Iată o altă scenă scurtă din regatul spiritelor, care prezintă moartea sau tranziţia reală de la această viaţă de probă, pe pământ, către viaţa eternă şi adevărată a spiritului, în cazul unui biet muncitor, care face parte din categoria "gloatelor", a "maselor" sau a "nenorociţilor" în viziunea notabilităţilor acestui pământ.

Urmaţi-Mă aşadar în cămăruţa lui mică, care seamănă mai degrabă cu o cutie de chibrituri decât cu o cameră demnă de locuinţa unei fiinţe umane. În interior, camera abia dacă are doi metri pătraţi. Uşa de la intrare este aproape dărâmată, iar deasupra ei se află o ferestruică îngustă, pe unde abia dacă pătrunde o lumină slabă, prin care se vede zidul grajdului unui vecin bogat, şi care nu luminează camera decât atât cât să le permită celor şapte locuitori ai ei să se recunoască unul pe celălalt. Camera nu are nici sobă, nici calorifer, ci doar câteva cărămizi într-un colţ, pe care, dacă au norocul să obţină ceva alimente ca urmare a muncii lor grele, locuitorii acestei camere gătesc o masă frugală.

Nota bene: pentru această locuinţă "superbă", familia muncitorului trebuie să plătească proprietarului o chirie lunară de un florin şi 30 de coroane, care li se pare suficient de mică pentru a se simţi de-a dreptul fericiţi. Cel puţin, proprietarul nu-i sileşte să plătească chiar în prima zi a lunii, ci le permite de multe ori o amânare de cel mult două săptămâni. Mai mult, proprietarul a fost "atât de bun" încât să le permită să ia câteva kilograme de paie pentru tatăl familiei, bolnav şi în vârstă de 70 de ani, ba chiar îi aşteaptă nu mai puţin de zece zile cu plata celor câţiva gologani! Cu siguranţă, un proprietar atât de "bun" şi de "răbdător" va avea tot dreptul să îmi ceară Mie, atunci când va veni timpul, graţia şi compasiunea!

Dar să revenim, în colţul cel mai întunecat al camerei, bietul nostru muncitor zace pe un strat nou de paie, pe care a dat 20 de gologani. Cu câţiva ani în urmă, în timp ce lucra în construcţii, el a căzut de pe o schelă prost montată şi şi-a rupt două coaste şi un braţ. A fost dus la spitalul pentru săraci, unde medicii l-au terorizat timp de o jumătate de an, după care, deşi nu era în întregime refăcut, i-au dat drumul cu un certificat de vindecare.

De atunci era din ce în ce mai bolnav şi mai slăbit, aşa că nu mai putea face munci grele. De aceea, trebuia să-si întreţină familia alcătuită din soţia bolnăvicioasă şi cele cinci fete, dintre care cea mai mare avea 14 ani, făcând tot felul de comisioane, sau din donaţiile pe care le cerşeau câteodată soţia sau fetele sale de la vreun suflet mai caritabil. Bătrâneţea, slăbiciunea, frigul şi alimentaţia proastă, la care s-a adăugat infectarea rănilor din jurul coastelor, l-au forţat să zacă pe acest mizerabil "pat" de boală, unde primeşte vizita noastră.

Mai slab decât o mumie egipteană din timpul faraonilor, plin de dureri la nivelul oaselor şi de vânătăi lin cauza stratului prea subţire de paie pe care zace, la care se adaugă golul imens din stomac, el îi spune cu vocea frântă soţiei sale: "Nu ţi-a mai rămas nimic? Nici un colţ de pâine? Nici un pic de supă caldă? Nici un cartof copt? O, Doamne, Doamne! Sunt sfâşiat de foame! Nu mai pot face nici o mişcare din cauza durerilor şi a foamei! O, Doamne, Doamne, eliberează-mă de această tortură!"

Soţia, la fel de slăbită ca şi el, îi răspunde: "O, bietul, dragul meu soţ! Cele trei fete mai mari ale noastre au plecat la cerşit chiar de la 6.00 dimineaţa, în speranţa că vor obţine ceva de la oamenii buni, cu inima plină de compasiune; iată, s-a făcut ora 3.00 după-amiază şi nici una dintre ele nu s-a întors încă! Mă gândesc cu groază la ce li s-ar fi putut întâmpla! O, Iisuse şi Măria! Oare au alunecat în apa râului, sau au sfârşit în mâinile poliţiei? Tremur toată! Oricum, fie ca Iisus să te întărească. Cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi aduna toate puterile şi mă voi duce drept la poliţie, ca să aflu dacă ştiu ceva de copiii mei!"

Bolnavul: "Da, da, mamă, du-te, du-te! Şi eu sunt foarte îngrijorat! Dar ai grijă să nu stai prea mult şi încearcă să aduci ceva de mâncare, căci altminteri voi muri de foame! Îţi aduc aminte că sunt două zile încheiate de când nu am pus nimic în gură. Sper ca sărmanele noastre fete să nu fi leşinat de foame pe drum... O, Doamne, Doamne, toate nenorocirile cad numai asupra mea!"

Soţia muncitorului pleacă, dar nu face decât câţiva paşi şi vede un poliţist care le ţine de ceafă pe cele trei fetiţe ale sale. Cutremurată de groază, sărmana mamă îşi ridică mâinile către cer şi strigă: "Doamne, Iisuse! Acestea sunt fetele mele!"

Văzând-o, fetele încep să plângă şi îi spun: "Mamă, mamă! Acest om rău ne-a prins la marginea străzii, unde cerşeam câţiva bănuţi pentru sărmanul nostru tată, care este atât de bolnav. Apoi ne-a închis într-o cameră întunecoasă, întrucât ne-a văzut cerşind de mai multe ori, ne-a adus un alt bărbat, încă şi mai abominabil, deşi părea un gentleman. L-am implorat în genunchi să ne lase în pace, dar el i-a pus pe poliţişti să ne bată cu cureaua, până când am început să sângerăm. Apoi ne-a întrebat cu asprime care este adresa noastră. După ce ne-a smuls vorbele din gură, i-a poruncit poliţistului (care a contribuit din plin la bătaia pe care am încasat-o) să ne ducă acasă. O, mamă, mamă, ce experienţă groaznică!"

