile voastre! Dacă vreţi ca Eu să vă vindec, atunci alungaţi toată furia şi răzbunarea din inimile voastre!“
        La aceasta spun cei care încă sunt bolnavi: „Învăţătorule, de dragul Tău noi facem totul, ce ceri Tu de la noi; dar acum eliberază-ne şi pe noi, cei ce suntem proşti, de chinurile noastre!“
        Spun Eu: „Atunci veniţi şi atingeţi poalele hainei Mele!“
        Aici au mers cei, care încă erau bolnavi, au atins tivul hainei Mele şi s-au vindecat dintr-o dată cu toţii.
        Şi căpitanul a spus, agitat în cea mai mare măsură: „Deci, voi văzători orbi din aşa zisa sfîntă cetate a lui Dumnezeu, sunteţi acum convinşi, că acest bărbat, despre care voi sunteţi atît de prost informaţi şi pe care voi vreţi să-l prindeţi şi să-l interogaţi, este tot acelaşi om rău, pe care voi mi l-aţi descris ieri?“
        Spune superiorul şi ceilalţi farisei: „Că el emană o putere extraordinară de vindecare, de acest lucru noi ne-am convins suficient; dar din aceasta nu reiese nici pe departe, că el înfăptuieşte acestea dintr-o anume putere dumnezeiască; căci noi observăm la el şi la cei care sunt la masa lui, că nu respectă datinile străbunilor, - şi unde nu este aceasta, acolo nu poate fi vorba nici pe departe de vreo dumnezeire!“
        Spune căpitanul: „Aceasta eu nu o înţeleg; vorbiţi cu El despre aceste lucruri!“

123. Domnul şi superiorul.
Ev. Matei 15, 1-9.

        După aceasta se apropie superiorul de Mine şi mă întreabă (Matei 15, 1): „Învăţătorule, cine sunt aceştia, care stau cu tine la masă?“
        Spun Eu: „Sunt ucenicii Mei!“
        Întreabă mai departe superiorul: „De ce încalcă ucenicii tăi datina strămoşilor? Ei nu îşi spală mîinile, atunci cînd mănîncă pîinea!“ (Matei 15, 2)
        Aici de abia M-am ridicat în picioare şi m-am pus în faţa superiorului, întrebîndu-l cu o voce serioasă: „De ce încălcaţi voi poruncile lui Dumnezeu pentru datina voastră? (Matei 15, 3) Dumnezeu a poruncit: ‘Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va blestema pe tatăl sau pe mamă, cu moarte să se sfîrşească!’ (Matei 15, 4) Voi însă învăţaţi fiica sau fiul ca ei să spună părinţiilor lor: ‘Dacă pentru tine, tu tată sau mamă, jertfesc în continu în templu, atunci îţi este mai cu folos, decît dacă te cinstesc eu pe tine după datina străveche. ‘ şi voi spuneţi la un astfel de fiu sau fiică: ‘Aşa ai făcut tu bine! (Matei 15, 5) - Dar care este urmarea? Uitaţi-vă! Prin aceasta s-a întîmplat faptul, că aproape nimeni nu-şi mai cinsteşte în zilele acestea mama sau tatăl! Voi aţi desfiinţat cuvîntul lui Dumnezeu pentru datina voastră! (Matei 15, 6) Cine vi-a dat dreptul pentru aceasta? Pentru că voi nu aţi crezut vreodată în Dumnezeu, aţi putut face aceasta; căci cine este mort (spiritual), acela nu mai are conştiinţă!“
        Aici începe căpitanul să vorbească din nou şi spune: „Ah, aşa stau lucrurile? Oh, acest amănunt trebuie să-l notez neapărat! Astfel de slujitori ai Domnului sunteţi? De aceea nu puteţi voi să recunoaşteţi dumnezeirea pură a Învăţătorului şi a Mîntuitorului nostru?! Dumnezeul vostru este mai întîi stomacul vostru şi prin aceasta doar sacii voştri plini de aur şi de argint! Deci, deci, eu vă cunosc acum foarte bine. Vorbiţi în continuare!“
        Spune superiorul: „Noi suntem slujitorii lui Dumnezeu după ordinea lui Aaron!“
        Spun Eu: „Oh, făţărnicilor, bine a poorocit Isaia despre voi cînd a zis (Matei 15, 7): ‘poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine! (Matei 15, 8) şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţînd învăţături ce sunt porunci ale oamenilor!’“ (Matei 15, 9)
        Spune superiorul: „Din cauza legilor noastre, care sunt în folosul omului, nu ridicăm cu totul poruncile lui Dumnezeu!“
         Spun Eu: „Eu v-am arătat deja la această poruncă a lui Dumnezeu; vreţi să auziţi, cum călcaţi voi toate poruncile lui Dumnezeu în praf şi cum aşezaţi voi datinile voastre de mii de ori mai presus decît acestea?“
        Spune superiorul: „Lasă aceasta deoparte din cauza poporului; căci sunt mult prea mulţi prezenţi aici!“
        Spune căpitanul: „Atunci daţi-i Învăţătorului în faţa poporului dovada, că El trăieşte şi înfăptuieşte într-u totul drept după poruncile lui Dumnezeu!“
        Spune superiorul: „Asta n-o putem face acum; asta se poate întîmpla doar din partea templului prin înaltul preot uns!“
        Spune apoi căpitanul: „Aceasta înseamnă la noi romanii: ARS  LONGA, VITA BREVIS! (‘Arta e lungă, viaţa e scurtă!’), sau se vrea treaba împinsă în afară pe aşa numita bancă lungă din anumite motive, pentru ca nu cumva să se facă ceva; dar eu v-o spun cu totul franc în faţa poporului, pentru că, ca mărturie pentru un învăţător, cum e unul Iisus din Nazaret, ar fi şi cea mai bună mărturie a voastră încă mult prea mizeră şi rea! Dacă voi aţi îndrăzni acasă la templu, de a da colegilor voştri făţarnici numai un oarecare raport strîmb despre Iisus, atunci voi rîndui în aceeaşi clipă să fie trimis un raport către împăratul la Roma şi îi voi arăta foarte amănunţit şi înzestrat cu o sută de martori, cum voi şi colegii voştri au comis la porunca voastră furtul celebru de impozite! Apoi să nu cumva să şi calculaţi aşadar vreun an şi cuibul vostru al iadului va fi distrus în aşa fel, că după aceea va fi cu greu de găsit, unde s-a aflat el cîndva! Ţineţi bine minte acest lucru! Pentru că ce-a spus un roman, aceea o şi ţine şi dacă de aceea s-ar şi prăpădi cerul şi pămîntul ‘FIAT IUSTITA, PEREAT MUNDUS!’ (Să se întîmple dreptatea şi dacă lumea s-ar distruge!) - Înţelesum-aţi voi?“

124. Cuvîntarea ascuţită a lui Iuliu despre binecuvîntarea Domnului.

        La această cuvîntare a căpitanului Iuliu, se retrag fariseii cu totul stupefiaţi şi se sfătuiesc între ei, ce ar fi sfătuibil în acest caz. Unul este de părere, ca ar trebui totuşi dată mărturia cerută de la căpitan.
        Superiorul spune însă: „Cum putem face aceasta, dacă el dispreţuieşte legile templului şi le calcă în picioare?! Dacă o facem însă numai aparent, atunci asta nu ne foloseşte la nimic; la timpul potrivit, s-ar arăta mărturia dată de noi şi toată vina şi pedeapsa ar veni atunci asupra noastră! Să reţinem mai degrabă, ceea ce căpitanul vrea de la noi; pentru că dacă s-ar şi întîmpla atunci ceva, avem atunci un motiv bun, de a ne scuza în faţa celui mai superior al nostru!“ - Cu acest raport se mulţumesc acuşi toţi fariseii şi cărturarii, tac la sfîrşit pe deplin şi nu mai vorbesc nici un cuvînt.
        Atunci M-am ridicat Eu cu totul serios, M-am adresat superiorului şi i-am spus: „Deci, din cauza nerespectării dogmelor voastre omeneşti uitate de Dumnezeu nu poţi şi nu vrei să-Mi dai o mărturie şi acest lucru din frică pentru trupul tău mizer? Oh, dacă Mi-ai fi dat o mărturie, cît de fericit deveneai tu, în timp şi veşnic; dar acum a trecut aceasta! Fiul omului nu va mai avea nevoie niciodată de o mărturie de la tine; pentru că faptele Lui şi cuvintele Lui  îi dau mărturia adevărată! Ca tu şi însoţitorii tăi să vedeţi însă, că Fiul omului nu are nici o frică făţă de oameni, de aceea îi voi spune acum întregului popor din faţa ta, că nu este de loc importantă ţinerea obiceiurilor voastre şi că acela, care le cinsteşte după sensul vostru, comite un păcat dur în faţa lui Dumnezeu!“
        Spune superiorul: Aceasta n-o fă, căci altfel ţi-ar merge rău!“
        Spune căpitanul: „Da, aceasta o va face şi Lui nu i se va întîmpla nimic rău! Ţineţi minte aceasta, voi nemernici mizeri ai banilor! Aici sunteţi voi în puterea mea; numai o mişcare mie suspectă din partea voastră şi eu rînduiesc ca să fiţi tăiaţi în bucăţi şi să fiţi aruncaţi în mare, balaurilor spre mîncare, aşa de adevărat cum sunt eu numit Iuliu! Uitaţi-vă o dată aici la aceşti ticăloşi! Istoria dovedeşte, că templierii n-au făcut nici unui om ceva bun deja de mai mult de trei sute de ani. Şi dacă a mai fost încă din cînd în cînd un suflet ales între ei, atunci au făcut ei cu acesta, ca şi cu evlaviosul şi cinstitul Zaharia, înainte cu abia trezeci de ani, lucru mie într-un mod binecunoscut; şi cum se ridică vreun oarecare om dintre tovarăşii lor de credinţă, care e plin de adevăr, sinceritate şi putere Dumnezeiască şi îi copleşeşte pe oamenii săraci cu binefaceri de tot soiul, atunci şi sunt deja la faţa locului aceşti ticăloşi, pentru a-l strica! Oh, această îndeletnicire ticăloasă să vă fie acuşi interzisă!
        Vedeţi, acest veritabil om al lui Dumnezeu venise în această împrejurime, care e cunoscută în toată lumea din cauza stării ei nesănătoase. Se aflaseră aici în întreaga împrejurime mai multe mii de bolnavi - localnici şi străini - , însăşi soldaţii mei zăceau la pat peste jumătate din ei din cauza febrelor supărătoare şi rele, unii deja de peste un an; atunci a venit încoace acest om curat al lui Dumnezeu şi i-a vindecat pe toţi, care căutaseră ajutor. Să nu i se construiască unui asemenea om repede un altar, să i se jertfească lui ca unui Dumnezeu şi să i se aducă toată cinstea şi ungerea imaginabilă? Ce bine le-aţi făcut însă voi oamenilor, cînd aţi venit încoace? Pivniţele şi încăperile cu mîncare ale lui Ebahl vor deveni acuşi mai mici cu valoarea a o sută de pfeningi!
        Şi din mulţumire, că mîncaţi peste tot pe gratis asemenea lupilor, mai vreţi aici încă să-l stricaţi pe cel mai mare binefăcător al nostru! Un om, căruia singur îi aveţi de mulţumit, că Cireniu n-a chemat imediat împreună toată puterea din Asia şi să rînduiască să fie distrus pînă la temelie ticălosul vostru cuib de furt şi de desfrîu! Nu, asta e prea rău, dacă te gîndeşti la ticăloşiile voastre! Ca înşelăciunile voastre, care le vindeţi poporului ca lucruri Dumnezeieşti pentru bani scumpi, să nu fie trădate, căutaţi voi cu toată viclenia satanică să-i înlăturaţi din cale chiar pe cei mai mari prieteni şi binefăcători ai voştri, dacă simţiţi la ei o oarecare lumină mai înaltă! Spuneţi-o voi înşivă, dacă nu sunteţi cu mult mai răi, decît satana însuşi!?“
        Aici Mi s-a adresat căpitanul Mie şi spuse: „Doamne şi Invăţătorule din şcoala lui Dumnezeu, învaţă-ne fără teamă adevărul şi ce are de făcut în viitor poporul în privinţa poruncilor omeneşti! Eu ştiu, că Te ascultă cerul şi pămîntul şi toate elementele şi Tu poţi să-i răsfiri pe aceşti ticăloşi cu cea mai neînsemnată suflare din gura Ta aşa de sigur ca paiele afară în aer, precum ai fost desigur în stare, să-i porunceşti mării, că ne-a purtat, de parcă ar fi fost pămînt tare; dar totuşi îţi stau - ca fiind numai un om slab faţă de Tine cu toată puterea mea, care nu este deloc neînsemnată - la dispoziţie pînă la ultimul om şi pînă la ultima picătură de singe! Aceşti ticăloşi mizeri să cunoască localitatea Ghenizaret!“
        Spune superiorul cu o voce tare emoţionată: „Domnule căpitan! De unde ai tu însă o dovadă împotriva noastră în ceea ce priveşte faptul, că noi am fi venit numai de aceea, de a-l pierde pe acest om? Noi am venit într-adevăr, de a-l interoga şi examina, ceea ce este totuşi imposibil să ni se poată lua în nume de rău; dar, pe Dumnezeu, de pierzare nu poate fi aici totuşi nici vorbă! Tu poţi să vorbeşti acum uşor; pentru că ai avut deja o ocazie îndestulătoare, de a-l cunoaşte prin faptele şi cuvîntările lui; noi, însă, am auzit şi am văzut încă puţin în afară de vindecarea miraculoasă de astăzi, în afară de ameninţările tale de loc foarte umane şi ar trebui aşadar doară totuşi să avem şi libertatea, ca fiind oarecum încă cu totul străini în această privinţă, să-l gustăm puţin din plin pe acest om miraculos!
        Că noi templierii ne aflăm pe un pămînt deja foarte gol pe dinăuntru, nu ne este desigur străin; dar, lăsînd aceasta deoparte, este el totuşi mai bun decît nici unul şi statul trebuie să-l protejeze aşa de mult timp, pînă cînd îi va fi cumva plăcut lui Dumnezeu, de a crea unul mai de bună calitate! De aceea, te rog eu, de a nu ne ameninţa imediat cu sabia, dacă noi schimbăm oarecum cîteva cuvinte cu omul miraculos Iisus! El să facă acum, ce vrea şi să predice şi să înveţe, ca şi noi să aflăm ceva mai bun din aceasta, decît am auzit doar din auzite şi din multe rapoarte, cu siguranţă incorecte; dacă vom vedea, că este ceva adevărat în această treabă, atunci vom cuprinde şi noi alte judecăţi în noi, decît am putut pînă acum să le cuprindem! Pentru că chiar aşa de proşti nu suntem noi şi inima noastră este încă în stare pe deplin de o judecată dreaptă.“
        Spune căpitanul: „Refuzul mărturiei cerute nu vorbeşte în favoarea dreptăţii inimii voastre, ba din contră! EX TRUNCO NON QUIDEM MERCURIUS (‘Dintr-un buştean nu s-a făcut încă un Dumnezeu!’) - dar noi vrem să vedem!“

125. Trei documente.
Ev. Matei 15, 10 -14.

        Atunci am chemat de îndată poporul laolaltă, care consta pe de-o parte din cei vindecaţi şi pe de-altă parte din locuitorii destui de mulţi ai acestui oraş, care în această zi, ca ziua înaintea celei de sîmbătă, făceau o zi de sărbătoare.
        Atunci cînd poporul era strîns laolaltă şi sala era aproape plină, i-am spus Eu poporului: „Ascultaţi şi înţelegeţi-Mă bine! (Matei. 15, 10) Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om; ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. (Matei 15, 11) A mînca pîine cu mîinile nespălate, nu-l necurăţeşte pe nici un om. Aceasta v-o spun Eu vouă tuturor şi desfiinţez astfel pentru totdeauna asemenea porunci omeneşti!“ - Atunci a început tot poporul să jubileze şi M-a lăudat.
        Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: „ştii că fariseii, auzind cuvîntul, s-au scandalizat?“(Matei 15, 12)
        Le spun Eu cu voce tare ucenicilor: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină. (Matei 15, 13) Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) Aceştia se pot supără cum vor ei; pentru că tatăl lor este un altul, decît cel al nostru. Tatăl nostru este sus - şi cel al lor jos!“
        Cînd au auzit aceasta fariseii, s-au făcut ei atunci galbeni, verzi şi roşu ca focul de furie şi mînie; şi superiorul spuse, cu o voce, ce-i drept, tremurătoare: „Noi am auzit acum destule! El l-a hulit pe Dumnezeu şi pe noi! Acum ştim noi, cu cine avem de-a face şi cine este acest Iisus din Nazaret! Lăsaţi-ne de aceea să plecăm şi să-i vestim tare înaltului preot, ce fel de om este acest nazarinean!“
        Spune căpitanul: „Se poate ajunge într-adevăr într-un oraş, ca voi, după voinţa proprie; dar ieşirea afară este la latitudinea voinţei celui care deţine puterea asupra oraşului! Este într-adevăr acuşi spus: ‘Lăsaţi-ne să plecăm!’; dar aici păşeşte împotrivă deţinătorul de putere şi spune: ‘Voi rămîneţi!’“ - Ultimul lucru a fost rostit bubuind, cu o voce de tunet.
        La ultimele cuvinte: „Voi rămîneţi!“ s-au speriat fariseii însă şi în aşa fel, că s-au făcut toţi palizi ca pămîntul, au început să se cutremure şi n-au mai fost în stare să spună nici un cuvînt pe buzele lor.
        Cînd căpitanul văzu, că formula de adresare a lui a făcut o impresie mortală asupra lor, spuse el atunci mai departe: „Inainte ca să vă las să plecaţi, vom mai avea noi încă multe de vorbit unii cu alţii şi voi îmi veţi mai iscăli mai înainte încă două contracte şi o mărturie cu scrisul vostru de mînă, în prezenţa poporului; dar atît contractele, cît şi mărturia pe viaţă şi pe moarte! Bineînţeles! Pentru că de îndată ce aş afla prin spionii mei care aud ascuţit, că voi n-aţi ţine numai un punct al contractelor, sunteţi voi atunci încă în aceeaşi zi daţi morţii şi dacă v-aţi ascunde în spatele a o mie de temple!“
        Aici a rînduit căpitanul să i se aducă de îndată de către slujitorii lui unelte de scris şi scrise următoarele: „Contractul Nr 1: Dacă, careva dintre voi ar îndrăzni să vorbească despre Iisus din Nazaret chiar şi numai un cuvînt defăimător, ori între ei sau către cineva străin, ce iasă deodată la suprafaţa, acela cade sub judecată şi este dat morţii! - Contractul Nr. 2: Cine dintre voi va lăsa să cadă numai o silabă din toate acestea, ce s-au întîmplat aici şi s-a vorbit aici, în Ierusalim şi în templu şi i-ar da Iisus, Domnului, o mărturie rea, dacă în templu sau într-o altă casă, acela cade sub judecata chinuitoare şi apoi este dat morţii celei mai schingiuitoare! Şi nimeni să nu se alinte cu aceasta: ‘Nu se va afla totuşi într-adevăr cu siguranţă!’ Cum am spus deja, în acelaşi moment, cînd voi veţi spune oriunde numai o silabă despre ce vă este poruncit să tăceţi în cele două contracte, o vor afla spionii mei şi cu voi se va întîmpla, ceea ce vă este prezis în aceste contracte!“
        Apoi scrise căpitanul o mărturie, care suna astfel: „Noi împreună cu toţii mărturisim la sfîrşit cu iscălitura noastră spre dovedirea adevărului PRO MEMORIA AETERNA (spre amintirea veşnică), că am comis furtul cunoscut al impozitelor şi comorilor imperiale din Pont şi Asia mică şi am luat acestea prin cea mai ticăloasă viclenie de la cei aducători, dar am fost trădaţi de Iisus din Nazaret în Kis la transportul către Ierusalim, chiar dacă nu cu vorba, dar totuşi prin influenţa lui. Noi am fi fost, ce-i drept, condamnaţi la moarte toţi laolaltă de către judecătorul Faustus - dar Iisus din Nazaret s-a folosit în favoarea noastră şi noi am scăpat nevătămaţi! - Acesta este un adevăr, pentru care punem în joc viaţa noastră!“
        Atunci cînd căpitanul terminase de scris aceste trei lucruri, le-a citit el cu totul liniştit fariseilor şi cărturarilor. La fiecare rînd scris, s-au făcut feţele lor tot mai lungi şi mai lungi şi cînd au auzit citindu-se mărturia, de-abia atunci şi-au împreunat ei cu avînt mîinile laolaltă peste capete şi strigau: „Ce, asta trebuie noi să semnăm?!“
        Spune căpitanul: „Da, asta este adevăr curat! Dacă nu vreţi însă aşa ceva, atunci stau deja acolo ajutorii de călău, înzestraţi cu biciuri, nuielele şi securi ascuţite!“ - Aici s-au uitat fariseii în spate şi i-au văzut pe bărbaţii de groază. Atunci au şi cerut ei însă îndată fără împotrivire unelte de scris. Iar căpitanul i-a amintit încă, să iscălească cu numele lor adevărate, pentru că un nume fals i-ar aduce fiecăruia moartea. Atunci au semnat ei cu numele lor adevărate şi cine putea scrie din popor, trebuia să semneze ca martor.
        Atunci cînd cele trei documente au fost astfel în ordine, spuse căpitanul: „Acum am ceea ce aş fi vrut cu drag să am deja de mult de la voi şi voi ştiţi, ce am eu. Ce aveţi de respectat, ştiţi de asemenea şi astfel suntem gata. Acum puteţi într-adevăr să plecaţi unde vreţi! Pînă la graniţă vi se dă o escortă sigură!“
        Aici au şi strîns aceşti farisei şi cărturari de îndată totul laolaltă şi n-a durat o jumătate de oră, că au şi avut Ghenizaretul deja în spatele lor, cu totul tăcuţi, fără cuvînt şi articulaţie.

126. Avertizarea Domnului faţă de viclenia rea a templierilor.

        Cînd aceşti examinatori şi anchetatori fură deja departe peste munţi şi văi, spuse atunci căpitanul: „Doamne, aceştia vor tăcea să sperăm; pentru că aceste trei sfori ar trebui să ţină! De altfel, este adevăr deplin, că aflu în decursul a cel mult opt zile, ce unul dintre ei ar fi vorbit pe undeva încă cît se poate de în secret; la aceasta este credinţa lor încă mai puternică decît informatorii mei larg răspîndiţi şi frica lor mare este educatorul lor sever. Aici mă pun eu chezaş, că dintre ei nici unul nu va vorbi nici măcar o silabă către cineva despre toate acestea, ce a trăit el aici!“
        Spun Eu: „Da, ei vor tăcea, dar cu atît mai mare va fi furia lor secretă; pentru că ceea ce li s-a întîmplat aici în măsură îndestulătoare, nu va uita nici unul dintre ei vreodată. Aveţi însă voi toţi bine grijă; pentru că răutatea lor secretă este mare şi nu are limite! În inimile lor sălăşluiesc diavoli şi acestora nu le este rău nici un mijloc, de a se răzbuna pe acela, care i-a jignit! De aceea, aveţi grije! Aceştia vor unelti şi vor unelti acum! Mărturia însă, pe care au trebuit s-o iscălească, este încă cel mai bun mijloc de legătură! De aceea vor fi ei într-adevăr tăcuţi; dar ei vă vor trimite mai mulţi spioni răuvoitori pe gît, decît voi lor şi vor tocmi  martori mincinoşi împotriva voastră. De aceea aveţi grije, Eu v-am spus aceasta de aceea dinainte!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu îţi mulţumesc din cea mai devotată inimă pentru acest avertisment! Deoarece ştiu însă acum aceasta, de aceea să aibă fiecare străin o dispoziţie foarte deosebită în viitor, mai ales însă un ierusalimitean, care va veni în această împrejurime! Cu adevărat, aceluia să-i fie aprinşi cărbuni arzători peste cap! Să-l prind numai o dată pe unul şi unui al doilea să-i treacă pentru totdeauna plăcerea, de a face pe spionul!“
        Spun Eu: „Da, da, de aceea fiţi atenţi; pentru că acest soi este socotind după exterior adaptabil ca un porumbel, după interior însă este el mai otrăvitor, decît un şarpe inelat egiptean! Ei vor veni în tot felul de înfăţişări şi vor vorbi limba aceasta şi aceea, acuşi ca neguţători persieni, acuşi ca greci şi acuşi ca egipteni şi ca romani şi vor fi greu de deosebit de adevăraţi apartenenţi ai naţiunilor numite. Dar dacă îi veţi interoga sever, atunci veţi găsi desigur, copii al cărui duh sunt ei!“
        Spune căpitanul: „Oh, încă mult mai multe mulţumiri ţie, o Doamne! Acum ştiu foarte exact, ce voi avea de făcut în viitor; şi dacă s-ar arăta undeva un caz tulbure, atunci îmi vei perimte doară într-adevăr, ca să am voie să chem numele Tău, mie mai presus de toate sfînt şi măreţ şi să spun: ‘O, Tu Duh mare şi atotputernic al Domnului şi învăţătorului meu Iisus! Iluminează-mi inima mea, ca să fie lumină în ea!’ şi Tu vei auzi desigur o asemenea chemare a mea şi pînă la capătul lumii!“
        Spun Eu: „O prietene şi frate, rămîi tu aşa în Mine şi Duhul Meu va fi în tine, ţie spre ajutor în orice timp în zi şi în noapte!“
        Spune Jarah, care stă lîngă Mine: „Dar Doamne, Tu vorbeşti chiar, de parcă ai dori să ne părăseşti deja acuşi!? O, eu te rog, mai rămîi totuşi încă cîteva zile la noi; pentru că Tu eşti doară viaţa mea! Cum aş putea trăi fără Tine? Tu trebuie să rămîi aici, eu nu Te las de aici! Fără Tine ar trebui eu doară să mor!“
        Spun Eu foarte prietenos: „O, tu cea mai dragă Jarah a Mea, pe tine veşnic nu Te voi părăsi! Şi dacă Mă voi îndepărta de aici, după unele zile, din cauza lucrării Mele, pentru cîtva timp, socotit după persoana Mea, atunci voi fi însă totuşi continuu la tine în duh şi tu vei vorbi cu Mine şi Eu îţi voi da un răspuns bine perceptibil la fiecare dintre întrebările tale; de aceasta poţi fii tu pe deplin asigurată! - Înţelegi tu asta?“
        Spune micuţa Jarah: „Da, Tu cel mai drag al meu Domn Iisus, asta o înţeleg destul de bine şi ştiu, că ţie nu-ţi este nimic imposibil; dar drag îmi este totuşi faptul, dacă Tu rămîi şi în persoana Ta încă un timp mai îndelungat la noi. Pentru că vezi, acum, deoarece eşti la noi, arată totul aşa de transfigurat şi ceresc; eu nu-mi pot acum deja imagina cerul mai frumos şi mai minunat. De aceea trebuie Tu de dragul meu să petreci într-adevăr încă şi personal cîteva zile aici!“
        Spun Eu: „Păi da, este doară imposibil, să laşi ceva nesatisfăcut unei asemenea iubiri, mai ales cînd ea şi-a ales partea cea mai bună! Fii tu numai de un curaj vioi; dragostea ta nu va sta aici niciodată singură!“
        Asta o face pe Jarah foarte veselă, că sare de aceea la Ebahl şi spune: „Uite, tată Ebahl, Domnul mai rămîne încă la noi şi aceasta pentru totdeauna!“
        Spune Ebahl: „Dragul meu copil, aceasta este o milostivire mare pentru noi, de care noi toţi împreună nu suntem demni; pentru că El este un Domn al cerului şi al acestui pămînt! Ceea ce face El şi vrea să facă, asta ramîne ascuns în hotărîrea Lui veşnică şi de nepătruns, conform cărui lucru fiecare fir de păr de pe capul nostru este astfel numărat ca nisipul mării şi noi, oamenii, nu putem schimba nimic în aceasta. Dar de această părere sunt şi eu, că la El, în faţa căruia o mie de ani sunt ca o zi, nu va fi tocmai importantă o zi, mai puţin sau mai mult să petreacă la noi. De aceea ţine-L tu numai tare şi nu-I da drumul; pentru că pe tine te îndrăgeşte cel mai mult dintre noi!“
        Spune Jarah: „Oh, eu îl voi ţine într-adevăr destul de tare şi nu-I voi da chiar niciodată drumul!“

127. Domnul vorbeşte despre duhul dragostei.  

        Atunci vin Eu din spate în linişte la Jarah, o ridic în sus de pe pămînt şi spun: „Dar tu cel mai drag copilaş al Meu, cum Mă vei putea tu ţine într-adevăr? Vezi, Eu sunt doară mult mai puternic decît tine!“
        Spune micuţa, după ce am pus-o iarăşi pe pămînt: „Asta o ştiu bine, că eşti nemărginit mai puternic decît mine, de-abia o musculiţă în faţa Ta; pentru că Tu menţii cu puterea voinţei Tale atotputernice cerul şi pămîntul şi ţii marea în adîncul ei; cum aş vrea să mă măsor cu Tine în putere?! Dar de părerea aceasta sunt eu, că Tu, pentru că Te îndrăgesc chiar aşa de nedescris, de dragul iubirii mele către Tine, Te vei lăsa ţinut puţin peste vreme!“
        Spun Eu: „Da, aici ai tu iarăşi dreptate; pentru că cu dragostea izbuteşti totul la Mine! Dragostea faţă de voi oamenii, M-a tras doară pe acest pămînt! Cine are însă dragoste aşa ca tine, acela fireşte că poate atunci să facă cu Mine într-adevăr, ce vrea el! Pentru că o asemenea dragoste este doară tocmai Duhul Meu în inima omului. Şi ceea ce o asemenea dragoste cere şi vrea, aceea reiasă din toată adîncimea ordinii Dumnezeieşti şi tu Mă poţi de aceea ţine tare într-adevăr aşa de frumos cu inima ta şi Eu veşnic niciodată nu Mă voi despărţi de inima ta!
        Însă, persoana Mea vizibilă nu este importantă, ci numai Duhul Meu singur! Ceea ce fac, iată, aceea n-o face persoana Mea, ci doar Duhul Meu singur; dar de dragul tău, voi mai petrece totuşi cîteva zile aici, - pentru că mîine este ziua sîmbetei şi poi-mîine ziua după cea de odihnă! Aceste două zile le voi mai petrece încă aici, iar atunci voi pleca mai departe şi anume la Tir şi Sidon, - voi veni însă atunci într-adevăr iarăşi poate voi petrece jumătatea iernii la voi.“
        Spune micuţa foarte încîntată: „Oh, lui Dumnezeu Tatălui sfînt toată lauda din această cauză! Acum sunt eu deja mulţumită!“
        Toţi o admirau pe fetiţa de doisprezece ani şi se mirau de mintea ei. Şi un bătrîn spuse: „Oh, aceasta este o milostivire deosebită a lui Dumnezeu! În această piele gingaşă se află un înger al lui Dumnezeu! Infăţişarea şi duhul mărturisesc pentru acest lucru.“
        Spune un altul: „Bineînţeles! Această fetiţă are de-abia doisprezece ani şi cam o jumătate peste; dar ea arată ca o fecioară de şaisprezece ani! Trupul ei este pe deplin dezvoltat şi sufletul ei nu lasă nimic de dorit. Aceasta are într-adevăr capul şi inima la locul potrivit! Fericit este, cine o va conduce o dată pe aceasta ca soţie în casa lui!“
        Aşa ceva aude Jarah şi spune: „O inimă, pe care o iubeşte Dumnezeu, nu are nevoie de dragostea unui mire egoist; pentru că ea este deja introdusă ca mireasă în casa lui Dumnezeu! Eu ştiu să iubesc oamenii în necazul lor şi să le fac bine săracilor în fiecare oră, în zi şi în noapte; dar dragostea anumită a unui bărbat tînăr, n-o cunosc şi nici n-o voi cunoaşte vreodată, - în afară de faptul că inima lui este cuprinsă asemenea celei ale mele doar de dragostea cea mai curată către Dumnezeu!“
        Spune un alt evreau bătrîn: „Ei, ei, fetiţo! Cuvîntarea ta sună într-adevăr bine, de parcă ar veni din gura unui înger; dar tu constai totuşi din carne şi sînge şi cînd vor veni o dată anii tăi, atunci vei vedea tu într-adevăr, dacă carnea şi sîngele n-au nimic de spus la om!“
        Spune Jarah: „Că omul nu este un Dumnezeu, asta o ştiu deja din cei mai timpurii ani ai mei; dar omul poate deveni prin adevărata lui dragoste faţă de Dumnezeu un maestru al cărnii şi sîngelui său, prin urmarea sigură a ajutorului lui Dumnezeu. Cui îi ajută însă Dumnezeu, aceluia îi ajută El pe deplin şi nu pe jumătate, ceea ce aţi aflat astăzi dimineaţă voi înşivă la carnea şi sîngele vostru bolnav! Pentru că acesta n-a fost ajutor oamenesc, ci acesta a fost ajutorul lui Dumnezeu!“ - După aceste cuvinte ale Jarei tac bătrînii şi nimeni nu se mai incumetă, să-i răspundă un cuvînt.
        Eu, însă, îi spun lui Jarah, luînd-o de mînă: „Bine ai făcut tu aceasta! Tu vorbeşti chiar deja ca un prooroc indiscutabil!“
        Îmi spune Jarah zîmbind drăgăstos cu o jumătate de voce: „Este uşor să vorbeşti profetic, dacă te afli la Tine şi dacă Tu îmi pui cuvintele în inimă şi în gură! Dacă aş fi vorbit din mine însumi, atunci ieşeau desigur destul de multe prostii!“
        Spun Eu de asemenea aşa de încet: „Ar putea fi aceasta într-adevăr, Jarah a Mea cea mai dragă! Dar de acum încolo vei fi tu în stare să vorbeşti mereu aşa de înţelept, numai nu trebuie să-Mi devii cumva odată necredincioasă, cînd devii mai bătrînă!“
        Spune Jarah: „Doamne, dacă ar fi aceasta posibil, atunci lasă-mă mai bine să mor!“
        Spun Eu: „Aşadar, aşadar, asta va rămîne cumva într-adevăr imposibil!?“
        Spune Jarah, cuprinzîndu-Mă tare de mijloc şi strîngîndu-Mă la pieptul ei: „Da, aşa ceva trebuie să rămînă veşnic imposibil! Pentru că ar trebui să devii doar nebun, dacă ai da o livră de aurul cel mai curat pentru o livră de putregai urît mirositor!“
        Spun Eu: „Deci, ţi-e totuşi aurul ceva important?“
        Spune Jarah: „Da, aurul sufletului într-u totul! Aurul pămîntesc, însă, l-am pomenit numai ca exemplu.“
        Spun Eu: „Aşadar, aşadar, Eu te-am înţeles într-adevăr; dar pentru că te iubesc tocmai chiar aşa de tare, trebuie doară de aceea să te şi tachinez puţin!“
        Spune Jarah: „O tachinează-mă tu numai, eu totuşi nu Te voi iubi de aceea mai puţin! Pentru că aceasta o ştiu doară deja de mult, că Dumnezeu îi încearcă pe oamenii, pe care îi iubeşte îndeosebi, cu tot felul de suferinţe! Dacă Tu, o Doamne, vei începe aşa de bine, bine să mă tachinezi, de-abia atunci mă vei îndrăgi pe deplin!“
        Spun Eu: „O tu cel mai drag copilaş al Meu, inimi aşa de foarte curate, cum este a ta, n-o tachinează Dumnezeu niciodată, ci numai asemenea, care îl iubesc pe Dumnezeu într-adevăr foarte tare, dar la aceasta cochetează totuşi cu lumea din cînd în cînd; la asemenea oameni le alungă atunci Dumnezeu prin tot felul de tachinări dragostea faţă de lume din inimă, ca ei să devină pe deplin de-o inimă curată. - Înţelegi tu asemenea lucru?!“
        Spune Jarah: „O Doamne, Tu miere groasă a inimii mele, asta o înţeleg într-adevăr foarte bine!“

128. Discuţie între templieri şi eseeni.
Ev. Matei 15, 15-20

        Spune de pe alături în sfîrşit iarăşi o dată Petru, aşa mai mult pentru sine: „Nu înţeleg, cum această fetiţă este totdeauna aşa de repede gata cu înţelegerea! Eu sunt totuşi deja bătrîn şi am auzit totuşi deja aşa de multe lucruri, dar cu înţelegerea aceasta chiar aşa de rapidă nu merge la mine absolut de loc. Astfel nu înţeleg acum încă aşa pe deplin curat, ce a vrut să spună cu pilda: ‘Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iasă din gură, aceea îl spurcă pe om!’ Dacă un om trebuie să vomite, sau dacă tuşeşte şi scuipă atunci afară, cum poate să-l spurce aceasta? N-a făcut totuşi Moise nici o menţionare despre acest lucru!?“
        Spun şi ceilalţi ucenici: „Aici îţi merge ca şi nouă; pentru că asta nici noi n-o înţelegem! Du-te şi întreabă-L în numele nostru al tuturor, cum este această pildă de înţeles!“
        De-abia atunci a venit Petru la Mine şi M-a întrebat, spunînd: „Doamne, lămureşte-ne nouă pilda aceasta ‘cu intrarea înăuntru şi ieşirea afară din gură’ (Matei 15, 15); noi toţi n-o înţelegem!“
        Spun Eu: „Acum şi voi sunteţi nepricepuţi? (Matei 15, 16) Cît de mult voi mai trebui să vă suport încă astfel? Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi se aruncă afară, pe calea sa? (Matei 15, 17) Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om! (Matei 15, 18) Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase şi hule. (Matei 15, 19)
        Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mînca cu mîini nespălate nu spurcă pe om! (Matei 15, 20) - Înţelegeţi voi acum aceasta?“
        Spun ucenicii: „Da, Doamne, noi îţi mulţumim pentru această lumină sfîntă!“
        Spun Eu către Matei scribul: „Deci, notează tu săturarea în deşert, apoi călătoria încoace nocturnă şi ce s-a întîmplat deosebit la aceasta şi apoi, însă, îndată, ce s-a întîmplat astăzi, cu cuvinte puţine, dar cuprinzătoare! Toate celelalte, ce s-au întîmplat aici, sari peste ele deocamdată; în ceea ce urmează, însă, pot fi încă unele lucruri completate, - aceasta, însă, este o parte esenţială a Evangheliei.“
        Aici s-au dus ucenicii iarăşi în încăperile lor, unde îi aşteptau deja cu nerăbdare cei cîţiva farisei şi cărturari convertiţi împreună cu cei doi eseeni. Bineînţeles că sunt imediat amănunţit întrebaţi, cum a mers cu fariseii şi cărturarii din Ierusalim. Şi ucenicii le povestesc totul foarte amănunţit. Atunci spun fariseii, cărturarii şi cei doi eseeni: „Nu, aici este într-adevăr nevoie de multă noapte şi prefăcătorie, să mai stăruieşti încă încăpăţînat în prostia cea mai răutăcioasă la asemenea semne şi mărturii! Şi la ce le foloseşte toată prefăcătoria lor? Acum sunt ei legaţi într-un asemenea fel prin cele trei documente emise, că nu au nici măcar voie să-şi destăinuie între ei gîndurile lor! Ce boi şi ţapi sunt însă aceştia totuşi!“
        Spun eseenii: „Treaba cu Iisus este aşa de luminoasă ca soarele, cum poate fi numai ceva luminos ca soarele, şi, totuşi, o asemenea prefăcătorie nemaiauzită! Noi suntem totuşi aşa de educaţi în ceea ce priveşte cunoaşterea lumească, decît poţi fi numai totdeauna educat, dacă ai parcurs şcolile Persiei şi ale Egiptului şi îi ai pe înţelepţii Greciei şi pe cei ai evreilor vechi în degetul mic; dar noi facem abstracţie aici de toate faptele miraculoase nemaiauzite şi spunem numai: În ceea ce priveşte cuvîntarea Lui şi cea mai adîncă înţelepciune care reiasă din aceasta, de care altfel pe pămînt n-ai întîlnit încă niciodată o urmă, atunci ne este aceasta mai mult decît o dovadă întru totul îndeajunsă, că acest Iisus este un cel mai desăvîrşit Dumnezeu. Acum se mai adaugă însă încă şi faptele Sale într-un mod, de care n-a visat un om într-adevăr niciodată ceva; fapte, care îi pot fi posibile numai unui Dumnezeu, în care se unesc toate puterile lumii şi a toate stelele, a soarelui şi a lunii, sau au primit din voia minunat atotputernică a acestuia existenţa lor într-o formă, nouă fireşte nedescrisă!
        Noi am văzut, cum la El voia, cuvîntul şi fapta săvîrşită cad tocmai într-una împreună. Cerurile se deschid la semnul Său cu mîna şi nenumărate legiuni ale fiinţelor celor mai încîntatoare de eter stau pregătite spre a-i sluji Lui; El le porunceşte şi cămările de proviant goale sunt pline de belşugul mîncărilor celor mai gustoase şi damigenele şi burdufurile goale se fac pline de vinul cel mai gustos! Da, nu este aceasta, deci, înt-adevăr, în serios nimic?
        El îi porunceşte mării şi ea întăreşte suprafaţa ei, fără să fie de aceea gheaţă şi oamenii merg pe pămîntul, altfel fiecărui om aducător de moarte, ca pe o suprafaţă de marmură! Şi toate acestea le-au fost arătate şi povestite sincer celor întunecaţ, pe lîngă aceasta, s-au uitat şi ei gură cască astăzi dimineaţă cu ochii propri la vindecarea miraculoasă a cîtorva sute de oameni şi totuşi au rămas ei pe lîngă aceasta mai prefăcuţi decît o stîncă, la care de mii de ani şi-au încercat cel puţin în toţi anii o sută de mi de fulgere puterea lor distrugătoare! Fraţilor, aici încetează, aşadar, totuşi, tot ce este omenesc în om! Aici este el ori un animal rău sau în deplina seriozitate un diavol! - Spuneţi fraţilor, avem dreptate, sau nu?“
        Spun fariseii şi cărturarii: „Mai mult decît întru totul adevărat! Căci dacă la astfel de apariţii poţi rămîne dur şi de neclintit, atunci este acela eventual un diavol!“
        Spun cei doi eseeni: „După ce noi credem acum că există într-adevăr spirite atît de rele în unele regiuni, care deseori chinuie oamenii şi de multe ori îi conduc pe aceşti oameni fără vreun chin vizibil spre nişte fapte îngrozitoare, cu acest lucru noi suntem de părerea voastră! Căci oameni, care nu au nici măcar puţin sentiment pentru aproapele său, cei care sunt îngrijoraţi ca şi tigrii doar de gura şi de stomacul lor, acei oameni nu mai sunt oameni, ci adevăraţi diavoli! Căci ei nu se mai gîndesc la nimic altceva, ci rîvnesc doar la stomacul lor, ca acela să fie cît mai plin! Şi pentru a ajunge la aceasta, nu le nici un mijloc prea crunt! Ce Dumnezeu, ce duh! Burta şi stomacul trebuie să fie plin! Tot restul nu valorează în faţa lor nici măcar o iotă. Arta şi ştiinţa sunt privite de ei doar atunci, dacă acestea pot aduce profituri mai mari stomacului lor! - O Doamne, ce oameni sunt aceştia! Da, da, ei sunt cei mai adevăraţi şi mai credibili diavoli!“
        Spune în sfîrşit la aceasta Iuda Iscarioteanul: „Dacă eu sunt prea tare convins de adevărata Sa puterea dumnezeiască, într-adevăr, eu aş începe, să-mi fie teamă din pricina Lui! Căci aceşti oameni, dacă ar fi posibil, l-ar arunca pe Dumnezeu de pe tronul Său etern şi s-ar pune ei în locul Lui; căci cei din templu, care după izgonirea samaritenilor, care deseori îi verificau, le merge acum foarte bine, ar încerca mai degrabă chiar lucrurile cele mai neobişnuite, decît să reducă din viaţa lor bună!“
        Spune Petru: Crezi tu, că Domnul nostru este sigur cu puterea Sa miraculoasă în faţa celor din templu, care sunt atît de vicleni? Dacă El nu apare în faţa acestor ucigători de tată şi de mamă ca un judecător cu foc şi cu fulgere din ceruri, atunci El va fi o jertfă, cu toată puterea Sa, furiei lor veşnic nesătule! Da, un evreau este chemat spre a înfăptui lucruri măreţe şi poate fi un înger; dar peste un evreau rău şi stricat nu poate exista vreun diavol, care ar putea fi mai şiret decît el!
        De aceea ar trebui El să se ferească de Ierusalim! Căci dacă păşeşte acolo ca un om simplu, atunci este El pierdut împreună cu predicatorul Ioan! Atîta timp cît a avut voie să înveţe şi să boteze în apropierea noastră la micul Iordan şi în mica Bethabara (deşert), a fost el sigur; dar cînd a plecat el cu aproximativ trei luni în urmă spre marele Iordan şi în marele deşert Bathabara, a fost de îndată o victimă a oamenilor din templu, care s-au priceput să se ascundă cu viclenie în spatele lui Irod. Irod l-a dat spre a fi urmărit, El, Învăţătorul şi Domnul mostru; dacă ar fi putut să-L prindă, cine ştie, ce s-ar fi întîmplat de atunci! Dar Domnul poate vedea şi de departe inima oamenilor şi le cunoaşte planurile şi îi poate ocoli cu precizie! Căci cine poate fi mai înţelept şi mai înteligent decît El?“
        Spune un fariseu: „Dacă El începe să-i ocolească, atunci nu este acest lucru un semn bun pentru siguranţa Sa deplină! El poate să nu atragă atenţia nimănui, cît timp este posibil şi doar acest lucru scuză ocolirea Lui; dar dacă este vizibilă doar cea mai mică parte de teamă, atunci eu nu aş da prea multe pentru siguranţa Lui! Căci mult prea bine ştiu eu, pe unde îşi ţine templul plasele sale pline de stricăciuni, că aproape ar fi un lucru imposibil, să scapi din acestea cu pielea nevătămată! Dar El nu va dori să atragă pentru început atenţia prea tare şi de aceea va ocoli El cît se poate de mult aceste ocazii şi prin aceasta va preveni El o ciocnire frontală a cerului şi a pămîntului; El va întîmpina doar atunci răutatea mare a oamenilor, cînd măsura va fi umplută! - Acest lucru cred eu că îl înţeleg din trăsăturile caracterului Său!“
        Spun eseenii: „Aceasta este şi părerea noastră! Căci la o astfel de înţelepciune dumnezeiască pură şi la o putere adevărată, ştie El cu siguranţă ce trebuie să facă împotriva unei astfel de lumi rele! Dacă am avea noi doar cea mai mică parte din puterea şi înţelepciunea Sa, atunci noi am fi în trei ani Stăpînii lumii! De aceea suntem îngrijoraţi din pricina Lui! El ar trebui să se dăruiască din propria Sa voinţă lumii rele şi să spună: ‘Aici sunt Eu, acum înfăptuiţi le Mine, Creatorul vostru, măsura cea mare a răutăţii voastre, ca să poată să vină peste voi de sus mai repede o judecată!’ - şi atunci nu ar pierde El totuşi nimic! El poate să recunoască, că oamenii răi, pentru a umple măsura, ar putea face vreun rău corpului Său, da ar putea chiar să-l omoare; dar va putea, oare, să-i facă vreun rău duhuluii Său veşnic şi atotputernic? Cum am spus, noi nu ne îndoim deloc, că El ar fi în stare de aceasta, dar acest lucru nu le va fi prea de folos duşmanilor Săi; căci de abia vor putea ei clipi şi El se va trezi ca un judecător nemilos şi îi va judeca cu focul şi cu sabia din ceruri! Atunci va fi vai de duşmani şi de diavoli! Aceştia vor afla în chinuri doar atunci, cine a fost Acela, pe care ei l-au urmărit pe toate drumurile! - Ce spuneţi voi toţi la această părere a noastră?“
        Spun ucenicii: „Ei, aceasta numai Lui să nu i se întîmple, cu toate că nu dorim să vă contrazicem în părerea voastră; deoarece multe sunt posibile lui Dumnezeu, ce nu poate să gîndească sau să înfăptuiască vreodată un om!“

129. Domnul şi cei doi eseeni.

        În timp ce ucenicii, fariseii şi cei doi eseeni vorbesc asemenea lucruri unii cu alţii şi Matei notează sarcina lui, cheamă Ebahl la masă şi ucenicii şi acum ucenicii lor sunt chemaţi de asemenea la masă şi vin cu o înfăţişare aşa de destul de vioaie în sala de mese.
        Atunci îi întreb Eu, ce ar fi vorbit ei unii cu alţii aşa de vioi în încăperea lor.
        Răspund cei doi eseeni: „Doamne, Tu poţi întreba uşor, pentru că ce am vorbit acum unii cu alţii, aceea a fost Duhului Tău aşa de limpede deja din veşnicii ca soarele în amiaza cea mai luminoasă! Dar, că n-am vorbit desigur nimic rău despre Tine, de aceasta poţi fi pe deplin asigurat!“
        Spun Eu: „Foarte sigur şi adevărat şi anume, ce aţi vorbit voi; pentru că asta nu v-a inspirat-o carnea voastră şi sîngele vostru, ci Duhul lui Dumnezeu. Dar, totuşi, nu vorbiţi iarăşi ceva amănunte despre acest lucru către cineva; pentru că oamenii sunt orbi, proşti şi răi!- Acum, însă, să ne aşezăm la masă!“
        Masa era bine înbelşugată; cei opt slujitori de corabie ai noştri îşi petrecuseră timpul cu pescuitul şi îi aduseseră lui Ebahl în casă o grămadă dintre peştii cei mai frumoşi buni, pentru care lucru el i-a aprovizionat însă din belşug cu vin şi cu pîine. Aceşti peşti erau foarte bine gătiţi şi noi toţi i-am mîncat cu poftă de mîncare foarte fericită. Cei doi eseeni, a căror cer al gurii avea o educaţie însemnată, deoarece aceşti elevi ai lui Aristotel şi Epicurs dădeau o importanţă mare bucătăriei, nu puteau să se exprime îndeajuns lăudabil asupra gustului bun a acestei mese adevărate de peşte. Şi căpitanul, împreună cu cei trei sub conducători ai lui, nu putea lăuda îndeajuns gustul bun al peştilor şi a mîncat după plăcerea inimii lui cîteva bucăţi destul de mari, aşa încît a început să se teme deja la sfîrşit, dacă aceasta nu-i va dăuna.
        Eu i-am spus însă lui: „Nu te teme, dragul Meu Iulius; pentru că în prezenţa medicului nu-ţi dăunează nimic!“
        Asta l-a făcut pe bunul Iulius iarăşi vioi; şi această zicală a Mea a devenit atunci un proverb şi s-a menţinut între doctori pînă în timpul acesta, în care aceasta este scris acum.
        După ce gustarea fusese sfîrşită, întrebă căpitanul, spunînd: „Doamne, astăzi este o zi extrem de minunată! Cum ar fi, deci, dacă ne-am duce în după amiază aceasta puţin în aer liber?“
        Spun Eu: „Aceasta este şi înclinaţia Mea; dar de această dată vrem noi să ne urcăm pe un munte din preajmă!“
        Spune căpitanul: „Da, muntele care se află cel mai aproape, caruia i se dă numele de ‘Cap de dimineaţă’, cred că în această limbă se spune ‘Juitergli’, acesta este însă şi în acelaşi timp unul dintre cei mai înalţi şi este extrem de abrupt din toate părţile, un colos de piatră pur şi aproape cu totul pleşuv! Dacă doreşti Tu cumva să Te urci pe acesta, atunci nu ajungem la vîrf înainte de noaptea care se apropie; şi despre venirea înapoi, n-ar putea fi într-adevăr nici vorba cea mai îndepărtată! Să petreci însă noaptea la înălţime, asta nu i-ar plăcea într-adevăr nici unuia dintre noi! Pentru că se spune, că la înălţime, între crăpăturile de stîncă, s-ar găsi în toate anotimpurile zăpadă şi gheaţă; dar priveliştea se spune că este ceva nedescris de meritos!“
        Spun Eu: „Prietene, toate acestea să nu ne împiedice, să ne urcăm pe capul de dimineaţă; cine cunoaşte cărarea, acela ajunge mult mai degrabă sus, decît acela care trebuie de-abia s-o caute cu osteneală. Să ne ducem de aceea numai pe cale; înainte ca să treacă două ore mici, suntem noi toţi sus, asta înseamnă, care au aici plăcerea, să se urce cu noi pe munte!“
        Spune căpitanul: „Doamne, la cuvîntul Tău merg eu doară cu drag pînă la capătul lumii, ce să mai vorbim pe acest munte; şi dacă Tu eşti conducătorul, atunci nici nu te poţi gîndi la vreun pericol! Eu mă bucur acum bine asupra acestui lucru! Dar ceva vin şi pîine am putea noi să luăm într-adevăr cumva cu noi; pentru că asta o ştiu deja, că la urcarea pe un munte aşa de însemnat, devii cu totul ieşit din comun de flămînd şi însetat!“
        Spun Eu: „O da, asta o puteţi face, într-adevăr! Dar ce vom începe cu Jarah a Mea cea mai dragă? Pentru aceasta va fi, aşadar, totuşi, cumva prea ostenitor să se urce pe munte!“
        Spune Jarah: „Cu Tine, o Doamne, nu poate să-mi fie nimic prea greu; fără Tine însă nu poţi face doară oricum nimic şi eu deja cel mai puţin! Numai dacă îţi este ţie pe plac, atunci nu mă duc numai pe acest munte, ci literalmente în foc cu Tine, cum am şi mers cu Tine ca cea dintîi pe apă!“
        Spun Eu: „Tu ştii să-Mi dai întotdeauna un răspuns potrivit din inima ta, care arde de dragoste şi adevăr; de aceea, vino tu numai cu noi la călătorie, nu-ţi va fi prea greu la aceasta!“- Cine a fost mai repede gata de calătorie, decît Jarah a noastră şi a şi spus: „Doamne, dacă îţi este astfel pe plac, atunci sunt deja gata pentru plecare!“

130. O urcare minunată pe munte.

        Fetiţa era înfăşurată într-o rochie albastră cu falduri; picioarele încălţate cu ghete uşoare cu şireturi şi capul acoperit cu o pălărie împletită destul de artistic din paie, cuprinse ea mîna Mea şi spuse, pentru că nu-i dădusem chiar prea repede răspunsul la prima ei vorbă: „Dar Doamne, Tu viaţa mea, eu Te rog, spune-mi totuşi, dacă îţi sunt plăcută astfel?“
        Spun Eu: „Asta o vezi doară, cea mai dragă a Mea Jarah! Tu îmi eşti doară mai presus de toate plăcută! O dacă Mi-ar fi toţi oamenii aşa plăcuţi, atunci ar fi aceasta într-adevăr bine şi potrivit; dar există în lume foarte multe mii şi iarăşi aşa de multe de o mie de ori mii, care nu-Mi sunt aşa plăcute ca tine! Dar aceştia sunt oamenii puri ai lumii şi tu eşti un înger! Dar, acum, deviza este să mergem; pentru că este deja în jurul a treia părţi din zi!“
        La aceste cuvinte, se scoală toţi în afară de slujitorimea casei şi se pune cu Mine pe cale. Se înţelege de la sine, că micuţa Jarah mergea tot timpul alături de Mine şi căpitanul şi Ebahl, de asemenea.
        Atunci cînd am ajuns la pereţii, între ale căror crăpături goale se trăgeau în sus şanţuri strîmte şi foarte abrupte, atunci spuse căpitanul: „Doamne, cu puteri naturale nu este aici posibil o urcare în sus; pentru că şanţurile sunt enorm de abrupte, umede şi crescute împreunat pe ici pe colo cu tot felul de măraciniş ghimpos! Dacă aici n-ar duce alte căi în sus, atunci nu ajungem în acest caz sus în zece zile cu puterile noastre naturale!“
        Spun Eu: „Eşti tu deci deja aşa de obosit şi iată, noi am parcurs deja mai mult de o treime din drum!? Uită-te o dată prin prejur şi tu vei observa bine, cît de tare sus suntem noi deja!“ - Aici s-a uitat căpitanul în spate şi s-a speriat, cînd a observat, că ne aflam deja aproape pe jumătatea înălţimii abrupte a muntelui între o sumedenie de pereţi de piatră de pante verticale.
        După cîteva minunări puţin înfricoşate, spune căpitanul într-un ton puţin înfierbîntat de teamă: „Nu, asta s-o înţeleagă cine-o vrea şi o putea! Cum am ajuns noi toţi aici prin această prăpastie, îmi este un mister! Noi am urcat într-adevăr deja destul de abrupt, dar eu n-am simţit nici o greutate deosebită la aceasta! Acum, însă, sunt peste noi în sus numai pereţi verticali! Intrebare: cum vom putea, deci, ajunge în sus peste aceştia?“
        Spun Eu: „Nu observi tu deci, că nu rămînem în loc, ci păşim continuu mai departe?!“
        Spune căpitanul: „Da, aceasta o bag bine de seamă! Dar dacă arunc în faţă o privire în sus, atunci dispare curat fiecare posibilitate pentru mergerea mai departe!“
        Spun Eu: „Vezi, aici trebuie să fii, deci, un conducător bun şi experimentat şi o să găseşti calea dreaptă prin toate obstacolele aparente! Uite, prăpastia din faţa noastră este deja poarta spre vîrful cel mai înalt al muntelui.“
        Spune căpitanul: „Da, cum este însă posibil aceasta? Cum am putut noi să ajungem sus aşa de curînd peste toţi pereţii aceştia aproape foarte vertical abrupţi? Noi nu suntem nici pe departe de o oră pe drum şi suntem acum deja aşa de aproape de vîrful cel mai înalt al muntelui, că mai avem numai nevoie de încă cîţiva paşi suntem total sus!“
        Spune foarte vioaia Jarah: „Dar Iulius, cum poţi tu întreba aici, cînd Dumnezeu, Domnul, este conducătorul nostru?! El ne-ar fi putut pe noi toţi tot aşa de bine ridica în sus prin aerul cu totul liber, ca peste aceşti pereţi, peste care încă niciodată un om nu şi-a lăsat picioarele să alunece! Dacă ştim, că aici avem de-a face cu cel Atotputernic, atunci orice altă întrebare este înfumurată. Noi putem numai să ne topim de dragoste şi de respect profund faţă de El şi să-I mulţumim pe veci din adîncimea cea mai adîncă a vieţii noastre, că ne-a făcut demni de o asemenea milostivire niciodată auzită. Dar să-L întrebi, cum izbuteşte asemenea lucruri atotputernicia şi înţelepciunea Lui şi cum i-ar fi aşa ceva posibil, consider eu înfumurat! Şi dacă ar şi vrea El să ne-o facă cunoscut, atunci se pune întrebarea, cît de mult am înţelege noi din aceasta şi dacă şi noi am deveni atunci atotputernici?! O da, dacă şi în măsura în care El o vrea, putem noi să înfăptuim din noi lucruri miraculoase; dar în afară peste voia Lui sfîntă şi atotputernică, desigur veşnic niciodată!“
        Spun Eu: „O tu înţeleaptă mică tu! Cine ar căuta în tine atît de mult din cea mai luminoasă lumină!? Eu îţi spun, că asemenea ţie sunt pe pămînt într-adevăr puţini; dar numai un lucru trebuie să-ţi spun acum la toată dragostea Mea extrem de mare şi acesta constă în faptul, că trebuie să mînuieşti în viitor înţelepciunea ta curată mult mai economic şi trebuie numai atunci să-ţi deschizi gura, cînd este într-adevăr necesar; aici, însă, nu este necesar, deoarece, precum vezi tu, Eu Insumi sunt prezent şi ştiu de asemenea, să răspund foarte temeinic şi cuvenit la întrebarea fiecărui om!
        Vezi, dacă prietenul nostru Iulius n-ar fi un bărbat aşa destul de înţelept, atunci i-ai fi pricinuit acum durere în inima lui; dar el este un bărbat înţelept, care are intenţii bune şi cinstite cu toţi şi are de aceea o bucurie în privinţa învăţăturii tale copilăroase, înţelepte. Dar, în viitor, trebuie să apari tu tot timpul faţă de oricine aşa de modestă pe cît este numai totdeauna posibil şi vei fi de-abia prin acest fapt mireasa Mea cu totul adevărată! - Înţeles-ai tu într-adevăr destul de clar aceste cuvinte ale Mele în inima ta?“
        Spune Jarah, puţin abătută: „O da, Doamne, dar eu mă tem acum, că nu mă vei mai îndrăgi aşa de tare ca înainte şi asta face inima mea tristă!“
        Spun Eu: „Ingrijeşte-te tu de altceva! Eu te îndrăgesc acum încă cu mult mai mult decît ca înainte!“
        Spune Jarah: „Dar bunul căpitan va fi supărat pe mine!?“
        Spune căpitanul: „O nu, tu Jarah a mea într-adevăr cerească! Eu îţi mulţumesc numai foarte tare pentru faptul, că mi-ai spus din inima ta curat cerească şi un adevăr curat ceresc! O Jarah, noi vom avea încă foarte multe de vorbit unul cu altul; pentru că eu observ numai prea bine, că inimioara ta curată este plină de înţelepciune cerească şi noi rămînem de aceea totuşi cei mai buni prieteni!“
        Spun Eu: „Aşadar, Jarah Mea cea mai dragă, eşti tu acum mulţumită cu un asemenea răspuns?“
        Spune Jarah: „O da, acum, într-adevăr; dar eu voi trebui de acum încolo să-mi adun gîndurile într-adevăr foarte tare! Pentru că a fi un om gălăgios, a fost cîteodată într-adevăr o parte aşa mică slabă de a mea; dar în viitor, să nu mai fie aceasta, - pentru că cuvintele Tale îmi sunt sfinte mai presus de toate!“
        Spun Eu: „Aşadar, bine deci, atunci să facem încă cei cîţiva paşi să păşim prin urmare pe vîrful cel mai înalt al muntelui!“

131. Pe vîrful muntelui a capului de dimineaţă.

        Cu puţini paşi după aceea ne-am aflat deja pe vîrful cel mai înalt, care arăta însă foarte rupt, dezbinat şi fărîmiţat şi oferea un spaţiu de stat de-abia pentru treizeci de oameni tari de cap (care nu ameţesc).
        Aceasta nu i-a plăcut căpitanului nostru şi el spuse: „Priveliştea este într-adevăr de nedescris minunat impunătoare; platoul de munte în toate părţile tare dependent şi altfel de asemenea foarte diform, îmi taie pofta foarte tare la savurarea minunată!“
        Spun Eu: „Prietene, stai jos, dacă te ia ameţeala şi voi ceilalţi faceţi acelaşi lucru! Iar Eu voi rămîne în picioare.“
        Spune căpitanul: „Ar fi bine să te pui jos, dar unde? Cu adevărat, priveliştea este minunată; se cuprinde cu vederea întreaga Galilee şi o parte mare din Iudeea, - şi în ţara samarinienilor vezi ; dar înălţimea neospitalieră şi frica de o cădere posibilă în jos, îmi taie foarte îngrozitor plăcerea mare! Eu ştiu că nu mi se poate întîmpla nimic, şi, totuşi, mă tem! De ce, deci, aceasta?“
        Spun Eu: „Pentru că nu cuprinzi cu mintea imposibilitatea de faţă a unei căderi în jos, în aceasta constă motivul fricii tale. Uite-o aici pe Jarah a Mea dragă, aceasta sare acum de-a valma aşa de vioaie ca o capră-de-munte, în timp ce surorile şi fraţii ei şi însuşi Ebahl al Meu stau aici îngălbeniţi de frică şi totuşi n-a înghiţit-o încă nici o prăpastie, pentru că ea este plină de credinţa cea mai tare, că ei nu i se poate întîmpla nimic în prezenţa Mea. Aveţi voi toţi aceeaşi credinţă puternică şi veţi fi vioi asemenea ei!“
        Spune căpitanul, sub al cărui picior drept o piatră, pe care şi-a sprijinit tocmai piciorul drept, a fost puţin slabă: „Aici ar putea primi vulturul într-adevăr o credinţă tare, ale cărui aripi îl pune la adăpost de o cădere; dar un om ca mine, sub ale cărui picioare devine instabilă în toate clipele o bucată de piatră după alta, nu poate cu voinţa cea mai bună să ajungă la o tărie Jarahişă în credinţă! Eu aş putea încerca pe acest colţ înalt de stîncă a muntelui, lat de-abia de două înălţimi de om şi cel mult lung de cincizeci de înălţimi de om, numai o săritură de capră-de-munte Jarahişă, căci aş şi zăcea acuşi pe undeva jos zdrobit în bucăţi! Oh, dacă m-aş afla numai deja iarăşi jos!“
        Aici sare Jarah asupra căpitanului şi spune: „Dar te rog, dragă Iulius, nu fii totuşi chiar aşa de înfricoşat! Este doară imposibil să ţi se întîmple ceva! Domnul ne-a condus sus peste pereţii cei mai abrupţi, noi am plutit de fapt numai în sus în aer pe lîngă pereţi; pentru că un asemenea drum n-a făcut încă niciodată un om şi căruia dintre noi i s-a întîmplat ceva la urcarea namaiauzită pe uriaşul acesta de stîncă, către toate părţile gol şi abrupt vertical? Dacă am ajuns însă sus aşa de bine peste locurile primejdioase, cum să începem, deci, acum aici să ne temem dintr-o dată, de parcă ar fi într-adevăr posibil, de a putea cădea pe undeva jos? Hai, tu dragul meu Iulius şi fii de dragul meu puţin mai vioi! Vezi, eu nu pot vedea o faţă aşa de înfricoşată şi tristă!“
        Aici vrea micuţa să-l ia pe căpitan de mînă şi să-l conducă puţin prinprejur; dar căpitanul strigă tare: „Inapoi! Numai întotdeauna la trei paşi depărtare de trup, tu vrăjitoare mică!N-ar fi lipsit mult mai înainte, că tu m-ai fi împins în jos peste pereţi, cu săritura ta îndrăzneaţă! O, eu te cunosc, tu eşti altfel o fată într-adevăr bună, dragă şi chiar înţeleaptă, lucru rar întîlnit, dar cîteodată îţi vine o îndrăzneală aşa neruşinată în minte şi aici spun eu: Numai trei paşi de trup! Eu te îndrăgesc altfel foarte mult; dar aici, la această înălţime de cel puţin două mii de înălţimi de om, trebuie să-mi rămîi tu tot timpul la trei paşi depărtare de trup! Tu ai vorbit totul într-un mod corect şi înţelept; dar eu nu sunt devină pentru ameţeala mea la asemenea înălţimi. Eu ştiu şi cred, că nouă tuturor nu ni se va întîmpla nimic; dar, lăsînd totul de-o parte, nu pot totuşi să mă lupt cu ameţeala supărătoare şi tu nu trebuie de aceea să glumeşti cu mine!“
        Spune Jarah: Ah, ce gînduri ai? Cum poţi tu să ai cea mai mică impresie, că eu aş putea face glume cu tine!? Iată, eu sunt prea sigură de vorbele mele, ca să se poată întîmpla ceva ţie sau mie şi doar de aceea am sărit atît de curajoasă aici pînă la tine, speriatule, pentru a-ţi face curaj! Cum poţi tu din această pricină să te superi şi să mă numeşti pur şi simpul o vrăjitoare? Uite, dragă Julius, aceasta nu a fost chiar frumos din partea ta!“
        Aici i-au apărut micuţei lacrimi în ochi. - Cînd căpitanul observă aceasta, începe să-i pară rău, din cauza faptului că a luat-o aşa de tare pe micuţa Jarah şi îi spune aceste cuvinte: „Deci, deci, fii din nou bună! Jos ne vom plimba noi din nou peste pajişti verzi; dar aici este locul puţin cam mic şi eu nu pot face, cum am mai spus, nimic din cauza ameţelii mele!“
        Spune Jarah: „Ameţeala este şi ea o boală! Vindecătorul vindecătorilor este aici; Lui, căruia i-a fost posibil, să vindece sute de oameni de boli diferite, îi va fi cu siguranţă posibil, să te elibereze de ameţeala ta! Roagă-L şi El te va vindeca!“
        Spune căpitanul: „Uite, draga mea Jarah, aceasta ţi-a reuşit mai bine decît toate celelalte! Această săritură a fost mai bună decît cea precedentă, cînd aproape că m-ai împins în prăpastie! Şi iată, acest sfat al tău, eu îl voi urma!“
        Aici se întoarce căpitanul rugător spre Mine şi spune: „Doamne, eliberază-mă de frica şi de ameţeala mea!“
        Spun Eu către Ebahl: „ Dă-mi un pahar cu vin!“
        Ebahl îmi dă de îndată un burduf plin şi un pahar.
        Eu umplu paharul şi i l-am dat căpitanului cu aceste cuvinte: „Ia-l şi bea-l şi ţie îţi va merge mai bine în privinţa ameţelii!“
        Căpitanul a luat imediat paharul şi a băut din acesta. Cînd el l-a golit, l-a părăsit pe loc toată frica şi toată ameţeala, aşa că a devenit binedispus şi s-a lăsat condus de Jarah pe toate părţile muntelui şi se putea uita în linişte în josul prăpăstilor.
        Cînd toţi ceilalţi au observat aceasta la căpitan, m-au rugat şi ei ca Eu să-i eliberez de teama lor urîtă. Şi Eu le-am dat tuturor vin şi deodată a devenit aşa de plin de viaţă acel vîrf de munte, de parcă ar fi fost o grădină populară.
        O parte admira peisajele întinse, o a doua parte cînta Psalmi, o a treia parte se uita în jos şi căuta un loc, unde s-ar putea întoarce toată lumea cu bine. Dar pentru că nu s-a putut observa un astfel de loc şi soarele apunea deja încetul cu încetul, au venit ucenicii la Mine şi Mi-au spus: „Doamne, mai încă o jumătate de oră şi soarele va apune; ce facem atunci pe acest vîrf?“
        Spun Eu: „De aceasta voi nu trebuie să vă ocupaţi! Cine crede, acela va vedea încă astăzi pe acest vîrf minunăţia lui Dumnezeu luminînd. Noi rămînem aici!“
        Cînd au auzit acest lucru ucenicii, nu au mai spus nici un cuvînt şi-au căutat locuri de odihnă.
        Dar căpitanul a venit şi M-a  întrebat, dacă noi ne vom întoarce, deoarece soarele apunea.
        Eu însă i-am spus acelaşi lucru ce l-am spus şi uceniciilor Mei şi el a fost mulţumit şi s-a aşezat pe o stîncă ţeapănă şi destul de dreaptă.
        Doar micuţa Jarah a spus aceste cuvinte cînd a început soarele să atingă orizontul: „Doamne, Tu dragostea mea, doar nu ne vom întoarce atît de repede acasă de pe acest vîrf? Eu aş dori aşa de mult să văd de aici răsăritul soarelui!“
        Vorbesc Eu: „Noi rămînem aici toată noaptea şi doar mîine, în ziua sabatului, ne vom întoarce acasă; dar în această noapte vei vedea tu, ca şi toţi ceilalţi, strălucirea minunăţiilor lui Dumnezeu!“
        La această veste a fost micuţa atît de bucuroasă, că a apucat-o un fel de leşin şi a căzut la picioarele Mele, dar din aceasta ea şi-a revenit imediat.

132. Despre esenţa fricii.

        A început însă, cînd soarele a apus, din partea de miază noapte să bată un vînt răcoros şi puternic, aşa că toţi au început să se teme din nou şi căpitanul a spus: „Dacă acest vînt se va intensifica, atunci ne va sufla la sfîrşit în aceste prăpăstii adînci; chiar şi răcoarea care o aduce nu este chiar plăcută.“
        Spun Eu: Lasă vîntul să bată, căci acum este vremea lui! Dar gîndeşte-te, că nu el este maestrul Aceluia, care l-a creat prin voinţa Sa şi îl lasă să bată doar atunci cînd doreşte El!“
        Căpitanul a fost mulţumit cu această explicaţie, dar s-a pus totuşi destul de aproape de pămînt şi ceilalţi prezenţi i-au urmat exemplul.
        Doar micuţa Jarah a rămas neclintită lîngă Mine şi a spus aşa: „Dar Doamne, de unde vine, că aceşti oameni sunt atît de fricoşi, deoarece ei au fost învăţaţi deja prin multe semne, că Tu eşti Domnul tuturor elementelor!? Mai ales mă miră acest fapt din partea uceniciilor Tăi! Ah, dacă n-ai fi Tu, atunci ar fi cu totul altceva; dar pentru că Tu te afli aici, mă miră acest lucru exagerat de mult! - Doamne, dacă Tu doreşti, atunci spune-mi motivul acestei apariţii!“
        Spun Eu: „Iată acest lucru se datorează vechii lumi în toate măruntaiele ei! Dacă nu ar mai exista ea, aşa cum este cazul la tine, atunci ei nu ar mai avea la fel ca tine nici un fel de teamă şi nici n-ar putea s-o simtă, deoarece spiritul lor ar fi destul de întărit, că să domine întreaga natură.
        Uite, noi ne aflăm pe vîrful unui munte, pe care nu a călcat vreodată picior de om! Căci cum poţi vedea, sunt zidurile de stîncă pe toate părţile aşa de abrupte, că pe cale naturală nu se poate coborî  dar nici urca; tu ai putut vedea, cum, după ce am urcat jumătate de munte cu puterea naturală, s-a pierdut orice mijloc, să urcăm mai departe pe stîncile abrupte. Căpitanul şi toţi ceilalţi au întrebat: ‘Ce facem acum?’ - Eu însă am urcat împreună cu tine pe aceste stînci şi toţi ne-au urmat, fără ca ei să se obosească măcar puţin. - Cum a fost posibil aceasta?
        Iată, acest lucru îl face posibil spiritul omului! Eu am trezit pe această perioadă duhurile din oameni şi acestea şi-au purtat învelişul cărnii pînă aici pe acest vîrf de munte. Dar pentru că spiritul lor nu este obişnuit cu astfel de munci, au mers ei, cum nu am avut puţin grijă de ei, înapoi în trupurile lor spre a se odihni şi sufletul trupului a fost din această pricină plin de frică. Dar dacă ar fi rămas duhul lor treaz trezuţ în inimile lor, atunci ei nu ar fi simţit vreo teamă; căci chiar duhul a umplut sufletul cu bunăstare şi le-a transmis în inimă convingerea deplină, că întreaga natură trebuie să-i asculte pe cuvînt! Dar pentru că din pricina vechii lumi, din care încă se mai află o bucată în sufletele lor, nu au putut face faţă multă vreme, aşa îl cuprinde pe sufletul lor tot o mică parte din acea teamă lumească, care tu o poţi vedea acum la ei.
        Sufletul omului creşte ori într-o poziţie greşită în carnea omului, ori în direcţia dreaptă în spiritul său, care tot timpul este una cu Dumnezeu, aşa cum este lumina una cu soarele. Dacă se obişnuieşte sufletul în carne, care în sine este moartă şi doar pentru un anumit timp, dacă nu i  se întîmplă nimic trupului, primeşte din suflet viaţa şi aşa devine sufletul întru totul una cu carnea.
        Dar dacă sufletul se obişnuieşte din ce în ce mai tare cu carnea, aşa că la sfîrşit devine acesta carne, atunci îl apucă un sentiment de distrugere, care este o trăsătură a cărnii; şi acest sentiment este prin urmare frica, care la sfîrşit îi face pe toţi oamenii inapţi şi îi stoarce de puteri!
        Dar cu totul altfel este un om, a cărui suflet s-a băgat şi trăieşte din cea mai tînără adolescenţă în spiritul său! Aşa nu vede în veci sufletul vreo distrugere! Sentimentul lui este la fel cu starea eternă a spiritului său; nu mai poate vedea sau simţi moartea, pentru că este una cu spiritul veşnic viu, care este un domn peste întreaga lume naturală vizibilă. Şi prin urmarea uşoară este de înţeles că omul care încă trăieşte în carne este departe de orice fel de frică; căci acolo unde nu există moarte, acolo nu mai există nici frică!
        De aceea ar trebui ca oamenii să nu-şi prea făcă multe griji din pricina lumii, ci doar, ca sufletul lor să devină una cu spiritul lor şi nu cu carnea! Căci ce folos are un om, dacă pentru carnea sa ar cîştiga întreaga lume, dar pentru aceasta el ar comite cel mai mare rău pentru sufletul său? Deoarece această lume, pe care noi o putem vedea cu minunăţiile ei asemănătoare a unor bulbuci cu apă, va pieri şi acest cer cu toate stelele sale, la timpul potrivit; dar spiritul va rămîne pe veci, aşa ca şi toate cuvintele Mele.
        Dar oamenilor, care s-au obişnuit şi trăiesc în lume, este nespus de greu ca să le fie ajutat; căci ei văd şi îşi aşează viaţa în lucrurile vieţii, trăiesc într-o frică continuă şi la sfîrşit nici nu se poate ajunge la ei pe calea spirituală! Dar dacă se apropie de ei cineva pe calea naturii sau a lumii, atunci nu numai că nu sunt ajutaţi cu nimic, ci prin aceasta se accelerează judecata lor şi prin aceasta, bineînţeles, moartea duhului lor!
        Cine vrea atunci din oamenii lumii să-şi salveze sufletul, acela trebuie să-şi adune toate forţele şi trebuie să înceapă să se lepede de toate lucrurile lumeşti. Dacă face aceasta cu hărnicie, atunci el se va salva şi se va reîntoarce la viaţă; dar dacă nu face aceasta, atunci el nu poate fi ajutat pe nici un alt drum, în afără de suferinţele pricinuite de lume, ca el să înveţe să dispreţuiască lumea şi minunăţiile ei, să se întoarcă prin urmare la Dumnezeu şi să înceapă aşa, să caute în sine duhul Său şi să se unească din ce în ce mai mult cu El. Eu îţi spun: Bunăstarea lumii este moartea sufletului! - Spune-Mi, draga Mea Jarah, dacă tu ai putut înţelege toate aceastea!“

133. Hristos, mijlocitorul între cer şi pămînt.        

        Spune micuţa Jarah: „O Doamne, Tu dragostea mea, Tu viaţa mea! Prin mila Ta eu am putut înţelege toate acestea aici foarte bine; dar este trist, că oamenii nu pricep şi nu înţeleg sau nu doresc să priceapă şi să înţeleagă toate acestea! Oh, din păcate vor exista în viitor multe suflete moarte! O Doamne, înfăptuieşte Tu, ca oamenii să audă adevărul sfînt şi să se ghideze după acesta; căci eu mă voi plictisi foarte tare, ca să trăiesc de acum înainte pe acest pămînt printre atîţia morţi!“
        Spun Eu: „Fii alintată; căci din acest motiv Eu am venit aici pe pămînt! Pînă acum a lipsit un drum şi cerurile au fost separate de pămînt; dar acum se va face un drum drept şi stabil, ca pentru fiecare să fie un lucru uşor, să păşească pe acel drum deschis şi pe acesta să ajungă în cerurile apropiate. Dar nici un om nu va fi clintit din libertatea voinţei sale!
        De acum înainte, fiecare carea vrea cu tărie, poate ajunge în ceruri, ce pînă acum nu a fost posibil, pentru că între pămînt şi ceruri a fost o prăpastie prea mare.
        Dar vai de aceia care află şi nu se ghidează după cele auzite! Acelora le va merge mai rău decît bătrînilor, care deseori au vrut dar n-au putut! - Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Jarah: „Doamne, eu am înţeles totul! Posibilitatea este bună, dar voinţa liberă a oamenilor! Lumea o pot vedea şi o pot gusta, dar cerul nu îl văd şi nu îl gustă; şi mulţi vor exista, care nu vor dori să păşească pe drumul neted şi atunci va fi cu mult mai rău cu ei, decît a fost pînă acum! Eu îţi spun ţie, o Doamne, drumul neted spre ceruri va fi călcat doar de puţini oameni; căci cel mai greu lucru pentru om este abnegaţia proprie!“
        Spun Eu: „Nu te nelinişti, locurile de refacere se vor întinde de aici pînă în lumea de apoi! - Compania noastră a adormit în timpul discuţiei noastre împreună cu căpitanul; ce vom face noi acum?“
        „Doamne“, spune Jarah, „Acest lucru Tu îl vei ştii cel mai bine!“
        Spun Eu: „Da bineînţeles, tu ai dreptate! Eu i-am lăsat să adoarmă şi ei vor vedea în vis, ceea ce tu vei vedea cu ochii tăi. Uite, imediat vei vedea tu cerurile deschise şi toţi îngerii ne vor sluji! Mîine va primi acest munte o mică urcare şi coborîre din partea de est şi noi toţi vom pleca de aici pe un drum nou şi natural spre Ghenizaret. De aceea, fii atentă la această scenă, care se va întîmpla în faţa ochiilor tăi!“
        După aceste cuvinte ale Mele şi-a ridicat Jarah ochii spre cer şi s-a uitat un timp în cerul plin de stele. După o privire îndelungată, în care nu s-a întîmplat nimic, a început ea să-mi vorbească cu vocea ei drăgălaşă: „Doamne, Tu viaţa mea, Tu dragostea mea, nu se poate vedea nimic! Cum va arăta, ca eu să pot şti la vreo apariţie, dacă este vorba de cea vestită de Tine, sau nu?“
        Spune Eu: Draga Mea Jarah, tu trebuie să te uiţi în sus mai mult cu inima decît cu ochii capului, căci aşa ţi se vor arăta lucruri miraculoase în cea mai minunată lumină! Încearcă o dată şi tu te vei convinge imediat, că Eu am tot timpul dreptate şi vorbesc adevărul deplin!“
        La aceste cuvinte de învăţătură ale Mele, îşi ridică mai mult în sine ochii în sus şi iată, imediat se deschid toate cerurile şi nenumăraţi îngeri ai lui Dumnezeu plutesc într-o strălucire minunată pe pămînt şi cîntă: „Dăruiţi voi ceruri toată mila Dreptului de pe acest pămînt! Căci sfînt este Acela, care a călcat pe ea spre vindecarea acelora, care au căzut, înainte încă să strălucească soarele în lumina milostivirii a lui Dumnezeu, în universul nemărginit!
        Oameni lumeşti, care au fost creaţi de Satana, îi primeşte El şi îi transformă în copiii dragostei Sale!
        De aceea toată onoarea, toată lauda şi toate slăvirea Lui; căci tot ce face El, este bine şi ordinea Sa este dragostea, amestecată cu cea mai înaltă înţelepciune. De aceea doar El singur este prea sfînt şi în faţa numelui Său trebuie să se îndoaie toţi genunchii în ceruri, pe pămînt şi sub pămînt. Amin.“

134. Ridicarea Mării Galilee.

         Cînd aude Jarah acest cîntec, spune încîntată: „Doamne, este într-adevăr greu de deosebit, ce este aici mai frumos din cîntat, din cuvinte, sau dacă această lumină care bate în mii de culori sau chipurile acestor cîntăreţi nenumăraţi şi minunaţi!  Ah, de abia acum îmi dau eu seama ce înseamnă de fapt cerurile lui Dumnezeu! Oh, acum aş vrea să mor şi să mă alătur acestor cîntăreţi frumoşi! Dar spune-mi, dacă îţi este ţie pe plac, o Doamne, cine şi ce sunt de fapt aceşti cîntăreţi măreţi! Sunt într-adevăr ceea ce par să fie, sau sunt fiinţe create de Tine pentru această clipă?“
        Spun Eu: „Aceştia sunt îngeri şi au fost creaţi cu mult timp înainte, de a fi vreo urmă de creaţia materială. Cheamă-l doar pe unul şi tu te vei convinge, că este la fel ca alţii ca el şi este o fiinţă întru totul adevărată! Şi Eu mai trebuie să spun observaţia, că, cu toate că par uşori şi fragili, are totuşi fiecare dintre ei o putere, forţă şi stăpînire atît de mare, că cel mai mic şi cel mai slab dintre ei ar pute într-o clipă să distrugă pămîntul, aşa că nu ar rămîne în urmă nici cea mai mică parte de praf! Pentru că tu ştii acum aceasta, cheamă-l pe unul dintre ei aici şi înfăptuieşte cîteva probe cu el!“
        Spune Jarah: „Doamne, pentru acest lucru eu nu am curajul; căci cu toate că sunt de neînţeles de frumoşi, am totuşi o mică părticică de frică în mine.“
        Spun Eu: „Dar copilule, nu ţi-am explicat Eu mai înainte ce înseamnă teama? Iată, de aceea nu trebuie să te temi, căci altfel Eu voi crede, că în inima ta mai locuiesc încă unele lucruri din cele lumeşti! Doar eşti la Domnul, în faţa numelui Său trebuie toate fiinţele să-şi îndoaie genunchii; de unde ar putea proveni atunci frica ta?“
        Spune Jarah: „Acest lucru este într-adevăr mult prea adevărat; dar priveliştea neobişnuită a acestei scene nebănuite trebuie să zguduie din fundament o inimă salabă de fată, aşa cum este a mea! Dar acum mă voi stăpîni şi Tu vei vedea, că Jarah a Ta poate să fie şi fără frică.“
        La aceste cuvinte i-a făcut ea semn imediat unui înger apropiat şi acesta a venit într-o clipă plutind pînă la ea şi a întrebat-o cu cel mai blînd şi fin glas: „Jarah, tu fiică minunată a Dumnezeului meu, a Domnului veşnic, ce doreşte inima ta dragă şi curată de la mine?“
        Spune Jarah, puţin uimită de strălucirea şi majestatea mesagerului din cer: „Da, da, adevărat, Domnul, pe care tu îl poţi vedea aici, mi-a spus, că fiecare dintre voi este aşa de miraculos şi de puternic şi eu vreau să mă conving de aceasta printr-o probă; dar ce probă aş putea să-ţi dau, eu nu ştiu, doar acelea pe care eu le-am auzit de cîteva zile de la Domnul Iisus?!“
        Spune îngerul: „Ascultă, tu floare frumoasă a cerurilor, atunci te voi ajuta imediat din încurcătură în numele Domnului! Priveşte aici jos la Marea Galileii foarte întinsă şi adîncă! Cum ar fi, deci, dacă aş ridica-o afară din bazinul ei larg şi adînc şi aş atîrna-o liber în aer în înfăţişarea unei mingi mari de apă în faţa membrelor şi ochilor tăi, cam pe o durată de o oră întreagă?“
        Spune Jarah: „Asta ar fi într-adevăr nespus de miraculos; dar unde ar ajunge între timp peştii dragi, şi, în sfîrşit, corăbiile multe, care se află parţial la ţărmuri şi înoată adesea de-a valma şi pe mare?“
        Spune îngerul: „Aceasta va fi grija mea, că din această cauză nu i se va pricinui o pagubă nici unui peşte, nici unei oarecare corăbii! Dacă doreşti proba aceasta propusă, va pluti înfăptuirea cerută într-o clipă în faţa ta!“
        Spune Jarah: „Da, dacă la aceasta nu i se poate pricinui o pagubă nici unei fiinţe, atunci poţi tu într-adevăr să realizezi acest lucru!“
        Spune îngerul: „Uită-te prin prejur! Lacul este gol şi toată apa lui pînă la ultima picătură pluteşte acum liber în aer, ochilor tăi bine vizibil!“
        Jarah voia să se uite în jos, în adînc, a ajuns însă cu fruntea de îndată la zidul rece, umed al mingii de apă care plutea liber şi foarte aproape lîngă zidul de stîncă, a cărei diametru întreg avea aproape patru mii de stînjeni. Cînd a văzut ea un asemenea lucru, întrebă ea cu totul potolită: „Dar cum, pentru numele Domnului, ţi-a fost, deci, aşa ceva posibil într-o clipire de-abia imaginabil de scurtă? Şi este lacul acum într-adevăr în serios pe deplin liber de apă?“
        Spune îngerul: „Jarah, vino cu mine şi convinge-te!“
        Spune Jarah: „Cum va fi posibil acest lucru?“
        Spune îngerul: „Cum mi-a fost posibil să ridic în sus masa grea de apă într-o clipire, aşa îmi va fi doară într-adevăr de asemenea posibil, să te aduc în cea mai rapidă rapiditate jos pînă la fundul cel ami adînc al mării şi tot aşa de repede iarăşi înapoi! Dar aceasta trebuie să fie voinţa ta, căci, altfel, nu pot face nimic; pentru că o scînteie mică a libertăţii voinţei omeneşti o respectăm noi toţi mai mult, decît toată puterea şi stăpînirea noastră, dată de Dumnezeu! De aceea trebuie tu mai înainte să vrei şi eu voi înfăptui conform acestui lucru!“
        Spune Jarah: „Atunci bine, deci, aşa, convinge-mă!“
        În acea clipă s-a aflat ea pe cel mai adînc fund al mării uscat ca praful şi îngerul ridică de pe jos o cea mai frumoasă scoică cu mărgăritar şi a dat-o Iarei spre amintire şi pentru învăţătură către ceilalţi, care dormeau într-adevăr tare după trup, dar primeau toate acestea de văzut în vis.
        Atunci cînd Jarah puse încă de-abia scoica în buzunarul spaţios al rochiţei sale, a întrebat-o îngerul: „Crezi tu acum faptul că toată apa acestei mări se află în mingea mare care pluteşte peste noi şi că bazinul ei larg este cu totul uscat?“
        Spune Jarah: „Da, da, eu te-aş fi crezut şi altfel! Dar, acum, du-mă numai repede iarăşi sus la Domnul; pentru că fără El, mor în următoarea clipă!“
        De-abia fusese pronunţat ultimul cuvînt şi draga Jarah stătea deja iarăşi alături de Mine, pe înălţimea muntelui; şi Eu am întrebat-o, cum îi place asta şi cum judecă ea acest lucru aşa după aprecierea ei.
        Spune Jarah: „Doamne, că îţi sunt toate lucrurile posibile, ştiu numai prea bine; cum, însă, poate să sălăşluiască în voia Ta şi prin voia Ta o asemenea putere şi în voia unui înger, aceasta îi va fi străin însăşi îngerului, nici vorbă, că aş putea să-ţi indic despre acest lucru un oarecare motiv! Asta este minunat în cea mai mare măsură; dar s-o cuprind cu mintea, nu pot!“
        Spun Eu: „Aici ai răspuns tu foarte bine şi corect; dar în inima ta proprie vei găsi tu într-adevăr de asemenea cu timpul, cum îi sunt lui Dumnezeu asemenea lucruri posibile. - Dar cum îţi place, aşadar, îngerul?“

135. O încercare de dragoste a Iarei.

        Spune Jarah: „El este într-adevăr un om nedescris de frumos, deoarece arată exact aşa ca un om; dar lîngă Tine, o Doamne, sunt toţi îngerii şi cerurile cu toată lumina lor şi frumuseţea lor plastică aşa de mult ca nimic! Pentru că toată frumuseţea lor eşti doară numai Tu singur şi Tu Insuţi! Eu totuşi nu l-aş putea iubi pe vreunul!“
        Spun Eu: „Dar sunt Eu, deci, cum Mă vezi aici, într-adevăr încă mai frumos decît acest înger? Vezi, mîinile Mele dure, muncite, pielea Mea destul de tare bronzată de căldura soarelui şi vîrsta Mea nu sunt totuşi cu adevărat atrăgătoare, în timp ce acest înger este înzestrat cu toate, ce pot şi doresc numai cerurile a numi frumos!“
        Spune Jarah: „Doamne, exteriorul nu este nimic pentru mine, dacă interiorul nu se aseamănă pe deplin cu inima Ta; pentru că tu singur eşti Domnul!“
        Spun Eu: „Dar din îngeri străluceşte peste tot neînfăşurat dragostea Mea şi înţelepciunea Mea, care Mi se aseamănă în toate pe deplin; iar dacă tu Mă iubeşti numai din cauza dragostei Mele şi Eu sunt totuşi Domnul, atunci nu înţeleg, de ce nu-l poţi iubi pe acest înger extrem de frumos tot aşa ca şi pe Mine, deoarece este el, totuşi, desigur, alcătuit pur din dragostea şi înţelepciunea Mea!?“
        Spune Jarah: „Doamne, Tu dragostea Mea, Tu viaţa Mea; din aceste două elemente de viaţă sunt doară şi toţi oamenii alcătuiţi şi eu totuşi nu-i pot iubi aşa mai presus de toate, ca pe Tine! Da, eu îi iubesc desigur pe toţi oamenii şi pe cei nevoiaşi cel mai mult şi pun la contribuţie mereu totul conform puterilor mele slabe, de a le procura săracilor ajutor; dar, să-i iubesc aşa ca pe Tine, nu-i pot, totuşi astfel îl iubesc şi pe acest înger drag; dar inima mea şi viaţa mea îţi aparţine, totuşi, numai ţie! Numai dacă Tu, o Doamne, alungi tare de la Tine dragostea mea desigur curată faţă de Tine, atunci aş deveni într-adevăr foarte tristă, dar eu mă voi gîndi în sine-mi: El, Cel mai curat, Cel mai sfînt, n-a putut considera ca fiind demnă pentru El dragostea ta cumva încă mult prea necurată şi a alungat-o de aceea de la Sine!“
        După aceste cuvinte începe micuţa să plîngă şi spune, suspinînd încet: „şi va şi fi astfel! Eu m-am încumetat cu dragostea mea prea departe şi n-am luat în consideraţie, în naivitatea mea, cine este Acela, pe care l-a cuprins inima mea aşa de puternic; de aceea respinge dragostea Ta prea sfîntă dragostea mea încă mult prea nesfîntă foarte domol de la sine şi îmi dă un înger, care trebuie să curăţească mai înainte inima mea şi să facă dragostea mai sfîntă. Pe mine mă doare într-adevăr tare; dar eu doară ştiu, că Tu singur eşti Domnul şi astfel vreau eu să îndur doară totul, ce doreşti Tu să rînduieşti asupra mea.“
        Spun Eu: „O tu dragostea Mea, ce reproşuri goale îi faci dragostei tale! Cine nu Mă iubeşte aşa ca tine şi iubeşte ceva pe lume mai mult decît pe Mine, acela nu este într-adevăr demn de dragostea Mea; dar tu, a cărei inimă toţi îngerii cerului nu sunt niciodată în stare să Mi-o înstrăineze, Mă iubeşti, Dumnezeul şi Domnul tău, doară tot aşa ca îngerii cerului şi eşti de aceea deja de mult tu însuţi un înger cel mai frumos, în care Eu Insumi sunt peste toate măsurile de îndrăgostit! Vino aici la inima Mea şi i-aţi din aceasta compensaţia cea mai plină pentru această încercare mică!“
        La aceste cuvinte este micuţa iarăşi cu totul vindecată şi se lipeşte de Mine, alintîndu-se, aşa de tare cum este posibil.
        Atunci vorbeşte îngerul: „O fericire a toate fericirile! Ce sunt toate cerurile la priveliştea unei asemenea iubiri?! Noi, duhuri desăvîrşite, am savurat, ce-i drept, fericiri deja aşa de nesfîrşit de multe, că numărul acestora n-ar mai putea nici o limbă să-l pronunţe; dar toate nenumăratele desfătări ale desfătărilor savurate, nu sunt, totuşi, nici o rouă faţă de aceasta, unde Tu, o Tatăl cel mai sfînt, iei copilaşul Tău în braţele Tale şi îl strîngi cu vizibil cea mai înaltă dragoste la inima Ta cea mai sfîntă! Oh, ce deliciu de nepronunţat trebuie acum să simtă acest copilaş al Tău!?“
        Spun Eu: „Da, desfătarea este peste măsură de mare pentru copilaş, dar şi pentru Mine; însă şi voi o veţi savura, cînd va fi desăvîrşit aceasta şi voi toţi veţi fi mîncat la masa copiilor Mei! Acum însă, lasă apa iarăşi în bazinul ei! Apoi îţi va anunţa o altă muncă acest copilaş al Meu.“
        Intorcîndu-Mă cu gura la capul mic muiat în desfătare a Iarei: „Aşa-i, Jarah a Mea, tu Îmi vei ajuta, într-adevăr, de a porunci îngerilor Mei încă aşa unele lucrări?!“
        Spune micuţa cu o voce foarte iubitor dispusă şi copilăros nevinovată, gingaşă: „O da, de dragul Tău fac doară tot cu peste măsură de mult drag! Tu poţi doară să spui numai - şi eu mă arunc de dragul Tău în orice foc şi peste zidurile acestui munte în jos în mare, dacă este ea deja iarăşi jos.“
        Spun Eu: „şi totuşi nu te-ar mai putea arde şi distruge nici un foc al pămîntului, pentru că tu însuţi ai devenit deja plină de focul cel mai tare şi cel mai puternic! Nici pietre, nici apă nu ţi-ar mai putea dăuna vreodată; pentru că caracterul tău în ordinea Mea este mai tare decît un diamant şi firea ta mai blîndă decît toate apele cerurilor! Pe scurt, tu Mi-ai crescut deja o dată aşa pe deplin în inimă şi Eu îţi dau de aceea libertatea, că le poţi comunica îngerilor să îndeplinească ceva şi ei vor îndeplini aceasta în aşa fel, de parcă Eu Insumi le-aş fi poruncit asta. Gîndeşte-te prin urmare acum la o muncă şi spune-i îngerului, care aşteaptă deja cu dor mare, să primească de la inima ta o însărcinare, ce vrei tu şi va fi într-o clipă totul adus la îndeplinire!“
         Spune Jarah: „Dragul meu mesager din ceruri, dacă se poate întîmpla fără pagubă, atunci fă în numele Domnului, ca acest munte, care este de urcat prea greu pe o cale naturală, să aibă un drum uşor de urcat şi nepericulos pentru mergerea în sus şi în jos şi către mare, unde este el altfel urcabil numai pentru păsări!“
        Ingerul face doar o închinare foarte gingaşă în faţa micuţei Jarah şi spune: „O tu stăpînă minunată în numele Domnului! Priveşte acum numai în jur către toate părţile muntelui şi tu vei fi desigur mulţumită cu mine! Vezi, noi suntem cîteodată şi lenţi în acţiunile noastre; dar dacă trebuie şi mai rapizi decît fulgerul!“

