Să ne îndreptăm acum atenţia asupra patului de boală al unui savant, a cărui viaţă atârna - după cum vă exprimaţi voi - de un fir de păr. Avem de-a face cu un alt om faimos. Vom vedea cum îşi petrece el ultimele ore de viaţă, cum se trezeşte în lumea de dincolo şi în ce direcţie îl orientează iubirea lui.

Cel pe care îl vom analiza de această dată a fost un mare filosof al acestei lumi şi un astronom în optima forma, după cum vă exprimaţi voi. În marele său entuziasm de a studia stelele, acest om a atins vârsta de peste 70 de ani. Într-o noapte foarte geroasă de iarnă, pe când privea cerul nopţii, el a răcit şi a fost găsit aproape îngheţat lângă telescopul său. Dus în casă de prieteni, i s-au asigurat cele mai bune îngrijiri medicale, astfel încât după câteva ore şi-a revenit suficient pentru a fi în stare să-şi comunice ultimele dorinţe şi testamentul, care sunau astfel:

"În numele Divinităţii insondabile! Neştiind cât îmi va mai permite necruţătoarea Soarta să mă agăţ de această viaţă mizerabilă, şi nici ce anume o va înlocui, iată care sunt ultimele mele dorinţe. Mai întâi de toate, doresc că dacă mor, voi, dragii mei prieteni, să îmi prezervaţi corpul prin îmbălsămare şi să mi-l puneţi într-un sicriu din cupru, care să fie aşezat în mausoleul în care mă aşteaptă celebrii mei colegi, decedaţi şi ei. Cât despre măruntaie, care sunt primele care putrezesc, doresc ca acestea să îmi fie păstrate în alcool, într-o urnă specială, care să fie plasată într-un muzeu corespunzător, în acest fel, voi continua să trăiesc cel puţin în memoria oamenilor, căci nu există nici o altă şansă de a supravieţui după moarte.

În ceea ce priveşte proprietăţile mele, voi, dragii mei prieteni, ştiţi foarte bine că în această lume un savant nu adună decât rareori mai mult decât cele necesare traiului de zi cu zi. Exact aşa stau lucrurile şi cu mine. Nu am avut niciodată bani, aşa că nu voi lăsa nimănui avere. Imediat după deces, vindeţi tot ce poate fi vândut şi faceţi ceea ce v-am rugat la început.

După ce voi fi murit, informaţi-i pe cei trei copii ai mei, în primul rând pe fiul meu cel mare, pe care l-am preferat întotdeauna, căci îmi calcă pe urme. Aş dori ca el să moştenească toate cărţile mele şi să aranjeze cât de curând posibil apariţia scrierilor încă nepublicate.

Acestea au fost ultimele mele dorinţe referitoare la această lume stelară, pe care de acum înainte nu o voi mai putea vedea şi studia.

O, cât de nefericit este omul! Plin de idei nobile, el speră într-o lume de apoi atâta vreme cât îşi păstrează sănătatea, dar în faţa mormântului gol această credinţă îi dispare la fel ca visele unui copil, locul ei fiind luat de realitatea tristă, care arată că moartea este punctul final al existenţei noastre, iar după ea nu mai urmează decât anihilarea fără limite!

O, dragii mei prieteni, ce gând teribil: să treci de la "existenţă" la "non-existenţă", când ştii că te afli în faţa mormântului deschis! întreaga mea fiinţa strigă înspăimântată:

"Mori! Totul durează doar câteva minute, după care dispari în noaptea neagră, în abisul fără fund al anihilării!" O, prieteni, acest strigăt de durere este îngrozitor pentru cel aflat pe marginea mormântului, care priveşte cu un ochi la stelele strălucitoare pe care le-a îndrăgit atât de mult, şi cu celălalt la noaptea hâdă, eternă, a conştiinţei, în care nici o idee nu mai animă rămăşiţele în putrefacţie, nici o amintire, nici o lumină!