Incapabilă să mai scoată vreun cuvânt, sărmana mamă s-a limitat să ofteze şi Mi s-a adresat: "O, Doamne, care eşti însăşi justiţia divină! De vreme ce eşti viu, cum poţi privi la asemenea orori fără să laşi pedeapsa Ta să-i strivească pe aceşti nemernici? O, Doamne, Dumnezeul meu, cum poţi permite acestor nenorociri să ne copleşească?" După care înghite în sec. Poliţistul îi interzice însă să se certe cu el în mijlocul străzii, ca să nu atragă atenţia trecătorilor, şi îi porunceşte să intre în casă.

Mama îşi cere iertare pentru fetele sale, după care spune, cu noduri în gât: "O, Doamne, cum aş putea să nu plâng? Soţul meu în vârstă de 70 de ani zace bolnav pe câteva paie murdare, înfometat, căci nu a mâncat nimic de două zile. Această toamnă târzie este foarte ploioasă, este deja foarte frig, iar noi nu avem nici măcar un singur lemn de foc pentru a ne încălzi locuinţa umedă şi friguroasă. Eu însămi sunt slăbită şi bolnavă. Aceste trei fete erau singura noastră speranţă, iar dumneavoastră le-aţi bătut până la sânge! O, Doamne! Cum aş putea privi în tăcere? Cum mi-aţi putea interzice să plâng? Oare nu sunteţi o fiinţă umană, un creştin?"

Poliţistul încearcă să o împingă în spate, dar un om curajos apare de după un colţ şi strigă la poliţist: "Opreşte-te prietene! Nici un pas mai departe! Iată 30 de florini pentru tine, sărmană mamă, foloseşte-i ca să te îngrijeşti cât poţi mai bine. Cât despre tine, ticălosule, dispari chiar acum, dacă nu doreşti să trag câteva gloanţe în tigva ta de tigru însetat de sânge!"

Auzind ameninţarea, poliţistul încearcă să-i aresteze pe străin, dar acesta scoate pe loc un pistol încărcat din buzunar şi îl aţinteşte asupra sa. Văzând că omul nu glumeşte, torţionarul nu mai are altceva de făcut decât să dispară în cel mai scurt timp, ca să nu fie împuşcat.

După plecarea poliţistului, omul îşi vede la rândul lui de drum, fără să-şi piardă cu nimic calmul. Mama şi cele trei fete îi trimit sărutări de recunoştinţă. Apoi, sprijinită de cele trei fete rănite, dar care şi-au uitat durerea de fericire că au cunoscut un om atât de bun şi de curajos, femeia se repede la cel mai apropiat han, de unde cumpără pâine, vin şi carne. Chelnerului nu-i vine să-şi creadă ochilor atunci când primeşte o bancnotă de 10 florini de la aceşti sărăntoci, dar îşi spune că banii sunt bani, indiferent dacă au fost furaţi sau munciţi cinstit, aşa că îi schimbă şi le aduce produsele cerute.

Grăbindu-se apoi acasă, femeia îşi găseşte soţul plângând de durere şi de foame. Ea îi dă imediat nişte pâine şi nişte vin, iar fata mai mare dă imediat fuga la cel mai apropiat depozit pentru a cumpăra câteva lemne de foc, nişte chibrituri şi câteva lumânări.

Spre oroarea ei, la întoarcere ea găseşte doi poliţişti la uşa casei sale. Cei doi s-au grăbit să-l prindă pe omul caritabil, şi cum nu l-au mai găsit, şi-au propus să intre peste femeie pentru a afla informaţii despre el. Dacă nu era dispusă să vorbească, femeia urma să fie arestată.

Cu această intenţie lăudabilă, ordonată chiar de şeful poliţiei, cei doi au intrat în camera întunecoasă, însoţiţi de sărmana fată. Cerând să se facă lumină, ei au ameninţat-o pe biata femeie să le spună tot ce ştie despre acel bărbat, dacă nu doreşte să îi însoţească la secţia de poliţie. Auzind aşa ceva, femeia a leşinat de frică. Îngrozită, fata cea mare face lumină, aşa cum i s-a poruncit. Văzându-l pe podea pe bărbatul bolnav, aproape gol, acoperit doar cu câteva zdrenţe, cei doi poliţişti se sperie iniţial, dar apoi îşi fac curaj şi încep să-i pună întrebări femeii îngrozite despre persoana care a ajutat-o. Femeia tremură din toate încheieturile şi este incapabilă să scoată vreun cuvânt. Convinşi că se preface, cei doi poliţişti o trag cu asprime de jos, încercând să o ia cu ei la poliţie. Omul bolnav şi cele cinci fete le imploră graţia şi compasiunea, dar cei doi îşi fac - cu plăcere, am spune - îngrozitoarea datorie.

Chiar în clipa când încearcă să o scoată pe uşă, în faţa lor apare din nou omul curajos, de data aceasta însoţit însă de trei asistenţi vânjoşi. După ce o eliberează pe femeie, care este aproape moartă de frică, cei patru îi iau la bătaie pe poliţişti, până când aceştia o iau la fugă, împleticindu-se. Ameninţându-i pe ei şi secţia lor de poliţie, cei patru strigă în urma lor: "În numele lui Dumnezeu! Fiare sălbatice! Dacă veţi mai îndrăzni vreodată să intraţi în acest loc sacru, în care locuiesc îngerii lui Dumnezeu, vă puteţi aştepta la o răzbunare cumplită din partea noastră! Noi nu suntem oameni şi fiinţe din această lume, ci ghizii spirituali ai acestor îngeri, aflaţi aici numai pentru a fi încercaţi trupeşte!"