136. Puterea îngerilor. Vizitarea unei stele.

        Apoi o conduce îngerul pe Jarah către toate păţile muntelui şi ea se convinge, că muntele n-a pierdut, ce-i drept, nimic în ceea ce priveşte înălţimea lui, dar poate fi totuşi urcat din toate părţile, fără toată primejdia şi mai ales pe partea care dă către mare, unde are el o coborîre foarte lină.
        După ce Jarah se convinse de toate acestea, spuse ea: „Treaba este atît de minunată, că încep să devin suspicioasă asupra simţurilor mele şi trebuie tocmai să mă gîndesc în sine-mi, că şi eu dorm şi visez! Spune-mi puţin, totuşi, ceva despre faptul, cum ţi-a fost posibil un asemenea lucru! Inainte ai ridicat marea întreagă în sus şi ai menţinut-o liber în aer ca pe o picătură plutitoare şi acum ai făcut muntele abrupt accesibil din toate părţile şi toate acestea în cea mai rapidă clipă! Cum, cum îţi este posibil un asemenea lucru? Tu n-ai părăsit niciodată locul tău şi, totuşi, s-au săvîrşit toate acestea! - Ah, asta este totuşi prea mult pentru mine, viermişor sărac de pămînt!“
        Spune îngerul: „Tu fireşte că nu poţi încă să înţelegi acum într-adevăr un asemenea lucru; dar va veni acuşi timpul, în care toate acestea îţi vor deveni limpede ca soarele. Atîta pot însă să-ţi spun totuşi, deocamdată, că noi îngerii nu suntem în stare să facem nimic din noi, ci totul prin voia singură, atotputernică a Domnului, pe care îl iubeşti aşa foarte mult.
        Vezi, toată lumea şi toate cerurile nu sunt nimic altceva decît gînduri şi idei păstrate ale lui Dumnezeu prin voia atotputernică, cea mai de nezdruncinat şi tare; dacă El îşi ia acum înapoi ideea Lui şi desfiinţează gîndurile Lui, atunci se stinge în aceeaşi clipă făptura vizibilă; dacă Domnul cuprinde însă un gînd nou şi îl păstrează cu voia Lui atotputernică, atunci este aici făptura deja vizibilă pentru fiecare!“
        Intreabă Jarah: „Da, ce mai aveţi voi, deci, în consecinţă de lucru la aceasta?“
        Spune îngerul: „Noi suntem vase pure de preluare a voinţei Dumnezeieşti şi prin urmare distribuitorii aceleiaşi! Vezi, noi suntem oarecum aripile voii Dumnezeieşti şi suntem în consecinţă foarte de fapt voia Dumnezeiască însăşi este îndeajuns un gînd de la noi încă cît se poate de slab - dacă îl împreunăm cu puterea voii Dumnezeieşti, - acolo şi este atunci o înfăptuire deja săvîrşită şi de aceea o astfel de repeziciune în acţionarea noastră!
        Vezi tu acea stea luminoasă stînd acolo la răsărit? Vezi, dacă de aici pînă la ea ar duce un drum croit, cu adevărat, pămîntul nu are aşa de mult nisip de grăunţele cele mai mici de praf, decît o pasăre ar avea nevoie de ani, pentru a ajunge la ea, cu atît mai puţin un om în mişcarea lui rapidă de fugă; şi iată, mie, însă, îmi este posibil, de a ajunge acolo într-o clipă şi să vin iarăşi aici înapoi! Tu nici nu vei observa absolut de loc absenţa mea şi eu voi fi totuşi acolo şi iarăşi aici! - Mă crezi acest lucru?“
        Spune Jarah: „De ce nu te-aş crede aşa ceva? Dar fireşte că nu poate fi aici nici vorbă de o convingere din partea mea; pentru că într-acolo nu pot şi nici nu doresc să fac o astfel de călătorie, ca mai înainte în jos, pe fundul mării!“
        Spune îngerul: „De ce nu, aşadar? Nu sunt, deci, la Dumnezeu toate lucrurile posibile? Dacă îi este plăcut Domnului, atunci îmi este aceasta mie tot aşa! Că nu ţi se va întîmpla nimic, pentru aceasta garantez eu şi toţi îngerii nenumăraţi, pe care îi vezi strălucind luminos către toate părţile!“
        Îmi spune Jarah: „Doamne, este asta într-adevăr posibil?“
        Spun Eu: „În mîna acestui înger, da! Dacă vrei, poţi să te laşi în seama lui şi în clipe puţine vei fi tu iarăşi aici la Mine, cu totul teafără; i-aţi, însă şi de acolo o amintire!“
        După aceste cuvinte, s-a lăsat Jarah în seama îngerului şi spuse: „Uite, eu am curaj; dacă eşti în stare, atunci du-mă într-acolo!“
        Atunci a ridicat-o îngerul pe Jarah de pe suprafaţa pămîntului, a strîns-o destul de tare la pieptul lui şi a dispărut. - După zece secunde a fost el iarăşi aici împreună cu Jarah, care avea în rochia ei o piatră, care strălucea în aer liber aşa de tare, precum străluceşte luceafărul în lumina lui cea mai frumoasă.
        După ce Jarah se refăcuse puţin din minunarea ei, M-a întrebat atunci: „O Doamne, sunt, deci, toate aceste stele nenumărate ceea ce este acea stea, pe care am examinat-o acum într-adevăr cu însăşi ochii mei trupeşti sau cu ochii firii mele? Pentru că aceasta este chiar o lume colosală! Această lume îmi pare acum aşa de mică faţă de aceea, ca o casă de melc faţă de acest munte! Oameni, oameni pe deplin desăvîrşiţi, care locuiesc în temple nepronunţabil de mari şi pe lîngă aceasta extrem de minunat construite, există şi în acea lume peste măsură de mare şi minunată; dar aceşti oameni sunt aşa de mari, că ar întrece în înălţime acest munte cel puţin de trei ori, dacă ar sta jos, la mare. Şi aşa este în acea lume de minuni totul de multe o mie ori o mie de ori mai mare, dar şi într-adevăr totul de aşa de multe ori mai mare decît aici!
        Noi ne aflam pe un munte enorm de mare şi vedeam din toate părţile suprafeţe care nu vroiau să se termine. Acestea erau brăzdate de fluvii minunate, a căror valuri proaspete se schimbau în cele mai frumoase culori ale curcubeului; pămîntul era plin de grădini şi temple măreţe. În următoarea clipă ne aflam noi deja jos la temple şi acolo am zărit oamenii aceia mari şi locuinţele lor şi mai gigante. Într-o depărtare oarecare sunt minunat de privit aceşti oameni; dar din apropiere, par a fi munţi mergători! Da, eu aş fi avut nevoie de o scară destul de înaltă, dacă voiam să mă urc pe degetul de la picior al unui astfel de om!
        Pe scurt, eu aş putea să-ţi povestesc o viaţă întreagă, ceea ce eu am putut vedea în cîteva clipe; dar aceasta ar însemna, timpul, pe care Tu, o Doamne, l-ai gîndit pentru alte lucruri mai bune, să-l risipesc cu discuţii inutile! Dar eu vreau să aflu de la Tine, dacă aceste stele nenumărate, sunt tot lumi asemănătoare cu aceea pe care eu am văzut-o!“
        Spun Eu: „Da, copilaşul Meu, există cu mult mai mari şi mai minunate! Dar crezi tu cu tărie, că în aceste cîteva clipe ai fost tu cu trupul şi cu sufletul pe acea stea? Spune-Mi aceasta!“
        Spune micuţa Jarah: „Doamne, Tu dragostea mea, Tu viaţa mea, patru pauze am făcut noi spre acea stea. Şi la a patra oprire am ajuns noi pe acea stea, pe care eu o pot vedea foarte bine şi acum, ca fiind o stea; dar la cea de-a patra oprire, a fost ea aşa de mare ca şi soarele nostru pe timp de zi. De acolo a durat doar o clipă scurtă şi ne-am aflat în acea lume minunată. De pe acel munte, pe vîrful căruia ne-am aflat prima oară, am ridicat eu o pietricică de pe pămînt, la spusele îngerului - este această piatră sclipitoare - şi am luat-o ca dovadă aici, ca eu să ştiu că am fost într-u totul acolo. Mai multe dovezi nu pot să-ţi arăt eu ţie spre confirmarea călătoriei mele.“

137. Modul interior de a privi creaţia.                                              

        Spun Eu: „Este suficient! Dar Eu îţi voi arăta un alt mod şi fel, cum un om desăvîrşit în inimă poate călători pe aceste stele, fără ca el să se mişte nici măcar puţin de pe acest pămînt; dar bineînţeles, o piatră strălucitoare este greu de adus de acolo, ca dovadă! - Deci, tu ai reţinut steaua pe care tu ai vizitat-o?“
        Spune Jarah: „Da, Doamne!“
        Spun Eu: „Deci, imagineazăţi-o cît se poate de viu în inima ta, uită-te o vreme direct la ea şi spune-Mi, cum va apărea aceasta după cîteva clipe!“
        Jarah se ţine întru totul după cuvintele Mele şi după cîteva clipe rosteşte ea aceste cuvinte: „Doamne, Doamne, Tu Dumnezeul meu, Tu dragostea mea, acum o pot vedea eu ca şi la cea de-a patra oprire a mea. Devine din ce în ce mai mare şi lumina ei este aproape de nesuportat! Ah, ce lumină groaznic de strălucitoare, dar norocul este că nu simt vreo durere în ochi! Oh, oh, acum întreg firmamentul este o mare de lumină plină de valuri! O Doamne, o Doamne, ce mari şi minunate sunt creaţiile Tale şi Tu te afli în carne ca un om simplu şi fără pretenţii printre viermii omeneşti!
        Oh, oh, oh! Acum mă aflu eu pe acelaşi munte şi văd acelaşi peisaj plin de minunăţii curate! Eu văd aceleaşi temple, aceiaşi oameni şi grădinile lor; eu mai văd şi flori foarte frumoase. Dar cea mai mică dintre ele este mai mare decît o casă de pe acest pămînt; pe aceea nu aş putea-o culege spre a avea o amintire! Ah, acum văd eu tot felul de animale şi păsări frumoase pot eu să zăresc; dar ele sunt groaznic de mari! Pe pomii măreţi atîrnă fructe rare şi mari şi pe lîngă aceasta eu mai pot observa, cum unii oameni întind mîna pentru a le culege şi le bagă în gură spre a le mînca! Deci, deci, cu o astfel de pară, sau ce fruct o fi, ar putea să se sature o mie de oameni pe un an întreg!“
        Spun Eu: „Acum fii atentă, tu vei ajunge într-un fel de oraş al acestei stele; spune-Mi, cum îţi place!“
        Jarah îşi pune mîinile peste cap şi strigă plină de mirare, spunînd: „Dar pentru numele Tău prea sfînt, este o minunăţie, care nu a putut fi visată vreodată de o inimă omenească! Oh, este de nedescris! Ce rînduri de temple! Ce culoare, ce cupole! Nu, această măiestrie, măreţie şi minunăţie! Doamne, eu te rog, să mă conduci înapoi; căci aceste frumuseţi de nedescris mă vor omorî!“
        Spun Eu: „Atunci închide-ţi ochii şi gîndeşte-te la Mine şi la acest pămînt şi atunci totul va fi bine!“ - Jarah face acest lucru şi vede în faţa sa steaua, care este din nou o stea.
        După ce s-a mai liniştit puţin, Mă întreabă ea (Jarah) de îndată: „Doamne, mi-a arătat mai înainte îngerul în acelaşi fel această stea aşa cum mi-ai arătat-o Tu acum? Căci eu am văzut cu mult mai limpede toate, cu toate că am fost într-un fel doar spiritual acolo. Eu cred, că bunul şi drăgălaşul înger, m-a mutat doar aparent puţin din acest loc şi mi-a arătat tot în acest fel acea stea!?“
        Spun Eu: „Nu, îngerul ţi-a respectat întru totul dorinţa! Şi acest lucru a fost posibil doar cu tine, deoarece inima ta este plină de iubire; dar cu oricare alt om ar fi fost imposibil de înfăptuit aceasta. Şi dacă un înger, cu toate că ar putea, ar face acest lucru cu un om lumesc normal, atunci ar muri pe loc acest om lumesc în apropierea unui înger!
        Dar tu m-ai întrebat mai înainte, dacă toate aceste stele sunt astfel de lumi; şi Eu ţi-am răspuns cu da. Dacă tu draga Mea Jarah doreşti, atunci convinge-te în acelaşi fel! Iată, dacă un tînăr lumesc îi face curte tinerei sale mirese şi o numeşte aleasa lui, atunci deschide el toate comorile, pentru a o aduce cît mai aproape pe acea fată, care îi iubeşte inima; căci, dacă ea nu îl doreşte din cauza persoanei sale, atunci cu siguranţă din cauza comorilor sale. Şi iată, Eu fac cu tine acelaşi lucru, ca tu în vremea ispitei să nu pici în ghearele lumii din inima Mea. De aceea convinge-te acum de comorile Mele, ca tu să poţi înţelege, că Eu nu sunt chiar atît de sărac, cum pare să vestească oamenilor înfăţişarea Mea exterioară. Uite, Eu sunt iubitul tău şi îţi arăt acum cîteva din comorile Mele!“
        Spune Jarah: „Doamne, Tu viaţa mea, dacă mai trebuie să mă uit la o stea, pentru a mă proteja de vreo necredinţă în dragostea mea faţă de Tine, atunci mi-ar părea rău, că am privit acea stea; căci Tu singur eşti pentru mine mai mult decît nenumăratele stele cu toate frumuseţile lor! Într-adevăr, pentru ca Eu să te iubesc deasupra tuturor, nu am eu nevoie de nimic, în veci, decît de Tine; dar doar de dragul Tău şi pentru că Tu ai dorit, am privit eu cu drag minunăţiile puterii şi a înţelepciunii Tale!“
        Spun Eu: „Ascultă, tu draga Mea Jarah, Eu văd inima ta şi pot citi, cît de mult Mă iubeşti şi, pe lîngă aceasta, îţi cunosc credinţa ta; dar tu eşti mai mult un copil decît o fată matură. Pînă acum ai fost tu tot timpul sub protecţia îngerilor Mei şi spiritele rele ale lumii nu s-au putut apropia de tine; dar cînd tu vei creşte, atunci va trebui să cîştigi din propria putere în faţa lumii şi a ispitelor ei, pentru a cîştiga teren tare sub picioare, după ordinea Mea de neschimbat pentru toate fiînţele, ca tu să te poţi apropia într-adevăr în spirit şi în adevăr de Mine. Şi iată, la aceasta are lumea o putere mare asupra omului, pentru că lumea este dominată în mare parte de iad şi pe un suflet deseori îl costă o bătălie crîncenă, pentru a nu fi înăbuşit de propria carne şi propriul sînge şi prin aceasta de lume!
        Înfăţişarea ta este una foarte plăcută. Mai încă puţin şi tinerii lumeşti vor pune ochii pe tine şi îţi vor dărui inima şi mîna şi ţie îţi va fi foarte greu să îi întîmpini. Dar cînd va veni o astfel de vreme, atunci gîndeşte-te în inimă la Mine şi la tot ceea, ce ai auzit şi ai văzut pe acest munte şi victoria asupra acestei lumi îţi va fi una uşoară!“
        Spune Jarah puţin tristă: „Dar ţie trebuie să-ţi fie limpede deja din străvechi timpuri, dacă eu voi deveni necredincioasă!? Şi dacă vezi Tu în mine o apropiată necredinţă, cum mă mai poţi iubi? Şi poţi să-i îngădui unei păcătoase să se apropie de Tine?“
        Spun Eu: „Acest lucru este pentru tine, draga Mea Jarah, mult prea înalt! Dar din dragoste pentru tine, Eu îţi voi spune totuşi ceva: Iată, Eu pot şti deja totul dinainte ceea ce se va întîmpla cu un om, dacă Eu doresc aceasta; dar pentru ca un om să acţioneze în floarea vîrstei sale liber şi nederanjat, aşa întorc pentru o anumită vreme privirea de la el şi nu iau la cunoştinţă comportarea sa liberă, în afară de faptul cînd el Mă roagă din răsputeri, ca Eu să-l ajut în bătălia liberă cu lumea. Atunci Eu mă uit la el, îl ajut să păşească pe drumul cel bun şi îi dăruiesc forţa necesară în bătălia sa cu lumea.
        Şi iată, Eu nu vreau să Mă uit pentru tine în viitor, ca tu să rămîi liberă în acţiunile tale; dar pentru aceasta Eu te învăţ, ca tu să-ţi poţi aduce aminte în timpul ispitelor de toate cele rostite. Chiar şi îngerul păzitor te va lăsa singură în acea vreme; dar după ce vei cîştiga din propriile puteri asupra lumii, atunci va veni el din nou lîngă tine şi îţi va sluji în toate lucrurile.- Ai înţeles tu, draga Mea Jarah, toate acestea, măcar puţin?“

138. Şcoala din lumea de apoi a abnegaţiei.

        Spune Jarah: „De înţeles, le-aş fi înţeles bine, - dar de aceea este treabă totuşi foarte tristă pentru mine şi pentru toţi ceilalţi oameni; pentru că din mii va avea de-abia unul puterea deplină, din sine însăşi să întîmpine lumea în aşa fel, cum ţi-ar fi ţie bineplăcut!“
        Spun Eu: „De aceea, însă, am venit doară în lume, pentru a-i da fiecăruia prin învăţătura Mea şi prin faptele Mele posibilitatea în mînă, cu care poate el cu osteneală uşoară să învingă lumea!“
        Spune Jarah: „Ar fi deja totul bine, - dar există pe pămînt încă o mare sumedenie de oameni, care vor auzi ceva de cuvintele Tale probabil abia în o mie de ani! Cu ce se vor proteja atunci aceştia de îmbulzeala lumii în acest timp lung? Sunt ei totuşi tot aşa de bine oameni ca noi evreii!“
        Spun Eu: „Lucrurile se prezintă cu popoarele pămîntului aşa ca şi cu copiii separaţi ai unui tată: unii, ca fiind născuţi mai devreme în lume, sunt ţinuţi altfel de tată decît aceia, care au văzut lumina lumii de-abia în urmă cu doi, trei, patru pînă la cinci ani. Cel mai vîrstnic fiu a devenit deja un bărabat plin de putere şi o fiică este nobilă; iar pe lîngă mai sunt încă doi copii de vîrsta ta şi trei se află încă în scutece. Spune-Mi, dacă ar fi într-adevăr înţelept din partea tatălui, dacă s-ar purta cu copiii din leagăn exact aşa, ca şi cu fiul devenit bărbat puternic!?“
        Spune Jarah: „Aceasta ar fi fireşte, într-adevăr, foarte neînţelept de la un asemenea tată!“
        Spun Eu: „Acum uite, în aceasta constă şi faptul, de ce unele popoare ajung de-abia mai tîrziu la învăţătura Mea! Ele încă nu sunt acum mature pentru aceasta; dar la timpul potrivit, vor deveni ele desigur mature şi atunci va pătrunde şi învăţătura Mea la ele. - Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Jarah: „O da, acest lucru îl înţeleg destul de bine; dar ce destin au de aşteptat atunci în lumea cealaltă mare popoarele, care n-au devenit încă mature pînă acum pe acest pămînt?“
        Spun Eu: „Acest lucru să-l primeşti tu de îndată la vedere! Uităte într-acolo, acolo la partea de miază noapte a cerului se află o stea de o lumină puţin roşiatică; cuprinde-o aşa ca pe cea precedentă în ochii firii tale şi îndreaptă-ţi şi ochiul tău lumesc într-acolo şi vei primi în acea stea cel mai frumos răspuns la întrebarea ta!“
        Jarah face acum acest lucru de îndată şi spune deja după clipe puţine: „O Doamne, Tu Făcătorul cel mai atotputernic al cerului şi a toate lumile, aceasta este chiar o lume încă mult mai mare, decît a fost aici cea precedentă şi ce lumină minunată se scurge împrejurul ei! Dar lumina este de o culoare roşu-deschisă, transformîndu-se puţin într-un galben auriu, în timp ce lumina primei lumi era cu totul de un alb curat. Dar acum devine şi lumina acestei lumi insuportabil de tare! Ah, acum am eu deja pămîntul locuit al acestei lumi! Oh şi aici este nedescris de minunat! Ce diversitate! Munţi drăgălaşi, urcînd blînd împrejmuiesc văile cele mai minunate şi pline de roade. În văi se vede de asemenea o formă de colibe, care constau doar dintr-un singur acoperiş, care este sprijinit cu stîlpi strălucind ca rubinul într-o ordine bună; dar pe spatele munţilor se continuă fără încetare asemenea colibe în rînduri nesfîrşite şi atît de imens de departe cît ajunge acum privirea mea, totuşi nu văd altceva şi aici este o asemenea colibă aşa de asemănătoare cu cealaltă ca la om un ochi faţă de celălalt. Cum observ eu, se sprijinesc toate acoperişurile lunguieţ rotunde pe stîlpi de rubin înalţi cam de şapte ori înălţimea omului; dar acolo este un stîlp de sprijin ca şi celălalt! De oameni şi de alte fiinţe vii n-a fost pînă acum încă nimic de descoperit; dar ei trebuie totuşi să se găsească şi aici, - fiindcă pentru acest lucru dă dovadă deja cultura ieşită din comun a acestor ţări foarte largi răspîndite!
        Dar straniu este faptul, că aici, în această lume, altfel prea minunată, totul se aseamănă! Un pom de fructe arată asemănător cu celălalt pînă în cel mai mic detaliu şi o floare cu cealaltă; totul este pus în rînduri şi nu se poate găsi pentru nimic în lume ceva ce este în afara acestei ordini.
        Se arată toate acestea, ce-i drept, foarte extrem de minunat şi oferă o privelişte prietenoasă; dar cu timpul ar trebui să-i devină unui om de felul şi specia noastră această veşnică monotonie, aşadar, totuşi, puţin plictisitor! Dar acum am ajuns în faţa unei asemenea cabane şi iată, aici există în ele oameni care sunt cu totul de felul nostru! Unul stă în picioare pe un loc mai ridicat şi predică şi ceilalţi în număr de mai multe sute îl ascultă pe acest predicator cu atenţia cea mai mare!
        Acolo, în următoarea cabană cea mai apropiată, văd eu mai mulţi oameni îmbrăcaţi în haine încreţite bogat mîncînd la o masă bine ocupată; dar în jurul celor care mănîncă, stau în picioare tot aşa de mulţi, pe care pare că îi chinuie foamea şi aceştia nu primesc nimic de mîncare! Ah, acolo, în a treia cabană văd eu însă acum cîteva desfrînate foarte frumoase! Acestea stau goale puşcă şi se amuză destul de vioi cu bărbaţi care spun foarte puţine lucruri, merg încoace şi încolo; în planul de fond stau însă o grămadă de tineri părînd foarte pofticioşi le fac semne desfrînatelor frumoase, să vină şi la ei să să se amuze puţin şi cu ei. Dar tinerii nu sunt auziţi şi nu par să se bucure tocmai prea tare despre acest lucru.
        Ah, acestea sunt totuşi distribuţii stranii a camerelor! Aşa de mult cît şi arată din exterior la fel o cabană faţă de cealaltă pînă la cel mai mic amănunt, aşa de diversificat par să fie totuşi înăuntru ocupaţiile oamenilor şi asta este totuşi, într-adevăr, de asemenea foarte straniu!? Dar dacă în această lume imens de mare arată aceasta peste tot astfel, ca în această regiune privită acum de mine, atunci îmi este mai drag pămîntul nostru mic - exceptînd oamenii răi!“
        Spun Eu: „Toate acestea pe care le vezi acum, sunt doar o casă mică de şcoală şi exerciţiu a abnegaţiei şi a înfrîngerii de sine. Mergi acum mai departe cu ochii inimii tale şi ţi se va arăta imediat altceva!“
        Jarah face aceasta şi strigă acuşi în aşa fel, că cei care dormeau adînc ar fi fost aproape treziţi, dacă voia Mea nu i-ar fi cufundat iarăşi în somn.
        Eu am întrebat-o pe Jarah după strigăt, ce ar fi, deci, din care cauză ea a strigat aşa de tare.
        Spune Jarah: „O Doamne, măreţia, această majestate depăşeşte iarăşi totul, ce poate vreodată un om să cuprindă în simţ! Aici ţi se află ţie un palat aşa de mare şi înalt ca pe pămînt muntele cel mai înalt şi cel mai mare! Zidurile sunt construite din numai pietre preţioase minunate. Mii şi iarăşi mii de scări aurii şi galerii împodobesc din afară acest palat imens, care în cea mai înaltă înălţime a sa, se termină într-un vîrf formal. In împrejurul acestui palat apar în toată splendoarea grădinile cele mai minunate, în care însă diversitatea cea mai mare îndeamnă ochiul spre o admirare mereu nouă; în grădini sunt însă şi lacuri foarte frumoase, pe care pentru plăcere plutesc de-a valma probabil o gramadă mare dintre operele de artă cele mai frumoase, dar nu sunt de nimeni îndrumate şi încă mai puţin băgate în seamă.
        Doamne, ce înseamnă, deci, toate acestea? Cine sunt locuitorii acestui palat imens şi la ce folosesc aceste opere de artă de tot soiul, care plutesc liber de-a valma pe lacurile frumoase?“

139. O privire în ordinea lumii stelelor.

        Spun Eu: „Vezi, acest palat este locuinţa unui învăţător superior în această regiune, pe care ai văzut-o deja. Toate acele cabane de şcoală se alfă sub supravegherea lui şi acele lucruri care plutesc pe lacuri de-a valma sunt folosite în anumite timpuri  pentru predarea ulterioară în înţelepciunea înaltă. Aşa cum este însă această locuinţă aici, aşa se află încă multe sute de mii doar în zona de mijloc a acestei lumi de lumină, pe lîngă a încă o grămadă de oaraşe de felul cel mai mare. Lîngă această zonă, de la care vezi tu acum cea mai mică parte, există însă în această lume încă şaptezeci şi şase de zone secundare, dintre care are fiecare o organizare foarte proprie. Această lume, precum cele precedente sunt de fapt doi sori asemenea cu cel al nostru, care dă ziua lumină pămîntului, dar cu diferenţa, că acel văzut de tine mai întîi este de o mie de ori mai mare decît soarele pămîntului nostru şi acela pe care tocmai îl vezi încă acum, este de patrumi de ori mai mare decît cel al nostru; dar soarele nostru însuşi este de o mie ori o mie de ori mai mare decît acest pămînt întreg.
        Oamenii acestui pămînt, însă, mai au încă o noţiune foarte greşită despre acest pămînt şi despre soare, despre lună şi despre toate stelele; cînd vor înţelege ei însă odată mai tîrziu să socotească mai bine, atunci vor şi ajunge ei la o imagine mai corectă despre corpurile cereşti în spaţiul nesfîrşit de creaţie.
        Aceasta însă poţi s-o ştii tu, că în jurul fiecărui asemenea soare se rotesc, în depărtări diferite, un număr potrivit de asemenea pămînturi, cum este acesta, pe care stăm noi şi că mai multe dintre aceste pămînturi mai au încă pămînturi secundare, care se rotesc în jurul lor ca însoţitori permanenţi, tot aşa ca luna în jurul pămîntului nostru! Dar aşa de multe pămînturi propriu zise cîte sunt prevăzute cu un singur soare, aşa de multe zone proprii, care corespund cu fiecare pămînt rotindu-se în jurul unui asemenea soare, are atunci tocmai fiecare soare, cu excepţia sorilor centrali, care au menirea de menţinere şi conducere a sorilor pămînteşti şi sunt de o mie ori o mie de ori mai mari, decît de zece ori o mie ori o mie de ori unor asemenea sori, dintre care ai văzut tu acum doi.
        Un asemenea soare central nu mai este o zonă, ci este împărţit în tot aşa de multe regiuni de pe suprafaţa lui, precum cît de mulţi sori pămînteşti are el de întreţinut; şi, în acest caz, este atunci fiecare regiune corespunzătoare cu un soare pămîntesc mai mare, socotit după suprafaţa spaţiului, de o mie pînă la zecemi de ori, decît suprafaţa fiecărui soare pămîntesc distinct, împreună cu toate pămînturile, care se rotesc în jurul lor. În jurul unui soare central se rotesc însă cel puţin o mie ori o mie de ori de sori pămînteşti.
        Dar atunci mai există încă sori centrali, în jurul cărora se mişcă iarăşi o mie ori o mie de ori de sori pămînteşti tocmai menţionaţi cu toţi sorii lor pămînteşti şi iarăşi sori centrali, în jurul cărora se mişcă sori centrali de calitatea a doua, şi, în sfîrşit, un corp ceresc central comun, care se află într-o adîncime nemăsurabilă a unei regiuni de soare central şi nu are nici o altă mişcare decît cea în jurul axei sale proprii. Acest corp central este de asemenea un soare; dar el este atît de mare, că toţi sorii pămînteşti nenumăraţi, sorii centrali de prima, a doua şi a treia calitate şi toate pămînturile şi lunile, care se învîrtesc în jurul a nenumărat de mulţi sori pămînteşti, pe lîngă miile multe de tot felul de comete mai mari şi mai mici, care se învîrtesc în cercuri inconstante ca pămînturi în devenire în jurul sorilor pămînteşti, nu ar însuma a o suta de mia parte din conţinutul lui de corp, dacă acest soare central principal dezbătut ar fi o bilă goală şi dacă corpurile cereşti nenumărat de multe mai sus menţionate s-ar afla în el. - Jarah, poţi tu să-ţi faci acum o noţiune despre cele spuse?“
        Spune Jarah: „Doamne, cine poate înţelege o asemenea mărime?! O noţiune pot acum fireşte să-mi fac; dar mă simt foarte ameţită la aceasta! Eu m-am săturat de uitat acum şi la acest soare, nu ştiu însă totuşi, cum să-mi răspund apoi la întrebarea despre existenţa popoarelor nemature în lumea cealaltă mare.“
        Spun Eu: „Aşadar, atunci abateţi mai întîi ochii tăi de la soarele privit cu atenţie şi ascultă-Mă atunci!“
        Spune Jarah: „Doamne, s-a întîmplat deja!“

140. Perioade de dezvoltare în lumea cealaltă.

        Spun Eu: „Aşa ascultă-Mă! - Iată oamenii nepregătiţi ajung în sorile cele multe, văzute de tine acum şi sunt învăţaţi în şcoli în toate lucrurile, care au de-a face cu viaţa. Aşa sunt îngrijiţi şi crescuţi copiii decedaţi devreme în mijlocul centurii de soare, - dar bineînţeles mai mult în partea spirituală a soarelui.
        Sufletele necoapte primesc în soarele privit de tine un trup, dar fără a se naşte şi acesta devine împreună cu sufletul spiritual şi poate trece aşa în starea pură duhovnicească. Dar cum sunt duse astfel de suflete de aici pînă acolo şi de cine, acest lucru tu l-ai putut afla la călătoria ta pe primul soare. Acest înger însă, care se află lîngă Mine, este conducătorul şi ghidul a tuturor lumiilor şi a sorilor, despre care Eu ţi-am vorbit mai înainte. Prin aceasta tu poţi vedea, cu ce putere şi înţelepciune este înzestrat el.
        Dar nenumăraţii îngeri, pe care tu îi poţi vedea în rînduri lîngă tine, au aceeaşi misiune; căci în adîncurile veşnice există pentru înţelegerea omenească încă nenumărate astfel de zone a soarelui cu un soare principal, aşa cum am descris Eu mai devreme şi fiecare zonă este condusă de un astfel de înger. Tu poţi vedea acum foarte mulţi îngeri, - dar ei nu sunt nici măcar cea de-a zecea parte din sute de mi de astfel de îngeri conducători, dar să nu mai pomenim de îngerii mai mici, care au în subordinea lor sori mai mici, lumi şi regiuni mai mici de pe un pămînt! Şi iată, Eu trebuie să mă ocup în fiecare clipă pentru toate acestea în spiritul Meu; şi dacă Eu aş lăsa aceasta doar o singură clipă din grija Mea de neschimbat, atunci ar pieri totul în aceiaşi clipă, cît ceea ce este mare şi tot ce este mic! - Ai putea să înfăptuieşti aşa ceva cu spiritul tău?“
        Spune Jarah: „O Doamne, cum poţi să-mi pui o astfel de întrebare!? Eu, o părticică de praf al acestui pămînt, - şi Tu, în Duhul Tău, singurul, veşnicul şi atotputernicul Dumnezeu!“ O dacă fariseii orbi din Ierusalim ar putea înţelege aceasta, atunci ar trebui să-şi schimbe părerea! Dar, ei nu pot vedea şi nu pot înţelege; de aceea vor pieri din cauza răutăţii şi a încăpăţînării lor! Sufletele lor vor ajunge în lumea de apoi tot pe un astfel de soare pentru a se înşcola?“
        Spun Eu: „Acest lucru nu se va întîmpla, draga Mea Jarah; căci ei nu fac parte dintr-un popor imatur, ci dintr-un popor matur! Şi sufletele dintr-un popor matur, cînd acestea se schimbă în răutate, ajung în adîncurile pămîntului, forţaţi de ei înşişi; căci din clipa în care au devenit ei materie pură, este prin urmare elementul lor şi ei nu vor putea şi nici nu vor dori să se despartă de aceasta. Da, chiar toate lucrurile extreme se vor încerca. Toate chinurile şi durerile vor fi lăsate să se năpustească asupra lor, pentru a-i desprinde de materie. Şi dacă unul se desprinde de aceasta, atunci ajunge într-o şcoală, care se află pe partea spirituală a pămîntului; de abia de acolo va fi transferat pe lună. Dacă acolo a trecut prin toate gradele de abnegaţie şi a devenit puternic, atunci este ridicat pe o planetă mai înaltă şi este învăţat în înţelepciunea dreaptă.
        Cînd intră într-un astfel de suflet lumina cea dreaptă, atunci de abia printr-o astfel de lumină, dacă aceasta devine din ce în ce mai puternică, produce în sine căldura vieţii spirituale şi sufletul începe, să se contopească cu spiritul , aşa că devine pe timp ce trece întreaga lor viaţă doar dragoste. Dacă dragostea are în sine puterea şi forţa necesară şi a trecut la adevărata şi interioara flamă a vieţii, atunci începe să se lumineze în suflet din interior şi de abia atunci se află un astfel de suflet în starea lumii libere a spiritelor fericite, unde este condus mai departe ca şi din copilărie.
        Dar în cel mai bun caz, cînd un astfel de suflet materialist de pe pămînt ajunge într-o astfel de stare, pot trece mai multe sute de ani pămînteşti. - Dar Eu citesc acum în inima ta, că tu doreşti să Mă întrebi ceva şi Eu îţi spun: întreabă; căci întrebările tale au motive întemeiate! Dar de data aceasta adresează-te cu întrebarea ta îngerului şi acesta îţi va da de data aceasta răspunsul drept!“

141. Despre măreţia spiritului omenesc.

        Aici se întoarce Jarah spre înger şi îl întreabă, spunînd: „Domnul tău şi al meu mi-a spus să mă adresez fiinţei tale, tu drag şi minunat tînăr, ca eu să pot întreba ceva anume şi tu îmi vei putea oferi răspunsul cel drept. Şi aşa spune-mi, de ce rudele mele pămînteşti, cît şi ucenicii Domnului, trebuie să doarmă, în vreme ce eu sunt trează şi de ce trebuie să privesc cu ochii trupului, sau de ce pot eu aceasta, ce văd şi ascultă ei, după spusele Domnului, doar în vis?“
        Spune îngerul cu o voce blîndă: „Tu, minunată fiică a Domnului ai trecut cu tot sufletul tău în spirit şi nu mai ai aproape nimic de-a face cu materia lumii; ochiul tău lumesc a devenit ochiul sufletului tău şi ochiul sufletului a devenit vederea a veşnicului şi a nemuritorului tău duh. Şi tu eşti aşezată în sfera ta de viaţă, cum ar trebui să fie aşezat fiecare om.
        Dar fiecare duh al omului este în aşa fel construit, că este la fel cu Duhul lui Dumnezeu care cuprinde în sine întreg universul. Dacă primeşti în firea ta pură o stea îndepărtată sau orice altceva, adică cu ochiul tău spiritual şi pe lîngă aceasta întorci ochiul sufletesc prin ochiul cărnii şi priveşti cu ochii duhului obiectul dorit, atunci se produce un conflict în interior, în imaginea prezentă în spiritul tău şi cu forma corespunzătoare a aceleiaşi imagini. Din acest conflict se luminează într-u totul sufletul tău la acel obiect privit şi acesta se arată exact aşa, cum este el în realitate.
        Şi aceasta îţi spun eu cu credinţă şi în adevăr, că acest lucru îl poate înfăptui fiecare om, dacă ar avea firea aşa de avansată şi ar fi clădiţi tot aşa cum eşti tu; dar există doar puţini, care se aseamănă cu tine! Aceşti oameni care dorm aici nu au sufletul şi firea ta! Prin ochiul lor al cărnii nu priveşte încă cel al sufletului şi ochiul duhului lor doarme încă; de aceea trebuie ca sufletul lor să fie mai întîi în stare, prin răpirea ochiului exterior al lumii şi prin aceasta în felul mai fin să privească lucrurile mai înalte, în domeniul duhovnicesc.
        Dar acest somn al acestor oameni este de aceea unul deosebit, deoarece un om rareori îl poate avea pe căi naturale.
        Anumiţi oameni puternici în duh şi suflet pot înfăptui un astfel de somn la fraţii lor mai slabi doar prin atingerea mai deasă a mîinilor, dar oamenii slabi nu pot înfăptui aceasta la fraţii şi surorile lor la fel de slabi. Dar că Domnul poate înfăptui aceasta doar prin voinţa Sa, acest lucru , cred eu, că tu nu îl vei putea contesta în interiorul tău, pe veci?!“
        Spune Jarah: „Domnul să te binecuvînteze pentru explicaţia aceasta, pe care eu am putut s-o înţeleg foarte bine! - Dar, acum, o altă întrebare! Spune-mi tu, minunat şi frumos tînăr, cum pot eu să înţeleg eu rapiditate ta nemai-întîlnită?“
        Vorbeşte îngerul: „Dragă fiică a lui Dumnezeu! Acest lucru este ceva, ce poate înţelege doar un spirit pur, deoarece nu are nimic de-a face cu timpul şi cu spaţiul. Noi nu suntem în fond nimic, ci ceea ce priveşti tu cu ochii spiritului, este gîndul lui Dumnezeu, idea lui Dumnezeu, cuvîntul lui Dumnezeu. Prin urmare noi suntem spirite pure; nici o materie nu poate să fie un obstacol pentru noi.
        Şi dacă pe un duh viu nu îl poate opri nimic, atunci este aici şi acolo tot unul şi acelaşi lucru. Nici o materie nu poate de aceea să se mişte aşa de repede ca noi, pentru că în cel mai fin eter dă totuşi peste un obstacol, prin care este oprită mişcarea sa.
        În spaţiul întins al creaţiei există mai ales sorile de mijloc a celei de-a treia ordine, după care vin imediat sorile de mijloc principale. Sorile se mişcă în mai multe cercuri în jurul soarelui de mijloc principal, cu o rapiditate de neimaginat pentru înţelegerile tale, ca prin aceasta să rămînă tot la aceeaşi distanţă bine scrisă. Liniile lor sunt pentru priceperea ta la o distanţă enormă de soarele de mijloc principal.
        Gîndeşte-te de exemplu la acest pămînt şi imaginează-ţi pe drept că este o bilă de mii de ori mai mare, decît poţi vedea tu acum din el. Dar această bilă mare este alcătuită din nisip, cum tu ai putut vedea deja de multe ori pe malul mării. Acum gîndeşte-te la numărul grăuntelor de nisip, cîte ar fi necesare, pentru a clădi un astfel de pămînt! Pentru fiecare grăunte de nisip gîndeşte-te la o distanţă de aici pînă la acea stea, pe care noi am vizitat-o prima oară şi tu vei avea aproape diametrul unei astfel de linii! O astfel de linie înconjoară un soare mijlociu a celei de-a treia ordine doar în zece ori zece mi de ani; dar pentru că linia lor este una atît de largă, trebuie ca un astfel de soare să parcurgă distanţa de aici pînă la acea stea, pe care noi am vizitat-o, de o mie de ori!
        Tu vei crede şi vei spune: ‘Da, dacă aşa stau lucrurile, atunci se mişcă un astfel de soare de o mie de ori mai repede, decît tine, care eşti un spirit pur! Căci dacă am fi zburat cu viteza unui soare spre acea stea, atunci ar fi trebuit ca noi să fim de o mie de ori mai repede acolo decît cu rapiditatea ta duhovnicească!?’
        Dar eu îţi spun, că rapiditatea acelui soare este pe lîngă rapiditatea mea spirituală doar un melc obosit! Deoarece iată, la rapiditatea cunoscută de tine îi trebuie soarelui de zece ori, ori o sută de mi de ani pentru a parcurge linia exterioară a soarelui principal de mijloc, în vreme ce eu sau un alt duh de felul meu putem zbura aşa de repede, că tu nu ai putea vedea diferenţa de timp între plecarea şi sosirea mea; da, eu aş putea în acel timp să înconjor un crec de mai multe sute de mi de ori mai mare!
        De aceea diferenţa între rapiditatea  unui duh şi între viteza unei materii zburătoare cu viteză mare - chiar dacă aceasta ar creşte, cum ar dori - ar exista totuşi o diferenţă nemărginită; căci dacă unei materii i-ar trebui o clipă să parcurgă de aici distanţa pînă la acea stea, atunci este nevoie de două clipe la o distanţă de două ori aşa mare şi dacă parcurge materia într-o clipă o sută de mi de astfel de distanţe, atunci aceasta va avea la zece distanţe nevoie de zece clipe, în vreme ce eu aş parcurge orice distanţă imaginabilă în una şi aceeaşi clipă.
        Şi iată, aceasta o pot face eu şi orice duh de genul meu, deoarece în tot universul veşnic nu poate exista pentru noi vreun obstacol; materia însă dă peste obstacole chiar şi în cel mai liber spaţiu eter şi de aceea nu poate ajunge la rapiditatea spiritului! - Spune-mi, minunată fiică a lui Dumnezeu, ai priceput puţin aceasta?“

142. Despre adevărata măreţie spirituală.          

        Spune micuţa Jarah: „Am înţeles aceasta cu ajutorul Domnului meu; dar am început totuşi să ameţesc puţin! Căci eu sunt acum de convingerea totală, că un spirit creat are de lucru o veşnicie, să cunoască în întregime unul din acel soare principal de mijloc, despre care tu ai spus, că numărul lor este pentru priceperea omenească nemărginită în spaţiul veşnic, care sunt purtători sau mai bine spus conducătorii sorilor de mijloc a celor trei ordini şi a sorilor pămînteşti, a căror număr nu îl va putea pricepe vreodată un spirit omenesc! Dar dacă soarele principal de mijloc îi ia unui spirit omenesc o veşnicie pentru a-l cunoaşte, cît timp va avea atunci de-a face cu toate sorile nenumărate!?
        Oh, eu nu aş fi deloc inteligentă, dacă mi-aş dori aşa ceva! Eu aş rămîne acasă şi m-aş gîndi: ‘Un astfel de soare este într-adevăr ceva măreţ şi o dovadă enormă a înţelepciunii nemărginite şi a puterii veşnice a Domnului; dar el nu va putea pe Domnul, Dumnezeul şi Creatorul lui, să-L vadă, aşa cum îl pot vedea eu, să-L înţeleagă şi să-L iubească deasupra tuturor!’ - şi iată, după părerea mea este cu mult mai mult, decît un astfel de soare măreţ care se află în adîncurile de nemăsurat, pentru vreun om, a spaţiului creator! Şi cine ştie, dacă Domnului nu-i sunt aşa de dragă cum îi este un soare aşa de mare!?
        Şi uite, minunat tînăr, pămîntul nostru poate că este o pietricică mică în comparaţie cu unul din acel soare măreţ, şi, totuşi, a păşit Acela pe pămînt, de care depinde cea mai mică axistenţă a unor astfel de sori principale de mijloc! Şi prin aceasta eu sunt de părere, că nu tot timpul este acel lucru măreţ în ochii Domnului, ce este într-adevăr imens în spaţiul de creaţie, ci acel lucru este măreţ ce este în interior!
        Ce sunt eu, ca un copil, cu înălţimea mea în comparaţie cu acest pămînt mic al nostru şi totuşi simt în pieptul meu un spaţiu, în care ar încăpea toate sorile principale de mijloc şi cu toate sorile şi pămînturile care fac parte din acesta! Ochiul meu mic poate vedea printr-o vedere de o mie ori o mie de ori stele; întrebarea este dacă o astfel de capacitate au şi acele sori imense!? - Am sau n-am drepate?“
        Vorbesc din nou Eu: „Ai într-u totul dreptate şi este aşa şi doar tu singură cîntăreşti de o mie de ori universul sorilor, care se află în spaţiul nemărgint al creaţiei; dar întotdeauna este bine pentru un om, ca el să-Mi cunoască creaţiile spre înmulţirea dragostei sale pentru Mine, Tatăl său!
        Dar acum începe să se ivească zorii şi noi vom începe să-i trezim pe prietenii noştri! Dar doar unul după altul îi vom putea trezi; tu însă nu trebuie să spui nimănui vreun cuvînt, pînă cînd Eu şi îngerul tău îţi vom da un semn, pe care ţi-l voi lăsa în preajma ta vizibil pînă la creşterea ta, dar cu o altă îmbrăcăminte.  Dar ceilalţi îngeri să devină din nou invizibili - aşa să fie!“
        Într-o clipă dispar toţi îngerii în afară de acel unul, care se numea Rafael; şi acesta era îmbrăcat după portul, care se obişnuia în regiunea din apropierea Ghenizaretului.
        Cînd Jarah îl vede pe Rafael aşa îmbrăcat spune ea aceste cuvinte: „Aşa da, - acum îmi placi mai mult decîr adineaori în gloria ta cerească; căci aşa semeni într-u totul cu un om şi de aceea mie îmi va fi drag de tine, - doar că, întrebarea cea mare este, cine se va ocupa de treburile lumeşti şi măreţe ale tale!“
        Spune îngerul: „Nu-ţi face griji, minunată fiică a lui Dumnezeu; căci eu pot să mă aflu şi aici şi peste tot, fără ca tu să observi ceva din absenţa mea, doar din cînd în cînd cîteva clipe. Aşa va rămîne totul. De altfel, mă voi întoarce cît se poate de repede înapoi la tine, căci tu îmi eşti acum mai dragă decît toate sorile nenumărate, pe care noi le vom vizita la cîteva ocazii bune. - Dar acum vrea Domnul să-i trezească pe fraţi din somnul lor; de aceea trebuie să fim liniştiţi acum!“
        Spune Jarah: „Da, da, eu urmez totul cu drag şi sunt deja aşa tăcută ca un mic şoricel!“

143. Ucenicii sunt treziţi din somnul lor.          

        Ii spun Eu lui Rafael: „Du-te şi trezeşte-Mi-l mai întîi pe Simon Iuda al Meu (Petru)!“
        Rafael îl trezeşte pe Petru şi acesta se uită plin de minunare în jur şi în jur şi spune după un timp: „Am dormit eu, deci, într-adevăr? Mi s-a părut totuşi, de parcă aş fi fost treaz trezuţ în decursul a întregii nopţi! Dar acum văd, aşadar, totuşi, că am dormit foarte bine; dar, în somn, am avut vise aşa de minunate, că nu pot deloc să-mi aduc aminte de unele asemănătoare, să le fi avut vreodată! Cu adevărat, Doamne, aceste vise nu pot să fi fost spume goale!“
        Spun Eu: „Uită-te puţin prin jur, - poate că descoperi vreo oarecare schimbare în privinţa muntelui, despre care ai visat desigur de asemenea!“
        Petru se uită imediat în toate părţile prin jur şi spune: „O Doamne, cu adevărat, cu adevărat, acest lucru l-am văzut în vis şi - iacătă - înspre toate părţile a devenit visul luminos pe deplin realitate!“
        Petru voia să mai vorbească încă în continuare, dar Eu i-am spus: „Trezeşte-i mai înainte pe ceilalţi ucenici, înainte ca să vorbeşti mai departe!“ - şi Petru a făcut aceasta.
        Ucenicii s-au sculat de pe pămînt şi s-au minunat de asemenea peste măsură, că au devenit de-abia acum conştienţi, că dormiseră, în timp ce li s-a părut sufletelor lor, de parcă ar fi fost pe deplin trezi în decursul a întregii nopţi şi ar fi văzut minunăţii nemaiauzite.
        Iuda a spus însă: „Eu încă nu cred, că am dormit! Totuşi, am vorbit cu tine, Simon Iuda, despre aceasta şi aceea şi tu n-ai vrut să-mi admiţi nimic şi mi-ai şi spus: ‘Toate aceste minuni nu te vor proteja, să te faci trădător faţă de noi toţi pentru puţini arginţi!’, din cauza cărui lucru am devenit foarte supărăt de furie şi voiam să te împing jos în mare de pe un zid de stîncă; dar aici m-a cuprins Toma şi m-a tras cu forţa înapoi pe jos! - Spune-mi, frate Simon, nu ştii tu într-adevăr nimic despre aceasta?!“
        Spune Petru: „Nici o iotă! Eu nici nu ştiu, dacă am visat ceva despre tine!“
        Spun Eu: „Uitaţi-vă puţin în jur, dacă nu s-a creat ceva în realitate, cum aţi văzut voi în vis!“
        Ucenicii se duc acum la toate părţile muntelui şi urmează o mirare peste mirare şi Andrei spune: „Noi am văzut şi am auzit aşa de multe minunăţii pînă acum în timpul scurt de o jumătate de an, că acum de-abia ar trebui să se presupună, dacă ar putea fi aici încă ceva posibil, să se înfăţişeze ca o minune mai mare; şi totuşi ne rămîn nouă tuturor din nou iarăşi toate simţurile încremenite, înmărmurite şi tăcute! Infăţişările noastre din vis devin realitate!
        Eu l-am văzut pe îngerul ales de Jarah, care a ridicat mai întîi toată apa mării la înălţime şi a făcut-o în aerul liber o picătură imens de mare; şi am văzut cu ochii mei fundul mării uscat foarte şi scoica frumoasă cu mărgăritar, pe care a ridicat-o Jarah de pe jos, ca amintire şi a băgat-o atunci în rochiţa ei, atunci am văzut însă, cum îngerul, la o cerere a fiicei lui Dumnezeu cea mai minunată, a modelat acest munte să fie uşor accesibil din toate părţile şi toate acestea în clipa cea mai rapidă! - şi iată, toate acestea şi sunt acum într-adevăr aici!
        Cu ce cuvinte şi fapte curate să începem să-L lăudăm, deci, acum pe Domnul şi Invăţătorul nostru? Unde este, deci, îngerul, care a pus în inimile noastre gînduri arzătoare, pe care le-am găsi demn de el să le rostim? Oh, ce absolut nimic devenim noi acum în faţa Lui, Dumnezeul atotputernic, veşnic!
        Părinţii noştri s-au cutremurat la Sinai, cînd El i-a dat lui Moise sub tunet şi fulger legile sfinte ale dragostei pe muntele în flăcări! Şi cînd Moise a venit de pe munte, atunci a strălucit  faţa lui de majestate Dumnezeiască mai tare decît soarele amiezii; şi el a trebuit să-şi pună un văl întreit pe faţă, ca poporul să poată să se apropie de el. Văzătorii sfinţiţi ai Domnului au proorocit încă mult după aceea, cînd erau acoperiţi doar pe cap după pregătiri de dinainte cu vălul lui Moise pe un timp scurt şi noi ne mirăm încă în ziua de astăzi de înţelepciunea lor mare! Şi aici este Insuşi Acela, care a făcut să iasă tunete pe Sinai! Sinai s-a facut pară de foc sub pasul picioarelor Lui, - şi noi putem să rămînem reci în prezenţa Lui atotputernică ca o zi rea de iarnă?! De aceea se mergem pe şi într-un pas cel mai rapid la El, pentru că El singur este sfînt şi prea sfînt! Lui singur Ii aparţine toată lauda, toată cinstea, toată dragostea şi toată veneraţia!“
        La cuvîntarea lui Andrei au devenit toţi ucenicii cu excepţia lui Iuda, care îl numea pe Andrei un visător ţîcnit, plin de rîvnă înfocată de dragoste, au venit la Mine şi Mi-au adus o „Osană“ înfocată ca salutare de dimineaţă.

144. O cuvîntare de laudă a Iarei.                  

        La această cîntare tare s-au trezit şi toţi ceilalţi care încă mai dormeau şi-au unit glasul cu ucenicii imediat la trezire; şi Eu am lăsat tuturor să li se facă aer pentru inimile lor şi Jarah Mi-a îmbrăţişat picioarele şi plîngea de prea mare bucurie şi fericire! Cînd ea plînse de fericire  cam o jumătate de oră la picioarele Mele şi ucenicii îşi sfîrşiseră salutarea lor de dimineaţă, atunci s-a ridicat micuţa şi a spus cu o voce plină de însemnătate: „O pămîntule, cînd, cînd vei fi tu iarăşi atît de fericit, să fii călcat de aceste picioare? Simţi tu, mamă tăcută a patimilor, într-adevăr, cine este Acela, care păşeşte acum pe tine? Nu, nu, Tu n-o simţi, tu n-o poţi simţi; pentru că tu eşti mort şi prea mic! Cum ai putea înţelege tu ceea ce este prea inimaginabil de mare şi sfînt pentru spaţiul nemărginit şi pentru toate nenumăratele miliarde de fiinţe în el!? Unde să încep şi unde să termin, pentru a cînta măreţia Lui numai într-o picătură de rouă? Pentru că El, Dumnezeu Veşnicul, este doară acela, care a creat picătura de rouă tot aşa de bine ca acele lumi de lumină nemărginit de mari! O Doamne, o Dumnezeul meu, distruge-mă, totuşi; pentru că inima mea nu mai suportă dragostea prea înfocată către Tine!
        Cînd n-am cunoscut încă măreţia Ta, atunci Te-am iubit ca pe un cel mai desăvîrşit om. Eu am presimţit într-adevăr în Tine Duhul curat Dumnezeiesc şi inima mea îl iubea nespus pe acest Duh cel mai sfînt din Tine; dar, totuşi, mi Te-am închipuit ca pe un Fiu al Celui mai înalt! Dar acum a primit totul o altă înfăţişare! Tu eşti Insuşi Cel mai înalt! În afară de Tine nu mai există nici unul! Iartă-mă de aceea pe mine viermişorul cel mai mic al prafului, care îndrăznise în orbirea lui moştenită să Te iubească ca pe un om!“
        Spun Eu: „Copilaşul Meu, aici nu este nimic de iertat, rămîi tu la această dragoste! Pentru că Eu v-o spun acum vouă tuturor: Cine nu Mă iubeşte precum tu, cea mai dragă a Mea Jarah, M-ai iubit şi încă Mă mai iubeşti, dragostea aceluia este privită de Mine ca fiind nici una!
        Cine nu-L iubeşte pe Dumnezeu considerîndu-L omul cel mai desăvîrşit, acela poate cu atît mai puţin să-l iubească pe aproapele său, care este încă un om foarte nedesăvîrşit! Dacă stă însă scris, că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, cum ar putea atunci Dumnezeu să fie altcumva - dacă omul este asemănarea Lui - decît tocmai tot un om, dar foarte natural şi cel mai desăvîrşit om!? Sau arăt Eu acum altfel decît un om, pentru că tu, copilaşul Meu, ai văzut cîţiva stropişori dintre cei mai mici ai măreţiei Mele?“
        Spune Jarah: „O nu, Tu arăţi încă tot la fel şi nici în inima mea nu a devenit starea altcumva! Da, eu aş dori să Te am, totuşi, cu mai mult drag cu totul în inima mea, din cauza a atîta dor aprig de dragoste! Eu aş dori să Te îmbrăţişez aşa de puternic, că mi-ar putea plezni venele şi să nu-ţi mai dau atunci drumul; da, eu aş dori să acopăr faţa Ta cu sărutări nenumărate şi să nu mai încetez absolut niciodată, de a Te săruta! Pe scurt, eu nu ştiu absolut de loc să spun, toate ce aş dori să fac din dragoste pură către Tine! Dar Tu eşti acum fiinţa Dumnezeiască cea mai sfîntă şi cea mai înaltă şi eu mă gîndesc deci astfel în inima mea, că sunt mult prea nedemnă, să Te iubesc aşa, de parcă ai fi un om; dar eu îmi pot închipui acum deja, ce pot şi ce doresc, dar inima mea nu ţine totuşi seama de nimic şi Te iubeşte numai încă mai înflăcărat decît înainte!“
        Spun Eu: „Asta este într-adevăr potrivit astfel! Să urmeze sufletul tău numai tot timpul îndemnul curat al inimii şi aprinde în aceasta o flacără destul de luminoasă, căci aşa va fi acuşi luminos în întreg sufletul şi Duhul lui Dumnezeu va răsări în ea ca un soare şi în lumina Lui şi în căldura vieţii Lui va răsări de-abia sămînţa lui Dumnezeu şi va înzestra sufletul cu fructele vieţii pentru veşnicie!
        Dar nu poate fi altfel trezit Duhul lui Dumnezeu în om, decît prin dragostea către Dumnezeu şi dintr-o asemenea iubire, în dragostea către aproapele.
        De aceea, rămîi tu numai în continuare tot aşa în dragostea ta; pentru că aceasta este mai valoroasă pentru Mine şi pentru tine decît toate măreţiile pe care le-ai văzut cu ochii tăi!
        Dar acum vrem să-i ascultăm şi pe ceilalţi şi vrem să ne lăsăm povestit, ce impresie a făcut această noapte asupra lor.“

145. Realitatea visului comun.                  

        Căpitanul începe să se ridice foarte prudent de pe jos şi spune: „Domnule şi Invăţătorule! ţie mai înainte de toate toată mulţumirea, că mai trăiesc încă pe această înălţime! Cît de uşor aş fi putut cădea jos în adînc la o învîrtire de trei ori şi viaţa mea sărăcioasă ar fi avut pentru lume un sfîrşit veşnic! Dar eu mai trăiesc încă şi anume pe acelaşi loc, la care am îmbrăţişat ieri odihna şi pentru aceasta am aţi mulţumi numai ţie singur şi îţi mulţumesc de aceea de asemenea din toată temelia inimii mele! Eu Te rog, însă, de asemenea, în acelaşi timp într-un mod pătimaş, că Tu să doreşti să rînduieşti să ajungem eu şi toţi ceilalţi jos nevătămaţi către Ghenizaret de pe această înalţime înfricoşătoare şi acest lucru aşa de curînd pe cît este posibil; pentru că atît timp cît trebuie eu să mă mai ocup cu coborîrea jos în inima mea, nu poate să fie la mine nici vorbă de un curaj bun!“
        Spun Eu: „N-ai visat tu, prietene drag, deci absolut nimic în această noapte?“
        Spune căpitanul: „Da, da, exact, da, - aş fi uitat aproape de atîta frică visul minunat! Da, dacă acest munte ar fi aşa, cum l-am văzut ieri în vis, atunci ar fi fireşte o bucurie, de a urca pe el încă de o mie de ori; dar un vis rămîne un vis!“
        Spune Ebahl, care stătea lîngă el: „Absolut de loc, prietene! Eu ţi-o spun, că de această dată acelaşi vis al nostru a căpătat realitatea cea mai plină de adevăr. Scoală-te şi du-te la vîrful marginilor şi te vei convinge, că muntele nostru cade acum foarte lin chiar şi către partea dinspre mare şi este pretutindeni urcabil fără cel mai neînsemnat pericol, în sus ca în jos! Eu m-am convins deja de toate şi îţi spun adevărul cel mai deplin. Vino şi convinge-te singur!“
        Spune căpitanul: „O iluzie optică nu va fi aceasta cumva totuşi?“
        Răspunde Ebahl: „Dacă eu şi soţiile mele şi copiii ne-am dus deja acolo şi am colindat prinprejur către toate părţile la această iluzie optică, atunci va avea iluzia ta optică cumva totuşi vreo oarecare temelie tare!? Du-te, ridică-te de jos şi convinge-te tu însuţi de toate!“
        La aceste cuvinte se ridică căpitanul în sfîrşit, se uită prinprejur în toate părţile, găseşte mai întîi foarte extins platoul muntelui şi spune: „Da, da, eu văd într-adevăr, că aici s-au petrecut în noapte schimbări mari într-un mod foarte minunat; dar mergi tu totuşi mai întîi pe suprafaţa nouă, ca eu să mă conving, că ea este într-adevăr tare!“
        Spune Ebahl: „Prietene, un bărbat de nădejde cum şi eşti tu altfel, aşa îmi eşti tu însă deja antipatic în consecinţa patimii tale continue de dubiu! Nu mai valorează deci cuvîntul meu nimic pentru tine? Cînd am vorbit totuşi un cuvînt neadevărat vreodată spre tine, că nu vrei să mă crezi nimic pe cuvînt? Vino încoace şi încearcă tu însuţi şi nu te mai îndoi atunci, de acum înainte!“
        Spune căpitanul: „Da prietene, da, tu ai dreptate! Eu însumi mă voi convinge de toate.“
        Aici se duce căpitanul cu un pas foarte liniştit la marginea către Ghenizaret şi cînd devine el conştient de panta lină a muntelui, spune el atunci, mirîndu-se la aceasta foarte: „Da, aici este doară muntele întreg de asemenea mişcat din loc! Cînd m-am uitat, ieri, de pe această margine în jos, către Ghenizaret, atunci mi s-a părut acesta atît de aproape, că aş fi trebuit să-l ajung cu o aruncătură de piatră; acum se află acesta la o distanţă de o sută de drumuri de ţară bune de aici şi noi vom avea de mers în jur de şase ore, pînă cînd vom ajunge la orăşelul nostru drag!
        Nu, cine mai are încă un dubiu despre faptul că Iisus al nostru este Dumnezeu şi om deopotrivă, aceluia nu-i mai poate ajuta nici un Dumnezeu! Da, tu frate Ebahl, tu ai avut mai înainte dreptate pe deplin, cînd m-ai numit un sceptic ţie antipatic; pentru că am fost astfel, într-adevăr! Dar acum au luat la mine toate dubiile un sfîrşit şi eu cred şi mărturisesc acum în faţa voastră a tuturor cu o făgăduinţă, că Invăţătorul şi Mîntuitorul nostru Iisus este pe deplin un Dumnezeu, şi, în afară de El, nu poate veşnic să fie nici un al doilea şi nici un al treilea; căci pentru că cele visate de mine sunt adevărate, de aceea vor fi şi toate celelalte adevărate cu desăvîrşire! Şi aici este El singurul Dumnezeu şi Domn peste toată nemărginirea!
         Dar, acum, să mergem la Jarah, - aceasta trebuie să ne arate cele două suveniruri ale ei! Pentru că eu am văzut-o pe fundul mării, cînd un duh din ceruri a ridicat afară apa pînă la ultima picătură, ridicînd o scoică minunată cu mărgăritar şi băgînd-o în rochiţa ei şi am văzut şi piatra strălucitoare, pe care a luat-o cu ea dintr-o lume a soarelui, în care o adusese duhul din ceruri. Dacă sunt aceste două bucăţi menţionate tot aşa de viu existente ca acest munte înoit, atunci avem dovezi mai multe, decît avem nevoie de acestea!“

146. Iara arată bucăţile ei comemorative.

        După aceste cuvinte, se duc căpitanul şi Ebahl la Iara şi o roagă, ca ea să binevoiască să le arate lor cele două suveniruri anumite.
        Şi cea mai dragă Iara bagă de îndată mîna în buzunarul ei mare al rochiţei sale, se apropie de cei doi şi spune: „Aici, uită-te încoace, tu dragul meu Iuliu, aici sunt cele două suveniruri înşişi! Crezi tu acum aceasta şi vei ieşi tu o dată din frica ta veşnică?“
        Spune căpitanul: „Da, tu cea mai dragă şi cea mai gingaşă Iara a mea, credinţa mea stă acum mai tare decît acest munte şi frica mea supărătoare s-a dus de asemenea pentru totdeauna de la mine cu ajutorul Domnului atotputernic, - de aceasta poţi fii tu acum pe deplin asigurată! Dar suvenirurile tale sunt şi ele de o valoare pămîntească neestimabilă. Scoica împreună cu conţinutul ei compensează valoarea întregului Ierusalim; pentru că ea conţine douăzeci şi patru de mărgăritare de mărimea unui ou mic de găină, fiecare valorînd o sută de mii de livre de aur! Ce valoare are însă această piatră strălucitoare tare, transparentă şi mai frumoasă decît luceafărul, pentru aceasta nu are pămîntul nici o riglă de măsurat! Pe scurt, tu nu eşti acum numai duhovnicesc, ci şi pămîntesc cea mai bogată fată din lume! Cu adevărat, tu eşti acum mai bogată decît toţi regii şi împăraţii lumii întregi laolaltă! Cum ţi se pare acum aceasta?“
        Spune Iara cît se poate de modestă: „Mie mi se pare, de parcă nu aş avea nimic; şi aceste două bucăţi comemorative nu au pentru mine o altă valoare decît aceea, pentru care eu le-am luat, adică ca amintire a faptelor miraculoase şi de nedescris ale lui Dumnezeu pentru noi, săraci, slabi şi păcătoşi locuitori ai oraşului şi a regiunii Ghenizaret.
        Domnul nu va rămîne tot timpul cu trupul în mijlocul nostru, cum El deja mi-a spus foarte clar ieri; dar aceste semne ne va aduce viu aminte în inimile noastre de El şi dragostea noastră va prospera şi mai mult spre El! - Aceasta este părerea mea.
        Dar Domnul mi-a mai lăsat încă un semn din acea noapte miraculoasă, care pentru mine a fost de fapt cea mai luminată zi! Acest semn va rămîne în preajma mea vizibil şi mai tîrziu va deveni invizibil, pînă cînd după un timp, dacă e u mă voi păstra, va fi din nou vizibil.“
        Întreabă tatăl Ebahl: „Deci, unde se află acel semn? Nu ne laşi şi pe noi să-l vedem?“
        Spune Iara, stînd lîngă îngerul Rafael: „Aici, lîngă mine se află, dacă tu nu ai nimic împotrivă!“
        Spune Ebahl, care îl măsoară pe înger de sus şi pînă jos: „Bineînţeles că aceasta este o amintire cu mult mai delicioasă! Dar eu mă tem, că tu te vei îndrăgosti mult prea repede din cap şi pînă în tălpi de acest tînăr; şi atunci cînd va deveni invizibil, atunci vei deveni din pricina tristeţii oarbă şi surdă!“
        Spune Iara: „O, nu-ţi face griji din această pricină! Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, Domnul, aşa cum îl iubesc eu, pentru acela sunt toate frumuseţile cerului, aşa de parcă nici măcar nu ar exista! Dar mie îmi este foarte drag acest tînăr; căci el este înţelept şi cît se poate de puternic, este măreţ şi iute!“
        Întreabă căpitanul, spunînd: „De unde a venit el? Eu nu-mi pot aduce aminte să-l mai fi văzut vreodată în regiunea Ghenizaretului, şi, totuşi, este îmbrăcat după datina locului! Eu admir trăsăturile sale pure, fine şi cît se poate de moi! În fiinţa sa se află o adevărată vrajă plină de cea mai înaltă graţie! Cît de fine, moi, curate şi cît se poate de frumos formate sunt picioarele sale!
        Pantalonul curat, care este lung pînă la genunchi, cămaşa strălucitor de albă şi cojocul albastru plin de cute care atîrnă lejer peste umerii săi, îi stau aşa de bine, că într-adevăr nu poate fi nimic mai delicios şi clopul rotund îi împodobeşte în aşa fel capul, că nu se poate descrie aceasta! Într-adevăr, acestui minunat tînăr nu aş putea să-i refuz vreo rugăminte! Acesta mi-ar putea lua o împărăţie fără a fi pedepsit, dacă m-ar iubi doar pentru aceasta!
 Nu, cu cît mai mult privesc acest om, cu atît mai frumos şi mai atrăgător mi se pare mie! Părinţii săi se pot numi fericiţi, să aibă un asemenea fiu şi tu, draga mea Iara, te poţi considera fericită pentru un astfel de cadou! Dacă ar mai exista pe lume încă un astfel de tînăr, într-adevăr, eu aş da pentru el toate comorile şi mărfurile de valoare!
         Dar ce vei face tu acum cu minunatul tînăr? Tu eşti într-adevăr o fată frumoasă şi dragă; dar tînărul te întrece cu mult în frumuseţe. Tu împlineşti acum treisprezece ani şi tînărul va avea şaisprezece. Dacă va deveni bărbatul tău, atunci îmi va fi pe plac aceasta; dar dacă va rămîne doar un camarad de joacă, atunci inima tu uşor de incendiat va deveni foarte confuză! Dar spune-ne tu acum, la ce îl vei folosi tu!“
        Spune Iara: „Voi vorbiţi după sensul vostru pentru că nu cunoaşteţi duhul! Acest tînăr va fi pînă la vîrsta mea de şaisprezece ani protectorul şi ghidul meu şi mă va învăţa toate înţelepciunile cerurilor lui Dumnezeu - şi pe voi vă va învăţa, dacă veţi dori să-l ascultaţi!“
        Spune căpitanul: „Dar la vîrsta de şaisprezece ani va deveni soţul tău?“
        Spune Iara: „O, dragul meu Iuliu, aceasta a fost iar o întrebare din partea ta, în faţa căruia eu nu mă pot apleca! Nu ţi-am spus eu deja de la bun început, că acest tînăr mă va părăsi după împlinirea vîrstei mele de şaisprezece ani pentru o vreme, aşa cum a decis Domnul, ceea ce pentru mine nu va fi chiar grav! Dar dacă inima mea este o proprietate a lui Dumnezeu, atunci nu poate deveni şi proprietatea altcuiva!“
        Spune Ebahl: „Da, da, draga mea fiică, tu ai dreptate! Dar anii tăi nu au sosit încă; dar atunci cînd vor sosi, vei avea o bătălie cruntă cu carnea ta! Bravo ţie, dacă vei putea învinge!“
        Spune la aceasta şi căpitanul: „Da, da, tatăl are dreptate! Tu eşti acum încă un copil şi deja arde inima ta de parcă ar fi un cuptor cu cărbuni! Acum are după cererile ei cel mai înalt lucru şi nu-i va fi dor de ceva mai minor; dar cînd acel înalt, pentru a te pune la încercare, se va retrage din inima ta, atunci va deveni inima ta înfometată de dragoste! Şi dacă nu se va hrăni mult timp cu această mîncare înaltă, atunci va începe să se uite după alte lucruri, pentru a-şi potoli foamea!Căci cît de dureroasă este foamea stomacului, este pe lîngă aceasta de o mie de ori mai dureroasă foamea pentru dragoste.
        Să ne uităm la un comandant, care este un tiran fără dragostea în faţa supuşilor săi! Toţi se vor afla într-o stare disperată şi acolo unde ei trebuie să meargă într-o bătălie, acolo ei se vor preda duşmanilor, pentru a scăpa prin acest fel de comandantul lor fără pic de dragoste. Dar dacă un comandant înţelept arată că-şi iubeşte supuşii aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, atunci poate veni oricare duşman şi cu cel mai mare curaj şi abnegaţie se vor bate ei pentru comandantul lor pînă la ultima picătură de sînge şi vor distruge duşmanul!
        Da, tu, draga mea Iara, dragostea este un lucru măreţ şi este tot timpul nevoie de o ghidare înţeleaptă, dacă la sfîrşit ea să nu se devoreze singură!“
        Spune după o vreme Iara îngîndurată: „Da, da, tu spui adevăr; dar la Domnul noi putem crede, că El nu este un comandant tiran peste o inimă care îl iubeşte peste măsură!?“
        Spune Iuliu: „Acest lucru nu! - Dar - cum îmi amintesc eu, ce a vorbit în această noapte cu tine - El este şi rămîne Dumnezeu şi spiritul omului se va apropia doar atunci de El, cînd din propriile forţe s-a format şi s-a stabilizat, iar în timpul acela de formare nu este ajutat în vreun fel de El! Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci este Dumnezeu într-o astfel de perioadă un tiran cu ochii legaţi şi cu urechile astupate! Şi cînd vei da tu peste această perioadă, vestită de el, atunci, draga mea Iara, vom vorbi despre aceasta în continuare!“
        Spune Iara: „Eu am încredere deplină, că nici atunci El nu mă va părăsi întru totul!“
        Spune căpitanul: „Acest lucru nu-L va face, pentru că tu eşti cu mult înaintea noastră; dar în dragostea ta mare pentru El, vei simţi o părăsire temporară de parcă ar fi lungă cît pămîntul şi foarte grea! - Dar acum să mergem la El; căci pare că doreşte să facă ceva!“          
                 
147. Relaţia credincioasă cu Domnul în inimă.

        Cei trei vin acum la Mine şi căpitanul Mă întreabă: „Doamne, ce se va întîmpla acum? Cum mi se pare mie, Tu ai ceva în gînd!?“
         Spun Eu: „Nu vezi tu minunatul început de răsărit de soare!? - Aveţi acum grijă cu toţii, căci voi veţi vedea imediat cel mai frumos răsărit al soarelui! Este într-adevăr doar răsăritul soarelui natural; dar are totuşi un înţeles adînc şi spiritual, care voi îl veţi pricepe în scurtă vreme! Căci atunci se va întîlni un răsărit cu altul!“
        Întreabă Petru: „Doamne, cum putem noi să înţelegem aceasta?“
        Spun Eu: „Oh, cît timp mai trebuie să vă suport! Noi suntem deja de mult timp împreună şi tu nu observi încă, că prin Mine a răsărit soarele din ceruri în sufletele voastre şi pe zi ce trece acesta se măreşte din ce în ce mai mult?!“
        Spune Petru: „Doamne, nu fi din această pricină aşa de nestăpînit; Tu ştii doar, că noi suntem oameni simpli, care nu au ajuns mai departe decît de scrisul şi cititul strict necesar! Dacă noi te-am fi înţeles, atunci ar fi o astfel de întrebare cu altfel de intenţii; dar noi nu am înţeles cuvintele Tale şi de aceea te-am întrebat.“
        Spun Eu: „Acest lucru este bine şi drept, dacă nu ştiu alţii să vorbească cu Mine în inimile lor; dar dacă se ştie acest lucru, atunci nu este întrebarea în sine, ci felul neînţelept de a întreba este o greşeală şi doar aceasta am dojnit Eu la voi. Vedeţi acolo cei doi eseeni şi nenumăraţii farisei, cum casă ochii aşa mari, că voi aţi putut întreba cu voce tare, cu toate că voi ca fiind învăţătorii lor, ar trebui să ştiţi că fiecăruia care întreabă, Eu îi pot aşeza răspunsul drept şi tăcut în inimă!
        Nu este neştiinţa sau egoismul vostru de vină, ci doar obiceiurile voastre vechi; dar pe viitor stăpîniţi-vă totuşi puţin mai mult, ca oamenii să observe, că voi sunteţi într-adevăr ucenicii Mei şi să nu pierdeţi valoarea în faţa lumii, care vă este necesară în poziţia voastră.
        Dar mergeţi acum la ucenicii voştri şi învăţaţi-i aceasta, căci altfel vor pune întrebări, despre ce si din ce cauză m-aţi întrebat voi cu voce tare!“
        Spune Petru: „Doamne, prin urmare nu mai avem voie să schimbăm un cuvînt cu vocea tare cu Tine?“
        Spun Eu: „O sigur, dar doar la timpul  potrivit şi atunci cînd Eu vă voi spune aceasta! - Dar acum mergeţi şi înfăptuiţi ceea ce Eu v-am poruncit!“
        La aceasta merg ucenicii la cei doi eseeni şi la acei farisei şi le spun aceste cuvinte: „Să nu vă miraţi că şi noi îl mai întrebăm pe Domnul din cînd în cînd cu voce tare anumite lucruri; căci şi noi suntem încă oameni şi mai ţinem cîteodată la obiceiurile noastre vechi!“
        Şi cei doi eseeni spun: „şi noi ne-am gîndit aşa; căci după învăţăturile voastre, l-am întrebat pe Domnul în inimile noastre şi într-o clipă noi am avut cel mai luminat răspuns în inimile noastre. Nouă ni s-a părut din această cauză puţin ciudat, că voi aţi întrebat cu voce tare. Dar cum am mai spus, noi ne-am gîndit imediat, că acest lucru se întîmplă la voi doar dintr-un obicei vechi şi de aceea suntem liniştiţi prin cuvintele voastre; căci în această noapte am avut aşa visuri ciudate, că noi nu ne putem aminti, să fi avut visuri asemănătoare. Şi lucrul cel mai minunat este: că fiecare dintre noi a visat tot acelaşi lucru şi totul, ce am văzut noi în acel vis ciudat, se adevereşte acum în ziua luminată! Nu, aşa ceva nu s-a întîmplat vreodată!
        Acum credem şi noi cu tărie, că acest nazarinean este mai mult decît un om desăvîrşit. După trup, este un om ca noi, dar în măruntaiele şi în inima Sa locuieşte belşugul puterii şi forţei dumnezeieşti, care stăpîneşte întreg universul! - Dar acum să ne întoarcem privirea după cuvintele Sale, spre răsărit, pentru a putea zări miracole!“
        Spune Petru: „Dacă noi vom putea zări un miracol oarecare, noi nu ştim; dar cum vesteşte lumina roşiatică de la orizontul îndepărtat, vom trăi noi de pe acest vîrf cel mai frumos spectacol al creaţiei lui Dumnezeu şi din aceasta noi vom putea învăţa, cum un răsărit asemănător ni s-a îngăduit inimilor noastre şi cum acesta va rămîne pe veci!“
        Spune unul din acei eseeni: „Aşa este, dar nu numai un răsărit pentru noi, ci pentru întreg pămîntul, da, chiar pentru tot universul! Căci nouă ni se pare, că cel mai înalt Duh dumnezeiesc a devenit om nu doar pentru acest pămînt şi creaturile sale, ci pentru întreg universul!
        Că Duhul dumnezeiesc a ales acest pămînt, este un lucru de neînţeles pentru spiritul nostru, pentru că El - cum noi ştim acum - posedă nenumărate miliarde de lumi , pe care El Însuşi ar fi putut deveni acolo om; dar El va şti cel mai bine, din ce cauză a ales chiar acest pămînt!
        Mai devreme, cînd am fost încă de părerea, că acest pămînt este singurul pămînt din întreg universul, ar fi fost de înţeles acest fapt; căci prin urmarea lucrurilor naturale nu ar mai fi rămas altă alternativă.
        Acest pămînt a fost singura lume, nemărginit de mare după noţiunile noastre, a cărui ape ajungeau la acele ale firmamentului şi noi credeam că soarele, luna şi stelele ar fi numai de aceea existente, pentru a lumina cu lumina lor această lume! Dar acum a primit dintr-o dată totul o cu totul altă înfăţişare; noi ştim acum, ce sunt toate stelele, luna şi soarele şi ştim, cît de mic este pămîntul nostru faţă de un pămînt solar.
        Acum se pune deci într-adevăr întrebarea şi să se spună: ‘Cum a ajuns acest grăunte de nisip, numit pămînt, la această milostivire?’ Cu adevărat, această întrebare va fi odată una încă foarte însemnată şi le va fi multora o piedică imensă! De aceea n-ar fi într-adevăr după părerea noastră cu totul de prisos, de a primi şi despre acest lucru o iluminare îndeajunsă! - Ce părere aveţi voi, am avea voie să-L întrebăm despre acest lucru?“
        Spune Petru: „Incercaţi asta în inimile voastre! Dacă vine un răspuns, atunci va fi potrivit şi bine şi dacă nu vine la aceasta nici un răspuns la iveală, atunci este aceasta un semn, că nu suntem încă destul de maturi pentru o asemenea învăţătură! - Dar acum, uitaţi-vă acolo, soarele este deja foarte aproape de răsarit; pentru că norişorii dimineţii strălucesc deja foarte tare, că de-abia mai poţi să te uiţi la ei!“
        Spune eseenul: „Da, într-adevăr! Oh, aceasta este o privelişte nedescris de minunată! Dar nu observaţi voi, cum acolo peste nori se mişcă ceva? Asta arată aproape aşa, de parcă tocmai peste norişori s-ar mişca stele de o strălucire deosebită încoace şi încolo! Cum poate fi totuşi aceasta?“
        Spune Petru: „Ce este asta de fapt, o va şti într-adevăr numai Domnul singur; dar noi pescarii numim asemenea apariţii, care apar tocmai nu arareori, ‘peştişori de dimineaţă’: Cînd acestea se văd, atunci se poate bine pescui în apă şi vine către seară cu siguranţă o vreme rea sau cel puţin un vînt puternic de furtună. Cu toate că trebuie să mărturisesc într-adevăr, că eu însumi n-am văzut încă asemenea peştişori într-o asemenea prospeţime şi însufleţire, aşa nu-mi este însă totuşi străină această apariţie; numai că se lasă poate aici mai bine văzută apariţia aceasta din această înălţime decît de jos, din adînc!“
        Spune eseenul: „ştiţi voi ceva, - să mergem mai aproape către Domnul! Eu văd că vorbeşte cu Ebahl şi cu copiii acestuia. Acolo va fi iarăşi mult destăinuit; asta trebuie s-o auzim!“

148. Priviri în natură şi corespunderea lor duhovnicească.

        La această cerere a eseenilor vin toţi mai mult în apropierea Mea şi Eu îi chem pe cei doi eseeni şi le spun, ca ei să fie acum bine atenţi la toate, ce va fi aici de văzut la răsărit, pentru că va fi mult de învăţat din aceasta!
        Cei doi eseeni vin acum mai aproape de Mine şi spun: „Doamne, Doamne, că din aceasta ar fi nemărginit de mult de învăţat, acest lucru pare să fie într-adevăr un adevăr veşnic; dar unde este sufletul nostru în stare de o învăţătură aşa de înaltă?! Noi vedem bine cu ochi poficioşi în adîncurile pline de lumină ale creaţiei Tale de minuni şi ne mirăm peste măsură în inima noastră; dar noi suntem mult prea orbi de a aprecia şi înţălege numai minunile unei picături mici de rouă, nici vorbă atunci de-abia de acelea, care răsar şi apun strălucind în mărimi şi depărtari nemăsurabile în faţa noastră, pe firmament! Şi despre punctele de lumină plutind încoace şi încolo peste norişori, am vorbit deja cu ucenicul Petru; dar el nu ne-a putut da despre asta nici o lămurire îndeajunsă. - Dacă ţie, o Doamne, ţi-ar fi pe plac, atunci ne-ai putea face într-adevăr cunoscute cîteva cuvintele despre acest lucru!“
        Spun Eu: „Aceasta are o însemnătate foarte mică şi este o apariţie foarte naturală, asemenea unei mări spumegînd moderat. Dacă marea spumegă şi tu te afli într-un loc oarecare potrvit, în care cad razele solare refractate, atunci vei vedea acolo un joc de lumină asemănător.
        Aerul care este potrivit pentru respirarea de către oameni şi animale, nu ajunge cumva pînă la stele, ci în poziţie înaltă cea mai dinafară numai aşa de departe peste pămînt, precum ar fi înălţimea împătrită a acestui munte, socotit de la nivelul mării; dincolo o asemenea înălţime este atunci aerul pămîntesc aspru limitat, aşa cum apa de aer şi are asemenea apei o suprafaţă foarte strălucitoare şi netedă, care se află asemenea mării în valuri continue.
        Dacă, deci, lumina soarelui cade pe acest val de aer menţionat, atunci ea străluceşte înapoi ca din apa care oglindeşte; dacă valurile aerului se mişcă tare, atunci aruncă ele lumina preluată din cînd în cînd şi în jos pe pămînt şi cel mai uşor, dacă aparent soarele se mai află încă sub orizont, unde razele lui cad oarecum din partea de jos pe suprafaţa mării de aer. Şi aşa nu sunt aceste lumini plutind vioi încoace şi încolo nimic altceva decît reflectări ale soarelui şi mişcarea lor provine de la mişcarea valurilor aerului.
        Că ele sunt însă acum vizibile, cînd soarele se află de-abia încă o palmă aparentă sub orizont, mai ales peste norişorii foarte luminoşi, îşi are motivul în faptul, că valurile aerului preiau acum mai mult lumina de la norişorii iluminaţi acum deja foarte tare de soare şi fac cu aceasta oarecum o joacă cochetă. - Vedeţi, aceasta este explicaţia foarte naturală a acestei apariţii!
        Dar peste toate acestea are această apariţie şi o însemnătate duhovnicească şi aceasta este pe înţelesul minţii voastre următoarea:
        Gîndiţi-vă şi imaginaţi-vă astfel soarele duhovnicesc! Lumina care pleacă din el este preluată de suprafaţa continuu agitată a mării de viaţă create şi aceasta se joacă cu o asemenea lumină şi se formează din asta tot felul de imagini deformate, care mai lasă încă să strălucească din sine stralucirea ştearsă, dar distrug pe lîngă aceasta fiecare urmă a formei Dumnezeieşti din începuturi; astfel este întregul păgînism şi acum şi iudaismul o asemenea deformare a tot ce este curat Dumnezeiesc.
        Dacă vedeţi însă o suprafaţă de apă foarte liniştită şi soarele străluceşte într-însa, atunci el va străluci iarăşi din suprafaţa apei în aceeaşi majestate şi adevăr, precum voi îl vedeţi pe cer. Şi tot aşa este nevoie de o inimă liniştită, liberă de patimi, care poate fi obţinută numai printr-o abnegaţie totală, smerenie, răbdare şi dragostea cea mai curată, ca asemănarea lui Dumnezeu să strălucească iarăşi tot aşa de curat şi adevărat în duhul omului ca soarele pămîntesc din cea mai liniştită suprafaţă de apă.
        Dacă acesta este cazul la un om, atunci s-a dezvoltat în el totul spre adevăr şi sufletul lui este atunci în stare să-şi îndrepte privirea lui în adîncimile creaţiei lui Dumnezeu şi să poată vedea totul în belşugul adevărului celui mai curat. Dar de îndată ce începe în el să agite, atunci sunt distruse imaginile din începuturi şi sufletul se află atunci deja într-un mod necesar pe cîmpul înşelăciunii şi amăgirii de tot felul şi soiul şi nu poate ajunge la o privire curată, pînă ce în el n-a intervenit liniştea deplină în Dumnezeu.
        Şi aceasta este adevărata linişte a zilei de odihnă în Dumnezeu şi sărbătoarea zilei de odihnă a fost de aceea rînduită de Dumnezeu. Omul să se abţină atunci de la orice muncă grea şi obositoare, pentru că orice muncă grea obligă sufletul, să-i împrumute cărnii puterile lui şi la aceasta este agitat cu aceeaşi, ceea ce pune suprafaţa apei lui de viaţă într-o mişcare puternică, că el nu mai poate de aceea recunoaşte clar în sine adevărul curat Dumnezeiesc.
        Adevărata odihnă a zilei de odihnă constă în consecinţă într-o sărbătoare rezonabilă lipsită de toată munca grea; fără împresurare să nu se pună mîna la aceasta, dar în nevoie este fiecare om obligat să-i ajute fratelui său.
        Mai mult însă, decît să te abţii de la toată munca grea, trebuie ca fiecare suflet să dea la o parte orice patimă! Pentru că patimile sunt furtuni ale sufletului; ele agită apa lui de viaţă şi asemănarea lui Dumnezeu va fi atunci astfel ruptă în suflet, precum chipul soarelui este rupt pe valurile mării. Fulgeră într-adevăr imaginea soarelui din valuri, dar în ce deformare! Şi dacă furtuna durează mult, atunci urcă acuşi aburi grei din marea mişcată şi umple aerul ceresc al sufletului cu nori grei; aceştia împiedică atunci lumina soarelui duhovnicesc să ajungă pe deplin la apa vieţii a sufletului, - şi sufletul devine întunecat, nu mai poate distinge cei adevărat de cei greşit şi consideră nălucirea iadului ca fiind o lumină a cerului.
        Un asemenea suflet este atunci însă deja şi aşa de mult ca pierdut! Ar trebui numai să vină vînturi puternice, asta înseamnă încercări grele de sus, ca prin acestea să fie ruptă înorarea rea a sufletului, ca acesta să se ducă atunci de îndată în adevărata linişte a zilei de odihnă şi astfel să aducă la linişte marea lui de viaţă, - altfel nu mai este nici o salvare pentru el!
        Vedeţi, acesta este sensul util duhovnicesc pentru fiecare, pe care ni-l arată acest răsărit de soare frumos în apariţiile sale altfel foarte naturale! Cine îi va acorda atenţie pentru sine, acela va rămîne în adevăr şi în toată lumina şi viaţa veşnică va fi partea lui; cine va alunga însă această învăţătură şi nu o va respecta, acela va muri pe veci!“

149. Privirea la răsăritul soarelui şi la apariţiile de dimineaţă.

        (Domnul:) „Acum fiţi însă atenţi mai departe! Soarele întinde tocmai discul său, mai bine spus suprafaţa vestică a lui de glob, peste orizont; ce observaţi acum?“
        Spun eseenii: „Nimic altceva într-adevăr decît suprafaţa luminoasă, care iasă în afară însemnat de repede din adîncimea luminoasă; joaca peştişorilor de lumină s-a pierdut acum dintr-o dată şi norişorii devin mai subţiri şi se pierd de asemenea unul după celălalt. Şi acum se află deja întregul disc sau glob peste orizont şi acum vine de asemenea un aer destul de rece din partea de nord la noi. Asta şi este însă totul, ce descoperim noi.“
        Spun Eu: „Intoarceţi-vă ochii voştri şi în jos la cîmpiile şi văile pămîntului şi spuneţi ce vedeţi voi acolo!“
        Cei doi eseeni se uită cu atenţie la adîncimele pămîntului şi spun apoi: „Noi vedem văile umplute cu ceţuri gri şi suprafaţa mării este acoperită cu un abur gri; din văi dispare însă ceaţa şi acoperă pe ici pe colo deja dealurile joase. - Să aibă cumva toate acestea de asemenea vreo oarecare însemnătate duhovnicească?“
        Spun Eu: „Foarte sigur, pe degeaba si fără însufleţiri duhovniceşti nu se întîmplă nimic pe pămînt! Noi vrem însă acum să vedem, ce însemnătate are aceasta!
        Soarele corespunde pe deplin cu firea lui Dumnezeu; pămîntul cu ale lui văi, suprafeţe, dealuri, munţi, rîuri, fluvii, lacuri şi suprafeţe ale mării corespunde însă pe deplin cu omul din afară.
        Ceţurile, care se pun între soare şi pămînt, corespund cu grijile felurit goale şi cu orizont limitat ale oamenilor, prin care lumina soarelui poate să pătrundă puţin numai pe ici pe colo şi ceţurile urcă în sus şi acoperă chiar munţii; dealurile şi munţii însă corespund cu înţălegerea mai bună a oamenilor de pe acest pămînt. Această înţelegere mai bună este de asemenea tulburată prin grijile cu orizont limitat şi neimportante ale oamenilor pe jumătate orbi.
        De aceea vin însă acum vînturi de dimineaţă şi alungă ceţurile de pe munţi şi cîmpii, ca ele să fie distruse şi ca munţii şi cîmpiile să poată fii liber iluminate şi încălzite de către soare, ca roadele lor de viaţă să poată ajunge la maturitate. - Eu sunt de părere, că această corespundere o veţi înţelege bine!?“
        Spun cei doi eseeni: „Da Doamne, aceasta este limpede ca soarele de acolo! Oh, ce minunăţie în această învăţătură mare şi foarte sfîntă! Oh, cîte lucruri nu ştiu totuşi oamenii, ce ar trebui să ştie totuşi aşa, precum ştiu ei, că trăiesc! Doamne, învăţătura dată acum nouă despre adevărata odihnă a zilei de odihnă în Tine, să fie treaba noastră s-o introducem la oameni. Aceasta întrece toate cele spuse şi învăţate de Tine pînă acum; pentru că noi vedem în toate învăţăturile premergătoare numai o pregătire pentru mai uşoara luare în consideraţie a acestei celei mai sfinte învăţături! Cu adevărat, pentru aceasta au trebuit să se şi deschidă toate cerurile, ca oamenilor să le fie dată iarăşi această cea mai sfîntă învăţătură a învăţăturilor! - Dar acum vine o cu totul altă întrebare şi aceasta în privinţa noastră!
        Cum să-ţi mulţimim însă ţie, o Doamne, deci într-un mod demn pentru această învăţătură curat peste măsură de cerească? Noi simţim în cea mai adîncă temelie a inimii noastre, că noi nu suntem de fapt absolut de loc demni de ea; numai milostivirea şi dragostea Ta singură a putut numai să ne-o da! O Doamne, dă-ne totuşi o poruncă, cum să Te lăudăm şi să Te mărim de aceea!“
        Spun Eu, punînd la amîndoi eseeni mîinile Mele pe umere: „Dragii Mei prieteni, acţionaţi conform acesteia şi voi Îmi veţi da astfel o bucurie nu mai mică, decît v-am făcut-o Eu acum! Şi răsplata voastră nu va fi una neînsemnată, dacă îi veţi convinge şi pe ceilalţi oameni spre acest lucru.“

