1. Eu: „Dragul Meu prieten şi frate! Strugurii nu trebuie culeşi din vie înainte de a fi pe deplin copţi, căci sucul lor vital ar da naştere unui vin acru, lipsit de spirit. Chiar dacă ar avea vreun pic de aromă, aceasta ar fi extrem de neplăcută.

2. Aşa cum eşti la ora actuală, tu poţi fi asemănat cu un strugure necopt. Altfel spus, revelaţia pe care doreşti să ţi-o fac este mai presus de puterea ta de înţelegere. Vei realiza cât de curând de ce! Când te vei mai maturiza, propriul tău spirit îţi va spune ceea ce doreşti să afli acum de la Mine fără nici un pic de întârziere.

3. Până una alta, mai există un aspect important pe care trebuie să îl clarificăm. Dacă şi acesta îţi va deveni clar, atunci te vei maturiza mult mai rapid decât îţi imaginezi la ora actuală. Dacă nu vei fi însă de acord cu faptul că el corespunde întru totul ordinii divine, atunci îţi va lua ceva mai mult timp ca să te maturizezi.

4. Aşa cum ştii deja, la fel cum strugurii se coc la căldura soarelui, spiritele umane nu se pot maturiza decât prin cultivarea iubirii de Dumnezeu. Dacă nu îl poţi iubi încă pe Dumnezeu, dar totuşi doreşti să ştii unde se află Acesta şi care este înfăţişarea Lui, atunci iubeşte-Mă pe Mine cu toată sinceritatea şi puterea, căci nu cred că te mai îndoieşti de natura Mea. În acest fel, te vei apropia din ce în ce mai mult de maturitatea care îţi este necesară, căci iubirea faţă de aproape este aproape similară cu iubirea faţă de Dumnezeu. Cel puţin într-o privinţă nu cred că mai ai vreo îndoială, şi anume că Eu sunt cea mai apropiată fiinţă de tine la ora actuală...

5. De aceea, fă acest lucru, şi te asigur că te vei apropia în acest fel foarte mult de Divinitate. Până atunci, să trecem însă la aspectul pe care spuneam că trebuie să îl lămurim.

6. Dragă prietene, de vreme ce cunoşti atât de bine Epistolele lui Pavel, spune-Mi: ce crezi că a dorit să spună acesta atunci când a afirmat că «În Hristos sălăşluieşte întreaga plenitudine a esenţei lui Dumnezeu»? Crezi că el dorea să spună că Divinitatea sălăşluieşte în întregime în Hristos, respectiv în Mine, sau doar făcea o aluzie la calitatea spirituală divină a doctrinei Mele, dată fiind şi tendinţa celor din vechime de a diviniza tot ce ieşea din comun? Spune-Mi ce gândeşti, căci sunt întru totul dispus să te ascult”.

7. Robert îmi răspunde: „într-adevăr, dragul meu prieten, întrebarea Ta nu este lipsită de subtilitate! La urma urmei, cine ar putea să bănuiască la ce se referea exact bunul de Pavel? Mi se pare destul de riscant să afirm cu precizie la ce se referea acest învăţător al păgânilor. Întotdeauna mi s-a părut extrem de arogant din partea diferiţilor critici să afirme că au înţeles perfect ce a dorit să spună cutare sau cutare autor de geniu! Personal, aş prefera să păstrez o anumită smerenie în această privinţă, lăsându-i pe alţii să-şi dea cu părerea. Dacă sunt de acord cu părerea lor, atunci îi aprob; dacă nu sunt de acord, atunci îi ascult pe alţii, acţionând astfel într-un acord deplin cu Pavel, care spunea: «Examinaţi totul, dar nu reţineţi decât ceea ce este bun»! Eu nu pot considera însă că ceva este bun decât în măsura în care corespunde întru totul cu convingerile mele cele mai intime. Dacă Pavel s-a referit la prima semnificaţie din cele amintite de Tine, înseamnă cu siguranţă că nu s-a referit la cea de-a doua, şi invers! Acesta este singurul adevăr matematic şi logic pe care îl recunosc deocamdată.

8. Sper că înţelegi acum de ce doresc să evit răspunsul la întrebarea Ta, preferând să ascult părerea Ta! De aceea, fii atât de bun şi lasă-Ţi înţelepciunea să-mi lămurească şi acest aspect!”