Apoi, cele patru ajutoare dispar. Cuprinşi de spaimă, poliţiştii pleacă şi ei, hotărâţi să nu se mai întoarcă vreodată.

Femeia îşi revine în simţiri, şi mulţumindu-Mi pentru ajutorul acordat, începe să se ocupe de bărbatul ei. Îi încălzeşte supa, pe care acesta o soarbe cu mare poftă, plin de recunoştinţă faţă de Mine şi faţă de cei dragi.

Ceva mai întărit, el se adresează soţiei şi copiilor săi: "Draga mea soţie şi voi, dragele mele fiice, aţi suferit foarte mult din cauza mea. Dar aţi putut vedea cu ochii voştri că mâna Celui Atotputernic veghează asupra noastră şi i-a alungat pe duşmanii noştri ca pe nişte spirite rele. De aceea, de acum înainte aveţi încredere în Domnul, căci El vă va fi aproape ori de câte ori vă veţi afla în nevoie! Iertaţi-i pe cei care au greşit faţă de noi toţi, şi mai ales faţă de voi. Ei nu reprezintă decât uneltele mecanice ale unui sistem poliţienesc tiranic şi orb, şi acţionează fără să investigheze şi să ştie ce fac. Lăsaţi-L pe Domnul să-i judece!

Purtaţi-vă crucea cu răbdare şi nu căutaţi să obţineţi fericirea pe care o oferă această lume. Tot ceea ce este măreţ în această lume apare ca o oroare în faţa lui Dumnezeu! Mai presus de orice, temeţi-vă de succesul lumesc, căci el înseamnă o mare capcană pentru spirit.

Vedeţi voi, la ce mi-ar fi folosit mie dacă aş fi fost unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe acest pământ? Acum, la sfârşitul carierei mele pământeşti, nu m-ar aştepta nimic altceva decât moartea eternă. Din fericire, situaţia mea este alta: moartea nu mai are putere asupra mea, căci eu am fost deja eliberat prin suferinţele mele fizice, iar poarta împărăţiei lui Dumnezeu este larg deschisă în faţa mea.

Corpul meu, acest instrument uzat de care sufletul are nevoie pentru a-şi purta crucea divină, zace acum rece şi aproape mort pe patul cel tare din paie. Dar sufletul şi spiritul meu, eul care a locuit în acest corp mort timp de 70 de ani, este acum liber, trăieşte viaţa eternă şi nu a cunoscut moartea fizică. Căci într-un moment minunat, de care abia dacă am fost conştient, am fost eliberat de greaua mea povară. Puneţi mâna pe trupul meu şi convingeţi-vă că el este deja mort".

Soţia şi fetele pun mâna pe corpul bărbatului şi descoperă că într-adevăr, acesta este deja rigid şi rece.

"Şi totuşi, după cum vedeţi, eu sunt încă viu, şi vă vorbesc cu toată luciditatea! Explicaţia este una singură: eu am crezut întotdeauna în Domnul nostru, Iisus Hristos, cel care a fost crucificat, şi am acţionat de când mă ştiu în acord cu învăţăturile Sale. El a susţinut în Templu că cei care îi vor accepta Cuvântul şi vor acţiona în conformitate cu el nu vor cunoaşte şi nu vor simţi moartea, iar eu sunt dovada vie a acestui adevăr etern, căci eu mi-am părăsit corpul fără să fi simţit când şi cum s-a produs acest lucru.

Nu v-am lăsat nici un fel de avere. Singura voastră moştenire de la mine este sărăcia mea pământească! Nu fiţi însă supărate, ci bucuraţi-vă, căci dacă bogaţii acestui pământ ar şti ce imensă sărăcie înseamnă pentru spirit bogăţia terestră, ei s-ar feri de ea ca de ciumă! În marea lor orbire, ei o consideră însă un mare câştig, care nu le aduce altceva decât moartea eternă. De aceea, lăsaţi-i să meargă pe calea pierzaniei, iar dacă doriţi să fiţi la fel de fericite la sfârşitul călătoriei terestre cum sunt eu acum, feriţi-vă de fericirea lumească şi nu o urmăriţi niciodată.

Credeţi-mă, căci vă vorbesc acum din lumea de dincolo: cu cât crucea pe care o duce omul este mai mare şi mai grea, cu atât mai rapidă şi mai uşoară este tranziţia lui din această lume către cea a spiritului. Toţi cei care îl urmează pe Hristos trebuie să meargă pe calea trupului. Ei trebuie să fie crucificaţi întru Hristos şi trebuie să moară întru El, căci numai aşa pot cunoaşte trezirea şi învierea întru eternitate! Prin sărăcie şi prin celelalte încercări ale vieţii, trupul este crucificat şi moare întru Hristos. De aceea, toţi cei care trăiesc aşa cum am trăit noi vor fi treziţi la sfârşitul vieţii, bucurându-se de învierea la viaţa eternă încă de pe patul de moarte, în timp ce bogaţii vor muri, iar bogăţia lor terestră le va fi luată pentru totdeauna! Căci numai cei săraci, care respectă voinţa Domnului, mor de sute de ori în timpul vieţii, cucerind în cele din urmă moartea însăşi, astfel încât nu mai pot muri, ci doar învia întru Hristos. Nu la fel stau însă lucrurile cu cei care au trăit numai pentru satisfacerea poftelor lor. Aceştia mor odată cu trupul lor, şi uneori este imposibil chiar şi în lumea de dincolo să mai fie treziţi.