150. Eseenii sunt însărcinaţi de Domnul să construiască case şi şcoală.          

        (Domnul:) „Intemeiaţi apoi o şcoală şi învăţaţi ucenicii să ţină sărbătoarea zilei de odihnă şi ţineţi-o voi înşivă în fiecare zi în decursul a cîtorva ore şi voi veţi începe numaidecît să simţiţi în voi binecuvîntarea mare pentru acest lucru!
        Dacă întemeiaţi însă o şcoală şi construiţi pentru aceasta o clădire mare, atunci să fie oamenii acesteia liberi de orice încuiare şi de orice lacăt! Deveniţi adevăraţi masoni ale clădirilor voastre şi şcolile proorocilor va fi înfăptuirea voastră nouă; dar grija voastră principală să fie în acea direcţie îndreptată, ca voi să menţineţi credincioşi toată învăţătura Mea, care a fost deja dată şi va mai fi încă dată şi nu, asemenea fariseilor şi bătrînilor să amestecaţi printre aceasta dogmele voastre! Dogmele voastre prezente trebuie desţelenite din temelie şi cuvîntul Meu trebuie pe deplin să ajungă în locul acestora şi aceasta în fapta liberă, căci altfel Duhul Meu n-ar putea acţiona după proorocirea, care le-a fost dată oamenilor, prin gura proorocilor!“
        Eseenii mulţumesc acum pentru această învăţătură şi Îmi promit cu toată seriozitatea, că ei vor respecta literalmente toate acestea; numai să doresc Eu să le dau mereu pentru această protecţia dreaptă şi puterea îndeajunsă, toate acestea curat Dumnezeieşti să le pună rodnic pentru toate timpurile în înfăptuiri vindecătoare nu numai pentru sine, ci pentru mulţi alţi oameni, care vor înseta după aceasta!
        Spun Eu: „Din partea Mea nu va lipsi aceasta niciodată; dar uitaţi-vă numai la faptul, ca, în viitor, să nu se dezvolte printre voi certuri în privinţa rangului! Cel mai experimentat dintre voi să fie într-adevăr îndrumătorul şi conducătorul lucrului vostru; dar el să nu-şi imagineze de aceea niciodată, că este mai mult, decît este acolo unul dintre cei mai nînsemnaţi dintre voi! Dar cu aceasta să nu fie absolut de loc spus şi exprimat, că cei mai slabi să-i refuze de aceea respectul cuvenit. El să fie iubit şi respectat şi sfatul său să fie de toţi urmat aşa, de parcă ar fi o lege; vai de acela, care ar ridica mîna împotriva lui! Cu adevărat, acela să fie văzut de Mine cu ochi furioşi! Iar dacă alegeţi un şef şi conducător al lucrului vostru, atunci rugaţi-vă şi examinaţi, că să nu-i fie acordat postul unui nevrednic; pentru că un conducător prost şi neînţelept este unei societăţi ceea ce este un păstor prost turmei sale. Dacă vede el lupul venind, atunci o ia el mai întîi la fugă şi oile le lasă în seama lupului, sau el însuşi devine la sfîrşit un lup şi astfel, ucigaşul duhovnicesc al mieilor săi, cum sunt acum fariseii şi înalţii lor preoţi. Ei merg în sus Şi-n jos în haine de oaie, dar înăuntru sunt ei lupi răpitori! Ei dau de-abia muştelor o hrană; dar ce au dat pentru o muscă, pentru aceasta cer ei o cămilă întreagă!
        De aceea nu deveniţi asemenea acelora! Ei locuiesc în încăperi zidite din pietre, care sunt mereu astfel păzite şi încuiate bine, ca doară să nu poată veni cineva la ei şi nici nu are voie să vină, ca doară să nu descopere cineva înşelăciunile lor; şi chiar dacă un curajos ar îndrăzni, să pătrundă într-o asemenea încăpere de templu, atunci ar fi el declarat ca un profanator al sfinţeniei şi imediat după aceea omorît cu pietre!
        De aceea vă spusesem vouă, ca să construiţi clădirile voastre de şcoală libere şi deschise, ca oricine să poată intra şi ieşi, cum vrea el! Orice secret să dispară din şcoala voastră! Cine vrea în acest caz, pe acela iniţiaţi-l, în măsura în care poate s-o înţeleagă; pentru că eu nu vă vînd în învăţătura Mea nici o pisică în traistă, - Eu vă spun totul deschis şi limpede şi nu fac cu nimic un secret, în afară de cazul, unde înţelepciunea cere acest lucru pentru binele fiecărui om. De aceea, fiţi şi voi deschişi faţă de oricine, la care veţi vedea o voinţă bună! Dar fiţi totuşi pe lîngă aceasta şi înţelepţi; pentru că aşa de departe nu trebuie să ajungă sinceritatea, ca să arunci porcilor spre mîncare mărgăritarele alese şi scumpe!
 Eu Insumi aş mai avea încă foarte multe să vă spun vouă, tuturor; numai că voi n-aţi putea încă înţelege şi suporta acestea acum. Dar cînd duhul adevărului deplin se va trezi în voi, atunci vă va introduce el însuşi în toată înţelepciunea; şi acest duh este simetria Dumnezeiască în inimile voastre şi voi înşivă îl veţi trezi în voi, prin sărbătorirea corectă a zilei de odihnă. - Spuneţi, dacă aţi înţeles acum toate acestea?!“
        Spun eseenii, cu inima cu totul umilită: „Da, Doamne! Cine să nu înţeleagă cuvintele Tale sfinte? Acestea doară nu sunt cuvinte asemenea acelora ale unui om! Cuvintele Tale sunt doară toate reale, ele sunt pe deplin lumină, căldură şi viaţă! Dacă Tu, o Doamne, vorbeşti, atunci simţim în noi o devenire reală, aşa, că ni se pare astfel aceasta: cu fiecare cuvînt din gura Ta se formează o oarecare creaţie nemăsurat de mare şi nouă, - şi noi simţim în noi o devenire nemărginită şi nouă!
        Noi înţelegem, însă, totuşi sensul pentru noi necesar al cuvintelor Tale cele mai sfinte, cu toate că, la efectul lor definitiv, nu vom ajunge veşnic niciodată; pentru că noi simţim şi percepem viu în noi, că cuvintele Tale, aici rostite, nu ne sunt adresate numai nouă, ci întregii nemărginiri veşnice! - O aşa că bucură-te, deci, tu pămîntule, care ai fost ales din nenumărate lumi, ca Domnul veşniciei să păşească pe suprafaţa ta cu picioarele Sale şi ca vocea Lui cea mai sfîntă să răsune în aerul tău! - O, Doamne, cît de multe fiinţe se formează, totuşi, din fiecare dintre cuvintele Tale şi din fiecare suflare a gurii Tale!? Oh, lasă-Te slăvit, iubit, lăudat şi venerat de noi; pentru că ţie singur ţi se cuvin toate acestea!“

151. Micul dejun binecuvîntat pe munte.

        Spun Eu: „Bine, bine, dragiii Mei prieteni şi fraţi! Noi vrem acum, după acest mic dejun al sufletului, să ne uităm şi după unul pentru trup! - Ebahl, mai ai tu încă ceva provizii?“
        Spune Ebahl: „Doamne, mai este într-adevăr încă ceva aici, dar mult nu mai, pentru că ieri seară s-a mîncat aproape totul; ceva pîine şi vin mai este însă totuşi disponibil!“
        Spun Eu: „Adu totul încoace, ca Eu să le binecuvîntez şi noi vom avea toţi din belşug de mîncare şi tocmai tot aşa de băut!“ - Ebahl a rînduit acum de îndată să se aducă la Mine o jumătate de pîine şi vin încă cam pentru trei pahare, care rămăsese în burduf şi Eu am binecuvîntat pîinea şi vinul şi am spus: „Imparte acum acestea şi dacă rămîne ceva în plus, atunci vom ţine şi aici micul dejun!“
        Ebahl împarte acum pîinea şi frînge, pentru a ajunge, numai bucăţi mici din jumătatea de bucată rotundă de pîine; dar jumătatea de bucată rotundă de pîine nu vrea să se facă mai mică. Deoarece vede el însă, că jumătatea de bucată rotundă de pîine nu se face mai mică, cu toate că le dăduse în urmă tuturor oaspeţilor ai muntelui pentru mai multe guri pline, de aceea începe să pună în urmă bucăţi mai mari; dar şi aici nu se face mai mică jumătatea de bucată rotundă de pîine. Cînd vede el deci, că oaspeţii muntelui au o poftă de mîncare mare, atunci începe el încă o dată împărţirea de la început şi frînge acum bucăţi încă mai mari din pîine; şi cînd face el ocolul la cei cîţiva treizeci de oameni, care urcaseră aici cu noi pe munte, mai are el atunci încă o bucăţică mare în mînă şi Imi spune: „Doamne, aceasta am mai economisit-o. Va ajunge aceasta într-adevăr pentru Tine, pentru Rafael, pentru Iara şi pentru mine?“
        Spun Eu: „Dăi-o numai Iarei, ca ea s-o împartă, atunci va ajunge aceasta, într-adevăr!“ - Ebahl face asta şi Iara Imi dă mai întîi Mie o bucată din ea, atunci lui Rafael al ei, atunci lui Ebahl şi de-abia atunci ei înşişi cea mai rămas şi noi am şi avut toţi îndeajuns.
        Dar căpitanul a observat şi a spus: „De ce nu mai luat tu, prietene Ebahl, deci şi pe mine la această ultimă împărţire? M-ai considerat tu, deci, ca fiind prea puţin demn pentru aceasta?“
        Spun Eu: „Prietene, să nu vrei să devii supărăcios din această cauză! Pentru că vezi, Ebahl socotise ca nu rămîne nimic în plus, de aceea şi începuse mai întîi cu împărţirea aşa de sărăcăcios pe cît a fost posibil; el nu voia să te aducă şi între numărul acelora, pentru care, la sfîrşit, n-ar fi ajuns nimic! Deoarece, însă, din voia Mea a rămas totuşi ceva în plus, de aceea fusese începută de-abia a doua împărţire cu aceasta. Dacă îţi este însă foarte importantă a doua împărţire, care nu este absolut de loc cu nimic mai bună decît prima, atunci spune şi Eu îţi cedez cu drag partea Mea.“
        Spune căpitanul: „Acum, acum, este deja totuşi iarăşi bine; mie mi-a trecut acum prin minte numai o prostie romană veche de rang, - sunt însă deja iarăşi cu totul în ordine! Dar ce mă miră aici cel mai mult, este, că cerescul Rafael mănîncă pîinea cu o asemenea poftă, de parcă ar fi el cel mai înfometat dintre noi toţi! Asta este într-adevăr foarte ciudat! El este, deci, totuşi mai mult duh decît un om din carne şi mănîncă aşa, de parcă ar fi fost vreodată născut pe pămînt! Acest lucru îmi place nespus de mult! - Dar eu simt, că pîinea pură, ce-i drept, foarte gustoasă, te face însetat şi astfel doresc eu acuşi să primesc ceva de băut.“
        Ii spun Eu lui Ebahl: „Distribuie acum vinul şi începe la prietenul nostru Iuliu!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu Te rog, bea totuşi Tu mai întîi; pentru că o oarecare ordine de rang trebuie doară să existe totuşi şi la masă!“
        Spun Eu: „O da, Eu Insumi susţin aceasta; dar deoarece nu avem nici o masă aici şi nici nu suntem invitaţi ca oaspeţi, de aceea să bem vinul conform necesităţii naturale! Cine este cel mai tare însetat, acela să bea mai întîi şi cei mai puţin însetaţi, să-i urmeze lui - fiecare conform necesităţii lui!“
        Cu acest răspuns a şi fost, deci, căpitanul mulţumit, a băut pînă la ultima picătură din paharul oferit lui şi a spus: „Doamne, eu îţi mulţumesc! Aceasta a fost o întărire într-adevăr cerească şi încă niciodată nu mi-a plăcut vinul într-o dimineaţă aşa de bine ca acum aici; acesta este însă şi un vin, cum nu mai există un al doilea pe pămînt.“
        Spun Eu: „Pe noi toţi ne bucură, că îţi place acum aşa de mult pe această înălţime!“
 Spune căpitanul: „Doamne, iartă-mă, dacă spun poate ceva neînţelept în buna mea dispoziţie! Dar mie mi se pare acum, că aici chiar satana ar trebui să devină plin de cea mai bună dispoziţie!“
        Spun Eu: „Dacă vrei să-l vezi şi să-i vorbeşti, poate el să fie chemat încoace şi tu te poţi atunci de îndată convinge, dacă lui i se va părea aici plăcut!“
        Spune căpitanul: „Dacă există în serios un satan în persoană, atunci poate el doară să apară aici!“

152. Satan apare pe munte.

        Cînd căpitanul rosteşte un asemenea lucru, atunci se întîmplă un fulger puternic, însoţit de tunetul cel mai puternic şi satana stă într-o înfăţişare mare de uriaş foarte înfocat în faţa căpitanului, loveşte cu un picior aşa de tare în pămînt, că muntele întreg se cutremură în jur şi în jur şi vorbeşte către căpitan: „Ce vrei tu, pîngăritor mizer de mamă, de la mine!? De ce m-ai chemat pe această înălţime, care îmi este de o mie de ori mai chinuitoare decît tot focul iadului!?“
        Spune căpitanul, puţin cam foarte tare stupefiat din pricina chemării ‘pîngăritor de mamă’: „Hei, duşman al tuturor oamenilor şi a lui Dumnezeu Insuşi, moderează-te; pentru că ţie nu ţi se cade a judeca în prezenţa lui Dumnezeu, Domnului tău! Dacă am păcătuit în somn în ameţeală mare a simţurilor mele, atunci mi-am dăunat numai mie, niciodată însă ţie în ceva. Eu cred însă, că Dumnezeu este mai mult decît tine şi El nu m-a salutat încă niciodată aşa ca tine, mincinos mîrşav! Este într-adevăr adevărat, că s-a întîmplat o dată, că am dormit o dată cu mama mea în al paisprezecelea an de viaţă al meu; dar eu am fost îndemnat spre acest lucru de către mama mea. Pentru că ea s-a deghizat într-o grecoaică foarte voluptoasă şi purta peste faţa ei, oricum încă extrem de frumoasă o mască frumoasă grecească, a venit noaptea la mine, mi-a descoperit toate farmecele ei puternice şi m-a cerut. Pentru că mama mea avea atunci de-abia douăzeci şi opt de ani; cînd m-a născut ca primul ei născut, avea ea treisprezece ani şi jumătate. Eu eram cunoscut în Roma, ca fiind unul dintre cei mai frumoşi şi încîntători tineri; ce minune, că mama mea proprie s-a înflăcărat pentru mine şi s-a mascat, pentru a mă savura! Mîrşavule! Dacă eu, ca un roman înflăcărat, am dormit în consecinţă cu mama mea, ca fiind o presupusă grecoaică foarte voluptoasă şi fermecătoare, sunt de aceea un pîngăritor de mamă? Poţi tu, măgar orb al iadului, să-l tratezi vreodată pe cineva ca fiind un criminal şi ucigaş, care a căzut de pe acoperiş şi pe pămînt, în căderea lui a lovit un om şi l-a omorît prin aceasta?! - Vorbeşte acum, tu măgar bătrîn al iadului!“
         Vorbeşte satana, cu totul supărat din cauza insultării (din partea) căpitanului: „Eu mă uit numai la faptă şi nu, în ce formă a fost comisă ea; la mine nu există circumstanţe atenuante şi tu eşti văzut din partea mea ca fiind judecat, aparţii iadului şi nu vei scăpa de puterea mea!“
        Spune căpitanul: „Uită-te aici, tu măgar bătrîn, orb al iadului! Cine este Acela, care stă alături de mine în partea dreaptă a mea, îl cunoşti tu, nu-ţi este cunoscut Iisus din Nazaret?“
        Cînd căpitanul rosteşte numele Meu, îl doboară pe satana cu toată puterea jos, la pămînt şi el îl ameninţă pe căpitan, ca să nu mai dorească să rostească niciodată acest nume cel mai respingător. El l-ar cunoaşte pe Nazarinean şi îl blestemă pe acesta, pentru că ar vrea să ia cu forţa puterea de la Dumnezeire şi n-ar lipsi absolut de loc mult, ca el să devină un domn al cerului şi a toată lumea!
        Spune căpitanul: „Măgar orb al iadului! Ceea ce a fost El din veşnicii, aceasta mai este El încă şi va ramîne asta, veşnic; şi El singur ne va judeca pe mine şi pe tine şi veşnic nu tu măgar al iadului bătrîn, rău, orb şi cel mai prost! Dacă eşti tu deja o fiinţă chiar atît de puternică, de ce te doboară, deci, chiar aşa de uşor numele însuşi al Nazarineanului sfînt în aşa fel, de parcă n-ai fi stat niciodată în picioare? Vezi, cît de frumos şi lăudabil este aici şi cît de bine o ducem noi toţi! Dacă n-ai fi tu un animal al iadului aşa de prost ca noaptea, cît de uşor ar putea să-ţi fie tot aşa de bine ca şi nouă! Intoarce-te şi recunoaşte în inima ta, dacă mai ai încă una, că IISUS este DOMNUL CERULUI şi AL PĂMÎNTULUI şi tu vei fi pus cu siguranţă nouă de-o potrivă!“
        Aici rînjeşte satana: „Ai trebuit tu deja iarăşi să rosteşi acel nume mie cel mai respingător?! Dacă nu ştii, totuşi, să vorbeşti despre nimic mai bun, atunci exprimă numele cel puţin totuşi pe ocolite; pentru că el mă chinuieşte mai mult decît zece mii de iaduri în cea mai înaltă furie a lor de foc! Pe lîngă aceasta, sunt eu un duh şi trebuie să rămîn aceasta, veşnic, din cauza mîntuirii voastre şi nu mă pot de aceea converti niciodată la Dumnezeul şi Domnul vostru! Eu sunt o dată şi pentru totdeauna pe veci blestemat şi pentru mine nu mai este nici o mîntuire!“
        Spune căpitanul: „Dacă mi-ar fi spus aceasta altcineva decît tu, atunci o credeam; dar pe tine nu te cred nimic, în afară de faptul, că eşti într-adevăr măgarul iadului vechi şi bătrîn! Dacă ai vrea să te converteşti, atunci ştiu numai prea bine, că ai fi acceptat de Domnul cu toată suita ta; dar la tine este numai o răutate încăpăţînată, din care tu însuţi nu vrei veşnic niciodată să te îndrepţi moraliceşte, pentru că îţi face un fel de bucurie a iadului de a putea să te împotriveşti lui Dumnezeu, Domnului, în consecinţa voinţei tale libere. Dar eu ţi-o spun, că Domnul n-a închis încă nici pe departe pe deplin inima Lui pentru tine şi nu te-a judecat încă nici pe departe! Intoarce-te de aceea la El şi El te va primi şi îţi va ierta toate ale tale miliarde ori miliarde de mîrşăvii şi păcate!
        Eu sunt un păgîn şi am divinizat natura şi chipurile cioplite în tinereţea mea, făcute de mîini omeneşti şi provenite din fantezia lor; dar eu, ca un om din carne slab şi orb, mi-am dat, totuşi, acuşi seama, că m-am aflat pe căi greşite, pe care nu ajungi la nici un scop.
        Tu, însă, ai fost creat din cele mai dintîi începuturi ale tale, ca un duh curat de către Acela, care sălăşluieşte acum în inima acestui Nazarinean sfînt şi căruia îi sunt vizibil cerul şi pămîntul foarte pe deplin supuse. ţie îţi este ceva uşor recunoaşterea curată a adevărului veşnic, în timp ce eu a trebuit mult timp să mă bîjbîi de-a valma în noapte şi în ceaţă; tu trebuie prin urmare numai să vrei şi ai şedea iarăşi în lumina bătrînă din începuturi. Adresează-te de aceea Domnului, care se află aici într-un mod minunat trupeşte între noi şi eu îţi garantez cu toate, ce-mi este propriu şi sfînt împreună cu viaţa mea, că vei fi primit!“
        Spune satana: „Eu nu pot acest lucru!“
        Spune căpitanul: „Şi de ce nu?“
        Spune satana: „Pentru că nu vreau aceasta!“
        Spune acum aşadar şi căpitanul cu o voce foarte emoţionată: „Atunci ridică-te şi du-te de aici în numele lui Iisus; pentru că acum încep să mă scîrbesc faţă de tine pînă la vomitare! Tu eşti în consecinţă într-un mod foarte încăpăţînat o bestie incorigibilă a iadului şi în mine a dispărut pe veci orice compătimire în privinţa chinului tău şi durerii tale veşnice. Domnul să te judece, măgar bătrîn al iadului!“
        La aceste cuvinte ale căpitanului, a căzut satana la pămînt ca lovit de fulger şi a răcnit aşa de puternic ca un leu înfometat; dar Eu i-am făcut semn îngerului Rafael, ca să-l ia tare.
        Atunci a păşit îngerul repede acolo, între căpitan şi satana şi a spus: „Satana! Eu, un slujitor cel mai neînsemnat al Domnului IISUS IEHOVA SAVAOT, poruncesc într-un mod de necesitate neclintit, ca tu să pleci în acest moment din acest loc şi din această împrejurime, pe care ai făcut-o pe mult timp fără vindecare pentru animale şi oameni cu suflarea ta!“
        Spune satana, aprins de furie: „Incotro să merg?“
        Spune îngerul: „Acolo unde slujitorii tăi te aşteaptă şi te blesteamă! Du-te şi dă-te în lături! Amin!
        Cu aceste cuvinte ale îngerului, s-a ridicat satana asemenea unei mingi de foc arzînd către toate părţile şi a fugit în gălăgie mare de tunet într-o rapiditate de fulger către miază-noapte.
        Ingerul a rupt însă de pe jos din acel loc, unde stătuse şi zăcuse satana (acesta a fost un bloc de piatră de mai multe cincizeci de chintale) şi l-a azvîrlit cu o asemenea putere peste muntele întreg, departe în interiorul mării, că piatra s-a evaporat deja în aer în praful cel mai fără valoare prin frecarea ei.
        Şi toţi s-au mirat foarte tare de o asemenea putere a îngerului şi căpitanul spune: „Ha, acesta ar fi un mare aruncător cu praştia! Acesta ar arunca singur mai mult, decît zece legiuni romane! De altfel, îţi mulţumesc ţie, o Doamne şi pentru această relevaţie; pentru că acum am făcut aşa zis cunoştinţă personală, deci şi cu duşmanul veşnic a toată dragostea, a toată lumina şi a tot binele şi adevărul şi m-am convins repede, ce caracter are el. Pe acesta nu-l mai îndreaptă nici o veşnicie şi nici un foc!
        Sunt într-adevăr la Dumnezeu toate lucrurile posibile; dar aici cred eu, că şi atotputerniciei Dumnezeieşti îi va reuşi cu greu, să-l îndemne pe acest duh să vină înapoi la căinţă şi regrete. Pentru că, dacă i se lasă voinţa liberă, atunci el veşnic nu se schimbă niciodată; iar dacă aceasta nu i se lasă, atunci a încetat el să fie El şi nu mai există atunci nici un satan în toată nemărginirea. A dori, însă, să fie îndemnat spre îndreptare cu chinuri şi dureri cît se poate de mari, ar însemna, a turna apă cu un ciur într-un vas găurit! Cel mai înţelept lucru ar mai fi încă, după părerea mea, de a-l face prizonier pentru toate timpurile timpurilor într-o oarecare temniţă şi anume fără dureri; aşa n-ar putea el să aibă nici o influenţa, cel puţin asupra oamenilor vii!“
        Spun Eu: „Prietene, acestea sunt lucruri, pe care tu acum nu le poţi înţelege; odată, însă, îţi vor fi clare acestea! Timpul pămîntesc nu are fireşte nici o măsură pentru asta, - într-adevăr, însă, un soare central întreg al temeliei din începuturi! Cînd va ajunge acesta odată la sfîrşit, atunci nu va mai fi de asemenea departe reîntoarcerea încă mai posibilă a lui satan; dar unde va fi atunci deja acest pămînt şi acest soare?! Pentru că un corp, cum este aici soarele central al temeliei din începuturi, are nevoie de epoci pentru tine neimaginabil de lungi, pînă ce toată această viaţă în sine judecată, care este acum o materie aparent moartă, se evaporă pînă la ultimul prăfuleţ în viaţa liberă, duhovniceasă!
        Dar, cum am spus, asemenea lucruri nu le poţi acum încă nici pe departe înţelege! Un asemenea lucru nu-l înţeleg acum nici îngerii; dar va veni acuşi o vreme, în care tu nu vei găsi nici un dubiu în cele spuse acum şi vei crede lucruri, despre care, acum, nu ai încă nici un habar! Insă, acum, nimic mai departe despre acest lucru! Pregătiţi-vă însă acum şi noi ne vom pune foarte domol pe călătoria de întoarcere!“

153. Coborîrea de pe munte.

        Vorbeşte Iara, care îşi acoperise faţa cu o batistă în timpul prezenţei vizibile a lui satan: „Doamne, acum mă duc eu cu plăcere înapoi, în oraş; pentru că prezenţa acelui unu mi-a tăiat pentru totdeauna pofta supra acestei înălţimi, cu toate că ea îmi va ramîne, pe de-altă parte, în amintire, ca fiind nedescris de memorabilă. Picioarele mele nu o vor călca niciodată iarăşi!“
        Spun Eu: „Aşadar, deci, acesta a fost acum izgonit de aici şi Rafael al tău a făcut locul imediat iarăşi curat; de altfel, nu îţi va face nici pagubă, nici un oarecare folos deosebit, dacă te urci vreodată iarăşi pe această înălţime, sau nu. Cea mai bună înălţime de urcat este însă inima proprie; cine a pătruns în cel mai adînc interior al ei, a dobîndit cea mai înaltă înălţime a perspectivei de viaţă! - Dar acum să mergem, pentru că s-a scurs deja a treia oră a acestei zile de odihnă de astăzi. Urmaţi-Mă însă numai acum şi noi vom ajunge la Ghenizaret pe poteca cea mai apropiată şi cea mai bună!“
        Spune căpitanul: „Doamne, a fost mai înainte vorba, dacă nu mă înşel, de parcă am fi vrut să mai petrecem, cumva, încă întreaga zi de astăzi aici!?“
        Spun Eu: „Tu M-ai înţeles deci de această dată puţin greşit; cu aceasta s-a subînţeles doară numai înălţimea sărbătoririi zilei de odihnă în inimă! Dar acum nu face nimic, să mergem numai; pentru că jos ne aşteaptă nerăbdători mai multe sute de suferinzi! Acestora le trebuie ajutat, ca atunci, după plecarea Mea, să nu se mai lase găsit nici un bolnav în această împrejurime întreagă.“
        La aceste cuvinte ale Mele, s-au pus, aşadar, acum toţi pe drum şi Eu, micuţa Iara şi Rafael ne-am pus pe drum şi am întruchipat într-un asemenea fel ghizii de drum şi a mers repede şi uşor de pe munte în vale în jos, către Ghenizaret. După un timp de aproximativ două oare şi o jumătate de oră am şi fost deja cu totul în apropierea orăşelului Ghenizaret.
        Atunci i-Am chemat pe toţi oaspeţii de munte laolaltă şi am spus: „Ascultaţi-Mă acum voi toţi! Cum v-am dat de înţeles deja pe înălţime, aşa v-o spun acum vouă tuturor încă o dată: Toate cele văzute şi trăite la înălţime, ţineţi-le deocamdată pentru voi! Cînd veţi înţelege însă aceasta printr-un semn mare din ceruri, atunci propovăduiţi oamenilor asemenea lucruri de pe acoperişuri, oamenilor care sunt de un cuget bun; dar lumii rele să-i rămînă asemenea lucruri continuu aşa tăinuite, precum este aici tăinuit mijlocul cel mai interior al pămîntului! Pentru că asemenea lucruri nu va înţelege niciodată un simţ lumesc exterior şi v-ar blestema ca fiind oameni nebuni! Acesta ar fi, însă, deci, atunci şi moartea veşnică a sufletului său.
        Mai ales, reţineţi aceasta: Cuvintele şi învăţăturile şi faptele Mele sunt mai minunate decît aceste mărgăritare nemaipomenit de mari ale Iarei; şi asemenea mărgăritare nu sunt, ca să le arunci porcilor! De aceea, fiţi mereu cu ochii în patru; pentru că tot ce vine de sus, este de asemenea numai pentru aceia, care vin de asemenea de sus! Cîinilor şi porcilor le aparţine însă numai murdăria lumii; pentru că un cîine se întoarce iarăşi înapoi la ceea ce a vomitat şi porcul se lăfăie în aceeaşi cloacă iarăşi în care se lăfăise, murdărise şi necurăţise pe deplin cîteva momente mai devreme. Lăsaţi-vă de aceea sfatul Meu pus la inimă!“
        Spune căpitanul: „Doamne, dar dacă suntem întrebaţi de curioşi de toate ce s-au întîmplat pe înălţime, ce răspuns să dăm atunci unor asemenea întrebări?“
        Spun Eu: „Spuneţi adevărul şi spuneţi că Eu v-am interzis tuturor să mărturisiţi lumii asemenea lucruri; şi cei care întreabă, nu vor mai pătrunde atunci mai departe în voi, ci se vor mulţumi cu aceasta.“
        Cu această lămurire a şi fost atunci căpitanul nostru pe deplin mulţumit şi noi ne-am dus atunci în oraş şi în casa lui Ebahl.

154. O minune de vindecare în casa de oaspeţi a lui Ebahl din Ghenizaret.

        Cînd am ajuns în casa lui Ebahl, au venit atunci imediat slujitorii şi servitorii casei şi au spus, că în casa de oaspeţi au ajuns aproximativ o sută de bolnavi şi au întrebat despre Domnul şi Mîntuitorul Iisus din Nazaret.
         Le spun Eu slujitorilor: „Duceţi-vă acolo şi spuneţi-le, ca să se ducă acum acasă numai foarte liniştiţi şi bine dispuşi, fără să ţină seama de ziua de odihnă; pentru că credinţa lor şi puterea cuvîntului Meu le-a ajutat!“
        Cu aceasta s-au depărtat slujitorii, s-au dus la bolnavi în casa de oaspeţi şi nu s-au mirat puţin, cînd n-au mai găsit nici un bolnav; pentru că toţi, care fuseseră bolnavi, s-au făcut într-una şi aceeaşi clipă sănătoşi, fără să se ţină seama, dacă erau evrei sau păgîni. Cînd au venit slujitorii la ei, n-au auzit nimic altceva, decît numai o cîntare de laudă pentru sănătatea redobîndită a trupului lor şi cei vindecaţi au cerut să Mă vadă!
        Slujitorii au spus însă: „Nu ne este permis să vă dăm voie un asemenea lucru; dar noi vrem să trimitem un mesager acolo. Dacă El permite acest lucru, atunci puteţi să mergeţi acolo şi să-L vedeţi şi să-I vorbiţi; iar dacă El nu permite aceasta, atunci puteţi să vă îndepărtaţi de aici foarte liniştiţi şi bine dispuşi, conform cuvîntului Său, - pentru că El nu este întotdeauna în starea de a accepta vizite şi mai puţin să lase să se vorbească cu El.“ - Cu acest răspuns vine un slujitor la Mine şi Mă întreabă de aceasta.
        Eu spun însă: „Eu v-am spus doară, ca ei toţi să plece acasă liniştiţi şi bine dispuşi şi astfel să rămînă aşa! Ceea ce au căutat, au dobîndit şi pentru ceva mai înalt n-au ei nici înţelegere, nici o minte îndeajunsă şi aşa lăsaţ-i deci să plece acasă!“
        Cu acest răspuns s-a reîntors iarăşi mesagerul şi le-a spus aceasta celor tămăduiţi. Dar aceştia au spus: „Căruia vrei să-i aduci cinste şi laudă, într-un asemenea caz este stîngaci să întrebi dinainte! Să ne ducem acolo şi să-i aducem lauda lui cuvenită şi mulţumirea cuvenită, potrivit cu tot adevărul şi buna-cuviinţă şi ni se va da bine drumul! Să mergem de aceea numai foarte curajoşi acolo şi el nu ne va interzice accesul, deoarece venim la el cu cea mai bună intenţie din lume!“
        Cu aceste cuvinte se duc acum toţi la Mine în casă. Ei bat la uşa sălii noastre mari de mese, dar nimeni nu spune: „Veniţi înăuntru!“ Dar ei bat într-un mod repetat şi Eu îi spun lui Ebahl: „Lasă-i înăuntru din cauza credinţei lor insistente!“ - şi Ebahl s-a dus şi le-a deschis uşa şi ei au intrat în încăpere, atîţa cîţi aveau loc dintre ei şi au început să Mă laude tare acolo şi Şi-au rostit mulţumirea lor.
        Eu, însă, le-am spus să tacă şi le-am zis: „O laudă a gurii şi o mulţumire a buzelor nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu, deci nici la Mine! Cine vrea să se apropie de Mine, acela să se apropie de Mine cu inima lui, căci atunci voi privi la el; dar un plîns gol al gurii, la care inima nici nu gîndeşte ceva şi încă mai puţin simte ceva, este în faţa ochilor Mei ceea ce este aici un hoit putred în faţa nărilor nasului. Ceea ce aţi căutat voi, aceasta v-a fost împărtăşit; altceva nu cunoaşteţi şi lauda voastră goală nu-Mi place! De aceea mergeţi acasă şi nu faceţi acestei case oarecare deranjări! Păziţi-vă însă de destrăbălare, desfrîu, bulimie şi de viaţă de excese, - căci, altfel, cădeţi cel mai repede iarăşi în boli încă mai rele, decît de care aţi fost pînă acum atinşi şi chinuiţi!“
        Aceste cuvinte le-au mers la inimă celor vindecaţi şi ei s-au întrebat între ei, cum am putut şti faptul că bolile lor li s-ar datora mai ales pornirii lor spre desfrîu. I-a atacat prin surprindere o teamă faţă de Mine, pentru că au început să se gîndească: ‘El poate să aducă la lumina zilei încă mai multe dintre faptele noastre tocmai nu foarte lăudabile! Noi mergem de aceea!’ - Apoi au părăsit încăperea şi s-au dus acolo, de unde veniseră.
        Acest lucru l-a remarcat căpitanul şi el M-a întrebat şi a spus: „Cum se face aceasta, că aceştia au dispărut acum aşa deodată? Tu de-abia că ai pomenit păcatele lor şi un asemenea lucru i-a mînat pe uşă afară ca printr-o putere mare!“
        Spun Eu: „Aceştia sunt nişte laşi de desfrîu aşa adevăraţi! Ei se ocupă cu desfrîul de tot felul şi un adulter a devenit la ei deja un lucru cu totul normal; la ei sunt femeile comune (bun obştesc) şi o fecioară s-o violenteze, este la ei o glumă pură de viaţă! Dar între ei sunt şi pîngăritori de băieţi şi asemenea oameni, care se distrează cu fecioare într-un fel anormal, tăcut sodomist, pentru că vor să se apere prin aceasta de îmbolnăviri rele, dar de aceea cad în alte boli, încă mai rele. De aceea, deci, i-am întîmpinat şi le-am dat acestor oameni drumu într-un mod aşa de dur; pentru că pe aceştia poate numai un cuvînt dur să-i mai aducă încă la vreo oarecare îndreptare.“
        Spune căpitanul: „Din ce împrejurimi vin ei?“
        Spun Eu: „Din împrejurimea gadarenilor. Mai mult spre nord sunt cîteva sălaşe şi patru sate. Locuitorii sunt un amalgam de evrei, egipteni, greci şi romani. Ei au o puţină - şi de fapt absolut nici o religie şi ocupaţia lor constă mai ales în creşterea porcilor şi în negoţul cu aceştia către Grecia şi Europa, unde carnea acestor animale este mîncată şi grăsimea lor este savurată ca un condiment al mîncării. Aceştia sunt de aceea deja după ocupaţia lor nişte oameni cu totul necuraţi; dar necurăţia lor extremă n-a fost tocmai un păcat, dacă n-ar fi în faptele lor însăşi cu mult mai răi decît porcii lor. Faptele lor îi pune adînc sub porci şi cu ei va fi greu de realizat ceva!“
        Spune căpitanul: „Păi, este foarte bine, că ştiu asta. Acele comunităţi se mai află încă sub jurisdicţia mea şi nu voi lăsa cu siguranţă să lipsească faptul de a le pune un protector al moravurilor, care va şti să le bată foarte tare peste degete, la cea mai neînsemnată necuviinţă, după instrucţiunea dată. Ei, aşteptaţi, viaţa voastră desfrînată să vă fie făcută deja mîine nesuferită într-un mod, că niciodată să nu vă mai placă a lăsa să iasă la suprafaţă pofte dintre cele mai necurate şi apoi, să le încununaţi pe acestea fără conştiinţă!
        Doamne, eu sunt într-adevăr numai un om, am ajuns însă în cursă ascendentă pînă acolo prin viaţa mea mereu activă în treburi ale guvernării şi am aflat numai prea înmulţit, pentru a admite acum limpede, că pentru omul simplu este cel mai bine, dacă este guvernat cu un sceptru de fier şi dacă este din cînd în cînd biciut cu nuiele spre bine. Unde acesta nu este cazul într-o comunitate mare de oameni, acolo iasă cel mai repede totul din cusătură!“
        Spun Eu: „Da, da, în acest caz ai dreptate, - dar numai în comunitatea ţie menţionată; dacă vei folosi, însă, peste tot ceea ce ţi-ai propus, atunci vei face mai multă pagubă decît folos! Leacul trebuie mereu să se îndrepte după boală şi nu invers. Dar, cum am spus, la comunitatea arătată va bate ea, acesta este leacul tău, cel puţin binele în ţinte, ca acestor oameni să le fie tăiată foarte pofta de desfrîu. Dar nuiaua de educare nu trebuie să fie purtată în mîna mîniei, ci în mîna dragostei adevărate!“

155. Rîvna dragostei.

        Spune căpitanul: „Doamne, acest lucru îl accept foarte bine, dar ştiu totuşi din viaţa mea un caz deosebit, unde toată dragostea nu putea să înfăptuiască nimic; şi cazul a fost următorul: Slujeau printre cei mulţi soldaţi, care stau sub comanda mea, un ilian tînăr, mare ca un uriaş. Sabia lui cîntărea douăzeci şi cinci de kilograme şi el o mînuia, totuşi, cu o uşurinţă, de parcă ar avea o pană în mînă. Acest războinic plătit, purtînd o platoşă şi un scut, înfăptuia într-o bătălie mai mult decît o sută de alţi războinici. În război era prin urmare bine de folosit, - dar nu tot aşa în pace; atunci era el lacom de a face scandal şi nu trecea o săptămînă, în care n-ar fi adus la iveală vreun oarecare conflict nou furios. Eu m-am purtat cu el mereu plin de dragoste, i-am arătat răul şi mîrşăvia conflictelor sale comise aşa de clar pe cum este posibil şi i-am interzis o asemenea producere neastîmpărată de scandal din partea lui. Atunci îmi promitea tot timpul solemn o îndreptare şi se şi purta apoi cîteva zile foarte treaz şi modest; dar aşa ceva nu dura niciodată mai mult de zece zile, căci veneau deja iarăşi plîngeri din toate părţile şi noi eram nevoiţi apoi, bineînţeles, să dăm despăgubiri. Dacă îl întrebai, de ce ar face pentru numele lui Dumnezeu, deci, totuşi aşa ceva, atunci dădea el tot timpul acelaşi răspuns şi spunea: ‘Eu mă antrenez în arta de război şi făcînd aceasta, nu cruţ nimic în afară de oameni şi sabia mea trebuie încercată la obiecte diferite!’
        Asemenea exerciţii de război ale lui nu-l îndemnau însă arareori, să facă o vizită unei oarecare cirede de boi, tauri, vaci şi văcuţe şi să le taie capetele cu o singură lovitură. O dată tăiase el capetele unei cirede de complet o sută de tauri şi s-a lăudat apoi cu o asemenea faptă  de erou, care ne-a costat o mie de monede grele de argint, ca despăgubire! Atunci am devenit, deci, totuşi aşa de plin de mînie asupra acestui om, că aş fi vrut eu însumi de furie să-l rup imediat în bucăţi.
        Eu, însă, am rînduit să fie legat cu lanţuri grele de un pom, să-i fie legate încă pe deasupra mîinile şi picioarele, cu funii tari şi să fie biciuit o oră întreagă, că a căzut de aceea într-o slăbiciune mare. Atunci am rînduit să fie dus la îngrijiri, la care a fost iarăşi pe delin vindecat în douăzeci de zile. Şi iată, aceasta l-a schimbat total pe acest om, cu care mai înainte toată dragoste nu putea să înfăptuiască nimic; el a fost apoi omul cel mai modest şi cel mai liniştit, pe care l-am făcut subconducător după un an şi el îmi mulţumeşte acum încă şi astăzi pentru acea pedepsire exemplară cu bătaie, fără care n-ar fi devenit niciodată un subconducător. Dar spre o asemenea pedeapsă cu bătaia, n-ar fi fost niciodată dragostea în stare să mă determine, ci numai furia dreaptă asupra acelui om; şi astfel, sunt eu de părere, că o mînie dreaptă este faţă de om adeseori mai vindecătoare, decît prea multă dragoste, încă cît se poate de curată!“
        Spun Eu: „O da, dar aceasta nu este atunci mînie în sensul propriu zis, ci numai o rîvnă deosebită de dragoste în inimă, care posedă o putere vindecătoare. Cu aceasta acţionez şi Eu, dacă este nevoie, pe undeva. Dacă dragostea n-ar avea o asemenea rîvnă, atunci ar fi nemărginirea încă pînă acum pe deplin lipsită de fiinţă; numai rîvnei mari de dragoste a lui Dumnezeu îi datorează toată făptura existenţa ei.
         Şi astfel, n-a fost, mînie şi sete de răzbunare care rezultă din ea ceea ce a determinat inima ta spre pedeapsa dreaptă a acelui războinic plătit neastîmpărat, ci o rîvnă deosebită a dragostei tale către acel soldat plătit, care îţi era foarte aproape de inimă, din cauza eficienţei lui. Pentru că, dacă ai fi avut o mînie straşnică  asupra acelui om, atunci rînduiai să fie ucis; dar rîvna dragostei număra loviturile de bici necesare şi tu ai lăsat atunci să fie numai atîta timp biciuit, cît ai putut socoti, că va suporta o asemenea biciuire.
        Astfel poţi tu să te porţi într-adevăr şi cu acele comunităţi în caz de nevoie; dar prima încercare să se întîmple totuşi prin dragostea curată şi printr-o învăţătură potrivită. Pentru că, dacă îi cuprinde pe oameni înţelegerea, că li se dau legi aspre numai din cauza mîntuirii lor şi se adaugă un post de judecător nemilos, atunci vor îngădui ei toate aceste lucruri; dacă apar însă legile aspre numai ca un bun plac tiranic al deţinătorului de putere, atunci ele nu îndreaptă pe nimeni şi transformă, la sfîrşit, în diavoli încă şi îngerii comunităţii, care nu vor căuta nimic altceva, decît cum s-ar putea răzbuna faţă de acela, care îi chinuie tot timpul pentru nimic şi iarăşi nimic şi fără un oarecare motiv vizibil?“
        Spune căpitanul: „Da, Doamne, asta îmi este acum deja iarăşi limpede ca soarele şi eu voi rîndui încă astăzi să meargă un mesager cu un ordin la subconducătorii de acolo şi mîine li se va pune acesta deja în faţă acelor comunităţi, spre conformare. Eu mă voi duce de aceea, aşadar, acum şi pentru cîteva clipe la oamenii mei şi voi rîndui să fie de îndată redectat un asemenea lucru.“

161. Slujitorul corabiei şi Rafael.

        Cînd maistrul slujitorilor de pe corabie terminase această povestire a lui, a alunecat atunci la mersul în corabie slujitorul dur de mai înainte la un pas cam neîndemînatic, din care corabie voia să-Şi ia scoicile lui, dintre care şi luase el cîteva în grabă - asta înseamnă în timpul nopţii de pe fundul uscat al mării - şi căzu jos cu întreaga înălţime a lui, de parcă n-ar fi stat niciodată în picioare. Atunci au început ceilalţi slujitori să rîdă de el şi au spus: „Acesta e totuşi mereu neîndemînaticul om bătrîn!“ - Atunci s-a supărat cel încă întins pe jos.
        Dar Rafael a sărit în ajutor, l-a ajutat repede iarăşi pe picioare şi a vorbit: „Vezi tu acum, ce e asta, că am rămas în picioare? Pentru că mie mi s-a petrecut deja aşa în duh, că vei cădea astăzi; şi acum ai căzut bine şi eu, ca băieţelul tău slab de lapte, am putut, sper, totuşi, îndeajuns de repede, să te ridic de pe jos şi să-ţi creez prin aceasta iarăşi folosirea nestingherită a picioarelor tale puţin cam greoaie!“
        Bolboroseşte slujitorul corabiei în barba lui groasă: „Păi da, asta e într-adevăr bine; dar asemenea inşi sunt şi adesea plini de chef secret de glumă şi fac, ca unuia ca noi să i se întîmple ceva! Oh, eu îi cunosc deja pe asemenea şlefuitori! Tu pari a fi de altfel un băiat foarte cinstit, - dar un băiat eşti tu o dată şi asta e îndeajuns! Fiecare băiat are însă întotdeauna ceva şlefuitor în trup. De aceea, rămîne-mi numai mereu la cel puţin trei paşi depărtare de trup!“
        Spune Rafael: „Prietene, tu te înşeli în privinţa mea foarte mult! Dar eu îţi iert asta; pentru că doară nu ştii, pe cine îl ai tu în persoana mea în faţa ta.“
        Spune slujitorul corabiei: „Aşadar, deci, ce vei şi fi cumva deja în al cinsprezecelea an al tău? Cel mult aşa un prinţ din Roma sau de altundeva! Sau eşti tu cumva chiar o persoana anexă aşa puţin atotputernică a Dumnezeului nostru drag?“
        Spune Rafael: „Da, da, aşa ceva asemănător! - Dar acum ia-ţi numai scoicile tale din corabie!“
        Slujitorul morocănos al corabiei se duce apoi în corabie şi vine iarăşi după cîteva momente la noi înapoi cu două scoici şi cu un melc nautilusian şi ni le arată.
        Cele trei bucăţi erau destul de frumoase, dar fireşte de nici o valoare deosebită şi Rafael îi spune: „Ca amintire sunt ele destul de bune, dar în ceea ce priveşte valoarea, nu este nici una în ele! Ce vei face tu acum cu acestea?“
        Spune slujitorul corabiei: „O băieţel de lapte! În acest fel poţi prinde într-adevăr vrăbii, dar nu corăbieri care au îmbătrînit în meserie! Tu ai dori să-mi iei aceste bucăţi, aşa cu totul pe gratis; dar bătrînul Dismas nu este aşa de prost, cum arată el probabil! Aceste trei bucăţi costă trei arginţi şi nu vor fi date cu nici un gram mai ieftine; dacă ai trei arginţi, atunci dă-i încoace şi eu îţi dau aceste trei bucăţi frumoase pentru aceştia!“
        Spune Rafael: „Din cauza celor trei arginţi, asta m-ar deranja într-adevăr cel mai puţin; dar că vrei să vinzi un lucru, care, considerat exact, nu este nici măcar proprietatea ta deplină, asta nu mi se pare corect! Vezi, în acest golf nu are nici un om dreptul de pescuit din vremuri străvechi, decît numai cetăţenii Ghenizaretului sau acela, căruia ei îl arendează. Tu ai strîns aceste trei scoici prin urmare de pe pămîntul lui Ebahl, care are această apă în arendă şi ele sunt astfel, considerat exact, proprietatea acestuia; cînd el ţi le va dărui cu totul, atunci sunt ele ale tale şi poţi să le şi tratezi atunci ca proprietatea ta.“
        Spune Dismas: „Ia te uită la acest băieţel de lapte! Acesta vorbeşte chiar ca un judecător din Roma! Tu mi-ai fi un patron curat al dreptului! Tu îmi dispuţi încă haina mea de pe trup! - Marea este pretutindeni proprietatea şi pămîntul corăbierului; ceea ce îi dă apa, dacă într-un golf sau afară în largul mării, aceasta nu-i aparaţine nimănui decît lui singur şi cu aceasta sunt lovite la pămînt toate principiile tale de drept învăţate bine pe de rost! Pentru că şi unul ca noi cunoaşte puţin dreptul ! De aceea trei arginţi, - şi cele trei bucăţi îţi aparţin ţie.“
        Spune Rafael: „Nu va fi nimic din afacerea aceasta! Atîta timp cît Ebahl al nostru nu le declară ca fiind proprietatea ta, nu pot să ţi le cumpăr!“
        Aici i se adresează Dismas totuşi lui Ebahl şi îl întreabă, ce spune el la afirmaţia băiatului.
        Spune Ebahl: „Rafael al nostru are, considerat exact, dreptate şi eu aş putea într-adevăr să le iau pe aceste trei bucăţi în proprietatea mea, ca fiind ale mele; dar acela care nu face niciodată uz de un asemenea drept şi nici nu va face, acela sunt eu şi astfel, îţi aparţin aceste trei bucăţi acum ţie, trupeşte, - duhovniceşte însă aparţine oricum pămîntul întreg Dumnezeu Domnului şi astfel şi aceste trei scoici!“
        Cu acest răspuns şi este Dismas al nostru pe deplin mulţumit şi îl întreabă acum pe Rafael, spunînd: „Aşadar, cum stau deci acum lucrurile cu cei trei arginţi?“
        Spune Rafael: „Aici sunt ei; dă-i însă cele trei bucăţi lui Ebahl, care le va păstra, spre o amintire la aceste vremuri!“
        Dismas ia cei trei bani şi pune cele trei bucăţi în faţa lui Ebahl; dar acesta i le dă Iarei şi spune: „ţine, păstrează-le pe lîngă celelalte lucruri de amintire ale tale; ele să aibă pentru noi o valoare mare!“
        Iara preia cele trei bucăţi cu multă bucurie şi spune: „Oh, acestea sunt lucruri minunat de frumoase! Ce strălucire minunată a culorii reiasă din ele! Cu adevărat, aici se poate şi trebuie să strigi doară împreună cu Iov: ‘Cît de minunate sunt, o, Doamne, creaţiile Tale! Cine le cinsteşte, nu are nici o bucurie înfumurată în privinţa lor!’ Cine învaţă melcul să-Şi construiască o casă atît de frumoasă?! Fără scînduri şi fără ţiglă stă ea minunat aici, precum era Solomon în cea mai strălucită a lui splendoare de rege!“
        Aici se adresează ea lui Rafael şi îi mulţumeşte pentru acest cadou frumos, îl întreabă însă în acelaşi timp, deoarece atît melcul, cît şi cele două scoici erau lipsite de conţinutul lor viu, unde ar fi ajuns animalele vii, care trăiau odată în aceste case frumoase.
        Şi Rafael spune: „Cea mai dragă a mea Iara, animalele au murit deja înainte cu mai multe mii de ani şi astfel au putrezit de asemenea deja de mult; dar casele pot să dăinuiască încă mai multe mii de ani şi nu vor pierde prin aceasta ceva însemnat nici în privinţa formei lor, nici în cea a frumuseţii lor. Materia lor este cea mai curată substanţă de calcar şi aceasta nu putrezeşte niciodată în stare liberă, mai ales sub apă! Atît ai tu voie să ştii într-adevăr deocamdată; ce este mai mult de atît, aceasta o vei cunoaşte odată în toată adîncimea de-abia în lumea de dincolo!“ - Aici se miră Iara foarte, cînd aude de o asemenea vîrstă.

162. Primirea fariseilor în Ghenizaret.

        Dar în acea clipă vine noutatea din oraş, că cei cîţiva anunţaţi farisei şi cărturari nou formaţi ar fi ajuns din Betleem şi anume cu ordinul scris şi semnat de templu, că cetăţenii din Ghenizaret trebuie să-i ducă de îndată, fără zăbovire, cu ameninţarea cea mai severă şi fără plată la Nazaret, pe apă sau pe uscat!
        Spune Ebahl, cu totul supărat pe o asemenea impunere din partea templului: „Doamne, asta se întîmplă aşa an de an; Tu eşti acum de-abia cinci zile aici şi ai trăit deja a patra trecere a acestor trîndavi, care merg aici în ţară continuu încoace şi încolo şi nenorocesc o localitate, pe care o atacă în calea lor, adeseori mai rău decît o oştire de lăcuste! Dacă s-ar întîmpla aceasta pe an cam de zece ori, deci, atunci aş mai îndura această treabă; dar să suporţi în fiecare săptămînă două, trei pînă la patru unor asemenea şiruri şi să le acorzi încă pe lîngă aceasta orice sprijin posibil, aici trebuie să devină nerăbdător chiar şi un înger şi sărac lipit pămîntului încă şi pe deasupra! Ce să fac acum? Cu adevărat, eu le fac tuturor săracilor cu drag tot binele posibil, zi de zi, după puterile mele; dar acestor mîrşavi, acestor adevăraţi maiştri de tortură a omenirii sărace, doresc să le urez tuturor moartea şi toţi dracii pe gît!“
        Spun Eu: „Prietene, lasă asta; cu răbdarea vei ajunge totuşi mereu cel mai departe! De altfel, lasă tu numai aceasta în seama prietenului nostru Iuliu; acesta îi va expedia desigur repede mai departe şi ei vor reţine atunci bine asemenea acordări de ajutor şi se vor duce încetul cu încetul mult mai rar la localitatea Ghenizaret!“
        Ii spune căpitanul subconducătorului lui: „Du-te acolo în cea mai mare grabă, ia douăzeci de oameni şi du-te repede în oraş! Explică-le mîrşavilor neruşinaţi, că această localitate se află, din pricina concentrării militare puternice, continuu în stare de asediu, pe care n-are voie nimeni să o calce nepedepsit, fără un ordin expres din partea oricărui comandant superior roman! Şi dacă a călcat el în aceasta, atunci îi vor fi legaţi ochii după pedeapsa corporală acordată şi urechile îi vor fi umplute cu lut moale; atunci îi vor fi legate mîinile şi picioarele! Astfel pregătit, va fi adus într-o barcă, acolo pus pe paie şi trimis atunci la localitatea menţionată, unde trebuie eliberat iarăşi de toate legăturile ale mîinilor, picioarelor, ochilor şi urechilor şi trebuie pus pe ţărm cu o lovitură de mînă, după acordarea celei mai severe ameninţări cu pedeapsa la încălcarea reînoită a unei asemenea localităţi militare, fără aprobare de drept valabilă din partea unui comandant militar superior roman. Dacă betleemitenii n-au o asemenea legitimare, atunci purtaţi-vă cu ei aşa, fără excepţie! Dacă au bani, atunci pot să scape de pedeapsă cu două sute de livre de argint, dar nu de legăturile împătrite! Iar dacă n-au  bani, sau nu vor să dea nimic, atunci să primească fiecare înainte de încătuşare (punere în legături) cincisprezece lovituri de bici pe spatele dezvelit pînă la brîu! DIXI, FIAT!“ (Eu am spus-o, să se întîmple!)
        După aceste cuvinte ale căpitanului, a mers subconducătorul în grabă în oraş cu douăzeci de oameni, a găsit acolo în casa lui Ebahl paisprezece oameni farisei şi cărturari, care astupau slujitorimea casei cu toate blestemele, pentru că ea nu voia să le slujească pe deplin după simţul lor cel mai neruşinat.
        Cînd i-a întrebat subconducătorul de legitimaţia de permisiune, au spus atunci obraznicii: „Noi suntem preoţii lui Dumnezeu; aici este semnul templului şi de mai multe nu avem nevoie în lumea întreagă!“
        Spune subconducătorul: „Această localitate se află deocamdată în starea continuă de asediu; aici există o cea mai severă lege împărătească, conform căreia nu are voie nici un străin, fără excepţie, să calce într-o asemenea localitate, fără cartea anume documentată legal! Necunoaşterea legii nu-l scuză aici pe nimeni! Deoarece voi, cum văd eu, n-aveţi anumita carte, de aceea plătiţi o pedeapsă ori două sute de livre de argint, dacă vă este însă mai drag, primiţi fiecare cincisprezece lovituri de bici pe spatele dezvelit! Apoi vă vor fi aplicate cunoscutele încătuşări împătrite romane şi veţi fi duşi la locul de voi stabilit. Toate asemenea lucruri trebuie acum să se întîmple fără cea mai neînsemnată contrazicere; pentru că orice tergiversare şi orice cuvînt împotrivitor trage după sine o severitate dublă!“
        Cînd aud fariseii şi cărturarii o asemenea formulă de adresare, îl cheamă ei pe majordomul casei lui Ebahl şi îi impune de a le împrumuta de îndată cele două sute de livre de argint. Acesta spune însă: „Nu a rînduit domnul meu totuşi niciodată să fiţi chemaţi; cum să plătească el acum pentru voi? Pentru că a vă împrumuta vouă ceva, ar însemna să-ţi arunci banii tăi în mare! Voi aveţi afară totuşi paisprezece măgari împovăraţi! Faceţi numai povara acestor animale mai uşoară cu două sute de livre şi veţi pune prin aceasta spatele vostru la siguranţă de loviturile ascuţite de bici! Eu nu vă dau nici un ban!“
        Atunci cînd fariseii şi cărturarii aud o asemenea exprimare de la majordomul bun şi devotat al lui Ebahl, fac ei o faţă foarte acră, se duc sub însoţirea lor foarte nedragă a subcomandantului afară la animalele de povară şi le uşurează pe acestea cu o osteneală uşoară de prea greaua împovărare a lor de două sute de livre de argint.
        Atunci cînd subcomandantul a pus de-o parte banii, le pune de îndată legăturile cunoscute şi rînduieşte să fie duşi împreună cu animalele de povară pe o barcă spaţioasă, unde sunt puşi ca văcuţele pe paie şi sunt apoi trimişi pe apă, cu întreaga însoţire severă, în acea direcţie, în care au declarat ei că vor să ajungă. Oamenii tineri de farisei şi cărturari plîng fireşte foarte îngrozitor; dar un asemenea lucru nu le foloseşte acum o dată la nimic. - Subconducătorul vine însă după o oră iarăşi la noi afară şi ne povesteşte, cum a îndeplinit totul în cel mai exact mod, ce îi ordonase căpitanul.
        Şi căpitanul îl laudă şi îl întreabă apoi, unde a pus banii primiţi.
        Şi subconducătorul spune: „Doamne, eu i-am dat între timp majordomului cinstit al lui Ebahl, spre păstrare; tu însă poţi apoi să faci ce vrei cu cele două sute de livre de argint curat.“
        Spune căpitanul: „Totul e foarte bine şi aceşti mîrşavi se vor gîndi la Ghenizaretul nostru! Vor trece ei pe aici, sau iau ei direcţia prin braţul mic de sus, sau vor merge ei cumva chiar prin parcursul, care întră în mare mai sus de braţul mic, respectiv despărţit de acesta numai printr-o limbă de pămînt foarte îngustă, dar totuşi destul de adînc şi larg de a duce o barcă cu încărcătura a unor treizeci de oameni, fără să atingă nămolul pămîntului?“
        Spune subcomandantul: „Pentru a opri orice vîlvă supărătoare, din cauza zilei de astăzi de odihnă a evreilor, i-am trimis pe parcurs.“
        Spune căpitanul: „Iarăşi foarte bine şi înţelept! Tu o să fii acuşi înaintat în grad, aceasta ţi-o spune căpitanul Iuliu! - Aceştia vor reţine Ghenizaretul şi nu vor mai veni aşa acuşi iarăşi încoace!“

163. Căpitanul Iuliu povesteşte unele întîmplări cu templierii.

        (Căpitanul:) „Eu v-o spun: Cu aceşti oameni trebuie să te porţi direct fără cruţare, pentru că altfel nu mai ieşi cu ei la socoteală. Eu n-am fost niciodată omul, ca să mă fi putut cuprinde vreodată de aceea un fel de plăcere, dacă eu, silit de împrejurări, am fost nevoit să las pedepsit corporal un oarecare încăpăţînăt păcătos răuvoitor; tot timpul am cîntărit exact toate împrejurările, care au putut să-l îndemne pe om spre o fărădelege. Dar acestor slujitori evrei ai templului aş putea chiar foarte bine, cu mîinile mele proprii, să le tai cu plăcere capetele de pe trup şi acest lucru de aceea, pentru că sunt în serios cei mai mari şi înverşunaţi ucigaşi împotriva omenirii sărace. Cu adevărat, tendinţa lor ca atare, spoită cu o culoare foarte mizerabilă de moralitate religioasă se transformă, dacă îi iei aşa bine în vizor, doară mai mult într-o mîrşăvie draconică!
        Eu însumi m-am convins cu ochii mei şi urechile mele, cînd am fost staţionat în Ierusalim, cum l-au îndemnat pe viaţă şi pe moarte pe un om, care mai avea încă doi bănuţi în buzunarul lui, să-Şi pună banii lui în lada lui Dumnezeu! Omul bun, dar fireşte slab a pus într-adevăr un bănuţ în ladă şi s-a scuzat prin aceea, că nu-l poate pune de aceea pe al doilea bănuţ în ladă, pentru că are de mers departe acasă şi ar trebui să se prăpădească încet pe cale fără acest un bănuţ! Dar asta n-a ajutat la nimic! Fariseii i-au făcut treaba pe înţeles, că ar fi pentru sufletul său în cea mai mare măsură vindecător, să moară de foame pe drumul acasă, de dragul şi cinstea lui Dumnezeu şi al templului Său! Dacă ar reţine însă bănuţul, pe care îl cere Dumnezeu de la el, prin gura lor, atunci sufletul lui n-ar putea ajunge veşnic niciodată la mîntuirea foarte elogiată a lui Dumnezeu şi destinul lui va fi să ardă veşnic în flăcările mîniei lui Dumnezeu! Omul s-a făcut apoi palid, a început să tremure, a băgat mîna tremurîndă după ultimul său bănuţ şi l-a şi pus pe acelaşi în lada lui Dumnezeu. Apoi au bolborosit ticăloşii ceva ca o rugăciune peste săracul blestemat şi l-au îndemnat atunci să plece.
        Eu însă m-am dus după omul trist şi cînd ne-am aflat pe deplin în afara templului, am mers la el şi i-am spus într-un ton prietenos-serios: ‘Bunule prieten, cum puteţi fi, deci, chiar aşa de slabi să vă lăsaţi scos prin trăncăneală de aceşti hoţi şi ultimul vostru bun!? Ceea ce au vorbit aceia din templu către voi, în aceasta n-au crezut ei înşişi încă niciodată; dar ei ştiu că oamenii slabi îi consideră în orbirea lor ca fiind pe jumătate zei atotştiutori, le scot de aceea prin cuvinte înfrocoşătoare toată avuţia lor şi o papă atunci în viaţă de plăceri mari, în timp ce săracul moare de foame pe drum. - Aici aveţi alţi doi bănuţi iarăşi şi duceţi-vă acasă! Să nu cumvă să veniţi însă iarăşi aici! Pentru că eu v-o spun: Această casă, ce ar trebui să fie a lui Dumnezeu, este o peşteră de tîlhari şi o viziună de ucigaşi, la care un Dumnezeu adevărat nu poate avea niciodată o bine-plăcere!’
        Omul s-a uitat la mine un timp cu totul stupefiat, a luat banii din mîna mea şi a spus în sfîrşit: ‘Mare domn! Tu trebuie să ştii mai multe decît mine; tu vei avea cu siguranţă dreptate!’ - Apoi m-a părăsit şi s-a dus în patria sa.
        Intîmplări asemănătoare am văzut şi am auzit în templu de o mie de ori; da, am fost prezent, cînd un asemenea popă („popă“, înseamnă aşa de mult ca „păstor al sufletului“. Cuvîntul popă, în germană „Pfaff“, s-ar fi format din literele de început (P. f. a . f .) al latinescului pastor fidellis animarum fidelium = păstor devotat al sufletelor credincioase.) prelucra o fiică, a cărei mamă era bogată, dar, fiind o femeie înţeleaptă şi mai luminos gînditoare, nu îmbogăţise încă niciodată cu vreun bănuţ lada lui Dumnezeu din templu. Popa i-a arătat fiicei limpede ca soarelele, că ar fi veşnic pierdută, dacă nu şi-ar da silinţa să o fure total pe mama ei, în secret şi să pună banii în lada lui Dumnezeu. Din fericire, era fica aşa ca mama ei, de o dogmatică tare samarineană şi nu le-a reuşit făţarnicilor şi înşelătorilor de a o instiga pe fiică la furt, despre care lucru am avut o bucurie mare.
        Eu m-am gîndit mai mult de o dată la asemenea ocazii: Dacă aş fi guvernator în Ierusalim, era templul deja de mult curăţit de toate netrebniciile acestea! Dar, ca un om foarte subordonat guvernatorului roman, nu pot face şi înfăptui nimic, decît să duc la îndeplinire ordinele lui.
        Cu Ponţiu Pilat însă, nu este nimic de înfăptuit şi va rămine astfel; el este un cercetător al naturii, un prieten apropiat al învăţaţilor din Pompei şi Herculanum şi se ocupă puţin de treaba guvernării, îi lasă pe Irod şi pe templieri să facă totul după bunul plac al lor, dacă îşi plătesc numai la timp şi corect tributul lor către Roma. Din fericire nu mă aflu aici sub toiagul lui Ponţiu Pilat, ci sub acela al lui Corneliu şi acesta sub acela al înţeleptului şi foarte dreptului bătrîn tată Cireniu, care este asemenea mie un duşman declarat al Ierusalimului şi aşa pot eu într-o asemenea poziţie a mea liberă şi cu totul independentă de Ierusalim, să-i servesc foarte straşnic pe farisei şi pe tăgăduitorii de Dumnezeu de cărturari, dacă ajung în lansarea mea; şi Tu, deci, adevăratul Dumnezeu şi Domn al meu, nu-mi vei socoti aceasta, totuşi, desigur, ca fiind un păcat!?“

164. Despre urmarea lui Iisus.

        Spun Eu: „Din partea Mea eşti curat; numai aceasta ia-o mereu în consideraţie la acţiunile tale de conducere a oamenilor, ca să nu uiţi la aceasta niciodată, că şi păcătosul este aici fratele tău!
        Dacă simţi mînie în inima ta asupra păcătosului, care a meritat pedeapsa dreaptă, atunci lasă din mînă biciul de corecţie; pentru că, prin mînia ta nu devine biciul un îndrumător tămăduitor, ci un şarpe, care nu inspiră în rana, pe care a pricinuit-o unui călător prin muşcătura lui, nici un balsam vindecător, ci o otravă mortală, care îi aduce moartea celui rănit.
        Să nu crezi de asemenea, că prin aceasta ţi-ai îndepărtat un duşman de gîtul tău, dacă ai rîndui să moară! Pentru că dacă ţi-a fost el în viaţa pămîntească numai un duşman simplu, atunci îţi va deveni el ca duh liber unul însutit, după moartea trupului şi te va chinui cu o sută de feluri de boli întreaga ta viaţă şi nu vei putea găsi nici un leac, care te-ar elibera de duşmanul tău invizibil.
        De aceea, dacă îl pedepseşti corporal pe cineva, atunci pedepseşte-l cu dragoste şi niciodată cu mînie! Nu-i hăitui de aceea în viitor prea tare nici pe farisei! Gîndeşte-te în sine: ‘Vezi, aceştia sunt călăuze oarbe orbilor!’ Lumea este însă aceea, care îi face orbi; iar aceasta este a lui satan, pe care l-ai cunoscut.
        Vezi, în Mine este toată puterea şi stăpînirea asupra cerului şi a pămîntului. Eu i-aş putea nimici pe toţi cu un gînd şi totuşi, îi îndur cu toată răbdarea pînă la timpul potrivit, cînd va fi plină măsura lor.
        Şi pe Mine Mă mînie oamenii şi fac tristă inima Mea prin incorigibilitatea lor; dar Eu îi îndur totuşi Şi-i pedepsesc mereu cu dragostea, ca să se îndrepte şi să dorească să intre în împărăţia vieţii veşnice, pentru care lucru singur, au fost creaţi. Dacă vrei să fii în consecinţă un judecător drept, atunci trebuie să-Mi urmezi în toate!
        Este într-adevăr mai uşor să rosteşti o judecată asupra cuiva, decît să înduri o judecată asupra ta; cine ia însă condamnarea unui om, care a fost judecat, asupra lui şi se îngrijeşte atunci de ridicarea potrivită a celui condamnat, acela se va numi cîndva mare în împărăţia lui Dumnezeu. - Acestea spuse acum, reţineţi-le bine voi toţi! Pentru că dacă Eu poruncesc aceasta astfel şi vreau să am aceasta astfel, atunci voi nu puteţi totuşi să vreţi de a o avea şi a o face altfel!? Eu sunt Domnul asupra vieţii şi a morţii! Eu singur ştiu, ce este viaţa şi ce este necesar la aceasta, pentru a o căpăta pe veci şi a o savura pe aceeaşi în toată fericirea!
        Dacă veţi trăi după învăţătura Mea, atunci veţi obţine viaţa în toată fericirea; dar dacă veţi acţiona împotrivă, atunci o veţi pierde şi veţi intra în moarte, care este starea cea mai nefericită a toată viaţa, un foc, care nu se stinge niciodată şi un vierme, care nu moare niciodată!“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu înţeleg numai prea bine necesitatea a toate acestea, dar, în acelaşi timp şi greutatea imensă de a trăi sever conform acestora. A netezi dealuri mici, nu este într-adevăr nici o artă mare; dar unde ni se interpun munţi întregi de dificultăţi şi obstacole, aici este atunci deja curat imposibil să faci mai departe în continuare un drum drept. Aici, Doamne, trebuie să ne ajuţi!“
        Spun Eu: „Tocmai de aceea, însă, am şi venit doară în această lume, pentru a vă da aici vouă tuturor ajutor, unde din voi înşivă n-aţi mai fi găsit veşnic nici o cale de scăpare! Pentru aceea, încredeţi-vă şi construiţi tot timpul în şi pe numele Meu şi vă va fi prin aceasta posibil, ceea ce pare imposibil! - Acum însă, vrem noi să ne ducem iarăşi în casă; pentru că soarele a ajuns aproape de asfinţit.“
        Intreabă însă slujitorul superior al corabiei, pînă cînd să ţină ei corabie în pregătire pentru o plecare eventuală.
        Spun Eu: „În orice oră trebuie să fiţi pregătiţi de plecare, ca, dacă vine atunci Domnul corabiei înainte de vreme, să nu vă găsească leneşi şi trîndăvind, să vă ia atunci plata şi să vă arunce din slujbă! Insă - să-I slujeşti lui Dumnezeu, este uşor, dar să le slujeşti oamenilor, este greu!“
        Intreabă mai departe slujitorul superior al corabiei: „Doamne, dacă cumva mîine, fariseii, care s-au dus ieri la Iesaira probabil ca misionari şi ca oameni care convertesc, pentru a-i cîştiga iarăşi pentru templu pe evreii de acolo, trecuţi cel mai adesea la elenitate, ar veni iarăşi încoace şi ar vrea să se amestece cu noi într-o dispută despre psalmul 46, cum ne-au promis un asemenea lucru, ce să le spunem?“
        Spun Eu: „Atunci promiteţi-le şapte bănuţi buni, dacă vă explică bine psalmul; dacă vi-l explică însă rău, atunci să nu primească nimic şi dacă nu pot să vi-l explice de loc, atunci să fie la voi dreptul, de a cere de la ei şapte bănuţi buni şi să-i luaţi atunci, cu ameninţarea unui ajutor militar, dacă ar refuza plătirea!“
        Spune căpitanul: „Veniţi atunci numai la mine şi ei o să plătească şapte ori şapte bănuţi, fără toată milostivirea şi cruţarea!“
        Cu aceasta se mulţumesc pe deplin slujitorii corabiei şi noi ne ducem în oraş şi acolo în casa lui Ebahl, unde oamenii slujitori, deoarece soarele apusese deja, sunt pe deplin ocupaţi de a ne pregăti o cină bună. Căpitanul, însă, preia celel două sute de livre de argint şi le dă lui Ebahl cu cuvintele: „Ia-i în posesia ta ca o despăgubire mică pentru cele multe sute şi iarăşi sute de săraci şi bolnavi, pe care i-ai îngrijit şi de la care n-ai cerut niciodată nici măcar un ban! De asemenea, eşti Tu însă într-adevăr singurul om în acest oraş, care merită să fie un om! Tot celălalt popor din acest oraş, nu merită acest nume onorabil; pentru că el este total mort, nu se îngrijeşte de nimic şi nici nu face şi nu rupe nimic! Sunteţi voi de părere, că toate aceste minuni, care au fost făcute aici în aceste cîteva zile, au făcut cumva o oarecare impresie asupra poporului? Absolut de loc! Aceşti laşi umblă alene unul în jurul altuia, de parcă n-ar fi nimic aici! Da, s-au lăsat bine vindecaţi, care fuseseră aici bolnavi, abia au mulţumit însă pentru aceasta şi abia se şi mai gîndesc astăzi la asta, că au fost bolnavi şi că au fost vindecaţi de boala lor pe deplin într-un mod miraculos! De aceea este Ebahl al meu şi singurul om din acest oraş; Toţi ceilalţi sunt cu adevărat mai mult animale decît oameni!“
        Ebahl preia banii cu remarca, că îi va folosi numai pentru scopurile cele mai bune şi cele mai utile ale oamenilor.

165. Intîmplare între Rafael şi Iara.

        La această discutare aduc slujitorii deja şi vin şi pîine şi o sumedenie de peşti cel mai bine pregătiţi şi toţi se duc la masa bine aprovizionată. Rafael al nostru o trage pe Iara la masă şi ea îi pune în faţă un peşte mare, ca să-l mănînce. Dar Rafael spune: „Cea mai dragă soră, asta ar fi într-adevăr prea mult pentru o cină; de aceea, pune-mi un peşte mai mic în faţa mea!“
        Spune Iara: „Oh, te-am văzut totuşi astăzi la amiază mîncînd mai mulţi asemenea peşti şi aşa vei ajunge pentru această seară într-adevăr şi cu acesta la sfîrşit! Mănîncă numai! Vezi, Domnul meu Iisus este desigur un duh nesfîrşit mai mare şi mai măreţ decît tine şi totuşi mănîncă El acum deja al doilea peşte cu o poftă vizibilă, bea la aceasta vin şi mănîncă mereu şi o bucată de pîine printre; fă tu asemenea! Acum eşti tu o dată om cu noi şi nu trebuie de aceea să dispreţuieşti partea noastră omenească, pentru că eşti altfel un prim înger al lui Dumnezeu!“
        Spune Rafael: „Aşadar, dacă tu o vrei deja absolut astfel, atunci trebuie doară să mă supun într-adevăr voinţei tale; pentru că tu eşti o dată deja un copil prea amabil şi nu se poate să-ţi resping (refuz) nimic din dragoste către tine.“ - Apoi luă Rafael în mînă peştele întreg, cîntărind cel puţin cinci livre, l-a dus la gură şi l-a mîncat în cea mai rapidă clipă de-abia imaginabilă.
        Atunci cînd Iara a remarcat un asemenea fapt, a spus cu totul stupefiată: „Dar pentru numele lui Dumnezeu! Unde ai dus tu, deci, peştele mare acum aşa de repede? Prietene, la o asemenea capacitate de mîncare, ai putea să manînci cu mare uşurinţă într-adevăr şi un balaur al mării prăjit! Peştele mare, în a cărui burtă a suferit Iona trei zile, ar fi la sfîrşit numai o glumă pentru tine, de a-i face o muşcătură în burtă!?“
        Spune Rafael: „Şi multe mii unor asemenea peşti mi-ar fi, să spun aşa, numai o glumă de a-i aduce sub acoperiş. Dar aici ajunge cel oferit mie de tine; el a fost pentru mine într-adevăr foarte bun la gust. Eu l-aş fi putut mînca şi încet, asemenea ţie; dar atunci ai fi venit pe ideea, că aş fi deja pe deplin un om pămîntesc, - şi aceasta n-ar fi bine pentru tine, pentru că ai putea să te îndrăgosteşti astfel înfăţişat în persoana mea, respectiv in forma mea! Acum însă, arătîndu-ţi la ocazie, că nu sunt încă un om pămîntesc desăvîrşit, de aceea te speria aceasta şi tu rămîi la aceasta uşor pe făgaşul tău şi eu pe al meu. Tu vei trăi deja încă mai multe asemenea bucăţele îndrăzneţe din partea mea! Dacă vreau, pot să devin şi foarte rău; dar atunci are răutatea mea mereu un motiv înţelept.“
        Spune Iara: „Asta nu-mi place însă din partea ta, dacă vrei să obţii un oarecare scop bun cumva numai printr-o acţiune rea! Vezi aici la Domnul, care singur este dragostea mea; acesta obţine tot felul de relizări bune şi fără o acţiune rea! De ce tu nu? Eu sunt de părerea - şi aceasta nu las să mi se ieie -, că răutatea aduce tot timpul iarăşi răutate le iveală şi numai bunătatea iarăşi bunătate. Cine vrea la mine să obţină ceva bun prin ceva rău, acela se înşeală imens, - şi dacă ar fi el un înger înmiit! Asta ţi-o spun, ca nu cumva să-mi vii cu ceva rău, căci altfel poţi să rămîi departe de mine! Eu sunt numai o fată slabă, ba chiar un viermişor faţă de tine; dar totuşi sălăşluieşte în inima mea dragostea lui Dumnezeu şi aceasta nu suportă nimic ce e chiar şi numai aparent rău. - Inţelegi tu, dragul meu Rafael, aceasta?“
        Spune Rafael: „O da, asta e totuşi încă de înţeles şi eu o şi înţeleg de aceea bine; dar că nu m-ai înţeles cu răutatea mea temporară, reiasă limpede din aceea, pentru că m-ai reprimandat (dojenit) din această cauză; cînd mă vei fi înţeles de-abia, atunci nu vei fi supărată pe mine! Ca să vezi însă, că a fi rău în mod ceresc este şi o virtute strălucitoare, de aceea vreau să-ţi lămuresc un asemenea lucru foarte limpede printr-un exemplu scurt.
        Vezi, noi duhuri ai cerului avem o a doua vedere; gîndul tău nu ajunge aşa de departe, decît cum pătrundem noi cu o singură privire fugitivă în cea mai mare claritate! În acest caz, se întîmplă, deci, într-adevăr foarte des, că pe ici pe colo, mai ales pe acest pămînt, oamenii devin aşa foarte neastîmpărat de răi. Noi îl tragem, (pe om), de o sută de ori înapoi de la un pericol mare, dar el are mîncărime şi este îndemnat imediat iarăşi, de a se pune din nou în acelaşi pericol. Dacă toate acestea nu ajută totuşi la nimic, atunci permitem în sfîrşit, ca omul să se pună din zburdălnicie în sfîrşit iarăşi în pericol şi noi îl lăsăm atunci să se lovească aşa foarte tare, ca de aceea să nu mai ştie de el nu arareori pe un timp mai îndelungat. şi el, prin aceasta învăţat minte, se face atunci deştept din experienţă, leapădă zburdălnicia lui şi stupiditatea adesea rea şi devine atunci un om, ca de către sine îndreptat.
        Astfel, nu pot adesea părinţii să-i avertizeze destul de des şi îndeajuns de eficient pe copiii lor de aceste sau acele jocuri, care pot deveni adeseori foarte periculoase; atunci venim noi cu răutatea noastră cerească şi facem, ca asemenea copii să se lovească foarte dureros la jocurile lor interzise, ba chiar, uneori, lăsăm să depindă chiar de împrejurări, că la aceasta unul sau alt copil trebuie să plătească neascultarea chiar cu moartea, ca exemplu înspăimîntător pentru ceilalţi. Copiii sunt prin aceasta înspămîntaţi, capătă în sfîrşit o frică mare faţă de periculoasele jocuri interzise şi nu se mai întorc înapoi la aceleaşi. Intervine atunci eficient la ei zicala: ‘Un copil ars se teme de foc!’
        Şi la tine am adus la îndeplinire o răutate cerească asemănătoare, deja de cîteva ori, cu cîţiva anişori pămînteşti în urmă şi ea ţi-a făcut foarte bune servicii, de aceea ai devenit tu apoi acuşi un copil cu adevărat evlavios. - Aşadar, ce spui tu acum la răutatea mea?“

166. Despre dragoste, blîndeţe şi răbdare.

        Spune Jarah aşa cu jumătate de voce, puţin afectată: „Păi da, dacă aşa, atunci trebuie să fie asta fireşte într-adevăr bine; dacă mi-ai fi spus asta mai înainte, atunci nu ţi-aş fi obiectat desigur nimic! Dacă nu eşti în stare să izbuteşti nimic, la cunoscuta inatacabilitatea a libertăţii voinţei omeneşti, prin toate mijloacele blînde posibile, atunci nu mai rămîne fireşte într-adevăr nimic în plus, decît să aduci în uz un mijloc rău. Aşadar, deci, noi ne vom înţelege totuşi încă, numai nu trebuie să devii imediat aşa de furtunos! În felul blînd de vorbire, îmi placi foarte mult; dar dacă tu, pripindu-te de-a dreptul cu cuvintele tale, devii furtunos, atunci nu este bine de auzit însăşi cel mai curat adevăr din gura ta.
         Eu sunt, deci, de această parere, că, în viitor, ar trebui să se ostenească să vorbească aşa cel puţin şi toţi îngerii cerului încă cît se poate de desăvîrşiţi, cum vorbeşte aici Domnul şi Făcătorul a toate duhurile, a toţi sorii, a toate lumile şi a toţi oamenii! Vorbirea Domnului sună mereu tot aşa de blîndă în lucruri încă cît se poate de serioase, precum este aici blîndă lîna unui miel şi cuvintele Lui curg ca laptele şi mierea groasă. Astfel însă, ar trebui atunci să se orienteze după El şi fiecare învăţător şi conducător; pentru că într-o intonaţie blîndă de vorbire, se află după părerea mea, totuşi, mereu cea mai mare putere! Cine strigă în acest caz şi vorbeşte furtunos, acela jigneşte adesea, unde vroia să vindece, de fapt. Priveşte la faţa Domnului tot aşa de prietenoasă faţă de prieten şi duşman; şi pe cine poate să-l cuprindă mirarea, dacă bolnavii se fac sănătoşi, dacă se uită numai la ei?! Astfel, cel mai drag al meu Rafael, trebuie să fii şi tu în cuvînt şi faptă, faţă de mine şi faţă de oricine, căci atunci va fi fiecare pas al tău peste acest pămînt plin de binecuvîntare!“
        Apoi o trag Eu uşor pe Jarah la pieptul Meu şi le spun tuturor, care sunt prezenţi aici: „Aceasta este pînă acum cea mai desăvîrşită ucenică a Mea, la care aş putea într-adevăr să-i trmit pe îngerii Mei la şcoală; pentru că aceasta M-a cuprins cel mai adînc şi M-a înţeles în modul cel mai viu. Dar ea posedă de aceea dragostea Mea şi în cea mai plină măsură.
        Cu adevărat, dacă veţi merge afară şi veţi învăţa popoarele în numele Meu, atunci amintiţi-vă de cuvintele, pe care le-a rostit acum această fetiţă prea dragă şi blîndă către îngerul Meu şi paşii voştri şi mersul vostru vor fi însoţiţi de toată binecuvîntarea! Fiţi răbdători şi în toate plini de blîndeţe, căci aşa veţi semănă voi binecuvîntarea cea mai deplină în inimile oamenilor! - Dar îngerul Meu Rafael a fost nevoit să vorbească aşa, ca s-o îndemne pe cea mai dragă Jarah a Mea la învăţătura acordată; de altfel însă, este el tot aşa de blînd ca un aer de seară blînd răcoritor şi aşa de moale ca cea mai gingaşă lînă a unui miel.“
        Aceste cuvinte le-au reţinut toţi bine şi au fost pe deplin de acord cu acestea. Numai căpitanul a remarcat şi a spus: „Toate acestea sunt dumnezeieşti, curate şi adevărate; dar dacă aş vorbi într-o limbă prea blîndă cu soldaţii mei, atunci aş face cu aceasta într-adevăr o impresie rea şi soldaţii de abia m-ar asculta! Dacă încep însă să fulger şi să fac tunet aşa de potrivit, atunci merge totul în acest caz bine şi sigur!“
        Spun Eu: „Nici nu este însă aici vorba aşa de mult de o blîndeţe exterioară, ci mult mai mult de una interioară, adevărată. Unde este absolut necesar, de a face uz înţelept de o răutate cerească, în acel caz să facă aceasta; pentru că regula propriu zisă a toată înţelepciunea este: ‘Să fii înţelept asemenea şerpilor şi la aceasta totuşi blînd asemenea porumbeilor!’“
        Spune căpitanul cu o mină peste măsură de prietenoasă: „Doamne, acum am totul; astfel este acţionarea unui drept justificată pătrunzător prin toate cerurile! Dar trebuie la aceasta să te ştii şi la socotit, ca să nu greşeşti socoteala în presupusa înţelepciune şi aici sunt eu de părere după arta lui Euclid, că adaugi la o mărime anumită de înţelepciune o mărime egală de dragoste, răbdare şi blîndeţe şi vei scoate din aceasta un rezultat fără greşeală!“
        Spun Eu: „Da, da, astfel va fi socoteală cel mai bine înfăţişată şi pe deplin sigură de rezultatul cel mai binecuvîntat şi toată dreptatea şi orice judecată va avea în aceasta justificarea ei deplină! Aceasta este o temelie, pe care se poate construi; unde nu este însă nici o temelie, acolo nici nu se poate ridica vreo clădire. Puneţi prin urmare pretutindeni o asemenea temelie, înainte ca să vreţi să construiţi şi osteneala voastră nu va fi una zadarnică!
        Voi sunteţi din Dumnezeu şi trebuie de aceea să fiţi în toate asemenea lui Dumnezeu; Dumnezeu îşi lasă însă timp în creaţie. Mai întîi se face sămînţa, din aceasta răsadul. Din răsad de-abia creşte pomul; acestă însă face mai întîi boboci, atunci frunze, atunci flori de rod şi în sfîrşit, de-abia fructul bine gustos, în care este iarăşi pusă sămînţa din început şi este coaptă în fruct, spre reproducerea mai departe.
Aşa cum se întîmplă însă cu o plantă pe scară mică, astfel se întîmplă şi cu întreaga lume. Soarele nu urcă neprevestit peste orizont şi unei furtuni îi merg tot timpul înainte mesageri care previn, care sunt tot timpul bine de recunoscut.
        Dacă, deci, Dumnezeu însuşi respectă foarte strict în toate treburile o ordine de devenire una după alta a lucrurilor şi cu cea mai mare răbdare şi perseverenţă, atunci îmi veţi face într-adevăr şi voi, ca veritabili ucenici ai Mei, succesiune în toate, ce v-am arătat şi pentru ce v-am pregătit drumul, că să nu fiţi aşa, să nu mai ştiţi ce să credeţi pe calea făcută de voi înşivă! - Inţeles-aţi voi toţi bine aceasta?“
        Spune căpitanul: „Doamne, eu pentru partea mea am înţeles totul bine şi cred că, între noi, nu se mai află într-adevăr nimeni, care n-ar fi înţeles acest adevăr din ceruri mai luminos decît soarele. Ţie singur toată mulţumirea şi toată cinstea de aceea!“
        Spun Eu: „Tu spui bine, că aceste cuvinte ale Mele le-au înţeles toţi cei prezenţi aici?! Da şi aceasta au înţeles-o ei şi acel unul anumit a înţeles-o - cu mintea lui, dar nu cu inima lui!“
        La acest cuvînt au devenit toţi jenaţi şi ucenicii Mă întrebau, cine ar fi acela, despre care am zis.
        Eu însă am spus: „Incă n-a venit timpul de a face un asemenea lucru cunoscut de pe acoperiş; cînd va veni însă timpul, atunci vă veţi aminti bine de aceste cuvinte ale Mele. Cine dintre voi are însă acum o oarecare bănuială, acela s-o reţină în inima lui; pentru că nici un pom să nu fie tăiat înainte de vreme!“
         După asemenea cuvinte au înţeles bine ucenicii, că M-am referit la Iuda Iscarioteanul; dar ei au tăcut şi n-au mărturisit prin nici un semn bănuiala lor întemeiată.
        M-a întrebat însă Matei şi Ioan, dacă ar avea voie să noteze într-adevăr o asemenea învăţătură minunată, spre binele oamenilor.
        Spun Eu: „Voi puteţi să notaţi într-adevăr deocamdată pe o foaie proprie învăţătura dragostei, blîndeţii şi a răbdării, - dar nu la acele scrise deja în cartea principală; pentru că voi mai vorbi despre aceasta încă de mai multe ori şi vă voi spune într-adevăr, cînd aveţi de notat aceasta. - Acum însă, vrem să ne odihnim şi să ne exersăm din nou în privirea interioară spre sine, care este aici o adevărată sărbătorire a zilei de odihnă în Dumnezeu!“
        La aceste cuvinte din gura Mea, au fost toţi tăcuţi în casă şi noi am şezut astfel timp de trei ore.
        După acest răstimp, însă, am spus Eu: „Acum este înfăptuită ziua de odihnă şi noi putem acum să le acordăm şi membrelor noastre o odihnă necesară!“ - Apoi s-au dus toţi la odihna trupului şi fusese deja destul de tîrziu în dimineaţă, cînd am părăsit aşternutul.

167. Luarea de rămas bun a Domnului şi plecarea la Sidon şi Tir.
Ev. Matei 15, 21.        

        După un mic dejun servit, ne ocupăm cu tot felul de lucruri şi Eu i-am dat lui Ebahl aşa felurite reguli de agricultură, cum să-Şi lucreze ogoarele sale şi cum să-Şi trateze livezile cu pomi şi viile sale, ca să-i dea mereu o recoltă bogată, pe care o va folosi cu siguranţă mereu cel ma bine. Eu i-am arătat lui Ebahl, cum poate să altoiască şi să înmulţească fructele şi l-am învăţat să cunoască mai multe ierburi folositoare, care au fost de atunci preluate în bucătărie. Astfel i-am arătat şi mai multe fructe de rădăcină, care pot fi de asemenea tot timpul folosite ca mijloace bune de hrană şi i-am arătat şi prepararea a toate acestea, atît a ierburilor, cît şi a rădăcinilor. Pe scurt, în cele două zile încă care au mai urmat, pe care le-am mai petrecut în Ghenizaret, l-am mai învăţat pe Ebahl să cunoască încă aşa felurite lucruri din agricultură, ceea ce mai înainte nu cunoscuse încă nici un evreu. În acelaşi mod l-am mai învăţat de asemenea, că poate să mănînce şi carnea iepurilor, a iepuraşilor, a căprioarelor şi cerbilor, aşa şi aşa pregătită, întotdeauna ca o friptură curată şi bună la gust, fără să devină necurat prin aceasta, i-am arătat însă în acelaşi timp şi vremea, în care asemenea animale sunt de prins şi de omorît. Şi astfel i-am mai arătat încă aşa felurite şi felurite lucruri, despre care bunul Ebahl a fost foarte bucuros.
        În acelaşi timp am făcut cu ucenicii Mei o grădină mică de bucătărie pentru Jarah, am plantat în ea tot felul de plante, ierburi şi plante de rădăcină şi i-am recomandat să îngrijească foarte grijulie această grădină. Ea Mi-a şi promis aceasta cu însoţirea a multe lacrimi de bucurie şi dacă aş reveni de curînd, atunci o să găsesc deja această grădină în starea cea mai înfloritoare. Şi aşa a fost atunci în casa lui Ebahl totul în cea mai bună ordine.
        Astfel trecuse duminica, lunea şi marţea cu însoţirea a tot felul de ocupaţii folositoare şi Eu am făcut pregătiri pentru călătoria mai departe. Dar căpitanul, Ebahl împreună cu soţiile sale şi copiii săi şi printre aceştia mai ales Jarah, M-au rugat foarte insistent, de a petrece în decursul nopţii încă în casa lor; şi Eu am şi rămas, deci, pînă miercuri dimineaţă.
        Dimineaţă au venit însă cîţiva dintre slujitorii corabiei şi au spus, cum fariseii din Iesaira ar fi venit într-adevăr la ei, în ziua de dinainte, dar n-au mai menţionat de psalmul 46 nici măcar o silabă, s-ar fi interesat însă pe lîngă aceasta cu atît mai stăruitor de Mine, pentru a Mă trage la răspundere, din cauză că aş înstrăinat întreaga Iesaira de Ierusalim. Dar ei (slujitorii corabiei) nu le-ar fi dat absolut nici un răspuns la asemenea întrebări, ar fi luat însă într-adevăr de la ei cei cîţiva bănuţi de argint, pe care fariseii le-ar fi plătit cu multă înverşunare şi înjurături, - după care ar fi urcat ei atunci iarăşi în corabia lor şi şi-ar fi îndreptat călătoria lor, după spusele corăbierilor, către Capernaum, probabil pentru a Mă spiona acolo mai îndeaproape, pentru care lucru ar fi fost de fapt tocmiţi de către templu precum şi de Irod.
        Cînd am auzit asemenea lucruri povestite sincer de slujitorii corabiei, le-am poruncit atunci corăbierilor, să ţină corabia în pregătire, spre plecarea deplină, în decurs de o oră şi corăbieirii s-au dus acolo şi au pregătit bine corabia.
        Atunci cînd însă Jarah, care se dusese dimineaţa în grădinişoară, a venit în încăpere şi a şi auzit de îndată, că voi pleca de asemenea imediat, a început ea atunci să plîngă amarnic şi M-a rugat, dacă n-aş putea, deci, să rămîn încă o oră mai mult. Ii apăsa de-a dreptul pe inimă, dacă ar trebui să-şi închipuie, că nu Mă va revedea acum, Dumnezeu ştie pentru cît timp.
        Eu însă i-am dat o alintare şi asigurarea cea mai deplină, că Mă va vedea iarăşi foarte acuşi, chiar trupeşte; duhovnicesc însă să vorbească cu Mine, numai oricînd ar dori ea şi Eu îi voi rosti răspunsul cel mai desăvîrşit clar şi limpede în inima ei. Pe lîngă aceasta, îi va fi în locul Meu lăsat vizibil îngerul Rafael, care o va conduce pe calea cea dreaptă. - Cu aceasta a fost liniştită cea care plîngea.
        Apoi am binecuvîntat întreaga casă a lui Ebahl şi M-am dus atunci afară, la mare, unde ne aştepta corabia. Că casa  întreagă a lui Ebahl, căpitanul şi încă o mare grămadă de alt popor, M-a însoţit afară, se înţelege de la sine.
        Cei doi eseeni şi cei cîţiva farisei şi cărturari convertiţi, M-au rugat însă, de a avea voie să Mă însoţească acolo, unde M-aş duce.
        Eu însă le-am spus: „Rămîneţi voi, ca lumii să nu-i devină treaba prea pestriţă înainte de vreme! Pentru că păsarile îşi au cuiburile lor şi vulpile vizuinile lor; dar Fiul omului nu are nici o piatră în aşa fel, că să şi-o pună sub căpătîi, ca proprietatea lui deplină. Deoarece n-am Eu însă nici o proprietate pămîntească şi iau totuşi o mare grămadă de oameni cu Mine, atunci ar începe să se spună: ‘De unde îi hrăneşte El? N-are totuşi ogoare, cîmpuri şi cirezi! El este ori un hoţ, sau un altfel de înşelător!’ Pentru a evita asemenea lucruri, rămîneţi voi aici şi voi, eseenilor, mergeţi la fraţii voştri şi povestiţi-le toate, ce aţi văzut şi aţi auzit; ei toţi se vor schimba şi vor deveni de un cuget mai bun!
        Dacă voi, fariseilor şi cărturarilor, veţi fi însă cumva chemaţi înapoi de templu, pentru a da acelora lămuriri despre Mine, care tînjesc după viaţa Mea, atunci nu vorbiţi nimic despre toate aceste înfăptuiri, dar cu atît mai mult şi mai deschis despre învăţătura Mea! Nu vă temeţi de ei, care omoară într-adevăr trupul vostru, în cazul cel mai extrem, dar nu pot să-i pricinuiască sufletului veşnic dăinuitor nici o altă pagubă! Ei nu vă vor ataca însă. Iar dacă vă alungă, atunci mergeţi la eseeni; aceştia vă vor primi cu braţele deschise!“
        Spune căpitanul: „Oh, voi puteţi rămîne şi la mine; eu vă fac romani, vă dau îmbrăcăminte romană şi o sabie şi veţi avea atunci desigur linişte deplină faţă de templu şi faţă de slujitorii foarte răi ai acestuia.“
        Spun Eu la asta: „Da, da şi aceasta o puteţi face! Fiţi mereu înţelepţi asemenea şerpilor şi blînzi asemenea porumbeilor, căci aşa veţi ieşi cu lumea cel mai bine la socoteală!“
        După aceste cuvinte, M-am urcat cu cei cîţiva, în total douăzeci de ucenici, în corabie şi deoarece venea un vînt bun, a mers ea cu o mare viteză la celălalt ţărm al mării, în direcţia către Tir şi Sidon (Matei 15, 21), care oraşe se aflau însă fireşte încă frumuşel departe de Marea Galileii, la Marea de Mijloc (Marea Mediterană).