9. Eu: „Mă cam aşteptam la acest răspuns, prietene. Trebuia să fie un răspuns inteligent şi de bun simţ, care corespunde intelectului tău. De altfel, răspunsul nu are nimic de-a face cu supranaturalul. Dacă ne raportăm la inteligenţa cea mai pură şi mai spirituală, Pavel nu putea face referire decât la un singur lucru. Acest fapt derivă din însăşi ordinea cuvintelor folosite de el, care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei pe care a dorit să o comunice el. Pe scurt, nu putem avea nici o îndoială asupra faptului că el s-a referit prin cuvintele sale la prima semnificaţie din cele două amintite de Mine. Până şi inteligenţa lumească este de acord în această privinţă. Cât despre cea supranaturală, pe aceasta tu nu o cunoşti, căci Hegel, Strauss, Rousseau şi Voltaire nu au înţeles niciodată această enigmă. Cât despre tine, ca un mare admirator al acestor înţelepţi ai lumii exterioare ce ai fost dintotdeauna, este limpede că nu poţi cunoaşte o altă cale decât au cunoscut ei, care au fost mai ignoranţi decât erau romanii în ceea ce priveşte existenţa Americii, a Australiei şi a Noii Zeelande.

10. Dacă în calitatea ta mult lăudată de german, ai fi studiat în locul acestor filozofi Biblia în limba germană, opera lui Swedenborg şi a altor înţelepţi germani, ai şti foarte bine cum trebuie interpretat acest citat din Pavel. Fiind însă un hegelian, tu te afli încă foarte departe de inteligenţa spirituală lăuntrică, şi va mai trebui să treacă multă vreme până când te vei putea apropia de aceasta! Ascultă însă cu atenţie cele spuse de Mine! Dacă vei accepta aceste cuvinte, vei putea spune că te-ai apropiat considerabil de ţelul propus.

11. Ascultă, Pavel L-a considerat pe Hristos, deci pe Mine, drept Fiinţa Supremă, deşi a fost cândva cel mai mare opozant al Meu. Spune-Mi acum, ce crezi despre credinţa şi înţelepciunea lui Pavel?”

12. Robert: „Mult iubite prieten, şi la această întrebare este greu să-Ţi dau un răspuns adecvat, căci mai întâi de toate, ar trebui să dispun de o inteligenţă supranaturală care îmi lipseşte cu desăvârşire. Fără alte dovezi suplimentare, este greu să crezi în ceva în care credea Pavel, deşi trebuie să recunosc că a fost o fiinţă cât se poate de inteligentă. La fel ca toţi ceilalţi înţelepţi din antichitate, Pavel ştia foarte bine cât de precar este fundamentul teoriilor metafizice şi teozofice. Pornind de la cunoaşterea lor umană, aceşti înţelepţi şi-au dat seama cât de nefericită ar fi rasa umană dacă i s-ar explica în detaliu natura ei tranzitorie. De aceea, ei şi-au propus să conducă din nou naţiunile prin aforismele şi prin discursurile lor, uneori chiar prin predicţiile oracolului din Delphi, către o oarecare credinţă mistică, care să le ofere oamenilor cel puţin speranţa într-o viaţă viitoare. Cât despre faptul că nutreau ei înşişi o asemenea credinţă sau erau pe deplin convinşi de ceea ce afirmau, în această privinţă trebuie să îmi exprim îndoiala, cel puţin până când voi avea acces la inteligenţa lăuntrică, sau eventual un contact direct cu spiritele care propovăduiau o astfel de învăţătură.

13. În ceea ce mă priveşte, trebuie să-Ţi spun că nu am nici cea mai mică obiecţie să Te consider una cu Dumnezeu, cel puţin până când voi găsi o altă Divinitate! Dacă nu voi găsi nici un alt Dumnezeu de-a lungul întregii eternităţi, Tu vei rămâne singurul Dumnezeu şi Domn pe care Îl voi accepta vreodată! Un lucru este sigur: dacă Dumnezeu s-ar manifesta printr-unul dintre noi doi, în mod cert Tu ai fi acela! Nu există nici cea mai mică îndoială că în mine nu poate fi găsită nici o urmă de Divinitate, cu toată înţelepciunea mea hegeliană! Totuşi, nu mai trebuie să-mi ceri să-Ţi explic de ce sunt dispus să cred din toată inima în Divinitatea Ta, căci nu Ţi-aş putea răspunde niciodată la această întrebare.