Păstraţi această cunoaştere în inima voastră şi bucuraţi-vă, chiar dacă lumea vă va dispreţui, vă va batjocori şi vă va persecuta din cauza răutăţii inimii sale. Căci Domnul veghează asupra celui rău şi îi cunoaşte toate planurile! Adevăr vă spun: atunci când voi veţi învia, el va pieri. De aceea, căutaţi mai presus de orice împărăţia lui Dumnezeu, şi tot restul vi se va da cu surplus.

De aceea, nu-i invidiaţi niciodată pe bogaţii acestei lumi, ci mai degrabă întristaţi-vă pentru ei, căci sărăcia lor spirituală este mare. Fiţi însă cu atât mai fericite pentru cei care, la fel ca voi, sunt supuşi marilor încercări şi trebuie să-şi ducă crucea. Căci ei mor zilnic întru Hristos, până când cuceresc moartea şi câştigă învierea la viaţa eternă, întru Hristos.

Fie ca aceste ultime cuvinte ale mele să fie moştenirea voastră în această lume. Deşi atât de preţioasă, nu vi se vor cere taxe pentru ea! Cât despre corpul meu, scoateţi-l cât mai repede afară din cameră, căci este complet mort. Nu acceptaţi nici un fel de ceremonie funerară, căci toate ceremoniile de acest fel sunt o oroare în faţa lui Dumnezeu. Nu plătiţi nici o slujbă de înmormântare, căci Dumnezeu respinge rugăciunile plătite, în schimb, fie ca tot ce faceţi voi să fie o rugăciune vie în fata Domnului, Cel care mi-a arătat o graţie atât de mare. Iubiţi-L, cinstiţi-L şi lăudaţi-L pe El, acum şi de-a pururi. Amin!"

După aceste cuvinte, el a devenit tăcut (în lumea fizică), fiind complet mort din punct de vedere fizic.

Aflat deja în cealaltă lume, el vede trei spirite cu o înfăţişare foarte prietenoasă, îmbrăcate în vesminte lungi, de culoare albă, care îl întâmpină cu căldură şi îi strâng mâna, la fel ca unui frate întru eternitate. Fericit la culme, uitând cu desăvârşire de suferinţele sale pământeşti, el le întinde braţele încă pe când plutea deasupra corpului fizic, în poziţie culcat, şi le spune: "O, dragi prieteni ai Domnului Iisus Hristos, deşi încă necunoscuţi pentru mine, timp de şapte decenii, cât am trăit pe pământ, nu am cunoscut prea multe bucurii; am cunoscut însă foarte multe zile triste, iar ultima dintre ele a fost cu siguranţă cea mai rea între toate, căci bietul meu corp păcătos era literalmente sfâşiat de durere. Fie însă ca toate acestea să fie doar un sacrificiu adus la picioarele Domnului, şi fie ca iubirea mea pentru El să nu secătuiască niciodată! Deşi am suferit mult, nu mi-au lipsit consolările, care mi-au întărit inima şi m-au învăţat să trec peste cumplitele dureri fizice, în numele Domnului. Şi iată, acum am trecut peste toate acestea, prin marea graţie a Domnului nostru Iisus Hristos, aşa că aştept acum, cu răbdarea care m-a ajutat de atâtea ori să trec peste suferinţele mele pământeşti, să aflu care este voinţa preasfântă a Domnului în ceea ce mă priveşte. Fie ca întreaga mea iubire, slăvire şi adoraţie să se îndrepte numai către El, şi fie ca voinţa Lui preasfântă să se împlinească, acum şi de-a pururi!"

Unul din cei trei oameni în alb îi răspunde: "Dragă prietene, ce ai zice dacă Domnul - din cauza marii Lui sfinţenii şi a păcatelor tale - te-ar trimite direct în purgatoriu, conform credinţei tale, ca să te purifici acolo printr-o mare suferinţă? Ai mai lăuda oare şi acolo numele Domnului, cu toate marile dureri la care te-ar supune focul? L-ai mai putea oare iubi pe El?"

Sărmanul: "O, dragul meu prieten! Sfinţenia perfectă a Domnului impune cu siguranţă o purificare la fel de perfectă a sufletului care aspiră să-L cunoască şi să-L zărească pe El! Dar marea Lui înţelepciune şi bunătate ştie la fel de bine câtă durere poate suporta un suflet sărman, şi nu cred că va aştepta prea mult de la el! Totuşi, dacă justiţia Lui solicită acest lucru de la mine, ca urmare a marii Lui sfinţenii, facă-se voia Lui preasfântă! Eu văd chiar şi în această acţiune iubirea Lui, care solicită această purificare a sufletului numai pentru ca acesta să devină demn să-l vadă pe Dumnezeu.

Domnul a fost dintotdeauna iubirea cea mai pură, şi deci bunătatea perfectă, şi tot ce face El este bine. De aceea, facă-se voia lui preasfântă, căci dacă eu m-aş ruga Lui pentru iertare şi compasiune, cu siguranţă acestea nu vor fi la fel de bune pentru mine cât ar fi decizia Lui iniţială, luată din marea Lui înţelepciune şi iubire. De aceea, spun acum, pentru totdeauna, în întreaga eternitate: Lăudat fie Domnul nostru Iisus Hristos, singurul Domn şi Dumnezeu care guvernează alături de Tatăl şi de Sfântul Duh, din eternitate în eternitate! Lăudat fie numele Lui preasfânt! Facă-se voia Lui, acum şi de-a pururi!"

Omul în alb: "Ceea ce ai spus este adevărat. Dar aduţi aminte că ai murit fără să te fi confesat şi fără să fi primit împărtăşania. Nu crezi că în faţa tribunalului lui Hristos vei fi acuzat de un păcat mortal şi vei fi condamnat la dizgraţie, conform doctrinei bisericii tale, astfel încât vei fi nevoit să ajungi în iad, pentru totdeauna? Oare l-ai mai lăuda şi atunci pe Domnul?"