168. Intîmplare cu femeia cananeancă la Tir.
Ev. Matei 15, 22-29.                  

        Atunci cînd am părăsit corabia la celălalt ţărm, am mai avut de făcut pe teritoriu grecesc încă un drum lung pe jos, pentru a ajunge numai în regiunea celor două oraşe. Atunci cînd am ajuns la graniţa regiunii Tirului şi am trecut de aceeaşi deja tare către miazănoapte, a fugit după noi o femeie, care era născută în Cana din Galilea, dar se căsătorise în această regiune cu un grec deja înainte cu cincisprezece ani şi M-a recunoscut pe cale şi a ţipat: „Doamne, Tu Fiul lui David, milostiveşte-Te de mine! Fiica mea este rău chinuită de un diavol!“ (Matei 15, 22) - Eu am lăsat-o însă să strige, nu i-am spus nici un cuvînt şi M-am dus mai departe pe cale.
        Deoarece însă femeia striga prea puternic, că ucenicilor le era deja supărătoare, au venit aceştia la Mine, M-au oprit şi au spus: „Slobozeşte-o totuşi de la Tine! Pentru că acum strigă ea deja de o jumătate de oră, ceea ce este foarte supărător urechilor noastre! (Matei. 15, 23) Dacă nu vrei sau nu poţi s-o ajuţi, atunci fă totuşi, ca ea să ne părăsească, căci altfel ar mai putea încă crede ceilalţi oameni, care călătoresc pe această cale, că i-am fi făcut ceva femeii şi ne vor opri şi ne vor supăra cu tot felul de întrebări!“
        Le spun Eu după aceea ucenicilor: „Nu sunt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel.“ (Matei 15, 24)
        Ucenicii s-au uitat stupefiaţi unul la celălalt din pricina acestui răspuns al Meu şi nu ştiau ce ar fi trebuit să înţeleagă din acesta; şi Iuda Iscarioteanul M-a învinuit de o inconsecvenţă în cea mai înaltă măsură, întrucît i-a spus lui Toma: „Ai dori însă, cîteodată, să-ţi ieşi totuşi din fire de furie din cauza a aşa multe contraziceri grosolane în cuvîntarea şi în acţionarea Lui! Pentru această femeie, care caută la el ajutor, este el trimis doar şi numai către oile casei lui Israel; dar cînd a rînduit să li se dea romanilor tot ajutorul posibil, care sunt totuşi încă mai mult păgîni decît această femeie săracă, pe jumătate grecoiacă şi pe jumătate evreică, atunci nu s-a gîndit la faptul că este trimis doar către oile casei lui Israel!“
        Ii spune Toma: „Eu fireşte că nu pot să-ţi spun pe deplin de această dată că nu ai dreptate; dar totuşi rămîn la aceea, că va avea El aici un motiv întemeiat, în consecinţa căruia nu vrea să-i ajute acestei femei absolut de loc!“
        În timp ce însă ucenicii îşi destăinuiau între ei astfel părerile lor, vine femeia aproape de Mine, cade în faţa Mea în genunchi şi vorbeşte: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25)
        Eu însă M-am uitat la femeie şi am spus: „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor!“(Matei 15, 26)
        Dar femeia a zis: „Da, Doamne, - dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor!“ (Matei 15, 27)
        Acest răspuns i-a mirat pe toţi ucenicii şi Petru a remarcat în secret: „Nu, asta e prea de tot! Atîta înţelepciune am găsit doar arareori la o evreică; şi femeia este o grecoaică din naştere, deşi născută în Cana Galileii! Eu o cunosc şi i-am vîndut deja mult peşte, dar fireşte deja cu cincisprezece pînă la şaisprezece ani în urmă.“
        Eu m-am uitat însă la femeie şi i-am spus: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“
        Atunci s-a ridicat femeia, a mulţumit şi a plecat în grabă de acolo la casa ei şi şi-a găsit fiica sănătoasă. (Matei 15, 28) - Oamenii însă, care erau acasă la fetiţă, i-au povestit celei ajunse acasă, cum diavolul ar fi ieşit vizibil, cu însoţirea unei gălăgii şi a unui blestem mare, cu o jumătate de oră în urmă. Atunci a recunoscut femeia, că asta se întîmplase în acelaşi timp, cînd i-Am spus la graniţa regiunii Tirului: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“
        Se făcuse însă seară şi ucenicii M-au întrebat, dacă voi merge într-adevăr pe deplin pînă la Tir, sau dacă ar trebui să caute ei aici la graniţa regiunii o casă de oaspeţi, deoarece oraşul Tir s-ar afla la o departare de aici de încă trei ore de drum.
        Eu însă le-am spus ucenicilor: „ştiţi ceva? Să ne îndreptăm de aici în loc înspre direcţia către miazănoapte, unde se află Tirul, către miazăzi răsărit (sud est)! Acolo ajungem din nou la Marea Galileii. Imediat de la ţărm se ridică un munte frumos, a cărui vîrf pe deplin gol îl putem ajunge uşor în două ore de aici; acolo vrem să petrecem noaptea.“
        La aceste cuvinte ale Mele ne-am dus de aici mereu mai departe, am ajuns după o oră la Marea Galileii şi totodată la poalele muntelui, pe a cărui vîrf am şi ajuns destul de confortabil într-o oră.
        Ajunşi la înălţime, ne-am aşezat pe iarba moale de munte şi ne-am odihnit acolo, fără tocmai să fii adormit imediat. (Matei 15, 29)

169. Despre posesie.

        După un timp de linişte savurată, a spus Petru: „Doamne, eu înţeleg acum deja aşa multe lucruri, dar faptul de a fi posedat - mai ales la copiii nevinovaţi - de către diavol şi că ei sunt adesea chinuiţi în felul cel mai jalnic, de către asemenea locuitori ai trupului lor, asta n-o înţeleg! Cum poate permite înţelepciunea Ta şi ordinea Ta o asemenea nedreptate! Fiica mică a femeii, care a fugit astăzi după noi, ar putea să fie de-abia de treisprezece pînă la paisprezece ani şi după afirmaţia mamei a fost ea deja chinuită în decursul a şapte ani întregi de un duh al diavolului, într-o formă de-abia de crezut de rea şi foarte dureroasă, zilnic şapte ore. De ce trebuie, deci, să fie permis aşa ceva?“
        Spun Eu: „Acestea sunt lucruri, pe care mintea voastră nu le poate acum încă înţelege din temelie! Dar fiindcă suntem aici cu totul nederanjaţi laolaltă, de aceea vreau să vă dau cu toate acestea unele lămuriri despre asta; şi aşa ascultaţi-Mă!
        Pamîntul este purtătorul a două feluri de oameni. Unul din feluri şi cel mai bun provine de sus, din începuturi deja, prin care sunt de înţeles copiii lui Dumnezeu. Celălalt fel şi, de fapt, cel rău însă provine pur de pe acest pămînt; sufletul lui este oarecum un amalgam de părticele dinstincte de viaţă, care, luate de la satan, sunt ţinute prizoniere ca materie în masa corpului pămîntesc, trec atunci din aceasta prin lumea plantelor în lumea animalelor, se formează atunci în sfîrşit ca o potenţă, constînd din nenumărate părticele ale sufletului din începuturi, spre un suflet al omului pămîntesc prin multele nivele ale lumii animalelor şi mai ales la zămislirile nebinecuvîntate se întrupează în carne în pîntecele femeilor şi mai departe, asemenea copiilor luminii din sfera duhovnicească a cerului, sunt născute în această lume.
        Aşadar, asemenea copii, deoarece întreaga lor fiinţă este luată din satan, sunt atunci de asemenea mereu mai mult sau mai puţin expuşi pericolului, de a fi posedaţi de un oarecare duh rău, ceea ce înseamnă de sufletul negru al unui drac de om care a trăit odinioară pe acest pămînt deja în carne, ceea ce se poate întîmpla cel mai repede mai ales acolo, unde un asemenea suflet tînăr, luat din părţile pămîntului a lui satan începe să ia o direcţie bună şi cerească. Pentru că prin aceasta o parte de viaţă se smulge din sfera iadului, de aceea un asemenea fapt îi pricinuieşte iadului întreg o durere insuportabilă, din care cauză el şi face atunci tot posibilul, pentru a împiedica o asemenea rănire.
        Tu întrebi acum fireşte, cum un asemenea lucru i-ar putea pricinui iadului, aşadar, totuşi o durere; pentru că un asemenea suflet trebuie să fie doară totuşi încă nespus de mult mai mic şi neînsemant faţă de iad, precum este aici un păr mic la om faţă de omul întreg. Şi Eu îţi spun, că aceasta este într-adevăr judecat corect; dar cuprinde tu la trupul tău cel mai mic păr şi smulge-l şi vei fi la aceasta conştient, că la acţiunea smulgerii părului nu vei simţi o durere de împungere insuportabilă numai în locul părului mic, ci într-adevăr în trupul întreg, care te-ar duce la disperare, dacă ar dăinui continuu numai o oră.
        Din această explicaţie acordată acum ţie, poţi să înţelegi acum deja puţin mai adîncit, de ce apare pe pămînt starea de a fi posedat şi va apărea pînă la sfîrşitul acestui pămînt.
        Această stare de a fi posedat are însă pentru cel posedat şi partea ei indiscutabil bună; pentru că un asemenea suflet, al cărui trup este luat în posesie de un oarecare diavol, este evident îndreptat prin chinurile cărnii lui şi ferit de intrarea rea în trupul lui. La timpul potrivit însă vine atunci deja ajutorul de sus şi un suflet lumesc este atunci pe deplin cîştigat pentru cer. - Spune, dacă ai înţeles acum puţin treaba!“
        Spune Petru: „Da, Doamne, aceasta mi s-a făcut acum foarte limpede; dar atunci ar fi doară aproape mai bine să nu-i ajuţi de loc unui încă cît se poate de greu posedat!?“
        Spun Eu: „Dacă vine cineva şi te roagă după ajutor, atunci să nu i-l reţii fără drept; pentru că atunci are grijă într-adevăr prevederea Mea, ca un oarecare părtaş să nu ajungă în aceste cazuri mai repede la căutarea după ajutor, decît pînă ce este la cel posedat tocmai vremea, ca să-i fie un ajutor potrivit. De aceea, deci, nici nu este el de reţinut fără drept vreunui căutător! - Inţelegi tu aşadar acum şi această explicaţie de asemenea foarte importantă?“
        Spune Petru: „Da, Doamne, ţie singur toată mulţumirea, toată dragostea şi toată lauda de aceea! Astfel nu există în lume, deci, totuşi nimic, din care n-ar fi de îndată cea mai înaltă dragoste şi înţelepciune a lui Dumnezeu  pe deplin vizibilă pentru cel care înţelege lucrurile Dumnezeieşti!“
        Spun Eu: „Da, aşa este, de aceea să nu vă descurajaţi deci nici la toate apariţiile încă cît se poate de dezgustătoare de pe acest pămînt; pentru că Tatăl din ceruri ştie de acestea şi ştie cel mai bine, din ce cauză El le permite!
        Aşa nu sunt cele mai multe boli, pe care oamenii trebuie să le îndure, nimic decît preîntîmpinări, ca sufletul să nu devină una cu carnea, care chiar şi la copiii luminii este luată din satana blestemat; numai că este la copiii luminii o diferenţă în aceea, că suferinţele lor, dacă sufletul vrea să devină trupesc, sunt hotărîte de către cer. Dar şi durerile copiilor lumii sunt acolo permise şi ordonate din ceruri, sunt însă de fapt totuşi dureri ale iadului, pe care trupul copilului lumesc le simte oarecum de asemenea ca o parte deplină a iadului, cînd iadul este prin aceasta transpus într-o durere mare de junghi, dacă îi este smuls din temelie o parte din viaţa lui întreagă prin influenţa imensă a cerului! - Inţelegi tu acum şi o asemenea explicaţie a Mea?“
        Spune Petru: „Da, Doamne şi această explicaţie o înţeleg; ţie precum tot timpul toată dragostea mea, pe veci!“

170. Izvorul minunilor.

        Spun Eu: „Aţi remarcat bine, că nu ne-a văzut nimeni urcînd pe acest munte şi că ne-am aşezat aici?“
        Spun ucenicii: „Doamne, noi n-am văzut nici un om pe drumul întreg, lung de două ceasuri bune, nu vrem însă de aceea chiar să mărturisim, că nu ne-a văzut nimeni!“
        Spun Eu: „Femeia ne-a văzut şi ne-a observat totuşi, că ne-am aşezat aici şi asta e îndeauns, ca mîine să fie călcat acest deal de mii!“
        Spun ucenicii: „Doamne, noi nu suntem atît de obosiţi; să părăsim de aceea acest munte cumva după miezul nopţii şi să ne ducem altundeva, unde nu ne va găsi poporul mereu supărător şi ne putem astfel atunci odihni cîteva zile!“
        Spun Eu: „Noi vom rămîne însă totuşi aici! Pentru că aşa este voia Tatălui, ca să vindec aici tot felul de oameni infirmi de bolile lor trupeşti. De aceea voi petrece trei zile întregi pe acest munte. Dimineaţa puteţi merge undeva şi să aduceţi încoace potrivit de multă pîine pentru trei zile determinate!“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Atunci vom avea departe de mers; pentru că acesta este un deşert evident şi în sub trei pînă la patru ore nu găsim niciunde o localitate, unde să găsim un brutar!“
        Spune Petru: „Pentru aceasta voi purta într-adevăr eu de grijă; pentru că la ţărmul acestei mări nu-mi este străină nici o localitate şi ştiu, încotro ai de mers, pentru a primi pîine. Două ore de drum cel mult dus şi tot aşa de mult înapoi încoace!“
        Spun Eu: „Bine atunci, atunci îngrijeşte-te tu, Simon Iuda, de aceasta! Pe care tu îl chemi, acela să-ţi fie însoţitorul tău!“
        Spune Petru: „Doamne, noi suntem vreo douăzeci; dacă merg însă zece cu mine, atunci aducem pîine şi şi peşti deja fripţi într-o măsură prea îndeajunsă pentru trei zile.“
        Spun Eu: „Astfel este bine; acum însă să ne odihnim!“
        Apoi şi-a căutat fiecare un locşor, care îi oferea cea mai multă comoditate spre odihnă şi aşa a fost acuşi linişte pe munte. Toţi ucenicii au adormit acuşi; numai Eu singur am rămas treaz şi am adormit puţin de-abia către dimineaţă. Atunci cînd M-am trezit cu răsăritul soarelui, a şi fost Petru deja cu o grămadă de pîine la faţa locului; pentru că el părăsise muntele deja cu în jur de trei ore înaintea răsăritului şi găsise jos la ţărmul mării o corabie încărcată cu pîine, care venea încoace din Magdala şi vroia să navigheze cu aceasta la Iesaira. Petru a luat însă din corabie aproape un sfert din încărcătură şi Matei, vameşul tînăr, a plătit întreaga cumpărare. Totodată ducea corabia şi peşti buni, proaspăt fripţi, dintre care bunul Petru a luat de asemenea o ladă întreagă plină, pe care tot Matei i-a plătit. Cu toate acestea era acum aprovizionată înălţimea acestui munte; dar un lucru lipsea şi acesta era un izvor bun. Apă nu era de găsit însă nici măcar în stropi pe întregul munte, destul de larg şi provizia puţină de vin ajungea de-abia pentru o jumătate de zi.
        Atunci au venit la Mine Petru şi Ioan al Meu şi amîndoi au vorbit: „Doamne, Tu eşti mai mult decît Moise! Dacă i-ai grăi acestui frumos bloc alb de stîncă, ca el să dea apă, atunci ar ieşi izvorînd desigur de îndată apa cea mai curată!“
        Spun Eu: „Dacă voi doi aveţi credinţă destulă, atunci puneţi-vă mîinile voastre pe piatră şi porunciţi-i în numele Meu, ca ea să dea apă şi să fie de îndată în acel loc, pe care l-aţi atins cu mîinile voastre, o mare măsură de apa cea mai bună, curată şi cea mai gustoasă!“
        Cînd cei doi au auzit un asemenea lucru, au căutat ei atunci imediat un loc potrivit pe piatră şi şi-au pus mîinile pe acesta. Dar piatra totuşi nu voia să dea apă! Cînd ţinuseră în jur de o oră mîinile lor pe piatră, a început aceeaşi să se mişte şi s-a mutat acuşi peste zece paşi de la locul de mai înainte; pentru că acest bloc de piatră căzuse o dată acolo, cu mai multe mii de ani în urmă, de la înălţime, ca meteor şi infundase prin aceasta în aşa măsură singurul izvor de apă al acestui munte, că din izvor n-a mai putut însă curge nici măcar o picătură de apă. Deoarece însă piatra era acum ridicată în acest mod de pe locul vechi, de aceea a şi ieşit la iveală, aşadar, de îndată izvorul cel mai bun şi foarte îmbelşugat şi anume asemenea unui bazin de cinci lungimi de picior adîncime, pe care - cum am arătat deja - îl pricinuise piatra cu mai multe mii de ani în urmă prin căderea ei.
        Şi astfel a fost deci înzestrat acum acest munte pentru totdeauna şi cu apa cea mai bună (şi mai este încă pînă în această oră). Dar nici Petru, nici Ioan n-au înţeles, cum a ajuns piatra la mişcarea ca şi cum liberă din loc prin punerea pură a mîinilor lor. Au încercat după aceea şi toţi ceilalţi ucenici să pună mîinile lor pe piatră, pentru a afla, dacă s-ar duce ea mai departe. Dar aceştia n-au izbutit nimic cu piatra.
        Dar cînd Petru şi Ioan şi-au pus din nou mîinile pe acea piatră, a început aceasta să se mişte din nou. Şi aşa m-au întrebat ceilalţi ucenici: „Doamne, de ce nu putem noi să înfăptuim aceasta?“
        Spun Eu: „Din pricina faptului că credinţa voastră mai este ici şi colo instabilă. Dar Eu vă spun acum: Dacă aţi avea o credinţă dreaptă şi nu aţi avea dubii în ceea ce voi aţi vrea să înfăptuiţi, într-adevăr, voi aţi putea atunci să puneţi mîinile pe un munte întreg şi aţi putea să-i porunciţi şi acesta s-ar muta din locul său în altă parte, la fel ca şi această piatră din faţa voastră. Dar pentru aceste lucruri este credinţa voastră încă mult prea slabă! Da, Eu vă spun şi alte lucruri! Dacă aţi avea o credinţă adevărată şi stabilă, atunci aţi putea porunci acelui munte înalt, pe care noi am urcat în apropierea Ghenizaretu-lui, de aici: ‘Ridică-te şi cazi în mare!’ şi muntele s-ar ridica şi ar pica în mare după voinţa şi cuvintele voastre! Dar, ceea ce încă nu izbutiţi, veţi putea înfăptui voi în viitor! - Dar acum să mîncăm şi noi mîncarea dimineţii; căci nu va mai dura mult timp şi noi vom fi aproape striviţi de masele de oameni, care vor veni! Proviziile de pîine şi de peşte însă le aşezaţi pe acea piatră, pe care voi aţi mutat-o din loc!“
        Noi am mîncat după aceasta pîinea dimineţii şi după ce am mîncat-o pe aceasta cu cîţiva peşti, au aşezat ucenicii proviziile încă însemnate pe acea piatră mare şi albă şi noi ne-am uitat la priveliştea frumoasă care se vedea de pe acel munte în toate părţile. Cînd vremea era frumoasă, se putea vedea de pe acest munte ici şi colo malul mării mediterane şi turnurile din Sidon, Tir şi multe alte localităţi mai mari; pe scurt, priveliştea de pe acest munte era una minunată şi se măsura cu altele de pe alţi munţi mai înalţi, la care era nevoie de mai multe zile pentru a urca pe unul din aceştia. Înalţimea de la malul mării măsura după măsurile din zilele noastre peste patru mii de picioare. Platoul era aşa de întins şi de încăpător, că se putea construi pe acesta un oraş destul de mare; doar drumul era abrupt cam din toate părţile şi în unele locuri era nevoie de mult efort, pentru a putea merge mai departe. În mai multe locuri era acest vîrf de munte neaccesibil; dar din partea din care noi am urcat, se putea urca destul de binişor. Şi din această parte am auzit noi după aproximativ o oră de privit împrejurimile frumoase, mai multe voci omeneşti, printre care se auzeau sunete de chinuri din partea tinerilor şi a bătrînilor şi din partea bărbaţilor şi a femeilor.

Iisus în regiunea  Cezarea lui Filip.
Ev. Matei. Cap.16

174. Fariseii şi saducheii îl ispitesc pe Domnul.
Ev. Matei. 16, 1-12.

        La graniţă se afla însă un mare han, unde se aflau mulţi oameni de toate felurile şi soiurile - evrei, greci, romani, egipteni, samariteni, saduchei, eseeni şi chiar şi mai mulţi farisei şi cărturari - şi cînd Eu şi ucenicii Mei am ajuns acolo, bineînţeles că mai ales fariseii şi cărturarii erau interesaţi de faptul, că cine eram  Eu şi ucenicii Mei. Dar, în seara aceasta, nu a aflat nimeni cine eram noi.
        Dar în acest loc se afla o fată, care se aflase mai devreme cu mai mulţi oameni din această regiune, pe acel munte şi ea a fost vindecată de exemele ei. Această fată M-a recunoscut, a căzut în faţa Mea în genunchi şi Mi-a mulţumit din nou pentru vindecarea ei miraculoasă. Acest lucru  a fost văzut de mai mulţi farisei şi ei au inceput să bănuiască, că Eu eram acel Iisus vestit din Nazaret.
        În seara sosirii Mele ne-au lăsat în pace, pe Mine şi ucenicii Mei; dar ei au vorbit cu saducheii întreaga noapte, cum să Mă prindă cu cuvintele şi cu faptele în ziua următoare, care era chiar o zi de după sabat.
        Cînd de dimineaţă mîncam Eu şi ucenicii Mei în linişte micul dejun şi în acelaşi timp le spuneam că aici nu vor fi prea multe de făcut, au ieşit fariseii şi saducheii din casă, au venit cu neruşinare şi plini de îngîmfare la Mine şi au început să Mă ispitească sub chipurile prietenoase şi au lăudat chiar multe fapte, pe care Eu le-am desăvîrşit, pentru ca Eu să pot să-mi dau frîu liber gurii, - dar la acest lucru ei s-au înşelat amarnic. Un saducheu a spus chiar: „Invăţătorule, iată, noi am fi înclinaţi, să te urmăm şi să devenim ucenicii tăi, dacă tu ca, copil şi fiu al lui Dumnezeu, cum deja mulţi oameni te numesc, ne-ai da din această pricină un semn din ceruri! (Matei 16, 1) Infăptuieşte în faţa ochilor noştri un miracol şi tu ne vei putea numi pe noi ai tăi!“
        Dar cînd Eu m-am uitat în inimile lor, nu am văzut nimic altceva decît cea mai înaltă răutate; fiecare cuvînt, care îl rosteau, era o minciună fină şi Eu am răspuns de aceea aşa acestor întrebări şi cereri: „Seara voi spuneţi: ‘Oh, mîine va fi vremea frumoasă; căci soarele este roşu!’ (Matei 16, 2) şi dimineaţa voi spuneţi: ‘Oh, astăzi va fi vremea urîtă; căci soarele este roşu nelimpede!’ O voi mincinoşilor! Păreri proprii puteţi să aveţi la imaginea cerului; de ce atunci nu şi marile semne ale acestor timpuri în sfera vieţii spirituale a oamenilor? (Matei 16, 3) Dacă voi aţi auzit lucruri atît de extraordinare şi voi spuneţi că înţelegeţi scriptura, nu trebuie ca voi să observaţi, că prin Mine s-a întîmplat totul, ce au spus profeţii?! Chipurile voastre le puteţi preschimba în miere şi lapte, dar inimile voastre sunt pline de mînie, pline de ură, adulter şi răutate!“          
        La aceste cuvinte se întorc ispititorii loviţi şi nu mai au curajul să-Mi adreseze încă mai un cuvînt; căci tot poporul ce s-a adunat în jurul Meu, şi-a întors privirile întrebătoare spre ei, iar lor nu li s-a părut înţelept, să mai înceapă cu Mine o altă discuţie.
        Dar după ce ispititorii au plecat, M-a lăudat poporul, că Eu le-am aşezat adevărul gol goluţ acestor derbedei sub nas.
        Eu însă nu m-am întors spre popor, care, în fond, nu făcea parte chiar din cele mai bune, ci am vorbit în treacăt spre ucenici: „Aceste specii rele şi groaznice caută un semn de la Mine, dar ei nu vor primi altul decît acelaşi care ia fost dat profetului Iona!“ (Matei 16, 4) După aceasta am plecat Eu împreună cu ucenicii şi i-am lăsat acolo cît şi pe popor, dar mai mult pe acei ispititori, am urcat în vasul care ne aştepta încă şi am ordonat ca acesta să se întoarcă înapoi acolo de unde a plecat cu o seară în urmă.
        Dar cînd în amiaza mare am trecut pe cealaltă parte printre tot felul de discuţii despre locuri şi despre oameni, unde noi am fost bineprimiţi şi cînd ne-am aflat din nou la poalele acelui munte, pe vîrful căruia cu şapte pîini şi cu mai mulţi peşti s-au săturat patru mii de oameni, de abia atunci şi-au amintit ucenicii, că au uitat la graniţa cu Magdala, să cumpere pîine; (Matei 16,5) căci deja era tîrziu amiaza şi foamea îi mîna tare. Prin urmare au decis unii dintre ei, să procure pîine de undeva din această regiune sau chiar să se întoarcă în Magdala, pentru că de aici se putea parcurge drumul cu corabia într-o oră, dacă vîntul era bun.
        Dar cînd ucenicii M-au întrebat spre a primi sfaturi, le-am spus Eu lor: „Faceţi ce vreţi! Dar aveţi grijă şi feriţi-vă de aluatul fariseiilor şi a saducheiilor!“ (Matei 16, 6) - Cînd au auzit aceste cuvinte ucenicii de la Mine, s-au gîndit în secret aşa: „Aha, acum mai este încă ceva! Este o dojană uşoară, din pricina faptului că nu am luat pîine cu noi!“ (Matei 16,7)
        Dar pentru că am observat aceste gînduri înfricoşate la ei de îndată, le-am vorbit Eu aceste cuvinte: „Oh, voi neîncrezătorilor! Ce vă frămîntă pe voi că nu aţi luat pîine?! (Matei 16, 8) Nu înţelegeţi voi încă? Nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pîini care au fost împărţite la călătoria din Ghenizaret şi cîte pîini au mai rămas acolo?! (Matei 16,9 ) Nici la cele şapte pîini de ieri care au ajuns pentru patru mii de oameni, nesocotind femeiile şi copiii şi nici aşa nu vă aduceţi aminte cîte coşuri au mai rămas?! (Matei 16, 10) Cum puteţi voi să nu înţelegeţi că nu m-am referit la pîinea pe care voi nu aţi luat-o, atunci cînd Eu v-am spus: ‘Feriţi-vă de aluatul fariseiilor şi al saducheiilor!’ (Matei 16, 11) - prin care se poate înţelege învăţătura greşită a acestor oameni, cu tot felul de metode dulci şi aparent credincioase, cu garanţii serioase şi vestiri minunate, răspîndesc ei aceasta în popor şi în secret se prăpădesc de rîs atunci cînd ei pescuiesc multe suflete proaste şi sărăcăcioase.
 Cine predică mai mult nemurirea sufletului omenesc decît saducheii, cine vorbeşte de Edenul veşnic şi de eternul chin al iadului, - şi ca persoane nu cred nici o iotă din ceea ce spun şi sunt cei mai mari păcătoşi! Înţelegeţi voi acum ce am vrut Eu să spun prin cuvîntul ‘aluat’?“ - Doar după această explicaţie au înţeles ucenicii, că nu am spus, ca ei să se ferească de aluatul de pîine, ci ca ei să se ferească de învăţătura rea a fariseiilor şi a saducheiilor. (Matei 16, 12) - Noi însă am rămas în noaptea aceasta în corabie, în care s-a aflat pentru nevoile noastre pîine şi cîţiva peşti.
        În ziua următoare am trimis Eu cîţiva ucenici spre Cezarea lui Filip, tot o cetate mică în regiunea de stăpînire greco - galileană, stituată mai departe de marea galileană. Ei trebuiau să se intereseze primii, ce părere aveau oamenii din această regiune despre Mine şi dacă aceşti oameni de aici au auzit cel puţin ceva despre Mine şi faptele Mele.
        Şi mai mulţi ucenici, care cunoşteau bine această regiune, au mers după micul dejun repede în regiunea menţionată mai sus şi s-au interesat cu hărnicie, ce părere aveau oamenii aceia despre Mine şi cît şi ce au auzit aceştia despre Mine. Ucenicii trimişi înainte s-au mirat suficient de mult, cînd au auzit, că în această regiune, în care Eu nu am mai fost niciodată, era binecunoscut numele Meu şi fiecare om ştia să povestească foarte multe lucruri despre Mine. Căci ucenicii s-au comportat aşa de parcă ei M-ar cunoaşte doar din auzite şi prin aceasta cei care au fost întrebaţi, aveau un mai mare spaţiu de joacă prin care ei puteau să povestească o grămadă de lucruri.
        Că a fost vorba la unele povestiri de nişte exagerări colosale, este uşor de imaginat; aşa s-a aflat una printre acestea, care ucenicii i-au interzis povestitorului să mai rostească vreun cuvînt în privinţa aceasta. Această povestire nu consta în nimic mai mult, decît că Eu puteam să cresc mare, cît un uriaş şi în acelaşi timp puteam să devin atît de mic ca şi cel mai mic pitic; mai era şi faptul că Eu puteam deveni foarte bătrîn şi imediat din nou tînăr. Se spune că am fost chiar şi văzut, ca fiind o femeie desăvîrşită. Da, unii dintre ei ştiau chiar mai multe; căci ei au auzit, că cu mare uşurinţă Eu îmi puteam schimba înfăţişarea în orice fel de animal doream. -
        Că au interzis aceste povestiri ucenicii, poate înţelege fiecare om îndeajuns de mult; dar cum a  fost posibil, ca astfel de absurdităţi şi altele ca acestea să apară chiar şi în acele locuri, unde Eu am învăţat şi am vindecat, este ceva, ce şi pînă în ziua de astăzi este un mister pentru unii îngeri ai cerului înalt. De acolo datează şi încurcătura a celor cincizeci de Evanghelii, care la prima întrunire bisericească de la răsărit au fost excluse, ceea ce este chiar foarte bine; căci, în fond, sunt autentice doar Evangheliile lui Ioan şi ale lui Matei şi povestea apostolilor, scrisorile şi relevaţia lui Ioan. Cele două Evanghelii, a lui Marcu şi a lui Luca, au şi acestea valoarea lor sfîntă, cu toate că se distanţează în unele fapte de Evanghelia lui Matei. - şi pentru că ştim acum aceasta, călătorim noi mai departe spre drumul evanghelic.

175. Domnul într-o colibă săracă din Cezarea lui Filip.

        În vreme ce ucenicii trimişi în faţă se ocupau de cunoaşterea regiunii şi a oamenilor din împrejurul Cezareii lui Filip, am rămas Eu pînă spre seară pe locul liber de lîngă munte; dar cu cîteva ore înaintea apusului am părăsit Eu împreună cu ceilţi ucenici acel loc, am ajuns spre seară în apropiere de Cezarea lui Filip (Matei 16, 13) şi i-am găsit pe ucenicii, care au mers înaintea Mea, într-o colibă sărăcăcioasă, a cărei locuitori cît se poate de simpli erau ocupaţi, să le pregătească cina ucenicilor obosiţi şi flămînzi.
        Stăpînii casei au întrebat de îndată pe ucenici cine eram noi şi aceştia le-au divulgat fără prea multe reţineri, că Eu eram tot acel Iisus, despre care ei au vorbit unele lucruri mai înainte.
        Cînd stăpînul casei a auzit una ca aceasta, a lăsat de a dreptul tot lucrul din mînă şi a picat în faţa Mea în genunchi, spunînd aceste cuvinte: „Ce lucru bun am înfăptuit eu sărac şi păcătos om, deoarece mi se arată atîta milostivire? O, Tu bărbat sfînt din ceruri, care ai fost trimis la noi, păcătoşii acestui pămînt! Cum te-aş putea lăuda şi slăvi eu, ca fiind un om sărac şi simplu? Ce aş putea eu să fac ca să-ţi fie pe plac?“
        Spun Eu: „Drag prieten, ridică-te şi uită-te, ca şi noi să primim o cină, constînd din pîine, peşte şi puţin vin; după aceea, îngrijeşte-te de un culcuş bun şi prin aceasta tu ai făcut deja tot ceea ce îmi doresc Eu de la tine!“
        Aici se ridică de îndată săracul stăpîn al casei şi spune cu un chip puţin întristat: „Dragule Învăţător, ce am eu, îţi dau, deoarece casei mele i s-a dovedit o astfel de onoare; căci eu ştiu, că Tu eşti un Fiu al lui David şi pe lîngă aceasta un mare profet. Pîine şi peşti am eu în cămară pentru astăzi şi mîine, dar cu vinul nu stăm prea bine, nu numai noi, ci toţi din întreaga regiune; nici în cetatea apropiată Cezarea lui Filip nu prea este vin. Suc de mure şi de zmeură am eu înr-adevăr, dar este puţin învechit şi din această pricină puţin cam acru; noi îl bem cu apă şi cu puţină miere împotriva setei. Dar cîteva oale pline de lapte acru de capră am; dacă doreşti ceva din acestea, atunci aş aduce eu imediat cîte ceva aici. Cu pîine este într-adevăr o mîncare delicioasă!“
        Spun Eu: „Atunci adu aici, ceea ce ai!Dar Eu văd, că ai mai multe damigene de vin în casa ta; dacă tu nu cultivi niciodată via, la ce bun damigenele?“  
        Spune posesorul sărac al barăcii: „Da, da, damigene am eu într-adevăr, pentru că eu am meseria aceasta; dar niciodată nu s-a aflat vreodată în acestea o picătură de vin! Eu am aproape cincizeci pentru tîrgul următor din oraş şi o bucată o vînd pentru un ban bun.“
        Spun Eu: „Du-te şi ia damigenele şi umplele pe toate cu apă!“
        Întreabă săracul bărbat din colibă: „Bun Învăţător, la ce bun să fac aceasta?!
        Spun Eu: „Prietene, nu întreba, ci ceea ce Eu îţi spun, tu înfăptuieşte, căci atunci vei fi fericit în această viaţa şi pe vecie!“
        La aceste cuvinte, bărbatul sărac din baracă şi-a strigat imediat femeia şi cei opt copii ai săi deja maturi, din care şase erau fiice şi doi fii şi cu toţii au mers să umple la fîntînă cele cinzeci de damigene. Cînd toate au fost pline, a venit şi M-a întrebat el, ce să facă mai departe cu acestea.
        Atunci am vorbit Eu aşa spre el: „Du-le pe toate în grota răcoroasă din piatră, care se află lipită de partea din spate a barăcii tale!“
        Săracul om din acea căsuţă, care în acea grotă ţinea paiele, le-a împrăştiat pe pămînt şi a aşezat damigenele pline de apă într-o ordine bună pe paie şi cînd a terminat acest lucru, a venit din nou la Mine şi a vorbit: „Domnul şi Învăţătorul meu, totul este aranjat, aşa cum tu ai poruncit! Mai trebuie făcut şi altceva?“
        Spun Eu: „Acum totul este pus în cea mai bună ordine. Du-te acum şi ia cele mai bune cupe ale tale din piatră şi umplele din una dintre acele damigeni, din care tu doreşti, dar gustă din cupa umplută, ce gust are; să aduci după aceea totul aici şi să ne spui, ce gust are apa pregătită astfel!“
        Săracul merge imediat, ia douăsprăzece cupe şi le umple pe toate. În timp ce le umplea pe acestea l-a înţepat în nas mirosul extraordinar de vin şi cînd el gustă conţinutul lichid, nu mai ştia ce să facă de atîta mirare şi a spus aceste cuvinte către unul din copiii săi care îl ajuta: „Ascultaţi, acest lucru nu poate fi înţeles de mintea mea omenească! Apa, cu care am umplut damigenele şi din care am umplut acum aceste cupe, a devenit un vin bun şi cît se poate de nobil! Gustă şi convinge-te!“
        Copiii au gustat şi nu s-au putut mira suficient de mult de acest miracol; şi cel mai bătrîn fiu a spus: „Tată, tu ştii, că eu mă descurc cu scrisul. Eu cunosc toţi profeţii şi toate faptele lor; dar o astfel de faptă nu a săvîrşit niciodată vreunul! Acest om ciudat trebuie să fie evident mai mult decît un profet oarecare!“
        Spun şi fiicele: „Da, da tată, aşa ni se pare şi nouă! Pînă la urma urmei este chiar Ilie, care se zice că se va mai întoarce încă o dată pe pămînt, pentru a-i pregăti pe oamenii pămîntului la venirea lui Mesia! Sau poate chiar El este marele Mesia?“
         Spune tatăl: „Cît şi una cît şi cealaltă sunt posibile! Hm, hm, dar cît de neaştept şi dintr-o dată s-a întîmplat acest lucru!“
        În vreme ce săracul om vorbea simulînd, vine repede femeia sa şi spune, aproape fără aer din cauza fericirii: „Veniţi, veniţi şi vedeţi ce s-a întîmplat în casa noastră! Cămara noastră este plină de tot felul de mîncăruri bune şi cu cea mai bună pîine! Acest lucru nu l-a putut înfăptui nimeni, în afară de marele Învăţător, care înainte cu o oră a venit în căsuţa noastră umilă şi a cerut de la noi ca sa-i dăm un culcuş şi o cină!“
        Spune bărbatul: „Acest lucru este de necontestat! Dar cum? Cine ne poate spune mai multe despre aceasta? Ce este el? Cine este el? Dacă spunem noi: ‘El este un profet!’ atunci este evident că noi spunem prea puţin. Dacă spunem noi: ‘El este un Dumnezeu!’ atunci probabil că noi rostim prea multe lucruri; căci Dumnezeu este doar un Duh; acesta are însă carne, sînge şi oase şi la sfîrşit se poate pune întrebarea, dacă el nu este cumva un Zeus sau un Apolon grec. Dar acum să ducem plini de umilinţă, dragoste şi mulţumire acest vin afară şi pîinea şi peştii şi tot  ce avem noi şi se poate mînca; deoarece această facere de bine este nemărginit de mare!“
        Acum vine săracul bărbat cu cupele pline şi femeia şi copiii săi aduc pîinea, peştii şi alte lucruri comestibile. Şi bărbatul se închină adînc în faţa Mea şi spune cu o voce plăcută şi umilă: „O Domnule şi Învăţătorule! Cine eşti tu totuşi, că poţi înfăptui astfel de lucruri doar prin puterea voinţei? Eu tremur de respectul cel mai înalt în faţa ta! Un om ca noi, tu nu poţi fi; dar ce şi cine eşti tu prin urmare, ca noi să te putem lăuda după măsura care ţi se cuvine?“
        Spun Eu: „Iată, dragul Meu prieten, Eu vreau să-ţi spun ceva şi din aceasta tu singur vei putea trage concluzia cea dreaptă! Dimineaţa, dacă tu vei observa, că la răsărit va fi din ce în ce mai luminat şi cerul se va roşi treptat, atunci tu spui cuvintele: ‘Soarele va răsări de îndată!’ Dar se face mai luminat la răsărit, cînd luna se apropie de acesta; dar luminii mate nu-i urmează roşeaţa dimineţii şi atunci cînd luna plină se arată pe cer şi cu lumina sa pe jumătate luminează pămîntul, nu se deschide totuşi nici o floare, pentru ca aceasta să absoarbă lumina mată şi fără viaţă!
        Masagerii înconjuraţi deja puternic de lumină, care vestesc răsăritul apropiat al soarelui şi care de fapt sunt acei norişori luminaţi, sunt cu mult mai puternici decît luna plină; dar dacă nu ar urma după aceşti mesageri soarele, atunci ar arăta întreg pămîntul aşa cum arată în partea de miază noapte a pămîntului, unde nouă luni pline nu poate acoperi pămîntul o rază de soare. Şi iată, aşa se întîmplă şi în lumea veşnică a spiritului, prin care a fost şi există materialul.
        Apar tot felul de învăţători şi profeţi şi îi învaţă pe oameni aşa şi aşa; ici şi colo mai este un strop de adevăr, dar lîngă acel strop există alte mii de miciuni şi lîngă acel strop de adevăr îşi dau şi acestea imaginea, de parcă ar fi adevărul deplin. Şi uite, toţi învăţătorii, profeţii şi învăţăturile lor se aseamănă cu raza lunii, care îşi schimbă tot timpul strălucirea şi de multe ori atunci cînd pe timp de noapte lumina sa este necesară, nici măcar nu străluceşte.
        Dar, pe lîngă învăţătorii şi profeţii falşi, sunt şi unii adevăraţi, din gura, inima şi ochii cărora străluceşte lumina lui Dumnezeu. Aceştia se aseamănă cu acei norişori înconjuraţi de strălucire, care vestesc răsăritul apropiat al soarelui; dar dacă ar rămîne doar la aceasta, la acei norişori strălucitori, adică la acei adevăraţi şi drepţi profeţi, ar arăta cu timpul în inima oamenilor exact aşa, cum arată în partea de nord a pămîntului, adică îngheţat, rece şi tot ce este, este mort. Dar adevăraţii norişori luminaţi, care merg înaintea soarelui şi după aceasta răsare şi la prima sa rază de soare, pe care o întinde pe munţii încă gri şi pe culoarele pămîntului, se trezeşte totul, plin de bucurie şi viaţă: păsările ciripesc mamei luminii şi a căldurii Psalmi curaţi, muştele şi bondarii se ridică în aerul străpuns de lumină şi zumzăiesc plini de fericire înaintea zilei şi florile cîmpiilor îşi ridică capetele minunat împodobite şi îşi  deschid gura bogată în balsamuri, pentru a sufla celui care încălzeşte lumea cel mai extraordinar miros înainte.
        Dar din această pildă cît se poate de adevărată, poţi afla tu cu uşurinţă, pentru ca tu să fii în înţelegere limpede, deoarece este nevoie să mă pui pe Mine într-un loc în inima ta, care este demn de Mine! Nici lumina stelelor şi nici strălucirea aurită de răsărit a norişorilor nu este în stare să desfacă frînghiile acestui pămînt material, pentru a-l chema în libertatea independentă; acest lucru înfăptuieşte doar soarele.
        Dar cine poate fi Acela între oameni, de vocea şi de voinţa Căruia ascultă toate spiritele prinse în materie şi se subjugă în tot ce El doreşte, - şi El este Acela, despre Care toţi profeţii au vorbit de venirea Sa?“
        Aici rămîne săracul bărbat pe gînduri şi merge încet cu ai săi în baracă, pentru ca nu cumva să ne jeneze la cină.

176. Mărturia ucenicilor despre Hristos.

         Noi am mîncat cina şi familia omului din baracă ne-a pregătit un culcuş cît se putea de bun. Dar, în casă, a vorbit el către femeia sa şi copiii săi: „Ascultaţi! Cu cea mai mare certitudine, acesta este vestitul Mesia! Adică Însuşi Iehova în carne şi oase, soarele din vecie a lumii spirituale, Căruia toţi profeţii i-au mers înainte ca nişte norişori umpluţi de lumina dumnezeiască! Da, da, acum ştiu bine, cum stau lucrurile; dar ce să facem acum?! Aproape că nu mai am curajul să vorbesc vreun cuvînt spre El, Celui mai sfînt şi etern, căruia îi slujesc nenumăraţi îngeri, bineînţeles nevăzuţi de noi, care în fiecare clipă primesc de la El porunci noi şi pe acestea le duc cu rapiditatea gîndului spre stele şi la toate celelalte capete ale lumii! Şi Acesta rămîne în noaptea aceasta în căsuţa noastră sărăcăcioasă, căruia toate cerurile veşnice şi edenurile îi ascultă poruncile!
        Oh, bucuraţi-vă şi pe lîngă aceasta minunaţi-vă tremurînd; căci El va rămîne la noi în această noapte! Şi această milă înaltă nu merită întreaga lume, dar să nu mai vorbim de căsuţa noastră cea mică, şi, pe lîngă aceasta, noi, care suntem plini de păcate!“
        Dar în vreme ce omul din baracă discuta aceasta cu familia sa, în timp ce ei pregăteau culcuşul pentru noi, i-Am întrebat Eu pe ucenici, adică pe aceia, pe care Eu i-am trimis înainte, spunîndu-le: „Cine, spun oamenii din această regiune, că aş fi Eu?“ (Matei 16, 13)
        Răspund la aceasta ucenicii care au fost întrebaţi: „Nenumăraţi spun că Tu eşti într-adevăr, Ioan Botezătorul, care a înviat din morţi. Iar alţii cred şi spun, că Tu eşti Ilie, despre care este scris, că va veni din nou pe pămînt, pentru a-L anunţa pe Mesia cel mare şi care le va striga oamenilor, ca aceştia să se căiască şi să se întoarcă spre Dumnezeu. Alţii însă cred, că Tu eşti profetul Ieremia, despre care încă există un mit în popor, că acesta va veni înaintea lui Mesia din ceruri. Ei mai spun, că Tu mai poţi fii unul dintre ceillalţi profeţi (Matei 16, 14); căci înaintea venirii lui Mesia, îi vor păşi înainte toţi profeţii! - Acestea sunt legendele principale despre Tine; dar mai există altele mulţimi, pe care le-am auzit de la oameni şi după ce ei le-au povestit, noi le-am interzis strict să mai rostească vreun cuvînt şi i-am învăţat lucruri mai bune. Dar mai mulţi cred, că tu eşti Zeus-ul captivat al grecilor.“
        Spun Eu: „Deci bine, voi Mi-aţi spus ceea ce aţi auzit; dar acum vreau Eu să aud din gura voastră, cine credeţi voi că de fapt sunt Eu. Eu nu vă întreb din pricina faptului că doresc să fiu superior vouă, ci doar cu mare seriozitate; căci Eu am obsrvat la unele ocazii, că sentimentele voastre despre fapele Mele se ating atunci de ce este lumesc, că voi prin urmare vă faceţi imediat o altă părere despre Mine în inimile voastre şi nu Mă priviţi întru totul, aşa cum ar trebui să fiu privit, atunci cînd Eu înfăptuiesc un miracol! De aceea spuneţi-Mi o dată deschis, cine credeţi că sunt Eu, care este părerea şi conştiinţa voastră limpede şi în realitate!“ (Matei 16, 15)
        Aici rămîn pe gînduri toţi ucenicii şi nu ştiau, în afară de Simon Iuda, ce să-Mi răspundă la această întrebare. - Iuda Iscarioteanul a vorbit spre Toma: „Acum vorbeşte! Tu eşti doar întotdeaauna deştept şi înţelept! Ar trebui să fie pentru tine o mică glumă, ca să găseşti un răspuns valabil la întrebarea Învăţătorului!“
        Spune Toma: „Vorbeşte tu, dacă eşti aşa de înţelept! Pentru mine este Acela, care se dă în faţa noastră de mult timp! El nu spune niciodată altceva despre El doar: ‘Eu sunt un Fiu al omului şi Dumnezeu este Tatăl Meu, cît şi al vostru!’ Dacă aceasta este mărturia Sa, ce altă mărturie putem noi să dăm în adevăratul sens al dreptăţii din noi înşine? El înfăptuieşte bineînţeles lucruri, care de la Moise şi alţi profeţi nu a desăvîrşit vreodată un om. Doar dacă privim noi aceasta în lumina cea dreaptă, atunci noi vom găsi, că este totuşi Duhul lui Dumnezeu, prin care acesta înfăptuieşte printr-un om ales şi pur! Dar Duhului lui Dumnezeu îi va fi tot una, dacă printr-un om ales mişcă sau distruge munţii, sau dacă le lasă un cuvînt mic rostit de profeţi, ca acesta să se înfăptuiască!“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Tu crezi că El este doar un profet?“
        Spune Toma: „Da, sigur şi El este cel mai înalt, care a fost vreodată purtat de acest pămînt, - care de fapt nu este lucrare Sa, ci este lucrarea lui Dumnezeu! Căci doar Dumnezeu singur, poate trezi un om ca acesta să devină profet, aşa cum a făcut cu Samuel, care încă a fost un copil şi cum El, adică doar Dumnezeu, l-a schimbat pe măgarul aparentului profet Bileam într-un adevărat profet şi prin măgar l-a schimbat şi pe acel Bileam. Dacă aceasta înţelegem noi bine şi mărturia, care Iisus Însuşi şi-o dă, adică, că el este doar un Fiu al omului, cu toate că puterea dumnezeiască, care se află în el în abundenţă, există şi se exclamă ca fiind din cînd în cînd Eu-l dumnezeiesc, atunci, după părerea mea, noi nu putem să-i dăm altă mărturie, decît ceea ce el crede că este! Prin urmare, este un fiu dumnezeiesc exemplar, aşa cum suntem şi noi, chiar dacă nu în gradul ridicat cum este el.“
        Spune Iuda Iscarioteanul: „Dar vorbele acelea din care se înţelege că mulţi îl cred că el este vestitul Mesia şi romanii şi grecii mai buni îl văd ca pe singurul şi atotputernicul Dumnezeu?!“
        Spune Toma: „Aceştia au şi ei dreptatea lor; căci puterea lui Dumnezeu, care se află în El, este doar singurul şi adevăratul Mesia şi fără multe alte cuvinte este chiar Iehova Însuşi.“
        Cu această explicaţie se mulţumeşte şi Iuda Iscarioteanul şi Eu, cu toate că am auzit aceste cuvinte, nu am spus nici un cuvînt la toate acestea.
        Petru a observat însă tăcerea Mea, s-a ridicat în picioare şi a spus: „Doamne, eu observ şi între fraţi, că există păreri didferite despre Tine! Dă-mi din această pricină voie, ca Eu să rostesc limpede şi pe înţelesul tuturor mărturia mea despre Tine!“
        Spun Eu: „Fă aceasta! Cum sună prin urmare cuvintele tale?“
        Spune Petru, respectiv, Simon Iuda: „Din adîncurile inimii mele eu recunosc cu vocea tare în faţa lumii: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!“ (Matei 16, 16)
        Spun Eu către Petru: „Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona; nu carnea şi sîngele tău ţi-a relevat aceasta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri! (Matei 16, 17)
        Dar Eu îţi spun acum pentru totdeauna: Tu eşti Petru, o stîncă; pe această stîncă Eu Imi voi zidi biserica şi porţile iadului nu o vor birui! (Matei 16, 18) şi Eu vreau să-ţi dăruiesc cheile din împărăţia cerurilor! Tot ce tu vei lega pe acest pămînt, va fi legat şi în ceruri şi tot ceea ce vei dezlega pe pămînt, va fi dezlegat şi în împărăţia cerurilor!“ (Matei 16, 19)
        Dar Petru a spus: „Doamne, eu îţi mulţumesc pentru această milă înaltă, cu toate că eu nu mă simt demn pentru aceasta, deoarece am fost şi încă mai sunt un păcătos mare; dar ce are de-a face cu legatul şi cu dezlegatul, recunosc deschis, că eu nu înţeleg şi nu ştiu, cum să pricep aceasta. Tu ai putea să-mi limpezeşti puţin aceste lucruri, dacă ai dori Tu aceasta!“
        Spun Eu: „La timpul potrivit, totul îţi va fi foarte limpede; dar pentru moment vă interzic cu stricteţe, ca înainte de vreme să nu spuneţi cuiva, că Eu sunt Iisus, adevăratul Hristos!“ (Matei 16, 20)
        După această discuţie importantă, întreabă Matei, scribul, dacă el ar putea să scrie acestea.
        Spun Eu: „Miracolul de aici tu nu-l vei însemna şi nu trebuie să aminteşti de discuţia între Toma şi Iuda Iscarioteanul; dar vei scrie ce este mai important şi ce am vorbit Eu acum cu Petru. Scrie tu tot timpul aşa, cum Eu îţi voi aşeza cuvintele în inimă şi atunci totul va fi bine şi adevărat!“ - Cu aceste cuvinte a fost şi scribul împăcat şi a mers în scurt timp să se odihnească; noi însă am rămas la masă pînă la miezul nopţii şi oamenii casei au venit şi ne-au ţinut companie, care a fost una cît se poate de plăcută.
       
177. Posesorul barăcii Marcus povesteşte grozăviile templului.

        Omul din baracă, pe numele lui Marcus, a ştiut să ne povestească foarte multe lucruri despre farsei şi cărturari. Printre altele a vorbit el despre cruzimea celor din templu şi cum aceştia deveneau pe loc duşmanii de moarte, dacă bănuiau doar în unul sau altul vreo arteră profetică! Se mai spunea că astfel de oameni erau ucişi în secret! Ei erau învitaţi cu prietenie, primeau o onoare după cealaltă şi din prietenie pură li se strîngeau mîinile. Dar dacă ajungeau în odăile din spate ale templului, atunci pentru aceştia se termina lumea aceasta; căci nici unul nu mai zărea lumina zilei! Este, vorbeşte mai departe Marcus, de neînţeles, cum putea Dumnezeu să privească asemenea grozăvii. În Sodoma şi Gomora a fost rău, dar în comparaţie cu aceasta, cum stau lucrurile acum în Ierusalim, a fost Sodoma şi Gomora, ca şi o picătura în comparaţie cu marea întreagă; şi, totuşi, Dumnezeu a distrus aceste cetaţi cu foc din ceruri, cu toate că Avraam s-a rugat de mai multe ori să nu facă aceasta! Dar acum la masa aceasta de grozăvii de toate felurile, care sunt înfăptuite în Ierusalim zi de zi, se comportă Dumnezeu, Domnul, de parcă nu ar ştii nimic şi nu se mai îngrijeşte deloc de omenirea întreagă! Ce motive ar putea avea toate acestea?!
        La această întrebare cît se poate de bună răspund Eu cu aceste cuvinte: „Prietene, Dumnezeu ştie tot ce se întîmplă aici! El cunoaşte toate grozăviile fără număr ale fariseilor şi ale cărturarilor; dar de aceea am venit doară Eu în lume, ca aceste specii de vipere să umple măsura prin Mine a grozăviilor lor; şi cînd aceasta se va întîmpla, atunci vai de aceste specii!“
        Spune Marcus: „Da, Doamne, Învăţător şi prietenos binefăcător al oamenilor! Chiar dacă Tu ai puterea, cu o suflare să sufli o mie de oameni într-o altă lume, eşti totuşi de compătimit, dacă ţi-ar veni vreodată idea, să te laşi văzut în Ierusalim şi să înfăptuieşti acolo minuni! Eu îţi sunt ţie un om cît se poate de modest, dar înţeleg totuşi cîte ceva, de care nici un fariseu nu ar visa vreodată; dar eu sunt pe lîngă aceasta atît de descurcăreţ şi joc în faţa fariseilor, cu care eu mă întîlnesc adeseori, un drac atît de prost, că ei nici măcar nu bănuiesc, că eu posed vreo cunoaştere secretă.
        Pentru că deja mă cunosc de multă vreme şi cred că sunt un împiedicat prost şi sunt de părerea, că mi s-ar putea arăta o piatră şi un chip şi eu nu le-aş putea deosebi, mă lasă deseori să privesc în spatele secretelor lor negre! Şi acolo am văzut deja lucruri, despre care eu trebuie să spun deschis, că de cîteva ori am început să nu mai cred deloc în existenţa lui Dumnezeu! Căci eu m-am gîndit în sinemi aşa: ‘Dacă există un Dumnezeu atotputernic, cît se poate de înţelep, drept şi bun şi îi pasă de omenire, aşa cum ne învaţă scriptura, atunci Lui îi este imposibil să privească la aceste grozăvii! Nu există un Dumnezeu! Omul este după Platon un urmaş al mamuţei din privinţa trupului şi din privinţa sufletului se aseamănă cu bestiile rele. De aceea, în vîrful orcărei comunităţi trebuie să se afle un înţelept şi bun Samson, care animalului alcătuit, pe numele de om, îi şterge cu toiagul de pedeapsă pe partea animalică şi îl îmblînzeşte după ani de zile, ca acesta să devină măcar pe jumătate om!’
        Cu astfel de gînduri şi altele mai rele s-a ocupat mintea mea, atunci cînd mă întîlneam cu faptele groaznice şi secrete ale acestora, care au fost cu drept descrişi de tine ca fiind nişte vipere! De aceea, cum am spus, Doamne şi Învăţătorul meu, dacă tu vrei să pleci cît mai repede şi în cel mai crunt fel de pe această lume, atunci du-te spre Ierusalim şi Tu vei afla, că eu ţi-am spus adevărul deplin, fără a fi vreun anume profet!
        Ca să-ţi spun doar o mică parte secretă despre sfinţenia gunoiului din templu, care întrece cea de-a mia parte, îţi povestesc eu acum doar pe scurt ce mi s-a întîmplat mie, nu cu mult timp în urmă. Dar cum au ajuns aceste vipere la asemenea gînduri diabolice, nu imi este mie cunoscut. Satana cu siguranţă că nu le-a dat impulsul, - căci atît de departe nu poate ajunge răutatea acestuia!“

178. O poveste din templu.

        (Marcus): „În partea din-dărăt a aşa zisei Asia Mică, o regiune locuită de oameni, în care majoritatea femeilor sunt sterpe. Ce poate să poarte vina, nu pot să-ţi spun. Pe lîngă aceasta este un lucru cert, că, dacă aceste femei se culcă cu evrei sau samarinieni, rămîn la fel de grele ca şi femeile noastre. Deci, fariseii, care îşi trimit diabolicii apostoli în toată lumea, au cunoscut deja de multă vreme acele femei sterpe şi de mullte ori au călătorit în stilul caravanelor în acel loc, pentru a le lăsa grele pe acele femei! Era într-un anume fel un gest de prietenie bine plătit. Dar nu a rămas la acest gest, pentru că, cu timpul acei bărbaţi din mica Asie au început să recunoască, că ei au fost înşelaţi amarnic; căci femeiile lor nu au rămas în adevăratul sens al cuvîntului grele în acel loc de însămînţare, care a fost construit de misionarii din Ierusalim, la graniţa acestei comunităţi, cu mulţi ani în urmă, ci acei misionari au cumpărat aici, cît şi în Iudea copii nou născuţi, i-au adus în acel loc, unde frumoasele şi corpolentele femei, chiar dacă acestea nu puteau să rămînă însărcinte, rămîneau în acel loc zece luni de zile. După trecere acestui timp de zece luni, în care o femeie se culca aproape pînă la moarte cu apostolii templului, i se aducea femeii un astfel de copilaş cumpărat şi aceasta într-un fel atît de înşelător, că chiar şi acea femeie credea, că acel copil primit era al ei! Dar, cum am mai spus, cu timpul şi-au dat seama bărbaţii acelor femei frumoase de această înşelătorie şi acest fapt s-a întîmplat printr-un samarinean cinstit, care le-a arătat celora din mica Asie, ce lucruri diabolice înfăptuiau apostolii credincioşi din cetatea Ierusalim.
        Atunci au venit bărbaţii comunităţii înşelate la acei ‘apostoli’ în locul de însămînţare şi le-au spus acestora, cu seriozitate, ce au auzit de la cetăţenii Sihar-ului şi chiar şi femeile însămînţate le-au mărturisit aceasta!
        ‘Apostolii’ însă, care erau unşi cu toate balsamurile minciunii, au găsit de îndată o scăpare sănătoasă, i-au înscris pe samarinieni bărbaţiilor înşelaţi dintr-o astfel de parte, că acei samarinieni, care de mult sunt nişte fugari blestemaţi de Dumnezeu prin evrei, sunt chiar ei aceia care poartă toată vina şi din pricina lor toate femeile sunt sterpe.
        Prin aceasta au căzut samarinienii buni într-un complot dublu şi aceasta în primul rînd din cauza că fariseii i-au denunţat şi i-au bănuit în faţa acelora din mica Asie şi în al doilea rînd din partea bărbaţiilor acelor femei sterpe, care după explicaţia fariseilor au început să creadă, că samarinienii erau tot felul de vrăjitori răutăcioşi şi de mulă vreme ei au pricinuit celora din mica Asie un blestem, pentru că acolo a fost omorît cu pietre un samariniean o dată din cauza faptului că s-a culcat cu o femeia de acolo. Dar ei, adică fariseii, ştiau un mijloc, prin care femeile măritate cu bărbaţi, puteau să primească acest mijloc în schimbul unei plăţi bune! - Acum, drag şi bun Învăţător, vine adevărul, respectiv ceea ce este diabolic, la lumina zilei!“
        Spun Eu: „Povesteşte mai departe aşa! Nu ar fi necesar pentru Mine, dar cu atît mai mult pentru ucenicii Mei, ca ei să afle acesta.“
        Marcus povesteşe mai departe, spunînd: „Din ce constă mijlocul acela care a fost menţionat de apostolii din Ierusalim în schimbul unei plăţi mari, pentru ca femeiile din mica Asie să rămînă grele? După sfatul înţelept al ‘apostolilor’ nu constă în nimic altceva: cei din mica Asie trebuie să-şi procure sîngele copiilor samarinieni şi pe acesta să-l beie în starea proaspătă sau acesta poate să fie uscat şi pulverizat, atunci cînd au devenit femei şi ca fiind acestea, să-l bea înainte ca ele să fie însămînţate; acest lucru ar distruge puterea de vrăjitorie a samarinienilor şi femeile nu ar mai fi sterpe! - Dar cum să ajungă la sîngele copiilor samarinieni? - În schimbul unei plăţi şi unei vorbe bune se vor ocupa apostolii din templu!
        Contractul a fost făcut şi respectiv acceptat de cei din mica Asie. Dar ce s-a întîmplat după aceasta şi ce se mai întîmplă şi astăzi? Fariseii au început o adevărată vînătoare, cum şi unde puteau ei, împotriva copiilor samarinieni şi aceasta încă mai continuă şi în ziua de astăzi.
        Astfel de copii, de la vîrsta de unul şi pînă la doisprăzece ani, sunt duşi într-un astfel de loc de însămînţare, acolo sunt hrăniţi bine un anumit timp, mai ales cu mîncare hrănitoare, care este folositoare la înmulţirea sîngelui. Dacă se arată că un astfel de copil este plin de sînge, atunci este acesta dezbrăcat, este dus în cămara de tăiere şi acolo este predat călăilor. Aceştia îi leagă copilaşului nefericit cu sfori rezistente lîngă trup, mîinile şi picioarele, atunci îl leagă pe acel sărac copil de un lemn, care se află în mijlocul unei văni şi pe lîngă aceasta îi leagă ochii şi acestor săraci, care strigă pînă la cer le taie în această stare venele principale de la mîini şi de la picioare. În timp ce săracii copii sîngerează aşa pînă la moarte şi bineînţeles după cîteva clipe devin nişte cadavre, lasă ‘apostolii lui Dumnezeu’, din Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, să se întîmple aceasta fără vreo tragere de inimă. Cadavrele neînsufleţite ale acestor copilaşi omorîţi se ard în cuptoare special amenajate şi sîngele lor astfel cîştigat se vinde proaspăt sau în starea uscată explicată mai înainte pentru scopul bineştiut. Iadul cu siguranţă că a binecuvîntat acest mijloc diabolic; căci femeile, care savurează acest sînge, rămîn într-adevăr însărcinate!
        Pentru aşa ceva ar trebui ca bunul Dumnezeu, dacă nu este o fabulă veche evreiască, să găsească totuşi un alt mijloc; dar de sus pînă în clipa de faţa, nu vrea să se mişte absolut nimic! Dumnezeu poate în linişte să se uite la aceste grozăvii fără nume, aşa cum a putut să privească acum treizeci de ani în Ierusalim, cum printr-o lege tiranică copiii de sexul bărbătesc de la unul pînă la doisprăzece ani au fost masacraţi într-o singură zi şi acest lucru s-a întîmplat în cel mai crunt fel de pe lume!
        Dumnezeu este cît se poate de bun, înţelept şi milostiv, cum eu am putut să învăţ aceasta din scriptură; dar dacă eu, care cunosc aceste grozăvii, privesc aceste lucruri în lumina cea strălucitoare, nu pot să nu mă gîndesc la faptul, că ori nu există un Dumnezeu, sau, dacă exista Unul, nu se sinchiseşte de fel de aceşti oameni ai pămîntului! Poate cineva să privească aceasta cu ochi răi? Cu siguranţă că nu un om prietenos ca mine şi nici un Dumnezeu! Căci în pieptul meu încă bate o inimă, care este plină de dragoste pentru această omenire săracă!
        Dar dacă în Tine, o Domnule şi Învăţătorule, se ascunde ceva dumnzeiesc, atunci înfăptuieşte Tu în acest domeniu un miracol şi distruge şi stîrpeşte aceşti pui de vipere! Eu nu mă îndoisesc în vreun fel, că ţie nu ţi-ar fi posibil aceasta; căci ce am văzut eu astăzi de la Tine, este mai mult decît o dovadă sigură, că ţie, dacă doreşti, nu îţi este nimic imposibil! Deoarece Tu pari să fii mai mult decît toţi profeţii la un loc!“

179. Supărarea ucenicilor din pricina povestirii din templu.

        Spun Eu: „Prietene! Ceea ce tu îmi povesteşti, nu este nici măcar o mică frîntură din ceea ce Eu ştiu şi pot vedea; dar ţie îţi lipseşte cunoştiinţa despre adînca ordine dumnezeiască şi aşa tu acuzi cu puţină dreptate neglijenţa lui Dumnezeu. Dar pentru că tu posedezi o inimă exemplar de dreaptă şi de bună, vreau Eu să rămîn şase zile întregi la tine şi la ai tăi şi în acest timp Eu îţi voi da lămuriri drepte la totul, ce pentru tine înseamnă încă întuneric. - Dar pentru că este aproape deja miezul nopţii, să ne îndreptăm spre culcuşurile destinate nouă!“
        Spun ucenicii: „Doamne, astăzi ne este tot una dacă noi rămînem treji pe culcuşurile noastre sau dacă rămînem în aerul liber; căci povestirea prietenului nostru Marcus ne-a răpit somnul în totalitate, aşa că noi pentru nimic în lume nu mai suntem capabili să adormim! Într-adevăr, fiecare picătură de sînge din venele noastre clocoteşte de furie şi mînie împotriva acestor bestii înfometate de oameni, care reies din templu! Într-adevăr, în aceste împrejurări ne-ar fi fost cu mult mai bine dacă nu ne-am fi născut vreodată! Doamne, lasă de îndată să ploaie din ceruri foc peste aceste bestii groaznice! Căci ceea, ce am auzit noi acum, întrece în mare parte tot ce este mai rău de auzit de la această omenire bestială!“
        Spun Eu: „Chiar din această pricină trebuie să dormiţi peste această furie dublă! Mîine, cînd veţi fi mai treji şi sîngele vă va fi mai liniştit, vom putea mai uşor să ajungem la o judecată bună!“ - La aceste cuvinte ale Mele, merg toţi fără prea multe cuvinte să se odihnească.
        Dimineaţa următoare a venit repede, Eu şi ucenicii ne ridicăm de îndată, de pe culcuşurile noastre făcute după posibilităţi .
        Cînd noi am ajuns în aerul liber, a început să vorbească Simon Iuda: „Doamne, eu am dormit un timp bun; dar povestirea gazdei noastre Marcus nu vrea să-mi iasă din gînd. Nu, acest lucru este de neimaginat! Aşa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată! Într-adevăr, cîteodată nu pot să înţeleg răbdarea şi înţelegerea Ta lungă! Cînd mă gîndesc, cum, cîteodată, cu noi, care suntem agăţaţi de Tine ca părul de pe trup, eşti atît de scurt şi înainte ca noi să putem înţelege, ne pedepseşti Tu cu cuvinte sau cu o privire, ca după aceea să nu mai avem aşa uşor curajul, să te întrebăm ceva cu voce tare; dar la astfel de grozăvii Tu te poţi uita nenumărate decenii şi ele nici că te-ar jena! Unde unul ca noi aproape că se poate lepăda de pielea sa, acolo tu poţi să priveşti în linişte; dar unde gîndul şi ochiul nostru nu poate sau vede doar foarte puţine, eşti deodată cu totul prezent şi te comporţi, de parcă ar depinde bunăstarea întregii creaţii de acest lucru minor!
        Iată Doamne, acestea sunt lucruri, care nouă ne este imposibil ca să le înţelegem; şi Marcus nu are chiar aşa mare nedreptate, dacă gîndeşte aşa despre Dumnezeu, cum s-a exprimat aseară atît de sincer. Cu siguranţă că este adevărat, că Tu, o Doamne, pe toţi martirii îi răsplăteşti şi îi vei răsplăti o veşnice pentru suferinţele lor scurte, pe care au trebuit să le îndure pe acest pămînt - dar cu toate acestea este un lucru disperat de amar, să fii torturat doar din voinţa unor oameni răi peste limitele naturale! Şi Doamne, acele minute de chinuri devin pentru acel chinuit o mică eternitate!“
        Spun Eu: „Eu v-am spus deja ieri - cît şi lui Marcus, că acest lucru vă voi spune mai amănunţit la şederea aceasta; aşteptaţi, pînă cînd va fi timpul şi după aceea totul va fi suficient de luminat pentru voi! Dar acum mergeţi mai bine şi ajutaţi-l pe Marcus să-şi aducă captura sa de peşte la mal; căci el a mers deja de dimineaţă la lucru şi Eu i-am binecuvîntat ziua. De aceea mergeţi şi ajutaţi-l să aducă peştii mulţi şi buni la mal şi să-i aşeze pe aceştia în lăzile de peşte!“

180. Prinderea binecuvîntată de peşte. Despre gunoiul din templu.

        La aceste cuvinte au mers toţi ucenicii şi l-au ajutat pe Marcus şi pe copiii săi din răsputeri. Cei doi băieţi erau tineri şi puternici, dar cele patru fiice împreună nu erau aşa de puternice ca unul din cei doi fii.
        Cînd toţi peştii au fost bine adăpostiţi cu ajutorul ucenicilor, a venit Marcus la Mine, iar Eu stăteam pe o bancă drăgălaşă şi modestă, spunîndu-Mi, încă plin de sudoare: „Domnul şi Învăţătorul meu! Tu poţi spune acum ce vrei şi eu totuşi sunt de părerea fermă, că tu eşti astăzi cauza prinderii mele bogate de peşte şi pe lîngă aceasta un fapt cît se poate de minuat şi nemaiîntîlnit, aşa cum Tu ai fost ieri cauza celor cincizeci de damigene pline cu cel mai minunat vin, iar din pricina aceasta am venit cît am putut de repede pentru a-ţi transmite cele mai profunde mulţumiri. Şi prin aceasta eu îţi mulţumesc, ţie, o Doamne şi Învăţătorule, cu inima cea mai mişcată şi plină de mulţumire pentru toate faptele enorme şi minuate, pe care Tu, o Doamne, le-ai înfăptuit pentru mine şi ai mei!
        Eu am întins astăzi plasa de capturare, care are o lungime de o sută cincizeci de coţi şi o adîncime dreaptă de şapte coţi şi iată, toate spaţiile mrejei au fost pline de peştele cel mai gustos şi minunat! Şi acum sunt cît se poate de pline cele zece recipiente mari, cu peşti frumoşi, pe care noi doar dintr-o singură mişcare i-am tras pe toţi la mal! Dacă ţi-ar fi pe plac, atunci aş lăsa ca cîteva bucăţi să fie pregătite pentru micul dejun; în aceste lucruri este femeia mea o artistă minunată!“
        Spun Eu: „Fă aceasta; căci Eu doresc! După aceea poţi să trimiţi prin copiii tăi mai multe lăzi pline în cetatea apropiată Cezarea lui Filip şi ei vor cîştiga bani cît se poate de buni!“
        Marcus se închină adînc, merge după aceea repede în bucătărie la femeia sa şi porunceşte să se pregătească micul dejun, iar femeia şi cele cinci fiice ale ei s-au pus de îndată la treabă. Cei doi fii ai săi însă, au umplut două lăzi pline cu peşte minunat, deoarece ei şi-au mîncat deja micul dejun cu ceva vin şi aşa aceştia au mers spre oraşul care nu se afla la o depărtare mai mare de o oră.
        Cînd aceştia au ajuns în mijlocul tîrgului cu căruţa lor, în faţa căruia se aflau doi măgari, au apărut deja o grămadă de cumpărători şi în cîteva clipe aceştia au cumpărat totul, la un preţ foarte bun; căci astfel de peşti extraordinari costau deja la acea vreme un bănuţ  bun. Şi pentru că cei doi au luat cu ei aproape două sute de bucăţi, au primit ei şi două sute de bănuţi, care pe timpul acela era mai mult decît două sute de taleri. (Pe timpul lui Lorber) După cîteva ore au venit aceşti cu bani mulţi, căruţa şi lăzile goale acasă şi i-au înmînat tatălui Marcus banii, care a avut o mare bucurie şi şi-a lăudat fiii.
        Fiii însă l-au întrebat pe tatăl lor, dacă ar putea să mai meargă încă o dată în oraş, deoarece mulţi, care au mai vrut să cumpere, nu au mai primit peşti. Tatăl lor le-a permis aceasta şi ei au umplut din nou lăzile şi au vîndut  la acest de-al doilea drum mai bine şi mai repede toată marfa lor, decît cum s-a întîmplat de prima dată.
        Marcus însă nu ştia ce să facă de atîta mulţumire; căci el a fost ajutat de la o ananghie, care a durat deja ani întregi.
         Dar în vreme ce cei doi fii ai săi au dus de primă oară peştii în oraş, am mîncat noi douăzeci de peşti la micul dejun şi nu a lipsit pe lîngă aceştia pîinea şi vinul cel bun. Noi am mai vorbit despre unele lucruri, dar subiectul principal a rămas totuşi slujitorii principali ai templului şi fiica cea mai în vîrstă a lui Marcus, o fată de nouăsprăzece ani, ne-a arătat o oală veche, care era pe jumătate umplută cu gunoiul din templu şi a întrebat, dacă acest gunoi, după vorbele vînzătorilor insistenţi, ar spori pămîntul şi grădinile în acel fel cît se poate de neimaginabil.        
        La aceasta au început să rîdă toţi ucenicii Mei, cărora nu le era necunoscută această înşelătorie şi Toma a spus aceste cuvinte: „O, ce ruşine! Acest lucru îl practică aceşti slujitori ai Domnului aproape de cincizeci de ani. Cîţiva preoţi supremi s-au împotrivit acestui lucru, dar prea multe lucruri nu au rezolvat; căci acest gunoi îi aduce un benificiu templului anual de cel puţin două mii de bănuţi. Oamenii sunt însă destul de orbi şi la sfîrşit cred într-adevăr, că prin acest gunoi sunt binecuvîntate pămîntul, cîmpia şi grădina lor!“
        După aceste cuvinte spune fiica cea mai în vîrstă: „O, dragă prieten, nu aşa! Cei mai mulţi oameni nici nu mai dau crezare acestei înşelătorii; dar ce putem face? Dacă nu cumpărăm de la vînzători acest gunoi, atunci am putea avea de-a face în scurt timp cu tot iadul. Pe lîngă aceasta sunt vînzătorii acestui gunoi aşa de insistenţi şi cruzi şi barbari, că la sfîrşit cu mare drag cumperi acest lucru de la ei, doar pentru a putea scăpa de specia lor. Dacă aruncăm acel gunoi în faţa ochiilor lor în apă, atunci nici nu-i mai interesează şi ei îşi continuă liniştiţi drumul; căci ei ştiu foarte bine, că după trecerea unui an vom cumpăra din nou de la ei acest gunoi din templu.“
        Spune Petru: „Da, da, înşelătoria, minciuna şi neadevărul sunt calităţile acestor slujitori ai templului, care pe lîngă toate se mai numesc şi slujitorii lui Dumnezeu! Chipuri omeneşti au ei, dar interiorul lor este din iad! De ce, o Doamne, permiţi şi rabzi aceasta, acest lucru îl poţi ştii doar Tu şi în afară de Tine nimeni altul de pe acest pămînt!“
        Eu însă spun aceste cuvinte către toţi cei prezenţi: „Să lăsăm aceasta deoparte, este aproape prînzul! Ziua este frumoasă şi nu este chiar atît de cald; de ce să nu mergem puţin prin aceste împrejurimi şi să căutăm, dacă nu există undeva un locuşor, de unde putem vedea foarte bine aceste ţinuturi minunate. Un astfel de loc noi îl vom aranja şi acolo putem să vorbim tot felul de lucruri pe parcursul şederii noastre.“
        La aceasta spune Marcus: „Doamne, chiar aici la cîteva sute de paşi deasupra barăcii mele, şi, de fapt, deasupra grotei, lîngă care este sprijinită casa mea, se află pe proprietatea mea mică un astfel de locuşor, cum Tu îl doreşti; vîrful dealului este împodobit cu un pom vechi de castane, în jurul căruia am construit o bancă cît se poate de confortabilă. De pe această bancă este cea mai frumoasă privelişte peste întreaga regiune îndepărtată. Întreaga cetate Cezarea lui Filip şi peste marea întinsă, atît cît ochiul omenesc poate vedea. În zilele senine se poate vedea pînă spre Ghenizaret şi mai departe pînă la Chis şi chiar Sibarah-ul spun unii că l-au văzut; dar pentru aceasta sunt ochii mai prea slabi şi eu nu pot defini acel loc, - dar pînă spre Ghenizaret şi alte locuri pot vedea totul cu uşurinţă şi din belşug.“
        Spun Eu: „Deci aşa, atunci noi vom alege acest punct pentru a petrece timpul cît se poate de folositor. Condu-ne pînă acolo!“
        Marcus, omul din baracă, ne conduce pe un drum îngust dar nu chiar încomod la acel locuşor, care într-adevăr nu lăsa nimic de dorit; se putea vedea spre Cezarea lui Filip şi tot aşa se putea vedea Marea Galileii şi o grămadă de alte sate.

181. Marcus şi vînătorii farisei de-a zece-a parte.

        Dar în acelaşi timp am observat noi cum mulţi farisei din cetatea Cezarea lui Filip veneau cu hărnicie spre baraca săracă a lui Marcus. Spune Matei, tînărul vameş din Sibarah, care deja o dată la Capernaum, cînd un bolnav a fost vindecat, care a fost adus la Mine printr-o gaură din acoperiş şi prin tavanul casei din cauza populaţiei, a vorbit cu fariseii răutăcioşi: „Aceste vipere, au fost probabil înştiinţate de şederea Ta aici! Dar prin cine? Probabil că doar fiii lui Marcus ne-au divulgat prezenţa, atunci cînd aceştia au fost în cetate!“
        Spune bătrînul Marcus: „Acest lucru poate fi posibil; căci pe cît de cuminţi pot fi fiii mei, au totuşi o trăsătură rea, care constă în faptul că le place foarte mult să vorbească şi prin aceasta de multe ori au pricinuit destul de multe discuţii. Eu voi merge de îndată şi îi voi întreba.“
        Spun Eu: „Rămîi tu din această cauză aici! Căci nici fiii şi nici vreun alt om din aceste împrejurimi nu M-a trădat, ci ei au venit doar din cauza peştilor aici, la tine; ei doresc un dar, de aproximativ o sută de peşti, pe care ei i-au văzut în oraş, dar nu au cumpărat nici unul. Tu ştii mult prea bine, că ei pot lua de peste tot a zece-a parte, de ori unde este posibil; şi prin urmare o aşa mare captură de peşte este un lucru măreţ şi ei sunt de părerea că au dreptul, să ceară din aceasta a zece-a parte. Du-te de aceea şi dă-le o sută de peşti şi ei te vor lăuda şi vor lua acei peşti şi după aceasta vor pleca de îndată în linişte înapoi în oraş!“
        Spune Marcus: „Dar cum vor putea ei transporta o sută de peşti?“
        Spun Eu: „Din această pricină tu nu trebuie să-ţi faci griji, la acest lucru se vor gîndi ei. Uită-te atent, deoarece au venit deja mult mai aproape şi tu vei putea vedea cu uşurinţă în mijlocul lor un animal de povoară; spatele acestuia este deja pregătit cu tot ce este necesar pentru transportul înapoi al acestor peşti.“
        Marcus se uită mai atent la caravana mică, care se apropie de casa sa şi observă cu uşurinţă, ceea ce Eu i-am arătat şi spune aceste cuvinte: „Doamne, aşa este, cum Tu ai spus mai înainte! Dar acum mă duc eu jos şi le voi pregăti cei o sută de peşti într-o vană, ca aceştia să fie gata atunci cînd ei vor ajunge, iar acest fapt îi  va pune puţin pe gînduri!“
        Spun Eu: Du-te şi fă aceasta! Dar cînd ei te vor întreba, cum ai putut să ştii acest lucru, atunci gîndeşte-te la un răspuns înţelept; dar cu o minciună tu nu ai voie să-i convingi!“
        Marcus merge, scoate de îndată cei o sută de peşti din lăzile special făcute pentru păstrarea acestora şi îi pune în vana cea mare. Cînd el a fost gata cu acest lucru, au venit deja cei mulţi farisei tineri şi l-au întrebat de pescarul Marcus. Marcus s-a anunţat de îndată şi a spus, deoarece se afla încă lîngă vana de peşti: „Aici sunt eu şi aici în această vană se află aceea, din pricina căruia aţi bătut acest drum pînă aici! Este aşa zisa a zece-a parte de peşte măsurată pentru voi, care este alcătuită din o sută de bucăţi dintre cei mai minunaţi peşti, care au fost vreodată pescuiţi din marea noastră!“
        Feriseii sunt cît se poate de uimiţi la aceste vorbe şi unul dintre ei spune: „Bătrînule, eşti tu un profet, că poţi ştii dinainte, din ce cauză am venit noi din oraş?“
        Spune Marcus: „Pentru acest lucru nu trebuie să fii un profet, ci este nevoie doar de cinci simţuri bune şi puţină minte, pentru a ştii cu exactitate, de ce aţi venit voi pînă aici! Uitaţi, luaţi peştii şi plecaţi în pace de aici! Eu mai am multă treabă şi prînzul nu este departe; noi am lucrat mult astăzi şi trebuie să mergem ca să ne pregătim o masă bună de prînz!“
        Spune unul dintre farisei: „Pe lîngă cele o sută de bucăţi de peşte mai adaugă încă treizeci ca pedeapsă; căci nu a frost frumos din partea ta, că chiar pe noi, ca fiind nişte slujitori ai lui Dumnezeu, care tot timpul îl implorăm pe Domnul, Atotputernicul spre binele tău, nu ne-ai trimis primii peşti prinşi prin copiii tăi în oraş!“
        Spune Marcus: „Aici, nu sunt treizeci, ci patruzeci de bucăţi mai mult! Şi acum vă rog eu ca voi să fiţi mulţumiţi şi - ca voi să mă părăsiţi mai repede!“
         Spun fariseii: „Noi avem dreptul de la Dumnezeu, să venim cînd dorim şi să mergem cînd dorim noi! Pune peştii în lăzile pe care noi le-am adus şi atunci vom pleca liniştiţi mai departe!“
        Marcus porunceşte de îndată copiilor săi, să respecte voinţa fariseiilor şi aceştia pun imediat mîna la treabă şi umple lăzile fariseiilor cu cei o sută şi patruzeci de peşti.
        Cînd treaba a fost terminată, a spus Marcus aceste cuvinte: „Acum totul este rezolvat, ceea ce voi aţi cerut. Sunteţi mulţumiţi?“
        Spune un fariseu, care părea mai încăpăţînat: „Nu şi de o sută de ori nu! Căci tu vorbeşti cu noi ca şi cu oamenii lumii care îţi sunt ţie supărători şi uiţi pe lîngă aceasta, că noi suntem slujitorii Dumnezeului Atotputernic şi cei care te putem nimici doar cu o singură suflare pe veci! Comportarea ta încăpăţînată nu va fi pedepsită cu o sută şi patruzeci de peşti ci cu luarea întregii tale proprietăţi!“
        Aici începe să fie totul mult prea colorat pentru Marcus. El fuge în căsuţă şi iese de îndată cu o rolă de pergament înapoi la farisei, pe care scria cu litere mari, că era un roman şi că putea să se folosească de toate drepturile libere ale romanilor, dacă el dorea acest lucru.
        Întreabă încăpăţînatul fariseu, puţin uimit: „Deci, de cît timp eşti un păgîn? Căci după cunoştinţele noastre tu ai fost cu puţin timp în urmă un evreu!“
        Spune Marcus: „Marcus nu a fost niciodată un evreu, ci un roman înnăscut, care a slujit Marsului aproape treizeci de ani cu sabia, coiful şi scutul. Dar acest Marcus a fost de probă trei ani de zile un evreau netăiat împrejur; dar pentru că el a văzut, făcînd abstracţia de învăţătura sfînt dumnezeiască a evreilor şi s-a convins repede, cum preoţii acestei învăţături suprem dumnezeieşti sunt oameni fără onoare, cum calcă în secret în picioare pe Dumnezeul şi învăţătura lor şi cum la orice ocazie îi mint pe oameni după bunul lor plac şi care îi slujesc lui Dumnezeu în faţa lumii oarbe, dar care îşi ţin inimile îngropate în cel mai adînc iad şi din această pricină fac ei avere din sîngele nevinovat al copiilor samarinieni în cel mai neconştiincios fel, iar pe acest motiv eu am devenit un adevărat roman şi aşa voi muri eu! Luaţi acum ceea ce aţi jefuit şi plecaţi de aici! Eu vi-l dau doar din pricina faptului că am fost trei ani un evreau netăiat împrejur!“
        Spun fariseii: „Dar Marcus, cum este posibil, că deodată ai devenit tu un om atît de înţelept? Noi te cunoaştem de mult ca fiind un om redus mintal! În faţa noastră arareori ai ştiut, dacă eşti un bărbat sau o femeie; cum ai fost tu înzestrat aşa dintr-o dată cu o astfel de cunoaştere?“
        Spune Marcus: „Aceasta a fost o mască înşelătoare romană, ca să pot să mă uit în linişte la toate lucrurile rele şi odioase pe care voi le comiteţi! Eu însă sunt convins, că îi înţeleg pe Moise şi pe toţi proorocii mai bine decît voi, - cu toate că sunt într-adevăr un roman, dar în inimă eu am devenit deja de multă vreme un adevărat evreu!“
        Spun fariseii: „Fără tăiere împrejur nu poate să fie nimeni un adevărat evreau şi nici nu se poate apropia de Dumnezeu!“
        Spune Marcus: „Felul vostru de a vă apropia de Dumnezeu, nu l-am urmărit niciodată, ci doar învăţătura din inimă a profetului Iesaia şi acest lucru mie îmi ajunge. Dar dacă eu voi fi din această pricină blestemat de Dumnezeu, pentru că nu m-am lăsat tăiat împrejur, atunci nu va fi aceasta în veci treaba voastră. Eu însă mă gîndesc aşa: Dumnezeu este mai înţelept decît toţi oamenii şi El este nemărginit de înţelept şi mai bun şi mai drept decît voi şi se uită numai la o inimă tăiată şi pură şi nu la tăierea pielii, care poate avea doar o cauză lumească, dar care în sensul spiritual este de fapt şi la urma urmei doar o prostie. Dar eu ca fiind un evreau în inimă vă dau totuşi cea de-a zece-a parte; dar eu vi-o dau fără restrîngeri şi voi nu aveţi nici cel mai mic drept, să cereţi aceasta de la mine, deoarece sunt un roman. Dar acum plecaţi, căci altfel eu vă voi lua peştii şi voi veţi pleca cu mîinile goale acasă!  M-aţi înţeles voi destul de bine?“
        La acest discurs energic a lui Marcus al nostru nu mai spun fariseii nici un cuvînt şi aceştia pleacă acasă cu peştii.