14. Prin excelenţă, credinţa nu are nevoie de dovezi, căci reprezintă ea însăşi fie o stare de inerţie intelectuală, fie una de obedienţă spirituală, ca să mă exprim astfel. Dacă un intelect mai activ solicită dovezi pe o temă dată, iar aceste dovezi îi sunt furnizate, nu mai putem vorbi de credinţă, ci doar de o convingere vizibilă.

15. În ceea ce mă priveşte, eu nu aş putea să-Ţi aduc vreo dovadă în legătură cu Divinitatea Ta, aşa că prefer doar să cred pur şi simplu în faptul că Tu eşti una cu Dumnezeu. Dacă în viitor acest lucru se va dovedi dincolo de orice îndoială, credinţa mea se va transforma cu siguranţă!

16. Căci eu sunt un fel de Toma Necredinciosul, având nevoie de dovezi clare înainte de a accepta o realitate ca fiind definitivă.

17. Mi-ai recomandat mai devreme să citesc Biblia şi pe teozoful Swedenborg; la ce mi-ar folosi însă acest lucru, dacă nu am la dispoziţie cele două cărţi? De aceea, mă voi limita deocamdată la credinţa cea mai simplă, ceea ce mă va transforma într-un spirit chiar mai prost decât sunt - dacă acest lucru Ţi se pare posibil! Mă voi dărui aşadar în întregime acestei credinţe, şi am bănuiala că voi fi cu mult mai fericit decât până acum.

18. Căci orice prost este infinit mai fericit decât spiritul iluminat, în timp ce cel din urmă face investigaţii cu sudoarea frunţii, urmărind să se apropie de marea biserică pentru a-şi propovădui adevărul altor mii de oameni, făcându-i fericiţi, omul care îşi păstrează credinţa pură nu face decât să recite din inimă Pater Noster, după care se culcă netulburat, dormind un somn lin şi liniştit, la fel ca o marmotă. Pe el nu îl preocupă sfârşitul, căci şi-a plătit iertarea păcatelor la preot (de la care a primit o dispensă) şi şi-a asigurat astfel un bine cuvenit loc în Paradis, ferindu-se de iad şi de purgatoriu! Credinţa lui oarbă îl face să creadă cu tărie în toate aceste lucruri, aşa că moare cu credinţa deplină că va ajunge direct în rai. Asta numesc eu o prostie fericită, şi mai doresc să adaug ceva:

19. Cel care îşi petrece întreaga viaţă cercetând şi reflectând nu este decât un prost şi un măgar, căci aceste activităţi nu amplifică fericirea nici în lumea fizică şi nici în cea spirituală (cam nebuloasă, din câte constat). Dimpotrivă, ele îl fac cu atât mai nefericit cu cât setea sa de lumină şi de adevăr a fost mai mare, căci singura concluzie la care ajunge este că Divinitatea nu a creat niciodată un izvor care să îi stingă această sete.

20. De aceea, doresc să părăsesc această cale, aruncându-mă fără rezerve în braţele moi ale celei mai stupide şi oarbe credinţe cu putinţă. Probabil că în acest fel voi reuşi să cunosc în sfârşit adevărata fericire la care are dreptul fiinţa umană...

21. Să luăm de pildă cazul unui prelat. Cât de fericit este el... Nu se gândeşte la nimic, nu inventează nimic şi nu trăieşte decât pe baza credinţei sale romano-catolice într-o ordine blândă, epicurian-stoică, bucurându-se de mesele sale atent selectate. Prietene, iată ce aş putea numi eu o existenţă cu adevărat fericită! Aceasta este viaţa la care conduce credinţa cea mai oarbă şi mai stupidă cu putinţă!

22. De aceea, fără nici un alt gând suplimentar, intenţionez să mă arunc în braţele credinţei oarbe, în speranţa că voi deveni astfel mai fericit... Bun, am stabilit aşadar: cred în Divinitatea Ta! Spune-mi, am procedat corect? Te rog, vorbeşte, mult iubite prieten!”