Sărmanul: "Prieteni, ceea ce mi-a stat în puteri am făcut. Nu este vina mea că nu m-am putut confesa la sfârşit. De altfel, acum trei săptămâni m-am confesat oricum, iar părintele confesor m-a asigurat că nu va mai fi nevoie de o confesiune multă vreme de acum înainte. O, prieteni, dacă mai există vreun păcat mortal care apasă asupra mea, dar pe care eu nu-l cunosc, atunci mă rog Domnului să privească cu compasiune către mine, sărmanul păcătos! Cu siguranţă, ar fi un lucru oribil să ajung în iad după ce am dus o viaţă terestră atât de plină de suferinţe! O, Doamne, facă-se voia Ta, dar ai milă de bietul meu suflet plin de păcate!"

Omul în alb vorbeşte din nou: "Dar, dragă prietene, dacă ai comis vreun păcat mortal, este posibil ca această rugăciune să nu mai fie valabilă. Ştii foarte bine că, potrivit doctrinei bisericii tale, după moarte Dumnezeu nu îşi mai arată mila şi compasiunea, din cauza justiţiei Sale perfecte, severe şi imuabile. De altfel, atunci când te aflai în lumea fizică nu ai crezut în intervenţia sfinţilor, nu prea te-ai împărtăşit, ba chiar erai convins că azima nu contează deloc în faţa lui Dumnezeu, făcându-te astfel vinovat în faţa bisericii de erezie şi de un mare păcat. Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru tine, dar crezi tu că intervenţia noastră va avea vreun rost? De ce nu ai cinstit litaniile si recviemurile bisericii - aşa cum ai mărturisit chiar tu în ultima ta confesiune - când le-ai spus rudelor tale că rugăciunile plătite sunt o oroare în faţa lui Dumnezeu şi că nu ar trebui să-ţi plătească nici o slujbă de înmormântare? Dacă aşa stau lucrurile, cum crezi că am putea interveni noi pentru tine în faţa lui Dumnezeu? Ce crezi despre toate acestea? Crezi că te vor ajuta sau nu în faţa lui Dumnezeu?"

Fără nici un fel de emoţie, cel sărman răspunde: "Prietene, oricine ai fi, nu-mi pasă, căci nu poţi fi decât una din fiinţele create de Dumnezeu. Acelaşi lucru sunt şi eu - slăvit fie numele Domnului! - aşa că pot vorbi cu tine la fel de liber cum vorbeşti tu cu mine.

În lumea fizică am fost foarte sărac, dar ştiam să citesc, să scriu şi eram destul de bun la aritmetică. Mi-am petrecut multe duminici citind Sfânta Scriptură, şi cu cât citeam mai mult, cu atât mai clar îmi devenea faptul că Biserica Romano-Catolică acţionează exact invers faţă de învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor Săi, redate clar în cele patru Evanghelii şi în scrisorile apostolilor. Am găsit chiar în prima scrisoare a apostolului Pavel următoarea frază: "Dar dacă cineva, dacă noi înşine sau un înger din cer, va propovădui o evanghelie diferită de cea pe care v-am predicat-o noi, el va fi alungat şi va purta anatema".

Această frază mi-a zdruncinat întregul suflet, ca şi cum o mie de trăsnete ar fi trecut prin el, aşa că m-am întrebat: ,Dacă aceste cuvinte ale apostolului sunt adevărate, cum rămâne cu doctrina romano-catolică, care nu numai că nu predică Cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar le interzice oamenilor să-l citească, predicându-le în schimb o altă doctrină, care seamănă cu păgânismul cel mai întunecat? Pe cine să mai cred?'

Atunci, o voce interioară mi-a vorbit cu claritate: ,Crede numai în Cuvântul lui Dumnezeu!' Şi asta este ceea ce am făcut.

Pe zi ce trecea îmi devenea din ce în ce mai clar că am avut dreptate. Căci am înţeles în inima mea şi m-am convins în spiritul meu că ceea ce credeam era adevărat, şi anume că învăţătura lui Hristos este unicul Cuvânt al lui Dumnezeu, singurul în care poate fi găsită mântuirea şi viaţa eternă.

Dumnezeu este imuabil. El a fost şi va rămâne întotdeauna Spiritul etern, pur şi perfect, al iubirii desăvârşite. Cum ar fi putut fonda El biserica romano-catolică, ce nu predică altceva decât ura şi persecuţia, pierzania, moartea şi iadul? ,Nu, niciodată! a spus o voce din interiorul meu, cel care îşi judecă şi îşi condamnă fraţii va fi el însuşi judecat şi condamnat! De aceea, nu judeca şi nu condamna pe nimeni, şi nu vei fi judecat la rândul tău!' Acestea sunt cuvintele pe care le-am auzit, şi am acţionat în consecinţă. Evident, mi-am dat seama că preoţii romano-catolici L-au tratat întru spirit pe Domnul de o mie de ori mai rău decât au făcut-o cei care L-au crucificat fizic. Totuşi, nu i-am judecat, ci mi-am repetat de mii de ori în inima mea: ,Doamne, iartă-i, căci sunt orbi şi nu ştiu ce fac!'

Am văzut şi am înţeles astfel din ce în ce mai mult iubirea Domnului. Simultan, iubirea mea pentru El a crescut de mii de ori, astfel încât toate suferinţele mele fizice nu au putut-o diminua cu nimic, ci dimpotrivă, au amplificat-o din ce în ce mai mult! De aceea, îţi pot spune în toată libertatea şi cu toată fermitatea: Hristos este iubirea şi viaţa mea, şi chiar dacă judecata voastră mă va arunca în iad, nici acolo nu voi pierde această iubire pentru El!