182. Prezicerea Domnului despre moartea şi învierea Sa.

        Marcus ordonă însă repede o masă de amiază, merge la locul amintit mai sus şi ne povesteşte amănunţit, cum au decurs lucrurile cu fariseii.
        Eu îl laud din această pricină şi spun: „Marcus, Eu îţi spun, acestui popor i-a fost dat de la bun început şi marea făgăduinţă, care i-a fost dată, a ajuns la îndeplinirea deplină. Dar pentru că acest popor este cu inima atît de împietrită şi nu vrea să recunoască timpurile măreţe ale cercetării lor, ci îşi caută vindecare în gunoaiele lumii, care se vor evapora ca o imagine din vis, se va lăsa, ca să umple măsura grozăviilor lor, ca să-L omoare pe Dumnezeul şi Domnul lor!
        După aceasta li se va lua toată milostivirea şi toată lumina şi tot dreptul vi se va da vouă, păgînilor; căci voi aveţi o voinţă bună şi aţi recunoscut ca fiind nişte orbi ceea, ce au aruncat evreii văzători.
        De aceea vine lumina acum la voi de sus şi înfăptuieşte ca voi să deveniţi văzători în inimile voastre; dar copiii luminii vor fi alungaţi în întunericul deplin şi cel mai nemărginit. Între popoare străine să caute fărîmituri de pîine şi numele de ‘popor’ li se va lua şi de acum înainte ei nu vor mai fi un popor!“
        Spune Marcus: „Deci s-ar putea ajunge şi la faptul, că în furia lor mare ar putea să te prindă şi să te omoare după trup, aşa cum au făcut ei aproape cu toţi proorocii lor?“
        Spun Eu: „O, da, acest lucru ei îmi vor face Mie! Dar atunci va avea socoteala lor un capăt!“
        Spune Marcus: „Da, da, cum am spus eu deja ieri noapte: aceste vipere sunt capabile de toate crimele posibile! De aceea, păzeşte-te cît se poate de mult de aşa zisa cetate a lui Dumnezeu, căci ea te va omorî, iar în caz contrar Tu va trebui să foloseşti toată grija şi puterea Ta dumnezeiască; deoarece eu îi cunosc pe slujitorii templului pe de rost! Cine va îndrăzni, să atingă învăţătura lor, care deja de multă vreme este una spiritului rău, acela va avea de trecut o luptă cu iadul întreg. Prietenia lor este blestem şi blestemul lor este moartea. Pentru ei viaţa unui om este la fel ca cea a unei muşte, căci nici un om nu ţine cont de aceasta.“
        Spun ucenicii: „După cum îl cunoaştem noi pe Domnul şi Învăţătorul nostru, se va prăpădi răutate lor în faţa înţelepciunii Sale; căci El, care poate să-i poruncească morţii, El, care poate învia morţii, va fi foarte greu de omorît!“
        Spun Eu: „Da, pe El în veci nu-L va putea omorî cineva şi totuşi El va fi omorît spre mărturia împotriva lor, ca să se umple cu totul măsura lor Dacă ei au pus mîna pe Dumnezeul cel sfînt, atunci ei vor pune mîna şi pe Mine şi prin aceasta ei vor deveni creatorii propriei lor judecăţi! Dar dacă cineva doreşte aceasta de la sine, aceluia nu i se întîmplă o nedreptate, dacă va fi alungat! Dar dacă ei au făcut aceasta cu cei mulţi mesageri, ce a fost de fapt o grozăvie de nedescris, atunci nu-L vor scuti nici pe Acela, care a trimis mesagerii de la Sine.
        Dar împrejurare cea mai fatală va fi atunci, cînd cel omorît după nici trei zile va învia din mormînt ca un Stăpîn măreţ peste moarte şi a duşmanilor Săi şi spre alinarea veşnică a prietenilor şi a fraţilor Săi, va fi puternic şi plin de strălucirea vieţii! Atunci ei vor discuta plini de teamă şi disperare, cum îl vor putea ei omorî din nou pe Cel înviat; dar ei nu vor mai ajunge la nici un sfat şi urmarea va fi în sfîrşit căderea lor.
        Aşa se va întîmpla şi prezicerea Mea îşi va găsi în aceasta adevărul deplin.
        Voi veţi fi într-adevăr trişti şi veţi simţi o spaimă mare din pricina Mea; dar tristeţea voastră, frica şi teama se vor preschimba în mare bucurie, cînd îl veţi vedea pe cel omorît, cu toată puterea Stăpîn peste toată viaţa şi moartea şi îl veţi vedea în faţa voastră, aşa cum îl vedeţi acum!“
        Spune Marcus: „Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu este într-adevăr prea greu, să te laşi omorît doar din pricina aparenţelor. Sub astfel de împrejurări poţi Tu să călătoreşti în linişte spre Ierusalim dacă vrei; căci ţie nu ţi se poate întîmpla nimic! Dacă Tu eşti un Stăpîn peste viaţă şi peste moarte, cine te poate omorî atunci? Şi dacă te omoară, sau dacă are impresia, că te-a omorît şi Tu începi o luptă mai vie împotriva duşmanilor Tăi, după ce te-au omorît, atunci eu nu prea aş vrea să mă aflu în pielea duşmanilor Tăi; pe aceştia îi va devora focul fricii şi a spaimei. Şi toate sfătuirile, gîndurile şi ţelurile lor se vor distruge în acea clipă şi în vecii vecilor! Căci de abia prin aceasta vor apărea la lumina zilei toate faptele lor odioase în faţa ochilor lumii şi existenţa lor efectivă a ajuns la capătul dorit de lumea mai bună. O, Domnul şi Învăţătorul meu! Fă aceasta cît se poate de repede şi cît mai sigur! Eu sunt deja foarte bătrîn şi nu voi mai necăji multă vreme acest pămînt cu picioarele mele, precum l-am necăjit pînă acum; dar acest lucru aş vrea şi eu să-l trăiesc şi moartea mea va fi atunci una uşoară!“
        Spun Eu: „Acest lucru nu este chiar cert, că aşa va trebui să se întîmple; dar mai degrabă da decît nu! - Dar acum timpul a trecut deja de mult peste amiază şi este aproape mijlocul zilei şi trupurile noastre doresc şi ele o mică întărire; de aceea să mergem jos şi să mîncăm ceva ca trupurile noastre să prindă putere!“
        Spune Marcus: „Da, tu ai iarăşi dreptate; masa de prînz cu siguranţă că este pregătită, si de aceea să ne coborîm jos! După mîncare putem, o Doamne, dacă îţi este pe plac, să ne întoarcem înapoi în acest locuşor.“
        Spun Eu: „În timpul de după amiază vom face noi altceva. Pentru mîine va fi bun acest loc. Dar acum să mergem!“

183. Vizita lui Cireniu este anunţată.

        Cînd după cîteva clipe am ajuns jos, a fost pregătită şi masa de prînz şi noi ne-am aşezat la masa cea mare în aerul liber, care se afla la umbra deasă a unui castan vechi. Peşti plăcut gătiţi, pîine, vin şi smochine bune şi proaspete au fost aşezate pe masă din belşug, aşa că noi, care am fost treizeci la număr, ne puteam sătura foarte bine. În cele mai bune împrejurări am mîncat şi Marcus, vorbăreţul, bătrînul şi bunul războinic, ne-a povestit unele lucruri din întîmplările sale şi acest lucru l-a făcut cu o voce înnăscută pentru aceasta. Ucenicii Mei însă au avut ocazia, să vadă lumea cît se poate de descoperită în faţa ochilor şi puteau să culeagă lucruri bune din acestea, spre binele omenirii, deoarece li se va da conducerea lumii lor.
        După o masă de două ore, a venit din oraş un mesager la Marcus şi i-a adus mesajul, că bătrînul guvernator Cireniu a ajuns la mijlocul zilei în cetatea Cezarea lui Filip; prin urmare, ar trebui să meargă el, ca fiind un bătrîn şi nevoiaş războinic, binecunoscut de Cireniu, pentru a-i spune nevoile sale şi guvernatorul îl va ajuta după posibilităţile sale.
         Spune Marcus către mesager: „Spune tu bătrînului meu camarad de război, că eu mă voi pune la picioarele sale şi de multe ori eu îi voi mulţumi pentru amintirea sa din cauza stării mele sărăcăcioase! Dar de data aceasta eu nu mă voi folisi de mila sa şi nu voi merge în oraş pentru aceasta, pentru că am oaspeţi, al căror superior, Domn şi Învăţător mi-a promis, că rămîne la mine zece zile întregi şi eu aş considera un mare păcat, să-L las singur măcar o singură clipă. Dar dacă vechiului camarad de război nu îi este prea mult sub demnitatea sa regală, să vină la mine într-o plimbare, atunci  i se va oferi totul, pentru a-l primi cît mai demn posibil!“
        Spune mesagerul: „Foarte bine, eu îi voi spune cuvînt cu cuvînt totul cum mi-ai spus!“ - Cu aceasta şi-a luat rămas bun mesagerul, s-a urcat pe animalul său de povoră şi s-a îndepărtat în mare grabă.
        Cînd mesagerul nu s-a mai văzut deloc, a spus Marcus: „Eu nu cred, că înaltul guvernator îmi va răspunde la aceste cuvinte ale mele!“
        Spun Eu: „Fă-ţi din altă pricină griji! Eu îţi spun: Cum va auzi el, că aparent Eu sunt Acela, care mă aflu aici, nu va dura nici zece clipe, să se decidă, să vină aici şi atunci de abia tu vei avea ocazia, să-ţi faci o anumită imagine despre minunăţiile lui Dumnezeu! Căci, fii sigur, că Cireniu Mă cunoaşte deja de o viaţă întreagă!“
        Spune Marcus: „Aşa cu siguranţă că stau lucrurile; dar el este un bărbat prea sus pus pe această lume şi trebuie din această pricină să ocolească unele lucruri din cauza omenirii proaste, ce cu siguranţă că el ar face-o şi din această pricină mă îndoiesc eu destul de tare, că îmi va arăta onoarea înaltă, prin vizita persoanei sale.“
        Spun Eu: „Înainte ca tu să urci şi să cobori de trei ori de la locul binecunoscut, va ajunge el aici; mesagerul de abia că îi va aduce mesajul şi Cireniu, care nu a mîncat încă, va lăsa tot aşa cum este şi va veni în grabă cu compania sa aici, pentru a Mă vedea şi pentru ca el să schimbe o vorbă cu Mine.
        Spune acest lucru femeii şi fiicelor tale, ca ele să mai pregătească mîncare pentru el şi pentru oamenii săi; căci din pricina că el nu a mîncat în oraş împreună cu oamenii săi, îi va pica bine mîncarea aici!“
        Marcus îşi cheamă de îndată femeia şi pe cele şase fiice ale sale din colibă şi le spune, ca ele să îi pregătească guvernatorului Cireniu şi oamenilor săi o masă, fiind la număr aproximativ treizeci de persoane!
        Femeia se uită la Marcus mirată şi nu ştie, dacă acest lucru este vorbit serios sau dacă este într-adevăr o glumă. Dar Marcus o trimite din această pricină de îndată în bucătărie şi femeia se apucă de treaba ordonată.
        Dar în aceiaşi vreme le ordonă Marcus fiilor săi, ca aceştia să se uite peste deal şi dacă ei ar vedea cumva o coloană strălucitoare din oraş, atunci trebuie să vină de îndată ca să-i de-a de ştire. Cei doi fii au mers repede peste deal şi pînă la cotitură, de unde se putea vedea destul de bine pînă spre Cezarea lui Filip şi imediat au văzut ei o coloană strălucitoare, care îşi ghida picioarele de la capătul drumului larg spre cărarea îngustă, care ducea lejer într-un sfert de oră pînă la coliba lui Marcus.
        Cînd cei doi fii au văzut aceasta, au fugit repede înapoi şi au povestit, ceea ce au văzut.
        Atunci M-a întrebat Marcus, spunînd aşa: „Domnul şi Învăţătorul meu, atunci noi trebuie să-l întîmpinăm cu toate onorurile adevărat romane!?“
        Spun Eu: „Da de unde! Căci cine vrea să se vindece, acela vine, chiar dacă nu îl întîmpinăm pe drum! Cireniu, însă, este un spirit puternic şi nu necesită faptul, ca noi să-l întîmpinăm pe drum; doar acolo unde unul slab de suflet şi de trup bate drumul spre noi, pe acela trebuie să-l întîmpinăm, ca nu cumva să se obosească la jumătatea drumului, să rămînă acolo şi să se strice!“

184. Marcus îl primeşte şi îl salută pe Cireniu.

         Cînd noi de abia am terminat de vorbit aceste cuvinte, am auzit deja de la curba drumului o grămadă de voci omeneşti. A fost Cireniu cu toată compania sa; şi cel din Nazaret înviat, din cripta nouă a lui Iair, băiatul Josoe, îmbrăcat în haine frumoase romane, călărind alături Cireniu pe un minunat căluţ.
        Cînd Cireniu a ajuns la locul larg din faţa colibei, i-a întrebat pe cei doi fii, dacă aceasta era locuinţa bătrînului războinic Marcus.
        Şi fii au răspuns, aplecîndu-se adînc: „Da, măreţ stăpîn şi domnitor!“
        La această ocazie apare şi Marcus în aplecăciunea tradiţional romană în faţa lui Cireniu şi vorbeşte aşa: „Înalt domnitor şi stăpîn, nimic din această lume nu m-ar fi putut reţine, să înfăptuiesc de îndată chemarea ta! Dar eu găzduiesc un oaspete, împreună cu mai mulţi ucenici şi însoţitori ai săi, care trebuie să fie fără vreo eroare un Dumnezeu, pentru că înfăptuieşte lucruri doar din voinţa Sa, pe care unul muritor nu le-a săvîrşit vreodată. Şi iată, pe acest oaspete din ceruri mi-a fost imposibil să-L părăsesc, deoarece El mi-a pricinuit atîtea bucurii şi coliba mea nu mai este una săracă, ci una cît se poate de bogată; căci eu posed cincizeci de damigene pline cu cel mai bun vin şi lăzile mele mari de peşte sunt ticsite cu cel mai bun şi nobil peşte! Tot aşa este plină cămara mea cu cele mai delicioase mîncăruri şi sare şi lemne am eu suficiente pînă la sfîrşitul vieţii mele! Eu ca om bătrîn ce aş mai putea să caut sau să cer? Dar nu numai eu sunt aranjat, ci şi cei opt copii ai mei; căci eu am cîştigat astăzi aproape patru sute de bănuţi, ce pentru mine înseamnă deja foarte mulţi bani şi cu siguranţă eu voi mai cîştiga cîteva sute de bănuţi tot din acea sursă, cum astăzi i-am cîştigat pe cei patru sute într-un fel cît se poate de cinstit.“
        Spune Cireniu: „Totul este foarte bine şi mă bucur cu siguranţă mai mult decît tine, că eu te întîlnesc aşa de fericit, mai ales că eşti un vechi camarad de luptă; dar acum condu-mă la oaspetele tău! Din cauza Lui am venit eu din oraş; căci după spusele mesagerului, bănuiesc eu, că oaspetele tău minunat este Iisus cel dumnezeiesc din Nazaret, căruia în veci nu-i voi putea mulţumi destul pentru nenumăratele binefaceri, pe care El mi le-a pricinuit atît spiritual, cît şi trupeşte. Din această pricină du-mă de îndată la El!“
        Cireniu nu M-a observat imediat, deoarece Eu încă stăteam la masă cu ucenicii Mei, sub un pom des de castane, a cărui crăci în unele părţi atîrnau pînă la pămînt. Marcus l-a condus pe Cireniu împreună cu băiatul Josoe la Mine, sub pomul de castane.
        Atunci cînd Cireniu  m-a văzut, i-au apărut în ochi lacrimi de bucurie, din pricina revederii Mele şi el a vorbit aşa: „Da, da,Tu eşti, aşa cum m-am gîndit! Oh, cît de nemărginit de fericit şi de împăcat sunt eu, că mi s-a dat din nou mila de nedescris a cerurilor, să te văd pe Tine, care eşti totul pentru mine, după nenumărate zile, să vorbesc cu Tine şi prin respiraţia gurii Tale să mă binecuvîntezi şi să mă trezeşti pe veci! O Doamne, Tu iubit Iisus, Tu, veşnicul Domn al întregii lumi şi al tuturor cerurilor! Ce datorii mari am eu în faţa Ta, în primul rînd pentru fiecare minut de viaţă şi, în al doilea rînd, pentru binefacerea enormă, care Tu ai pricinuit-o pentru mine în Kis prin înţelepciunea Ta nemărginită, deoarece eu am putut ajunge la impozitele furate! O Doamne, de cîte ori mă gîndesc eu în fiecare zi, din ce situaţie groaznic de jenantă, m-ai salvat Tu pe mine, prin înţelepciunea Ta, atunci în Kis! Şi cînd mă gîndesc în sine la aceasta, atunci îmi apar lacrimi de mulţumire în ochi şi trebuie atunci să te ador cu lacrimi în ochi!“
        Spun Eu: „Prieten şi frate, vino şi aşează-te în dreapta Mea şi compania ta să se aşeze la cealaltă masă, care se află sub pomul de smochine! Imediat se va servi masa de amiază, pe care Eu am comandat-o deja dinainte pentru tine şi compania ta; căci Eu ştiu, că voi nu prea v-aţi întărit pentru ziua de astăzi. - Dar ce face Josoe al Meu şi cum se înţelege cu îngerul, care îl vizitează în această vreme?“

185. Metodele de învăţare ale îngerului.

        Aici se apropie de Mine băiatul Josoe, care acum arăta mai puternic şi spune aşa: „Doamne şi viaţa tuturor vieţilor, eu sunt acum sănătos pe deplin şi mie încă îmi mai cad la fel de bine mîncarea şi băutura; dar cu îngerul, care din Sihar mă vizitează tot la trei zile pentru cîteva clipe, nu sunt eu chiar aşa de mulţumit, pentru că la tot ce am eu de spus, trebuie ca el să aibă o obiecţie! Mie îmi place să învăţ totul, ce este bine, adevărat şi folositor; dar dacă cineva îmi spune astăzi: ‘o pară şi mai încă o pară, sunt două pere!’ şi la următoarea ocazie nu recunoaşte ca fiind valabil aceasta, atunci cînd eu vreau să-l înving cu cuvintele sale, data viitoare vrea să mă convingă, că o pară şi mai încă o pară fac trei, patru, cinci, da la sfîrşit chiar un număr infinit de pere şi de fapt fac unul cu unul nu doi, ci orice număr spiritual, - atunci devin tot timpul nervos şi mă contrazic aproape tot timpul cu învăţătorul şi educatorul meu spiritual! Căci la el nu mai este valabil la următoarea vizită adevărul stabil, pe care el mi l-a explicat la precedenta vizită a sa. Pe scurt, el vine cîteodată cu lucruri, pe care nu pot să le accept! De aceea vreau să te rog, o Domnule, peste toate cerurile şi pămînturile, să-i spui  îvăţătorului spiritual din Sihar, ca el să vorbească mai concret cu mine - sau, pe viitor, să mă scutească de vizitele sale!“
        Spun Eu: „Ah, dragul Meu Josoe, suportă-l numai! El te conduce spre înţelepciunea cea dreaptă a cerurilor; căci socotelile spiritelor arată cu totul altfel pe această lume! Dacă Eu aş vrea să vorbesc în felul cum se vorbeşte în ceruri, atunci tu nu ai înţelege nimic; dar Eu vorbesc, ca fiind Eu Însumi om din carne şi oase, doar omeneşte după felul acestui pămînt cu oamenii despre lucrurile spiritului şi iată, oamenii se supără pe Mine, pentru că ei nu Mă înţeleg - şi mulţi nici nu vor să Mă înţeleagă! Învăţătorul tău spiritual, care vine la tine din cînd în cînd, te învaţă ceea ce este drept; dar învăţătura sa tu o vei înţelege mai limpede pe acest pămînt, atunci cînt tu vei fi mai bătrîn; dar tu o vei înţelege complet doar dincolo, unde nu vor mai tulbura carnea şi sîngele sufletul tău curat: - M-ai înţeles?“
        Spune Josoe: „O da, Domnul nemărginirii, pe Tine te pot înţelege mai uşor decît pe învăţătorul meu spiritual! Dar atunci cînd el îmi spune că, în fond şi la urma urmei, este tot una furia şi dragostea, atunci se întoarce la mine tot ce este sus jos şi ceea ce este jos se întoarce sus; tot aşa cînd el îmi spune, că, de fapt, cerul şi iadul este tot unul şi acelaşi lucru! Acest lucru să-l înţeleagă acela care poate; pentru înţelegerea mea aceste lucruri sunt mari contraziceri!“
        Spun Eu: „şi aici are din nou dreptate îngerul şi aşa şi este! Eu îţi voi da din această pricină un mic exemplu şi cu siguranţă atunci pentru tine acest lucru va fi puţin mai limpede. Şi aşa ascultă-Mă!
        Uită-te la soare! Cînd pe timp de iarnă străluceşte acesta blînd şi plăcut, cît de mult te bucură raza lui de lumină; dar cînd în deşerturile din Africa începe să topească chiar şi nisipul cu raza sa fierbinte şi tu ar trebui să mergi sub un astfel de soare, atunci cu siguranţă că acea rază ar deveni pentru tine un iad adevărat! - Înţelegi tu acest lucru?“
        Spune Josose: „O Da!“
        Vorbesc Eu mai departe: „Bine, ascultă mai departe! Noaptea este o prietenă şi o binefăcătoare foarte bine primită de omenirea obosită după o zi fierbine; dar s-o lăsăm pe acea binefăcătoare să stea în loc doar treizeci de zile şi toţi oamenii ar începe să o înjure şi s-o blesteme! Căci, dacă noaptea ar dura atît, ar schimba şi pămîntul într-un sloi de gheaţă, aşa că, la sfîrşit, nu ar mai putea supravieţui nici o viaţă organică! Iată, aşa ar deveni cea mai bună binefăcătoare a omenirii un adevărat iad!
        Dacă tu te plimbi într-o zi caldă şi setea începe să te chinuie şi tu ajungi în sfîrşit la un izvor limpede şi curat, cît de mult te întăreşte băutul în voie din acel izvor minunat! Dar mai în jos la vale se strînge acea apă într-un bazin adînc şi devine un lac. Dacă tu pici acolo înăuntru, cu siguranţă că îţi vei găsi acolo moartea fără nicio scăpare! Aici iată din nou; tot aceeaşi apă care te-a răcorit aşa de bine pe drumul de munte, te va omorî în lacul adînc şi va deveni pentru tine un iad temporar!
        Tot aşa bei un mic pahar de vin bun; dar bea o damigeană întreagă şi acel vin te va omorî şi prin urmare va deveni pentru tine un iad!
        Tu mergi cu drag pe un munte înalt şi priveliştea îndepărtată îţi îmbucură inima. Dar lasă ca un munte să cadă pe tine şi acesta te va omorî şi ar deveni pentru tine din nou un iad!
        Vîntul, care adie în unele zile călduroase peste fruntea ta, cît de multe te răcoreşte! Dar să-l lăsăm să devină o furtună, care începe să scoată pomii cu tot cu rădăcini, te va mai răcori, oare, tot aşa ca mai înainte? Cu siguranţă nu! Căci atunci tu o vei lua la fugă şi vei căuta un loc, unde nu poate ajunge acea furtună. Şi aşa tot acelaşi vînt, care te-a răcorit mai devreme, devine în puterea sa deplină un adevărat iad pentru tine!
        De aceea îi este dat fiecărui om în toate lucrurile o măsură, după puterea, fiinţa şi construcţia sa. Dacă el rămîne aşa, atunci se mişcă el în ordinea cea dreaptă, în care a fost aşezat de Dumnezeu şi totul ce îl înconjoară este pentru el ‘cer’; dar, dacă el întrece această ordine şi aşează o lume întreagă pe umerii săi slabi, atunci aceasta îl va măcina şi va deveni pentru el un ‘iad’!
        Şi aşa este o măsură dreaptă perntru fiecare om aşa cum este pentru spirite ‘cerul’; dar întrecerea acestei măsuri este pentru oameni cît şi pentru spirite ‘iadul’ adevărat! - Înţelegi tu aceasta acum?“
        Spune Josoe: „Da, acum înţeleg eu aceasta şi din această pricină sunt foarte bucuros! - De ce însă nu mă învaţă învăţătorul meu spiritual aşa cum mi-ai explicat Tu aceasta mie acum?!“
        Spun Eu: „şi aceasta are un motiv înţelept! Dacă învăţătorul tău spiritual ţi-ar spune totul atît de limpede, atunci tu nu ai ajunge să gîndeşti independent şi să decizi tot aşa; aşa însă te obligă să gîndeşti şi să decizi tu însuţi şi iată, acesta este deja felul cel drept de a învăţa! Cînd va fi nevoie şi tu ai ajuns la stagiul corespunzător, atunci îţi va adăuga învăţătorul tău spiritual la fiecare învăţătură imagini cît se poate de luminate; dar, înainte de toate, trebuie ca tu să devii muncitor în spirit, căci altfel îţi va fi imposibil să înţelegi alte înţelepciuni mai profunde din ceruri! - Înţelegi tu acum într-adevăr totul?“
        Vorbeşte Josoe: „Da, Doamne, acum înţeleg eu întru totul pe ce picior stau eu, cu învăţătorul meu spiritual din Sihar; şi acum mă apucă o dragoste imensă pentru el!“
        Spun Eu: „şi această dragostea îţi va da toate exemplele! - Dar acum vine ceva pentru trup; femeia şi fiicele lui Marcus vin deja cu o cantitate mare de mîncare şi băutură! Mîncaţi cît puteţi şi întăriţi-vă, aşa ca voi să nu mai simţiţi setea sau foamea; căci în apropierea Mea nu va fi nimeni înfometat sau însetat, ci el va fi săturat pe deplin, trupeşte şi spiritual!“
        Cireniu şi băiatul Josoe sunt destul de înfometaţi şi de însetaţi şi din această pricină mînîncă ei cu mare poftă; nici compania lui Cireniu nu se lasă rugată mult timp, ci urmează cu hărnicie exemplul lui Cireniu.

186. Cadoul lui Cireniu pentru Marcus.

        Cînd mîncarea a fost terminată, îi cheamă Cireniu pe Marcus şi pe femeia acestuia, îi mulţumeşte celui dintîi pentru hrana cea gustoasă şi pentru prietenia neschimbată, pe femeie însă o laudă pentru arta ei extraordinară de gătit; căci mîncăruri aşa de bine pregătite nu a mîncat el niciodată, dar mai ales peştii, a căror gust nemaipomenit întrecea totul.
        După această împărţire de laudă însă vorbeşte Cireniu spre Marcus: „Tu, vechiul meu camarad de război, du-te la acel animal de povară! Pe spatele acestuia vei găsi ceva pentru tine cît şi pentru întreaga ta familie. Tu ai avut destule lipsuri şi a trebuit să te lupţi cu tot felul de neajunsuri; această stare de neinvidiat a ta, se va redresa dintr-o dată! Tu vei găsi în ambii saci atîta aur şi argint, că îţi vei putea construi cu uşurinţă o altă casă pe lîngă care tu vei putea cumpăra mai mult pămînt, din care tu şi întreaga ta familie veţi putea trăi fără vreo grijă! Ce va fi peste aceasta cheltuială, vei păstra pentru zile mai grele; căci atîta timp cît noi trăim pe pămînt după voia Domnului, nu au voie să ne lipsească mijloacele,pentru a putea trăi!
        Atîta vreme cît noi nu suntem nişte zei, trebuie să lucrăm şi cu sudoarea pe faţă trebuie să ne cîştigăm pîinea, - unul într-un fel, altul în celălalt fel; dar fiecare are destule de făcut şi nu are voie să pună mîinile în poală. Dar cine a lucrat ca tine, acela poate s-o ducă totuşi puţin mai bine în zilele sale de bătrîneţe. Du-te de aceea şi primeşte acel dar, iar Domnul să ţi-l binecuvînteze!“
        Printre lacrimi i-a mulţumit Marcus lui Cireniu - şi pe lîngă Cireniu mai ales Mie; căci el spunea aşa: cu toate că acest dar a venit din partea lui Cireniu, era mai mult decît convins, că Eu eram de fapt motivul; de aceea mi-a mulţumit mai ales Mie!
        Eu însă am spus: „Ia ceea ce ţi se dă şi foloseşte-te de aceasta; dar să nu le dai vreo valoare! Căci cît de valoros este un dar lumesc, atît de nevaloroasă este o viaţă lumească de om! Astăzi tu încă eşti stăpînul comorilor tale şi mîine deja se cere de la tine sufletul! Ce poţi da tu atunci, pentru a-ţi salva sufletul de la moartea cea veşnică?
        De aceea să caute fiecare împărăţia lui Dumnezeu înainte de toate şi toate celelalte i se vor adăuga lui după necesitate!
        Ceea ce primeşte el însă, aceea n-o primeşte, ca s-o adune la grămadă, ci ca s-o folosească deştept şi înţelept, spre binele propriu şi spre cel al celorlalţi. Tu vei găsi în mari măsuri dintre cei cu adevărat săraci; sărăcia acelora să-ţi învioreze inima, pentru că acum mijloacele îţi sunt date duhovniceşte şi trupeşte de a ameliora o asemenea sărăcie şi să faci vioaie inima tristă a fratelui sărac!
        Vezi, orice inimă vioaie, pe care ai însufleţit-o în numele Meu, îţi va fi odată un cer nou plin de fericire fără margine şi număr şi îţi va pricinui deja pe acest pămînt o desfătare, pe care nu ţi-o poate da nici o altă fericire pămîntească şi va naşte în tine adevărata pace, - o pace, pe care lumea n-o cunoaşte! Şi aşa, deci, mergi acolo şi ia totul în primire!“
        Şi bătrînul s-a dus cu cei doi fii ai lui, a luat în primire sacii mari şi tare plini şi i-a dus unde se păstrează bine. După ce venit el iarăşi la vedere, a mulţumit încă o dată pentru toate şi M-a întrebat, ce ocupaţie să avem în această după amiază.
        Spun Eu: „Pregăteşte-ţi corăbiile şi vom neviga puţin pe lac prin prejur, pentru că ziua de astăzi e aşa de frumoasă şi fără vînt! Tu poţi să şi arunci astăzi încă o dată mreaja mare în mare şi să faci o a doua prindere şi recoltare binecuvîntată!“
        Marcus le porunceşte apoi de îndată fiilor săi şi celor patru fiiice mai mari, ca ei să pună mijlocul de călătorie într-o ordine bună, precum şi mreaja mare şi să şi se uite, dacă recipientul de peşte mare îngărduit este încă într-o stare bună; şi dacă ar avea vreo oarecare gaură, atunci să fie aceasta bine înfundată, după posibilităţi, cu tufărai şi pietre.
        Spun fiii: „Tată, asemenea lucru am făcut deja înainte cu patru zile şi ar trebui de aceea să fie într-adevăr încă totul în ordinea cea mai bună, deoarece de atunci n-a bîntuit nici o furtună; dar noi vrem să verificăm totuşi, ca să putem fii şi pentru acest moment în cea mai deplină siguranţă.“ - După aceea s-au depărtat fiii, au verificat totul şi au venit acuşi înapoi, cu noutatea, că acolo totul se află încă în starea cea mai bună şi cea mai folosibilă.
        Spun Eu: „Astfel să mergem, deci, afară şi să ne urcăm în corăbiile mici, dintre care fiecare poate duce totuşi fără pericol foarte bine douăsprezece persoane!“ - Apoi s-au ridicat toţi şi Mi-au urmat.

187. Societatea pe mare.

        Atunci cînd am ajuns la mal, au împins fiii de îndată în faţa noastră corabia cea mai mare şi cea mai bună, în care ne-am şi urcat, deci, imediat şi ne-am aşezat pe băncile făcută pentru acest lucru. Cei doi fii însă, au cuprins cîrma şi au făcut astfel, ca mijlocul nostru de transport să se îndepărteze destul de repede de ţărm. În corabie s-au aflat însă pe lîngă Mine Cireniu, băiatul Josoe, bătrînul Marcus şi Petru, Ioan şi Iacob. Toţi ceilalţi ucenici navigau după noi în celelalte corăbii, precum suita de curte a lui Cireniu. În corabia noastră s-a aflat însă şi mreaja mare de pescar pusă laolaltă în ordine bună pescărească.
        Atunci cînd ne-am aflat cam la o depărtare de mal de aproximativ cinci drumuri de ţară, a întrebat Marcus, spunînd: „Doamne, spune-ne nouă, unde să aruncăm mreaja afară!“
        Spun Eu: „Acest lucru îl voi face într-adevăr Eu la timpul potrivit; dar acum şi aici încă nu! Noi nu suntem încă nici o jumătate de oră pe apă şi nu vrem de aceea să deranjăm de îndată liniştea acesteia şi să trezim duhurile acesteia, care ar putea, la sfîrşit, să ne necăjească foarte tare, dar mai mult către miazănoapte şi mai aproape de ţărmul sigur, vom arunca atunci desigur mreaja în afară. Acum, însă, nu vrem să facem nimic altceva, decît să ne odihnim cu liniştea mării. Iar dacă vrea careva dintre voi să ştie ceva, atunci este el liber să Mă întrebe.“
        Spune Cireniu: „Ceea ce îmi bate îndeosebi la ochi în casa lui Marcus, este, că cele patru fiice mai mari ale acestuia sunt tot aşa de puternice la vîslit, precum cei doi fii ai acestuia, se poate spune, gigantic de puternici! - Tu, Marcus, erai odinioară într-adevăr de asemenea puţin un atlet; dar fiii tăi te-au întrecut totuşi cu mult!“
        Spune Marcus: „Desigur, dar astăzi mi se pare mie însumi puterea lor puţin ieşită din comun; pentru că vîslele lor se mişcă aşa de puternic şi harnic, că de aceea corabia pluteşte într-acolo peste suprafaţa mării ca obligată de vînt. Cu adevărat, la această mişcare ai putea ajunge într-o jumătate de zi pînă la Kis  sau chiar pînă la Siberah, unde ai avea totuşi altfel de lucru în jur de două zile bune! Pînă la Ghenizaret ai ajunge însă astfel în două ore şi pînă la Iesaira în patru.
        Dacă ochii mei bătrîni nu mă înşeală, atunci zăresc eu acum deja şi muntele înalt, care, văzut de aici, acoperă oraşul Ghenizaret în partea stîngă! Acesta arată, ce-i drept, într-adevăr foarte albastru şi, astfel, foarte îndepărtat, - dar asta nu face nimic; vitezei acestei mişcări îi cedează acuşi orice depărtare arătînd încă cît se poate de albastră! Dar numai puterea perseverentă a celor doi fii ai mei n-o pot admira îndeajuns! Aici eşti Tu, o, Doamne, desigur deja şi împreună în joc cu atotputernica voie a Ta sfîntă!?“
        Spun Eu: „Da, dragă prietene Marcus, Eu trebuie să fiu cu vrerea şi voia Mea într-adevăr chiar nemărginit de multiplu peste tot în joc, unde există numai întotdeauna o oarecare formare, existenţă şi persistenţă, de la cel mai mare pînă la cel mai mic, căci, altfel, ar fi spaţiul nemărginit numai prea acuşi gol de fiinţe; şi aşa poate, deci, doară acum şi voia Mea să fie chiar într-adevăr activă cu fiii tăi.“
        Spun apoi între ei cei trei ucenici, care sunt de faţă pe această corabie: „Este adesea totuşi straniu cu Domnul şi Invăţătorul nostru! Din cînd în cînd vorbeşte El cu totul ca singurul Domn al cerului şi al pămîntului şi acţionează atunci potrivit cu aceasta; din cînd în cînd însă este El iarăşi cu totul om şi nu lasă să se observe nimic de Dumnezeirea Lui! Toate sunt, ce-i drept, nepătruns de înţelepte, din ceea ce vorbeşte şi face; dar să se lase în timpul cel mai acuşi maltratat pînă la moarte de către fariseii din Ierusalim, la toată puterea şi înţelepciunea Lui Dumnezeiască, asta ar fi, deci, totuşi ceva, ce n-ai putea numi absolut de loc ca fiind înţelept! Pentru că ce cîştigă omenirea la sfîrşit de la o asemenea maltratare? Ea va deveni la sfîrşit nebună şi va spune: ‘Acesta este destinul Imensului, că El devine la sfîrşit totuşi victima celui mai imens! El, care mută munţii şi scoală morţii, ar trebui să fie totuşi de asemenea în stare să distrugă cu un cuvînt servitorimea templului!?
        În timpul lui Noe a trebuit toată omenirea să se scufunde, cu excepţia lui Noe şi familia mică a acestuia, şi, totuşi, n-au fost oamenii atunci nici pe departe aşa de răi, cum sunt ei acum, în general; şi pentru că acum sunt însă oamenii în general deja aşa de răi şi răutăcioşi, cum n-ar putea fi ei cu siguranţă uşor încă mai răi şi răutăcioşi, atunci vrea El de aceea să se lase acum El însuşi la aceasta încă maltratat de ei, în loc să-i pedepsească mai rău decît în timpurile Sodomei şi ale lui Noe! Pe scurt, cîteo acţiune din partea Sa de Dumnezeu este încă cu mult mai de neînţeles decît ceva, ce n-a avut încă niciodată o existenţă!“

188. Cuvîntarea lui Ioan despre diferenţa înţelegerii naturale şi a celei duhovniceşti.

        Spune Ioan, care îl ascultase foarte atent pe Simon Iuda care vorbea: „Privită treaba doar cu înţelegeri lumeşti, nu pot să-ţi aduc nici o contrazicere; dar pentru văzul inimii au toate acestea, aşadar, totuşi, o cu totul altă faţă! Pentru că înţelepciunea Dumnezeiască nu se ghidează doară niciodată şi de loc după aceea a unui om încă cît se poate de înţelept!
        Ştii tu, oare, de ce există pe suprafaţa pămîntului aşa de foarte nenumărat de multe feluri de plante şi tufişuri, care nu au fructe absolut de loc? Şi dacă au ele dintre acestea, atunci sunt acestea totuşi inutile pentru mintea noastră şi nimeni nu ştie, pentru ce sunt ele cumva bune! Tocmai o aceeaşi varietate se vede şi între animale. De la cea mai mică căpuşă de frunză pîna la leviatanul care stăpîneşte mările, spune, pentru ce sunt ele toate, exceptînd animalele noastre puţine de casă? Ce scop pot să aibă într-adevăr bestiile sălbatice, sfîşietoare? La ce îi folosesc omenirii urşii, leii, tigrii, hienele şi încă o grămadă de bestii sfîşietoare nouă încă necunoscute? Cine, bunele prieten, poate să-ţi dea motivul a unor înfăţişări aşa de foarte diverse a animalelor? Pentru ce stelele multe de pe cer? De ce nu este mereu luminată luna pe timp de noapte? Pentru ce schimbarea ei de lumină? La ce foloseşte ea aşa foarte de fapt? Vezi, toate acestea şi încă multe alte mii de diversităţi, noi nu le înţelegem şi i se pare minţii noastre ca o nebunie, dacă reflectăm asupra acestor lucruri într-un mod aşa de potrivit critic! Dar la Dumnezeu, Domnul, au toate acestea desigur un motiv foarte înţelept, şi, astfel, nu are voie deci aceasta acum să ne minuneze absolut de loc, deoarece ne este dată ocazia ieşită din comun, să-L vedem pe Domnul înfăptuind personal în faţa noastră, chiar dacă nu putem înţelege totul, ce face El şi va mai face în continuare; fiindcă pentru toate va avea El evident în şi pentru Sine motivul cel mai înţelept! - Nu eşti tu aici de părerea mea?“
        Spune Simon Iuda: „Intr-adevăr, într-adevăr, tu ai dreptate pe deplin şi prin urmare nu ţi se poate într-adevăr spune nimic împotrivă! Dar asta rămîne, deci, totuşi şi pe veci adevărat, că omului gînditor i se par unele rînduieli ale lui Dumnezeu tocmai aşa, de parcă cineva ar dori să susţină în cea mai deplină seriozitate, că doi peşti şi iarăşi doi peşti ar fi împreună şapte peşti!“
        Spun Eu: „Da, da, Simone, aşa par într-adevăr a fi lucrurile; dar ceea ce i se pare minţii omeneşti ca fiind imposibil, poate să fie la Dumnezeu încă foarte bine posibil! Ia mreaja mică, care se află jos la picioarele tale şi arunc-o afară în mare! (Simon face asta.) - Acum ridic-o iarăşi înapoi şi spune, cît de mulţi peşti se află în aceasta!“
        Spune Simon: „Doamne, exact patru bucăţi!“
        Spun Eu: „Verifică şi numără; pentru că sunt şapte!“
        Simon verifică şi numără şi găseşte acum exact şapte peşti în mreajă. De acest lucru se miră el tare şi spune: „Da, da, la Dumnezeu sunt toate lucrurile posibile!“
        Şi Eu îi spun: „De aceea nu trăncăni în viitor lucruri fără rost; pentru că este mai bine să taci, decît să trăncăneşti lucruri goale şi fără rost! Inţelege un asemenea lucru, - căci altfel nu eşti tu cu nimic mai bun decît un fariseu orb!“
        Spune Simon Iuda: „Doamne, Tu ştii totuşi, cît de mult Te iubesc şi totuşi mă dojeneşti acum mereu într-un fel destul de amar despre ceea ce am spus, dacă spun ceva din mine, că de-abia mai am acum de aceea încă un oarecare curaj, de a Te întreba vreodată iarăşi, cu voce tare, despre ceva! Eu accept, ce-i drept, totul de la Tine cu cea mai mare dragoste şi răbdare; dar nu-mi pot stăpîni o mică tristeţe interioară secretă, pentru că tocmai eu sunt ţinta neplăcută a asprimii Tale!“ - Aici se întoarce el spre mare şi se uită la aceeaşi cu o privire puţin mîhnită.
        Ioan însă merge la el şi spune: „Vezi, frate, ţie îţi este acum aşadar puţin greu din cauza dojanei din partea Domnului; dar uite, dragostea şi înţelepciunea Domnului ştie într-adevăr foarte bine, de ce a făcut ea un asemenea lucru cu tine şi dacă ai arunca o privire potrivit de adîncă în inima ta, atunci ai găsi tu însuţi motivul acuşi şi uşor!“
        Spune Simon: „Aşadar, care să fie deci acesta? - Spune-mi-l tu mie!“
        Grăieşte Ioan: „Vezi, frate, în ceea ce are de-a face cu recunoaşterea credinţei vii, de nezdruncinat, eşti între noi evident cel mai puternic şi, după mărturia Domnului, o adevărată stîncă; dar la aceasta ai tu totuşi ore, în care te cuprinde un aşa fel tăcut de conştiinţă de sine şi iată, o asemenea conştiinţă de sine este aşa puţin destul de aproape înrudită cu ceea ce se numeşte mîndrie! Şi asta va fi, ceea ce Domnul vrea să scoată din tine, prin aşa unele umilinţe acordate ţie! Eu am simţit aceasta deja la alte cîteva ocazii şi ţi-aş fi spus asta cu drag deja de mult, din dragostea frăţească cea mai adevărată şi sinceră; dar nu s-a ivit pentru aceasta nicioadă o ocazie aşa de potrivit de convenabilă. Deoarece s-a ivit tocmai acum o asemenea ocazie, de aceea m-am gîndit la asta şi ţi-am spus-o, cum am simţit-o deja de mult cel mai viu în mine. Tu vei primi aceasta desigur în sensul bun al dragostei, în şi din care ţi-am spus asta şi nu vei fi de aceea supărat pe mine!?“
        Spune Simon Iuda: „Da, da, tu vei şi avea în aceasta dreptate pe deplin cu desăvîrşire; dar numai nu înţeleg, de ce nu ne atenţionează El pe unul ca noi de aşa ceva cel puţin o dată, într-u cît nu este totuşi altfel scump în cuvinte! Te-ai conforma atunci doară cu mult mai uşor după faptul care este pe deplin drept potrivit cu concepţia Lui curat Dumnezeiască!“
        Spune Ioan: „Aceasta ar putea-o face într-adevăr; dar El totuşi n-o face şi uite şi aceasta trebuie să aibă deja iarăşi motivul ei întemeiat!
        Mie mi se pare aşa, de parcă ar vrea să aibă El treaba în aşa fel, ca fiecare om să fie nevoit să se găsească mai întîi pe deplin pe sine însuşi, înainte ca Domnul să pună la sfîrşit pe el mîna Lui care desăvîrşeşte orice viaţă şi să ia sălaş cu lumina Lui în inima omului.
        Din acest motiv, mie părîndu-mi pe deplin adevărat, nici nu-i spune Domnul aşadar nimănui direct greşelile vieţii, ci doar indirect prin anumite dojeni, prin care El obligă atunci sufletul de a se privi pe sine însuşi mai îndeaproape, de a recunoaşte greşelile lui în lumina  L u i , a le îndepărta de la sine şi, astfel înfăţişat, să intre atunci pe deplin în ordinea lui Dumnezeu. Aceasta, frate, este aşa părerea mea neconcludentă şi sunt foarte aproape în favoarea acesteia, că va fi astfel adevărat. - Ce gîndeşti tu despre asta?“
        Spune Simon, puţin reflectînd: „Da, tu ai putea avea şi în acest lucru dreptate pe deplin; pentru că dintre noi toţi recunoşti tu într-adevăr cel mai temeinic şi cel mai ascuţit concepţia Domnului! Cuvîntul tău să devină foarte hotărîtor pentru mine în ceea ce urmează!“
        La această ocazie se întoarce Simon iarăşi către Mine şi face o mină mulţumitoare pentru faptul, că am lăsat inimii lui să i se reveleze un asemenea lucru prin fratele Ioan; Eu, însă, i-am arătat lui Simon, deoarece fiii lui Marcus încep să întingă mreaja în mare, să le fie acestora un ajutor potrivit cu cunoştinţa lui bună în acest domeniu.
        Şi Simon face acum un asemenea lucru cu cea mai mare bucurie din lume, pentru că o privire de dragoste de la Mine îi este lui Simon mai mult decît toate comorile lumii şi ar trebui să fie asta şi la toţi oamenii aşa, care îmi urmează cu adevărat şi vor să obţină prin asta viaţa adevărat veşnică.

189. O corabie militară se apropie. Recolta bogată de peşte.

        În timp ce fiii lui Marcus - acordîndu-le ajutor Simon şi încă ciţiva ucenici prezenţi în corabia noastră - erau ocupaţi cu aruncarea în afară a mrejei mari, vîslea dinspre direcţia Ghenizaretului un mijloc mare de transport exact înspre noi. El venea tot mai aproape; şi cînd mai fusese de-abia la cîteva braţe depărtare de noi, a descoperit atunci un fiu al lui Marcus, că aceasta ar fi o corabie militară romană, pe care s-ar afla mai mulţi soldaţi.
        Spune Cireniu: „Ar fi totuşi puţin neplăcut din pricina poziţiei mele lumeşti, dacă soldaţii mei m-ar întîlni aici, în această corabie totuşi puţin cam prea neprezentabilă în faţa lumii pentru un guvernator! Dacă am putea totuşi să-i evităm puţin!“
        Spun Eu: „Fie-ţi frică de ceea ce trebuie să-ţi fie; dar de aceasta tu într-adevăr că nu trebuie să te înspăimînţi! Căci iată, dacă soarele stă sus pe cer, atunci pare cu mult mai mic, decît cînd el se află la orizont, - nu se poate uita nimeni la el, pentru că acesta le supără ochii; dar atunci cînd este în apropierea orizontului, atunci se uită toată lumea cu plăcere la mama strălucitoare care vine sau care emite razele calde ale zilei.
        Poate acest vas să fie cît se poate de frumos decorat, cu toate acestea nu va ridica în vreun fel demnitatea, - căci ceea ce eşti, tu nu poţi schimba, chiar dacă tu te afli pe vîrful Araratu-lui sau pe vîrful unui muşuroi; dar demintatea adevărată, împerecheată cu dragostea, o vei putea savura tu cel mai bine acolo, unde le va fi oamenilor cel mai uşor să ajungă la tine! Şi pe lîngă aceasta, îţi mai spun, că această întîlnire va fi de mare folos, iar de aceasta te vei convinge în scurt timp.“
        Cireniu este plin de curiozitate la aceste cuvinte ale Mele şi se întreabă oare ce va aduce acest vas roman. Dar pentru că este reţinut de vîntul nefavorabil, ca să ajungă pînă la noi, este de părere Cireniu, dacă nu cumva ar fi sfătuitor ca noi să vîslim pînă la acea corabie roamnă.
        Eu însă spun: „Da de unde; căci noi ne vom întîlni destul de curînd cu aceştia şi nu-ţi vor lipsi ocaziile, să afli tot ceea ce te interesează. Dar pentru această clipă să ne dedicăm pescuitului!“
        Cînd a auzit Cireniu aceste cuvinte, s-a mulţumit şi s-a uitat comod, cum pescarii au început să arunce plasa în mare, care a început de îndată să se umple cu peşti, că am fost după cîteva clipe nevoiţi să ne îndreptăm spre mal. Atunci cînd după o jumătate de oră am ajuns la mal, mai concret la acel loc, unde se afla lacul mare pentru peşti, s-a tras din toate părţile plasa la marginea acelui lac şi în plasă se aflau mulţi peşti minunaţi şi preţioşi, iar toţi ucenicii Mei, Marcus împreună cu toţi copiii săi şi chiar şi slujitorii lui Cireniu au avut de lucru o oră şi jumătate, pentru a muta peştii prinşi în plasă în lacul anume făcut.
        Şi atunci cînd peştii s-au aflat în acel lac, erau o mulţime; căci numărul lor depăşea şapte mii şi lacul era plin, că nu mai era loc de mai încă o mie de peşti. Din această pricină a fost aşa de fericit bătrînul Marcus, că nu ştia ce să facă din cauza stării sale. Într-una nu mai tăcea gura sa să rostească laude peste laude.
        Eu însă i-am spus aceste cuvinte: „Prietene, tu eşti acum cît se poate de bucuros pentru această binefacere pricinuită de Mine; dar tu mai vei primi astăzi încă un alt dar la ocazia cînd vasul roman va ajunge aici! Darul nu va consta în peşti, aur sau argint, ci va fi doar din cuvinte pure, care îţi vor netezi drumul spre viaţa eternă. Pe acestea să le asculţi tu cu întreaga ta casă şi în sufletul tău se va face lumină şi soare pentru aceste vremuri şi pentru veşnicie! - M-ai înţeles tu?“
        Vorbeşte Marcus: „Da Doamne! Inima mea îmi spune: ‘Marcus bătrîn şi ruginit războinic, astăzi se va debarasa rugina veche de viaţa ta! O voce din cerurile lui Iehova va auzi urechea ta şi sufletul tău va simţi apropierea strînsă a mîntuirii tale etrne!’ - şi prin aceasta sper că astăzi voi mai trăi lucruri minunate.“

190.Oaspeţii cei noi.

        Fiii lui Marcus abia că au terminat de agăţat plasa pe nişte lemne special făcute, pentru ca aceasta să se usuce, a ajuns deja corabia romană cea mare la mal, aşa că noi puteam vorbi deja cu oamenii din vas; şi aceştia le-au strigat fiilor lui Marcus, ca să vină în apropierea vasului, cu mai multe bărci, deoarece ei nu puteau să se apropie prea tare de mal din cauza adîncimii scăzute. Fii au făcut aceasta de îndată şi ucenicii Mei nu s-au mirat puţin, cînd, printre cei mulţi soldaţi romani şi alţi cetăţeni, l-au observat pe Iuliu şi după un timp chiar şi pe Ebahl împreună cu mica Jarah.
        Dar pe lîngă aceştia, se mai aflau în corabie cinci răi jefuitori de drum, care acţionau la trecerile dintre Iudea şi Samaria şi acolo au mai săvîrşit şi unele omoruri. Aceştia au fost îmbrăcaţi ca nişte rabini şi arătau destul de prietenos; dar totuşi locuiau, în inima fiecăruia dintre ei, legiuni întregi de diavoli, care îi forţau pe aceşti cinci hoţi, să-i jefuiască pe călători în cel mai crunt fel şi după aceea să-i omoare pe aceştia fără remuşcări, pentru ca ei să nu fie divulgaţi. Dar astfel de hoţi erau acceptaţi în secret de farisei, deoarece împiedicau într-u totul întîlnirea între samarinieni eretici şi evrei. Dar acest fapt îl ştiau romanii şi din această pricină ei erau cu mult mai porniţi pe aceşti hoţi. Şi unor astfel de delicvenţi le-a mers tot timpul rău; căci ei erau executaţi de obicei în cele mai oribile feluri.
        Dar pe lîngă cei cinci hoţi amintiţi, se aflau mai mulţi delicvenţi politici, care, în secret, făceau propagande împotriva romanilor; dar întregul transport era destinat spre Sidon.
        Eu însă M-am pus mai într-o parte, ca să nu Mă vadă de îndată Ebahl, Jarah şi Iuliu şi le-am ordonat şi oamenilor din casă şi lui Cireniu, să nu Mă anunţe prea repede; căci pe vas se mai aflau şi alţi farisei, care au fost trimişi în secret din Ierusalim din cauza Mea, cu toate că în faţa lumii ei rosteau cu vocea tare un alt motiv.
        Cireniu l-a primit pe Iuliu cu cea mai mare prietenie, ce l-a mirat cît se poate de plăcut pe căpitanul Iuliu; căci în primul rînd nu s-a gîndit să-l găsească pe guvernatorul asiatic aici, şi, în al doilea rînd, era felul lui Cireniu de comportare cu oamenii săi unul cît se poate de serios.
        Cireniu a vorbit imediat cu Iuliu despre acei infractori şi dacă acesta a rostit deja sentinţa asupra lor. Căci cu o sentinţă rostită nu stăteau prea bine lucrurile la romani; aceasta se putea schimba eventual doar de împărat. Dar Iuliu nu a dat vreo sentinţă şi a vrut ca guvrenatorul suprem să decidă pedeapsa lor în Sidon; el l-a rugat din această pricină pe Cireniu, după ce i-a spus faptele fiecăruia, ca acesta din urmă să se decidă şi să rostească o pedeapsă dreaptă.
        Vorbeşte Cireniu către Iuliu: „Tu ai înfăptuit cît se poate de drept şi de înţelept, că nu i-ai pedepsit pe aceşti răufăcători! Eu însă nu îi voi pedepsi acum; căci în apropierea noastră se află Unul mai măreţ şi mai puternic şi pe acesta îl vom lăsa să decidă în această cauză. Ordonă ca hoţii să fie bine păziţi, pînă cînd vine Acel om măreţ şi puternic!“
        Vorbeşte Iuliu: „Stăpîn înalt peste Asia! Se află, oare, împăratul pe pămînt asiatic?!“
        Spune Cireniu: „Nu dragă Iuliu, dar Unul, care domneşte în adevăratul sens al cuvîntului peste toate împărăţiile lumii şi din această pricină şi peste fiul încoronat al lui Augustus, al fratelui meu! A venit Zeus cu toată puterea sa dumnezeiască din ceruri la noi, muritori de rînd; cuvintele Sale sunt fapte şi voinţa Sa este un lucru desăvîrşit!“
        Cireniu a vorbit doar din acea cauză în felul acesta roman despre Mine, pentru că s-a gîndit, să nu cumva să Mă divulge şi nici nu ştia că Iuliu Mă cunoştea de fapt deja.
        Şi Iuliu a vorbit aşa: „Înalt domnitor, noi trăim acum o vreme plină de miracole şi iarăşi miracole şi zeilor trebuie să le fie pe plac muritorii; căci doar cu cîteva zile în urmă am avut ocazia ciudată în faţa lumii, cunoscînd un om, căruia nu-i lipseau nici cele o mie de fulgere din mîna lui Zeus! Un an ar fi mult prea puţin, pentru ca eu să-ţi pot povesti totul, ce a înfăptuit acest Zeus aparent în Ghenizaret şi mai ales în casa gazdei Ebahl!“
        Cireniu a căscat ochii mari şi a fost puţin jenat şi nu ştia ce să-i spună lui Iuliu sau ce să-l întrebe mai departe. Căci el şi-a dat seama imediat din spusele lui Iuliu, că despre Mine era vorba; dar el nu a vrut să-l deranjeze pe Iuliu în credinţa sa. Tot acelaşi lucru a fost valabil şi pentru Iuliu; căci şi el s-a gîndit tot la acelaşi lucru atunci, cînd Cireniu l-a descris pe Zeus-ul puternic.
        Nici unul nu-l ţinea pe celălalt ca fiind un roman schimbat şi aşa s-a întîmplat, că aceşti doi s-au ocolit în vorbe aşa de mult, pînă cînd am apărut Eu şi am dat la o parte toate dubiile, - dar acest lucru l-am amînat aproape o oră.

191. Despre metodele de învăţare ale îngerilor şi despre şcolile lumii.

        Chiar şi Ebahl şi Jarah au confirmat spusele lui Julius şi, din pricina acelui om miraculos, făceau ei călătoria spre Sidon, pentru a se mai întîlni încă o dată cu acesta, deoarece fiicei îi era prea mare dorul pentru El. Cireniu s-a mirat aparent cît se poate de mult, cum fata tînără, care nu putea să numere mai mult de treisprăzece sau paisprăzece primăveri era aşa de îndrăgostită, cu toate că el (Cireniu), a observat imediat că de partea ei se afla un tînăr cît se poate de frumos. Din această pricină era cît se poate de ciudat, cum această fată, care avea lîngă ea un tînăr aşa de frumos, putea să fie atît de tare îndrăgostită de un bărbat mai în vîrstă.
        Cine o cunoaşte pe Jarah din Ghenizaret, acela ar trebui să ştie foarte bine, că chiar această Jarah nu rămînea datoare cu un răspuns bun şi din această cauză i-a spus lui Cireniu: „Înalt domnitor şi stăpîn! Cum poţi tu să-L negi pe Acela în faţa noastră şi să-L numeri printre zeii morţi ai Romei din pricina unor motive politice, - şi, totuşi, se vede lumina Sa dumnezeiască şi mila Sa nemărginită din toate părţile care te înconjoară!?
        Iată, eu îi simt prezenţa şi tu o simţi la fel de bine ca şi mine, - şi totuşi îl negi tu într-un anume fel; uite, acest lucru nu este lăudabil din partea ta, aşa cum nu este lăudabil nici din paretea lui Iuliu să-L nege pe Atotputernicul şi pe Sfîntul sfinţilor, în faţa ta, domnitor înalt!
        Pe lîngă aceasta nu este frumos din partea ta, că mă acuzi pe mine din pricina dragostei mele; căci eu îl iubesc doar aşa, cum ar trebui să-L iubească fiecare om, ca fiind Creatorul meu, ca fiind Dumnezeul şi Domnul meu şi eu mă rog la El în inima mea atît de pur, cît îi este posibil unei fete muritoare, cum sunt eu. Dar dacă aşa stau lucrurile - cum pot eu să fiu îndrăgostită de El într-un fel trivial? Uite aici, întreabă-l pe însoţitorul şi pe învăţătorul meu, acesta va fi în stare să-ţi descompună totul amănunţit; căci el posedă mai multă putere în toate lucrurile decît toţi înţelepţii acestui pămînt şi decît toţi eroii ale tuturor împărăţiilor lumeşti, cu excepţia Căruia, pe care eu îl caut. De aceea întreabă-l tu pe acest tînăr şi tu vei primi de la el răspunsul cel drept!“
        Cireniu a vrut să-l întrebe pe acel tînăr, dar băiatul Josose l-a împiedicat; căci el i-a spus, în secret, lui Cireniu: „Nu te pune cu acest tînăr; căci şi el este unul din aceia, cum este acela care mă vizitează din cînd în cînd! Astfel de fiinţe nu pot suporta nimic necurat şi prin urmare nici întrebări ne la locul lor; viaţa şi existenţa lor nu este nimic mai mult decît lumina înflăcărată a Domnului.“
        Vorbeşte Cireniu către Ebahl: „Aceasta este fiica ta şi tu eşti un evreu; de aceea este uimitor, că există în sinea ei atît de multă înţelepciune! Acest lucru ea nu l-a putut învăţa de la Învăţător şi mai puţin de la acest tînăr!? Căci astfel de învăţători, cu toate că sunt rari pe acest pămînt, nu fac prea mulţi paşi cu învăţătura care ne-o dau nou, celor muritori! Acest lucru eu îl ştiu din exeperienţa cu fiul meu Josoe, pe care nu eu l-am conceput, dar pe care totuşi l-am acceptat ca fiind fiul meu pentru toate vremurile. Şi la el vine acum un astfel de rabin. Dar dacă stau un timp împreună, atunci la sfîrşit nu se ştie cu siguranţă, cine are de fapt dreptate; căci la părerei diferite, deseori au la sfîrşit amîndoi dreptate. Întreaga învăţătură nu este de fapt nimic altceva decît o luptă a înţelepciunii, unde, la sfîrşit, ambele partide ies învingătoare.
        Josoe al meu este deseori temperamental cu învăţătorul său mistic, aşa că îl trimite din preajma sa; dar învăţătorul nu se deranjează în vreun fel, aberaţiile sale le susţine, cu toate că de departe se înţelege că sunt nişte aiureli şi doar la sfîrşit luminează el cele rostite. Şi prin urmare eu sunt de părerea, că acest lucru îl face şi frumosul rabin cu fiica ta!“
        Spune Ebahl: „Da, da, domnitor înalt, aşa stau lucrurile. Eu însumi nu pot să devin într-adevăr înţelept şi să spun la sfîrşit cine are dreptate. Aceste lucruri rămîn de obicei la sfîrşit pe picior egal. Despre învăţături pozitive nu poate fi vreodată vorba. Tînărul duh încearcă să-i bage încurcături în înţelegerile cadetului său şi acesta trebuie să facă ordine din sine, aşa de bine cum se poate. Despre un ajutor în încurcătura aceea nici nu poate fi vorba, şi, la sfîrşit, rămîne tot timpul ceva neclarificat. Dacă cadetul vrea să conteste pînă la ultimul cuvînt spusele rabinului, atunci trebuie ca, cadetul să aibă dovezi certe, aşa ca acest rabin să nu se poată mişca, nici la stînga şi nici la dreapta. Acest lucru este atunci o dovadă pură că, cadetul are într-adevăr dreptate; dar fără dovezile bătute în cuie are cadetul veşnic nedreptate - chiar dacă părerile lui sunt cît se poate de drepte! Oh, Jarah mea dragă, l-a împins pe rabinul ei la strîmtoare; la sfîrşit aproape că nu s-a mai putut ajuta în vreun fel, dacă fata nu i-ar fi dat o mînă de ajutor, aşa cum a mărturisit la sfîrşit.
        Într-adevăr, felul de învăţătură ceresc este deseori cît se poate mai ciudat! De obicei, elevul îşi învaţă învăţătorul şi învăţătorul se bucură foarte mult atunci, cînd el învaţă ceva de la ucenicul său. Dar acest lucru se întîmplă totuşi într-un fel ceresc şi prietenos şi eu deseori mă alătur cu drag acestui fel de predare; căci aşa se învaţă într-o oră mai mult decît de la rabinii pămîntului într-un an întreg.
        La rabinii lumii este şi rămîne elevul trupeşte şi duhovniceşte mereu un sclav al rabinului său; pentru că el poate învăţa numai ceea ce poate şi ştie rabinul lui însuşi, care este adesea infirm trupeşte şi încă mai rău duhovniceşte. Dacă este acum aceea incorect sau adevărat, pentru aceasta nu are voie elevul să se intereseze din cauza pedepsei grele! Ce îl interesează pe un asemenea rabin lumesc cu obrajii bucăliţi, ce capacităţi şi talente interioare spirituale posedează elevul lui?! Aici este tot timpul deviza: Păsărică, mănîncă sau mori! Pe scurt, felul de educaţie al acestui timp se aseamănă pe deplin cu un coif, care ase potrivieşte pe toate capetele şi se aseamănă cu un pat, în care toţi oamenii trebuie să savureze o linişte confortabilă! Uriaşul Goliat ar face desigur o faţă stranie la aceasta, dacă i-ai da un leagăn de copii, ca aşternut de odihnă!
        Eu n-am văzut arareori copii, care mărturiseau deja în copilăria cea mai timpurie un adevărat duh de uriaş. Ce ar fi putut deveni din ei, dacă erau educaţi şi crescuţi în concordanţă cu capacităţile lor! Au fost însă învăţaţi, asemenea slabilor, doar să împletească coşuri şi duhul lor a fost lăsat astfel înfăţişat să se prăpădească! Şi acest lucru îl consider eu o cea mai mare nedreptate! Pentru că, cîte slujiri ar fi putut să-i aducă omenirii un asemenea duh educat în felul său! Şi - la ce foloseşte el în infirmitatea lui? El împleteşte coşuri şi prinde la sfîrşit peşti şi scoici!
        Dar tocmai în aceasta observ eu diferenţa mare între educaţia rabinilor lumii care sunt mîndri  şi cel mai adesea proşti şi a rabinilor cerului care se află acum minunat între noi. Aceştia educă duhul liber şi îl ajută oarecum să ajungă pe propriile picioare prin aceea, că îl trezesc prin tot felul de întrebări într-o formă, de care este tocmai un duh omenesc; rabinii lumii însă caută duhul doar să-l împresureze şi să-l omoare - şi educă la aceasta necurăţia pentru şi în jurul necurăţiei! - Spune, înaltule domn peste întreaga Asie, am dreptate sau nu?!“
        Spune Cireniu: „Cu desăvîrşire, gazda mea foarte stimabilă Ebahl! Aceasta a fost deja de mult şi opinia mea; dar ce s-a putut face pînă acum împotriva acestui lucru? Eu o spun deschis: Nimic, absolut nimic! Pentru că nouă înşine ne lipseşte motivul potrivit şi de unde să-l fi primit prin urmare rabinii lumii? Aceşti draci săraci trebuie, la sfîrşit, aşadar, totuşi, să-i înveţe pe toţi copiii numai ceea ce au învăţat ei înşişi oarecum mai înainte de la noi, - şi astfel sunt ei prin necesitate călăuze oarbe orbilor!
        Noi am învăţat într-adevăr de la acel Unul adevărul mare, sfînt şi putem acum foarte bine să distingem lumina de întuneric; dar pînă ce lumina noastră le va fi împărtăşită tuturor oamenilor acestui pămînt, pînă atunci va fi încă aşa cîte un coş împletit de un oarecare duh uriaş! Spune-mi totuşi, ce va fi la sfîrşit din fiica ta mică aşa foarte drăgălaşă!? Ea este într-adevăr un duh uriaş şi este acum încă la aceasta învăţată de un rabin ceresc. Spune, spre ce va fi aceasta la sfîrşit determinată!? Spre o soţie casnică, desigur, puţin probabil!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn! Să privim la şcolile noastre de fete? Cum sunt ele reprezentate? Cu adevărat, înaltule domn, într-o formă, că este pentru omenirea o veritabilă ruşine! Şi eu sunt de aceea de părereă: O şcoală bună de fete ar fi doară de asemenea numai foarte tare de dorit; pentru că o mamă, un ceva, ce poate deveni doar dintr-o fată, este totuşi mereu prima şi cea mai bună învăţătoare a copiilor. Dacă ea are duh, inimă şi cap în privinţa potrivită, cum se obişnuieşte a se spune, atunci nici copiii ei nu-şi vor clădi desigur casele lor pe nisipul mării şi vor putea fi de-abia duşi oarecum în continuare într-o înşelare. Dacă însă mamele, cum a fost cazul pînă acum numai din păcate prea des, sunt mai proaste adesea decît un vierme de ploaie, da, atunci este de aşteptat cu adevărat foarte puţin sau absolut nimic de la o educaţie a mamei! - Spune, înaltule domn, dacă am şi aici dreptate sau nu!“

192. Despre drepturile la zeciuală şi de tribut ale templului.

        Spune Cireniu: „şi aici ai tu dreptate pe deplin şi eu recunosc acum în tine un om de treabă foarte înţelept şi trebuie să te fac un oarecare şef cu multe împuterniciri!“
        Spune Ebahl: „Va fi greu de înfăptuit, deoarece mai sunt încă tot un evreu, căruia îi este cel mai sever interzis din partea templului, să primească oarecare funcţii şi onoruri din partea Romei!“
        Spune Cireniu: „Aşadar, ce va fi într-adevăr, dacă te fac un cetăţean roman? Şi dacă eşti tu astfel, atunci poţi accepta orice funcţie de onoare romană imaginabilă şi noi vom ştii să pedepsim templul foarte deosebit, dacă s-ar pune împotriva acestui lucru! Dacă vrei prin urmare, te fac un cetăţean roman!“
        Spune Ebahl: „Inaltule domn, cu adevărat, nu din cauza onorurilor şi a înaltei stări respectabile ale unui cetăţean roman, ci din cauza libertăţii pure, care îi este dată fiecărui cetăţean de treabă al Romei, primesc eu cererea ta! Eu voi rămîne în inimă într-adevăr pe veci un evreau adevărat, - pentru că doară nu poţi fi în sine cu nimic împotriva convingerii celei mai vii, că iudaismul pur, vechi şi adevărat a venit la oameni pe deplin adevărat din ceruri şi că doar în acesta este mîntuirea de căutat şi de găsit; dar, faţă de lumea exterioară, vreau eu astfel să fiu un roman ca unul, care a fost născut în mijlocul Romei, de o femeie romană ireproşabilă.“
        Spune Cireniu: „Bine, să primeşti de îndată din mîinile mele scrisoarea pe pergament, care este în toate timpurile valabilă şi înzestrată cu toate drepturile unui cetăţean al oraşului Roma! Cînd le vei arăta atunci templierilor o asemenea scrisoare, atunci te vor lăsa ei foarte sigur în cea mai deplină linişte şi vei fi atunci mai mult în stare să fii în folosul omenirii, decît s-a putut întîmpla pînă acum; şi de aceea: eu vreau aceasta şi aşa să se întîmple!“
        Aici face Cireniu un semn cu mîna scribului său secret şi acesta a adus numaidecît scrisoarea. Cireniu a scris numele lui în josul paginii şi i-a înmînat scrisoarea de îndată lui Ebahl.
        Ebahl, foarte emoţionat de bunătatea guvernatorului superior, i-a mulţumit lui Cireniu din adîncul inimii şi a grăit la sfîrşitul cuvîntării sale de mulţumire: „Cu adevărat, o asemenea onoare n-am sperat eu niciodată în apropierea oraşului Cezarea! Această scrisoare să fie din partea mea însă de asemenea însoţită de cele mai bune înfăptuiri pentru omenire şi acest lucru cu atît mai mult, deoarece îmi revine şi în scrisoare dreptul şi împuternicirea imperială de a face din orice evreau cinstit un cetăţean roman, căruia atunci, ca mie însumi, îi revin toate drepturile şi avantajele unui cetăţean roman. Cu adevărat, împrejurimea noastră să numere acuşi o grămadă de cetăţeni romani şi luările de rămas bun ale fariseilor din aceste regiuni, să se înmulţească ca iarba în primăvară! Oh, asta va fi minunat!“
        Spune bătrînul Marcus, care stătea lîngă: „Frate, tu ai într-adevăr dreptate, că te bucuri foarte tare asupra acestui lucru; pentru că este o treabă mare de a fi un cetăţean al Romei! Eu sunt aceasta din naştere; dar cu nimic mai puţin trebuie să le plătesc totuşi preoţilor templului, în fiecare an, un anumit tribut, asemenea evreilor. De la evrei iau ei numai zeciuiala, de la noi romanii însă un anumit tribut, un drept obţinut cu înşelăciune de la curtea romană, - şi trebuie să ştii să te învoieşti cu ei, dacă vrei să ajungi din tributul greu în bătrîna zeciuială. Numai această obligaţie de a plăti tribut de către cetaţenii romani către templu, ar trebui să-i fie luată templului iarăşi fără toată reţinerea de către Roma; mai întîi este impozitul de tribut prea greu şi în al doilea rînd, acesta face templul prea puternic, - şi amîndouă lucruri sunt rele.
        În transportul actual de nelegiuiţi către Sidon, se află tocmai iarăşi cîţiva instigatori, care au fost foarte sigur plătiţi de templu pentru lucrul lor. Este, ce-i drept, adevărat, că obligaţia de tribut există, ca o povară ieşită din comun, doar în unele principate ale Canaanului şi templul îşi are de promovat numai acolo drepturile sale, unde apare aceasta ca fiind în vigoare; dar templierii nu se mulţumesc cu asta, fac abuzuri cu ajutorul unor acte doveditoare false, pe care la arată ca fiind noi şi ieşind de la Roma şi îi silesc pe cetăţenii romani, să se înţeleagă cu ei cel puţin asupra zeciuielii. Eu am fost nevoit încă astăzi dimineaţă să le plătesc zeciuiala de peşte, căci, altfel, mi-ar fi făcut cu siguranţă toate bunecuviinţele imaginabile.
         Părerea mea ar fi în consecinţă aceasta: Ar trebui să i se ia templului, atît de curînd pe cît este posibil, toate concesiile posibile ale Romei, fără vreo oarecare excepţie; pentru că altfel ajunge Roma în pericol să primească în Asia acuşi răzvrătiri peste răzvrătiri şi înainte ca patruzeci de veri să treacă, va primi Roma cinstea foarte neplăcută să fie nevoită să cucerească şi cealaltă Asie pentru a doua oară de la Alfa pînă la Omega! - Aceasta este părerea mea, în care mă încred acum tare, pentru că cunosc foarte exact stările templului şi le şi detest însă foarte adînc.“
        Spune Cireniu: „şi pentru acest picior infirm se va lăsa găsit un toiag! Dar dacă templierii îndrăznesc să dorească tributul şi din această regiune şi să creeze din acesta vechia lor zeciuială, atunci vom rîndui într-adevăr fără zăbovire să se năpăstuiască o vreme de tunet bine hrănită asupra templului; pentru că asta e iarăşi o acţiune pe cont propriu din partea templului, care ar putea avea cu timpul, într-adevăr, cele mai rele urmări pentru Roma.
        (Intorcîndu-se către căpitanul Iuliu:) „Tu, Iuliu, vei primi încă astăzi cîteva suluri, pe care vei scrie după gîndirea ta cîteva propoziţii scurte pentru templu! - Tu mă înţelegi!?“
        Spune Iuliu: „Ar fi totul bine şi potrivit, dacă regatul Iudeea n-ar fi fost dat mîncăciosului Irod în arendă, aproape cu toate drepturile de domnie! La aceasta se află în Ierusalim încă un guvernator neglijent, anume Ponţiu Pilat, care este foarte bucuros, dacă oamenii îi acordă pace şi linişte; cu acesta nu este prin urmare prea multe de înfăptuit! Dar aici se adaugă încă o circumstanţă fatală, care este foarte straşnic de luat în seamă: Dă-i tu templului o mie de legi încă cît se poate de grele şi el se va strecura printre toate, asemenea unui Proteu, - şi eu întreb, ce se poate atunci face încă mai departe.
        A merge către templu cu o oarecare putere exterioară prea vizibilă, ar fi o treabă foarte îndrăzneaţă; pentru că poporul ţine de acesta şi îi consideră pe preoţi, anume în Iudeea, ca oameni pe jumătate zei şi ca mijlocitori între Dumnezeul lor şi oameni. Dacă ai constrînge, prin urmare, templul cu o oarecare violenţă vizibilă, atunci ai avea, însă, de asemenea, imediat cea mai arzătoare revoltă în întreaga Iudee pe gît; de aceaa este aici nevoie de foarte multă grijă, înainte ca să doreşti să înfăptuieşti ceva cu templul, în cea mai deplină seriozitate!
        Ah, aici în Galilea şi anume în Ghenizaret, care se află într-o veşnică stare de asediu şi unde poporul este deja foarte înformat, te poţi duce foarte eficient pe cîmpul de luptă împotriva celor negrii; dar în Iudea nu se poate face aceasta absolut de loc! De aceea este deviza: Dacă este ceva de înfăptuit împotriva templului, atunci trebuie ca să se ţină sfat înainte de aceasta!
        Templul a ştiut să-şi creeze tot felul de privilegii de la Roma, pe tot felul de căi furişate, privilegii pe care trebuie să le respectăm, atîta timp cît avem norocul şi onoarea de a fi romani. Dacă treaba se desfăşoară astfel, atunci îmi vor folosi CHARTE ALBAE (documente albe, asta înseamnă nescrise) puţin sau absolut de loc! În regiunea mea însă, sunt eu însumi oricum Charta alba în măsură îndeajunsă! - De altfel, pot să folosesc întotdeauna cîteva.
        În Ghenizaret şi regiunea destul de largă de prin jur a acestuia, le-am gonit templierilor şantajul de tribut şi de zeciuială în aşa fel, că şi-au lăsat într-adevăr lăcomia lor desigur să se prăpădească pentru toate timpurile şi dacă sunt bine informat, atunci a şi făcut deja superiorul nostru de treabă Corneliu, în Capernaum, deja de mult acelaşi lucru, - şi astfel este Galilea aşa de destul de liberă de urgiile templului, exceptînd cîteva asupriri irodiane; dar, în puternica Iudee, nu va fi încă nici pe departe posibil de a obţine aceasta. Aceasta este aşa părerea mea. - Tu, înaltule domn, poţi, însă, totuşi, să ordoni ce vrei tu şi eu voi fi mereu slujitorul şi servitorul tău cel mai devotat!“

193. Tratarea răufăcătorilor şi a obsedaţilor.

        Cireniu l-a lăudat aici pe Iuliu, spuse însă de asemenea foarte bine şi înţelept: „Dragă Iuliu, tu ştii că eu am mare încredere în tine şi că mintea ta limpede mi-a plăcut întotdeauna bine; dar ceea ce ai spus acum, nu pare a fi, aşadar, totuşi, aşa în totalitate să fi ieşit din propria ta opinie şi părere. Aceasta ai primit-o în gîndirea de asemenea de la acel anumit Unul!“
        Spune Iuliu: „O, desigur; pentru că adevărul nu se află în foc, ci numai în lumina blîndă a Acestuia; şi astfel am devenit eu de asemenea cu mult mai blînd şi tolerant de cînd l-am cunoscut. Oh, dacă aş putea, totuşi, să mă întîlnesc cu El pe undeva numai încă o dată în viaţa mea!“
        Spune şi Jarah, care stătea lîngă şi era atentă la toate: „Oh, aceasta este şi singura şi unica dorinţă a mea!“
        În timpul acestei discuţii, am venit Eu neobservat în spatele lui Iuliu. Numai Cireniu Mă observă şi i-a spus lui Iuliu la semnul Meu: „Tu, uită-te puţin în spate! În spatele tău se află Cineva, de parcă ar vrea să vorbească cu tine!“
        Iuliu se uită repede în spate şi cade aproape într-un leşin de bucurie de a Mă vedea aici şi Jarah scoate un strigăt de cea mai mare bucurie şi îmi cade la piept ca moartă; şi Eu am fost nevoit s-o las să se odihnească astfel în jur de o jumătate de oră, pînă ce şi-a revenit iarăşi din ameţeala ei fericită.
        Deoarece începuse însă să se lase deja tare seara, de aceea i-am Eu spus bătrînului Marcus: „Tu te vei îngriji acum iarăşi pentru faptul, ca să primim o cină înbelşugată ; lasă să nu fie nici o lipsă de peşte, pîine şi vin!“
        Spune Marcus: „Doamne, ce vom face însă cu răufăcătorii, care acolo, la mare, legaţi de stîlpi, păziţi de soldaţi, aşteaptă probabil sentinţa lor cu cea mai mare frică?“
        Spun Eu: „Pe aceştia îi lăsăm astăzi să sufere înşeptit, din cauza celor multe duhuri rele, de care sunt posedaţi şi nimeni nu are voie să le dea nici ceva de mîncare, nici ceva de băut, căci, altfel, n-ar fi vindecabili! Tu, fratele Meu Iuliu, fă-le conoscută astăzi o sentinţă, potrivit cu care trebuie să îndure mîine cea mai dureroasă moarte, prin arderea înceată, în decursul întregii zile! Mîine, însă, să fie ei atunci de-abia absolviţi de pedeapsă şi Eu voi vedea, dacă sunt de puşi în libertate. Frica peste măsură de mare îi va înfrînge pe locuitorii lor răi şi ei vor începe încetul cu încetul să-şi ia rămas bun. Legaţi-i însă bine tare de stîlpi, căci, altfel, vă vor da mult de lucru!
        Pe cei şapte instigatori politici, pentru că nu au păcătuit contra nici unui lucru însemnat, lăsaţi-i puţin mai uşurel; acelora vestiţi-le o pedeapsă corporală ascuţită cu buciul şi rînduiţi apoi să le fie dat ceva pîine şi apă! Dimineaţa se va arăta, dacă pedeapsa le este de iertat sau nu!“
        La aceste cuvinte i-a spus Cireniu lui Iuliu: „Deci, mergi, aşadar, acolo, rupe toiagul şi vesteşte-le, la ce trebuie să se aştepte mîine!“
        Iuliu se ridică de îndată şi merge cu cîţiva suburdonaţi de-ai săi la coasta, care se afla la nici cinci sute de paşi de lociunţa lui Marcus. Acolo ei au ajuns la delicvenţii prinşi de nişte stîlpi şi le-a poruncit soldaţilor, să-i lege pe aceştia şi mai strîns de acei stîlpi. Cînd soldaţii au executat acest ordin prin a-i lega pe aceştia cu frînghii şi cu lanţuri, de abia atunci le-a dat veste Iuliu celor cinci ucigaşi, ce vor avea ei de ispăşit deja începînd cu dimineaţa din următoarea zi! Tot aşa le-a vestit celor şapte delicvenţi politici pedeapsa lor cruntă.
        Cînd au auzit cei cinci ucigaşi o astfel de sentinţă, au început aceştia să plîngă, să se vaite şi să dispere şi ei încep să strige cît pot de tare, ca ei să fie totuşi omorîţi pe loc; căci o astfel de stare jenantă le era imposibil de suportat! Tot aşa strigă şi cei şapte ca să fie mai îngăduitor şi să aibă mai multă milă. Dar Iuliu se îndepărtează de îndată de acei cinci ucigaşi şi de cei şapte delicvenţi politici şi nu le mai ascultă strigătele înspămîntătoare.
        Cînd el a ajuns la noi, a început să vorbească (Iuliu:) „Acest lucru nu este într-adevăr unul minor! Acele plîngeri, chipurile disperate, gesturi, în faţa cărora se înspăimîntă şi un animal! Deci, eu sunt totuşi bucuros că nu mă mai aflu în apropierea lor! Este aproape de necrezut, - dar capul meduzei nu poate avea un aspect omenesc! Sunt într-adevăr cît se poate de curios, ce chipuri vor avea aceşti răufăcători!“
        „Vezi tu“, îi spun Eu lui Iuliu, „acesta este efectul spiritelor rele din ei! Acestea nu vor putea suporta frica cea mare pînă mîine şi vor pleca, cum am spus Eu şi de mîine noi vom avea lucru uşor, ca să-i scăpăm pe aceşti oameni de sub dominarea lor.“
        Întreabă Cireniu: „Dar ce se va întîmpla după aceea cu ei? Le vom putea da drumul, sau va mai trebui să-i reţinem pentru o vreme?“
        Spun Eu: „Cu siguranţă, căci fără învăţăturile necesare nu pot fi lăsaţi pe piciorul liber! Nici cei şapte nu vor pleca; deoarece nici un om nu scapă aşa de repede de un păcat, cum el a comis unul! Ca timp pentru acei cinci, nu va ajunge un an şi pentru cei şapte va fi nevoie de cel puţin o jumătate de an. - şi acum să aşteptăm în linişte şi bucuroşi cina!“

194. Discursurile înţelepte ale Jareih.

        Spune după aceasta bătrînul Marcus: „Doamne şi Învăţătorul tuturor învăţătorilor! Tu ai spus mai înainte către mine, că astăzi voi auzi eu rarităţi despre menirea omului şi eu voi începe să cunosc şi împărăţia lui Dumnezeu. Da într-adevăr şi cît se poate de minunat! Eu am auzit deja multe în această zi, am văzut şi am trăit, cum pînă acum niciodată în întreaga mea viaţă; şi acum se adeveresc spusele Tale şi prin urmare eu voi face tot posibilul, ca picioarele noastre obosite să nu meragă nefericite la odihnă.“
        Spun Eu: „Da, da, du-te şi uită-te dacă bucătăresele nu au terminat încă cu arta lor! După cină se vor mai întîmpla cîteva lucruri, ce te vor aduce iar cu un pas mai aproape de împărăţia lui Dumnezeu.“
        Spune Marcus: „Dar Doamne, ce este cu această fată, care încă te ţine în braţe şi îţi inundă pieptul cu lacrimi; nu-ţi va mai da drumul, cum se pare acum?!“
        Spun Eu: „Întreab-o tu pe această fată, ea nu-ţi va rămîne datoare cu vreun răspuns!“
        Marcus o întreabă acum pe Jarah care pare aproape de ceruri.
        Jarah se îndreaptă imediat şi spune: „Ascultă, tu drag şi bătrîn prieten! Cine l-a apucat o dată pe Acesta, acel nu mai are voie să-I dea drumul; căci dacă îl lasă, atunci şi-a lăsat şi viaţa veşnică şi a pierdut-o pe aceasta pentru totdeauna. Ceea ce eu fac trupeşte, acest lucru ar trebui ca voi să-l faceţi cu toţii în inimă, aşa cum fac şi eu cu toată inima mea!
        Cine îşi iubeşte viaţa, dar care îl dă pe Domnul uşor deoparte pentru lume, acela îşi va pierde viaţa, pentru că l-a pierdut pe Domnul vieţii. Dar cine nu-i dă importanţă vieţii şi numeşte ‘viaţa’ doar pe cea din inimă, trăind-o doar pentru Domnul tuturor vieţilor, acela va primi viaţa veşnică, chiar dacă ar muri de mii de ori trupeşte!
        Iată, atunci cînd Domnul a venit pentru prima oară la noi, eu l-am recunoscut mai întîi în inima mea şi doar pe El îl iubesc deasupra tuturor; da, dacă El ar cere acum de la mine, ca eu să mor în această clipă pentru El, atunci mi-ar fi moartea o bucurie binevenită! Ăici ştiu şi simt cît se poate de viu, că dragostea pentru El nu va mai putea muri în veci, pentru că îi este imposibil, să comită un păcat, care, de fapt, este singura moarte pentru suflet. Dar dacă este mort sufletul omului, atunci este mort şi întreg omul. Acest lucru să-l reţii cît se poate mai bine, tu, bărbat bătrîn; căci eu sunt din şcoala cerurilor, care este dragostea şi adevărul şi viaţa. Ceea ce eu ţi-am spus acum, sunt învăţături din ceruri şi din această pricină tu ar trebui să le reţii bine!“
        Cînd bătrînul Marcus a auzit aceste vorbe de la Jarah, a început el să vorbească, străpuns de entuiziasmare: „O tu copil din ceruri, care eşti mult prea bun şi prea pur pentru această lume murdară! Într-adevăr, dacă Domnul ar părăsi casa mea trupeşte, atunci eu voi veni la tine, pentru a învăţa înţelepciunea cerească! Oh, ce difernţă între tine şi fiicele mele! Tu eşti deja un soare şi fiicele mele de abia că sunt strălucirea acestuia într-o picătură mică de rouă! O Ebahl, cît de bucuros poţi fi tu, că eşti tatăl unui asemenea înger!“
        Aici au început să-i curgă lacrimile lui Marcus din ochii săi plini de fericire şi el a mers cu paşi grăbiţi în bucătărie, pentru a se interesa de cină şi să le povestească fiicelor sale, ce învăţătură a primit el de la fetiţa aceea din Ghenizaret, iar fiicele sale s-au mirat şi l-au rugat, ca acesta să găsească după cină o ocazie, prin care şi ele să poată schimba o vorbă cu copilul ceresc.
        Marcus a fost cît se poate de bucuros la aceste cuvinte şi le-a promis că va face aceasta, doar, ca ele să se grăbească, ca cina să fie gata. Şi fiicele au vorbit: „Tată, într-un sfert de oră va fi totul pregătit!“
        Aşa a plecat Marcus din bucătărie şi le-a ordonat fiilor săi, să aşeze repede pe masa de afară vin şi pîine şi să aibă grijă, ca nu cumva să lipsească lumina; pe masă să ardă mai multe lămpi umplute şi celălalt spaţiu de curte să fie umplut cu torţe de pescari, iar acestea să ardă întreaga noapte! - Toate acestea au fost imediat aranjate şi cînd a început să se lase noaptea, ardeau la mese daja mai multe lămpi şi curtea cea largă era luminată de mai multe făclii. Imediat au fost aduşi la masă peşti minunat pregătiţi, pîine, vin şi tot felul de fructe.
        Înainte de mîncare, a rostit Jarah un Psalm al lui David şi M-a rugat după aceea ca Eu să binecuvîntez mîncarea şi băutura; şi Eu am făcut aceasta, iar după aceea ne-am aşezat cu toţii la masă, am mîncat cu mare poftă bucatele gătite şi am devenit veseli la măsura cea dreaptă a vinului. Eu stăteam lîngă Cireniu şi lîngă drăgălaşa Jarah; Cireniu stătea în partea Mea stîngă şi Jarah stătea în dreapta Mea; lîngă Jarah stătea Rafael al ei şi în faţa acestuia se afla bătrînul Marcus. Acesta din urmă însă a observat cum mînca Rafael bucatele; căci dacă Rafael ducea în faţa gurii un peşte sau o bucată de pîine, un fruct sau un pahar de vin, atunci dispăreau toate şi Marcus nu-l putea vedea pe acel tînăr că mînca sau mesteca vreun fel de mîncare.
        Josose, fiul adoptiv al lui Cireniu, care se afla lîngă Cireniu, a observat uimirea mută a bătrînului Marcus şi a vorbit: „Bătrîn războinic Marcus! Ce îţi place aşa de mult la rabinul Rafael, că nu mai vrei nici măcar să-ţi muţi privirea de la el?“
        Vorbeşte bătrînul: „Da, tu fiu înalt al stăpînului şi al domnitorului meu, aici se petrec într-adevăr apariţii ciudate! Acest băiat duce la gură mîncare şi băutură, nu-şi deschide niciodată gura, nu mestecă şi nu bagă ceva în aceasta; dar mîncarea totuşi dispare în faţa gurii sale! Cum se întîmplă aceasta? Cum se poate? Acest lucru este iarăşi un miracol! Ce pot eu să învăţ din toate acestea?“

195. Duhul şi materia.

        Spune Josose: „Din aceasta tu poţi învăţa, că în ceruri nu poate intra nimic material, adică, cum acest înger dizolvă toată mîncare materială în cea spirituală şi din aceasta el culege doar cea ce este curat duhovnicesc. Acel tînăr este un duh pur omenesc din ceruri şi prin el se poate vedea cerul într-o formă mai minusculă; dar aceste mîncăruri ne reprezintă pe noi oamenii, care încă mai suntem prinşi în materia noastră. Aceasta este într-adevăr deja cît se poate de bine preparată, ca şi aceste mîncăruri, la soba de foc al marelui Învăţător, care ne-a învăţat aceasta şi care se mai află trupeşte printre noi, - dar totuşi noi nu putem intra cu aceste trupuri ale noastre în împărăţia cerurilor.
        Dar cînd noi vom fi chemaţi de Dumnezeu, ca să părăsim acest pămînt, atunci un înger al lui Dumnezeu va face cu noi tot acelaşi lucru. Aşa cum face acesta acum cu mîncărurile, adică aceasta înseamnă, că într-o clipă el va elibera tot ce este spiritual din materie, materia o va preda descompunerii totale, sufletul însă şi duhul de viaţă, cît şi totul, ce aparţine sufletului în materie, va trece într-o formă desăvîrşită omenească în lumea spiritelor după voinţa veşnică şi de neaschimbat a lui Dumnezeu! - Iată, acest lucru tu trebuie şi poţi să-l înveţi din felul ciudat de mîncare al acestui măreţ tînăr ceresc!“
        Spune Marcus, cît se poate de mirat din cauza înţelepciunii lui Josoe: „Eu am observat deja de mult, că tu eşti un băiat cît se poate de înţelept şi de avansat vîrstei tale; dar nu aş fi crezut că eşti chiar aşa de înţelept! Tu mi-ai dat o învăţătură foarte importantă, pentru care eu îţi voi mulţumi întotdeauna; dar să ştii, că setea de cunoaştere a omului devine din ce în ce mai puternică, cu cît mai multe ştie el şi din această pricină, pe mine mă interesează acum, să aflu peste această învăţătură, cum se întîmplă o astfel de dizolvare a materiei!“
        Spune Josoe: „Prietene, nu este bine, atunci cînd un om ştie prea multe; dar acest lucru tu poţi să-l reţii! Iată, materia nu este nimic altceva decît ceva spiritual fixat prin voinţa atotputernica a lui Dumnezeu. Un astfel de înger nu are nimic altceva decît exprimarea personificată a voinţei atotputernice a lui Dumnezeu; el nu poate în nici într-un caz să dorească altceva decît ceea ce vrea Dumnezeu.
        Dacă vrea Dumnezeu să dizolve materia, atunci aceasta se va reţine printr-o înfăţişare de om a atotputernicei voinţe a lui Dumnezeu, ceea ce este fix sau legat se dizolvă şi toată materia dispare într-o clipă, trece în elementul spiritual de veci şi rămîne prin urmare ceea, ce a fost din începuturi, doar că este mai desăvîrşită şi mai perfecţionată.
        Nenumărate puteri se vor uni şi vor deveni un individ mare desăvîrşit şi acesta va fi prin urmare un perfect spirit omenesc după voinţa Domnului pe veci! - Ai înţeles tu aceasta?“
        Spune Marcus: „Da, am înţeles aceasta, dar acum nu te întreb nimic mai departe; căci înţelepciunea ta este mult prea înaltă pentru înţelegerile mele! Dar ceea ce aş vrea să aud, sună aşa; vreau să te aud pe tine vorbind cu fata la fel de înţeleaptă, pe nume Jarah; acest lucru probabil că va fi un deliciu, aşa cum nu se va mai putea găsi vreodată în ceruri!“
        Spune Josoe: „Iată, acest lucru este puţin cam înfumurat din partea ta! - Aici vezi tu acum două pahare pline de vin! Ar fi înţelept dacă ai vrea să torni unul plin peste celălalt plin? Nu s-ar vărsa pe pămînt vinul nobil la această lucrare pentru nimic şi iar nimic? Ce folos ar avea? Ceea ce eu ştiu, cu siguranţă că ştie şi fata şi prin aceasta nu aş putea nici eu să învăţ ceva de la ea şi nici ea de la mine! Din această pricină noi ne vom scuti de astfel de eforturi. Vorbeşte tu mai bine cu minunatul copil al lui Dumnezeu! Tu şi fiicele tale, femeia şi fii tăi vor putea învăţa multe de la ea; căci pînă acum nu a mai trăit vreo fată de pe pămînt astfel de experinţe, date de la Dumnezeu, cum a trăit această fată. Ştie nenumărat de multe, ce în afară de Domnul nu ştie vreun alt om de pe acest pămînt mare şi întins. - Înţelegi tu ceea ce eu am spus?“

196. Jarah îi desface lui Josose nodul gordian.

        Spun Eu către Josose: „Dar dragul Meu Josose, de unde ştii tu, că Jarah Mea cea dragă posedă o înţelepciune aşa de înaltă şi cunoaşte lucruri, care în afară de Mine nu-i sunt cunoscute nimănui?“
        Spune Josose: „Doamne, cum aş putea eu să ştiu aceasta şi cum mă poţi întreba pe mine, cu toate că Tu eşti acela, care mi-a aşezat aceste cuvinte în inimă şi în gură, ceea ce eu să recunosc şi ceea ce eu să vorbesc?!“
        Spun Eu: „Foarte bine, dragul Meu Josose; pentru că tu ştii aceasta, spune-ne şi nouă mai amănunţit, de ce - cu toate că îmi sunt cunoscute gîndurile tale deja înainte ca tu să le formezi în adîncurile inimiii tale - te-am întrebat Eu aceasta!“
        Aici rămîne pe gînduri Josose şi caută un răspuns potrivit; dar nu vrea să se găsească vreunul. După un timp spune cu o voce cît se poate de mică: „Doamne, în recunoaşterea mea îngustă nu se poate găsi un răspuns drept, cel puţin din partea mea nu se poate aceasta; Tu probabil că m-ai întrebat doar de formă, aşa cum un rabin îl întrebă pe ucenicul său ceva, cu toate că rabinul ştie acel lucru cu mult înainte decît îl poate ştii ucenicul său. Dar totuşi este o diferenţă mare între Tine şi între un rabin care îşi testează ucenicul! Acesta ştie foarte bine, ce ştie, dar el fără vreo testare nu poate ştii ceea ce ştie şi cunoaşte ucenicul său. Dar Tu nu numai că ştii totul clar şi limpede, ceea ce ştiu eu, ci Tu cunoşti chiar şi toate gîndurile secrete ale oamenilor şi ale îngerilor - şi Tu mă întrebi pe mine? Iată, în aceasta se află pentru mine defavoare principală a nodul încîlcit gordian! Dar pentru că nu sunt nici pe departe un Alexandru, eu nu-l pot descîlci!“
        Spun Eu: „Spune-Mi, de ce nu te întreabă tînărul din Sihar despre acestea, aşa de parcă nu ar ştii, cu toate că aceste lucruri el le ştie cît se poate de bine!? Da, el se lasă învăţat de tine şi se comportă aşa de parcă el ar fi ucenicul tău!“
        Spune Josose: „Doamne, aceasta este plîngerea mea continuă la adresa lui, că el vrea să înveţe de la mine, cu toate că el cu siguranţă posedă o înţelepciune măreaţă; şi dacă îl întreb despre ceva, atunci spune el mereu: ‘Da uite, despre aceasta am vrut eu tocmai să te întreb!’ Eu însă întreb tocmai şi Te-am întrebat deja astăzi dimineaţă, ce fel de metodă de predare este aceasta. Desfăşurase tatăl Jarahei într-adevăr mai înainte o părere destul de înţeleaptă despre o asemenea metodă de învăţare, pe care aş putea-o pune în practică într-adevăr şi la întrebarea Ta pusă mie; dar eu nu sunt totuşi pe deplin de acord cu opinia lui şi n-o pot pune de aceea pe deplin valabil în practică pentru răspunsul explicativ la întrebarea Ta formată pe deplin în fel gordian.
         La ucenici bine cunoscători deja a tot felul de cunoştinţe este o asemenea metodă de învăţămînt într-adevăr cea mai bună din lume, pentru că prin aceasta este îndemnat foarte activ tînărul încă limitat în gîndire spre gîndirea proprie, simţirea proprie şi găsirea proprie; dar dacă folosim o asemenea metodă de predare la un ucenic, care este încă pe deplin neştiutor de toate elementele ştiinţei, atunci aş dori aici să văd totuşi, cînd şi cum îşi va însuşi ucenicul alfabetul şi în sfîrşit citirea unui scris pe o cale naturală fără fapte miraculoase la o asemenea metodă de predare!
        Pentru aceasta nu se potriveşte, deci, opinia altfel bună a lui Ebahl şi aşa nici n-o pot aici folosi. Eu ţi-o spun, o, Doamne, de aceea foarte direct, că nu sunt în stare să-ţi dau nici un răspuns la întrebarea Ta gordiană. Tu vei dori însă de aceea să ne dai totuşi nouă tuturor milostivirea de a-ţi răspunde Singur la întrebare!“
        Spun Eu: „Cum ar fi deci, dacă cea mai dragă a noastră Jarah ar dori să ne explice o asemenea întrebare?“
        Spune Josoe puţin surprins: „Asta o poate face ea într-adevăr, dacă e în stare! Fireşte, dacă Tu, o Doamne, îi vei da răspunsul în inimă, atunci va avea ea într-adevăr uşor de răspuns!“
        Spun Eu: „Asta n-o voi face tocmai de această dată şi ea însăşi va trebui să-ţi aducă răspunsul!“
        Spune Josoe: „Aşadar, atunci nu i-ar merge probabil tocmai cu foarte mult mai bine decît mie!“
        Spun Eu cu mina cea mai prietenoasă: „Aşadar, noi vrem să vedem! Spune-ne prin urmare, tu cea mai dragă Jarah, de ce L-am întrebat astfel înfăţişat despre ceva pe dragul Josoe, despre care am ştiut desigur deja de cu mult înainte!“
        Spune Jarah, puţin emoţionată: „Doamne, dacă am voie să vorbesc şi sunt şi nevoită oarecum, atunci pari Tu să-i fi pus dragului Josoe această întrebare gordiană, cum a numit-o el, doar dintr-un motiv puţin umilitor pentru sufletului său tare cutezîndu-se în sus. Pentru că el susţinuse mai înainte, că n-ar trebui de aceea să vorbească nimic cu mine, pentru că ar ştii toate cele ce le ştiu eu şi noi doi n-am putea prin urmare să vorbim nimic unul cu altul; o asemenea sfătuire ar însemna a turna un pahar plin peste un al doilea pahar plin. Dar dragul Josoe a uitat la aceasta, că ai împărţit diferit darurile duhului chiar şi între îngerii Tăi şi că prin aceasta chiar şi un cel mai desăvîrşit înger poate să înveţe încă foarte multe de la un alt înger foarte desăvîrşit!
        Eu sunt însă de părere: Dacă Tu, o, Doamne, întrebi astfel, atunci nu întrebi din nici un alt motiv, decît pentru a-l conduce pe un oarecare puţin înfuriat la o recunoaştere umilitoare de sine! Şi atîta cît recunosc eu în inima mea cu cunoaşterea mea limitată, i-ai dat dragului Josoe tocmai din acest motiv o asemenea întrebare gordiană.
        El făcuse, ce-i drept, mai înainte într-adevăr afirmaţia faţă de Marcus, contrazicîndu-se puţin, că am făcut experienţe prin milostivirea Ta ca pînă acum nici un om pe întreg pămîntul întins; şi totuşi se consideră un pahar tot aşa de plin! Dacă îmi mărturiseşte însă o asemenea experienţă ieşită din comun, atunci într-adevăr nu înţeleg, de ce nu vroia să intre cu mine în nici o discuţie. Eu pe partea mea sunt însă totuşi de părerea, că, în ciuda experienţei mele desigur nemaiauzite, pot să învăţ totuşi ceva de la el şi nu consider paharul meu absolut de loc încă aşa de plin, ca în el n-ar mai găsi nici un spaţiu ceva din paharul lui plin.
        Şi cum am spus acum (aici zîmbi puţin Jarah), astfel nici nu pare a fi, aşadar, paharul lui încă chiar aşa de enorm de plin, că din vinul meu n-ar mai găsi atunci nici o picătură un spaţiu în paharul lui presupus plin!
        Eu nu vreau însă, de altfel, să fi făcut absolut de loc cu această afirmaţie despre Josoe numai cumva în cel mai neînsemnat mod duşmănoasă o mîndrie puţin prea sus clocotind ţîşnită, ci pentru că am fost îndemnată, de aceea am vorbit, precum am simţit în inimă; eu cred de aceea că n-am comis tocmai nici un păcat chiar pre mare! Dacă l-am făcut însă, atunci vreau să-l şi  îndrept iarăşi după puteri!“
        Spun Eu: „Nu, nu, absolut de loc! Inima ta cea mai devotată se află doară prea deschisă în faţa Mea şi tu i-ai făcut lui Josoe chiar un mare serviciu; pentru că el a şi fost într-adevăr puţin slab în subiectul atins de tine într-un mod foarte copilăros şi această slăbiciune ar fi putut să-l ducă într-adevăr cu timpul pe oarecare căi mici greşite. Acum însă este el vindecat şi în această sferă şi el se va amesteca acum într-adevăr cu tine cu foarte mult drag într-o discuţie înviorătoare; pentru că el are un fel bun de a se exprima.“

197. Despre limitarea în cunoaştere a omului pămîntesc.

        (Eu, adresîndu-Mă lui Josoe:) „Ce spui tu acum la răspunsul potrivit şi cel mai reuşit al celei mai drăgălaşe Jarah?“
        Spune Josoe: „O Doamne a toată viaţa, această cea mai minunată fetiţă nu mai este cu siguranţă deja de mult o fată pămîntească; ea, cea mai minunată Jarah, este o lumină din cer personificată de primă mărime, faţă de care sunt eu abia o cea mai mică steluţă! Am făcut într-adevăr şi eu experienţe prin milostivirea Ta ca pînă acum puţini muritori, - pentru că nu este nici o glumă, de a fi petrecut în criptă aproape doi ani după simţul meu în lumea duhurilor şi cu trupul în putrefacţie şi să fi venit în sfîrşit înapoi pe acest pămînt pe deplin conştient, prin milostivirea Ta şi prin îndurarea Ta cea mai minunată; dar totuşi recunosc acum tare, că de-abia mă simt demn de a-i fi acestei fete un elev slab şi netalentat. Dacă ea vrea să-mi acorde dragostea de a mă învăţa numai ceva puţin în aşa unele lucruri, atunci voi primi cu foarte multă plăcere toate asemenea lucruri cu mulţumirea cea mai mare din lume.“
        Spune Jarah: „Da, cel mai drag el meu Josoe, tu eşti un fiu de rege şi eu fiica unui evreu, care este numai un hotelier în Ghenizaret - astfel privită treaba cumva lumeşte, ar fi într-adevăr foarte arogant şi pretenţios de a mă apropia de tine; dacă vrei însă să vii în jos la mine de la înălţimea ta, atunci să găseşti o pereche de braţe întinse şi o uşă deschisă în coliba mea modestă, sărăcăcioasă!“ - La această formulă de adresare însemnată cască Josoe ochii mari şi abia ştie, ce să-i răspundă fetei.
        Cireniu îi spune însă lui Josoe: „Vezi, Josoe al meu, aceasta vrea să fi spus aşa de mult ca: să te aşezi dincolo la Jarah şi să vorbeşti cu ea. Mergi şi fă aceasta; pentru că eu însumi aş fi foarte curios să aud toate lucrurile despre care voi vă veţi sfătui unul cu celălalt!“
        Spune Josoe: „Ah, despre faptul ca să mă aşez la ea, n-a lăsat nimic să se observe în vorba ei, buna şi cea mai dragă Jarah, într-adevăr însă despre faptul ca să vorbesc cu ea, dacă m-aş putea lăsa în jos aşa în adînc, fiind fiu de rege! Fireşte că nu pare Jarah deci totuşi să recunoască pe deplin, că eu nu sunt în primul rînd absolut de loc un fiu de rege, şi, în al doilea rînd, că acea anume înfumurarea de naştere se află caracterului meu încă cu mult mai îndepărtată decît cerul de acest pămînt. Eu sunt numai pentru adevăr! Ce se află mai jos decît el, pe acelea le dispreţuiesc cel mai adînc; ceea ce se află însă peste el ca secrete ale lui Dumnezeu în sine, pe acelea le divinizez şi nu cer claritatea a ceea ce nu se cuvine pentru viermii şi praful acestui pămînt!
        În Dumnezeu este belşugul celei mai nemărginite înţelepciuni; în noi însă sălăşluieşte din acesta de-abia un fir de praf mare! Toate cele ce le ştim noi, este o lucrare slobodă neterminată şi noi nu mai găsim niciodată drumul de la Alfa pînă la Beta, cu atît mai puţin pînă la Omega (Alfa = a,  Beta = b,  Omega = o, aceasta este ultima literă al alfabetului grecesc). Pe cer strălucesc miliarde de lumini; cine le cunoaşte? Noi nu le cunoaştem pe cele două mari, cu atît mai puţin pe cele nenumărat de multe mici; înţelepciunea lui Dumnezeu este însă acolo pretutindeni astfel la ea acasă ca lumina ochiului în ochi!
        Ceea ce Dumnezeu vrea să ne releveze, pe acelea le cunoaştem şi le ştim; mai departe de acestea însă domneşte pentru sufletul omului o noapte, ce-i drept, sfîntă, dar totuşi nemărginită. Şi omul să nu îndrăznească niciodată de a dori să ilumineze sfîntul întuneric al acestei nopţi nemărginite; pentru că această noapte l-ar înghiţi ca marea o pietricică, pe care un oarecare băiat zburdalnic o aruncă în aceeaşi.
        Noi oamenii suntem vase, cărora deocamdată le este dată numai o anumită măsură. Dacă acesta este plin, atunci nu se poate face acelaşi încă mai plin; dacă i se va da însă omului în viitor o măsură mai mare, atunci va putea el să bage în acelaşi încă foarte mult şi totuşi nu se va da pe dinafară aşa de uşor, precum a fost acum cazul.
        Au, ce-i drept, oamenii pe acest pămînt într-adevăr o măsură deja diferit de mare; cea a mea aparţine însă evident de cele mai mici. Drăgălaşa Jarah a fost înzestrată evident mai înbelşugat cu aceasta decît mine şi nu pot să apar de aceea cu ea ca proporţional; dacă vrea ea însă să lase să ajungă la mine ceva din belşugul ei mare, atunci voi primi un asemenea lucru tot timpul într-un mod cel mai mulţumitor. Dar să mă aşez în jos la ea, nu pot totuşi; pentru că o dată este ea mai înţeleaptă decît mine şi pentru cealaltă dată nu s-ar potrivi aceasta într-adevăr absolut de loc pentru mine!?“

198. Ce este adevărul?

        Ii spun în sfîrşit iarăşi o dată Eu lui Josoe: „Ascultă tu, dragul Meu Josoe! Tu ai vorbit acum foarte înţelept şi se află în aceasta mult bine şi adevăr; dar Eu trebuie la aceasta să te fac totuşi atent asupra aşa unor lucruri! De aceea, fii tu acum foarte bine atent; pentru că uite, cu un înţelept, cum eşti tu unul, pot deja şi Eu să Mă exprim puţin mai adînc!
        Tu ai spus: ‘Eu sunt numai pentru adevăr! Ce se află mai jos decît el, pe acelea le dispreţuiesc cel mai adînc; ceea ce se află însă peste el ca secrete ale lui Dumnezeu în sine, pe acelea le divinizez şi nu cer claritatea a ceea ce nu se cuvine pentru viermii şi praful acestui pămînt! În Dumnezeu este belşugul celei mai nemărginite înţelepciuni; în noi însă sălăşluieşte din acesta de-abia un fir de praf mare!’
        Da, asta este foarte bine, curat, drept şi echitabil, a fi numai pentru adevăr; dar acestui principiu i se pune o întrebare puternică drept ca lumînarea de-a curmezişul şi formează astfel înfăţişat o cruce desăvîrşită cu principiul tău în sine foarte lăudabil! Dacă poţi tu sau un oarecare altul pentru tine să rezolve această întrebare pe care ţi-o voi da, atunci s-a eliberat umărul Meu de cruce.
        Spune-MI tu de aceea: Ce este adevărul, pentru care eşti tu numai? Este un adevăr, ceea ce vezi tu? Iată, totul este o înfăţişare de aburi de astăzi pînă mîine şi nu mai poate fi deja de mult un adevăr pentru mîine, ceea ce este pentru astăzi încă un adevăr deplin! Uită-te acolo, acolo în ultima lumină slabă a soarelui deja de mult apus pluteşte un norişor cu înfăţişarea unui peştişor! Spune-Mi, pentru cît tîmp va rămîne un adevăr înfăţişarea de faţă a acestui norişor? Vezi, următoarea clipă va acuza deja de o minciună înfăţişarea de faţă a acestui norişor!
        Dacă îţi pun în faţă trei pere, atunci spui tu, că acesta ar fi un adevăr, că aici în faţa ta se alfă trei pere; Eu însă îţi spun, că fiecare dintre cele trei pere are în sine mai multe grăunţe de sămînţă, de unde din fiecare se pot forma în viitor o grămadă nenumărată de pomi, care vor aduce la iveală la sfîrşit perele cu totul astfel înfăţişate într-un număr infinit de mare! Sunt în consecinţă într-adevăr numai trei pere în faţa ta, care formează în sine deja o mărime desăvîrşită de neschimbat, sau sunt ele doar trei mărimi aparente, în spatele cărora, asemenea războinicilor în stomacul calului de lemn troianic, se află ascunse însă un număr nemărginit de aceleaşi mărimi şi de asemenea încă cu totul alte mărimi?
        Unde începe adevărul şi unde se termină el? Este omul un adevăr, aşa cum este el? Priveşte la un copil şi priveşte atunci în sfîrşit la un moşneag! Priveşte la un oraş construit de mîini omeneşti! Este el un adevăr deplin? Vezi, astăzi se mai află el şi mîine poate să fie el deja distrus!
        Vezi, pentru acela singur, care este în sine de la capăt la altul adevărul însuşi, este de asemenea totul adevăr; pentru acela însă, care nu este aceasta în sine, sunt doară şi prin necesitate toate celelalte numai ceea ce e el însuşi deocamdată.
        Un adevăr însă, care e numai temporar adevărat, nu este deja de aceea vreun adevăr deplin, pentru că în el nu este nici o durabilitate acasă; adevărul deplin însă trebuie să fie de neschimbat pe veci din belşug a ceea ce este el pentru fiecare moment în parte. - Ce este prin urmare adevărul ca atare, deplin?“

199. Secretul motivul stramoşesc a toată înţelepciunea.          

        Josoe cască aici ochii mari, se gîndeşte încoace şi încolo şi nu ştie ce răspuns să-Mi dea la acestea.
        Cireniu spune însă: „Doamne, aceasta este însă şi o întrebare, la care toţi înţelepţii şi filozofii  şi-ar fi rupt dinţii pînă la ultima rădăcină! Dă-mi voie, Tu prietenul meu cel mai dumnezeiesc, - după cuvintele Tale pentru mine tot timpul cele mai sfinte nu este atunci doară totul, ce recepţionăm noi cu simţurile noastre, nici un adevăr deplin, ci bine pe jumătate o minciună!? Cine poate atunci prin urmare să cuprindă pe deplin o oarecare încredere la un cuvînt dat? Această întrebare a Ta m-a făcut pe mine însumi cu adevărat puţin trist. Tu trebuie să fii de această dată într-adevăr deja aşa de bun şi să-ţi răspunzi singur la întrebarea Ta; pentru că pe pămîntul întreg nu-ţi rezolvă nici o fiinţă din sine acest mister!“
        Spun Eu: „Fii tu din această cauză cu totul fără grijă! Aici la această masă sunt aşezaţi cîţiva, care ar fi în stare să-i dea lui Josoe despre aceasta un răspuns cu totul îndeajuns ca soluţie (rezolvare) a întrebării Mele, cu siguranţă fără adăugarea Mea deosebită; pentru că ei ştiu deja aproximativ, de unde bate vîntul. Dar Eu vreau, ca în răspunsul de lămurire a întrebării într-adevăr puţin mai sus puse, să-i vină Jarah a Mea lui Josoe în ajutor! Şi aşa (întorcîndu-Mă la Jarah) încearcă tu, Jarah Mea cea mai dragă, dacă găseşti în inima ta un răspuns potrivit la întrebarea Mea!“
        Grăieşte fetiţa, zîmbind puţin: „Cu adevărat, pe mine mă surpinde foarte mult, că Josoe de altfel aşa de înţelept nu a găsit de îndată în sine un răspuns plauzibil şi pe deplin lămuritor la această întrebare foarte uşoară! - Ce poate fi altfel adevărul deplin, veşnic decît Dumnezeu Insuşi, care, cuprinzînd în Sine din veşnicie toată desăvîrşirea, este în Duh mereu Unul şi Acelaşi, deci pe veci în şi pentru Sine de neschimbat, pentru că în El ca desăvîrşirea cea mai nemărginită în Sine însuşi nu este nici o altă schimbare imaginabilă. Dumnezeu este singurul şi veşnicul motiv strămoşesc a toată existenţa. Tot ce este aici, nu este nimic altceva decît numai ideiile Sale fixate; existenţa lor este prin urmare şi o existenţă a lui Dumnezeu şi viaţa lor este viaţa lui Dumnezeu.
        În Dumnezeu este de aceea tot adevărul deplin, veşnic, pentru că în afară de Dumnezeu nu poate fi niciunde nimic, - în noi oamenii însă numai într-atît, cît suntem una cu Duhul Lui cel mai sfînt, prin dragostea curată faţă de El. Dragostea curată faţă de Dumnezeu ne leagă cu Dumnezeu şi face ca să devenim una cu El; dacă suntem însă aceasta, atunci devine totul cea mai curată lumină, încotro am vrea numai să ne şi întoarcem. Şi această lumină din începuturi în cea mai înaltă curăţie a Duhului, este atunci tocmai adevărul veşnic, de neschimbat. - Aceasta, îmi pare mie, este singurul răspuns corect de lămurire la întrebarea Domnului către dragul Josoe.“
        Spun Eu către Cireniu: „Deci, ce spui tu de răspunsul acestei întrebări, pe care Eu i-am pus-o lui Josoe? Dar să nu cumva să crezi, că Eu i-aş fi aşezat un astfel de răspuns minunat în inimă; ci ea l-a găsit pe propriul ei spaţiu şi teren. Şi Eu îţi spun ţie şi tuturor care sunteţi prezenţi aici la această masă: la acest răspuns nu este în plus nici un cuvînt şi nici unul nu este în minus şi totul este adevărat pe veci.
        Dar cum s-a întîmplat că ea a spus adevărul şi nu Josoe, cu toate că el şi-a propus să fie pentru adevărul deplin? Vedeţi, acest lucru l-a pricinuit dragostea ei pură şi nemărginită pentru Mine; o astfel de dragostea leagă inima ei cu cea a Mea şi prin acesta ea poate pe cel mai scurt drum să primească întregul adevăr de la izvorul de veci a întregii lumini, aşa cum l-a descris ea, a întregii existenţe şi a adevărului, care este pe veci tot acela şi de neschimbat în Mine.
        Şi tu, dragul Meu Josoe, care eşti doar pentru adevăr, ce spui tu acum despre Jarah, care într-o anumită formă este doar pentru dragoste?“
        Spune Josoe, puţin jenat: „O Doamne, eu văd acum pata cea întunecată din mine; dar eu nu pot găsi calea cum s-o scot afară! Eu i-am pricinuit mare nedreptate lui Jareih şi acest lucru trebuie îndreptat şi dacă Tu, o Doamne, nu ai nimic împotrivă, atunci voi merge imediat sus şi mă voi aşeza lîngă ea!“
        Spun Eu: „Nu am nimic împotrivă; deoarece iată, toţi aceşti oameni se bucură de convorbirea dintre voi doi! Eu îţi spun: alături de ea tu vei găsi ceea, ce doreşti tu să fii!“ - Doar după aceste cuvinte ale Mele se ridică Josoe repede şi se aşează lîngă Jarah şi îngerul ei Rafael.