După noi nu mai rămâne decât cenuşă, care este spulberată de vânturi în toate direcţiile. O, prieteni, daţi-mi ceva de băut, căci sunt teribil de însetat. Daţi-mi o consolare, pentru a-mi alina teama ce mă înfioară! Daţi-mi să beau din cel mai bun vin, ca să mă desfăt pentru ultima oară, şi beat fiind, să trec mai uşor teribilul prag al morţii!

O, tu, moarte oribilă, cea mai mare dintre nenorocirile cu care se confruntă măreţul spirit al omului, care a creat atâtea lucruri sublime şi care a făcut atâtea descoperiri, spre marea lui onoare! Acum, acest spirit trebuie să moară, iar răsplata sa este cea mai cumplită nefericire între toate: moartea, anihilarea eternă!

O, Soartă. O, Divinitate care ai creat stelele eterne, de ce nu ai putut crea şi o fiinţă umană nemuritoare? O, cât de mare trebuie să fie nebunia ta, dacă îţi face plăcere să creezi cea mai nobilă dintre fiinţe numai pentru a o distruge din nou, pentru totdeauna, lăsând diformele creaturi, precum viermii şi infuzoarele, să se hrănească din trupul ei!

Trebuie să mor. De ce trebuie să mor? Ce am făcut eu, ce au făcut milioanele de oameni ca să merite moartea? Sunt convins că până şi într-un spital de nebuni s-ar putea realiza o creaţie mai bună decât ceea ce a reuşit în lumea muritoare aceasta Divinitate chipurile înţeleaptă!"

Prietenii şi medicii din jurul savantului nostru au încercat să-l calmeze, spunându-i că trebuie să se liniştească, dacă doreşte să se însănătoşească, căci nu scrie nicăieri că trebuie să moară din cauza unei răceli, oricât de severe; în schimb, o tulburare emoţională atât de profundă l-ar putea costa într-adevăr viaţa.

Avertismentele nu au avut efecte prea mari asupra astronomului nostru, care s-a ambalat şi mai tare: "Gata, lăsaţi-mă în pace cu ajutorul vostru! Să se termine odată cu această viaţă mizerabilă şi blestemată! Dacă omul nu poate trăi de-a pururi, viaţa nu este altceva decât o decepţie ruşinoasă, şi singurul adevăr nu poate fi decât moartea şi inexistentă.

Un om înţelept nu se poate împăca cu o asemenea viaţă, care nu durează decât de pe azi pe mâine. De aceea, nu doresc să mai trăiesc! Această viaţă ruşinoasă mă dezgustă de o mie de ori mai mult chiar şi decât cea mai cumplită moarte. De aceea, daţi-mi otrava, daţi-mi cea mai puternică otrava care există, ca să scap cât mai repede de această viaţă îngrozitoare. Blestem această viaţă nedemnă şi arunc anatema asupra forţei primordiale, sau Divinităţii, oricare ar fi ea, care nu a putut sau nu a ştiut să dea o viaţă eternă omului nobil, care să se compare cel puţin cu durata de viaţă a stelelor.

Aşadar, gata cu viaţa, gata cu această decepţie divină! Dacă Divinitatea nu îi poate oferi o viaţă mai bună omului, de ce ar trebui să-i pese acestuia de ea, ca să nu mai vorbim de viaţa mizerabilă pe care i-a acordat-o!? Adio, dragi prieteni. Mor. Doresc să mor, da, trebuie să mor, căci în calitatea mea de spirit uman plin de nobleţe nu mai pot să suport această ruşine!"

Medicii l-au avertizat din nou pe om, spunându-i că trebuie să se calmeze, dar acesta nu a mai scos nici un cuvânt. Medicii au încercat să-i dea medicamente, dar savantul le-a respins. Respiraţia i-a devenit din ce în ce mai grea. Au încercat să-i facă un masaj, ca să-l scoată din această letargie, dar în zadar. Paloarea morţii i-a apărut pe faţă, fiind înlocuită însă rapid cu o ultimă formă de delir (aşa cum vă apare acesta vouă, celor din lumea exterioară), în care a rostit următoarele cuvinte, cu o voce cavernoasă:

"Unde sunteţi voi, stele frumoase, pe care vă iubesc atât de mult? De ce vă ascundeţi faţa minunată de mine? Vă este ruşine de mine? O, nu vă ruşinaţi de mine, căci aceeaşi soartă nemiloasă, care mă răpeşte acum, vă aşteaptă şi pe voi. Va veni timpul când veţi muri şi voi, aşa cum mor eu acum. Nu trebuie să vă înfuriaţi însă pe sărmanul Creator, aşa cum am făcut eu. Sunt convins că El a avut cele mai bune intenţii, dar i-au lipsit înţelepciunea şi puterea, căci numai astfel se poate explică slăbiciunea creaţiei Sale. Ar fi făcut mai bine să nu creeze nimic, căci nu a reuşit altceva decât să se facă de râs în faţa noastră, creaturile Sale. O operă imperfectă nu poate fi realizată de un Maestru perfect! De aceea, nu merită să îi reproşaţi nimic bietului Creator, care va avea probleme cu propria Sa existenţă, după ce întreaga Sa opera se va prăbuşi.

O, sărmane Creator! Abia acum îmi dau seama că - în esenţă - eşti o fiinţă bună şi că te-ai fi bucurat sincer dacă opera Ta ar fi fost un succes, dar altra posse nemo tenetu (nimeni nu îşi poate depăşi propriile capacităţi). Un ticălos încearcă întotdeauna să facă mai mult decât este în stare. Tu nu ai făcut însă decât ceea ce ai putut, aşa că nu eşti un ticălos!

O, sărmane om Iisus, care ai dat lumii cea mai înţeleaptă învăţătura morală, făcând atâtea pseudo-miracole! Te-ai bizuit prea mult pe aşa-zisul tău Dumnezeu-Tată, care te-a părăsit, din cauza evidentei Sale slăbiciuni, chiar în momentul în care ar fi trebuit să te sprijine, distrugându-i prin omnipotenţa Sa pe duşmanii tăi! A fost prea târziu când ai exclamat, atârnând pe crucea infamă: "Tată, Tată, de ce m-ai părăsit!" Vezi tu, Dumnezeu a fost nevoit să te părăsească, întrucât şi-a pierdut de multă vreme puterea, fiindu-i imposibil să te sprijine, la fel cum nu mă sprijină acum pe mine. A făcut şi El ce a putut, şi sunt convins că i-ar fi plăcut să facă mai mult, dar, aşa cum spuneam: altra posse nemo tenetur...

O, dar toate acestea sunt ridicole! Am murit, şi totuşi sunt viu. Cel mai amuzant mi se pare faptul că trăiesc sentimentul că nici nu pot muri! Dar unde a dispărut pământul, şi bunii mei prieteni? Nu mai văd nimic, decât pe mine însumi. Şi totuşi, sunt perfect conştient, iar amintirile mele se întind dincolo chiar de perioada în care mă aflam în pântecul matern. Ce ciudat! Oare încearcă Divinitatea să-mi demonstreze că poate face mai mult decât am suspectat-o eu? Sau poate că trupul meu este încă viu, cu o clipă înainte de anihilare, iar viaţa mea seamănă în această clipă cu acea strălucire post-mortem finală a sorilor care au dispărut cu miliarde de ani în urmă şi care nu mai trăiesc decât prin lumina pe care au emanat-o şi care continuă să colinde prin spaţiu ...

Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă matematică, o asemenea viaţă trebuie să dureze de-a pururi, căci razele emanate de aştri nu întâlnesc niciodată o frontieră finită, şi deci nu au cum să dispară complet. Cert este că sunt perfect conştient, de o mie de ori mai conştient de această viaţă ruşinoasă a mea decât am fost vreodată pe pământ. Singura diferenţă este că nu mai văd şi nu mai aud nimic altceva decât pe mine însumi. O, dar mai bine să tac! Mi s-a părut că am auzit un murmur uşor, un fel de şoaptă! Mi se pare de asemenea că m-a luat somnul, un somn lin şi dulce. Şi totuşi, parcă nu este somn, ci dimpotrivă, trezirea dintr-o stare de somn!? Dar mai bine să tac; aud voci îndepărtate, voci pe care le cunosc, şi încă foarte bine! Iată, vin, se apropie" ...