Ştiu că în faţa lui Dumnezeu nu sunt decât un păcătos nevrednic, care nu merită să-şi ridice ochii către sălaşul Lui, al Celui preasfânt! Dar spuneţi-mi, ce fiinţă umană sau ce înger din creaţia Lui infinită ar putea spune vreodată, aşa cum a făcut-o Domnul: ,Care dintre voi Mă poate acuza pe Mine de vreun păcat?' Adevăr vă spun: sunt mult mai fericit să pot spune: ,Doamne, eu sunt cel mai nevrednic dintre copiii Tăi!', decât: ,Doamne, eu sunt cel mai vrednic de graţia Ta!' Tot ce putem spune noi, chiar dacă am îndeplinit toate poruncile Sale, este: ,Doamne, noi suntem slujitorii Tăi cei mai nevrednici şi nu merităm deloc graţia Ta. O, Doamne, o, Tată, tocmai de aceea, prin bunătatea Ta infinită faţă de noi, cei nevrednici, ai milă de noi!'

Acesta este singurul nostru drept. Orice altă afirmaţie din partea noastră, a tuturor, ar fi după părerea mea un păcat mortal, deopotrivă temporal şi în eternitate! Sper că aţi înţeles acum de ce am avut atât de puţină consideraţie faţă de litaniile şi de rugăciunile plătite, în schimb, am crezut întotdeauna în intervenţia făcută întru adevăr şi iubirea inimii pentru un frate, şi de aceea v-am rugat să interveniţi pentru mine. Pe de altă parte, puteţi face aşa cum doriţi. Dar mai presus de toate, facă-se voia preasfântă a Domnului!"

Omul în alb vorbeşte din nou, bucurându-se în sinea sa de acest nou frate al său, atât de glorios: "Dragă frate, vedem cu toţii curajul, sinceritatea şi aspiraţia ta către Domnul, care sunt într-adevăr precum o stâncă. Dar întreabă-ţi inima dacă ai îndrăzni să vorbeşti la fel şi în faţa Domnului".

Sărmanul: "Numai imensa mea iubire pentru El mi-a dezlegat limba, aşa că nu are nimic de-a face cu curajul. De altfel, nu îţi trebuie prea mult curaj să îi mărturiseşti lui Dumnezeu că nu te consideri un slujitor vrednic, fiind întru totul dependent de graţia şi de compasiunea Lui. Nu mi-a fost niciodată cu adevărat frică de Hristos, căci L-am iubit prea mult ca să mă tem de El. Mai bine spuneţi-mi dacă voi mai rămâne mult timp aici. Doresc să ştiu sigur încotro voi fi dus!"

Omul în alb: "Ai puţină răbdare, căci mai trebuie să aşteptăm pe cineva. Atunci când va sosi el, cu sentinţa Domnului, ţi se va da drumul şi vei fi nevoit să faci ceea ce îţi porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Iată-l, se apropie deja de noi din direcţia dimineţii; în curând va fi aici. Nu ţi-e teamă de el, ştiind că vine în numele Domnului?"

Sărmanul: "O, nu! De vreme ce îl iubesc pe Domnul mai presus de orice, cum m-aş putea teme de acela pe care mi-l trimite El?"

Omul în alb: "Ştii, dragă frate, că până şi cel mai virtuos dintre drepţi păcătuieşte de şapte ori pe zi, fără să ştie că păcătuieşte? Dacă ar fi să numărăm toate zilele pe care le-ai trăit, începând cu anii în care ai devenit responsabil, şi dacă le vom înmulţi cu şapte, va rezulta un număr considerabil de păcate, mai ales dacă ţinem seama de faptul că - aşa cum spunea Ignaţiu de Loyola (1*) - patru păcate mici echivalează cu unul mare! Ce te faci dacă mesagerul va veni cu un asemenea rezultat?"

Sărmanul: "Vă repet, dragii mei prieteni: aş fi cel mai fericit dacă voi fi considerat un mare păcătos! Căci păcatul nu mă înalţă, ci mă smereşte, aşa cum este corect să fie. Pe pământ am simţit de multe ori acest lucru, atunci când, pentru o scurtă perioadă de timp, nu eram conştient de păcatele mele, în special după confesiune. Când mă aflam într-o asemenea stare mă simţeam mândru de aşa-zisa mea integritate morală, iar dacă mă întâlneam cu vreun om rău, mă grăbeam să îmi spun în sinea mea:

,Slavă cerului că nu sunt la fel ca acest om, care nu îl respectă pe Dumnezeu, şi nici pe semenii săi!'

În schimb, atunci când cădeam din nou în păcat, gândeam cu totul altfel văzând un alt păcătos: ,Iată, omul acesta, pe care îl considerai a fi rău, este poate cu mult mai pur decât tine în faţa lui Dumnezeu. De aceea, Doamne, ai milă de mine, biet păcătos, căci acum nu mă mai simt demn nici măcar să îmi ridic ochii către cer!' Cu siguranţă, dragii mei prieteni, acest fel de a gândi este mult mai sănătos decât atunci când gândeşti: ,Doamne, eu sunt pur, căci am respectat toate poruncile Tale încă din copilărie, aşa că aştept acum răsplata promisă de Tine!'

Prieteni, eu ştiu foarte bine că sunt un păcătos în faţa lui Dumnezeu. De aceea, prefer să mă smeresc şi nu aştept nici un fel de răsplată pentru meritele mele, ci numai prin graţia şi compasiunea Celui Preaînalt.

Sincer, eu nu îmi dau seama ce fel de merite ar putea avea în faţa lui Dumnezeu cel Atotputernic fiinţele create de El, Cel care a creat totul, fără a avea nevoie de ajutorul nostru. Cine L-a ajutat pe Dumnezeu în crearea cerului şi a pământului, cine altcineva decât El poate acorda mântuirea? Ce fiinţă creată îi face un serviciu lui Dumnezeu, unica Fiinţă Preasfântă, prin simplul fapt că îi respectă poruncile, date de altfel numai în beneficiul său? Chiar şi fără noi, Dumnezeu ar fi la fel de perfect cum este acum, căci noi am fost creaţi numai pentru a primi graţia, iubirea şi compasiunea Lui, şi nu pentru a-i face servicii de care nu are nevoie.