200. Discuţia între Jarah şi Josoe.

        Cînd Josoe a ajuns lîngă ea, îi întinde el mîna şi spune aceste cuvinte: „Să nu fii supărată pe mine, tu dragă Jarah! Deoarece iată, eu nu aveam de unde să ştiu, că tu, ca fiind un copil de nici cincisprăzece ani eşti în posesia unei înţelepciuni mari, da, chiar mai mari decît a tuturor înţelepţilor de pe acest pămînt, care au trăit înaintea noastră; dar pe lîngă aceasta eu te rog, ca tu să-mi dezvălui cît se poaste de multe lucruri din înţelepciunea ta adîncă!“
        Spune Jarah: „şi tu trebuie să-mi dezvălui din a ta; căci şi tu ştii foarte multe, ce pentru mine sunt încă un mister!“
        Spune Josoe: „Acest lucru trebuie să fie foarte slab; căci vasul meu al înţelepciunii pare să fie în primul rînd prea mic şi, în al doilea rînd, pare să fie ca o sită, plin de găuri! Pe scurt, la mine nu vor ieşi prea multe, pentru că nu sunt prea multe înăuntru; aşa începe tu! Intr-adevăr sunt cît se poate de jenat, că nu ştiu să apuc undeva ceva, ce s-ar cădea aici, ca eu să rostesc. În faţa înţelepciunii înalte şi dumnezeieşti, nu are omul prea multe de vorbit, - dar, în schimb, are de ascultat şi de tăcut. Dar tu, minunată Jarah, ai un pod spre înţelepciunea dumnezeiască; prin aceasta tu poţi să-ţi iei, ceea ce doreşti! De aceea fă tu începutul şi eu te voi asculta, aşa cum am mai menţionat o dată!“
        Spune Jarah: „Dar iată, dragă Josoe, acest lucru nu s-ar cădea deloc! Căci o fată nu trebuie să fie indiscretă!? Tu poţi să mă întrebi şi eu îţi voi răspunde; şi dacă eu te voi întreba, atunci îmi vei răspunde tu!“
        Vorbeşte Josoe: „Da, da, întrebatul nu poate fi greu, dacă aş ştii despre ce să întreb! Atîta timp cît un om este un copil neformat, este inima sa bineînţeles plină de întrebări; dar cînd acele întrebări au fost deja de nenumărate ori răspunse în sine, este o nouă întrebare cu mult mai grea decît un răspuns la orice fel şi soi de întrebare. De aceea te-aş ruga eu pe tine ca tu să-mi pui o întrebare; căci tu ştii multe şi din această pricină tu poţi întreba multe.“
        Spune minunata Jarah: „ Deci, în numele Domnului, pentru că tu nu vrei altfel, vreau eu să-ţi pun acum o întrebare şi tu să-mi răspunzi, de ce Dumnezeu, Domnul, ca fiind cea mai înaltă dragoste şi înţelepciune îngăduie, că mai ales în aceste vremuri aşa zişii slujitori şi acei privilegeaţi predicatori ai cuvîntului lui Dumnezeu sunt oamenii cei mai neconştiincioşi şi mai dornici de putere şi fără vreo tragere de inimă înfăptuiesc cele mai odioase fapte în secret şi pentru aceasta ei nu sunt totuşi pedepsiţi. De ce nu au ei teamă faţă de Dumnezeu, cu toate că predică cu voci mult prea ascuţite puterea şi minunăţiile Sale? - Iată, aceasta este o întrebare cît se poate de importantă pentru timpurile noastre!“
        Spune Josoe: „Da, cu siguranţă că această întrebare este cît se poate de importantă; dar în adîncurile mele nu se poate găsi vreun răspuns şi prin urmare trebuie ca tu însuţi să răspunzi la aceasta!“
        Spune Cireniu: „Dar dragul meu fiu Josoe, ceva poţi tu să spui!? Într-adevăr, această scuză permanentă devine pentru mine deja puţin cam plictisitoare! ştiu foarte bine şi am aflat acum, că Jarah te întrece cu mult în înţelepciune; dar chiar aşa de neştiutor nu eşti tu, după cunoştiinţele mele, că tu nu poţi găsi vreun răspuns la această întrebare. Spune de aceea ceva! Dacă greşeşti, - deci, sunt suficienţi înţelepţi în jurul acestei mese, care te vor putea conduce pînă la sfîrşit pe drumul cel bun!“
        Spune Josoe: „Drag, înalt tată şi stăpîn! Este foarte uşor să porunceşti; dar ascultarea este cu mult mai amară, - mai ales atunci, aşa cum sunt eu acum, nu sunt nici pe departe capabil să urmez porunca ta!
        Gîndeşte-te la cea mai înaltă milă, dragoste şi nemărginita înţelepciune a lui Dumnezeu pe o parte şi pe de altă parte gîndeşte-te la faptele odioase, care cu siguranţă se comit în fiecare zi şi oră din noapte împotriva omenirii sărace, fără vreo pedeapsă anume! Ţine aceste relaţii controvresate cît se poate de aproape de chipul sufletului şi tu vei simţi la fel ca mine, că răspunsul la o astfel de întrebare este cu mult mai greu decît rezultatul de la trei plus trei! Să încerce altcineva şi acela cu siguranţă se va convinge, că întrebarea pusă de Jarah nu este o nimica toată!“
        Spune Cireniu: „Deci, deci, eu recunosc că este nevoie de un grad înalt de înţelepciune, pentru a răspunde în mare la întrebare pusă de Jarah; dar mi-ar plăce foarte mult, dacă s-ar lumina aceasta doar puţin. Căci eu de multe ori m-am gîndit la această problemă, - dar niciodată nu am găsit măcar un motiv pe jumătate acceptabil. Eu cred că, dacă în afară de Tine, Domnul şi Învăţătorul nostru şi în afară de Jarah nu poate să răspundă nimeni la această întrebare, atunci ne vom adresa cu toţi la Tine, Domnul nostru; Tu cu siguranţă că ne vei spune motivul cel drept, cum Tu - dacă nu mă înşeală memoria mea - ne-ai vestit aceasta.“
        Spun Eu: „Cu siguranţă, dacă Jarah nu se va descurca; dar Eu sunt de părerea, că ea, dacă este mai atentă, va nimeri cuiul din prima lovitură! Încearcă, draga Mea Jarah şi arată, că în Ghenizaret nu ţi-am plantat pe degeaba o grădinuţă!“

201. Observaţiile Jareih în grădinuţa ei.

        Cînd a auzit Jarah aceasta , se ridică ca şi un vorbitor şi începe să vorbească: „Foarte bine! Grădinuţa este plină de binecuvîntări de sus şi eu vreau să vă spun despre hărnicia mea copilărească, de care, bineînţeles, că doar cîteva zile m-am folosit de aceasta! Un cîştig material nu am avut încă de la acea grădinuţă - dar bineînţeles nici nu s-ar putea cere din cauza vremii scurte de cînd există -; dar lăsînd aceasta deoparte mi-a adus această grădinuţă mică cîştiguri mult mai mari pe plan spiritual!
        Da, pentru mine este acea grădinuţă o adevărată carte a înţelepciunii profunde şi din aceasta eu am învăţat în cîteva zile mai multe, decît mi-ar fi putut releva Solomon cu întreaga sa înţelepciune; şi aşa a apărut răspunsul în acea mică grădinuţă, la întrebarea pe care eu i-am pus-o mai înainte lui Josoe şi prin urmare este proprietatea mea întru totul îngăduită de Domnul! Căci dacă răspunsul întreg nu ar fi fost în mine, - într-adevăr, niciodată nu aş fi pus o astfel de întrebare la nimereală ca să găsească poate din greşeală cineva un răspuns ca şi eu să-l pot înţelege!
        Oh, eu cu siguranţă că am întreg răspunsul în mine şi acesta nu este valabil doar acum, ci va fi valabil pentru toate timpurile, atîtat timp cît se vor ocupa preoţii de cuvîntul lui Dumnezeu pe acest pămînt drag! Dar acesta este răspunsul întreg la întrebarea pe care eu i-am pus-o lui Josoe:
        Acasă, eu am semănat mai multe feluri de sămînţuri nobile în pămîntul gras. Unele au început deja să răsară în următoarea zi şi în a doua zi a fost planta deja la patru degete înălţime de la pămînt.
        O fată şi mai ales eu, este tot timpul curioasă şi aşa m-a împins o curiozitate însetată, să văd cel puţin la o sămînţă care a început să răsară, ce se întîmplă la sfîrşit cu acel bob de sămînţă, cînd peste pămînt deja se vede planta în sine. Eu am scos de aceea cîteva din pămînt şi m-am uitat cît se poate de atent la acest lucru. Şi vedeţi - cum se spune pe romană: celui înţelept nu îi este nimic suficient! -, am văzut eu că acea sămînţă a început să se mucegăiască şi pămîntul din împrejurimi a prins mucegai! Din acest mormînt au răsărit plante fine şi din acel bob de sămînţă, cum am mai spus, nu a mai rămas nimic decît carcasa tare şi interiorul acesteia care deja a început să se mucegăiască cît se poate de tare.
        Da, pe lîngă această apariţie cît se poate de gînditoare, am găsit eu din păcate mai multe boabe de sămînţă, care nu au răsărit şi care au fost devorate de mucegai, din care ar fi trebuit sau ar fi putut să crească plante; dar ochii mei ascuţiţi au văzut cum peste acele boabe mucegăite se puteau vedea plante mici şi fine, care nu aveau nici o asemănare cu plantele bune şi nobile. Aha, m-am gîndit eu în sinea mea, acum ştii! Plantele rele sunt cu siguranţă şi ele un rezultat al boabelor de sămînţă aşezate în pămîntului bun şi gras; dar pămîntul înfometat s-a săturat doar şi nu a dat voie ca să crească planta cea dreaptă şi cea bună. Dar, la sfîrşit, cu ce poate să ajute? În locul acelei plante nobile răsar zece plante rele şi se hrănesc din pămîntul gras, poate de zece ori mai mult, decît ar fi făcut acea plantă fină şi nobilă; căci tot ce este bun şi nobil, este suficient în toate privinţele, fie ce o vrea.
        Aurul nu trebuie şters ca şi plumbul, ca să strălucească; se şterge o dată şi bine şi după aceea străluceşte secole de-a rîndul. O vie creşte şi dă roade în cel mai rău pămînt; dar scaieţii şi spinii caută de obicei cel mai bun pămînt. Animalele bune şi de casă rareori mînînca mult, în vreme ce un lup, o hienă şi astfel de bestii ar mînca zi şi noapte. Tot aşa se mulţumeşte şi omul bun şi nobil, în timp ce omul lumesc întunecat este rău şi nu se mulţumeşte cu nimic. Se poate să i se dea acestuia o sută de mii de livre de aur şi el cu siguranţă nu va cere nimic altceva, decît ca el să primească încă o dată atît şi lui îi va fi tot una, dacă restul oamenilor mor de foame din pricina sărăciei! Dar o astfel de ambiţie este dezvoltată tot timpul de alta!
        Vedeţi, pămîntul din grădinuţa mea a fost într-o parte zgîrcit şi nenobil şi a vrut să se sature de boabele mele de sămînţă nobile! Dar care a fost urmarea cea tragică? Vedeţi, în loc să hrănească o plantă nobilă, hrăneşte o sută care nu se satură vreodată!
        Şi vedeţi, aşa cum s-a întîmplat cu pămîntul prost şi zgîrcit, aşa se întîmplă şi cu oamenii acestui pămînt, care, aici, vor deja să-şi procure un cer plin de minunăţii! Dar la sfîrşit trebuie totuşi să-şi părăsească proviziile strînse cu mare chin şi de multe ori sute de alţi oameni le folosesc fără vreun anumit scop - Aceasta este doar o imagine de dinainte a răspunsului meu deplin care va urma. Reţineţi această imagine cît se poate de adînc în inimile voastre şi voi veţi găsi răspunsul de la sine!“ - Aici se gîndesc cu toţii şi nu se pot mira îndeajuns de mult de înţelepciunea înaltă a fetei.

202. Folosirea imaginii corespunzătoare a Jareih.

        Fata i se adresează însă lui Josoe între timp şi îl întreabă într-un mod foarte drăgălaş prietenos, spunînd: „şi ţie, vecinul meu plin de dragoste şi înalt, nu-ţi cade încă nici o lumină potrivită în inima ta?“
        Spune Josoe: „Cea mai drăgălaşă şi minunat înţeleaptă Jarah! Mie îmi este într-adevăr, de parcă aş vedea ceva ca printr-o batistă ţinută în faţa chipului; dar de o oarecare claritate nu este aici încă nici pe departe vorba. De aceea continuă tu numai de a ilumina treaba; pentru că în persoana mea ai tu cu siguranţă cel mai atent ascultător al tău! Treaba e prea importantă, încît să fi putut lăsa aici chiar numai un cuvînt neluat în seamă; şi aceasta par s-o simtă cel mai adînc şi toţi care se află aşezaţi la masă şi toţi care se află în jurul mesei noastre, din care cauză ei poftesc vizibil înfricoşaţi continuarea. Incepe tu de aceea numai iarăşi să continui răspunsul tău pînă la sfîrşit!“
        După aceste cuvinte începe Jarah din nou să ducă mai departe cuvîntarea ei de răspuns şi spune: „Dacă voi aţi reflectat numai puţin asupra îmaginii de natură spusă de la început, pe care am pus-o în faţa voastră ca prima recoltă duhovnicească a grădinuţei mele, atunci ar trebui ca ceea ce urmează acum să vă fie foarte uşor clar într-un mod foarte luminos. Fiţi de aceea foarte bine atenţi şi priviţi şi vedeţi!
        Oamenii acestui pămînt sunt, privit duhovnicesc, asemenea pămîntului grădinuţei mele şi cuvîntul lui Dumnezeu care venise între oameni din ceruri mai întîi prin strămoşi, începînd de la Adam şi mai tîrziu prin patriarhi şi prin proorocii treziţi de Dumnezeu însuşi, este iarăşi asemenea boabelor de sămînţă alese şi bune, pe care le pusesem în pămîntul grădinuţei mele. Cum însă nici un bob de sămînţă nu devine de îndată, ce este pus în pamînt, deja un rod nou, înmulţit, copt, tot aşa este acesta cazul şi cu cuvîntul lui Dumnezeu.
        Dacă cuvîntul lui Dumnezeu ajunge în inima omului prin ascultarea acestuia, atunci trebuie el să fie însufleţit prin fapte, care sunt asemenea puterii de hrănire însufleţitoare a solului pămîntesc, - şi anume, aşa cum este rînduit prin cuvîntul lui Dumnezeu, către fraţii noştri şi surorile noastre - şi prin aceasta să fie o înrodire potrivită, spre scopul rodului adevărat şi pe deplin puternic al vieţii duhovniceşti în Dumnezeu, spre rodul bogat în binecuvîntare şi prin aceasta pe deplin copt! Dacă însă oamenii - printre care sunt de înţeles mai întîi aceia, care primesc mai întîi cuvîntul, ca prooroci şi preoţi, pentru a semăna atunci acesta mai departe, dacă ar ajunge el la maturitate în ei, în cea mai deplină autenticitate pe ogorul mare al tuturor oamenilor acestui pămînt pentru toate timpurile timpurilor - asemenea solului pămîntesc, pe care îl mănîncă însuşi boaba de sămînţă aleasă, pentru a se îngrăşa din acesta, folosesc acelaşi numai pentru sine ca un mijloc, prin care au doar nădejdea de a se face graşi, atunci nu este doară absolut de loc ceva prea nenatural minunat, dacă pe ogorul al astfel înfăţişaţilor prooroci şi preoţi evident mincinoşi pentru ogorul mare al omenirii mirene, răsar şi ajung la sfîrşit la maturitatea rea nimic altceva decît mărăcini, spini şi scaieţi!
        Cu toate că se întîmplă însă astfel, nu este acest lucru de aceea în general precum în caz specifiv totuşi împotriva ordinii dumnezeieşti şi împotriva înţelepciunii dumnezeieşti; pentru că vedeţi, cînd rodul ales se face copt, atunci toată paia şi rodul este adunat şi adus în jitniţe, mărăcinişul rămîne însă pe cîmp şi îngraşă fără voie solul, care pentru o semănare următoare se face astfel tare şi plin de nesaţ de a prelua acuşi în sine un nou răsad de rod ales şi de a-l însufleţi.
        Astfel este, deci şi într-adevăr cu noi oamenii. Dacă am fi deja de dinainte săturaţi cu înţelepciunea cea mai curată, cum vine ea din gura lui Dumnezeu, cu adevărat, atunci ne-ar tenta puţin un adevăr ulterior, nou!
        Dumnezeu, Domnul, prevede însă un asemenea lucru dinainte şi permite de aceea, ca omenirea devenită nebună, să fie servită un timp cu mîncare de porci, ca solul ei să se facă prin mărăcini destul de puternic hrănitor; apoi de-abia îi place la gust omenirii, plină de dor după lumină, rodul curat şi ales al cuvîntului curat al lui Dumnezeu, cum este acesta acum la şi între noi cazul cel mai evident şi cel mai fericit.“

203. Materialismul şi reprezentanţii lui.                                      

        (Jarah:) „Cu adevărat, se întîmplă grozăvii nemaiauzite la iniţiativa desigur de tot timpul a aşa numiţilor slujitori ai lui Dumnezeu! Dar oamenii, care primesc cu siguranţă ştire despre aceasta şi nu sunt totuşi neştiutori nici măcar în însuşi scriptura lui Dumnezeu, se întreabă, deci, totuşi, atunci încetul cu încetul între ei şi acest lucru din zi în zi mai mult:’Ce să fie aceasta? Ce este cuvîntul lui Dumnezeu? Poate fi acesta voia lui Dumnezeu din sensul cuvîntului Său, că propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu, a voinţei Sale de dragoste, a milostivirii Sale, a blîndeţii Sale şi a păcii Sale se fac o sumedenie dintre dracii cei mai lacomi, lacomi de domnie, mîndri, fără dragoste şi cei mai neruşinaţi faţă de semenii lor?’
        Şi iată, asemenea întrebări sunt bune; pentru că ele sunt primele îndemnuri, prin care omenirea ajunge la adevărata acţiune proprie, fără care ea nu se poate transforma vreodată nici dintr-un îndemn bun şi mai puţin dintr-unul rău, oarecum al iadului, într-o libertate duhovnicească adevărată, fără care nu există nici o viaţă veşnică pentru suflet şi pentru duhul lui.
        Este adevărat că eşti adesea sfîşiat şi aproape pe deplin desfiinţat de o mînie dreaptă la privirea asupra răutăţilor preoţimii şi ai dori adesea să urli în gura mare: ‘Doamne! Nu mai ai Tu aşadar fulgere, pietre, pucioasă şi foc, pentru a-i pedepsi pe aceşti tigri de oameni cu cel mai tare ascuţiş al mîinei Tale dumnezeieşti?’ Dar aici vorbeşte o voce blîndă din interiorul cel mai profund al inimii şi spune: ‘Fii deştept şi înţelept şi uită-te unde calci? Dacă vezi o viperă stînd la pîndă pe drum, atunci evit-o; pentru că întreaga suprafaţă a pămîntului nu este încă nici pe departe acoperită cu o droaie de vipere!’
        Trebuie doară să fie şi noaptea, aşa de bine ca ziua, ca omul să recunoască valoarea luminii. Ziua n-are într-adevăr nici un om vreo oarecare necesitate de o lumină a lămpii; dacă vine însă noaptea, atunci simte fiecare om foarte dureros lipsa luminii şi aprinde, aşa de bine pe cum poate el avea, o oarecare lumină şi o iluminare slabă îi face încăperea lui deja mai prietenoasă decît lipsa adesea pe deplin de lumină.
        Vedeţi, dacă Domnul înzestrează oamenii acestui pămînt aşa de potrivit cu tot felul de posesii pămînteşti, atunci se fac ei acuşi încrezuţi şi încep să se îngrijească prea mult de trupul lor şi sufletul lor, în care locuieşte Duhul dumnezeiesc, se mistuie acuşi, asemenea unei boabe de sămînţă alese de solul prea lacom de săturare care o înconjoară pe aceasta, în loc să fi primit întărirea din trup, spre răsărire a Duhului dumnezeiesc în ea în măsură potrivită, spre viaţa veşnică, cum este un asemenea lucru rînduit de către Dumnezeu şi spre care scop final i-a dat Dumnezeu sufletului, deci şi aşa pe deplin de fapt trupul. Acolo însă unde sufletul este atunci mistuit de trupul său, acolo ies atunci însă la iveală bineînţeles, în loc de roadele alese, de asemenea numai spini, mărăcini şi tot felul de alte buruieni rele, de la care nu se poate atunci recolta într-adevăr nici struguri şi nici smochine!
        Un asemenea om este însă atunci şi aşa de bine ca mort duhovniceşte! El nu mai ştie nimic din ceea ce este numai a duhului. El neagă tot ce este duhovnicesc şi materializează totul. În afară de materia dură nu mai există nimic pentru un asemenea om; stomacul lui şi pielea lui cea mai senzorială sunt cele două singure dumnezeităţi ale sale, cărora le este zi şi noapte dispus de a le aduce orice jertfă. Pentru asemenea oameni nu mai există atunci nici un Dumnezeu şi cînd în sfîrşit asemenea oameni, cum este cazul acum din păcate numai prea des, se fac chiar încă preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu, atunci sper că nu trebuie totuşi  să întrebi prea mult şi să spui: ‘De ce s-au făcut, oare, aceşti slujitori puri ai cărnii preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu, pentru care în motivul motivului sufletul, duhul, Dumnezeu şi cerurile Sale nu sunt nimic altceva, decît imagini de limbaj învechite, poetic fantastice?’ Să se privească numai la burţile lor peste măsură de grase şi şi ai viu în faţă răspunsul deplin!
        La asemenea dăruitori ai cuvîntului lui Dumnezeu le este atunci într-adevăr fireşte tot una, dacă satură comunităţile încredinţate lor cu pîine din ceruri sau cu mizerie din bălţile cele mai scîrboase; dacă sunt ei numai pentru aceasta plătiţi cu totul formidabil de bine! Nu are voie însă tocmai de aceea să ne şi mire absolut de loc prea mult, dacă nu arareori auzim lucruri din partea templului despre care nu rar ne înmărmurim şi ne înţepenim aproape cu totul de îngrozire.
        Dacă omul pur trupesc a ajuns o dată la acel punct, că simte despre cinstea de a fi un om abia mai mult decît o ciupercă de pădure, care crescuse dintr-un oarecare putregai al pămîntului, - ce fapt ales omenesc să aşteptaţi atunci în acest caz de la un asemenea om de putregai? Trebuie să-l laşi pe drum ca pe o viperă scîrboasă să se ciuciască şi să-şi mişte repede limba şi să-ţi cauţi atunci un oarecare loc lipsit de vipere pe mama tera largă. Pentru că Domnul este cu fiecare, care îl caută cu adevărat şi nu-l părăseşte pe acela niciodată, care se întoarce în sărăcia lui spre El!
        Noi toţi care locuim la ţărmurile mării noastre închise, am fost deja de mult o jucărie a templului. Iudea a fost cruţată aşa de mult pe cît posibil; dar pentru aceasta am fost nevoiţi noi galileenii să le slujim templierilor deja de mult ca cei mai veritabili ţapi ispăşitori pe de-o parte şi pe de-altă parte ca vaci de muls, - dar la aceasta avem binele, că ne-a răsărit mult mai devreme lumina cea mai minunată în toate şi mai presus de toate, în timp ce Iudea se mai află încă în noaptea cea mai adîncă.
        Noi am simţit mai întîi lăcomia foarte trufaşă a pămîntului templier, prin care înţeleg eu fireşte preoţimea şi ne-am eliberat de ei aşa de mult pe cît posibil. Şi noi, ca de asemenea un rod ales al lui Dumnezeu, n-am irosit puterea noastră de înrodire interioară a vieţii pe umplerea stomacului mare al templului, ci noi ne-am întors la ordinea lui Dumnezeu pe care am recunoscut-o mereu mai mult în noi înşine şi ne aflăm de aceea acum deja liberi, ca rod binecuvîntat multiplu pe ogorul mare şi frumos al lui Dumnezeu. Iudeii, cei din Mesopotamia şi cei care locuiesc către miazăzi, nu vor fi însă încă mult timp aduşi la acel punct, ca să accepte cum sunt ei acum nebunii continuu cei mai înşelaţi de către templu!
         În răspunsul acesta al meu aşa cam lungit la întrebarea mea, va recunoaşte sper desigur fiecare dintre oaspeţii aici prezenţi, că fata din Ghenizaret ştie deja destul de bine, ce are ea de făcut din ascultările şi îngăduirile lui Dumnezeu! Tu, o, Doamne, iartă-mă însă foarte milostiv, că am vorbit în faţa Ta şi la aceasta alături de partea Ta cea mai sfîntă chiar un timp aşa de îndelungat şi aşa de mult, cîteodată probabil şi lucruri nefolositoare! Eu n-am vrut însă prin aceasta să arăt doară absolut deloc puterea recunoaşterii mele, ci, pentru că s-a ivit, aşadar, astfel ocazia, să spun totul numai aşa pe faţă, cum mi-a fost cu totul sincer şi adevărat în jurul inimii!“

204. Josoe şi Jarah despre Iuda.          

        Spun Eu: „Fiica cea mai dragă a inimii Mele, Eu îţi spun: N-ai vorbit nici un cuvînt prea mult sau prea puţin! De aceea v-o spun însă şi vouă tuturor şi vă sfătuiesc, ca tot ce a spus acum aceasta fată, să reţineţi, să respectaţi şi să acţionaţi potrivit cu aceasta. Dacă vrea însă cineva să facă vreo oarecare afirmaţie contrarie, atunci să se ridice şi să grăiască!“
        La acest îndemn al Meu, a ieşit Iuda Iscarioteaunul al nostru la iveală şi a spus: „Cu absolut tot nu sunt de acord, cu toate că admir, de altfel, adînc înţelepciunea acestei fete; pentru că ea vorbeşte chiar ca o carte scrisă cel mai bine.“ -  Apoi tăcu el.
        Băiatul Josoe însă s-a răstit de-a dreptul la el şi a spus: „O tu om îngrozitor de nebun şi peste toate măsurile de prost! N-ai auzit tu, aşadar, ce mărturie i-a dat Domnul însuşi celei mai minunate Jarah şi tu nu vrei să fii de acord cu toate punctele cuvîntării ei de răspuns? Oh, atunci grăieşte, deci, prostia ta nesatisfăcută şi peste măsură de mare şi noi vom vedea de ce fel de murdărie este ea umplută! Aici deschideţi ochii tăi cei mai proşti, tu bou bătrîn şi vezi, aici lîngă mine stă aşezat un înger al lui Dumnezeu din cerul cel mai înalt; fiinţa lui este lumină pură. Aici vezi tu cuvîntătoarea tînără şi înţeleaptă din inima lui Dumnezeu şi lîngă ea sper pe Domnul însuşi, a Cărui Duh a creat cerul şi pămîntul şi totul ce există aici şi tu vrei să fii totuşi peste mărturia lui Dumnezeu cu ceva nu cu totul de acord din cuvîntarea celei mai minunate Jarah?! Spune-mi cine eşti tu, că vrei acum să te judeci chiar aşa de obraznic cu Dumnezeu!“
        Acesta cuvinte foarte energice ale lui Josoe l-au intimidat pe Iuda foarte şi el s-a retras de îndată iarăşi înapoi şi s-a aşezat foarte liniştit pe banca lui; pentru că îl cuprinsese o frică mare de fiul acum, oarecum, al înaltului Cireniu şi el nu se mişca pe locul de şezut al lui.
        Josoe însă vorbi mai departe şi spuse: „Nu este acesta unul dintre ucenicii de bază? Mie mi se pare cunoscut chipul lui, eu l-am văzut în Nazaret! Da, da, el este acela şi anume acelaşi, care s-a sfădit mereu deja în Nazaret, dacă nu mă înşel, cu un anumit ucenic Toma!“
        Spune Jarah: „Lasă asta, înaltule Josoe! Vezi, dacă ar avea acel ucenic o aşa de uşoară capacitate de înţelegere ca tine şi, Domnului singur toată lauda şi ca mine, atunci ar tăcea el, asemenea celorlalţi fraţi şi companioni şi ar reflecta în inima lui foarte tare asupra acestor lucruri; deoarece posedă el însă desigur o inimă foarte împietrită, de aceea înţelege el greu orice adevăr care se află mai sus şi mai adînc! Şi dacă şi acceptă el ceva, atunci nu poate să pună aceasta de obicei la loc sigur, pentru că în inima lui zbîrcită nu poate avea niciodată pe deplin un loc ceva dumnezeiesc de mare şi măreţ! De aceea, lasă omul şi nu te mai îngriji de el niciodată!“
        Spune Josoe: „Ai din nou iarăşi dreptate pe deplin! Dar ştii tu, aşa o dojană mică nu-i strică cu siguranţă, de altfel, nici în cel mai neînsemnat mod; pentru că eu ştiu, că acest om este obraznic în mare măsură. El doreşte mereu să fie aşa unul dintîi între însoţitorii săi şi toţi să-şi ia sfatul de la el. Aceasta nu se întîmplă bineînţeles niciodată, pentru că ceilalţi sunt cu mult mai înţelepţi şi mai plini de raţiune decît este el şi asta îl supără în secret şi este de aceea aşa pe lîngă mereu puţin astfel lacom de răzbunare, ceea ce nu-i foloseşte însă la nimic; pentru că el este dojenit într-un mod tocmai nu prea blîndă, precum atunci mai ales de ucenicul Toma, care este un om foarte înţelept!“
         Spune Jarah: „Da, da, tu gîndeşti foarte corect şi drept; pentru că imi amintesc şi eu acum de o ceartă aşa mică în Ghenizaret! Domnul ştie cu siguranţă mai bine decît noi doi, de cel îl tolerează pe acest ucenic în compania Lui; eu i-aş fi arătat deja de mult uşa! Omul acesta are pentru mine ceva cu totul deosebit de respingător şi eu n-aş vrea să mizez foarte mult pe faptul, dacă întreaga companie nu va ajunge o dată prin el în foarte mari neplăceri; pentru că eu nu am niciodată încredere în asemenea oameni, care nu se pot uita în ochii căruia cu care vorbesc! Ei par să se teme mereu, de parcă ochiul lor rătăcitor ar putea să se facă un trădător al inimii lor rele. Şi această proprietate rea, care nu poate să-mi placă absolut de loc, o posedă tocmai acel ucenic! Aşadar, dar Domnul îl tolerează totuşi şi trebuie să aibă pentru aceasta desigur un oarecare motiv foarte înţelept!
        Spun Eu către Jarah: „Fiica Mea! Vezi, tu însuţi ai înfăţişat motivul destul de foarte minunat doară tocmai mai înainte în cuvîntarea ta, din care reiese pentru fiecare peste măsură de limpede, de ce este tolerată din partea Mea pe lîngă grîu şi neghina. Şi vezi, aceasta este de asemenea aşa o bucată de neghină în ogorul Meu bun; cînd va fi însă adunat grîul bun în jitniţele Mele, atunci va ramîne el ca neghină pe cîmp şi va fi ars spre îngrăşămînt al pămîntului greu şi spre uşurarea aceluiaşi!
         Trebuie să fie pămîntul, ce-i drept, destins, ca rodul ales să se dezvolte bine în acelaşi, - dar, ştii tu, nici prea destins nu are voie să fie el, într-adevăr; pentru că într-un pămînt prea destins nu pot rădăcinele să ajungă în nici un oarecare sol stabil. Dacă vine atunci zăpuşeală şi după aceea, ca de obicei, furtuni mari, atunci se uscă cu drag rădăcinele împreună cu băţul fructului. Şi dacă vine apoi o furtună, atunci sunt asemenea cozi de fruct dezrădăcinate uşor, se uscă atunci pe cîmp şi nu aduc nici un rod! De aceea are nevoie educarea unui copil al lui Dumnezeu mereu de un sol şi pămînt mai mult greu decît destins; şi pentru că este astfel, trebuie să accepţi, deci, totuşi, dacă pe undeva lîngă grîul din pămîntul greu, se arată şi o neghină! Pentru că ea nu este adunată pentru o recoltă, ci ea rămîne spre îngrăşarea pămîntului, ca o semănătură următoare să se coacă spre o recoltă încă mai înbelşugată, decît a fost acesta pînă acum cazul. - Inţelesu-M-ai tu pe mine?“

205. Popoarele diferite necesită o conducere diferită.                            
                           
        Spune Jarah: „O da, Doamne, Tu singura mea dragoste, adevăraţii copii necesită o educaţie mai severă decît copiii sclavilor; căci copiii casei sunt crescuţi după  părinţi, sau ei sunt învăţaţi să se ocupe de întreaga casă, în vreme ce copiii sclavilor trebuie să ştie doar atît, cît necesită munca lor monotonă! Bineînţeles se mai poate întreba, de ce Dumnezeu, Domnul, lasă ca aşa ceva să se întîmple, că un om de pe acest pămînt trebuie să-i fie celuilalt un sclav şi stăpînul său are chiar dreptul de la împărat ca acesta să se servească de viaţa sau de moartea sclavului cum doreşte el.“
        Spun Eu: „Da, draga Mea fiică, pentru a explica toate acestea, ne-ar conduce pe noi toţi mult prea departe; dar cîteva pilde îţi voi spune ţie şi tuturor celora care sunt prezenţi. Cine le va înţelege pe acestea, va înţelege şi multe altele cît se poate de limpede; şi de aceea ţineţi minte şi ascultaţi-Mă cu atenţie:
        Există mai multe soiuri de cereale, în afară de grîul drept şi cu barbă, orzul, secara, ovăzul şi porumbul înalt; căci mai există şi lintele şi mai multe feluri de fasole; şi iată, diferitele soiuri au nevoie de pămînturi diferite, căci fără aceasta ele nu ar creşte. Un soi de cereale are nevoie de un pămînt lutos puternic, celelalte au nevoie şi ele de un pămînt lutos, care însă trebuie să fie tot timpul gras, căci altfel cerealele nu cresc. Iarăşi un alt soi de cereale necesită un pămînt nisipos şi pietros şi un alt soi are nevoie de un pămînt nisipos. Unele soiuri necesită un pămînt umed iar altele unul uscat. Toate acestea învaţă experienţa omului.
        Tot aşa au oamenii diferiţi nevoie de o educaţie diferită, precum sunt construite inimile şi sufletele lor. Dar cum se întîmplă la oameni atunci cînd sunt copii a unui singur tată, tot aşa se întîmplă cu toate comunităţile şi cu popoarele cele mai mari. Este un popor, care are nevoie de o tratare moale şi uşoară şi el se ridică spre marea binecuvîntare a celorlalte popoare ale lumii. Un alt popor are însă nevoie de o tratare dură, căci altfel s-ar strica şi s-ar destrăma, spre marele blestem al popoarelor din jur. Tot aşa are un popor înclinaţia spre tiranie şi spre dominarea oamenilor din jur. Pentru sufletele unor astfel de oameni este atunci mai bine, ca ei să pice pentru mai mulţi ani într-o scalavie dreaptă, ca ei să fie umiliţi întru totul. Cînd ei se regăsesc în acea umilinţă şi îşi poartă destinul cu răbdare şi fără a spune un cuvînt, atunci de abia vor deveni ei cetăţeni liberi pe acest pămînt şi vor creşte şi se vor dezvolta ca un fruct bun pe un pămînt îngrăşat.
        Vedeţi, aceasta este o imagine, care poate fi pricepută de voi toţi, deoarece voi aţi înţeles acum destul de multe!
        Dar pentru a explica acest lucru extrem de important, vă explic acum părţile trupului omenesc, a cărui fiecare parte are o altă formă şi necesită bineînţeles un alt leac, atunci cînd este bolnav, ca să se vindece. Dacă cineva simte o durere în ochi, atunci cu siguranţă necesită alt leac decît atunci cînd îl doare un picior sau altul. Cine are o durere în burtă, trebuie s-o trateze altfel, decît dacă ar avea o durere la o mînă sau la cealaltă şi prin aceasta trebuie avut grijă şi la bolile trupului, ca să se vadă dacă acestea sunt tinere sau bătrîne sau dacă sunt foarte avansate. O boală începătoare se poate deseori vindeca pe o cale uşoară, în vreme ce o boală îndelungată are nevoie de o medicină pe viaţă şi pe moarte, ca să fie înlăturată din trup. Dar oamenii se aseamănă în sufletele lor cu părţile proprii ale trupului. Dar cu cît mai mult se aseamănă sufletul cu o parte a trupului în nobileţe sau nu, cu atît mai mult trebuie ca aceasta să se trateze ca şi partea proprie, cu care se aseamănă.
        Aceasta este valabil şi pentru oamenii sferelor lor sufleteşti şi după datinele lor, căci ei trebuie trataţi ca şi părţile propri ale corpului, cu care corespund ei în datină şi sufleteşte. Cu un dinte stricat în gură trebuie ca la sfîrşit, atunci cînd nu mai folosesc alte mijloace, să fie scos şi stîrpit, ca să nu cumva să-i strice şi pe ceilalţi dinţi sănătoşi; tot aşa se întîmplă şi cu un om care nu vrea să se îndrepte într-o comunitate. Tot aşa trebuie stîrpit un popor întreg în morală, dacă nu chiar fizic, ca, la sfîrşit, să nu se strice toate popoarele acestui pămînt prin acela singur.
        Uitaţi-vă în cronică şi voi veţi găsi, ce popor mare au fost pe vremuri babilonienii, ninivitenii, mederii, persanii, egiptenii, vechii greci şi înaintea lor feniţienii şi troianii! Unde sunt acum toate aceste popoare? Unde sunt gomoriţii şi sosomiţii şi unde sunt celelalte popoare din acele zece cetăţi? Da, psihic mai există ele în urmaşii lor împrăştiaţi, dar care nu mai au nicăieri un nume şi nu mai vor avea pe acest pămînt un popor sub tot acel nume; căci nimic nu este mai rău decît un nume vechi, de care este agăţată faima îngîmfată şi fără vreun sens. Astfel de oameni sau popoare se cred cu mult mai nobili şi mai buni decît un popor tînăr care se află în starea dreaptă, în faţa lui Dumnezeu, prin tandreţe, umilinţă şi dragoste.
        Dacă vă uitaţi voi doar cu puţină atenţie, atunci voi veţi găsi de îndată, cît de bun şi de drept este Tatăl din ceruri! Căci acest pămînt este menit pe veci să crească copiii ai Duhului dumnezeiesc şi din această cauză este necesar, ca pămîntul să fie mai mult pietros şi tare, decît îngrăşat şi moale.
        Buruiana care creşte cu planta  nobilă nu o opreşte în vreun fel ca aceasta să devină fruct, pentru că cresc şi se coc împreună şi aici este ici şi colo cît se poate de folisitoare pentru aceasta că se mai află şi pămînt tare şi pietros. Pe scurt: Ceea ce Dumnezeu lasă ca să se întîmple, este bine şi la sfîrşit îi este omului pur totul limpede, ce poartă pămînul în sine pe şi peste sine. - Spuneţi acum dacă voi aţi înţeles totul din ceea ce Eu am vorbit acum!“
        Spune Cireniu: „Doamne, dar cine să nu Te fii înţeles? Doar totul este atît de luminat ca şi soarele însuşi!“
        Spun Eu: „Foarte bine şi acum să vă redea Josoe al nostru o imagine sigură la toate acestea!“

206. Vorbele de scuzare ale lui Josoe.

        Spune Josoe: „O, Doamne, opinia mea asupra acestui lucru va ieşi într-adevăr foarte nesigură! Eu înţeleg într-adevăr aşa per total, ce vrea să fie spus prin aceasta şi nu pot susţine din partea mea fără înconjur, de parcă n-aş fi înţeles un asemenea lucru destul de limpede; dar a face asupra acestui lucru o anumită reflecţie (consideraţie) luminoasă ca soarele, pentru asta mă simt mult prea slab. De aceea ar fi deja iarăşi bine, dacă cea mai minunată Jarah ar dori să mă reprezinte încă şi aici. Pentru că dacă aş şi vorbi încă cît se poate de înţelept, părîndu-mi-se mie, atunci este însă totuşi la sfîrşit ceva de faţă, căruia i se poate foarte tare contrazice! Şi astfel îmi este aşadar într-adevăr cu mult mai drag faptul de a asculta, decît să vorbesc eu însumi. Ah, dacă cineva ar scoate ceva la iveală, ce ar fi fals şi incorect numai în cel mai neînsemnat mod, atunci voi avea într-adevăr o limbă mai vie; dar spre dezvoltarea adevărurilor aflîndu-se prea sus de orizontul meu de cunoaştere, mă simt prea slab încă multă vreme, - şi aşa rămîn fain frumos tăcut şi cu totul modest, îi las cu drag pe cei mai înţelepţi să vorbească pentru mine şi ascult ca un admirator tăcut, cum unui cuget înţelept îi ţîşnesc cuvinte înalte tot aşa de strălucitor ca soarelui de dimineaţă razele lui de lumină. Pe lîngă aceasta, consider eu, cel puţin pentru mine, cu totul de prisos de a face încă alte reflecţii asupra ceva deja oricum luminos ca soarele. Cine va aprinde într-adevăr în cea mai luminoasă amiază încă o oarecare lampă, pentru a susţine astfel lumina soarelui? Cine însă mai poate avea încă un oarecare dubiu în privinţa cuvintelor de lumină celor mai strălucitoare, care au curs acum din gura Ta sfîntă, deci, acela să se anunţe şi va fi condus necondiţionat pe calea cea corectă!
        Ştiu bine, că pe Tine, o, Doamne, trebuie să Te ascultăm aşa zis orbeşte, dacă vrei ceva de la cineva; dar aici trebuie să mă arăt ca neascultător şi anume în consecinţa umilinţei drepte a inimii mele! Pentru că foarte uşor ar putea fi cererea Ta, o, Doamne, pentru mine şi un fel de încercare, dacă mă voi lăsa aşa de departe înflăcărat de mîndria mea înăscută, pe mine însumi adesea subestimîndu-mă şi voi scoate imediat la iveală lampa mea de noapte încă pe deasupra foarte rău înzestrată, pentru a face cu aceasta soarele cumva totuşi încă mai luminos, decît este el! Dar aici îmi spune din fericire inima mea liniştită: ‘Băiat înfumurat, ai grijă, Domnul te încearcă! Vezi, ca să dăinui în milostivire în faţa Lui!’ Dacă aud însă aşa ceva, oh, atunci mă orientez aici însă şi de îndată şi rămîn pe locul meu modest! - Am dreptate său nu, de a mă purta astfel general valabil?“
        Spun Eu: „Dragul Meu Josoe, ai dreptate şi, totuşi, nu pe deplin dreptate; pentru că, dacă cer ceva de la tine, atunci ştiu cu siguranţă de ce! Şi dacă vei vrea tu să-ţi afli mîntuirea ta în toate sporită pe deplin, atunci trebuie să Mă asculţi în toate lucrurile, fie ce-o fi. Şi dacă aş cere însuşi viaţa trupului tău, atunci ar trebui să-o laşi cu bucurii; pentru că nu voi cere viaţa trupului nimănui spre nenorocirea aceluia, care ar lăsa-o pentru mine!
        Dar Eu ştiu, ce ţi-a oprit acum aşa de fapt puţin limba. Vezi, tu ai fost înainte de aceasta puţin indiscret în aceea, că ai afirmat despe tine, că ai fi numai pentru adevărul singur! Eu ţi-am arătat însă, că n-ai ştiut încă nici pe departe, ce este adevărul; şi pentru că Jarah, ca o fată nevinovată din Ghenizaret, te-a ruşinat puţin evident după aceea, deoarece a răspuns într-un fel foarte strălucit la întrebarea Mea către tine, atunci ai pierdut după aceea aşa puţin curajul. Dar vezi, această lipsă mică de curaj nu este de fapt nici o smerenie aşa cu totul dreaptă, ci, mult mai mult, o mîndrie în secret jignită a cugetului tău! Şi vezi, acesta este acum deci şi aşa un motiv mic adăugat, de ce te hotăreşti acum aşa de greu spre vorbire! Eu vreau însă, ca să înfrîngi acum în tine pe deplin un asemenea motiv adăugat; pentru că îi este mai bine unui cuget puţin înfumurat să fie ridiculizat puţin, decît să se simtă admirat şi linguşit din toate părţile pe calea reuşirii triumfătoare! De aceea continuă tu numai să vorbeşti, dacă cer de la tine să vorbeşti ceva! - şi acum dă-ne acum numai în continuare o oarecare părere sigură despre învăţătura Mea în ceea ce priveşte robia!“
       
207. Opinia lui Josoe despre îngăduirea robiei.          

        Spune Josoe: „În numele Tău vreau să încerc aceasta într-adevăr în toată scurtimea posibilă; dacă însă opinia mea va fi una cu totul sigură, aceasta ar fi fireşte într-adevăr o cu totul altă întrebare.
        Picioarele omului se află evident mai adînc în demnitatea vieţii decît mîinile; dar, dacă picioarele nu l-ar duce pe om la apă, atunci n-ar putea fi ele de către mîini curăţate de praful şi mizeria lor. De aceea, sunt eu de părere, este slujirea de robie în general tot aşa de necesară ca slujirea de domnie. Dacă picioarele alunecă, cade omul întreg şi este de aceea desigur bine şi folositor, de a avea adesea mai multă grijă de picioare, care pot fi numite cu tot dreptul robii trupului, decît de toate celelalte mădulare ale trupului. Greoi şi fără voie trebuie să ducă picioarele trupul greu, la aceasta cu totul trîndav departe pe călătorii de zile şi nu primesc la sfîrşit nimic altceva ca răsplată decît cel mult o răcorire curăţătoare la un oarecare izvor, în timp ce după o călătorie săvîrşită, trupul, care a fost trîndav pe călătoria întreagă, se întăreşte cu mîncare şi băutură. Dar ce pot, ce vor să spună picioarele la aceasta? - Nimic, - pentru că ele sunt făcute pentru aceasta!
        Şi astfel sunt eu de părere, că robia este o necesitate, care nu poate fi niciodată înlăturată, dacă omenirea vrea să rămînă în ordinea dată ei; ar trebui numai să fie cazul, că oamenii ar descoperi cu timpul un oarecare alt mijloc de mişcare, - atunci fireşte că ar putea fi făcută inutilă slujirea de robie a picioarelor. - şi astfel cred eu, ar putea să se întîmple, deci, cu robia, cu timpul!
        Ar fi mai bine într-adevăr, dacă s-ar putea lipsi omenirea pe deplin de robia dezonorantă; dar aceasta ar părea să dureze încă mult timp, pînă un asemenea timp norocos va săruta pămîntul.
        Robul este cu adevărat văzut de omenirea liberă ca o buruiană între oameni. Dar prin această buruiană rară este omul liber foarte tare îngrăşat şi se face la aceasta trîndav şi pe deplin el însuşi inactiv, - şi aceasta consider eu că e foarte rău. În această privinţă ar fi iarăşi mai bine, dacă n-ar exista nici o robie. Dar dacă robia este pe de-altă parte din nou o şcoală a smereniei, atunci este aceasta fireşte, de asemenea, iarăşi o necesitate esenţială pentru omenirea care s-a înalţat prea sus; pentru că după robia babiloniană s-au făcut israeliţii iarăşi un popor cu totul bun, - numai păcat, că robia n-a ţinut cel puţin un secol întreg! Pentru că la eliberare erau după părerea mea încă prea mulţi printre, cărora strălucirea de odinioară a împărăţiei iudaice le plutea încă prea mult în faţa ochilor, din care cauză ei nici n-au avut atunci nimic mai harnic de făcut, decît să restaureze strălucirea veche. Şi atunci cînd au fost iarăşi clădite zidurile şi templul, a şi fost atunci înfumurarea veche iarăşi la îndemînă şi apoi s-a întîmplat acuşi iarăşi şi de fapt încă mai rău în Ierusalim decît mai devreme, înainte de robia babiloniană. Patruzeci de ani au fot prin urmare evident prea puţin; dar aşa în o sută de ani le-ar fi trecut desigur pe deplin tuturor părinţilor noştri simţul pentru strălucire, măreţie şi înfumurare, timp de o sută de ani!
        Ce-i drept, aceasta este în întregime numai aşa presupunerea mea, desigur încă foarte imatură şi va avea, fără dubii, contrazicerile ei foarte straşnice şi bine întemeiate; dar eu vorbesc numai aşa cum simt. Pentru că dacă cineva a primit o botniţă pentru o faptă rea, atunci nu va ocoli el facerea de rău tocmai un timp cu mult mai îndelungat, decît a durat durerea; dacă a fost el însă bîntuit din partea lui Dumnezeu cu o suferinţă îndelungată şi foarte dureroasă pentru o faptă rea, atunci desigur că de-abia va mai comite vreodată iarăşi păcatul, prin care şi-a atras o suferinţă atît de grea şi dureroasă!
        De aceea, nu-mi pot imagina altfel o robie de durată destul de lungă, decît numai fiind pe deplin utilă şi înţelg acum şi necesitatea de fier a acestei stări sociale şi mă gîndesc în sinemi: Aşa un rob foarte bun şi suspus este de fapt cu mult mai mult un om desăvîrşit decît cel liber; pentru că cel liber este spiritual un rob al simţurilor sale, în timp ce robul material poate fi spiritual un om cu totul liber.
        Pentru că este o diferenţă mare între un om, care este un domn al voinţei sale - ceea ce trebuie să fie cazul pe deplin la un rob adevărat - şi între un om, a cărui voie nu cunoaşte nici o ascultare şi la care trebuie să se întîmple totul, ce vrea el.
        Şi cu aceasta îmi laud acum de abia pe deplin robia şi doresc, ca ea să nu aibă niciodată în totalitate un sfîrşit! Pentru că eu sunt de părere: De îndată ce această şcoala de bază pentru adevărata smerenie va lua sfîrşit, atunci îi va lovi o mare nenorocire pe oamenii pămîntului!
        Fireşte că ar fi într-adevăr de dorit, ca toţi oamenii să trăiască potrivit cu învăţătura Ta, căci aşa ar fi robia o cea mai rea nevrednicie şi o nelegiuire asupra drepturilor omenirii; dar atîta timp cît, oarecum, nu este acesta cazul şi probabil nu va fi încă mult timp, este şi rămîne robia a omenirii înfumurate o adevărată Evanghelie din ceruri, rînduită pe pămînt spre îndreptarea omenirii. -
        Aceasta ar fi, aşadar, reflecţia mea aşa slabă despre cuvîntul Tău în privinţa robiei; eu Te rog, o, Doamne, acum însă de asemenea, ca să fii dispus în cel mai milostiv mod, ca să-mi arăţi greşelile în aceasta, pe care le-am făcut eventual, ca să fiu în stare să pătrund şi în această sferă în deplinul adevăr!“
        Spun Eu: „Dragă Josoe, aici ai tu în toate dreptate pe deplin şi se lasă aici puţin sau absolut nimic obiectat cu drept deplin; numai în aceea ce priveşte durata robiei babiloniene, te-ai avîntat tu puţin în rîvna ta. Pentru că vezi, orice prizonierat şi şi orice robie nu este de fapt totuşi nimic altceva decît o judecată de pedeapsă  permisă de Dumnezeu! O judecată însă este şi rămîne din păcate mereu numai o obligare extremă spre îndreptare şi are de aceea, de obicei, pentru sufletele oamenilor mai mult o eficienţă rea decît bună; pentru că cine ocoleşte răul numai din pricina urmărilor rele şi face binele din pricina urmării bune, acela este încă foarte departe de împărăţia lui Dumnezeu. Numai acela, care face binele tocmai de aceea, pentru că este bine şi ocoleşte răul din cauza răului însuşi, este un om desăvîrşit. Pentru că atîta timp cît omul nu se îndreaptă din sine însăşi către lumina adevărată, rămîne un rob în duh şi cu aceasta mort pentru împărăţia lui Dumnezeu. - Constrîngerea exterioară îi aduce pe oameni încă pe alte căi greşite a vieţii decente de dragoste, dintre care vom auzi imediat cîteva.“

208. Constrîngere de lege şi dragoste.                                      

        (Domnul:) „Iată, mergea în noapte o fată de rang social inferior. Ea era pe undeva cu treburi ale domnilor ei, a întîrziat însă atît de mult, că a fost surpinsă de noapte pe calea ei de întoarcere. La jumătatea drumului, însă, dă de o casă, în care locuia un pustnic evlavios, cum există asemănători în toate regiunile Iudeii, care, din pricina împarăţiei lui Dumnezeu, cum susţin ei şi şi au aceasta într-adevăr în planul lor de viaţă, duc o aşa numită viaţă severă. Fata, întorcîndu-se acasă deja în noapte adîncă furtunoasă, bate la uşa pustnicului şi roagă pentru a fi primită şi găzduită pentru acea noapte.
        Pustnicul merge acum afară şi vede, că cea implorătoare este o fată, prin a cărei păşire înăuntru coliba lui ar putea doară cel mai evident să fie necurăţită. De aceea spune el, cuprins de rîvnă sfîntă: ‘Să nu cumva să calci în coliba mea sfinţită de Dumnezeu şi curată, tu fiinţă necurată; pentru că ea s-ar face necurată prin tine şi eu în sfîrşit necurat prin ea! Mergi de aceea mai departe şi du-te acolo, de unde ai venit!’ Cu aceste cuvinte închide el uşa şi lasă fata plîngîndă în seama sorţii ei dure, cu un cuget foarte uşurat, că a scăpat de acest pericol de a-l face pe el necurat. El se întoarce apoi cu o voie bună în interiorul colibei sale şi îl laudă pe Dumnezeu, că l-a apărat aşa de foarte milostiv de un asemenea pericol pentru sufletul său şi nu se mai îngrijeşte de loc de fata săracă; dacă aceasta se nenoroceşte în noapte întunecată sau nu, asta îi e tot una.
        După o oră însă ajunge aceeaşi fată, rău nenorocită de furtună, la casa unui vameş rău famat, care este un mare pacătos în faţa ochilor a evreilor curaţi. Acesta aude săraca fată deja de departe jelindu-se, deoarece ţine strajă la bariera lui şi nu este, de altfel, nici un prieten a mergerii devreme la culcare, de aceea i s-a şi dat din partea părţii curate a evreilor porecla ‘Nemernic fără ordine’.
        Acest nemernic păcătos însă aprinde repede o făclie şi merge în grabă în întîmpinarea fetei plîngînde; şi cînd o găseşte şchiopătînd prinprejur şi plîngînd, o alintă, o ia pe braţul lui puternic, o duce în casa lui, îi oferă mîncare şi băutură şi îi pregăteşte un aşternut bun şi moale. Dimineaţa, însă, o mai şi umple cu daruri, încalecă după aceea două animale de povară şi o lasă, însoţind-o, să ajungă astfel cu totul întărită şi bine dispusă în patria ei încă destul de îndepărtată. -
        Vezi, pustnicul este un căit riguros şi trăieşte continuu într-o obligativitate de pedeapsă  împusă de sine însuşi şi ocoleşte totul foarte straşnic, ce ar putea cumva sufletul său, de el socotit ca fiind curat, să-l necurăţească numai în cel mai neînsemnat mod şi este de părere, că Dumnezeu ar trebui să aibă în el deja o bine plăcere însemnat de mare; în acelaşi timp, însă, îi este de asemenea foarte important, ca lumea să-l considere un sfînt fără cusur al lui Dumnezeu şi aceasta cu atît mai mult, pentru că este despre el faptul în general cunoscut, că încăperea lui n-a fost încă niciodată călcată de un picior femeiesc. Bineînţeles că îi aduce o asemenea curăţie pudică şi aşa o grămadă de procente în coliba lui, care ar ajunge cu siguranţă în scădere, dacă cumva, la sfîrşit, ar putea fi, totuşi, dezvăluit, că coliba lui a fost, totuşi, o dată necurăţită prin piciorul unei fete, despre care nu se poate, deci, totuşi ştii, cînd ar avea ea cumva perioda ei necurată.
        Vameşului, însă, îi este tot una, dacă lumea vorbeşte de el verzi şi uscate, casa lui este considerată tot timpul ca fiind cea mai necurată şi anume aşa, că un adevărat evreau n-o va călca nicidecum, pentru că s-ar putea necurăţi în aceasta pentru cel puţin o durată de zece zile. De aceea îi şi este vameşului, aşadar, tot una, ce vorbesc oamenii despre el şi despre casa lui şi el acţionează de aceea liber după impulsul inimii lui şi se gîndeşte la aceasta:’Dacă sunt deja un păcătos mare şi plin de necurăţie, atunci vreau, însă, totuşi, să fac uz de milostivire, ca să găsesc cîndva milostivire şi în faţa lui Dumnezeu!’ Spune-Mi tu, dragul Meu Josoe: Căruia dintre cei doi i-ai da tu la sfîrşit întîietate?“
        Spune Josoe zîmbind: „Oh, fără toate formalităţile vameşului; pentru că, dacă ar exista pe pămînt numai asemenea pustnici, atunci ar arăta cu vieţile oamenilor acuşi avînd un sfîrşit şi, astfel, foarte rău! Pustnicul prostănac ar putea să-mi rămînă în toate orele de zece ori pierdut cu curăţia lui pudică! Cu adevărat, dacă aş avea de dăruit cerul după moarte, atunci ar fi pustnicul cu siguranţă ultimul, căruia i-aş încredinţa ultimul loc în cerul cel mai de jos şi nu mi-ar ajunge mai departe, decît pînă ce ar deveni ca vameşul! - Am dreptate sau nu?“

209. Moralitatea interioară.

        Spun Eu: „Într-adevăr; căci aşa şi este! Şi Eu spun acum, cine nu va deveni aşa ca şi vameşul, acela nu va intra în împărăţia Mea; căci şi Eu pot renunţa cu totul la moralitatea interioară!
         Da, o moralitate intrioară adevărată şi liberă şi cu dragostea de jerfă pentru aproapele este pentru Mine totul; dar aşa o dragoste pentru aproapele pe care noi am putut s-o vedem la pustnic, nu valorează nimic în faţa Mea. Cine este pur, acela să fie curat doar în inimă şi faţă de Dumnezeu, dar lumea nu are voie să ştie prea multe de acestea; căci cine îl laudă pentru aceasta, acela să nu se aştepte la prea multă laudă din partea Mea.
        Dar cel mai bine este atunci cînd omul spune mereu: ‘O Doamne, fii milostiv cu mine, cel care a păcătuit!’ şi nu judecă asupra nimănui ceea ce este rău, se roagă pentru duşmanii săi şi pricinuieşte tot timpul acelora binele, care au vorbi rău despre el şi chiar îi şi fac răul.
        Într-adevăr, cine este aşa şi face aceasta, acela nu este doar pur în faţa Mea - şi chiar dacă ar avea un păcat, care a forţat trupul său să-l comită din cînd în cînd -, ci el este un adevărat frate de-al Meu şi cu Mine împreună el este un rege al cerurilor şi a tuturor minunăţiilor! Căci chiar dacă trupul este ispitit de multe ori de demoni răi, atunci se mişcă totuşi sufletul său în Duhul Meu.
        Tot aşa trebuie să se coboare îngerii în iad, în mocirla tuturor povărilor şi atunci cînd aceştia se întorc înapoi, sunt ei din nou tot aşa de puri cum au fost ei mai înainte în cerurile înalte. Şi tot aşa nu se întîmplă rareori cu fraţii Mei de pe pămînt: chiar dacă se coboară cu exteriorul în iad, pentru a menţine puterea dumnezeiască şi voinţa acesteia, rămîne totuşi sufletul lor curat în legătură cu Duhul Meu în interiorul acestuia.
        Pe scurt, cine se umileşte din cauza păcatului comis, ca şi vameşul nostru, acela a trecut prin păcat ca un înger şi a fost doar pentru o clipă în iad, pentru a instala acolo liniştea şi ordinea; dar cînd el s-a reîntors de acolo, îi este scîrbă de acel loc şi sufletul său este curat cum a fost mai înainte. Căci un păcătos care se mîndreşte cu păcatele sale şi dacă acel păcătos rămîne în acea stare, acela este deja un diavol, chiar dacă în exterior ar părea aşa de curat în faţa oamenilor.
        Eu însă vorbesc către voi toţi: Orice păcătoşi sau păcătoase vin în casa voastră pentru a căuta ajutor, să nu îi alungaţi, ci să-i ajutaţi, aşa de parcă nu ar fi păcătuit vreodată; şi dacă l-aţi ajutat o dată, atunci să faceţi tot posibilul, ca să-i îndreptaţi pe acei păcătoşi spre drumul dragostei şi a înţelepciunii, dar doar acea înţelepciune, care reiese veşnic doar din dragoste!
        O femeie care a comis un adulter este după Moise, la evrei, o adevărată păcătoasă, care trebuie să fie de îndată ucisă cu pietre şi acest lucru să se întîmple în cel mai scurt timp de către oricare, care se întîlneşte cu ea după fapta comisă. Eu însă vă spun aşa: Cine o primeşte pe acea refugiată în casă şi caută s-o salveze de două ori - spiritual şi trupeşte -, acela va fi privit pe viitor de Mine cu ochi prietenoşi şi datoria sa se va îngropa în nisip, care o va purta vîntul! Dar care va arunca o piatră după ea şi nu este pur de orice fel de păcat, acela va trebui să treacă pe viitor peste o judecată dreaptă din partea Mea! Deoarece acela care îmi aduce ceea ce a fost pierdut, acela va primi în împărăţia cerurilor o răsplată foarte mare; dar cine judecă, chiar dacă este drept după legi, acela va fi judecat la rîndul său drept după legile Mele!“
        Întreabă aici Cireniu: „Doamne, ceea ce ai vorbit acum, este clar şi adevărat pînă la un anumit punct, care pentru mine nu este încă limpede şi din această pricină eu aş dori o lămurire puţin mai detaliată. Dar punctul care nu este limpede este -“
        Spun Eu: „Punctul nelimpede este: cum un om atît de curat poate să se coboare în iad printr-o faptă comisă de trupul său, să instaleze acolo liniştea şi ordinea şi, în sfîrşit, să se întoarcă tot acel om curat şi pur din acea mocirlă.
        Iată, acest lucru este foarte uşor de înţeles, dacă se ştie, ce înseamnă păcatul şi iadul în sensul restrîns şi în sensul larg al cuvîntului! - Eu voi încerca să vă explic această  stare mai îndeaproape şi din această pricină fiţi atenţi cu tot sufletul vostru!“

210. Fiinţa materiei şi  cea a sufletului.

        (Domnul): „Vedeţi, trupul este materie şi este alcătuit din substanţe dure ale sufletului, care prin puterea şi înţelepciunea Duhului dumnezeiesc veşnic este împins în o formă organică, care corespunde cu toate necesităţile unui astfel de suflet liber.
        Dar sufletul care trăieşte într-un astfel de trup nu este cu mult mai curat decît corpul în care trăieşte, pentru că o parte provine din sufletul de veci necurat al Satanei, care a căzut. Corpul este pentru acel suflet nimic mai mult decît o maşinaţie utilă, bună şi înţeleaptă.
        Dar în suflet locuieşte deja scînteia curată a Duhului dumnezeiesc, din care intră în conştiinţa acestuia, conştiinţa cea dreaptă şi ordinea dumnezeiască se face auzită în suboconştientul acestuia.
        Pe lîngă aceasta, este corpul dotat cu tot felul de simţuri şi poate auzi, poate vedea, poate simţi, poate mirosi şi mai poate şi gusta; prin aceasta primeşte sufletul tot felul de informaţii despre lumea exterioară, bune şi drepte, rele şi neadevărate.
        Din cunoaşterea Duhului, care locuieşte în el simte de îndată ce este bun şi ce este rău; dar, pe de altă parte, trăieşte experienţe bune şi rele cu simţurile exterioare ale corpului, trăieşte păreri bune şi dureroase şi pe deasupra i se arată de la Dumnezeu acestui suflet, pe drumul relevaţiei extraordinare din interior şi din exterior, prin cuvînt, drumul ordinii lui Dumnezeu.
        Aşa dotat, poate sufletul să decidă de la sine liber, cum bineînţeles nu poate fi altfel, pentru că sufletului îi este imposibil să ajungă la o existenţă veşnică şi liberă.
        Căci fiecare suflet, care doreşte să existe în continuare, trebuie să se menţină prin aceste mijloace şi să avanseze într-un anume fel mai departe, căci, la sfîrşit, poate el să împartă destinul corpului,  sau iese pe trei sferturi pregătit din trup, care ca fiind stricat nu mai poate fi folosit la formarea în continuare a sufletului şi acesta prin urmare va fi forţat, pe o maşină mult mai incomodă şi, de obicei într-un fel cît se poate de dureros şi trist, să-şi contiune drumul spre desăvîrşirea totală.
        Dar trupul, pentru că este alcătuit din părţi care sunt încă dintr-o judecată profundă şi din această cauză sunt a morţii, este pentru fiecare om un iad în sensul cel strîmt; dar materia a tuturor lumiilor este însă iadul în sensul larg, în care este dat omul prin trupul său.
        Cine se îngrijeşte prin urmare mult pentru trupul său, acela se îngrijeşte evident şi pentru iadul său propriu şi hrăneşte şi pliveşte judecata şi moartea sa spre stricarea sa proprie.
        Trupul trebuie să primească într-adevăr hrană, ca el să fie tot timpul capabil, să slujească sufletului pentru lucrarea cea mai înaltă; dar cine se ocupă prea speriat de trupul său şi lucrează aproape zi şi noapte, acela evident că se ocupă de iadul şi de moartea sa.
        Cînd trupul aţîţă sufletul, să se arunce într-o lucrare de satisfacere, atunci acest lucru se întîmplă din pricina spiritelor materiale sau din natură, care, de fapt, sunt baza trupului în sine. Dacă sufletul ascultă prea mult de funcţiunile trupului şi înfăptuieşte după acestea, atunci el se leagă şi în acest fel coboară în iadul propriu şi prin urmare în moartea sa. Şi dacă face acest lucru sufletul, atunci păcătuieşte în faţa ordinii stabilite de Dumnezeu în el.
        Dacă rămîne sufletul acolo cu dragoste şi cu comoditate, atunci este acesta tot aşa de murdar ca şi spiritele trupului necurate şi judecate şi aşa rămîne în păcat, iar prin urmare poposeşte în iad şi în moartea definitivă. Dacă pe pămînt trăieşte el la fel ca şi corpul, este totuşi ca şi mort, simte moartea în sine şi are şi o frică mare de aceasta. Căci sufletul poate face ceea ce doreşte în păcat şi în iad şi tot nu poate găsi o viaţă, cu toate că pe aceasta o iubeşte peste toate măsurile.
        Vedeţi, în aceasta se află motivul, de ce mii şi mii de oameni ştiu despre o viaţă de după moarte exact atît de mult ca şi o piatră, care se află la marginea drumului; şi dacă li se povesteşte ceva despre aceasta, atunci în cel mai bun caz ei rîd doar sau se supără, îl alungă pe cel înţelept afară din casă şi îl sfătuiesc să spună astfel de prostii porcilor mistreţi!
         Şi totuşi ar trebui ca fiecare om să fie pînă la vîrsta de treizeci de ani gata cu formarea propriului său Eu şi ar trebui să fie conştient de viaţa de după moarte ca un vultur de zborul său în aerul liber!
        Dar cît de departe sunt încă acei oameni, care abia încep să întrebe despre aceasta! Şi cît mai departe se află aceia, care nu vor să audă nici un cuvînt despre aceasta şi care sunt de părerea că o astfel de credinţă este o prostie, care nu merită nici măcar un zîmbet puţin mai vesel! - Astfel de oameni se află prin urmare o viaţă întreagă în iadul desăvîrşit şi în moartea deplină.
        Dar se mai poate întîmpla ca un astfel de suflet să se fi curăţat şi deseori i se dă un timp îndelungat pentru curăţarea trupului în sine şi a spiritelor sale, prin care partea cea mai nobilă atrage din suflet partea nemuritoare şi doar după moarte partea cea mai dură a sufletului se trezeşte cu totul.
        La astfel de suflete se mai întîmplă, ca din cînd în cînd, dacă iadul lor se face auzit, adică propriul lor trup, se coboară, cu alte cuvinte acceptă dorinţele trupului şi a spiritelor acestuia. Dar astfel de suflete nu vor putea fi necurate, ci ele sunt doar atîta timp necurate, cît timp se află în mocirla adîncă a spiritelor trupeşti; însă nu pot rezista mult timp şi se întorc după scurt timp în starea cea pură, în care sunt iarăşi aşa de curaţi, de parcă niciodată nu ar fi fost necuraţi. Dar pe lîngă aceasta au făcut linişte şi ordine pentru un anume timp în iadul lor şi prin aceasta ei se pot mişca fără vreo întrerupere în lumina spiritului lor.
        Cine dintre voi are o astfel de înţelegere, acela va pricepe destul de bine cele rostite; şi tu, prietenul Meu Cireniu, spune-Mi limpede, dacă tu ai înţeles întru totul cele rostite de Mine!“

211. Un discurs social al lui Cireniu.
         
        Spune Cireniu: Da, Domnul şi Învăţătorul meu! Dar aceasta este o învăţătură cu totul nouă, de care nici un om nu ar fi visat vreodată! Dar acest lucru este limpede, că Tu nu ai fi avut de unde să ştii de la A la Z aceste lucruri dacă nu l-ai fi creat pe om şi toate lumile; căci fără să fii Însuşi Creatorul oamenilor, nu se poate ştii acest lucru în veci, în afară de felul cum am aflat noi acum aceasta de la Tine.
        Experienţele din toate timpurile arată, că aşa stau lucrurile cum ne-ai explicat Tu acum şi niciodată nu se vor schimba; dar nici un înţelept, chiar dacă vedea răul omenirii, nu ştia să spună ceva despre rădăcina acesteia. Dar de unde să fi luat toate acestea. Căci pentru aceasta este nevoie de o cunoaşterea totală a fiinţei omeneşti, de la sfera sa naturală de veci şi pînă la cea materială.
        Dar cine poate să ajungă la această cunoaştere? Cine cunoaşte trupul omenesc de la fibră la fibră, de la particulă la particulă şi aşa mai departe? Cine a văzut vreodată un suflet să se mişte liber? Nu se ştie deloc dacă are şi dacă are, ce formă poate avea, dacă este mic sau mare; pe scurt toată lumea este într-o necunoaştere deplină. Dar dacă aşa stau lucrurile, de unde se poate atunci afla toate lucrurile despre natura ciudată a omului?
        Şi totuşi trebuie să existe mijloace şi căi, prin care un om să se poată cunoaşte mai uşor; căci dacă omul însuşi nu se poate cerceta, pentru ca el să vadă ce este, pentru ce este şi ce trebuie să facă el după natura sa, pentru a ajunge la capătul, care este menit de la Creatorul său, atunci nu îl ajută toate învăţăturile şi toate legile nici măcar puţin! Sufletul său, cum se poate vedea la nenumăraţi oameni, se adînceşte din ce în ce mai mult cu învelişul său, urmarea fiind necesităţile nenumărate şi dureroase ale trupului; căci foame este dureroasă, setea arde şi frigul este dureros, în vreme ce bunăstarea trupului doritor nu îi acoperă doar necesarul, ci îi dăruieşte chiar o fericire luxurioasă!
        Partea animalică a omului îşi impune punctele de vedere cu atîta forţă şi cu atîta gălăgie, că prin urmare cererile şoptite de suflet nu se mai fac auzite. Dar dacă aşa stau lucrurile, pe cine îl mai poate mira faptul, că sute ori sute de mii de oameni, nu au nici cel mai mic habar de existenţa sufletului lor? Căci la ei s-a legat deja din copilărie sufletul aşa de tare cu trupul, că au devenit una şi nu mai recunosc decît necesităţile chinuitoare ale trupului.
        Da, mai trebuie chiar şi adăugat, că chiar la acei oameni, cărora nu le merge bine trupeşte, nu se vede nici măcar o urmă de vreo necesitate spirituală. În partea de apus a Europei sunt chiar unele popoare, la care nu se poate însă observa nici cea mai vagă urmă de o formare spirituală.
        Dar care este motivul pentru acest fapt? Necăptuşirea trupească cea mai totală! Dacă un om merge, înarmat cu ciomege, adesea zi şi noapte în pădurile dense prin prejur şi caută să doboare un oarecare animal sălbatic. Dacă l-a doborît, atunci îl şi mănîncă cu mare poftă, cum se obişnuieşte a se spune, aproape cu pene cu tot. Intrebare: Unde ar trebui, unde ar putea fi la un asemenea popor numai cea mai neînsemnată urmă de o oarecare necesitate duhovnicească? - în timp ce, aşadar, totuşi, în Roma, de exemplu, unde omenirea este prea bine întreţinută trupeşte în cea mai mare parte, se învaţă deja de mult despre un suflet al omului şi de nemurirea lui şi de aceea s-a şi folosit cea mai mare atenţie şi încă se mai foloseşte în continuare şi asupra unei vieţi drepte din punct de vedere moral, care are în vizor mai ales educaţia omului duhovnicesc.
        Fireşte că se şi întîmplă din păcate numai prea des, că bogaţii se cufundă la sfîrşit prea tare în fericirea vieţii lor şi la aceasta dau importanţă puţină sau de loc educaţiei sufletului lor şi consideră la sfîrşit orice învăţătură ca fiind invenţia unui oarecare orfan înfometat; dar ei au totuşi o limbă, prin care poţi să te exprimi lor despre atît de multe lucruri, despre care lucru încep, aşadar, totuşi, aşa puţin să fie stupefiaţi, la sfîrşit, cu toată senzorialitatea lor, - ceea ce este pentru sufletul lor deja dintotdeauna un cîştig.
        La oameni, însă, despre care nu se ştie încă exact, dacă au o limbă sau nu, nici nu este posibil să înfăptuieşti o asemenea stupefiere. Dacă însă deja asta nu merge, în ce formă ar fi de-abia atunci într-adevăr posibil de a-i trezi pentru a necesitate duhovnicească mai adîncită a sufletului?
         De aceea ar fi părerea mea, că ar fi nevoie să fie omenirea mai întîi aprovizionată bine cel puţin pentru trup şi ar trebui atunci să fie totuşi mai uşor de a trezi sufletele oamenilor continuu tot mai mult pentru necesităţile adevărate duhovniceşti ale vieţii. Cel puţin ar trebui să fie oamenii întreţinuţi cu lucrurile cele mai necesare! Pentru că, cum am spus deja, un om fizic prea sărac nu poate avea nici cea mai neînsemnată necesitate după o educaţie duhovnicească! Unui stomac înfometat este greu de propovăduit, înainte ca să nu fii luat mîncare şi băutură la sine. Aceasta este opinia mea aşa necompetentă. Tu, o Doamne şi Invăţătorule, ai într-adevăr dreptate, pe deplin; pentru că Tu singur îţi cunoşti doară făpturile Tale pe deplin! Dar nici eu nu cred că nu am puţin dreptate; pentru că şi pentru presupunerea mea vorbeşte experienţa a toate timpurile şi popoarele.“

212. Sărăcia ca învăţătoare.

        Spun Eu: „Bine şi adevărat şi Eu nu pot să-ţi spun absolut de loc, că ai vorbit aici chiar numai un cuvînt neadevărat; dar închipuieşte-ţi treaba astfel pe un corp lumesc, că toţi oamenii ar sta aici şi ar recunoaşte, aşa bine întreţinuţi pentru trupul lor fără lucrul lor deosebit şi altă îndeletnicire, că pot trăi astfel înfăţişat cu totul fără griji, - şi tu ai în scurt timp toate popoarele europene de nord pretutindeni în faţa ta!
        Popoarele tale europene de nord au fost însă odinioară în Asia, ca leagăn al neamului omenesc, aprovizionate cu toate tot astfel şi încă mai bine precum romanii tăi şi s-au bucurat de o educare nemijlocită din ceruri; şi au existat înţlepţi între ei, precum cu excepţia Mea n-a purtat pămîntul; dar care a fost urmarea acestui lucru? Ei mîncau şi beau cu totul confortabil, s-au făcut pe zi ce trece tot mai trîndavi şi au decăzut din generaţie în generaţie în starea actuală; acum însă, într-o asemenea stare cea mai deplorabilă trebuie ei în sudoarea feţei lor să-şi procure subzistenţa cea mai sărăcăcioasă pentru trupul lor şi nu sunt însă la aceasta totuşi cu totul fără înţelepţi şi învăţători.
        Şi iată, tocmai o asemenea sărăcie a lor îi va pune încetul cu încetul pe o treaptă de educaţie, care va întrece cu mult cea actuală a Romei în orice privinţă!
        N-ar fi de aceea bine, să-l pui pe om astfel, ca să fie aşa cu totul prevăzut după trup; pentru că atunci s-ar face el la sfîrşit atît de trîndav, că nici nu s-ar mai îngriji însă atunci pentru nimic. Şi această dorinţă după liniştea trîndavă, fără grije este iarăşi o însuşire a trupului de fapt mort; sufletul, care are de a-şi crea din trup în cea mai mare măsură consistenţa lui formală de-abia la o activitate corectă, s-ar odihni atunci de asemenea în odihna fără griji a trupului, deoarece şi în el se găseşte în măsură copleşitoare predilecţia din începuturi spre inactivitate.
        Prin necesităţile dureroase ale trupului însă, este trezit de-abia sufletul din letarghia (moleşeala) lui; pentru că el simte că o neaprovizionare totală a trupului i-ar aduce la sfîrşit moartea împreună cu trupul. El pune de aceea toate mijloacele în funcţiune pentru nevoile trupului şi prevede, aşa de bine pe cît merge, mai întîi trupul. Deoarece are el însă, aşadar, o frică mare faţă de moarte, de aceea începe el atunci foarte acuşi, pe lîngă activitatea pentru trup, să să ocupe şi cu cercetarea vieţii propriu zise şi găseşte acuşi din dragostea lui trezită pentru viaţă, că ar trăi cumva încă în continuare ca suflet, chiar dacă trupul este pus în moarte.
        Din aceasta se formează atunci în sfîrşit un fel de credinţă faţă de nemurirea sufletului omenesc. Această credinţă se face atunci tot mai mult vie şi spre o necesitate a omului.
        Dar oameni mai gînditori, care există pretutindeni, nu mai sunt atunci acuşi mulţumiţi cu credinţa singură şi cercetează mai adîncit asupra aceleiaşi, încearcă puterea ei şi caută, unde puterea acesteia nu mai ajunge, s-o dovedească ca fiind pe deplin adevărată, cu mijloace mai tari şi, oarecum, mai evidente.
        Poporul consideră atunci asemenea cercetători de obicei ca văzători şi ascultători cuprinşi şi îndrumaţi de un duh înalt, care pe calea dialogului cu duhuri obţin lămuriri mai aprofundate despre viaţa sufletului de după moarte.
        Asemenea cercetători sunt atunci de obicei ridicaţi de popor la rangul de preoţi; şi aceştia, pricepînd bine, că sunt pentru popor o necesitate indispensabilă, abuzează adesea la sfîrşit de o asemenea încredere cel mai adesea obligatorie a poporului lor, îşi caută însăşi folosul lor pămîntesc la aceasta şi nu sunt la sfîrşit nimic altceva decît pure călăuze oarbe orbilor. Dar este la aceasta încă mereu ceva bun, anume că în acest fapt poporul rămîne tot timpul într-o legătură, chiar dacă cît se poate de slabă, cu cerurile.
        Cu timpul, cînd credinţa oarbă şi în preoţi se face una slabă şi tot mai slabă, se ridică din popor cercetători noi, care examinează ce-i vechi şi nu condamnă aceasta niciodată pe deplin, îmbină ce-i bun din aceasta cu rezultatele lor noi de cercetare şi dau la iveală o învăţătură cu totul nouă, care nu se mai mulţumeşte cu credinţa oarbă, ci numai cu convingerea deplină, bazată pe realităţi, care pot fi puse într-un mod necesar în faţa ochilor fiecăruia spre privirea demnă de apreciat.
        Şi iată, în acest mod găseşte în sfîrşit, chiar dacă pe căi şi feluri ostenitoare, generaţia cea mai tînără de oameni adevărul şi în acesta din multele experienţe şi legile, potrivit cu care este de povăţuit viaţa oamenilor, ca adevărul cu greu găsit să se ţină curat pentru totdeauna între oameni.
        Dacă atunci la o asemenea descoperire, care a reieşit de la sine doar din activitatea mereu crescătoare a oamenilor, vine în sfîrşit la oameni încă o mărturie ieşită din comun din ceruri ca o lumină măreaţă, minunată, atunci este un asemenea popor salvat ca un om pentru sine şi renăscut şi ca nou născut în duh; şi uite, aceasta în întregime nu reiasă niciodată din asigurarea trupească, fără griji, ci din necesitatea şi grija oamenilor!
        Eu îţi spun: La nevoie se face chiar animalul inventiv, cu atît mai mult omul.
        Dacă omul este prin nevoie obligat aşa de straşnic spre a gîndi, atunci începe acuşi pămîntul se sub picioarele sale să se înverzească; dacă este el însă asigurat pe ziua de mîine, atunci intră el asemenea animalului în starea leneşă şi nu gîndeşte şi nu face nimic.
        Vezi, dacă aş îndrăzni să-i dau pămîntului numai o sută de ani succesivi foarte binecuvîntaţi de roade şi toată omenirea ar începe de lenevie să pută ca ciuma; dar deoarece las pe pămînt să se alterneze mereu unul cu celălalt ani bogaţi în roade şi ani săraci în roade, atunci trebuie omenirea să fie continuu activă, trebuie să se îngrijească dinainte într-un an bun în roade pentru unul rău posibil următor, pentru a nu muri aici de foame. Şi astfel rămîne omenirea cel puţin într-un fel mereu într-o activitate; în timp ce, altfel, omenirea ar trece numai prea acuşi în letarghia cea mai deplină. - Inţelegi tu şi asemenea lucruri?“

213. Urmarea întreţinerii bune.

        Spune Cireniu: „Doamne, Tu eşti într-adevăr Invaţătorul omenirii şi eşti acum o cea mai vie şcoală a vieţii adevărate şi ştiu acum foarte pe deplin, la ce să mă aştept şi la ce să se aştepte toate omenirea. Numai acest singur lucru nu-mi este încă bine concludent, de ce un popor, care ar fi cumva totuşi întreţinut trupeşte puţin dincolo de robie, ar trebui să treacă la sfîrşit într-o letarghie deplină! Despre aceasta aş dori cu drag să mai aflu încă cîteva cuvinţele lămuritoare din gura Ta, o, Doamne şi Invăţătorule!“
        Spun Eu: „O prietene, întreabă istoria popoarelor pămîntului; priveşte la Egiptul vechi, bine întreţinut, uită-te la Babilon şi Ninive, uită-te la Sodoma şi Gomora! Da, uită-te la poporul lui Israel în deşert, pe care l-am întreţinut timp de patruzeci de ani cu mană din ceruri! Şi aşa mai uită-te încă la o grămadă de popoare gătate şi vei afla numai prea acuşi, încotro le-a adus întreţinerea bună trupească pe toate aceste popoare!
        Vezi, de exemplu o femeie întreţinută nu va mai face la sfîrşit nimic altceva, decît să se spele şi să se împodobească în decursul a întregii zile; la sfîrşit se face ea chiar şi pentru aceasta prea leneşă şi se lasă de altele spălată, curăţită şi împodobită. Dar nici aceasta nu durează întotdeauna prea mult; la sfîrşit devine o asemenea femeie înmuiată prea trîndavă chiar şi pentru a se lăsa îngrijită şi se face în acest fel un veritabil porc, cumva chiar un animal trîndav cu desăvîrşire, cum există dintre aceştia în India şi Africa centrală. Intrebare: Ce mai este prin urmare cumva încă de înfăptuit cu o asemenea femeie? De care educare duhovnicească mai este ea încă în stare? Eu îţi spun: Nici măcar ca desfrînată nu mai e bună! Acesta a fost cazul doară şi în Sodoma şi Gomora, din care cauză a început poporul de fapt să se satisfacă contra naturii! - Inţelegi tu aceasta?“
        „Cu adevărat“, spune Cireniu, „atît de darnic cu adevărul cel mai strălucitor, ai fost Tu după ştirea mea încă de-abia vreodată! Eu trebuie să admit deschis, deoarece mi-ai spus de această dată mai mult decît în toate celelalte dăţi, în care am avut norocul să Te ascult. Este acum totul limpede şi luminos ca soarele, ce ne-ai făcut cunoscut aici într-adevăr din rădăcina formării şi a existenţei omenirii în toate relaţiile ei, - numai în ceva nu sunt totuşi lămurit; dacă mai ştiu încă şi acest lucru, atunci sunt într-adevăr prevăzut pentru veşnicie! Să pun întrebarea, sau mi-o citeşti deja iarăşi astfel din inima mea?“
        Spun Eu: „Întreabă de această dată numai, din pricina celorlalţi, ca să şi devină imediat la început pe deplin conştienţi, despre ce este aici vorba!“
        Grăieşte Cireniu: „Aşadar deci, să doreşti să mă asculţi deci foarte milostiv!“