După care astronomul nostru a rămas tăcut, fără să-şi mai mişte deloc buzele. Prietenii săi şi medicii de la capul bolnavului au conchis că sfârşitul îi este foarte aproape. De altfel, cel puţin jumătate din discursul de mai sus nu a putut fi auzit de ei decât sub forma unui horcăit şi a unor vorbe incoerente, ca şi cum ar fi halucinat.

Medicii au făcut toate eforturile ca să-l resusciteze, dar în zadar. De aceea, l-au lăsat să zacă în ceea ce credeau ei că este letargia de dinainte de moarte, lăsând natura să-şi urmeze cursul. Într-adevăr, natura şi-a urmat cursul, iar omul a murit cu adevărat.

Atunci când medicii consideră că s-a atins ultima linea rerum (scopul suprem al lucrurilor), ei pleacă. Vom părăsi şi noi planul respectiv, dar nu aşa cum au făcut-o medicii, ci în calitate de spirite, urmând sufletul celui decedat în lumea de dincolo şi observând ce face acesta aici şi încotro se îndreaptă.

Iată-l, este încă tăcut, aşa cum a murit, şi în afara celor trei îngeri nu mai este nimeni prezent. Dar mai presus de cei trei mesageri se mai află Cineva!

Omul nostru începe din nou să vorbească: "Hm, nu mai aud nimic. Cred că am trăit un fel de iluzie acustică. Acum constat că este o linişte deplină. Oare mai exist încă, sau am murit? Nu, este imposibil să fi murit, căci mai am încă senzaţii, conştiinţa îmi este perfect lucidă, gândesc, îmi amintesc de tot ce am făcut, până la cele mai mici detalii, dar nu înţeleg ce este cu această noapte blestemată, cu această beznă în care nu pot să văd nimic! Cel mai bine ar fi să mă apuc să strig, poate mă aude cineva ... Alo! E cineva aici, care să mă ajute să ies din acest întuneric? Dacă e cineva pe aproape, vă rog, ajutaţi-mă!"

Mesagerul A. i se adresează lui B.: "Frate, scoate-l din mormânt!" Mesagerul B. se apleacă şi îi spune astronomului: "Facă-se voia Domnului întregii vieţi şi al întregii existenţe, acum şi de-a pururi: ridică-te din mormântul tău pământesc, frate!"

În acea clipă, astronomul s-a ridicat, dar corpul său a rămas pe loc, ca un praf care se destramă! Savantul a început să se roage: "Frate, dacă tot m-ai scos din mormânt, alungă şi acest întuneric care mă înconjoară!" La care îngerul C. i-a răspuns: "Încă de la începutul eternităţii, voia Domnului a fost ca toate creaturile Sale, dar mai ales copiii Săi, să aibă lumină şi să păşească pe drumul drept al luminii. De aceea, deschide-ţi ochii tăi nemuritori şi priveşte ceea ce doreşti să vezi. Aşa să fie!"

Pentru prima oară de când a ajuns în lumea spirituală, astronomul deschide ochii şi vede mediul în care se află. Este fericit să vadă din nou oameni (aşa îi considera el pe îngeri) şi să simtă solul ferm sub picioare. El întreabă: "Dragi prieteni, unde mă aflu? Căci locul acesta mi se pare cât se poate de familiar, şi totuşi străin. Pe de altă parte, mă simt extrem de uşor şi incredibil de sănătos. Nu prea înţeleg cum am ajuns aici şi cum a fost posibil ca prin puterea cuvintelor voastre să mă faceţi din nou să văd. Căci numai cu câteva clipe în urma eram complet orb".

Îngerul A. îi răspunde: "Ai murit faţă de lumea trupului fizic şi te afli acum - de-a pururi viu, în conformitate cu legile sufletului şi spiritului - în lumea reală, cea în care îşi duc viaţa spiritele. Noi trei suntem îngeri ai Domnului, care ne-a trimis la tine ca să te trezim şi ca să te ghidăm pe calea cea dreaptă către Domnul, Dumnezeul tău şi Dumnezeul nostru, Tatăl tău preaplin de iubire, de răbdare şi de compasiune, care este deopotrivă şi Tatăl nostru, sfinţit fie de-a pururi Numele Său, adică cel pe care în ultimele clipe pe care le-ai trăit pe pământ L-ai numit o "Divinitate slabă", căci erai orb, dar care te-a iertat, tocmai pentru că erai orb şi slab. Acum că ai aflat adevărul, acţionează în consecinţă şi vei cunoaşte fericirea eternă, aşa cum o trăim şi noi!"