Aşa am gândit până acum şi la fel voi gândi întotdeauna, în măsura în care voi fi binecuvântat cu existenţa eternă! De aceea, nu văd nici un motiv să mă tem de mesagerul lui Dumnezeu, căci nu am nici un motiv să mă tem de Domnul Însuşi. Evident, cunosc şi eu frica de Dumnezeu, dar nu la fel ca un criminal, ci mai degrabă ca un îndrăgostit care se consideră prea păcătos şi prea nevrednic de a-L iubi pe Domnul cu inima sa impură şi cu puterea sa vitală. Ce spuneţi, prieteni, am dreptate sau nu?"

Omul în alb îi răspunde: "Ne este cât se poate de limpede că nu ne vei lăsa niciodată să te convertim. De aceea, nu te vom mai tulbura cu întrebările noastre şi vom lăsa totul pe seama noului venit. Iată, a şi ajuns!"

Noul mesager se îndreaptă către omul sărman cu o atitudine cât se poate de prietenoasă, îi ia cu blândeţe mâna şi îi spune: "Dragă frate, ridică-te deasupra rămăşiţelor tale pământeşti şi învie la viaţa eternă, în numele Domnului şi Dumnezeului tău, pe care L-ai iubit întotdeauna în inima ta sub forma lui Iisus Hristos!"

Omul sărman se ridică pe loc, într-o stare de libertate desăvârşită, şi plin de putere şi de forţă, se adresează mesagerului, a cărui înfăţişare este cât se poate de simplă şi de nepretenţioasă: "Trimis slăvit al lui Dumnezeu cel Atotputernic! Atunci când m-ai prins de mână, întreaga mea fiinţă a fost străbătută de un sentiment indescriptibil de preafericire. Consider acest lucru cel mai sigur semn că ai fost trimis într-adevăr la mine de către Cel Preaînalt. De aceea, doresc să te întreb, nu din cauza acestor trei fraţi ai mei, care au încercat să-mi insufle un sentiment de teamă faţă de tine, ci dintr-o pornire intimă, doresc să te întreb cu smerenie ce a hotărât pentru mine tribunalul atât de sever al lui Dumnezeu. Sunt perfect conştient de faptul că nu am nici un merit, şi că nu voi avea vreodată. Ştiind însă că sunt un mare păcătos în ochii lui Dumnezeu, aş dori să ştiu dacă pot aspira către graţia şi compasiunea Lui."

Mesagerul: "Dragă frate, cum poţi să-mi pui o asemenea întrebare? Inima ta este plină de iubire pentru Domnul, ceea ce înseamnă că Domnul Iisus Hristos, singurul Dumnezeu al tuturor eternităţilor, trăieşte deja în tine! Cum ar mai putea solicita acela care îl găzduieşte pe Dumnezeu în inima sa, graţia şi compasiunea Acestuia? Adevăr îţi spun: tu ai atins deja starea de preafericire şi nu vei cunoaşte judecata! Haide, vino cu mine în faţa lui Dumnezeu, în faţa Tatălui tău preaiubitor, ca să primeşti de la El ceea ce li s-a pregătit de mult timp celor care, la fel ca tine, îl iubesc pe El cu adevărat şi mai presus de orice!"

Sărmanul: "O, mesager slăvit al lui Dumnezeu! Iartă-mă, dar nu te pot urma acolo, căci voi fi de-a pururi nedemn de o asemenea graţie! Mai bine du-mă undeva unde locuiesc cei lipsiţi de merite, fiinţe inferioare cărora li s-a acordat marea graţie a preafericirii, care nu pot spera decât să surprindă de departe o privire a Domnului Iisus, o dată la o sută de ani, şi te asigur că voi fi la fel de fericit ca şi cel mai pur şi mai perfect dintre îngeri! De altfel, nu cred că aş putea suporta dacă Domnul Iisus s-ar apropia prea tare de mine, căci iubirea mea pentru el ar deveni atât de puternică încât m-ar spulbera în mii de fărâme! De aceea, fă ceea ce te-am rugat, cu toată smerenia inimii mele".

Mesagerul: "Dragul meu frate, îmi este imposibil să îţi satisfac dorinţa. Vezi tu, Domnul însuşi doreşte să vii la El! Dacă eu pot suporta apropierea de El, la fel vei putea şi tu. Aşadar, vino cu mine şi nu mai fi atât de sfios! Te asigur că ne vom simţi amândoi foarte bine în prezenţa Domnului!"

Sărmanul: "Ei bine, fie, în numele lui Dumnezeu, dacă aşa stau lucrurile, atunci îmi voi lua inima în dinţi! Dar spune-mi, de ce ne privesc aceşti trei fraţi ai noştri cu atâta cutremurare, pătrunşi parcă de o fericire fără egal? Oare L-au văzut ei deja pe Domnul, pe undeva?"

Mesagerul: "Este posibil. Dar mai presus de toate, ei se bucură în sinea lor pentru tine, la fel cum se bucură pentru toţi cei care ajung aici la fel ca tine, adică cu inimile pline de iubire. Priveşte într-acolo, către dimineaţă, unde se înalţă un munte nu prea înalt, dar iluminat de un soare splendid. Acolo duce cărarea noastră, pe care o vom parcurge cât se poate de repede. Odată aflat pe vârful acelui munte, vei putea percepe noul şi sfântul oraş Ierusalim, oraşul etern al lui Dumnezeu, al cărui locuitor în eternitate vei fi şi tu!"