214. Contradicţiile din istoria creaţiei.  

        (Cireniu:) „Eu am reflectat adesea şi tot timpul în zadar în viaţa mea pămîntească care a durat pînă acum deja destul de mult, cum, deci, aşa cu totul de fapt şi, spune, bineînţeles adevărat a ajuns prima omenire a acestui pămînt la recunoaşterea unei fiinţe celei mai înalte a duhului şi la recunoaşterea părţii sale proprii sufletesc-duhovnicească. Eu am citit despre acest lucru cărţile Egiptului, scripturile grecilor şi cărţile lui Moise al vostru, de asemenea, mi-a ajuns o dată în mîini o capodoperă pămîntească, pe care mi-am lăsat-o citită şi tălmăcită de un bărbat, în Roma, care era indian; dar am găsit peste tot o anumită limbă de imagini mistică, din care nici un om deştept nu poate să devină cumva încă mai deştept şi astfel şi eu cu atît mai puţin, deoarece mi-am închipuit deja întotdeauna în tinereţea mea, că toţi ceilalţi oameni ar fi cu mult mai deştepţi decît mine. Peste tot apar neconcordanţe logice, care, considerate literalmente, sunt o prostie.
        Aşa, de exemplu, se spune în Moise al vostru: ‘La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul şi pămîntul era netocmit şi gol. Intuneric era deasupra adîncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întîi.’
        Apoi, sunt amintite în teze foarte scurte despărţirea apei, facerea uscată a solului pămîntesc şi creerea ierbii, a tufelor şi a pomilor. Cu această creere trec trei zile şi astfel şi nopţi. Pentru că ziua şi noaptea reies însă deja din facerea primei lumini în adîncul întunecat al pămîntului, atunci nu înţeleg într-adevăr după aceea de ce i-a fost lui Dumnezeu a patra zi iarăşi necesar de a crea încă două lumini mari şi să le pună pe cer, dintre care cea mai mare să domnească peste ziuă şi cealaltă, mai mică peste noapte.
        Dacă luăm aceasta acum împreună cu substanţa pămîntul şi dacă luăm în considerare, ce sunt după explicaţia Ta soarele, luna şi toate stelele, atunci este doară toată istoria creaţiei a lui Moise o prostie atît de temeinică, cum nu există desigur niciunde pe pămîntul drag una mai mare şi nici nu poate fi! Cine poate desluşi vreodată aceasta? Noi cei puţini ştim, că pămîntul nu este un cerc nemărginit, ci numai un glob foarte mare, cum mi-ai arătat foarte concret şi adevărat Tu Insuţi deja ca copil gingaş în Egipt, precum acum mai tîrziu nouă celor mulţi. Pe pămînt nu se face de fapt niciodată noapte, pentru că o parte din pămînt este întotdeauna iluminată de soare. Pe de-altă parte, este luna un astru foarte nestatornic şi se îngrijeşte cu totul foarte puţin de conducerea nopţii, cel mult cîteva zile pe lună.
        Aşa este şi aceasta o nebunie de a spune, că din seară şi dimineaţă este alcătuită o zi, în timp ce totuşi oricine ştie din experienţa întregii lui vieţi, că ziua se face mereu numai între dimineaţă şi seară, niciodată însă între seară şi dimineaţă; pentru că serii îi urmează totuşi tot timpul cu siguranţă noaptea pînă către dimineaţă şi dimineţii îi urmează ziua pînă către seară şi în consecinţă se află totuşi logic corect ziua între dimineaţă şi seară şi între seară şi dimineaţă evident noaptea.
        Cu toate, însă, că asta trebuie deja socotit de fapt ca aparţinînd la nebunie, aşa este însă totuşi încă stilul, că Dumnezeu a admis de-abia atunci, cînd a creat lumina, că ea era bună, o nebunie fără asemănare! Pentru că înţelepciunea cea mai înaltă a lui Dumnezeu trebuie, ca fiind El Insuşi lumină, să fii văzut şi observat toată lumina totuşi deja din veşnicie, că lumina era bună!?
        În cartea indienilor se află creaţia duhurilor curate înainte de creaţia materială, pe care cîndva mai tîrziu şi Moise o pomeneşte. Aceştia erau lumină pură şi primul creat s-ar fi numit pe nume ‘Purtător de lumină’.
        Dacă Dumnezeu a putut deja proba valoarea luminii la creaţia spiritelor de lumină, dacă cumva El a rămas înainte în cel mai deplin întuneric - iar acest lucru nu se prea aseamănă cu El -, atunci este totuşi cît se poate de caraghios, că Dumnezeu atunci cînd a creat lumina pe acest pămînt a înţeles din nou că lumina este bună!
        Tu Însuţi poţi vedea că povestea creaţiei, în vresiunea lui Moise, este o poveste caraghioasă, da, este chiar enervantă, dacă priveşti acest lucru doar puţin mai natural; şi din această pricină nu este chiar de mirat faptul deoarece cărturarii evrei a unei astfel de învăţături, care este de fapt o aberaţie, nu dau creazare acesteia, dar o menţin totuşi din cauza poporului şi se mai lasă şi bine plătiţi pentru aceasta. Acest lucru îl observă şi cei mari de la Roma, dar lasă acest lucru aşa, cu toate că este o aberaţie extraordinară, deoarece poporul îi dă crezare şi se comportă bine şi liniştit în întreaga ţară.
        Că toate principiile, care au rezultat din învăţăturile străvechi, nu sunt nimic mai mult decît poveşti goale şi fabule - privind acest lucru din partea naturală - , este cît se poate de evident; căci în toate acestea nu poate fi din această parte naturală nici măcar o silabă adevărată. Dar dacă aşa stau lucrurile cu certitudine, atunci mare şi importanta întrebare vine de la sine şi aceasta sună aşa, cum eu am spus-o mai înainte pe lîngă impaginaţia mea: Cum a apărut omul pe acest pămînt? Cum a ajuns el la recunoaşterea unui Dumnezeu şi cum a ajuns să se recunoască pe sine însuşi şi cine l-a învăţat să deosebească binele de rău? - La aceasta luminează-ne, o Doamne şi atunci noi vom fi ocrotiţi!“

215. Formarea primului om.
                                                                         
        Spun Eu: „Dragă prietene, despre aceasta Eu ţi-am făcut o aluzie cît se poate de mare, atunci cînd Eu ţi-am explicat urmările unei strîmtori a oamenilor şi a popoarelor; dar că povestea creaţiei a lui Moise este o adevărată aberaţie, privind natura, acest lucru poate vedea de departe un om căruia îi este cunoscută natura şi din această pricină îl declară pe bătrînul Moise un prostănac, iar acest lucru nu se poate contesta.
        Dar cine priveşte mai cu atenţie cărţile lui Moise decît cum priveşte o fabulă a poetului Äsop, acela trebuie să observe de îndată, că Moise se exprima doar într-un limbaj figurat şi se ocupa doar cu formarea primului om şi prin aceasta nu cu povestea creaţiei a pămîntului şi a cerului şi a tuturor fiinţelor de pe acest pămînt, ci el s-a ocupat doar cu formarea inimii şi a înţelegerii primului om; de aceea leagă el imediat la aceasta ce este omenesc-istoric.
        Dar această poveste a putut să fie doar un rezultat al formării inteligente a omului şi niciodată a naturii mute, care a rămas la fel pînă în aceste timpuri şi care va rămîne aşa pîna la sfîrşitul tuturor vremurilor.
        Tot aşa stau lucrurile şi cu cărţile indiene, în care se vorbeşte mai întîi de creaţia spiritelor pure, după aceea de căderea a unuia dintre aceştia sub titlul de ‘războaiele lui Iehova’ şi, în sfîrşit, după aceea se vorbeşte de crearea lumii şi a animalelor şi la afîrşit de abia este vorba de om.
        Toate acestea trebuie privite doar spiritual şi trebuie explicate doar prin formarea moralităţii  omului.
        Dar cine ştie să facă legătura între lumea simţurilor şi cea spirituală, ghidat de duh, aceluia îi este bineînţeles şi posibil, să vadă, cum de fapt a reieşit din lumea spirituală cea naturală, cum şi de unde au apărut sorile şi la sfîrşit planetele şi planetele alăturate şi cum s-au format pe acestea tot felul de creaţii.
        Dar acest lucru nu merge prea uşor; căci prima oară trebuie: să fii trezit întru totul în spirit. Căci doar martorul cel mai bătrîn al infiinţării poate să-ţi lumineze aceste labirinturi, în spatele cărora nu a privit vreodată un ochi omenesc.
        Dar aşa cum este acum omenirea şi cum sunt calculele lui Moise făcute după timp şi materie, coincid perfect, iar de acest lucru tu poţi fi sigur.
         Cu mult timp înainte de Adam au existat animale măreţe, care nu s-au asemănat în formă, ci mai mult în instinct şi în inteligenţă cu omenirea. Elefantul este o specie din acestea, cu toate că a devenit cu mult mai imperfect.
        Acele animale mari au trăit pe acest pămînt şi prin urmare au fost înaintea oamenilor. Pămîntul a fost ocupat de ele mii şi mii de ani înainte ca să apară primul om.
        Prin aceste animale foarte mari a trebuit să se înmoaie pămîntul pietros al pămîntului şi a trebuit să fie pregătit pentru creşterea nobilă a fructelor şi a animalelor, înainte ca să fie pregătit, să primească natura fină a omului după planul veşnic dumnezeiesc al ordinii, care se afla atunci încă fără materie, dar care era aşezat în aerul pămîntului în sufletele vii şi naturale.
 Cînd pămîntul acestei lumi a fost pregătit, a fost chemat un suflet liber din natura aerului, să-şi ia un trup din humusul gras al pămîntului după ordinea şi forma de veci a lui Dumnezeu. Şi primul suflet copt şi puternic a făcut acest lucru, cum a fost împins din interior de forţa dumnezeiască şi prin aceasta a intrat primul suflet într-un corp bine organizat şi putea vedea întru totul toată lumea şi nenumăratele fiinţe, care se aflau pe pămînt înaintea sa.
        Dar animalele acelea mari împreună cu creaţia dinainte au dispărut în mare parte deja înainte de pe pămînt, înainte ca omul să vină cu majestatea sa asemănătoare lui Dumnezeu să salute acest pămînt. Dar lăsînd toate deoparte se vor găsi în toate timpurile resturile acestor animale pe pămînt; dar oamenii nu vor ştii ce să înceapă cu ele.
        Cei înţelepţi însă vor fi conduşi spre drumul cel bun, că pămîntul este cu mult mai bătrîn decît calculul scurt al lui Moise şi prin acest lucru Moise va fi pentru un anumit timp aşezat într-o lumină cît se poate de nefavorabilă. Dar din partea Mea se vor trezi alţi înţelepţi, prin care Moise va fi aşezat în lumina cea dreaptă; şi de atunci încolo nu va mai dura mult, pînă cînd împărăţia lui Dumnezeu îşi va face loc pe pămînt şi moartea va dispărea pentru totdeauna de pe acest pămînt. Dar multe nenorocire se vor năpusti pînă atunci peste pămîntul lumii.
        Da, pămîntul acestei lumi se va îngrăşa de mai multe ori prin sîngele şi prin carnea oamenilor şi de abia din această humă spirituală va începe epoca nouă şi spirituală pentru această lume, aşa cum pe vremea lui Adam a început epoca, în care din humusul gras de lut s-a format un trup pentru un suflet care se putea modela în apropierea formei dumnezeieşti.
        Dar oamenii, care sunt renăscuţi cu totul în trupurile lor, vor domni în această epocă pe veci ca spirite pure şi îngeri şi totul li se va da spre conducerea lor. În schimb, oamenii din aceste vremuri, care nu au ajuns la capătul desăvîrşit spiritual al dezvoltării, vor fi aşezaţi în corpuri nemuritoare pe pămînt, dar în sărăcie mare şi deseori vor trebui să servească, ceea ce pentru ei va fi foarte amar, pentru că îşi vor aduce mult prea bine aminte de starea lor fericită în trupurile muritoare. Această epocă va dura foarte mult, pînă cînd în sfîrşit va trece totul în ceea ce este curat spiritual după planul etern al lui Dumnezeu. Şi iată, aceasta este calea ordinii lui Dumnezeu, a tuturor lucrurilor, a întregii faceri şi a existenţei!“

216. Procesul de dezvoltare a unui bob de grîu.  
         
        (Domnul:) „Uită-te la bobul de grîu! Atunci cînd este aşezat în pămînt trebuie ca mai întîi să putrezească şi de abia din mucegai se ridică germenele fin. Dar ce are acest lucru de-a face cu natura omului?
        Vedeţi, aşezarea bobului frumos şi sănătos se aseamănă cu primul om! Este la fel ca şi intrarea în carne a unui suflet învăţat, a cărui şedere este în aer, dar mai ales în regiunile de mijloc ale munţilor, unde, de obicei, regiunea pomilor se termină şi se întinde pînă la regiunile cu zăpadă şi gheaţă.
        Cînd un astfel de suflet a ajuns la alcătuirea sa planificată, atunci se coboară din ce în ce mai jos pînă la locuinţa oamenilor, primeşte un fel de hrană de la cercurile din afara trupului omenesc, care posedă orice om şi rămîne acolo unde este atras de omogenitatea fiinţei sale.
        Dacă atunci soţii se simt nevoiţi printr-o genă natrurală, să înfăptuiască o însămînţare, atunci află un astfel de suflet viu acest lucru, sau este atras de cercul în afara trupului a soţului, intră cu o anumită forţare în timpul însămînţării în fluviul bărbatului şi prin acesta se aşează într-un mic ou, ceea ce se numeşte de fapt însămînţarea. Şi iată, din acel punct se aseamănă viaţa cu un bob de grîu, care este plantat undeva în pămînt şi trece prin toate stadiile în corpul mamei pînă la ieşirea în lume, aşa cum bobul trece prin toate stadiile, pînă cînd germenul răsare peste pămînt!
        De acolo începînd încep stadiile formării, mai întîi cele exterioare şi după aceea se formează cele interioare.
        La plantă rămîn rădăcinile în pămînt, în vechiul mormînt mucegăit al bobului şi de acolo îşi trag hrana materială. Dar aceasta hrană ar aduce imediat moartea acestei plante, dacă nu ar fi ajutată de influenţa luminii şi a soarelui.
        Prima parte a firului are sucuri încă cît se poate de materiale. Dacă acesta este terminat ca bază, atunci firul acela se separă într-un fel de un anumit inel. Prin acest inel trec ţevi cu mult mai fine, prin care pot trece doar sucuri subţiri şi fine.
        Din acestea se formează un al doilea nivel al firului. Dar pentru că sucurile din al doilea nivel sunt încă dure şi materiale şi cu timpul devin acestea şi mai dure, se formează mai încă o dată un inel şi acest de-al doilea inel este dotat cu ţevi şi mai subţiri, prin care pot trece doar sucuri cît se poate de fine spre hrănirea duhului de viaţă care pluteşte peste, asemănător spuselor lui Moise: ‘şi Duhul lui Dumnezeu plutea asupra apelor.’
         Dar, cu timpul, devin şi aceste sucuri sau lichide pentru viaţa care pluteşte deasupra plantei mult prea dure şi pot înăbuşi viaţa acesteia; şi de aceea se formează un al treilea inel, care este dotat cu ţevi cît se poate de înguste şi este tras de duhul plutitor de peste ape. Printr-un astfel de inel pot intra sucuri doar foarte asemănătoare cu duhul plutitor de deasupra apelor. Dar spiritul de viaţă observă de îndată, dacă sucurile sau lichidele din cel de-al treilea inel îl ajută spre formarea mai departe sau nu-l ajută. Dacă i se pare cu timpul că încă mai conţine urme de judecată şi de moarte, atunci se formează un al patrulea inel, un al cincelea, un al şaselea, un al şaptelea, pînă cînd lichidul este atît de pur, ca să nu mai se găsească vreo urmă a morţii.
        De abia de aici se trece la un alt stadiu. Sucul care trece prin ţevile cît se poate de fine se formează spre a deveni un mugur şi după aceea spre a deveni o floare, care sunt dotate cu tot felul de organe, care au posibilitate, să primească viaţă mai înaltă din ceruri.
        Dacă floarea a făcut această lucrare, atunci este separată ca fiind un puct al înţelepciunii, prin a cărui frumuseţe este atras eterul dragostei, care de fapt în sine este totul şi nu necesită vreo influenţă de afară. Deoarece iată, fiecare floare este o mireasă plăcut împodobită, care doreşte ca să-şi atragă mirele şi care mai înainte se împodobeşte pe bună dreptate! Dar dacă mirele şi-a prins mireasa şi a numit-o o dată a sa, atunci se pune deoparte podoabele de mireasă şi seriozitatea vieţii umilitoare îşi începe activitatea.
        De atunci încolo începe să se formeze adevăratul fruct al vieţii. Şi dacă toată atenţia este consumată doar spre coacerea fructului, atunci rămîn în fruct toate pericolele anterioare, ca şi în nişte fortăreţe care încă mai au părerea că afară sunt duşmani.
        Acolo unde viaţa a început să se formeze şi să înceapă prea repede, este mult prea instabilă. Şi iată, dacă un duşman se apropie de o astfel de viaţă prematură, atunci îl atrage prea mult aceasta; el ia legătura cu aceasta, aşează fructul său în viaţa prea repede pornită a acelei plante! Acesta din urmă sustrage toată viaţa acestei plante, o strică şi o stîrpeşte. Fructele pline cu viermi sunt mărturii mult prea evidente.“

217. Formarea spirituală a omului.

         (Domnul:) „Cum însă cu plantele, aşa de asemenea cu animalele şi mai ales cu oamenii.
        Să presupunem o fată gingaşă, devreme matură, doar numai fizic. Ea numără încă abia cam 12 ani, este însă în toate părţile ale trupului ei deja dezvoltată într-un asemenea fel, că are înfăţişarea unui fete de măritat. O asemenea fată excită atunci fiecare bărbat, care este numai puţin de o natură senzuală, mai puternic decît o sută de desfrînate încă şi aşa de frumoase, dar mature la ani. O asemenea fată maturizată devreme este atunci expusă după trup la o sută de primejdii şi este nevoie la aceasta din partea părinţilor ei de cea mai mare purtare de grijă de a scuti o asemenea fiică devenită devreme matură de toţi duşmanii pînditori ai farmecelor ei mari. Dacă este ea dată prea devreme unui bărbat lasciv, atunci este ea uşor stricată în fertilitatea ei; dacă este ea prea mult închisă şi ferită de tot aerul rău, atunci se face carnea ei, cum se obişnuieşte a se spune, prăsilată. Ea se face palidă, se consumă şi ajunge arareori la o vîrsta demnă de menţionat. Dacă primeşte ea puţină mîncare şi aceasta numai o mîncare slabă, atunci se face ea tristă şi se consumă la sfîrşit de asemenea devreme; dacă este ea bine hrănită, atunci se face mai grasă şi neajutorată şi prin aceasta greoaie, aşa încît sîngele ei se alterează acuşi şi ea primeşte asupră-i acuşi înfăţişarea unui cadavru, ceea ce trebuie să-i aducă atunci trupului ei evident o moarte prematură.
        La fel se întîmplă şi cu educarea exagerată sufletească prea timpurie. Dacă de aceea copii cu adesea numai puţine talente sunt obligaţi spre a deveni înţelepţi cu o severitate, de parcă ar fi în joc menţinerea unei lumi, atunci se fac asemenea suflete atunci istovite, pentru că nu avuseseră mai înainte timpul să formeze trupul lor utilizabil pentru toate cazurile!
        De aceea are nevoie totul după ordinea lui Dumnezeu de timpul său şi nu se lasă făcut aici niciunde o aşa numită săritură măreaţă.
        La naşterea trupului din trupul mamei este pus germenele veşnic al vieţii în inima sufletului ca scînteie a Duhului dumnezeiesc cel mai curat, tot aşa ca la rodul unei plante, cînd a lepădat ea bobocul şi începe pentru sine să se înarmeze şi să se consolideze (a se întări, asigura). Dacă trupul este o dată dezvoltat, atunci începe dezvoltarea duhului în inima sufletului. Aici trebuie atunci sufletul să-şi pună la contribuţie tot posibilul, ca duhul să înceapă să rasară în el şi trebuie prin urmare să şi-l însuşească.
        Sufletul este în acest caz rădăcina şi mlădiţa şi trupul solul pămîntesc; el nu trebuie să-i dea trupului nici o apă dură spre hrană.
        Cercurile, pe care le face duhul, sunt umilirile sufletului. Dacă este ultimul o dată tras, atunci se dezvoltă duhul în sfîrşit de la sine şi preia totul, ce este înrudit cu el, din suflet la sine, se consolidează şi preia la sfîrşit sufletul întreg la sine şi ce a fost în trup înrudit cu sufletul şi este atunci pe veci pe deplin indestructibil, aşa cum putem observa mai mult sau mai puţin limpede această decurgere iarăşi la aproape fiecare plantă.
        Cînd rodul a ajuns la apropiata maturitate deplină pe calea ordonată, sunt puse în el seminţele, care se odihnesc în el, scîntei mici de germene de viaţă, în cojiţe gingaşe, deja pregătite; apoi, se izolează cu totul sămînţa de celălalt rod pentru un timp şi se consolidează ca pentru sine, dar totuşi întotdeauna pe jumătate din eterul de viaţă al rodului care o înconjoară.
        Cu timpul începe rodul exterior să se micşoreze şi să se usuce. De ce deci? Pentru că sufletul lui trece cu totul în viaţa duhului de germene în sămînţă. Şi dacă puterea de viaţă a rodului a trecut în sfîrşit pe deplin în duhul germenului de viaţă, atunci firul mai înainte viu general valabil se face uscat şi mort în toate stadiile sale; dar la aceasta s-a unit atunci toată viaţa plantei cu viaţa germenului spre o aceeaşi viaţă şi ca asemenea nu mai poate fi niciodată distrusă, dacă este ea legată de materia seminţei sau nu.
        Şi aşa vezi tu peste tot una şi aceeaşi ordine şi în toate lucrurile şi aceleaşi stadii.“

218. Suflet şi trup.                  

        Spune Cireniu: „Doamne, iartă, aici trebuie să pun o întrebare intermediară! Ce se întîmplă, aşadar, cu germenele mic al sămînţei de grîu, dacă este ea sfărîmată, făcută făină, în sfîrşit, coaptă ca pîine şi mîncată? Trăieşte şi în aceste stadii germenele de viaţă încă tot mai departe?“
        Spun Eu: „Intr-adevăr; pentru că atunci cînd mănînci pîinea, atunci făina materială este dată acuşi iarăşi afară din trup pe calea naturală, viaţa de germene trece însă atunci ca ceva duhovnicesc imediat în viaţa sufletului şi se face una cu ea, potrivit cu structura corespunzătoare. Partea mai mult materială a germenului de viaţă însă, care i-a servit întotdeauna ca bază solidă, ca apa mozaică Duhului lui Dumnezeu, se face hrană a trupului şi trece în sfîrşit ca temeinic purificată de asemenea în suflet şi îi serveşte spre dezvoltarea şi hrănirea organelor sufleteşti, ca pentru mădularele ei, părul ei şi aşa mai departe şi în general spre dezvoltarea şi hrănirea a toate acelea, ce găseşti de la Alfa pînă la Omega într-un trup omenesc.
        Că, un suflet constă din toate aceleaşi părţi ca trupul, de aceasta te poţi convinge mai mult ca evident la îngerul Rafael, care stă aşezat la masa noastră şi discută acum cu Josoe. (Intorcîndu-Mă înspre înger:) Rafael, vino încoace şi lasă-te pipăit de Cireniu!“
        Ingerul vine şi Cireniu îl pipăie şi spune: „Da, da, asta este totul natură şi aşa zis în serios materie! El are într-adevăr tot aşa ca noi toate mădularele şi aceeaşi formă ca unul dintre noi, numai că totul este mai ales, mai moale şi cu mult mai frumos; pentru că graţia chipului său este, se poate spune, de neîntrecut strălucind de frumoasă! Acesta nu este, ce-i drept, absolut deloc un chip de fată, ci unul bărbătesc, înzestrat cu toată seriozitatea, dar la aceasta totuşi mai frumos decît cel mai frumoas chip femeiesc! Eu m-am interesat înainte într-adevăr mult prea puţin de acest însoţitor. El se face temeinic tot mai frumos, cu atît mai mult cu cît privesc la el mai mult. Cerul Meu, aceasta este într-adevăr ciudat! (Spunînd către înger:) Ascultă, tu înger minunat foarte frumos, simţi şi tu dragoste în pieptul tău foarte frumos?“
        Grăieşte îngerul: „O desigur; pentru că trupul meu duhovnicesc este asemenea înţelepciunii dumnezeieşti şi viaţa mea este dragostea veşnică a lui Dumnezeu, Domnul. Şi pentru că viaţa mea este dragoste pură, atunci trebuie eu doară totuşi să simt şi dragostea, fiindcă viaţa mea însăşi nu este nimic altceva decît dragoste foarte pură.
        Cum ai putut tu, ca altfel un om aşa de înţelept, să mă întrebi, totuşi, de aşa ceva? Vezi, ceea ce a fost, este şi va rămîne pe veci Dumnezeu Domnul din veşnicie în Sine însuşi, asta trebuie doară şi noi să fim, pentru că noi suntem pe deplin din El şi astfel de asemenea pe deplin în toate fiinţa Sa, tot aşa precum raza soarelui este de asemenea pe deplin şi înfăptuieşte ceea ce este soarele însuşi! Dacă însă astfel, cum atunci o asemenea întrebare?!“
        Spune Cireniu: „Da, da, asta este deja cu totul adevărat şi corect şi aş fi ştiut asta şi fără explicaţia ta; dar eu trebuia doară să te întreb totuşi de ceva, ca să primesc auzit tonul vorbei tale. Acum însă şi suntem noi deja gata unul cu celalălt şi te poţi duce iarăşi la locul tău!“
        Spune îngerul: „Aceasta nu ai tu, ci numai Domnul singur de a-mi porunci!“
        Spune Cireniu: „Prietene, cum mi se pare, aşa eşti tu la toată a ta frumuseţe, înţelepciune şi dragoste însă totuşi aşa frumuşel tare în încăpăţînarea ta îndarătnică!?“
        Spune îngerul: „O deloc! Dar de către muritori nu poate şi nu are voie să mi se dea nici un ordin; pentru că la mine însumi sunt eu un domn şi nu-mi las poruncit nimic de nimeni, pentru că Eu-l meu, neţinînd seama că sunt pe delin în toate din Dumnezeu, este acum un Eu propriu cu desăvîrşire! Pe lîngă aceasta, nu trebuie să mă tem de ceva, ca oamenii acestui pămînt; pentru că la aceasta am o putere şi o forţă despre care n-ai visat încă niciodată ceva. Dacă vrei însă să le cunoşti pe acestea mai îndeaproape, atunci întreabă-l pe căpitanul Iuliu şi pe ucenica mea Jarah şi şi pe ucenicii Domnului; aceştia vor înţelege să-ţi povestească totuşi ceva despre aceasta!“
        Spune Cireniu: „Doamne, spune-i Tu lui, ca să meargă iarăşi la locul lui, altfel încep să mă tem în serios foarte îngrozitor de el; pentru că cu acesta n-aş dori într-adevăr să mănînc cireşe! El se face mereu mai dur şi înfocat şi nu este nimic de făcut cu el la toată frumuseţea lui.“
        Ii spun Eu îngerului: „Aşadar, atunci du-te, deci, iarăşi la locul tău!“ - şi îngerul urmează de îndată îndemnul Meu şi se duce iarăşi la locul lui vechi. Şi Cireniu e foarte bucuros de acest lucru; pentru că el începuse să se teamă deja în serios deja foarte de înger.
        Imediat după aceea, însă, Mă întreabă Ioan şi Matei, dacă să noteze toate acestea.
        Spun Eu: „Asta puteţi face pentru voi, dar pentru popor nu trebuie să le notaţi; pentru că asta este încă prea devreme cu două mii de ani de a o înţelege. Inaintea porcilor să nu arunci însă niciodată mărgăritarele, pentru că nu sunt chiar niciodată în stare să deosebească o asemenea mîncare de cea mai rea mîncare de porci. Dar pentru voi şi pentru alţi puţini, puteţi să notaţi doară aceasta oricum.“
        Şi cei doi ucenici şi fac aceasta cu semne corespunzătoare de imagine spre diferenţierea a aceia ce au scris la porunca Mea cu litere ordonate ebraice.

219. Facerea cerului şi a pămîntului.

        Cireniu Mă roagă însă pentru continuarea explicaţiei a istoriei de creaţie mozaice în felul corespunzător.
        Şi Eu spun: „Prietene, ceea ce am început, voi şi duce la sfîrşit; numai că mai depinde încă deocamdată de timp faptul, dacă veţi înţelege aceasta bine. Pentru că a înţelege bine istoria mozaică de creaţie, trebuie să fii foarte tare în cunoaşterea despre întregul caracter al omului, la care se ajunge însă tot aşa de greu, ca la recunoaşterea corectă şi deplină a lui Dumnezeu.
        Şi aşa ar trebui să vă disec mai întîi construcţia întreagă materială, sufletească şi duhovnicească a omului din fir în fir şi din fibră în fibră şi să arăt în sfîrşit, cum partea sufletească s-a dezvoltat şi s-a format mai întîi din partea duhovnicească şi cea materială din cea sufletească şi sub cît de nenumărat de multe corespunderi, care asemenea gradelor de lumină nenumărat de multe corespondează cu tot aşa de multe grade de lipsă de lumină.
        Voi vedeţi din aceasta, că acesta nu poate fi cazul atît de uşor şi atît de repede, precum sunteţi voi de părere; dar vă voi spune, totuşi, atît de mult despre asta, cît puteţi deocamdată suporta şi pentru care de a înţelege cu cîtva convingere sunteţi deja înzestraţi în sufletul vostru cu experienţe şi cunoaşteri necesare de dinainte.  - şi aşa ascultaţi aşadar!
        Cînd Moise vorbeşte aici: ‘La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul’, atunci Moise nu vrea să fie înţeles cu aceasta absolut de loc cerul vizibil şi pămîntul vizibil, material, pentru că, ca un adevărat înţelept, el nu s-a gîndit la aceasta într-adevăr niciodată, pentru că avea în simţul său iluminat mereu numai adevărul cel mai deplin interior. Dar această înţelepciune a lui adîncă a înfăşurat-o în imagini corespunzătoare, astfel, cum trebuia spre mărturia acesteia să-şi acopere chipul lui prea strălucitor cu un văl întreit în faţa poporului.
        Prin ‘Cer’ însă, ceea ce Moise pomeneşte ca fiind mai întîi creat, este de înţeles, că Dumnezeu a pus, ca oarecum, odinioară, capacitatea de inteligenţă în afara Sa, precum deja în timpul din afara centrului Lui cel mai veşnic şi cel mai curat duhovnicesc - dar, cum am spus, numai capacitatea de inteligenţă. Aceasta este asemenea unei oglinzi, care în noaptea întunecată posedă într-adevăr şi capacitatea de a prelua şi reda pe deplin corect şi adevărat figurat în sine lucruri exterioare, sau mult mai mult pe suprafaţa ei cea mai netedă. Dar în această noapte foarte plină şi acolo în lipsa tot aşa de plină de obiect, este oglinda, totuşi, foarte evident un lucru pentru nimic şi iarăşi nimic!
        Moise, însă, relatează de aceea imediat pe lîngă punerea unui cer, sau a capacităţii de inteligenţă în afara centrului de viaţă a lui Dumnezeu, de o aşa zisă creere (facere) concomitentă a pămîntului. Cine şi ce este însă, într-adevăr, acest pămînt mozaic? Voi sunteţi, într-adevăr, de părere: ‘Deci, acesta care ne duce!’ - Oh, mult greşit, dragii Mei!
        Vedeţi, cu ‘pămîntul’ înţelegea Moise doar capacitatea de asimilare şi atracţie (capacitatea de potrivire şi de centripetă) a inteligenţelor între ele înrudite şi puse în afară, care este aproape acelaşi lucru cu ceea ce au numit unii înţelepţi ai lumii egiptenilor şi a grecilor asociere de idei (legătură de gînduri), unde din noţiuni şi idei înrudite trebuie să iasă în sfîrşit la iveală o teoremă întreagă plină de adevăr.
        Dacă este însă atracţia reciprocă deja ca de la sine împreună condiţionată în capacităţile de inteligenţă puse în afară de către Dumnezeu, ca urmare a înrudirii lor, atunci reiasă şi a treia concluzie ca de la sine, anume că capacităţile de inteligenţă între ele înrudite s-au atras şi cuprins într-adevăr şi reciproc, - pentru care act atunci încă adînc duhovnicesc nu putea Moise evident totuşi să arate nici o imagine mai potrivită şi mai generală, decît tocmai imaginea pămîntului material, care nu este în fond nimic altceva decît tocmai un conglomerat (compact împreună) de numai particule de substanţă capabile de atracţie şi înrudite între ele, precum în ele.
        Dar ‘Era încă întuneric în adînc’ spune Moise mai departe. Vroia cumva Moise să indice prin aceasta în serios lipsa de lumină pe pămîntul nou creat? Eu vi-o spun, despre aceasta n-a visat Moise niciodată ceva, chiar şi la începutul celei mai proaste existenţe ale sale! Pentru că Moise era un adînc cunoscător al naturii lumii şi era prea iniţiat în înţelepciunea şi ştiinţa foarte adîncă egipteană, ca să nu fii ştiut, că pămîntul - ca un copil al soarelui mai tînăr cu cel puţin un miliard ori un miliard de ori de ani pămînteşti decît mama soarele - nu putea să fie întunecat la formarea lui; ci Moise a indicat cu aceasta numai încă o dată în imagini, că capacitatea de inteligenţă şi înrudirea capabilă de atracţie a inteligenţelor nu trebuie încă să condiţioneze nici o recunoaştere, înţelegere şi conştienţă de sine oricum înfăţişate - ceea ce este totul identic cu noţiunea ‘lumină’ -, ci trebuie să condiţioneze contrariul atît de mult timp, pînă ce acestea încep să se cuprindă, să se împresureze, să se frece şi astfel să se lupte oarecum între ele.
        N-aţi remarcat, voi niciodată, ce vine aici la vedere, dacă începi să freci tare pietre sau lemne unele cu celelalte? Vedeţi, aici vine atunci foc şi lumină la vedere! Şi vedeţi, aceasta este lumina, pe care Moise o lasă să se formeze la început!“

220. Pămînt şi lumină.                                  
                   
        (Domnul:) „Deci ce înseamnă lumina, ştim noi acum; dar se spune mai înainte, că pămîntul a fost pustiu şi gol! Acest lucru este cert; căci doar cu capacitatea singură, să absorbi ceva, cît şi cu cerinţa umplută pe lîngă, nu s-a umplut vreodată un vas. Dar atîta timp cît nu se află nimic în vas, atîta vreme este vasul pustiu şi gol.
        Aşa au stat lucrurile şi la creaţia de veci. Au fost din Dumnezeu nenumărate gînduri şi imaginaţii prin forţa atotputernică a dragostei şi a înţelepciunii Sale în întreg spaţiul nemărginit, pe care noi le-am numit mai înainte posibilităţile de inteligenţă separate şi oglindate şi acest lucru este aşa din cauza faptului, pentru că fiecare gînd este într-un fel o reflecţie din ceea ce produce de fapt inima.
        Dar cum poate fi un gînd sau o imaginaţie în sine un vas gol sau ca o oglindă într-un beci întuneric, tot aşa sunt şi toate ideile de legătură pustii şi goale; şi pentru că nu există vreo capacitate de inteligenţă, ci există doar capacitatea de existare şi de lucrare, aşa mai este încă totul, cum am observat şi mai înainte, rece, fără foc şi lumină.
        Aceste idei şi gînduri neînfăptuite şi nemişcate ale înţelepciunii dumnezeieşti sunt descrise cît se poate de bine cu cuvîntul ‘apă’, în care mai multe elemente specifice sunt împreunate, din care însă întreaga lume trupească îşi începe existenţa cît se poate de diferită.
        Dar toate gîndurile mari şi ideile care au reieşit din acestea în înţelepciunea lui Dumnezeu şi chiar dacă ele au fost adevărate, nu au putut totuşi să găsească pe undeva o realitate, atît de puţin cum ideile şi gîndurile unei fiinţe pămînteşti, dacă spre realizarea acestora îi lipsesc mijloacele. Dacă se poate gîndi vreo realitate, care să urmeze gîndurilor şi a ideilor, atunci trebuie mai întîi să apară mijloacele potrivite şi prin acestea lucrarea cea dreaptă a gîndurilor şi a ideilor din interior cît şi din exterior şi trebuie susţinute de o putere şi de o forţă înaltă.
        Dacă prin urmare un om vrea să-şi lege gîndurile şi ideile şi doreşte realizarea acestora, atunci trebuie, dacă are mijloacele materiale, să combine dragostea cea mare cu gîndurile şi cu ideile sale. De o astfel de dragostea sunt îngrijite gîndurile şi ideile, exact cum sunt ingrijiţi puii de o cloşcă. Prin aceasta devin gîndurile şi noţiunile mai mult decît nişte idei, iar acestea devin mai vii şi mai proeminente. Şi vedeţi, o astfel de dragoste este chiar Duhul lui Dumnezeu în Însuşi Dumnezeul, care, după Moise, a plutit deasupra apei, care de fapt şi în sine nu spune nimic altceva, decît că a fost masa nemărginită a gîndurilor şi a ideilor lui Dumnezeu!
        Treziţi la viaţă printr-un astfel de Duh, au început gîndurile lui Dumnezeu, să se lege în nişte idei mari şi aşa un gînd l-a împins pe altul şi o idee pe cealaltă. Şi vedeţi, aşa se întîmplă în ordinea dumnezeiască ca de la sine ‘Să se facă lumină!’ şi ‘A fost lumină!’. Şi prin urmare se explică după Moise actul natural şi măreţ de creare de la bun început în toate lucrurile - cu formarea constantă şi mai ales a procesului de formare spiritual şi duhovnicesc de la copilul nou născut şi pînă cînd acesta devine bătrîn şi începînd de la primul om de pe pămînt pînă în timpurile noastre şi aşa mai departe pînă la capătul definitiv al acestei lumi!
        Dar după Moise apare o propoziţie, după care se pare, că Dumnezeu a început să priceapă că după focul dragostei înfăptuitoare, care a redat lumina, este bine totuşi ca să se facă lumină; doar că nu aşa stau lucrurile, ci este pur şi simplu o mărturie veşnică a înţelepciunii nemărginite a lui Dumnezeu, după care această lumină este una liberă, este produsă prin înfăptuirea gîndurilor şi a ideilor lui Dumnezeu şi după ordinea înţelepciunii, prin care în acest fel de la Dumnezeu sunt trimise gîndurile şi ideile Lui ca fiinţe proprii cu o inteligenţă aparte, bineînţeles după influenţa necesară a lui Dumnezeu şi cît să se poată forma acestea de la sine. Acest lucru trebuie să se înţeleagă din spusele lui Moise, dar nu faptul, că Dumnezeu a ajuns la înţelegerea subiectivă, că lumina în sine ar fi un lucru bun!“

221. Separarea luminii de întuneric.
                 
        (Domnul:) „Dar acum vine ceva care în fond şi la urma urmei este cu mult mai greu de înţeles decît ceea ce a fost mai înainte. Căci mai departe scrie: ‘Atunci a separat Dumnezeu lumina de întuneric şi a numit lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte.’ Acest lucru se va înţelege mai uşor, dacă în loc de aceste două cuvinte folosite de Moise luaţi mai degrabă ceea ce este deosebit, adică pentru ziuă, viaţa independentă şi pentru noapte moartea, sau pentru zi libertatea şi pentru noapte judecata, sau pentru zi independenţa şi pentru noapte dependenţa, sau pentru ziuă viaţa de dragoste recunoscută a Duhului dumnezeiesc în creaţia cea nouă şi pentru noapte gîndurile şi ideile încă fără suflet din Dumnezeu.
        Această ordine o găsiţi din nou pe fiecare plantă, la care nu găsiţi începînd de la tulpină şi pînă la ieşirea fructului decît noaptea sau moartea cea lacomă, unde Duhul lui Dumnezeu înaintea formării vieţii purtătoare de materie a plutit încă deasupra apei în întunericul deplin. Dar dacă fundamentul este o dată stabil, ca la firul de grîu se poate închide ultimul cerc şi viaţa adevărată spirituală îşi ia o viaţă proprie, să simtă şi să fie pe deplin conştientă, să înceapă să recunoască şi să înţeleagă, atunci se înfăptuieşte evident o despărţire sau mai mult o separare a luminii de întuneric, a vieţii libere de cea a vieţii judecate, sau mai mult o separare dintre viaţa de nedistrus şi intre viaţa judecată şi pieritoare, care este de fapt una cu moartea şi se înţelege prin cuvîntul larg ‘noapte’.
        Şi mai departe se spune: ‘Din seară şi din dimineaţă s-a făcut prima zi.’ Ce este ‘seara’ şi prin urmare ce este aici ‘dimineaţa’? - Seara este aici acea stare, în care condiţiile spre primirea dragostei de la Dumnezeu prin influenţa atotputernică a voinţei dumnezeieşti încep să se constateze şi încep să se prindă, asemenea gîndurilor şi noţiunilor distincte spre o idee. Dacă acestea s-au format pînă la ultimul inel sub fruct, atunci s-a terimnat seara şi începe după aceea libera şi independenta lucrare spre formarea proprie a fructului. Cum numesc oamenii însă dimineaţa trecerea de la noapte la ziuă, aşa a fost de asemenea corespunzător numit dimineaţă trecerea stării făpturii antecedente judecate, nelibere în cea liberă, cea pe cont propriu. Şi iată, aici n-a făcut Moise absolut de loc vreo greşeală logică, dacă lasă să ia naştere din seară şi din dimineaţă prima şi toate zilele următoare!
        Că Moise lasă să ia naştere şase asemenea zile din seară şi dimineaţă, are ca temelie, pentru că după priviri şi consideraţii temeinice are de-a trece fiecare lucru acele şase perioade din începutul începutului pînă la desăvîrşirea lui ca ceea ce este el, exact pe calea unei şi aceleaşi ordini dumnezeieşti, pînă cînd se află el aici desăvîrşit, ca ceea ce trebuie să fie el deocamdată, asemenea unui spic de grîu pe deplin copt pe paiul mort.
        Punerea de seminţe în solul pămîntesc pînă la încolţire: prima zi; de acolo formarea paiului şi a frunzelor sugative şi de protecţie: a doua zi; de acolo formarea ultimului inel puţin sub prelungirea imediată a primelor plantaţii spre formarea spicului: a treia zi; de acolo formarea şi amenajarea vaselor ca o păstaie asemenea încăperilor de mireasă spre zămislirea vieţii libere şi pe cont propriu, la care este de adăugat şi starea de înflorire: a patra zi; de acolo căderea florii, apariţia rodului propriu zis, deja purtător a vieţii libere şi înfăptuirea liberă a aceluiaşi - cu toate că încă în legătură cu stările de mai înainte nelibere, din care mai este încă luată o parte a hranei spre formarea pieliţelor, cu toate că de aici este luată hrana de bază din cerurile luminii şi a adevăretei călduri de viaţă - pînă la perfecţionarea deplină a rodului: a cincea zi; în sfîrşit debarasarea totală a rodului devenit copt în coajă, unde miezul cere atunci deja cu totul singur mîncarea curată a cerului spre consolidarea (întărirea) lui deplină şi cere tocmai aşa singur şi acum deja pe deplin pe cont propriu, preia această mîncare şi se satură liber cu aceasta pentru viaţa foarte liberă, veşnic de nedistrus: a şasea şi ultima zi pentru formarea şi devenirea pe deplin liberă a vieţii.
        În a şaptea zi intervine atunci odihna şi aceasta este starea vieţii acum finite, foarte pe deplin coapte, capabilă de durabilitate, consolidate (întărite) din stările anterioare, înzestrată cu deplina asemănare a lui Dumnezeu.“

222. Scopul final al întregii fapturi.

        (Domnul:) „Daca vreţi să analizaţi aceste spuse acum ale Mele către voi numai aşa puţin mai adînc şi mai matur decît oamenii obişnuiţi ai acestui timp, atunci veţi găsi şi admite uşor, cu toată că tocmai nu în toată adîncimea adîncimei, că Moise a înţeles cu istorisirea lui a creaţiei într-adevăr numai singura adevărată iscare şi formare mai departe a toate lucrurile şi concordantă cu desăvîrşire cu toată ordinea înţelepciunii veşnice din al ei început al începutului pînă la cea mai înaltă desăvîrşire, prin imaginile sale excelente.
        Cine nu-l înţelege însă pe Moise astfel, acela să nici nu-l citească de loc; pentru că, dacă îl citeşte şi îl înţelege însă astfel pe dos, atunci trebuie să se facă în sfîrşit cu totul nebun la numai puţină reflectare şi el ajunge într-o furie adevărată despre prostia ilogică a lui Moise şi despre prostia la sfîrşit chiar rău voitoare a tuturor acelora, care dau o asemenea învăţătură ilogică foarte proastă, ca fiind chiar de la Duhul lui Dumnezeu, o impun oamenilor cu foc şi sabie fără toată consideraţia asupra faptului, dacă şi lor însăşi li se pare ea ca o prostie foarte grosolană.
        Cine citeşte îl însă pe Moise cu înţelegerea corectă acum arătată, acela va recunoaşte în el nu numai proorocul cel mai cuprinzător de înţelept, ci şi acel foarte adevărat, întrepătruns foarte compact de Duhul lui Dumnezeu, care a avut capacitatea cea mai lărgită şi pe lîngă aceasta voinţa cea mai tare să le dea tuturor oamenilor toate adîncimile adîncimilor despre Dumnezeu şi despre toate lucrurile create mărturia cea mai pe deplin adevărată în aşa fel, cum o primise în duhul lui uriaş de la însuşi Duhul lui Dumnezeu!
        Aşa s-au format sorile toate pentru sine, pămînturile pentru sine şi toate lucrurile distincte pe sori şi pe pămînturi pentru sine şi astfel şi în corelaţia lor generală. Şi astfel s-a format omul în sensul cel mai îngust pentru sine şi tot aşa în sensul cel mai general, pentru că făptura întreagă în toată universalitatea ei se aseamănă şi corespunde pe deplin cu un om şi pentru că fiecare lucru distinct, de la cel mai mare pînă la cel mai mic, a întregii făpturi duhovniceşti şi materiale corespunde şi trebuie să corespundă de asemenea cu omul, pentru că omul este motivul proriu zis şi scopul final al întregii creaţii. El este produsul în sfîrşit de cîştigat a toate ostenelile de dinainte ale lui Dumnezeu.
        Şi pentru că tocmai omul este ceea ce Dumnezeu a vrut să obţină prin toate creaţile de dinainte şi a şi obţinut, despre care lucru voi staţi aici ca dovezi de necontestat, atunci corespunde de asemenea totul în ceruri şi pe toate corpurile lumeşti în toate omului, cum a înfăţişat Moise aceasta şi în istorisirea lui a creaţiei şi cum şi alţi învăţători de popor au înfăţişat aceasta, chiar dacă mai învăluit. Examinaţi însă acum totul şi voi veţi găsi, că acest lucru stă numai astfel şi trebuie să stea astfel şi imposibil altfel! - Tu, Cireniu, spune-Mi însă, cum eşti acum mulţumit cu Moise!“

223. Mărturie a lui Cireniu despre istorisirea creaţiei.

        Spune Cireniu: „Domnule şi Invăţătorule, cu adevărat, înţelepciunea Ta merge mai presus de toate, ce a binecuvîntat vreodată pămîntul ca fiind lucrul cel mai înţelept, nemărginit de sus şi departe în afară peste acestea! Pentru că este deja mult a fi un mare înţelept, aşa este însă totuşi cu nemărginit mai mult de a înfăţişa astfel înţelepciunea cea mai adîncă şi cea mai tăinuită a lui Dumnezeu cu o cuvîntare raţională, ca oamenii, fără a poseda o oarecare educaţie deosebită de înţelept, cum suntem noi aici, s-o poată înţelege uşor şi limpede. Aceasta poate să-I fie posibil după opinia mea numai lui Dumnezeu singur; pentru că un om încă cît se poate de înţelept poate la sfîrşit asemenea lui Moise să-şi încadreze înţelepciunea lui primită de la Duhul lui Dumnezeu numai în imagini corespunzătoare, sau acestea îi sunt date deja ca seminţe de răsad, pe care le pune atunci imediat asemenea unui semănător în solul pămîntesc al inimii omului. Din asemenea seminţe rezultă atunci într-adevăr aşa unele roade corespunzătoare; dar oamenii recunosc roadele adesea tot aşa de puţin, precum au recunoscut seminţele de răsad împrăştiate în inimile lor şi o asemenea semănătură ajută la sfîrşit puţin în acest caz. Dacă recoltează oamenii roadele acesteia devenite coapte, atunci ştiu ei însă atunci cel mai adesea totuşi de-abia, ce să facă din acestea şi la ce ar fi ele, de fapt, de utilizat.
        De obicei nu se face niciodată o aplicare cu totul corectă deja la prima împrăştiere a seminţelor de germeni de înţelepciune şi cu atît mai puţin abia după aceea de către urmaşii lor mai tîrzii; pentru că, dacă cei mai dintîi semănători ale seminţelor de înţelepciune ar fi făcut o folosire pe deplin corectă şi adevărată cu roadele lor, atunci ar trebui toţi urmaşii lor să înfăptuiască de asemenea imposibil o altă folosire din aceasta decît numai una potrivită şi adevărată. Dar fiindcă sigur dintr-o înţelegere incorectă au făcut deja proorocii greşeli împotriva învăţăturii lor slab înţelese, de aceea au fost asemenea greşeli mici cu totul sigur motivul ale celor mari de după aceea în urmaşi mai tîrzii.
        Moise şi Aaron au trăit într-adevăr foarte curat potrivit cu învăţătura relevată lor de către Duhul lui Dumnezeu; dacă au înţeles însă învăţătura lor venind de la Dumnezeu tot aşa, cum Tu ne-ai descoperit-o nouă, este o întrebare mare şi este foarte de pus la îndoială. Pentru că se poate transcrie o limbă străină şi scrierea ei într-adevăr destul de bine şi cu totul corect pe o foaie, fără să înţelegi din aceasta ceva în temelie.
        Dar aşa cum Tu, o, Doamne, ne-ai explicat acum Cartea facerii a lui Moise, nu mai poate rămîne de prisos nici un dubiu ulterior în inima omului şi urmarea unei asemenea învăţături, atît în înţelegerea corectă, cît şi în înfăptuirea potrivită nu poate fi atunci doară evident nici o alta decît de asemenea numai una corectă.
        Dar deoarece Tu, o, Doamne, Te-ai făcut acum deja aşa de darnic cu destăinuirea adevărului cel mai adînc şi mai tăinuit, atunci dă-ne nouă tuturor încă o aşa mică explicaţie despre aşa numita ‘cădere a îngerilor’, ca fiind primele fiinţe create, atunci despre ‘căderea lui Adam’ şi, în sfîrşit, despre aşa numitul ‘păcăt strămoşesc’, care a trecut ca o moştenire rea la toţi oamenii mai tîrzii. Dacă nu este prea tîrziu şi dacă suntem în stare să înţelegem asemenea lucruri numai întrucîtva, atunci mai deschide încă o dată gura Ta într-adevăr cea mai sfîntă şi dă-ne despre acestea numai aşa cîteva aluzii puternice, ca să ne pricepem şi în aceasta numai aşa puţin peste obişnuinţa zilnică!“
        Spun Eu: „Da, prietenul Meu foarte drag, aceasta este într-adevăr o nucă încă mai tare decît însuşi istoria creaţiei mozaice, cu toate că ea este, de fapt, în aceasta pe deplin în conţinut şi se află pentru cercetătorul harnic acum deja ca un aur la ziua senină. Dacă însetezi însă numai după o aluzie simplă puternică şi nu după o învăţătură realizată, atunci pot să-ţi fac o asemenea plăcere chiar cu destul drag; fiindcă pentru o aşezare a unei învaţături realizate despre aceasta, am avea într-adevăr toţi prea puţin timp, deoarece s-a făcut acum deja în jurul a a treia străji din noapte. - Cine are urechi să audă!“

224. Despre căderea duhurilor, căderea lui Adam şi despre păcatul strămoşesc.

        (Domnul:) „Căderea duhurilor celor mai întîi create sau a ideilor libere şi însufleţite ale lui Dumnezeu în spaţul nemărginit este marea despărţire, despre care Moise spune: ‘Atunci a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric!’ Cum este însă un asemenea lucru de înţeles în adevăratul sens al corespunderii adevărate şi pe deplin corecte, v-am arătat vouă tuturor deja îndeajuns; succesul de la aceasta - lumea necesară materială, părţile acesteia mari şi mici ca sori, pămînturi şi luni şi toate ce sunt pe şi în aceleaşi - este împrăştiat prin spaţiul nemărginit.
        Iar ce are de-a face aici cu ‘căderea lui Adam’, astfel are o asemenea cădere deja fireşte mai multă obiectivitate decît aşa numita ‘cădere a îngerilor’; numai că la el vine la vedere deja într-adevăr o lege pozitivă, în timp ce la căderea îngerilor nu putea să fie vorba încă nici pe departe de o asemenea lege, pentru că de-abia atunci cu marea dezvoltare a fiinţelor de făcut libere a fost făcut începutul şi, prin urmare, în afară de Dumnezeu nu se afla aici încă nici o asemenea inteligenţă, căreia s-ar fi putut da o oarecare lege pozitivă.
        De aceea s-a întîmplat cu aşa numita ‘cădere a duhurilor’ şi o despărţire necesară şi silită, în timp ce cea adamatică, ca reieşind deja de la el însuşi, a fost una liberă şi prin urmare nici o silire, ci o acţiune liberă a primului om din carne deja liber în toate sferele sufleteşti. Per total este ea, însă, totuşi şi un act prevăzut din ordinea secretă a lui Dumnezeu, care, ce-i drept, nu i se dă niciodată ca o constrîngere absolută, dar, totuşi, ca o îngăduire cu ‘să faci’ şi ‘să nu faci’ a voinţei libere a omului din pricina consolidării de cîştigat din acţiunea proprie.
        Este aici o diferenţă ca între un copil de om, care nu poate încă să-şi folosească propriile lui picioare şi trebuie de aceea cărat de la un loc la altul şi a unui bărbat sănătos, care deja de mult poate merge adesea numai deja prea bine şi prea temeinic.
        Cine poate merge însă o dată singur, pe acela doară nu mai trebuie totuşi asemenea unui copil nou născut să-l cari la un loc, la care vrei să ajungi cu copilul şi pentru copil, ci să i se arate drumul cel mai drept şi cel mai sigur pînă la locul de destinaţie. Dacă vrea apoi omul sănătos pe picioare şi tare pe picoare să meargă acolo, atunci va şi ajunge sigur şi fără primejdie la ţintă; dacă face el însă de bună voie înconjururi şi căi ocolite, deci, atunci trebuie însă şi lui însuşi să-şi atribuie, dacă ajunge la ţinta propusă adesea cu mult mai tîrziu, mai greu şi mai plin de osteneală.
        Şi aceasta o vedem, deci şi la Adam. Dacă ar fi respectat porunca pozitivă, atunci n-ar fi ajuns omenirea, respectiv sufletul desăvîrşit al omului, la trupul de carne foarte dur, greu şi neputincios, care este acum împovărat cu foarte multe neputinţe şi lipsuri.
        Dar neascultarea împotriva legii pozitive la adus pe primul om într-un mod necesar pe o cale lungă de ocol, pe care ajunge acum cu mult mai greu şi cu mult mai tîrziu la ţintă.
        Tu eşti fireşte de părere şi îţi spui în sine: ‘Ei, cum poate, deci, avea o lege mică, doar moralică, dacă este ea respectată sau nu este respectată, o aşa de foarte însemnată influenţă asupra naturii întregi a omului? Adam ar fi rămas fără savurarea proastă desigur tot aşa Adam-ul de carne, precum a rămas prin mîncatul mărului şi ar fi trebuit să moară cîndva, după trup, desigur tot aşa de bine cum acum încă toţi oamenii!’
        Tu ai pe de-o parte într-adevăr dreaptate; dar pe de-altă parte şi nedreptate. Nu este savurarea mărului, care este un fruct sănătos şi dulce, desigur aducător de moarte; pentru că altfel ar trebui acum toţi oamenii, care mănîncă mere, să moară acuşi după aceea. Aşa că mărul însuşi este puţin important sau şi de loc. Dar dacă este interzisă savurarea lui pe un timp nedeterminat şi acest lucru doar numai din pricina consolidării mai mari a sufletului, sufletul însă, conştient de voinţa lui liberă, nu respectă legea şi o încalcă, atunci face el oarecum o surpare în interior a fiinţei sale şi aceasta se aseamănă atunci cu o rană dschisă, care este greu de vindecat vreodată pe deplin, pentru că, dacă rana se şi cicatricizează, prin cicatrice sunt îngustate un număr de vase în aşa fel că prin ea nu pot circula bine mai departe sucurile de viaţă ale sufletului şi exercită de aceea în locul cicatricei mereu o presiune neconfortabil de dureroasă.
        Prin aceasta însă este atunci sufletul tras în jos, mai ales numai pentru dezvoltarea liberă a duhului de a se îngriji în el şi el foloseşte acum înfăptuirea lui în cea mai mare parte numai asupra faptului, ca cicatricea să se treacă iarăşi. - şi vedeţi, această cicatrice se numeşte ‘lume’!
        Sufletul vrea, ce-i drept, să se scape continuu de această cicatrice; pentru că ea îndurerează sufletul în simţul grijii respectiv grijii lumeşti. Dar cu cît mai mult sufletul se osteneşte în acest caz, cu atît mai dură se face cicatricea şi cu cît mai dură se face ea, cu atît mai multă grijă produce ea; şi sufletul nu are la sfîrşit nimic altceva de lucru, decît să se ocupe numai cu vindecarea acestei cicatrice vechi, asta înseamnă, să se facă fără grijă, trece la sfîrşit el însuşi aproape pe deplin în această cicatrice şi se îngrijeşte numai puţin de duhul lui. - Şi vedeţi, acesta este aşa numitul ‘păcat strămoşesc’!“

225. Puterea moştenirii.

        (Domnul:) „‘Cum însă se poate aşa ceva într-adevăr moşteni?’ - se va întreba. Oh, foarte uşor, mai ales în înfăţişarea organică a sufletului. Ce a preluat însă acesta o dată, aceea poate să-i rămînă mii de ani, dacă un asemenea lucru nu va fi iarăşi adus la ordinea deplină prin duhul din el. Priviţi la caracterul unui popor! Dacă vă arăt astăzi înfăţişarea strămoşului său din începuturi, atunci veţi recunoaşte toţi acuşi, că o asemănare însemnată s-a transmis asupra tuturor urmaşilor lui. Dacă strămoşul a fost un om bun şi blînd şi astfel şi soţia acestuia, atunci va fi la sfîrşit cu puţine excepţii întregul popor unul mai mult bun şi blînd decît un popor, care a avut aici un strămoş irascibil, trufaş şi lacom de domnie.
        Dacă o trăsătură psihică sau morală uşoară a unui strămoş se mai poate observa foarte bine cîteva sute de ani în urmaşii săi, cu cît mai mult se vede trăsătura a primului om de pe pămînt în urmaşii săi, deoarece sufletul său a fost la început cu mult mai receptibil şi prin aceasta s-a lăsat cu mult mai uşor ispitit decît sufletele care au urmat, cărăroa le-a fost întipărită trăsătura tatălui în fluviul vieţii a sămînţei de viaţă şi prin urmare aceasta nu s-a mai putut şterge şi nici nu s-a mai putut stîrpi în vreun fel. Din păcate, o astfel de cicatrice deformează enorm de tare sufletul şi Dumnezeu a încercat tot timpul toate posibilităţile, ca să-i fie unui suflet posibil de la sine, să repare o astfel de tăietură pentru toate timpurile; dar pînă acum nu a vrut prea bine să iasă acest lucru şi de aceea am venit Eu Însumi pe acest pămînt, pentru a stîrpi o astfel de cicatrice urîtă.
        Şi Eu o voi stîrpi; dar acest lucru se va întîmpla prin nenumăratele răni, care vor fi bătute în carnea Mea. Dar acest lucru voi încă nu-l puteţi înţelege acum; dar cînd va veni acea vreme, atunci voi veţi înţelege totul şi Duhul sfînt al întregului adevăr vă va ghida pe voi toţi în toate înţelepciunile.
        Dar voi aţi citit în Moise, cum el vorbeşte despre blestemul lui Iehova peste pămînt şi cum scrie acolo: ‘Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!’ şi după aceea scrie imediat după blestemul de pămînt: ‘Spini şi pălămidă îţi va rodi el.’
        Vedeţi, dacă aceasta vreţi voi ca să înţelegeţi material după cuvintele rostite, atunci aţi avea voi pe deplin dreptate, dacă aţi privi acest lucru cu seriozitatea materială, să-L acuzaţi pe Dumnezeu de o neînţelepciune totală! Dar pentru că o astfel de rostire trebuie înţeleasă doar sufleteşte şi trebuie înţeleasă doar spiritual, cade de la sine această acuzare şi omul are singura vină dacă ceva se înrăutăţeşte în fiinţa sa, aşa cum doar el singur poartă vina atunci cînd recolta într-o ţară este mai slabă decît este aceasta de regulă; căci în simţuri nu depinde totul de Dumnezeu, ci şi de om.
        Dacă un suflet este întru totul conştient şi se foloseşte de înţelegerea sa, că poate vedea în sine foarte bine şi poate observa ordinea lui Dumnezeu şi mai departe trebuie să devină independent pentru consolidarea sa, bineînţeles acest lucru întîmplîndu-se doar după recunoaşterea ordinii lui Dumnezeu. Dar dacă acest lucru nu îl desăvîrşeşte într-un anumit punct, ci trece peste aceasta, sau face ceva contrar, atunci bineînţeles că îşi dăunează şi rana pe care a provocat-o, nu o mai poate vindeca de la sine, pentru că lucrul sufletului devine unul neordonat, din care, cu timpul, încep să se formeze din ce în ce mai mult bariere sufleteşti: nevăzul, prostia, neînţelegerea, capacitatea redusă de înţelegere, descurajarea, tristeţea, frica, supărarea, furia, neliniştea şi la sfîrşit apare chiar şi disperarea.
        Şi vedeţi, aceştia sunt ‘spinii’ şi ‘pălămida’, care cresc din ‘pămînt’, adică, ceea ce creşte din inteligenţa scăzută a sufletului, la fel ca şi plantele parazite de pe ramurile de obicei sănătoase ale pomilor!
        ‘Belestemul lui Dumnezeu’ nu este nimic altceva decît recunoaşterea sufletului, că acesta s-a stricat împotriva ordinii lui Dumnezeu şi din această pricină trebuie ca din propria vină să-şi caute hrana cu sudoarea pe chip.
        Şi ‘sudoarea pe chip’ este rana, amintită mai sus, a sufletului, care şi-a pricinuit-o singur prin mîncarea mărului, iar acest lucru ar fi putut să-l ocolească foarte bine.“

226. Grijile lumeşti şi urmările grave ale acestora pentru suflet.
                 
        (Domnul:) „şi Eu vă spun acum vouă acest lucru, ca voi să alungaţi orice grije de la voi; căci ficare grijă din pricina lumii este un legămînt material, prin care sufletul se leagă cu materia din cauza rănii dintîi! Dar cu cît mai mult sufletul se leagă cu materia cărnii, cu atît mai mult începe să se strice în el imaginea unui adevărat Duh dumnezeiesc; şi atunci cu cît mai mult sufletul se leagă prin griji cu trupul, care în sine este doar o judecată, o necesitate dureroasă şi prin urmare moartea în sine, cu atît mai mult începe să uite sufletul de viaţa veşnică şi de nestîrpit din interiorul său. Dar cu cît mai mult se distanţează de acest legămînt, cu atît mai liber devine şi cu cît mai mult se leagă de Duhul dumnezeiesc din el, cu atît mai vie şi din ce în ce mai luminată apare recunoaşterea vieţii veşnice în suflet.
        Dar cine prin urmare mai are încă o frică mare de moartea trupului, sufletul aceluia este încă strîns legat cu carnea şi are un spirit cît se poate de slab; căci o mare dragoste pentru această lume este un semn sigur, că sufletul în sine nu s-a ocupat încă prea mult de viaţa veşnică din interior şi motivul acestei probleme este vechea rană, care a desăvîrşit-o Adam şi prin el tuturor sufletelor care au intrat în carne.
        Dar, totuşi, poate oricare suflet să se vindece de o astfel de rană groaznică, dacă vrea acest lucru cu adevărat. Căci pentru aceasta a înfiinţat Dumnezeu deja de pe vremea lui Adam metode şi chiar Adam a fost la sfîrşit iarăşi aproape pur. Enoh a fost vindecat întru totul; de aceea a fost el şi schimbat în trup, aşa cum s-a mai întîmplat încă cu unii strămoşi de pe acest pămînt. Dar pentru că urmaşii lor s-au amestecat cu copiii părinţilor nevindecaţi, a rămas rana cea străveche, apare în unele părţi mai mult, în altele mai puţin, dar toate acestea spre chinul oamenilor.
        De aceea sunt şi naşterile dureroase la femei şi din această pricină există aşa multe feluri chinuitoare de moarte la oameni. Căci un suflet natural prin fluviul bărbatului de sămînţă se uneşte cu tărie mai întîi cu carnea mamei şi la naştere trebuie să iasă acesta pe lume prin ruperea forţată a mai multor legăminte. Dar copii, cum este Isaac şi încă mulţi alţii, s-au născut din pîntecele mamei lor fără nici cea mai mică durere.
        Tot aşa este situaţia şi la moarte. Oameni, care ţin foarte mult la viaţa lumească şi a căror griji sunt doar pentru aceasta, au deja mult prea multe de suferit în viaţa lor scurtă pămîntească, se îmbolnăvesc deseori sufleteşte şi începe şi trupul să se înbolnăvească şi înaintea separării din trup trebuie ca el să se lupte cu multe dureri, care deseori după desprindere se află într-un întuneric deplin şi mai ales acele suflete, care au dus-o foarte bine şi plăcut în trupurile lor. Dar, în schimb, acele suflete, care pe pămînt au ajuns la convingerea totală, că toate comorile lumii nu-i folosesc nimic sufletului, pentru că acesta se va prăbuşi în moarte ca şi trupul şi aceştia s-au curăţat cît au putut mai bine de rana veche a lui Adam, dar, în schimb, au găsit în sine răsuflarea lui Dumnezeu şi au avut grijă de aceasta -, nu trebuie să se lupte prea mult cu orice fel de boală a trupului.
        Dacă viaţa sufletului este o dată legat cu spiritul, atunci, pe parcurs, începe trupul să se îndrepte spre calea spirituală şi de aceea începe să nu mai prea aibă simţuri din pricina lumii materiale din exterior; căci orice boală începe de obicei printr-o rupere de legătură cu lumea. Pe scurt, trupul este forţat de sufletul plin de viaţă cu tot felul de necesităţi diferite. Dacă nu poate să fie mulţumit din pricina climei sau a nenumărate alte motive, atunci trebuie să se întrerupă o legătură sau alta şi trupul începe să se îmbolnăvească şi să sufere şi împreună cu el şi sufletul, care, la sfîrşit, este de fapt purtătorul principal al durerii.
        Dar, dacă sufletul îşi obişnuieşte trupul cu mai multe neajunsuri şi chiar pe sine, atunci la sfîrşit nu vor mai fi de rupt prea multe legături între bunurile moarte ale acestei lumi şi a trupului şi din această pricină nu va mai durea prea tare ruperea aceasta de legături. Dar, dacă toate motivele spre îmbolnăvire au fost ridicate, atunci la sfîrşit aş vrea să ştiu Eu Însumi, de unde ar putea veni acestea în trup şi de acolo în sufletul sensibil.
         Da, la astfel de oameni nu simte corpul dureri nici măcar atunci, cînd este torturat şi chinuit prin cele mai groaznice metode.
        Uitaţi-vă la ucenicii binecunoscuţi în soba de foc! Ei cîntau plini de viaţă şi îl lăudau pe Dumnezeu. Şi cînd au început ca trupurile lor să fie devorate de forţa exterioară cea rea, nu au simţit totuşi nici un fel de durere; căci deja de mult timp ei au întrerupt orice fel de legătură cu lumea şi au fost deja una cu Duhul dumnezeiesc. Şi, în al doilea rînd, un astfel de suflet unit cu spiritul său la separarea trupului, cu care a fost legat nu printr-o legătură materială, ci prin una cît se poate de fină şi pur spirituală, nu a simţit nici un fel de durere, ci doar o fericire minunată şi la separare nu pierde în nici într-un caz memoria, nici lumina văzului spiritual şi nici auzul, simţul, gustul şi minunatul şi nobilul pipăit, aşa cum le posedă îngerul nostru Rafael.
        Dar, cum am spus, pentru a ajunge la acest punct, trebuie ca omul să se lepede de vechiul păcat al lui Adam şi acest lucru nu merge în alt fel, decît cum vi-am arătat Eu mai înainte: grijile lumii trebuie aruncate departe de la sine, căci altă metodă nu există! Dar, dacă acestea sunt aruncate, atunci se întoarce la om totul în ordinea cea de veci a lui Dumnezeu şi omul este un om desăvîrşit după ordinea eternă. Şi iată, acest lucru este acela, care cu drept se numeşte ‘păcatul moştenirii’! În fond şi la urma urmei, este, de fapt, carnea, care pe drept se numeşte păcatul moştenit; dar privind din partea spirituală este aici vorba de nenumăratele griji din pricina trupului a păcatului lui Adam şi a tuturor urmaşilor săi.
        Dar rana din suflet nu se poate vindeca altfel decît prin metoda rostită de Mine şi prin mai încă una, care li se va arăta oamenilor doar la terminarea misiunii Mele pe acest pămînt şi acest lucru va fi spre binele sufletelor lor. Ioan Botezătorul a făcut începutul acestei metode în deşert.“

227. Despre căderea spiritului.
                 
        (Domnul:) „Dar cum a ajuns omul, că el a picat în păcat şi din această pricină s-a stricat în natura sa, tot aşa s-a întîmplat şi la crearea spiritelor curate din Dumnezeu.
        Dacă gîndurile şi ideile care au reieşit din Dumnezeu s-au unit spre a deveni o fiinţă talentată cu o inteligenţă nemărginită după forma de veci a lui Dumnezeu şi în independenţa lor să înceapă să priceapă, că li s-a dat ocazia spre lucrări libere şi li s-a arătat cum şi în ce fel să acţioneze aceştia.
        Dar cum să se întîmple aceasta? Să li se spună într-un fel: Voi sunteţi acum plini de viaţă şi puteţi face acum ceea ce doriţi!? - Aici se pune întrebarea, dacă astfel de fiinţe, a căror viaţă nu are nici un fel de experienţe, vor putea ajunge de la sine la lucrări libere. Da, încep încetul cu încetul să se asemene unor polipi mîncăcioşi, care ser interesează doar de săturarea fiinţei lor şi cu siguranţă că nu vor face altceva, cum puteţi voi vedea natural la unele popoare care încă nu au fost trezite; căci singura lor grijă este burta şi toate lucrările lor se rezumă doar la satisfacerea acestei părţi corporale.
        Un altul este de părere: Să li se spună după capacitatea inteligenţei lor, ce au ei de făcut şi aşa vor începe să înfăptuiască! - Bine, spun Eu, dar dacă fiinţa cea veche care încă este obişnuită cu liniştea, pentru că de fapt au reieşit din aceasta, nu le este trezit nici un simţ al lucrării şi dacă începe să domine dragostea spre şederea totală la aceste fiinţe, ce se va întîmpla atunci? Nu-i aşa, mai bine dacă ei ar fi forţaţi prin forţa atotputernică a Creatorului!
        Toate ar fi bune şi frumoase; dar unde ar rămîne atunci independenţa deplină, prin care o fiinţă creată poate ajunge la independenţa deplină? Iată, fără această independenţă ar rămîne o astfel de fiinţă doar o maşinărie, care ar acţiona doar după voinţa şi după inteligenţa liberă a maistrului maşinăriei!
        Voi puteţi vedea de aici foarte bine că doar cu un ‘trebuie’ nu se poate rezolbva acest lucru; căci sub cuvîntul ‘trebuie’ acţionează doar maşinăriile, cu toate că există multe şi nenumărate pe acest pămînt şi împreună cu acest pămînt. Chiar şi spaţiul nemărginit este umplut cu astfel de maşinării forţate. Căci nenumăratele sori şi pămînturi şi luni sunt doar nişte maşinării pure şi toate fiinţele trupeşti de pe ele şi în ele sunt la fel, aşa cum corpul fiecărui om nu este nimic altceva decît o maşinărie plină de artă, care prin voinţa liberă a sufletului este pus în mişcare.
        Dar dacă aşa este şi imposibil altfel, cum ar putea spiritele create să ajungă la o mişcare şi iniţiativă proprie şi de acolo spre independenţa totală? Evident că nu se poate în alt fel decît, printr-o poruncă - ‘Să faci’, chiar dăcă nu sunt aşa de pozitive ca la Adam.
        Dar o singură poruncă ar fi pe degeaba, dacă împreună cu porunca nu s-ar da ispita sau dorinţa spre încălcarea acesteia acelei fiinţe create. Dar dacă fiinţa are dorinţa ispitei de încălcare a acestei porunci, atunci trebuie ca o urmarea rea să fie pedeapsa şi acelei fiinţe trebuie să i se arate urmările, că sunt adevărate şi de ce şi din ce cauză vor urma şi urmează ele din pricina încălcării unei porunci.
        Da, trebuie chiar să i se arate fiinţei, că într-un mod posibil se lasă într-adevăr la început obţinut un oarecare avantaj de scurtă durată pentru acea fiinţă, anume acea fiinţă care încalcă porunca, din care însă mai tîrziu va reieşi mereu un dezavantaj de lungă durată, contracarerea acestuia costînd atunci multă osteneală puternică şi străduinţe dureroase. Prevăzută cu toate acestea, poate de-abia fiinţa nou creată să înceapă să facă un uz adevărat de inteligenţa ei liberă şi a capacităţii de înfăptuire rezultîndă din aceasta, să mergă atunci cum o vrea, strîmb sau drept, drept sau nedrept. Scurt şi bine, fiinţa nou creată se face atunci o dată spontană din sine şi începe prin aceasta acţiunea de bază spre înfăptuirea deplină şi adevărată pe cont propriu şi aceasta este despre ceea ce este vorba la sfîrşit la toate fiinţele inteligente create; pentru că înfăptuirea pe cont propriu se obţine prin aceasta, aşa sau aşa, ori pe o cale mai scurtă sau mai lungă şi distrugerea deplină a unei fiinţe inteligente o dată create este prin aceasta prevenită.
        Dacă însă faptul de a fi pe cont propriu este deocamdată unul fericit sau nefericit, asta este atunci unul şi acelaşi lucru, bineînţeles faţă de creator; pentru că fiecărei fiinţe îi este lăsată poarta deschisă de a merge spre fericire pe calea dinainte arătată. Dacă vrea acest lucru - sănătos şi bine pentru fiiinţă; dacă nu vrea acest lucru - bine de asemenea! Pentru că la acest fapt nu poartă atunci nimeni vina decît fiinţa însăşi. Ea îşi păstează pe veci starea ei de a fi pe cont propriu. Dacă fericită sau nu, asta este atunci tot una; pentru că în motivul motivului trebuie ea să corespundă ca făptură totuşi cu ordinea totală a creatorului.
        Dacă ştim însă acum acest fapt, aşadar, atunci nu va mai fi într-adevăr cam prea greu de a formula de la sine ca consecinţă căderea duhurilor curate mai întîi create; pentru că şi lor a fost nevoie de li se da o poruncă şi împreună cu aceasta atracţia necesară spre încălcare, legată cu avantaje pe moment şi pe de-altă parte însă, chiar dacă nu cu atracţiile copleşitoare pentru acţionarea după poruncă, aşa însă totuşi cu privirea limpede arătarea avantajelor veşnicie, care, cu toate că puţin mai tîrziu, dar totuşi mereu sigur vor urma şi trebuie să urmeze după acţionarea potrivit cu legea dată!
        Că, deci, apoi o parte din fiinţe a respectat porunca şi o parte însă nu, aceasta reiasă limpede din creaţia vizibilă materială, care trebuia să urmeze ca o judecată sau ca o pedeapsă ameniţată la nerespectarea poruncii date şi de fapt, privit duhovnicesc, nu este nimic decît calea mai lungă spre exitenţa foarte fericită, pe deplin matură a duhurilor create.
        Pe de-altă parte, însă, este îngerul nostru iarăşi de asemenea, ca petrecînd acum aici între noi, o dovadă tot aşa de limpede, conform căreia totuşi nenumărate legiuni de duhuri pe atunci create libere au respectat porunca tare pozitivă dată, chiar dacă nu ca la Adam şi acum este toată făptura materială în toate subordonată puterii, forţei şi înţelepciunii lor.
        Acest înger însă va putea da pentru generaţiile următoare fireşte într-adevăr o dovadă puţină  despre faptul că o foarte mare parte a duhurilor curate mai întîi create n-a căzut prin porunca dată; dar aceasta nici nu este absolut necesar pentru fericirea fiecărui om; mai ales atîta timp cît un oarecare om n-a ajuns încă la cunoaşterea deplină a lui însăşi prin duhul său.
        Dacă ajunge însă un oarecare om acolo, atunci îi stau oricum, cum se obişnuieşte a se spune, în fiecare clipă deschise toate cele şapte ceruri şi el îşi poate lua din acestea dovezi, atîtea cîte vrea să aibă numai întotdeauna dintre aceleaşi. Şi aşa s-a îngrijit deja pentru toate cu aceasta.
        Spune tu, dragul Meu Cireniu, dacă eşti în stare să-ţi faci acum aşa o noţiune suficientă despre căderea în consecinţa păcatului a primelor duhuri create!“

228. Putere şi împotrivire.

        Spune Cireniu, cel acum cu totul fericit: „Doamne, Tu vezi doară foarte limpede în inima mea şi pătrunzi cu privirea amplasamentul meu de creier tot aşa de limpede, ca să poţi vedea din aceasta desigur cel mai bine, dacă am înţeles treaba pe deplin sau numai pe jumătate! Eu sunt cel puţin de părere, dacă simt asta, că îmi este acum treaba limpede ca soarele în ziua luminoasă. Dar se mai pot încă ascunde adîncimi ale adîncimilor în spatele acesteia, despre care pînă acum nu i-a venit poate încă niciodată ceva în gîndire chiar şi duhului de înger celui mai desăvîrşit. Doar că sunt pe deplin mulţimit cu ceea ce ştiu acum şi voi avea cu aceasta de mestecat în măsură pe deplin îndeajunsă în timpul vieţii mele; pentru că toate acestea trec doară deja oricum nemărginit de mult mai departe peste cel mai înalt orizont al cunoaşterii şi recunoaşterii omeneşti!
        Numai o fiinţă ca sigur existentă îmi este încă un mister şi acesta este satan şi compania lui de diavoli. Numai despre aceasta, Doamne, încă un cuvinţel explicativ şi sufletul meu îmi este atunci săturat pîna la moartea trupului meu! Pentru că, cu aceasta sunt eu încă foarte în nedumerire. Ce şi cine este satan şi ce şi cine sunt complicii acestuia, pe care îi numim ‘draci’?“
        Spun Eu: „şi aceasta este puţin prea devreme pentru capacitatea ta de înţelegere, pentru a înţelege această treabă din temelia motivului. Pentru a-ţi crea ţie şi vouă tuturor însă şi în acest punct o luminiţă moderată, vreau să vă dau cu toate acestea şi despre asta o informare mică spre binele minţii voastre. Şi aşa ascultaţi-Mă aşadar!
        Vedeţi, totul ce este aici, constă şi are o oarecare existenţă, nu poate altfel consta, fi şi a avea o oarecare existenţă, decît printr-o anume luptă permanentă.
        Fiecare existenţă, nefiind exceptată nici cea dumnezeiească, are în sine multe opoziţii, ca negative şi afirmative, care stau împotrivă unele faţă de celelalte mereu în aşa fel ca frigul şi căldura, întunericul şi lumina, tare şi blînd, amar şi dulce, greu şi uşor, strîmt şi larg, lat şi îngust, sus şi jos, ură şi dragoste, bine şi rău, fals şi adevărat şi minciună şi adevăr.
        Nici o putere nu poate înfăptui ceva, dacă nu s-ar pune ei o putere opozantă împotrivă.
        Imaginaţi-vă un om goliatic tare de o mie de ori, a cărui putere ar putea să se pună desigur cu o legiune întreagă de războinici! La ce i-ar folosi însă toată puterea şi forţa lui, dacă l-ai pune asemenea norilor în spaţiul liber de aer? Vedeţi, o adiere mică foarte slabă, care pune aici pe pămînt abia o frunzişoară în mişcare, l-ar împinge în ciuda a toată puterea şi forţa lui totuşi de neoprit mai departe înspre direcţia în care adierea mică îşi are cursul!
        Ca uriaşul să poată face însă o întrebuinţare eficientă de puterea lui, trebuie să aibă mai întîi un pămînt tare, care îl poartă şi îi serveşte ca sprijin puternic. Pămîntul este deci deja o oponenţă faţă de uriaşul nostru; pentru că uriaşului îi este necesară mişcarea liberă spre exercitarea puterii lui, pe lîngă aceasta şi o nemişcare tare ca suport, unde se pune în legătură cu liniştea tare a suportului sau a solului şi atunci cu puterea împreunată de repaos a solului, pe care stă, se opune oricărei mişcări care îl atacă. Aşa poate uriaşul să facă de-abia un uz bun de puterea lui. Dacă solul este o stîncă, atunci nici o mişcare furtunoasă nu va înfăptui nimic împotriva unei asemenea linişti tari, afară dacă ar fi ele furtunoase în tocmai în acea măsură sau într-una mai înaltă, precum cît de concetrată este de fapt liniştea însăşi într-o stîncă. Dacă este însă solul moale şi astfel mai puţin în opoziţie cu capacitatea de mişcare asemănător furtunoasă a uriaşului, atunci, în al doilea rînd, va găsi puterea uriaşului prea puţină opoziţie în solul care îi stă împotrivă şi de-abia va putea atunci să se împotrivească unei puteri mult mai mici care îl împresoară pe el.
        Imaginaţi-vă încă spre abundenţa înţelegerii, că acest uriaş are, de exemplu, puterea îndeajunsă de a ridica în sus pe un sol tare o greutate de o mie de oameni! Să-l punem însă pe un sol de mlaştină, care are de-abia atît de multă tărie, pentru a purta greutatea uriaşului cu o strîmtorare foarte strînsă! Să lăsăm uriaşul pe un asemenea sol să ridice o greutate de numai o sută sau chiar numai de zece oameni şi el n-o va ridica cu siguranţă de pe sol; pentru că în momentul cînd va începe el să biruie greutatea, va începe să se scufunde în solul moale şi toată puterea lui va fi una zadarnică, pentru că n-are sub el nici o putere opozantă corespunzătoare.
        De aceea nu poate nici o putere să înfăptuiască ceva pentru sine, dacă nu se pune mai înainte cu o putere de opoziţie corespunzătoare într-o legătură oarecum de luptă. La uriaşul nostru se luptă evident liniştea tare a solului împotriva greutăţii sale şi împotriva mişcării sale şi o şi înfrînge pe aceasta pînă la un anumit grad; şi tocmai această victorie de linişte a solului se face în sfîrşit suportul puterii în mişcare şi rigla de măsurat a forţei sale.“

229. Despre esenţa lui satana.

        (Domnul:) „Noi am fi simţit acum într-adevăr cu siguranţă destul de limpede din acest exemplu sper aşa destul de evident, de ce o existenţă făra o contra existenţă ar fi atît de mult ca un nonsens, aşa, deci şi puterea uriaşului nostru în spaţiul liber al aerului ar fi aşa de bine ca absolut niciuna în privinţa unui efect corespunzător; de aceea trebuie fiecare existenţă să aibă o oarecare contra exitenţă, ca să fie ea însăşi înfăptuitoare.
        Această relaţie trebuie de aceea în toate ce este aici să existe în măsura potrivită, altfel ar fi ea atît de mult ca absolut de loc existentă.
        Şi astfel trebuie deci şi cea mai desăvîrşită existenţă a lui Dumnezeu să cuprindă în sine însăşi în fiecare privinţă şi opoziţiile cele mai perfecţionate, fără care ar fi ea tocmai de asemenea aşa de bine ca absolut nici o fiinţă. Aceste opoziţii sunt cuprinse într-o luptă fără întrerupere, dar mereu astfel, ca victoria permanentă a unei puteri să folosească de asemenea mereu ca suport al puterii oarecum înfrînte, cum am văzut un asemenea lucru la victoria permanentă a solului tare asupra forţei în mişcare a uriaşului nostru.
        Dacă vroia aşadar Dumnezeu să creeze o dată din Sine fiinţe libere Lui asemănătoare, atunci trebuia El doară să le şi înzestreze cu tocmai aceste opoziţii care se ceartă, pe care le-a posedat şi trebuia să le posede în Sine însuşi din toată veşnicia în realţiile bineînţeles cele mai bune şi cele mai curat echilibrate, altfel n-ar fi existat El desigur niciodată înfăptuind.
        Deci, fiinţele au fost aşadar înfăţişate pe deplin după asemănarea Lui şi le era de aceea la sfîrşit şi o capacitate necesar proprie de a se consolida din lupta opoziţiilor lor luptătoare puse din Dumnezeu în ele.
        Fiecărei fiinţe i-a fost dată liniştea şi mişcarea, trîndăvia şi simţul de activitate, întunericul şi lumina, dragostea şi mînia, duritatea şi blîndeţea şi mii de alte proprietăţi pe deplin ca însuşire; numai că era o diferenţă în măsură acestora.
        În Dumnezeu erau toate opoziţiile deja din veşnicie în cea mai bună ordine. La fiinţele create au trebuit ele să ajungă de-abia prin lupta liberă în ordinea bună ca din sine însăşi, deci prin cunoscuta activitate proprie.
        Deci, aici s-au dezvoltat atunci victorii diferite. Intr-o parte era liniştea dură un învingător preponderent şi mişcarea a fost prin aceasta prea tare subordonată, de aceea îşi şi dă ea deci mereu continuu silinţa cea mai mare şi înfocată de a înmoia piatra şi să şi-o facă mai asemănătoare şi mai corespunzătoare; pe de-altă parte, a învins iarăşi mişcarea prea mult în toate părţile ei şi este războită de aceea mereu de liniştea mai slabă din ea, pentru a păşi cu ea într-o relaţie corespunzătoare.
        La multe fiinţe, însă, au dobîndit părţile opozante o măsură potrivită după ordinea lui Dumnezeu şi existenţa lor este prin aceasta una desăvîrşită, pentru că prin aceasta se susţin ele continuu cel mai bine prin capacităţile lor de inteligenţă de acelaşi fel şi de fel contrar.
        Acum vedeţi, unde prin urmare vrea să aducă şi şi aduce în cea mai mare parte o oarecare putere într-o fiinţă pe sine liber consolidîndă prin rîvna ei preponderent înverşunată toate celelalte puteri opozante la tăcerea inactivă în sfera ei, în acest caz se omoară oarecum o asemenea putere pe sine însăşi, prin aceea că îşi îndepărtează toate ocaziile, la care ar fi putut să-şi exprime ea puterea ei. O putere însă fără o putere opozantă corespunzătoare este, cum am spus deja, aşa de mult ca absolut nici o putere şi cum am putut vedea un asemenea lucru desigur limpede tocmai deja din exemplul mai înainte arătat al uriaşului nostru.
        O asemenea putere în sine însuşi făcută prizonieră în toate trebuie atunci doară însă să şi aibă întotdeauna rîvna, ca să facă prizoniere în sine încă mai multe puteri, pentru a se face pe sine însăşi mai liberă în starea ei dureroasă de prizonierat. Şi vedeţi acum, asta este tocmai aceea ce se numeşte ‘satana’ şi ‘diavol’!
        Satana este o personalitate mare şi corespunde liniştei şi lenei prea rigide; pentru că această primă personalitate mare creată vroia să unească toate celelalte puteri în unitatea ei de esenţă şi a devenit însă de aceea moartă şi incapabilă de acţiune în sine însăşi. Dar celelalte puteri înfrînte în ea nu se odihnesc totuşi pe deplin, ci se află într-o activitate continuă şi se personifică prin aceasta ca pe cont propiu. Printr-o asemenea activitate însă însufleţesc ele esenţa de fond cu o viaţă aparentă şi această viaţă este atunci evident numai o viaţă de iluzie faţă de o viaţă adevărată liberă.
        Asemenea puteri înfrînte şi totuşi nevoind să accepte victoria sunt atunci ceea ce se numeşte faţă de satana ‘diavoli’, sau ‘duhuri rele’. - şi aşa vezi tu, dragul Meu Cireniu, că ţi-am dat acum şi o aşa mică informare despre satana şi diavol, cum ai şi cerut, deci, numai aşa o informare mică! Iar dacă vrei mai mult, atunci vorbeşte şi Eu vreau să-ţi dau lucruri mai amănunţite!“

230. Invăţarea duhurilor din începuturi.

        Spune Cireniu: „Eu am primit acum într-adevăr aşa o idee şi mi se pare, de parcă aş înţelege aşa ceva din aceasta, dar de o anumită claritate nu este aici încă nici pe departe vorba. Treaba pare să vrea să treacă într-o asemenea subtilitate duhovnicească, cu a cărei clarităţi se are o cu totul altă înţelegere, decît cum se poate aproximativ înţelege, că două pere şi încă o dată două pere fac împreună patru pere. La mine nu este în această privinţă încă nici pe departe vorba de o înţelegere clară; pentru că cumpănirea puterilor între ele este astfel înfăţişat subtilă, că ele în o fiinţe ca mine pot păşi cu greu într-o relaţie bună ordonată şi între ele în una şi aceeaşi fiinţă se comportă aşa, că din aceasta se face o fiinţă pe deplin asemănătoare cu Dumnezeu în toate acţiunile.
        Aceasta, sunt eu de părere, poate, deci, totuşi, o fiinţă nou creată, cum noi toţi suntem una asemănătoare, în sine şi din sine însăşi imposibil vreodată înfăptui şi nici nu poate în consecinţă să poarte vina doară oarecum cu totul singură, dacă s-a dezvoltat cu totul în ordinea bună sau parţial, dacă nu pe deplin, împotriva ordinii bune; pentru că cine i-ar putea atribui unui om vina deplină a necioplirii sale, dacă n-a avut începînd de la naştere niciodată ocazia plină să se dezvolte în obiceiurile fine, cum sunt ele foarte obişnuite între oamenii bine educaţi?
        Dar cum se poate gîndi, că fiinţele spirituale primitive, care şi-au format existenţa doar după gîndurile şi ideile veşnice ale lui Dumnezeu, au putut să aibă acea cunoştiinţă, prin a căruia ajutor au putut de îndată să se formeze după ordinea Creatorului? Fiinţa de veci a lui Satan i-a fost imposibil să aibă tot aceeaşi cunoştiinţă ca cea a lui Mihail, căci altfel ar fi trebuit să fie el la fel ca şi Mihail. Pe scurt, Domnul meu, eu mă mişc între lumină şi întuneric şi nu ştiu, cum să pricep mai bine această lumină! Unde mă apropi prea tare de aceasta, atunci mi se pare, că începe să mă ardă, la fel ca şi un foc deschis; şi dacă eu mă îndepărtez, deci, atunci începe întunericul şi eu mă aflu din nou la acel puct, de unde am pornit eu mai devreme.
        De aceea va fi necesar, cel puţin pentru mine, să se pună puţin mai mult ulei în lampa înţelegerii mele, ca acest lucru, să se lumineze măcar puţin pentru mine. Căci eu în clipa de faţă mă simt ca şi unul care încă doarme pe jumătate dimineaţa. Pe o parte apasă ochii somnul fără lumină, dar pe de altă parte lucră lumina strălucitoare a zilei pleoapele ochilor în aşa fel, că aceştia nu mai pot ajunge la somnul deplin. De aceea trezeşte Tu, o Doamne, ochii mei cu totul, căci altfel mi se va putea întîmpla cu uşurinţă, să adorm mai încă o dată la această lumină strălucitoare în recunoaşterea deplină a ordinii dumnezeieşti cu toată înţelepciunea şi dragostea!“
        Spun Eu: „ Da, drag prieten, Eu ţi-am spus deja din-ainte, că aceste lucruri se înţeleg cu greu în întregime! Dar pentru că te preocupă aşa de mult, să cunoşti acest lucru mai în profunzime, vreau Eu să încerc totuşi, să-ţi luminez acest lucru prin imagini şi prin anumite pilde.
        Dar acum te afli tu pe un drumn cu totul greşit dacă eşti de părerea, că Dumnezeu a lăsat fiinţele să se formeze de la sine, mai înainte chiar şi de faptul, ca acestea să recunoască şi să înţeleagă în profunzime ordinea dumnezeiască. Mai înainte a fost nevoie de multe învăţături şi mult timp a trecut între prima înfiinţare a ordinii dumnezeişti în primele fiinţe şi între perioada, în care astfel de spirite au început să se formeze de la sine.
        Gîndeşte-te la timpul între Adam şi între tine şi iată, acest spaţiu de timp şi pînă la ora actuală este umplut de învăţături din toate părţile!
        Şi după atîtea pregătiri am venit în sfîrşit Eu Însumi şi le arăt limpede oamenilor drumul, pe care aceştia trebuie să-l parcurgă din propria lor putere, care pînă acum a fost condus de formarea pro şi contra. Cu prezenţa Mea aici i se dă omului libertatea deplină a mişcării spre desăvîrşirea totală şi cu aceasta o nouă lege a dragostei, care în măsura cea dreaptă şi dumnezeiască cuprinde în sine toate celelalte legi şi toată înţelepciunea din Dumnezeu.
        Dacă omul de acum înainte va trăi după o astfel de lege nouă, atunci acesta îşi va forma fără vreo greşeală viaţa după ordinea dumnezeiască şi după aceasta el va trece de îndată în belşugul vieţii libere, adevărate şi eterne. Dar dacă nu va accepta o astfel de lege a vieţii noi şi nu se va ghida în fapte după aceasta, atunci cu siguranţă că acesta nu-şi va termina adevăratul scop al desăvîrşirii.
        Dar nimeni nu va putea spune atunci: ‘Eu nu am ştiut, ce trebuie să fac!’ şi dacă un om care ar fi la o depărtare mare de aici, ar spune: ‘Pînă la urechea mea nu a ajuns strigarea dumnezeiască!’, atunci i se va răspunde: ‘Din această oră nu mai există vreun om pe pămînt, care să  nu fi primit în inima sa, ceea ce este într-u totul adevărat printre oameni.’
        Fiecăruia i se va aşeza o voce de avertizare în inimă, care îi va arăta, ceea ce este bine şi adevărat. Cine va auzi acea voce şi se va ghida după aceasta, acela va ajunge la lumina cea mare şi aceasta îi va lumina toate căile spre ordinea dumnezeiască.“

231. Urmările căderii lui Lucifer.  
                   
        (Domnul:) „Dar ce scurtă este perioada între Adam şi noi, în comparaţie cu formarea primului spirit de la Adam încoace şi de abia de atunci de cînd aceştia au putut să se folosească de voinţa lor liberă; şi iarăşi, ce spaţiu de timp nemăsurat de la cădere şi pînă la Adam şi de la Adam la noi!
        Iată, în nemărginitul spaţiu de creare există anumite sori principale de veci, care din pricina distanţei mari, cu toate că sunt de nespus de multe ori mai mari decît acest pămînt, de abia se pot vedea ca un puct strălucitor pe cer - şi acest lucru doar de acei oameni, care au ochii cît se poate de buni! Sorile străvechi există, cam cum se poate socoti perioada de la căderea spiritelor străveche pînă în aceste timpuri ale noastre. Şi iată, dacă am vrea să spunem vîrsta acestor sori după măsurile pămînteşti, atunci nu ar fi posibil, să se scrie peste tot pămîntul un număr, care să ajungă pentru timpul anilor pămînteşti! Şi dacă ai lua pentru o mie ori o mie de ani ai acestui pămînt o mică piatră şi ai pune acestea una lîngă alta şi ca spaţiu şi ca mărime ar fi aşa de mare ca acest pămînt, cu tot cu mările, nu ar ajunge nici pe departe să aibă timpul unui astfel de soare.
        O astfel de perioadă durează destul de mult şi, totuşi, nu este aproape nimic în comparaţie cu timpul străvechi, în care Dumnezeu din gîndurile şi ideile Sale a început să formeze şi a început să le facă independente pe primele spirite. Dar cît de multe s-au întîmplat în această perioadă spre formarea completă a voinţei libere unor asemenea spirite străvechi!
        Şi totuşi, la sfîrşitul unor astfel de perioade de formare a spiritelor au mai existat încă nenumăraţi, cu toate că au înţeles mult prea bine felul de formare a lui Dumnezeu, dar la sfîrşit din pricina purtării libere nu au vrut să ştie nimic de acest drum şi l-au urmat pe acela care era împotriva lui Dumnezeu, din pricina unor favoruri scurte şi aşa au păşit ei pe drumul propriei lor stricăciuni.
        Căci spiritul de bază al luminii, în care trăiau nenumărate spirite, fiecare înzestrat cu nenumărate inteligenţe, a început să vorbească la sine: ‘De ce altceva mai poate fi nevoie? În mine se află toate caracterele ca şi în Dumnezeu şi Dumnezeu a aşezat toată puterea Sa în mine. Acum sunt puternic şi plin de forţă peste toate. Tot ce a avut El, a dat de la Sine şi eu am luat totul. Acum nu mai are Dumnezeu nimic, eu însă am totul; şi noi vrem să vedem acum, dacă la încălcarea a acestei porunci, avantajul evident este într-adevăr doar de o durată scurtă. Noi suntem de părerea: cu forţa noastră actuală şi atotputernică vom fi noi în stare acum avantajul acela de scurtă durată să-l prelungim cel puţin o veşnicie. Cine va putea oare să ne împiedice? În afară de noi acest spaţiu nemărginit nu poartă o putere sau o inteligenţă mai înaltă, decît este a noastră; cine va fi atunci în stare să ne răpească acel avantaj?’
        Vedeţi, aşa a gîndit şi aşa a vorbit acel spirit de lumină în sine şi prin aceasta la nenumăratele spirite care îl înconjurau. Spus şi făcut şi urmarea a fost prinderea proprie în comoditate, în care s-a obişnuit din ce în ce mai mult şi iarăşi prin aceasta crearea materiei, tot aşa pe drumul ordinii dumnezeieşti; căci succesul sigur al încălcării poruncii lui Dumnezeu a fost dat cu precizie, ca şi starea precisă a acelor spirite, care de la sine au respectat legea lui Dumnezeu.
        Şi aşa prin această cădere a spiritului principal şi cu el toate celelalte spirite înrudite au fost prinse cu tărie şi cu amăriciune. Dar cît de mult îi va plăcea, să rămînă într-o astfel de închisoare, acest lucru nu îl ştie nimeni în afară de Dumnezeu în tot spaţiul nemărginit, nici chiar îngerii nu ştiu aceasta.
        Dar acest lucru este sigur, că din acest fiu pierdut al luminii, spiritele speciale vor fi trezite prin puterea lui Dumnezeu şi vor fi aşezate în carne ca nişte copii ai lumii şi lor li se va îngădui, ca şi acelora de sus, să ajungă pînă la desăvîrşirea totală şi pînă sus la Dumnezeu.
        Toată materia este prin urmare un spirit special, care ca fiind un suflet poate în fiecare om să se renască în spiritul său spre viaţa veşnică. Dar dacă din materia unei lumi sunt scoase toate spiritele speciale, atunci a început sfîrşitul unei astfel de lumi.
        Dar acest lucru merge la un pămînt, cum este acesta, un timp destul de îndelungat, dar o dată şi o dată vine totuşi sfîrşitul.“

232. Învelişul şi sufletul.
         