Astronomul: "Fraţilor, prieteni ai lui Dumnezeu, conduceţi-mă oriunde doriţi, şi eu vă voi urma! Dar dacă credeţi că voi avea şansa incredibilă de a-L vedea pe Dumnezeu, întăriţi-mă, căci nu mă simt în stare să suport această graţie preasfântă. Dar mai văd acolo pe cineva care ne priveşte cu multă prietenie. Cine este această Fiinţă Glorioasă? Cu siguranţă, un alt mesager al cerurilor?"

Îngerul A. îi răspunde: "Da, probabil un mesager al tuturor cerurilor. Du-te la El, căci calea e scurtă, iar El îţi va dezvălui singur cine este".

Astronomul se îndreaptă către Străin, care îi iese în întâmpinare şi îi spune: "Frate, ştii cine sunt Eu?" Astronomul îi răspunde: "De unde aş putea să te cunosc, de vreme ce te văd pentru prima oară? Cine eşti tu, dragul şi gloriosul meu frate?"

Cel Prietenos îi spune: "Priveşte stigmatele mele. Vezi tu, Eu sunt sărmanul Domn Iisus, aşa cum Mă descriai mai devreme, şi îţi ies acum în întâmpinare ca să te ajut în slăbiciunea ta cu slăbiciunea Mea, căci dacă te-aş întâmpina cu puterea Mea, ţi-ai pierde viaţa pe loc. Vezi tu, orice viaţă aflată la începutul ei este precum o plantă firavă, care nu poate trăi fără aer; dar un vânt prea puternic ar ucide-o pe loc. De aceea, am devenit şi Eu un vânticel slab, care îţi iese în întâmpinare pentru a-ţi da viaţă, nu un vânt puternic care te-ar putea distruge. Iubeşte-Mă precum şi Eu te-am iubit din eternitate, şi vei primi astfel viaţa eternă şi adevărată".

Astronomul: "O, mult iubitul meu Iisus! Deci Tu eşti, Cel care le-a dăruit locuitorilor de pe pământ cea mai glorioasă învăţătură şi care a fost crucificat pentru acest lucru!? O, învaţă-mă şi pe mine calea cea dreaptă care duce către Dumnezeu, căci eu nu Te voi crucifica! Pe de altă parte, dacă este posibil, îngăduie-mi să contemplu cu toată claritatea marea Ta creaţie, lucru pe care mi l-am dorit toată viaţa".

Iisus: "Calea către Dumnezeu nu va fi lungă dacă accepţi să păşeşti pe ea chiar acum. Dacă doreşti totuşi să călătoreşti printre stelele tale, calea va deveni foarte lungă. Alege aşadar, ce preferi?"

Astronomul: "Mult iubitul meu Iisus, vezi Tu, eu nu mă simt pregătit pentru Dumnezeu. De aceea, dacă este posibil, îngăduie-mi să mă maturizez printre stele".

Domnul: "Aşa să fie, în funcţie de iubirea ta! Alege-l pe unul din aceşti trei îngeri, care te va conduce, iar la sfârşitul călătoriei printre stele îţi va arăta cine este cu adevărat mult iubitul tău Iisus, pe care L-ai cunoscut doar ca pe un om crucificat".

După cum vedeţi, şi acest astronom îşi caută "apa" sa, singura în care poate înota către Mine, deşi Eu am fost alături de el şi el alături de Mine! De aceea, feriţi-vă de apa prea ştiinţifică a astronomilor şi a geologilor, căci ea nu conduce către Mine, ci către iubirea de ştiinţă!

Am dat acest exemplu numai pentru a vă demonstra acest lucru! Amin!