        (Domnul:) „Dar mai există unele părţi în materie, care nu se vor găsi vreodată cu totul într-un suflet şi acest lucru constă în binecunoscutul înveliş, în care, de obicei, sunt închise unele potenţe speciale sufleteşti pînă cînd acestea ajung la o independenţă totală. Dacă potenţa special sufletească a ajuns la o independenţă, atunci rupe într-o clipă acel înveliş şi se uneşte cu tot astfel de potenţe sau cel puţin cu unele asemănătoare şi din elementele necesare de apă, de aer şi a pămînului îşi crează de îndată un alt înveliş, cum aţi putut voi vedea la sîmburii plantelor, a pomilor şi a tufişurilor, cît şi pentru fiecare vizibil la ouăle insectelor, a păsărilor şi, în sfîrşit, la animalele din apă.
        Învelişul este doar o fixare de voinţă din ordinea dumnezeiască şi nu are nimic pe lîngă sau în sine inteligent, ci este doar un mijloc necesar, prin care o inteligenţă sufletească dintr-o astfel de izolaţie poate şi trebuie să devină cu timpul o fiinţă liberă şi independentă.
        Lumea materială este pe trei sferturi suflet şi pe un sfert este un inveliş neînsufleţit mai întîi pentru viaţa specială şi după aceea în sfîrşit pentru viaţa concretă în sine. Materia de înveliş sau voinţa întărită a voinţei lui Dumnezeu este şi de aceea o instituţie de scăpare, prin care şi acele spirite speciale, care au căzut împreună cu Satana şi pot intra în ordinea stabilită şi pot ajunge prin urmare la o libertate independentă, - chiar dacă acest lucru se întîmplă pe un drum mai lung, decît cum ar fi fost acela din prima perioadă.
        Dar pentru că timpul nu-L încurcă niciodată pe Dumnezeu şi nici nu-L supără, pentru că realizarea şi capătul ideilor Sale mari le are tot timpul în faţa ochilor Săi atotvăzători - este tot una, dacă timpul este scurt sau lung - , aşa sunt în faţa lui Dumnezeu o mie de ani ca şi o zi sau ca şi o clipă; şi un sfîrşit poate atunci să dureze mai mulţi ani pînă la dezlegarea materiei de înveliş a spiritelor închise şi un astfel de timp de nepronunţat este de fapt în faţa lui Dumnezeu la sfîrşit nimic mai mult de cît o scurtă clipă.
        Da, Eu vă spun vouă, în nemărginitul spaţiu de creaţie există cîteva lumi, care şi-au terminat deja menirea. Însă mai există ca nişte corpuri stelare şi vor rămîne ca purtători a fiinţelor libere, doar că sunt mult mai curate şi nici nu se pot schimba în menirea lor, tot aşa ca şi voinţa de neclintit a lui Dumnezeu, care se aseamănă cu înţelepciunea şi cu ordinea Sa veşnică şi care nu poate fi schimbată în veci, pentru că fără această tărie nu ar putea exista vreo fiinţă.
        Căci chiar dacă acela fiinţe au o existenţă liberă după desăvîrşirea lor, care nu depinde de fapt de existenţa lui Dumnezeu, atunci nu ar avea această independenţă un răstimp îndelungat, dacă acest lucru nu ar fi fost stabilit de Dumnezeu cu o veşnicie înainte în ordinea Sa de neclintit. Dar această ordine din veci este pentru fiecare fiinţă creată, prin care oricărei fiinţe îi este asigurată durata veşnică.
        Dar din acest lucru reiese ca de la sine, că nici un lucru, care a fost chemat prin Dumnezeu în viaţă, nu poate vreodată să se stîrpească sau să se strice în vreun fel. Îşi poate schimba forma şi dintr-una mai puţin nobilă, poate să se preschimbe în una cu mult mai nobilă, dar se poate şi invers, cum a fost cazul la primele spirite create; dar nimic nu se mai poate nimici din ceea ce a trezit o dată Dumnezeu spre a exista. - Spune-Mi acum Cireniu, îţi este puţin mai limpede acum acest lucru?“

233. Despre ştiinţă.

        Spune Cireniu: „Da, Domnul şi Învăţătorul meu, acum înţeleg eu mai bine acest lucru, aşa cum un spirit prost poate înţelege acest lucru mai bine în existenţa sa lumească. Mai există unele lucru de care eu aş întreba, de acest lucru poţi fi sigur; dar eu înţeleg şi pricep acum, că ştiinţa prea înaltă nu este bună pentru oameni, căci prin aceasta un om înţelept, nu devine un om extraordinar de înterprinzător.
        Mie mi se pare un om, care posedă prea multă înţelepciune, ca şi un om căruia îi merge bine şi este bogat pe acest pămînt. Pentru ce mai trebuie să lucre pămîntul, pentru ce mai trebuie să lege boii în jug? Cămările şi hambarele sunt ticsit de pline, beciul lui este plin de cel mai bun soi de vin şi odăile sale sunt pline pînă la refuz de aur, argint, perle mari şi cele mai preţioase pietre. El  vede, că continuarea lucrării pămîntului din greu este o nebunie şi el ar fi un prost dacă ar face aceasta; din această pricină el se pune să se odihnească şi se bucură fără vreo grijă de bogăţiile sale.
        Şi cum am mai spus, o astfel de mină face la sfîrşit şi unul care este peste măsură de înţelept. Acela care încă nu cunoaşte totul caută şi încearcă şi are o bucurie mare, atunci cînd el găseşte un adevăr nou; dar cel mult prea înţelept nu poate găsi aşa de multe şi prin urmare devine leneş, în vreme ce ucenicul caută şi experimentează un nou drum al adevărului zi şi noapte şi încearcă cu hărnicie să aducă acel lucru mai mult în raza luminii. Eu ştiu deja acum suficiente pentru această sferă. Ceea ce îmi mai lipseşte, acel lucru mă va menţine pe picioare şi atunci cînd voi deveni leneş - Am sau nu am eu dreptate acum?“
        Spun Eu: „Prea mult şi prea puţin nu-i foarte util, dar totuşi mai bine, puţin prea mult decît ceva prea puţin; pentru că acela care are o abundenţă, acela poate atunci dintr-un asemenea fapt să le destăinuie aceasta foarte uşor acelora, care au o oarecare lipsă, ceea ce le va veni mereu bine unor asemenea oameni. Cine are însă prea puţin, la acela va avea atunci informarea într-adevăr desigur căile ei foarte întortochiate. De aceea este mereu mai bine ceva prea mult în adevărata înţelepciune decît ceva prea puţin. Dar aceasta o spun şi Eu: N-ar fi chiar nici unui înger bine, dacă ar fi atotştiutor asemenea lui Dumnezeu!
        Dar pentru aceasta s-a îngrijit deja de asemenea din partea lui Dumnezeu; pentru că aşa de puţin cum un duh poate umple vreodată asemenea lui Dumnezeu întreaga nemărginire, tot aşa de puţin va şi fi vreodată în stare înţelepciunea unui duh încă cît se poate desăvîrşit să înţeleagă şi să cuprindă toată adîncimea înţelepciunii dumnezeieşti. - Inţelegi tu şi aceasta?“
        Spune Cireniu: „O da, acest lucru îl înţeleg şi era acesta deja din bătrîni o zicală de înţelepciune printre noi romanii şi şi era deja foarte uzuală la greci şi egipteni şi zicala sună cu totul pe scurt: QUOD  LICET  JOVI,  NON  LICET  BOVI (Ceea ce îi este permis lui Jupiter, nu-i este permis boului; asta înseamnă: Un lucru nu se cuvine pentru toţi.) şi eu sunt de părere, că această zicală, cu toată că o proprietate a păgînilor, cum sunt ei numiţi de israeliţi, se potriveşte foarte bine şi aici.
         În faţa lui Dumnezeu vor rămîne omul şi îngerul într-adevăr pe veci dragii bovi şi asta e şi bine aşa; pentru că eu cel puţin n-aş fi de folosibil absolut de loc pentru o înţelepciune prea mare. Se află doară în natura lucrului, că fiecare fiinţă creată ar trebui, la sfîrşit, să piardă tot farmecul vieţii, dacă n-ar mai exista nimic în cea mai totală nemărginire, ce nu i-ar fi duhului omenesc tot aşa de limpede şi cunoscut, ca unui stăpîn de casă încăperile casei sale de locuit.
        De aceea este asta într-adevăr foarte bine şi foarte înţelept rînduit de către Iehova, că şi un duh, ce-i drept, extrem de desăvîrşit, dar, totuşi, creat nu va ajunge niciodată în toată înţelepciunea lui nici cu un fir de păr mai aproape şi nu poate ajunge mai aproape de înţelepciunea lui Dumnezeu; pentru că ce este nemărginit, nu poate veşnic niciodată ajuns de mărginire!
        Dar să lăsăm acum asta; pentru că a pierde despre asta înca mai multe cuvinte, ar fi într-adevăr foarte nefolositor, deoarece există însă o sumedenie de alte lucruri, a căror desluşire ne este mai necesară decît confecţionarea unei rigle, cu care duhul omenesc slab ar putea măsură înţelepciunea dumnezeiască. Dragostea se află evident mai sus decît toată înţelepciunea încă cît se poate de înaltă a oamenilor şi a duhurilor.
        Tu ai spus înainte de aceasta, că cicatricea sufletului s-ar putea vindeca pe deplin prin legea nouă a dragostei faţă de aproapele şi prin aceasta s-ar putea elibera cu totul de răul vechi de moştenire şi s-ar întoarce atunci iarăşi în om conştienţa deplină a vieţii adevărate, veşnice cu toată puterea şi claritatea. Acesta ar fi într-adevăr cel mai mare cîştig pentru omul de pe acest pămînt; pentru că de-abia prin aceasta ar fi omul cu totul om şi ar fi în stare să înfăptuiască deja în viaţa pămîntească lucruri hotărît mari şi minunate.
        Cu simţul mereu chinuitor al omenirii sărace în privinţa dispariţiei şi muririi sigure de pe locul de acţiune al vieţii, trebuie omul să piardă la sfîrşit tot curajul pentru o faptă mai înaltă, sau trebuie să se azvîrle, la sfîrşit, în toate idolatriile nebune ale lumii, pentru a alunga prin aceasta gîndul de la moartea sigură de cîndva din viitor şi să savureze astfel viaţa trecătoare, de parcă ar fi una veşnică. Este în consecinţă de cea de mai înaltă importanţă, ca omului să-i fie dată o asemenea poruncă, prin a cărei respectări poate să-şi găsească iarăşi în sine şi să conserve pe veci paradisul pierdut de odinioară prin Adam. Porunca dragostei adevărate şi reale faţă de aproapele, să ne readucă ceea ce am pierdut.
        Dar aici se pune foarte tare întrebarea, cum ai de respectat o asemenea poruncă foarte importantă potrivit cu ordinea lui Dumnezeu, pentru a obţine prin aceasta scopul mare promis de Tine - spune - sigur nu pe jumătate, ci pe deplin.“
        Spun Eu: „Aceasta este din partea ta într-adevăr o afirmaţie bună şi adevărată şi eu îţi voi da despre aceasta un răspuns adevărat; dar pentru moment vrem noi să-l ascultăm de asemenea o dată pe bătrînul nostru om al casei Marcu, ce noţiuni are el despre aproapele, căruia trebuie să-i dedici toată dragostea. De-abia apoi vă voi da atunci răspunsul deplin şi adevărat cu explicaţia potrivită despre asta. Şi aşa spune-ne, tu dragă Marcu, cine, după opinia ta, trebuie privit ca fiind aşa cu totul într-adevăr aproapele nostru şi trebuie să-i arăţi toată dragostea în faptă!“

234. Opinia lui Marcu despre aproapele lui.

        Spune bătrînul Marcu: „Doamne, eu sunt aşa cu totul emoţionat de toate acestea ce le-am auzit acum cu casa mea, că n-aş fi acum în stare cu cea mai bună bunăvoinţă să scot însă nici măcar un cuvinţel rezonabil, nici vorbă de a preciza, cine este faţă de mine un adevărat semen.
        Bineînţeles ar fi într-adevăr acela aproapele meu, care s-ar afla cel mai aproape de trupul meu şi dacă ar fi să aibă nevoie de un ajutor, ar trebui să i-l acord. Iarăşi ar fi vecinii mei aproapele meu; dacă m-ar ruga pentru ajutor, n-ar trebui să li-l reţin fără drept. Astfel sunt şi soţia mea şi copiii mei aproapele meu şi eu trebuie să mă îngrijesc de binele lor trupesc şi duhovnicesc şi de dezvoltarea lor.
        Atunci cînd am fost încă un războinic, au şi fost atunci camarazii mei aproapele meu şi era datoria mea să le acord un ajutor în cazul pericolului. Pe de-altă parte, este de asemenea iarăşi fiecare om, oricărei relige ar aparţine el, aproapele meu în cazul greutăţii şi eu să nu trec pe lîngă el, dacă necesită ajutorul meu sau mă roagă de ajutor.
        Da, eu sunt de părere, că chiar unui animal al casei să nu-i reţii ajutorul, dacă aceluiaşi îi lipseşte ceva. Pe scurt şi bine, aşa cum îmi închipui în mintea mea limitată de casă, omul să imite aşa frumos fain conducerea lui Dumnezeu şi în înfăptuirea lui să lase să strălucească, deci, totuşi şi soarele său peste toată făptura, aşa cum şi Dumnezeu lasă să strălucească soarelel Lui peste făptura întreagă.
        Fireşte că omul, ca o fiinţă foarte limitată, poate să-L imite pe Dumnezeu, Făcatorul lui, numai tocmai de asemenea foarte limitat; dar pentru că poartă deja asemănărea lui Dumnezeu în sine sau este, de fapt, făcut după asemănarea lui Dumnezeu, atunci să dezvolte şi acest lucru pe deplin sin sine, pentru care i-au fost date toate capacităţile. - Aceasta este aşa părerea mea şi Tu, o, Doamne, ne vei dai însă nouă tuturor o explicaţie corectă; pentru că eu ascult cuvîntul Tău cu o mie de ori mai mult drag, decît să vorbesc eu însumi. De aceea grăieşte Tu, o, Doamne, mai departe - cu condiţia, ca să mai vrei să vorbeşti încă ceva în această noapte!“
        Spun Eu: „Da, Eu voi vorbi, cu toată că mijlocul nopţii a venit; dar acum să punem un punct mic de odihnă şi să ascultăm, dacă dinspre mare nu se lasă auzit nici un strigăt de ajutor!“
        Acuşi după această afirmaţie a Mea, s-a auzit dinspre mare o gălăgie încoace, din care o grămadă de voci omeneşti erau foarter bine receptibile. Marcu şi fiii lui Mă întreabă foarte în grabă, dacă să meargă atunci afară spre a acorda ajutor unor eventuali nefericiţi, care probabil cu ajutorul unui mijloc de transport prost ar avea de înfruntat vîntul de miez de noapte, sau un vîrtej, care reiasă cu drag din golful mare.
        Spun Eu: „Este un mijloc prost de transport plin de leviţi tineri şi farisei. Ei vin din regiunea Capernaumului şi a Nazaretului şi sunt pe drum înspre Ierusalim. Ei au preferat calea pe apă faţă de cea pe uscat, pentru că ea este mai întîi mai aproape şi, în al doilea rînd, nu atît de obositoare; dar ei primiseră în Siberah numai o barcă de pescari deja destul de găurită şi le merge acum rău, deoarece s-a ridicat un vînt de miez de noapte destul de puternic, - şi dacă nu li se va sări în ajutor, atunci s-ar scufunda!“
        Spune Marcu: „Doamne, cu adevărat, pentru aceştia nu-i nici un bai, dacă se fac hrană pentru peştii dragi! În acest caz aş dori eu aproape să-mi las puţin timp cu sărirea în ajutor. Dar dacă Tu o doreşti, atunci să le fie, totuşi, adus un ajutor.“
        Spun Eu: „Ai spus totuşi tu însuţi foarte corect, omul creat după asemănarea lui Dumnezeu să aspire să se facă în toate asemănator cu Dumnezeu în consecinţa capacităţilor lui date şi să lase să strălucească şi soarele lui mic, pe care îl poartă în inimă, peste întreaga făptură şi să-l privească pe acela ca fiind aproapele lui - dacă duşman sau prieten -, care se află într-o mare strîmtorare şi necesită un ajutor!
        Vezi, cuvintele tale sunt destul de adevărate, din care cauză să şi înfăptuieşti potrivit cu acestea, altfel n-ar fi adevărul încă mult timp viu în tine acasă! Pentru că adevărul pur îi foloseşte omului puţin sau absolut de loc pentru viaţa veşnică, atîta timp cît nu l-a făcut viu în sine prin faptă. Dacă a făcut însă aceasta, atunci vine lumina vieţii veşnice în fluvii şi iluminează toate colţurile de pierzare ale sufletului omenesc, ca şi cum soarele dă în amiaza luminoasă lumina ei în toate văile şi crăpăturile încă cît se poate de adînci, le încălzeşte şi le umple prin aceasta cu viaţa lui. - Fă de aceea acum ce vrei tu!“
        Spune Marcu: „Deci, numai repede spre a le sări în ajutor şi dacă ar purta corabia putrezită numai urşi, tigri, lei şi hiene!“
        Indată a fugit bătrînul Marcu cu fiii săi la ţărm şi s-a şi urcat imediat într-o barcă de pescari bună şi destul de mare şi a vîslit în larg pînă la acel loc, de unde strigătul după ajutor a fost tot mai pătrunzător.

235. Marcu salvează farisei naufragiaţi.

        Atunci cînd Marcu a ajuns în puţine clipe la barca ajunsă deja foarte aproape de scufundare, le-a zis celor ameninţaţi de nenorocire să treacă repede dincoace în barca lui, a pus barca siberahă putrezită în cablu de remorcare şi a ajuns astfel înfăţişat acuşi la ţărm. Cei salvaţi însă erau cam treizeci la număr.
        Atunci cînd au ajuns ei salvaţi pe uscat, au şi întrebat leviţii deci repede, ce răsplată cere cîrmaciul pentru osteneala lui, deoarece au recunoscut, că este un roman bătrîn. Pe un evreau nu l-ar fi întrebat cu siguranţă; pentru că acela ar fi trebuit să-şi considere încă o mare milostivire, că Iehova l-a făcut demn prin aceea, că a lăsat, prin el, să fie salvaţi slujitorii Lui de la un pericol. Pentru că Iehova ar permite un asemenea lucru din cînd în cînd doar numai din pricina oamenilor, ca să primească prin aceasta o ocazie să-şi arate statornicia lor în credinţă şi devotamentul lor de nezdruncinat faţă de templu, care ar fi aici o singură locuinţă potrivită a lui Dumnezeu pe pămînt, ca altfel niciuna în veşnicie.
        Dar Marcu spuse: „Chiar dacă sunt un bătrîn roman, îl cunosc totuşi pe adevăratul Dumnezeu mai bine, decît voi toţi împreună; căci“, a vorbit el în contuínuare spre cei salvaţi, „dacă l-aţi cunoaşte pe Dumnezeu în adevăratul sens, atunci voi nu aţi fi nici farisei şi nici leviţi, ci voi aţi fi pur şi simplu oameni! Dar pentru că voi nu îl cunoaşteţi nici măcar puţin pe Acela, a cărui slujitori vă lăudaţi că sunteţi, vă spun eu vouă acum: Blestemat să fie acela, care şi-a ajutat fratele la ananghie şi i-a cerut pe acest motiv vreo răsplată! Căci Dumnezeu nu lasă vreo faptă nerăsplătită în numele Său. Dar dacă Dumnezeu ne răsplăteşte şi doar El poate face acest lucru, de ce şi pe ce motiv ar trebui să aşteptăm unul de la altul răsplata? Din această pricină voi sunteţi cu toţii slujitori răi ai lui Dumnezeu; căci voi spuneţi că îi slujiţi  Domnului, dar, în schimb, cereţi de la oamenii săraci o răsplată cît se poate de mare.
        De aceea, învăţaţi de la mine, un războinic încărunţit al Romei măreţe, cum îi trebuie slujit adevăratului şi veşnic viului Dumnezeu, atunci cînd vrea cineva să fie privit şi răsplătit de El!
        De aceea eu nu iau niciodată vreo răsplată de la un om, pe care eu l-am ajutat la ananghie. Dar dacă am lucrat eu pentru mine şi pentru casa mea, atunci cer eu o răsplată dreaptă pentru osteneala mea şi la tîrg îmi vînd eu peştii cu drept şi după valoarea lor. Dar, dacă voi vreţi să mîncaţi şi să beţi aici ceva, atunci acest lucru mi-l veţi plăti după drept şi valoare.“
        Spun cei salvaţi: „Într-adevăr, din vorbele tale se poate auzi, că tu eşti un evreau şi nu un păgîn; căci atît de adevărat noi nu am auzit vreodată să vorbească un păgîn. Oh, pentru aceasta noi nu-ţi vom purta pică. Noi nu suntem chiar atît de convinşi, cu ceea ce critici şi vorbeşti de rău despre noi; dar noi ne aflăm acum în acest curent şi cel puţin de faţadă trebuie să înotăm noi în acesta. Dar dacă am avea alte posibilităţi, atunci noi am fi primii care ne-am întoarce spatele spre templu. Dar ce vrem noi şi ce putem noi să face împotriva acestui fapt cert? Oh, noi observăm la fel de bine ca şi tine, că templul din Ierusalim nu este nimic altceva decît un loc imens al înşelătoriei, în spatele căruia nu se află nici măcar o silabă adevărată, dar să nu mai vorbim de vreun cuvînt; dar acest loc este acum sancţionat de puterea Romei şi nici nu se poate înfăptui împotriva acesteia.
        Dacă există undeva un adevărat şi atotputernic Dumnezeu, atunci cu siguranţă că va pune în scurt timp capăt acestor lucruri groaznice; dar dacă nu există un adevărat Dumnezeu şi tot, ce noi cunoaştem, nu este nimic altceva decît poezie şi fabule, deci, atunci compunem şi povestim şi noi şi lumea, care şi aşa doreşte mai mult minciuna decît adevărul, este întru totul mulţumită şi prin urmare noi nu putem cere mai mult de la lumea oarbă şi nici de la noi.“
        Spune Marcu: „Voi sunteţi frumoşi eroi şi oameni! Epicur este învăţătorul vostru, chiar dacă nu în persoană, deoarece a schimbat deja de mult viaţa pămîntească cu cea veşnică; dar este cu atît mai mult reală după filozofia sa mîncăcioasă. Spuneţi din această pricină, dacă vreţi să beţi şi să mîncaţi ceva, iar dorinţa voastră se va împlini de îndată!“
        Spune unul: „Dar ce fel de oaspeţi mai ai tu lîngă casa ta? Căci este aproape miezul nopţii - şi mai ai încă atîţia oaspeţi în faţa casei tale? Şi aceştia sunt oare salvaţi? Deoarece marea este tulbure, fără să bată vreun vînt mai puternic.“
        Spune Marcu: „Acei oaspeţi nu vă interesează deloc şi sunt nişte romani mult prea înalţi, ca voi să vă apropiaţi de ei. Pe scurt, caracterul vostru este prea subdezvoltat pentru acei oaspeţi. Printe alţii, se află şi comandantul Iuliu din Ghenizaret şi dacă voi vreţi să vorbiţi ceva cu el, atunci pot să-l chem aici la voi.“
        Atunci cînd leviţii şi feriseii tineri au auzit acel nume, s-au speriat enorm de tare şi l-au rugat pe Marcu, ca el să-i scutească pe ei de acel individ; deoarece el nu era un om, ci un diavol fără conştiinţă. Deoarece mulţi dintrei ei au fost cu cîteva zile în urmă în Genezareth şi Iuliu le-a îndesat în ochi şi în urechi lut şi i-a trimis cu însoţire militărească spre Capernaum. Pe ei i-a apucat groaza, pentru că erau de părere, că Iuliu va face tot acelaşi lucru cu ei şi în acel loc.
        Dar Marcu a vorbit către ei: „Aici nu trebuie să vă temeţi de nimic, în afară de vreo revizuire a hîrtiilor de călătorie, căci de obicei la aceasta sunt cît se poate de severi romanii.“
        Spune unul dintre acei leviţi prezenţi: „Acest mic lucru este de fapt o problemă mare. Templul nu vrea să se subordoneze acestei legi romane şi noi slujitorii de jos ai templului suntem tot timpul puşi într-o situaţie jenantă, care nu mai are nici o scuză în faţa oamenilor, în faţa templului şi nici în faţa nimeni altuia, şi, totuşi, trebuie ca noi, trimişi din partea templului, să călătorim de la un capăt la celălalt al lumii; şi dacă avem vreo pagubă pe drum, atunci nimeni şi din nici o parte nu remediază aceasta.
        Suntem într-adevăr copiii unor părinţi bogaţi, căci altfel cu siguranţă că templul nu ne-ar fi primit în slujbele sale. Dar acum suntem blestemaţi în legile zidurilor şi nu mai putem să scăpăm de acestea. Urmarea este, că noi suntem pentru toată lumea animalele de bătaie. Noi suntem acum în jugul adevăratului blestem lumesc. Desprinde-ne de aceasta, dacă eşti în stare! Pe o parte părinţii şi neamurile noastre credincioase, pe de altă parte obligaţia de fier a templului. Aşa să se mişte cine vrea liber, dar noi nu putem!“
        Spune Marcu: „ştiţi ceva? După cuvintele voastre sunteţi totuşi demni pentru acei oaspeţi. Veniţi acum cu mine şi eu voi pune un cuvînt bun în numele vostru! Poate că vă voi salva, totuşi, din ghearele templului, care este după spusele voastre aşa de ‘prietenos’ şi de’grijului’ cu voi, slujitorii săi.“
        Spun cei salvaţi: „Toate ar fi bune şi frumoase, dacă nu s-ar afla acolo Iuliu; căci noi nu avem nici unul hîrtii de călătorie.“
        Spune Marcu: „Deci, atunci, vă va face el acestea.“
        Spun cei salvaţi: „Aceasta cu siguranţă; dar de care ne va face el!“
        Spune Marcu: „Veniţi şi urmaţi-mă! Hîrtiile de călătorie vor fi mai bune, decît aveţi voi părere acum; căci Iuliu este, ca şi mine, un prieten al spiritelor deschise.“
        La aceste cuvinte ale bătrînului Marcus şi a fiilor săi se lasă convinşi acei salvaţi şi Marcu îi aduce cu paşi înceţi şi cît se poate de bucuros pînă acolo unde ne aflam noi.

236. Critica fariseiilor la adresa lui Iuliu.
       
        Cînd au ajuns cu toţii la noi, li s-a făcut loc, aşa că au avut destul de mult loc la o masă alăturată de a noastră.
        Marcu a venit după aceea la Mine şi m-a întrebat, dacă ar trebui să le dea celor salvaţi pîine, sare şi vin.
        Spun Eu: „Întreabă-i pe ei şi inima ta, dacă cer ceva şi dacă inima ta este întru totul pregătită să dea ceva! Dacă ei cer şi inima ta vrea să dăruiască, atunci dă-le! Căci iată şi aceasta este o lege importantă pentru dragostea către aproapele! Aproapele trebuie să ceară, ori prin cuvîntul rostit, ori prin strigătul de ajutor, sau în cel mai rău caz prin ananghia uşor vizibilă şi tăcută şi inima ta trebuie de îndată să dorească cu tărie, să ajute; atunci a fost desăvîrşită dragostea pentru aproapele în ordinea dumnezeiască şi efectul pentru spiritul şi sufletul celui ce a dăruit, nu va întîrzia prea mult. - Înţelegi tu aceasta?“
        Spune Marcu: „Da, Doamne, eu înţeleg acest lucru foarte bine şi mă voi ghida de îndată după învăţătura Ta.“
        Spun Eu: „Du-te, dar să nu spui nimic despre Mine! Prea multă încredere nu trebuie să le dăruieşti; căci în inimile lor încă locuieşte întunericul deplin şi sufletul lor nu pricepe profunzimea adevărului.“
        După aceste cuvinte merge repede Marcus la cei salvaţi şi îi întrebă dacă aceştia necesită hrană spre întărirea trupului lor.
        Spune unul: „Prietene, noi suntem înfometaţi şi însetaţi; dar toată averea noastră constă doar din nouă bănuţi roşii. Pentru această valoare nu se va putea cere prea multe, în această regiune, care este cît se poate de săracă în pîine. Dar dacă poţi să ne dai ceva de mîncare, atunci dă-ne şi noi îţi vom da acei nouă bănuţi roşii!“
        Spune Marcu: „Dacă aşa stau lucrurile cu voi, atunci nu este nevoie de cei nouă bănuţi roşii şi voi o să aveţi destul de mîncare şi de băut.“
        La aceasta îşi cheamă Marcu imediat femeia şi copiii săi şi le spune ca să aducă acestor salvaţi imediat pîine, sare şi vin; căci altceva era greu de procurat la această oră în miez de noapte. Dimineaţa vor fi îngrijiţi mai bine. Imediat au fost aduse acestea şi cei salvaţi mănîncă cu poftă şi laudă pîinea şi vinul peste toate măsurile.
        Unii spun: „Acest vin este un vin regesc egiptean.“ Alţii cred că este din Persia. Un altul este de părere că acesta este un vin roman.
        Dar Marcu spune: „Nimic nu este adevărat, ci vinul a crescut aici.“ - La aceste cuvinte s-au mirat toţi foarte tare; căci în toată ţara evreiască era bine cunoscut faptul, că în Galilea se făcea cel mai prost vin.
        După savurarea vinului au început cei nou veniţi să se bine-dispună şi au început - cum se spune aşa de frumos -, să cînte tot adevărul, fără ca ei să se jeneze de noi, cei care ne aflam în apropierea lor.
        Iuliu, care se afla lîngă masa lor, a întrebat un fariseu tînăr, mai mult în glumă decît cu seriozitate, dacă el - adică fariseul - nu avea ceva treabă în Ghenizaret.
        Spune cel care a fost întrebat: Stăpînule, orcine ai fi tu, un cezarian sau un ghenezaritean, îmi este tot una; dar această gaură întunecată de oraş este chiar şi pentru diavol prea rea, dar să nu mai vorbim de un om cinstit, aşa cum sunt eu! Acest cuib cu siguranţă că nu mă va vedea pentru a doua oară în toată viaţa mea. Acolo se află un anumit comandant Iuliu. Acest lucru este îndeajuns; căci cu acest nume s-a spus totul, ce poate fi a lui Satana. Cine s-a apropiat din rîndul celor muritori de acesta, acela l-a cunoscut şi pe Satana în persoană. Persoana sa nu am văzut-o vreodată; dar poruncile sale le-am gustat şi acum sunt de părerea, că personalitatea se aseamănă perfect cu ordinele sale neomeneşti.
        Acel anumit Iuliu pare să fie un duşman declarat al locuitorilor din Ierusalim, căci, altfel, ar fi imposibil să se comporte atît de barbar şi atît de satanic cu oameni de felul nostru!
        Este într-adevăr adevărat că prea multă încredere nu poţi avea în cei din templu, dacă o dată ştii trucurile, şiretenile şi toate înşelătoriile lor; dar peste tot trebuie făcută o exepţie şi doar după aceea trebuie dată sentinţa, dacă mai înainte au fost privite toate motivele, pentru care un om face parte dintr-o instituţie anume. Dacă omul a ales aceasta de la sine, deci, atunci se poate spune pe bună dreptate: VOLENTI NON FIT INIURIA. (Cine vrea să fie aşa, aceluia nu i se întîmplă o nedreptate). Dar cît de mulţi oameni există care sunt membri unei asemenea instituţii şi acest lucru s-a întîmplat fără voia lor.
        Dacă cineva este un judecător drept, care îşi are capul şi inima la locul potrivit, atunci se analizează prima oară, dacă acel om acuzat a devenit membur unei astfel de instituţii din propria voinţă, sau dacă a fost forţat să acţioneze astfel! Dacă acest lucru s-a întîmplat din propria voinţă, atunci pedeapsa nu este ne la locul ei dintr-o parte sau alta. Dar dacă a fost forţat, aşa cum am fost noi, cum se spune, cu fierul roşu, pentru a îndeplini anumite lucrări în favoarea acelei instituţii, atunci ar trebui, totuşi, ca un astfel de om să fie altfel tratat decît o cîrpă veche.
        De exemplu, un om tînăr, drept şi puternic, este răpit de hoţi şi de ucigaşi şi este adus în peştera acelor hoţi. Acolo i se arată toate felurile chinuitoare de moarte, dacă acesta nu accepta să devină şi el un hoţ şi un ucigaş. Dar cea mai mică încercare de scăpare este pedepsită cu moartea plină de chinuri.
        Dar se întîmplă, că aceşti oameni răi sunt prinşi de braţul pedepsitor al deptăţii şi sunt traşi de acela la răspundere. Este acum drept, dacă acel om tînăr trebuie să împartă destinul celorlalţi, care au făcut din el un hoţ prin folosirea fierului roşu? Un astfel de nenorocit ar trebui ca să fie salvat din toate părţile, nu la sfîrşit fără milă să fie agăţat de cruce şi să i se sfarme picioarele, la fel ca acelor delicvenţi. Judecata şi blestemul este cît se poate de uşor pentru acela, care are sabia puterii în mînă; dar cum judecă, - este o cu totul altă întrebare!
        După sentimentele mele ar fi cu mult mai bine, dacă ar fi lăsaţi liberi zece delicvenţi, a căror vinovăţie nu se poate dovedi concret, decît dacă aceştia ar fi pedepsiţi, aşa cum am spus eu în exemplul meu; căci o astfel de sentinţă pare să fie cel mai mare păcat al Celui sfînt şi drept al omenirii! Dacă se pedepseşte deja faptul, că îl faci pe un om fericit să devină puţin mai nefericit, cu cît mai mult faptul, acolo unde fără nici o vină îl faci pe un om necăjit să devină şi mai necăjit, în loc, ca un om, să încerci tot posibilul, să salvezi nenorocuri din acestea după posibilităţi!
        Şi iată, prietene, cu nimic nu ne este nouă mai bine, celor tineri din templu. Şi noi, ca fiind fii unor părinţi bogaţi, am fost tîrîţi cu forţa în slujbele templului, fără ca noi să provenim de la naştere din neamul lui Levi; dar o astfel de naştere se poate cumpăra ori de cîte ori vrea cineva în schimbul banilor.
        Noi suntem leviţi şi cu cea mai bună voinţă din lume noi nu putem să scăpăm de poziţia noastră. Da, noi putem să fugim şi să intrăm în milităria romană; dar atunci am rupe toiagul nenorocirii asupra părinţilor şi a fraţilor noştri şi pe aceia nu i-ar mai salva nici un Dumnezeu de la savurarea apei blestemate. Dar cine a băut acea apă otrăvită, a murit tot timpul şi acest lucru s-a întîmplat în cel mai dureros şi chinuitor fel de pe pămînt.
        Ni se povesteşte că, în urmă cu treizeci de ani, o familie din Galileea nu a murit după savurarea acelei ape satanice. Se poate - dar noi nu am fost prezenţi!
        Cine priveşte situaţia noastră dintr-un asemenea punct şi pe lîngă aceasta ne tratează ca pe nişte bestii umane, acela are prea puţin dreptul să se numească om! Aici nu pare chiar aşa de greşită propoziţia romană ‘FIAT IUSTITIA, PEREAT MUNDUS! (Să se facă dreptate, chiar dacă lumea se va prăbuşi!)
        Eu şi mai încă cîţiva din compania mea săracă am fost trataţi fără a încălca vreo lege în Ghenizaret, de comandantul Iuliu într-un fel, cum mai rău nu se poate trata nici o fiară periculoasă şi din această pricină se poate înţelege cu uşurinţă, de ce vom ocoli noi de acum încolo acea regiune, acolo unde domneşte Iuliu, aşa de parcă ar fi o zonă plină de ciumă.

237. Decizia fariseilor.

        Spune Iuliu între timp: „Hm, ciudat din partea acelui bărbat, care posedă altfel, totuşi, în general, renumele meritat al unui bărbat de deplin sever drept şi cu totul cinstit!? Dar poţi tu să-mi spui, deci, aşa într-un mod presupus cel puţin, ce motiv ar putea avea Iuliu, că s-a arătat faţă de voi atît de sever? Pentru că o treabă nedreaptă trebuie, deci, totuşi, încă să se mai îndrepte iarăşi cumva, altfel ar avea toate legăturile de societate pentru totdeauna un sfîrşit pe acest pămînt!“
        Spune tînărul fariseu: „Oh, motive poate el să fi avut mai multe; dar ele se reduc la sfîrşit toate la faptul că poţi fi în faţa lumii, prin constrîngere, foarte uşor un nelegiuit sau cel puţin un om suspect de o oarecare fărădelege, fără să fii aceasta de bună voie din sine! Spuneţi chiar voi în legile voastre că, la o oarecare faptă rea şi de aceea pedepsibilă, ar fi nevoie de o voinţă hotărît liberă rea, ceea ce trebuie dovedit; altfel ar trebui la sfîrşit să-l spînzuri şi pe acela pe cruce care, printr-o întîmplare, a căzut de pe acoperiş şi prin această cădere a lovit şi a omorît un copil care se odihnea sub acoperiş!
        Noi fariseii şi leviţii tineri suntem acum tot timpul trimişi de templu dintr-o intenţie sigur abia vreodată de respectat faţă de toată lumea cinstită; da, noi purtăm adesea, în secret, în afară în lume la oameni inofensivi intenţii atît de mizerabile ale templului, că noi înşine trebuie să le dispreţuim foarte evident în temelia cea mai adîncă a inimii noastre! Dar la ce folosesc toate acestea?
        Noi ne asemănăm în acest caz cu războinici care, obligaţi de conducătorul lor de oşti, atacă o ţară ca duşmani ai unui popor în sine cu totul paşnic şi distrug totul, doar din pricina unui scop oarecare secret de tactică de război, despre care nu primeşte războinicul obişnuit nici o cunoştinţa probabil în decursul a întregii perioade a vieţii sale; el trebuie să acţioneze ca o maşinărie, care cel mult, dacă s-a făcut ea incapabilă pentru acţionarea mai departe, este pusă într-o oarecare stare mută de odihnă.
        Eu sunt însă de părere, dacă templul cu intenţiile sale neruşinate, secrete îi este unui roman o instituţie desigur deja prea bine cunoscută, de către care sunt comise nelegiuiri peste nelegiuiri, făţă de stat tot aşa de bine ca faţă de toată omenirea, atunci ar trebui asemenea Iulii drepţi să piardă răul imediat mai degrabă de la rădăcină şi să nu se lege mereu de rămurele, care, pe Dumnezeu, nu pot fi devină, că au fost împinşi spre existenţă de un trunchi atît de rău! - Aceasta este aşa opinia mea şi a noastră a tuturor, cum suntem aici. Fă tu acum din aceasta ce vrei tu; dar eu am dreptate în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor oamenilor care gîndesc bine şi drept!“
        Întreabă încă o dată Iuliu, spunînd: „Asta e totul bine şi adevărat şi vi s-a întîmplat în Ghenizaret evident o nedreptate, care vă va fi îndreptată. Dar nici nu vi s-ar fi întîmplat aşa de dur, dacă n-aţi fi pătruns în casa birtaşului Ebahl de acolo, într-un mod chiar atît de dictatorial! Dar, să lăsăm acum asta; pentru că şi pentru un asemenea comportament aţi fi putut voi avea instrucţiunile cele mai straşnice din partea templului. Dar eu aş dori acum, deci, totuşi, aşa ca prieten al fiecărei treburi bune să aflu de la tine, în ce scop aţi fost, deci, aşa cu totul de fapt trimişi de către templu la Nazaret şi Capernaum.“
        Spune cel întrebat: „Intrucît vei fi văzut tu acum, prin mărturisirea mea desigur foarte sinceră, că nu suntem în inimile noastre nici în cel mai neînsemnat mod, ca ceea ce suntem priviţi, mai ales de către romani, atunci pot eu să-ţi numesc doară şi motivul secret mai îndeaproape ţie, care pari să fii un prieten a tot ce este bine şi adevărat. Vezi, este în Ierusalim şi mai ales în templu foarte cunoscut, că hoinăreşte în Galilea un bărbat, care răspîndeşte o învăţătură nouă, antievreiască, de fapt antitemplieră, înfăptuieşte multe semne mari spre confirmarea învăţăturii Lui, aşa încît deja într-un mod bine cunoscut se declară chiar farisei bătrîni şi altfel dogmatici ca adepţi ai învăţăturii Lui!
        Că un asemenea om nu este văzut cu ochi prietenoşi, de către templu, din motive foarte înţelepte, poţi tu să-ţi închipui, într-adevăr. Numai că am fost doar luaţi spre acest scop sub jurămînt şi atunci trimişi, pentru a afla (a descoperi), dacă şi ce natură are treaba, deci, aşa cu totul de fapt cu omul în cauză. Dacă l-am găsi, atunci să căutăm să-l cîştigăm ori pentru templu sau, în caz de împotrivire, să-l trimitem, aşa (pe ascuns), din această lume în cealaltă. - Aşadar, aceasta a fost aşa cu totul înfăţişat pe scurt intenţia înaltă a templului, ai cărui purtători inofensivi şi total nevinovaţi am fost noi.
        Se înţelege însă, de altfel, de la sine, că acel anumit om bun, sigur foarte sincer, n-ar fi avut niciodată nimic de ce să se teme din partea noastră; pentru că şi dacă l-am fi găsit, nu i-ar fi fost atunci nici un păr îndoit din partea noastră.
        Cum am aflat din multe părţi, ar fi el în serios un om deosebit, plin de adevăr, sinceritate, bunătate şi bună-credinţă, - porprietăţi pe care înţlegem încă mereu să le apreciem şi să le respectăm mai presus de toate la orice om. Pe scurt, dacă l-a fi şi întîlnit sau găsit pe undeva, atunci n-ar fi aflat templierii despre aceasta de la noi sigur nici o silabă infimă; pentru că la aşa numita tăcere din gură ne pricepem. Nici pentru templu n-am fi căutat niciodată să-l cîştigăm; pentru că templul şi nelegiuirile lui le cunoaştem ca nu uşor altcineva. Dacă am fi, însă, în inimile noastre de asemenea din adunătura templului propriu zis, atunci n-am vorbi aici aşa de deschis cu tine, în ciuda vinului puţin savurat.
        Noi, însă, avem o intenţie secretă, făcînd abstracţie de toate ce vor avea de aşteptat de aceea rudele noastre lumeşti din cauza noastră, să scăpăm acum de templu; pentru că în acelaşi nu mai este absolut de loc de răzbit. Noi am şi venit de aceea mai ales pe timp de noapte peste apă în această regiune, pentru a ajunge de aici cumva la Tir sau Sidon şi să ne prezentăm acolo la Cireniu şi lui, care se spune că este unul dintre cei mai înţelepţi oameni, să-i înfăţişăm starea noastră jalnică. Este, însă, părerea a celei mai mari părţi dintre noi, ca să ajungem mai înainte totuşi la Ierusalim pe o cale cît se poate cea mai scurtă şi liberă de neplăcere şi să vedem acolo cum să primim nişte bani de la rudele noastre, din pricina unei călătorii de afaceri dată ca fiind evlavioasă, în interesul templului bineînţeles, cu care bani am putea inteprinde atunci uşor o călătorie la Tir şi Sidon, sau la sfîrşit chiar la Roma însăşi, spre obţinerea scopului nostru. În acelaşi timp, însă, trebuie să ne procurăm pentru acest scop şi acte de călătorie în ordine, fără care ajungi în acest timp cu greu nedificil mai departe. Asemenea acte costă însă bani.
        Ar fi de aceea pe de-o parte într-adevăr bine şi necesar, să ne procurăm de acasă bani îndeajunşi; dar eu şi o parte gîndim în acest sens iarăşi altfel şi spunem: Dacă scăpăm de templu, atunci vor primi de aceea de îndurat bătrînii noştri, asta înseamnă părinţii şi fraţii noştri, oricum toată neplăcerea posibilă, poate chiar apa blestemată. Ar fi de aceea prea strigător la cer de nedrept, dacă am vrea mai înainte să le furăm încă oarecum banii lor, prin care lucru ar fi ei atunci, la sfîrşit, de-abia în stare să se debareseze în cazul cel mai extrem de la faptul de a bea apa anumită, ceea ce se întîmplă des în templu, că celor împovăraţi (încărcaţi) le este pusă liberă alegerea între - fireşte - mulţi bani şi a apei blestemate şi este acum şi aproape continuu schimbată una cu alta cu bani ca ispăşire.
        Deci, aici este greu de decis, ce să faci în acest caz. Eu pe partea mea sunt o dată pentru a nu merge acasă şi aceasta din motivele deja cunoscute şi din încă un motiv, pe care îl consider un motiv principal. Pentru că, dacă ne luăm atunci din Ierusalim mai înainte încă nişte bani sub un pretext inventat templier evlavios şi dacă povestea se află atunci, deci, totuşi, cu siguranţă, atunci ne şi loveşte pe noi toţi de necurmat blestemul templului în măsura cea mai măreaţă şi cu acesta blestemul bătrînilor noştri şi norocul nostru în lume este ca şi făcut, că Dumnezeu să aibă milă! Dacă mergem, însă, acum, în secret, atunci vor gîndi templul şi bătrînii noştri, că am fi murit cumva pe undeva din nenoroc. Sub asemenea considerente ne vor deplînge atunci templul şi bătrînii noştri şi amîndoi se vor ruga atunci pentru noi şi ne vor binecuvînta pentru întreaga, lunga veşnicie. - Ce părere ai tu, care pari să fii un prieten al dreptăţii şi al adevărului, ce este cel mai bine şi ce este aici pe deplin drept?“

238. Sfatul şi trimiterea Domnului la dragostea practică către aproapele.

        Spune Iuliu: „Mie îmi place într-adevăr hotărîrea voastră; dar mijloacele spre aducerea acesteia adecvat la capăt la îndeplinire nu pot să-mi placă, pentru că nu le stă la bază nici un adevăr. Fireşte că aici este cazul, că nu puteţi ajunge, de fapt, absolut de loc la ţinta voastră propusă cu urmărirea adevărului deplin în mijloc tot aşa ca în scopul de obţinut. O cale de mijloc nu se lasă însă aici nici aşa de uşor de găsită. Lăsaţi-mă să mă gîndesc aici puţin, poate că găsesc aşa o cale, pe care apăreţi, la sfîrşit, ca îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii!
        Jurămîntul vostru depus la templu este în acest caz fireşte după părerea mea cel mai puternic obstacol. Cum este de ocolit acesta? Dacă nu l-aş respecta pe acesta din pricina Dumnezeului vostru, totuşi pe deplin adevărat, atunci m-ar costa numai în cuvînt şi voi aţi fi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa a toată lumea liberi fără vină de la jugul templului vostru. Dar făgăduinţa voastră făcută fastuos templului mă opreşte aici cu totul extrem de la acest lucru şi trebuie să mă sfătuiesc asupra acestui fapt cu înţelepţii cei mulţi, care se odihnesc la masa mea; şi noi vrem să vedem atunci, cum vom fi în stare să ieşim din aceste adevărate Scila şi Caribdis* (În mitologia greacă: balaur al mării respectiv vîrtej periculos al mării).“
        Spune tînărul fariseu: „Fă aceasta şi tu vei face într-adevăr o faptă bună în privinţa noastră! Spune-mi, însă, totuşi, încă foarte îndurător mai întîi, cine sunt aşa cu totul de fapt oaspeţii de la masa ta, ca să le putem aduce respectul cuvenit! Bătrînul domn trebuie să fie ori un roman chiar foarte distins, sau cel puţin un grec foarte bogat!?“
        Spune Iuliu: „Să lăsăm asta astăzi; fiindcă pentru asemenea lămuriri se va lăsa găsit încă mîine un timp mai mult decît îndeajuns! Acum vreau, spre binele vostru, să mă ocup mai degrabă cu faptul principal.“ Cu aceasta a şi fost bărbatul tînăr, deci, mulţumit şi Iuliu Mi s-a adresat apoi Mie cu totul deschis în limba romană, de care eram desigur de asemenea cunoscător şi a spus: „Doamne, ce va fi aici, într-adevăr, drept? Violenţă din partea mea ar desfinţa toate jurămintele şi toate legile templului; dar atunci aş apărea eu ca un distrugător al făgăduinţei împunătoare şi vina încălcării făgăduinţei ar cădea atunci asupra mea. Eu nu numai că nu consider fireşte - vorbit între noi - nimic toate făgăduinţele, care sunt impuse pentru respectarea îndatoririlor rele şi, din păcate, sunt numai prea des lepădate, ci le şi dispreţuiesc adînc, pentru că Dumnezeu este chemat la acestea ca martor şi ajutor spre folosul falsităţii şi răutăţii. Dar templul din Ierusalim este aşa o treabă problematică!
        Pe de-o parte, este el, totuşi, ca din străvechi timpuri, pentru toţi evreii o casă sfînţită de rugăciune, de jertfire şi de curăţire şi este sfinţită într-un mod evlavios credincios în această privinţă de mai multe o mie de ori o mie pînă la această oră; pe de cealaltă parte, însă, sunt comise acum în aceasta numai într-un mod arhicunoscut toate grozăviile grozăviilor într-un mod cu totul fără conştiinţă, precum altfel pe pămîntul drag nu uşor încă altundeva. Numai începînd de aici, aş dori într-adevăr să rup şi să distrug orice făgăduinţă imediat din temelie.
        Spune-mi Tu de aceea, ce este aici pe deplin drept în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor?! Pentru că cu adevărat, dacă acolo stau toate lucrurile astfel, cum mi-au făcut aceşti oameni cunoscut acum aceasta într-un mod cu totul naiv, atunci îmi pare foarte rău de aceşti tiner şi eu aş dori să-i ajut.“
        Spun Eu: „S-a lămurit doară totuşi mai înainte, cum să exerciţi adevărata dragoste către aproapele. Dacă cer ei aceasta şi şi inima ta vrea asta, atunci ai doară deja întregul sfat laolaltă. Pe lîngă aceasta, n-ai depus tu însuţi totuşi niciodată un jurămînt pentru faptul că trebuie să cinsteşti făgăduinţele rele ale templului. Iar dacă nu eşti legat cumva faţă de templu prin nici un jurămînt, ce te-ar împiedica prin urmare să faci, ce ţi pare că e bine şi folositor?
        Ai exercitat, totuşi, deja adeseori forţa împotriva societăţilor omeneşti, care erau de asemenea legate prin jurămînt de obiceiurile şi datinile lor vechi şi un asemenea lucru a fost chiar cu totul bine din partea ta; pentru că se ascundeau numai prea des mari grozăvii secrete în asemenea obiceiuri şi datini. Acelaşi lucru poţi face şi aici cu totul potrivit cu simţul tău al dreptăţii.
        Forţa din partea romană anulează orice obligaţie de jurămînt, valabilă şi în faţa lui Dumnezeu, pe veci, asta înseamnă, dacă acela, care s-a aflat sub jurămînt, admite el însuşi pe deplin liber, că în primul rînd jurămîntul său a fost unul obligat împotriva voinţei lui şi că, în al doilea rînd, jurămîntul avea un scop rău general valabil şi care este bine de recunoscut şi că jurămîntul este mai mult sancţionat prin legi lumeşti decît oarecare dumnezeieşti, în felul cum este el.
        Să eliberezi un om prins astfel înfăţişat printr-un jurămînt rău dintr-o asemenea captivitate rea a lui satana, este chiar atunci o faptă mare-bună a dragostei adevărate către aproapele, dacă un om, în slăbiciunea recunoaşterii sale, ar mai fi încă ţinut prizonier în inima lui de credinţă de către jurămîntul său depus, - cu atît mai puţin aici, unde înţelegerea deplină a jurămîntului foarte rău din întreaga lume este foarte clar adoptată de acei anumiţi bărbaţi tineri. Infăptuieşte tu în consecinţă aici numai cu totul după cum crezi de cuviinţă şi prietenul Meu Cireniu cu siguranţă că nu-ţi va refuza la aceasta ajutorul său superior!“
        Spune de îndată Cireniu: „Nu numai că nu refuz, ci, ca Iuliu al meu să mai poată încă respira oarecum pe viitor, voi exercita asupra acestor treizeci de oameni puterea legală şi templul să ceară atunci de la mine socoteală!“
        De un asemenea cuvînt al Meu şi al lui Cireniu a fost Iuliu bucuros peste toate măsurile şi toţi jubilau asupra unei asemenea măsuri bune.

239. Iuliu le face cunoscut fariseilor cel mai bun sfat al lui.  

        Apoi, s-a adresat Iuliu din nou fariseului său tînăr şi spuse: „Deci, prietene, am găsit deja un mijloc potrivit, prin care voi împreună cu bătrînii voştri trebuie să apăreţi ca pe deplin justificaţi în faţa templului şi a toate impunerile sale şi bătrînii voştri pot să depună chiar o plîngere dreaptă împotriva templului la oficiul roman de administraţie, după care templul va fi sigur pedepsit la despăgubirea către bătrînii voştri pentru pierderea voastră, pentru că, în consecinţa impunerii de către templu a nerespectării legilor romane în privinţa actelor de călătorie în ordine, despre care templul nu vrea să ia cu totul îndărătnic nici o notă încă pînă la ora asta, aţi fost voi arestaţi de către noi romanii şi aţi fost băgaţi de îndată sub militărie în legiunea străină! Voi sunteţi, prin urmare, acum deja puşi în prizonierat spre binele vostru. Vă este aceasta plăcut?“
        Spun toţi: „O domnule, cine ai şi fi tu, acest sfat dumnezeiesc ţi l-a putut da numai un Dumnezeu! Cu adevărat, astfel obţinem scopul bun pentru noi şi nu mai puţin pentru bătrînii noştri. O fericire, cît de dulce eşti tu la gust şi cu cît mai înţeleaptă este acum marea Romă decît Ierusalimul nostru foarte murdar! Birtaşule bătrîn şi tată al acestei case, du-te şi adu-ne încă un vin pentru această noutate pentru noi peste măsură de fericită; pentru că acum trebuie totul să trăiască ce se găseşte aici! Noi am fost chiar dintr-o dată ridicaţi din acest iad în toate cerurile. Evreii orbi încă mai aşteaptă un Mesia făgăduit, care să-i elibereze de jugul roman. Şi iată, noi, însă, L-am găsit tocmai acum la şi în voi, voi dragi romani, pe Mesia cel veritabil şi singur adevărat al tuturor oamenilor! Adevărul curat este adevăratul Mesia al tuturor oamenilor. Acesta este, însă, acum în mijlocul vostru şi astfel sunteţi voi, cu adevărul cel mai deplin şi curat între voi şi în voi, singurul Mesia adevărat al tuturor evreilor care gîndesc curat şi cinstit, precum şi al tuturor oamenilor, ale căror inimi sunt ţinute prizoniere de tot felul de învăţături vechi, de nimic şi stricate din temelie şi legi încă foarte rele, reieşind din acestea. Bătrînule birtaş, du-te, du-te şi lasă-ne pus pe masă încă un vin pentru binele mîntuitorilor şi mesianicilor noştri!“
        Marcu rînduieşte de îndată să se aducă încă mai multă pîine şi mai multe burdufuri pline de vin pe masa străinilor; şi cuvîntătorul tînăr îl întreabă încă o dată pe Iuliu, cine ar fi toţi care se află, deci, totuşi, în companie şi cine este de fapt el însuşi.
        Spune Iuliu: „Eu ţi-am spus aceasta chiar mai înainte, căruia Iuliu din Ghenizaret de tine atît de mult discreditat i-a pricinuit o oarecare nedreptate, fireşte împotriva voinţei sale, aceluia să-i şi îndrepte iarăşi aceasta la timpul potrivit îşi va da sigur toată străduinţa posibilă. Şi acel Iuliu de voi atît de temut sunt eu însumi şi acolo, viza vi de mine, şede onorabilul guvernator superior al întregii Asii şi a Egiptului - Cireniu la care vroiaţi să mergeţi la Sidon. Şi acum, spune-mi, cum eşti mulţumit cu noi romanii duri, nemilostivi!“
        Atunci cînd tînărul fariseu aude un asemenea lucru, se sperie la început foarte tare împreună cu toţi tovarăşii săi; dar el se stăpîneşte acuşi iarăşi şi spune: „Inaltule stăpîn, eşti supărat pe noi din pricina cuvîntării mele anterioare, care nu putea să-ţi fi apărut, totuşi, evident foarte linguşitoare? Dar eu pot doară aici imposibil să fiu vinovat, cum şi tu n-ai putut evident nimic pentru faptul că ai rînduit să fim transferaţi la Capernaum cu ochi şi urechi smolite de lut. Dacă ne-ai fi cunoscut atunci ca acum, atunci nu ne-ai fi pricinuit un asemenea lucru. Tu ne-ai considerat însă farisei normali de cea mai rea adunătură şi aceasta scuză acum cu desăvîrşire acţionarea dură de atuncia faţă de noi. Iartă-ne însă numai acum pe noi şi mai ales pe mine; pentru că tu ştii deja, ce, cum şi de ce!“
        Spune Iuliu: „Cu oameni deschişi vorbesc cu drag şi niciodată nu mă va jigni vorbirea liberă din partea oamenilor, care spun din sine liber adevărul fără toată teama şi frica şi fără vreo oarecare intenţie ascunsă; dar vai şi de aceia, care gîndesc şi simt altfel şi vorbesc cu totul altfel! Nimic nu-i mai urîtă în faţa mea decît minciuna şi eu condamn chiar o minciună din nevoie; pentru că este în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor oamenilor sinceri mai bine să mori - decît să te salvezi printr-un neadevăr! Dar, cum am spus, la voi îmi place limba voastră deschisă. şi, deoarece îmi sunt împrejurările voastre aşa destul de cunoscute din Ierusalim şi Betleem, ştiu atunci de asemenea, că mi-aţi înfăţişat aici chestiunea voastră aşa destul de fără reproşuri. Se află, ce-i drept, mai încă ceva ascuns în planul de fond la voi; aceasta este totuşi o nimica toată şi voi o veţi şi obţine, dacă ne veţi arăta nouă romanilor o uşă adevărată şi mereu deschisă şi devotament frăţesc!“
        Spune tînărul cuvîntător: „Inaltule stăpîn, fii şi tu cu totul deschis şi spune-ne direct, ce este aceasta ce am mai avea încă într-un gînd ascuns, ce aparţine de această chestiune a noastră! Pentru că fireşte, există într-adevăr încă aşa unele lucruri în noi, ce nu le-am putut destăinui aici, deoarece, în primul rînd, timpul a fost prea scurt şi, în al doilea rînd, nu poţi să  vorbeşti cu totul direct, deci, totuşi, despre aşa unele lucruri într-o societate aşa foarte respectabilă, mai ales dacă un domn foarte înalt ca guvernatorul superior a întregii Asii romane este prezent, a cărui înălţime şi majestate nu îndrăznim nici măcar cu totul deschis să o privim, de cînd ştim că el este acela. Pe lîngă aceasta, se află şi o fetiţă la masa voastră şi un tinerel şi aici este, deci, totuşi, deviza: ţineţi puţin limba în frîu! Cînd vom fi însă singuri laolaltă, atunci nu vom mai ţine desigur nimic în secret în faţa ta, înaltule domn! Dar, deoarece tu eşti deja o dată aşa milostiv şi îndurător cu noi săraci păcătoşi, atunci spune-ne în taină, ce îţi mai apare încă la noi ca senzaţie neplăcută şi dacă şi acela este cumva un oarecare roman înalt, cu care ai vorbit pentru pricina noastră mai înainte în romană!“
        Spune Iuliu: „Deci, ceea ce mi-aţi reţinut a spune din pricina decorului (din pricina buneicuviinţe), nu mai este, oricum, de nici o importanţă, nici pentru mine, nici pentru voi. Dar ar putea fi, într-adevăr, pentru voi de cea mai înaltă însemnătate cunoştinţa cu acel bărabat vouă surprinzător! Dar şi pentru aceasta nu mai este astăzi absolut nici un timp; de aceea, mîine ceea ce urmează!“ - Cu aceasta s-au mulţumit salvaţii cu totul foarte respectuos şi au luat iarăşi pîine şi vin şi au lăsat să trăiască totul în toată buna voie a inimilor lor acum vesele.

240. Jarah dă mărturie despre Domnul.

        La sfîrşit a mai adus încă unul, care mai avusese ceva vin în burduf, un toast de sănătate cu băutura Nazarineanului înţelept cu următoarele cuvinte: „Dar şi acela, pe care l-am căutat, dar n-am putut să-l găsim, din păcate, niciunde, să trăiască din partea noastră pe veci, dacă mai trăieşte el încă undeva şi este în siguranţă bună. Noi nu vom fi veşnic nicodată duşmani ai vieţii sale, care este o mîntuire oamenilor. - Oh, daca s-ar fi lăsat el numai găsit de noi, noi i-am fi explicat starea templul, dacă i-ar mai fi încă important acesta, într-o formă, că nu ar aspira desigur niciodată la el, asemenea nouă! Deoarece nu l-am putut însă găsi, aşa să-i fie lui, doctorului bun al trupului şi al sufletului din Nazaret, adusă această băutură de binecuvîntare!“
        La această ocazie i-au venit lui Iuliu lacrimi în ochi, aşa cum cu totul emoţionatului Cireniu. Şi Jarahei i-au venit lacrimi în ochii ei şi celor mai mulţi dintre ucenicii Mei. Şi Jarah îmi spuse foarte în taină: „O, Doamne, dacă aş avea voie să vorbesc acum, cîte lucruri aş putea şi aş dori să le povestesc, totuşi, despre Tine acestor treizeci de salvaţi!“
        Spun Eu: „Da, dacă nu Mă vădeşti, atunci poţi într-adevăr să spui ceva de la tine; pentru că aceşti salvaţi te vor asculta cu atenţia cea mai curioasă!“
 Spune Jarah plină de bucurie: „Oh, dacă aşa, atunci voi ruga imediat societatea să-mi acorde atenţie!“
        Spun Eu: „Aşadar, atunci fă aceasta, dar trebuie să te ţii tare, ca să nu-Mi începi să plîngi!“
        Spune Jarah: „O, Doamne, asta voi tinde, într-adevăr, să omit pe cît este posibil!“ - După o asemenea asigurare, s-a ridicat Jarah şi spuse cu o voce foarte limpede şi bine receptibilă: „Ascultaţi, dragii mei prieteni, care aţi adus tocmai acum o urare de băutură de binecuvîntare pentru acel Mîntuitor din Nazaret de voi căutat dar, totuşi, negăsit! Acest toast l-am împărtăşit cu voi în inima mea din cea mai adîncă adîncime a vieţii mele; pentru că am avut neestimabilul noroc să fi făcut cunoştinţă cu El şi anume chiar în Ghenizaret. Eu sunt de aceea şi în starea cea mai însufleţitoare să vă dau despre El o schiţă, ce-i drept, scurtă, dar foarte exact adevărată, în ceea ce priveşte aici caracterul Său şi aptitudinele Sale nemaiauzite, dacă doriţi să auziţi, de altfel, un asemenea lucru!“
        Spun toţi tare: „Da, da, copil foarte minunat din Ghenizaret! Cuprinde-te însă mai degrabă puţin mai lung decît lesne puţin prea scurt, asta înseamnă, numai dacă nu-ţi oboseşte aceasta cumva prea tare pieptul tău gingaş!?“
        Spune Jarah: „Oh, faceţi-vă de altceva griji! Pieptul meu este tare şi poate să suporte deja ceva. Vedeţi şi ascultaţi deci! Aşa ca voi, am auzit şi eu deja aşa unele lucruri despre Mîntuitorul miraculos nou apărut din Nazaret. Regiunea noastră, însă, a fost mereu una dintre cele mai nesănătoase din întreaga Galilee; pentru că fiecare străin, care venea acolo şi stătea acolo numai cîteva zile, se făcea cu siguranţă aşa de bolnav, că nu mai putea absolut de loc să călătorească mai departe. Au fost însă unii, care erau nevoiţi să rămînă acolo adesea peste o durată de un an; celor băştinaş le făcea mai puţină neplăcere. Aşa cu totul sănătoşi tun existau, într-adevăr, numai foarte puţini; dar, totuşi, erau, de asemenea, printre băştinaşi puţini, despre care s-ar fi putut spune, că ar fi bolnavi. Toţi călătorii au ocolit de aceea foarte grijuliu această localitate şi pe care nu-l împingea acolo treburi indispensabil de urgente, acela nu venea cu siguranţă la Ghenizaret.
        Atunci cînd am primit mai întîi de ştire despre acel anumit Mîntuitor din Nazaret, am început atunci să mă rog la Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov foarte intens, că să dorească El să rînduiască ca să vină Mîntuitorul şi la foarte nesănătosul Ghenizaret. Şi iată, eu am fost acuşi ascultată, pentru că Mîntuitorul din Nazaret a venit acuşi după aceea la noi la Ghenizaret. Şi s-a văzut un Mîntuitor fără leacuri şi se întrebau în secret: ‘Cum va vindeca, deci, acesta bolnavii cei mulţi?’ Dar El ne-a convins numai prea acuşi, că nu trebuie să spună nimic decît numai: ‘Eu voiesc, fii sau fiţi sănătoşi!’ şi iată, într-o clipă s-au insănătoşit toţi cu repeziciunea de fulger, de care boli diferite vindecabile sau într-un mod cunoscut nevindecabile erau ei şi atinşi, într-un asemenea fel, ca nu mai era însă nici o urmă de descoperit de faptul că ar fi fost vreodată bolnavi! şchiopi, orbi, surzi, ciungi, demonizaţi, artritici, leproşi şi încă mulţi alţii atinşi de sute de feluri de alte boli, aceasta i-a fost Mîntuitorului tot una; Cuvîntul şi voinţa Lui i-a vindecat pe toţi. Iuliu, un roman, a fost martor pe lîngă sute la acest lucru.
        El n-a vindecat însă numai trupurile oamenilor, ci şi sufletele şi înţelegerea acestora, a măturat superstiţia oarbă din inimile oamenilor neînţelepţi şi pierduţi şi i-a învăţat pe cei neştiutori într-o formă atît de clară şi uşor de înţeles, că toţi se mirau de aceasta adesea mai mult, decît de vindecările Lui prin cuvînt.
         În sfîrşit, însă, S-a arătat El şi ca un Domn şi Invăţător foarte desăvîrşit al naturii; pentru că pe El îl ascultă apa, aerul, focul şi pămîntul şi eu aş dori să susţin chiar şi acest lucru ca foarte precis, că soarele, luna şi toate stelele nu doresc să se arate neascultătoare faţă de cuvîntul Său; pentru că îngerii cerurilor se supun voinţei Lui.
        Pe mine mă îndrăgea foarte mult, precum şi eu pe El mai presus de toate, cu toate că în exterior nu este El tocmai un bărbat frumos; pentru că El este mai mult mic de statură şi mîinile Sale sunt dure şi cu batături de la muncă, dar capul Lui este plin de demnitate şi ochiul Lui într-adevăr cel mai frumos, care mi-a venit vreodată la vedere. Şi în jurul gurii are El un contur foarte prietenos, dar, pe lîngă aceasta şi plin de demnitate de serios. Vocea gurii Sale, însă, se poate numi una într-adevăr bărbătească încîntătoare; pentru că ea suna cel puţin pentru urechea mea mai plăcută decît cîntarea cea mai frumoasă şi cea mai curată.
        Aici aveţi voi acum o schiţă pe deplin fidelă adevărului, aşa cît se poate de scurtă a Mîntuitorului foarte faimos din Nazaret, pentru care, cum am spus deja, pot mărturisi o sută dintre martorii cei mai verificaţi. - Cum vă place acum Mîntuitorul, pe care L-aţi căutat, dar nu L-aţi găsit?“

241. Demascarea intenţiilor templului.

        Spun fariseii, făcînd ochi mari la descrierea Jarahei: „Noutăţi nu ne-ai povestit, ce-i drept, nimic deosebit; pentru că asemenea şi încă mai multe ne-au venit despre el deja de ştire, cînd am fost încă în Ierusalim; şi pentru că zvonuri tot aşa de ieşite din comun despre el, s-ar putea spune, sunt obişnuite prin întreg Israelul ca aproape pîinea zilnică, aşa au fost deja mai mulţi trimişi de către templu, de a găsi cumva acest om şi de a-l aduce la templu, unde i-ar fi fost atunci făcute din partea templului mai întîi sigur cereri, să-şi dedice cunoaşterile şi capacităţile sale minunate numai avantajelor templului. Şi dacă ar respinge asemenea cereri, ce s-ar lăsa aşteptat de la el cu cea mai deplină certitudine, deoarece ar fi el în acelaşi timp un bărbat foarte bun, plin de dragoste şi foarte înţelept, deci, atunci ar trebui să iasă el în orice caz ca pierzător şi ar fi scăpat cu greu vreodată de o temniţă foarte adîncă şi întărită; ar trebui să fie el, deci, numai în serios atotputernic. Pentru că templul a devenit acum aşa de rău, că acum, în loc de oameni, ar putea merge cu totul bine, într-adevăr, satan în toată răutatea încă zece ani plini la şcoală, pentru a pătrunde pe deplin în toate mîrşăviile templului şi să le exerseze practic.
        De aceea spunem noi, că mîntuitorul din Nazaret nu s-ar amesteca într-adevăr niciodată cu mîrşăviile multe ale templului; în caz contrar, ar deveni el însă în orice caz o victimă a templului.
        Au fost convertiţi deja foarte mulţi farisei, cei drept, prin puterea cuvintelor şi a faptelor sale; dar ce le-au folosit toate acestea? Ei au avut la sfîrşit strîmtorarea lor adevărat draconică cu colegiul templului şi, pentru a putea trăi şi dăinui în colegiu iarăşi cu o cîtva tihnă, au mai trebuit încă la aceasta să înceapă să mintă, că turna numai minciună. Pentru că vechiul colegiu al templului este şi rămîne deja o dată curat al diavolului şi nu se lasă început nimic cu acelaşi.
        Dacă preotul superior spune o dată: ‘Astăzi nu va străluci soarele pe pămînt întreaga zi!’, atunci nu are voie nici un templier inferior să-şi permită numai pe departe o afirmaţie în aceeaşi zi luminoasă de soare, cam numai aşa încet, la care ai da de înţeles, că soarele ar străluci totuşi. Sfîrşitul ar fi în acest caz pentru un an întreg! Pe scurt, acolo nu are voie să creadă nimeni altfel decît: Soarele nu străluceşte în acea zi absolut de loc, - şi dacă ar trebui să scape de razele adesea prea calde ale soarelui în umbra cea mai densă! Dacă spune preotul superior: ‘Astăzi nu va curge în decursul a şapte ore nimic altceva decît sînge în pîrîul Chedron!’ - vai de acela, care la o asemenea afirmaţie n-ar vedea, cumva, totuşi, nici un sînge curgînd! Dacă vine un bolnav la preotul superior şi acesta spune: ‘Fiul meu, tu eşti vindecat, mergi acum, jerfeşte-ţi darul şi întoarce-te atunci liniştit acasă!’; aşadar, cel vindecat este însă apoi tot atît de bolnav şi nenorocit, precum fusese mai înainte. Dacă spune el însă: ‘Prietene, eu mai sunt încă tot atît de bolnav ca înainte şi nu pot de aceea să dau vreo jertfă!’, o, Dumnezeule, o, Dumnezeule, în acest caz i-ar merge atunci rău! Pe scurt, cuvîntul preotului superior trebuie să ajute şi pentru ajutor trebuie plătit, chiar dacă nici nu este niciunde de descoperit o urmă de un ajutor adevărat. Şi vai de acela, care ar dori să suspecteze cumva un asemenea ajutor nul numai în cel mai neînsemnat mod; deci, în pielea aceluia n-ar fi, într-adevăr, bine să te afli!
        Că la asemenea vindecări, în schimbul a unor jertfe extrem de grase, ar fi mîntuitorul tău foarte utilizabil pentru colegiul templului, vei înţelege tu, copil drag, acum într-adevăr, precum şi faptul, de ce templul face mereu o vînătoare asupra bunului mîntuitor din Nazaret.
        De altfel, îţi mulţumim, că ni l-ai descris mai îndeaproape. Poate că şi nouă ni se va împărtăşi cumva o dată norocul de a ne întîlni o dată pe undeva cu el. Atotputernicului Iehova toată lauda, că ne-a eliberat din ghearele templului! Dacă venim însă cumva o dată ca războinici la Ierusalim, atunci bucură-te, tu colegiu sfînt al templului! Noi vom înţelege deja aşa frumos să-ţi scoatem din cap sfinţenia ta!
        Dacă tu, fetiţă foarte dragă şi minunată, mai ştii să povesteşti încă ceva deosebit despre mîntuitorul tău foarte ciudat, atunci povesteşte! Noi vrem să te ascultăm cu cea mai mare atenţie din lume pînă la răsăritul soarelui; pentru că bărbatul ne interesează într-un mod foarte extrem.“

242. Minunea pietrei a arhanghelului Rafael.
                                                       
        Spune Jarah: „Da, dragii mei prieteni, despre Vindecătorul din Nazaret aş putea eu să vă povestesc o mie de ani fără întrerupere cele mai rare lucruri, dacă ar fi posibil din privinţa timpului, să vă povestesc toate, ce am văzut şi ce am trăit; dar El mi-a interzis aceasta din motive cît se poate de înţelepte şi din această pricină eu nu am voie să povestesc tot ce ştiu, ci doar cîteva lucruri pentru care eu am primit permisiunea directă de la El.
        Dar mai înainte v-am spus eu printre altele, că pe El, Mîntuitorul din Nazaret, îl ascultă soarele, luna şi toate stelele, aşa cum îl ascultă acum şi îngerii cerurilor. Şi eu am observat, că la aceasta unii dintre voi au dat din cap zîmbind şi au vrut să spună într-un anume fel: ‘Drag copil, cu acest lucru tu mergi mult prea departe în imaginaţia ta copilărească; căci îngerii curaţi ai cerurilor îl ascultă doar pe Dumnezeu şi pe nimeni altcineva în tot spaţiul nemărginit!’ Dar eu vă spun, că aici aşa stau lucrurile cum eu vi le-am spus mai înainte.
        Eu v-aş fi arătat mai devreme dovada de necontestat, dacă voi nu aţi fi zîmbit şi nu aţi fi dat din cap plini de dubii; dar acum vreau eu să vă alung dubiile şi voi nu mă mai veţi privi ca o îndrăgostită prostănacă, care, de abicei, la obiectul iubit al inimii ei, cum este obiceiul pe pămînt, face dintr-un ţînţar un adevărat armăsar. Oh, acest lucru poate fi adevărat la majoritatea fetelor lumeşti; dar la mine nu poate fi nici vorbă de aceasta, - iar eu vă voi arăta de îndată dovada vie şi solidă.
        Acolo, uitaţi-vă la acel tînăr, care se află al doilea de pe partea mea dreaptă şi care vorbeşte acum cu fiul înaltului Cireniu care se află pe partea mea dreaptă chiar lîngă mine, - cine credeţi voi că este acest tînăr?“
        Spune unul din cei care au fost întrebaţi: „Deci, el este un om din carne şi oase - la fel ca şi noi!“
        Spune Jarah zîmbind la rîndul ei şi clătinînd din cap: „Departe, mult prea departe de adevăr, dargii mei prieteni! Vedeţi, acesta este un pur arhanghel al lui Dumnezeu, pe care mi l-a dăruit acel Vindecător din Nazaret şi pe care eu mi l-am ales din şirul nesfîrşit al îngerilor puri, spre  a mă ghida, învăţa şi a mă acompania! Dar, dacă voi acest lucru nu puteţi să-l credeţi pe cuvînt, atunci veniţi aici şi convingeţi-vă cu propriile voastre simţuri; căci el vă va sluji pentru cîteva clipe!“
        Spune cel care a vorbit: „Da, de acest lucru trebuie ca eu să mă conving de îndată cu propriile mele mîini; căci, altfel, mi se vor părea cele spuse de micuţa fată înţeleaptă, lucruri mult prea exagerate!“
        După aceste cuvinte rostite, se ridică fariseul cel tînăr şi merge pînă la Jarah şi vorbeşte: „Deci, cum mă vei convinge tu pe mine despre adevărul spuselor tale?“
        Spune Jarah: „Du-te la acel tînăr, pe nume Rafael, acela te va convinge în cel mai bun fel!“
        Fariseul cel tînăr s-a apropiat imediat de Rafael şi Rafael se ridică de îndată, se uită cu tărie la fariseul cel tînăr în ochi şi vorbeşte: „De ce nu crezi tu ceea ce ţi-a spus ucenica mea despre mine? Aici, ia mîna mea şi spune-mi ce simţi tu la atingerea ei!“
        Fariseul îi prinde mîna şi spune nu după mult timp cît se poate de mirat: „Hm, îi cît se poate de ciudat, eu nu simt de fapt nimic, în afară de mîna mea strîns închisă, în care nu ar avea loc nici măcar o muscă, dar o mînă! Pe scurt, eu pot se te cuprind şi din aceast lucru eu deduc, că tu nu eşti alcătuit ca şi noi din carne şi oase.“
        Vorbeşte Rafael: „Ridică o piatră, care se află la picioarele tale şi dă-mi-o mie!“
        Băiatul ridică piatra, care cîntărea mai bine de treizeci de livre şi spune la aceasta: „Fiinţă spirituală, dacă mîna mea trece prin mîna ta întru totul, atunci ar putea ca şi această piatră grea să pice prin mîinile tale, ca şi prin aerul invizibil; căci această piatră cîntăreşte cel puţin treizeci de livre şi dacă această piatră pică pînă la urmă prin mîinile tale pe picioarele mele, atunci mi le răneşte!“
        Spune Rafael: „Dacă se întîmplă acest lucru, atunci eu ţi le voi vindeca într-o clipă. Şi de aceea dă-mi acea piatră fără vreo grijă în mîinile mele!“
        La aceste vorbe îi dă fariseul cel tînăr piatra în mîinile lui Rafael.
        Cînd Rafael prinde acea piatră cu uşurinţă în mîinile sale şi o ţine, spre mirarea fariseului cel tînăr, fără vreun efort şi o aruncă dintr-o mînă în cealaltă, de parcă ar fi doar o prună mică, spune fariseul cel tînăr: „Ascultă, tu drag spirit, sau ce eşti, să se încurce cineva într-o bătălie cu tine, nu este un lucru bun; căci ori ce ar face persoana aceea, ea ar pierde cu siguranţă! - Dar de unde ai tu această putere de neimaginat?“
        Spune Rafael: „Iată, acest lucru nu este nimic; în faţa ochilor tăi eu voi sfărîma această piatră tare şi singurul lucru ce va rămîne, va fi doar cel mai fin praf!“ - Aşa strînge Rafael acea piatră şi într-o clipă devine aceasta praf, aşa că la masa lui Rafael se afla doar o grămadă de praf alb şi cît se poate de fin.
        Cînd a văzut tînărul fariseu această manevră, s-a îndoit de mirare şi chiar şi colegii săi au venit în grabă, pentru a vedea acest miracol mai din apropiere.
        La aceasta a spus îngerul: „Pentru cineva, care posedă această putere, nu este chiar greu, să transforme această piatră în praf, dar mai greu îi este ca acest praf să-l schimbe în forma anterioară şi tare. Căci fiecare om poate să zdrobească o astfel de piatră, dacă nu chiar cu  mîinile, aşa ca mine, atunci însă cu ajutorul unor unelte. Dar presarea acelui praf îi va fi unui om foarte greu, ca acesta să se preschimbe din nou, - şi mai ales în forna sa iniţială. Dar pentru ca tu să te convingi, că mie îmi sunt toate posibile, fii atent şi uită-te, dacă acest lucru îl vei putea face ca mine!“
        Aşa a adunat Rafael praful de piatră la o grămadă pe masă şi într-o clipă s-a aflat acea piatră în forma sa precedentă şi cu aceeaşi greutate pe masă, în faţa îngerului.
        La această manevră nu mai spun nimic tînărul fariseu şi colegii săi şi de abia sunt aceştia în stare să formeze un cuvînt corect în gura lor.
        Dar îngerul vorbeşte aşa către el: „Uite, acest lucru încă nu este nimic! Fii atent, această piatră eu o voi zdrobi într-o clipă acum doar prin tăria voinţei mele! - După aceste cuvinte vorbeşte îngerul către piatră: „Dizolvă-te în eterul corespunzător şi devin-o la fel ca şi cel mai fin eter!“ - La aceste cuvinte poruncite, a dispărut dintr-o dată acea piatră şi nici un om nu a văzut pe undeva vreo urmă din acea piatră. - Aşa l-a întrebat îngerul pe fariseul cel tînăr: „Deci, cum ţi-a plăcut acest lucru, prietene? Ai putea să faci tu tot acelaşi lucru?“
        Spune fariseul cel tînăr: „Ascultă, tu spirit angelic sau ce eşti tu, acest lucru este extraordinar! Acum cred eu într-adevăr că eşti un înger al lui Dumnezeu. Doar că nu pot înţelege, cum poţi tu să asculţi de un om de pe acest pămînt, cu toate că ai astfel de puteri extraordinare! Căci acest lucru a spus şi fata despre acel Mîntuitor din Nazaret şi eu trebuie să cred acest lucru, dacă vreau sau dacă nu.
        Există într-adevăr un mijloc pe acest pămînt prin care se poate ajunge să poruncim asupra voastră? Cum a ajuns acel om în această postură? Noi ştim din Scriptură unele exemple, unde îngerii au slujit oamenilor, dar doar la porunca atotputernicului Dumnezeu; ; dar aşa şi cum te afli tu acum printre oamenii muritori, nu se poate găsi în Scriptură un exemplu asemănător! Nu, nu prieteni, acest lucru nu este chiar atît de limpede! Tu cu uşurinţă poţi fi un înger al lui Dumnezeu, dar tot cu atîta uşurinţă poţi fi tu cu totul altceva, unde se spune: ‘Iehova fii cu noi!’ - Este noapte, da, aproape miezuil nopţii şi atunci se alătură cu hărnicie acei ‘Iehova fii cu noi!’. Tu pari mult prea frumos, blînd, bun şi înţelept pentru un ‘Iehova fii cu noi’; dar pe acest amănunt nu se poate baza prea mult lumea!? Dar dacă ai cumva respectul să fii unul dintre acei ‘Iehova fii cu noi’, atunci noi nu dăm chiar aşa multe pe cunoaşterea acelui Vindecător din Nazaret; deoarece proba cu acea piatră m-a pus pe gînduri ciudate, - Iehova fii cu noi! Nu se spune pe degeaba că satana se poate transforma şi într-o înfăţişare luminoasă, atunci cînd el doreşte aceasta! Şi dacă tu eşti un astfel de ‘Iehova fii cu noi’, atunci vrem noi ca să zburăm mai degrabă de aici decît să mergem; căci pentru noi şi aşa nu este totul în ordine aici!“
        La aceste cuvinte ale fariseului cel tînăr vor să fugă toţi; dar Cireniu îi opreşte şi îi trimite din nou la locurile lor. Ei se pun iarăşi pe locurile lor, dar stau pe acele bănci aşa, de parcă ar fi pline de cuie.

243. Discursul de scuzare al fariseului cel tînăr.
                                             
        Iuliu însă vorbeşte spre fariseul cel tînăr care, de obicei, era foarte deschis: „Într-adevăr, la început am crezut că eşti puţin mai înţelept şi mai normal, decît cum pari să fi acum, - şi tu crezi că acest înger mult prea pur este după posibilităţi un drac! Ah, acest lucru întrece toate măsurile! Nu poţi tu observa din cuvintele şi faptele noastre, ca fiind un om cît de cît înţelept, că noi nu suntem ai diavolului? După învăţătura voastră mai vrea diavolul altceva decît răul fără margini? Şi noi nu putem suporta şi pedepsim tot timpul ceea ce este rău; cum putem noi să fim atunci ai diavolului? S-a arătat vreodată satana bun şi milostiv faţă de cineva? Noi însă suntem în faţa tuturor drepţi, milostivi şi, după posibilităţi şi buni. Cum am putea noi prin urmare să suportăm un diavol printre noi? Oh, voi nevăzătorilor! Nu aţi văzut voi pînă acum un om posedat de diavol? Eu am văzut din aceştia mai mulţi, dar printre toţi aceia, nu am văzut vreunul care să fi fost tratat bine de cel din corpul său! Dar, dacă în prostia voastră dură credeţi că noi suntem nişte draci, ce credeţi prin urmare că sunt cei din templu şi chiar şi voi, unde templul - cum îi este cunoscut acum lumii mai bune - este alcătuit din minciuni şi neadevăruri şi este clădit din răutate şi chiar voi sunteţi slujitorii unui astfel de templu? Chiar voi recunoaşteţi, că templul ar fi cît se poate de bun pentru a fi o şcoală pentru satana! Şi despre noi, care le dăruim tuturor bine peste bine din inimile noastre, vreţi să credeţi că noi suntem ai diavolului, pentru că vi-a arătat un duh din ceruri o parte mică din puterea sa de nedescris? Prin urmare, eu vreau să aflu acum de la voi, cum trebuie să arate acei oameni, care nu sunt ai diavolului!“
        Spune fariseul, care în clipa aceea părea mai cumpătat: „Deci, deci, prietenos şi înalt Iuliu, nu trebuie să priveşti această poveste mică ca un păcat personal al nostru! Căci iată, cu ceea ce este hrănit un om, cu acel lucru îşi primeşte trupul hrana! Dacă hrana este bună, atunci şi hrănirea este bună; dar dacă hrana este rea, atunci şi hrănirea este prin urmare rea. Un om neglijent, care, la sfîrşit, mănînca cu porcii, acela nu se va comporta cu mult mai altfel decît acei porci! Şi aşa se întîmplă cu noi acum şi spiritual. Ani întregi a fost hrănit stomacul sufletului nostru cu mîncare de porci şi acele resturi care au mai rămas nu ies aşa de repede, cum a-m crede, afară din stomacul sufletului!
        Noi avem părerile şi cunoaşterile noastre mai bune, care, bineînţeles, încă sunt amestecate cu mult gunoi, iar acest lucru trebuie să li se mulţumească romanilor şi grecilor pe lîngă care noi ne-am mai învîrtit. Dar cînd ajungem iarăşi la Ierusalim, adică mai exact în templu, atunci ajung paisprăzece zile, ca noi să ne prostim prin tot felul de fraze care sună cît se poate de mistice. Ce miracole, dacă la astfel de ocazii extraordinare s-au format deja de îndată nori negri în sufletele noastre peste cunoştinţa cea nouă şi o pun în întuneric, că la această imagine ne putem compara cu un călător în miezul nopţii căruia, printr-un fulger, i se dezvăluie drumul printre prăpastie; dar acest lucru prea puţin îl ajută pe acel călător, deoarece după o astfel de iluminare scurtă urmează un întuneric şi mai profund!
        De aceea ai tu răbdare cu noi, cu timpul ne vom schimba! Dar cum am spus, deodată nu se poate şi eu şi noi toţi suntem bucuroşi, că am început să pricepem, de ce merg aşa lucrurile şi nu pot merge altfel; căci dintr-o piatră dură nu reiese după cîteva clipe de lucru a artistului o formă în detaliu a omului.
        Noi am auzit şi am citit cîte ceva despre îngerii cerului. Cei trei străini, care l-au vizitat pe Avraam au fost îngeri; la Lot au fost îngeri; scara lui Iacob este cunoscută că a fost plină de îngeri; animalul de povară al lui Bileam, aşa zisului profet, i-a vestit acestuia prezenţa unui înger; însoţitorul şi ghidul lui Tobie cel tînăr a fost un înger; israeliţii au văzut îngerii spînzurători ai lui Dumnezeu cum intrau din casă în casă la egipteni; la cei trei tineri din cuptor s-au văzut îngeri, - şi în Scriptură se poate citi de mai multe ori, cum îngerii lui Dumnezeu au păşit pe acest pămînt, mergînd împreună cu oameni. De ce să nu fie posibil şi aici?
        Dar aici prezenţa unui înger este atît de extraordinară, că, bineînţeles, nu se poate pricepe de îndată în adevărul deplin, aşa cum noi credem ceea ce s-a întîmplat în străvechi timpuri. Să crezi este uşor, pentru că timpurile care au trecut îşi imaginează omul că au fost mai bune, decît timpul actual, care dintr-un anumit motiv pare mult prea nedemn pentru apariţii dumnezeieşti, fără a se gîndi la faptul, că în Sodoma şi în Gomorra nu s-au întîmplat lucrurile chiar pe placul lui Dumnezeu, căci, altfel, El nu ar fi distrus acele locuri cu foc din ceruri.
        Pe scurt, tu trebuie să înţelegi, că acest lucru este unul extraordinar, care nu a mai fost trăit de vreo fiinţă a acestui pămînt, după cunoştinţele noastre! Şi pentru că noi ne-am pierdut puţin cu firea la această probă ciudată a îngerului, prin care ne-a adus mărturia cerească, se poate înţelege cu uşurinţă, dacă privim puţin stilul nostru de viaţă precedent. De aceea, înaltule Iuliu, nu privi această prostie a noastră, ca fiind un păcat în adevăratul sens al cuvîntului!“

244. Învăţarea fariseiilor prin Iuliu.
         
        Spune Iuliu: „Deci, eu vi-am spus oricum, că din partea voastră a fost o prostie mare, care vouă vi-a rămas în suflet încă de la prima educare. Ceea ce încă nu a ieşit, va ieşi cu vremea cu totul din voi. Deodată bineînţeles că nu merge; căci o prostie cu rădăcini dispare de multe ori cu mult mai greu dintr-un om, decît cum se vindecă o boală veche a corpului. Dar prin mijloacele drepte se pot vindeca ambele la timpul potrivit.
        Noi nu condamnăm prostia nimănui, fie dacă aceasta este înăscută sau nu, pentru că nici un prost nu poate face nimic împotriva educaţiei sale. Dar dacă el are prin urmare ocazia, să trăiască experienţe extraordinare şi să vorbească cu oameni, care sunt măreţi în înţelepciunea cea dreaptă şi care au cunoaşterea necesară în toate lucrurile, care apar pe acest pămînt, atunci unul din acesta trebuie să-şi părăsească prostia şi să accepte ceea ce este bine şi adevărat, din ce a văzut şi să recunoască adevărul după spusele amabile ale unor bărbaţi buni. Dacă se împotriveşte cu tărie, atunci este demn de bici; şi dacă nici acest lucru nu va aduce roade, atunci trebuie scos un astfel de om din compania oamenilor mai buni şi trebuie dus într-un loc al nebunilor, pentru că altfel oamenii s-ar supăra prea tare din pricina prostiei sale prea profunde - iar acest lucru nu ar fi bine.
        Dar la voi nu este cazul, pentru că inteligenţa voastră a fost trezită prin întîlnirea cu noi, romanii şi cu grecii şi noi suntem acum poporul cel mai bine format şi cunoscător de pe acest pămînt, cu toate că noi, după reproşurile voastre, nu credem în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob. Dar dacă noi v-am pune întrebarea, dacă voi credeţi cu tărie, aşa cum ar fi de aşteptat după ceremoniile şi cuvintele voastre, atunci faptele voastre întoarse şi rele, chiar dacă nu ar spune gura voastră, care tot timpul a fost una mincinoasă, ar rosti cu tărie adevărul şi ar spune aşa: ‘Noi nu credem nimic, ci ne prefacem în credinţă în faţa poporului prost şi ne lăsăm plătiţi pentru astfel de minciuni, în care suntem nişte adevăraţi maeştri!’ Dacă compar credinţa noastră în Dumnezeul vostru cu a voastră, atunci noi credem de o mie de ori mai mult în El!
        Da, noi recunoaştem, că Dumnezeul vostru este singurul şi adevăratul Dumnezeu, din care dumnezeii noştri nu sunt nimic altceva decît frînturi din calităţile Sale, care fantezia omenească le-a schimbat în tot felul de personalităţi; dar voi nu-L recunoaşteţi nici pe Dumnezeul vostru şi nici măcar însuşirile Sale, pe care noi le exprimăm prin tot felul de imagini şi le adorăm. Iar din această pricină voi mai trebuie să învăţaţi cîte ceva, trebuie să testaţi şi să înţelegeţi în sfîrşit, cum şi în ce stare se află toate lucrurile pe acest pămînt şi ce adevăr se ascunde în spatele acestora.
        Dar dacă voi veţi găsi adevărul, atunci recunoaşteţi-l şi rămîneţi în acesta şi gîndiţi-vă şi acţionţaţi după el, căci atunci veţi fi în fapte copiii lui Dumnezeu, în vreme ce voi spuneţi acum, cum spun toţi evreii, (adică) că ei sunt copiii lui Dumnezeu şi în inimă nici măcar nu cred că există un Dumnezeu!“

SFÂRŞITUL VOLUMULUI 2

( în Total sunt 10 Volume)