Sărmanul: "O, frate, cât de infinit de glorioasă, de pură şi de divină este lumina acelei dimineţi, câtă splendoare există în forma norilor! Ce superbe sunt pajiştile şi copăceii pe lângă care trecem! O, lume celestă, cât de mare este frumuseţea ta! Pe lângă ea, frumuseţea pământului păleşte. Dar văd adevărate mulţimi de suflete care se îndreaptă către noi şi aud imnuri celeste de o mare frumuseţe! O, câtă armonie! Cine ar putea descrie armonia acestor sunete? Şi cât de puternic strălucesc cei care ne ies în întâmpinare. Oare cum voi arăta eu printre ei în aceste veşminte, care par încă foarte pământeşti? O, Doamne, Doamne, abia dacă mai pot suporta! Iată-i, s-au apropiat foarte tare, iar acum... Dar ce fac? Văd că au căzut în genunchi, cu feţele la pământ şi cu inimile pline de smerenie! Oare se apropie Domnul însuşi de această mulţime, dintr-o altă direcţie? O, spune-mi ce înseamnă toate acestea?"

Mesagerul: "Este posibil. Vom vedea imediat despre ce este vorba. Ai puţină răbdare. Mai avem doar câţiva paşi de făcut şi vom ajunge în vârful colinei, unde vom vedea ce se întâmplă". Sărmanul: "O, slăvite prieten, încep să am un sentiment ciudat! Imaginează-ţi ce trebuie să simtă cineva ca mine, care îl vede pentru prima oară pe Domnul cerului şi al pământului, pe Domnul vieţii şi al morţii! O, prietene, tremur tot, deopotrivă de teamă şi de aspiraţie, şi mă cutremur la gândul lucrurilor care vor urma. Într-adevăr, mai avem câţiva paşi şi vom ajunge în vârf. O, oare ce voi vedea acolo?

O, prietene, oare tu nu te temi de Dumnezeu, de vreme ce L-ai mai întâlnit? Oare te-ai obişnuit atât de mult cu El încât nu mai acorzi importanţa cuvenită acestui eveniment? Şi totuşi, constat că toate aceste mulţimi, la fel ca şi cei trei fraţi care ne-au urmat, sunt mişcaţi până la lacrimi. Doar tu pari indiferent şi ai pe chip o expresie ca şi cum toate acestea nu ar fi foarte relevante. O, spune-mi cum trebuie să înţeleg această atitudine? Trebuie oare să mă comport la fel ca tine, lucru care de altfel mi-ar fi absolut imposibil?"

Mesagerul: "Dragul meu frate, vei înţelege imediat de ce nu mi-e teamă deloc de Dumnezeu, şi de ce nu mă comport la fel ca cei trei tovarăşi de drum ai noştri. Cel mai bine ar fi să te comporţi exact la fel ca mine, şi îţi vei da seama în curând că teama ta este complet nelalocul ei. Căci eu îţi spun: Domnul nu cere o asemenea atitudine din partea nimănui. Pe de altă parte, atunci când copiii Săi se comportă cu iubire şi smerenie, nu se poate spune că acţionează greşit.

Am înţeles însă că mai devreme nu arătai nici un fel de teamă în faţa celor trei care te-au întâmpinat, lucru care mi-a plăcut foarte mult - deşi ei au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să-ţi inoculeze un sentiment de frică. Cum se face că ai devenit acum atât de temător?"

Sărmanul: "Ei bine, pe atunci nu cunoşteam toată această măreţie fără seamăn şi toată această glorie a lui Dumnezeu şi a cerului Său, în timp ce acum am înaintea ochilor ceea ce mai devreme nici nu aş fi îndrăznit să visez. Lucrurile mi se par complet diferite acum. Oare cum trebuie să arate Dumnezeu, dacă toate aceste mulţimi de oameni îi arată un respect atât de mare, cunoscând sfinţenia infinită a Celui Unic, a lui Dumnezeu Atotputernicul? Oare vor putea suporta ochii mei, încă atât de orbi şi de rigizi, măreţia feţei lui Dumnezeu?"

Mesagerul: "Bine, bine, dragul meu frate, lucrurile se vor lămuri imediat. Dacă nu ai orbit până acum, nu cred că vei păţi aşa ceva nici în continuare. Calmează-te. Uite, aproape că am ajuns în vârf, şi deja se vede la orizont oraşul sfânt în care vei locui de-a pururi de acum înainte, împreună cu Mine, sub soarele lui Dumnezeu, a cărui lumină iluminează toate cerurile şi inimile tuturor fiinţelor umane şi ale îngerilor. Haide să ne grăbim, şi vom ajunge imediat!"

Omul cel sărman face ochii mari şi rămâne practic mut de uimire. Nu înţelege însă de ce mulţimile se ridică cu o emoţie atât de mare, unindu-se cu cei trei şi cântând împreună cel mai glorios Psalm întru slava lui Dumnezeu.

După ce priveşte o vreme sublima regiune celestă, în tăcere şi cuprins de o fericire fără seamăn, el întreabă: "O, dragul meu prieten şi frate! Spune-mi, unde îl văd pe Dumnezeu toţi cei care ne urmează, căci văd că îşi cântă imnul ca şi cum El ar fi în mijlocul nostru. M-am uitat în stânga şi în dreapta, înainte şi înapoi, dar nu am reuşit să văd pe nimeni care să semene cu Dumnezeu. Oare sunt ochii mei incapabili să perceapă imensa splendoare a feţei lui Dumnezeu? Dacă aşa stau lucrurile, probabil că nu îl voi vedea niciodată. De fapt, chiar aş prefera acest lucru, căci sunt convins că nu voi putea suporta atâta sfinţenie. Sunt deja suficient de fericit să văd toate aceste splendori, împreună cu tine, şi să ştiu că Dumnezeu mă priveşte. Evident, aş dori să-L văd măcar o singură dată pe El, pe care îl iubesc atât de mult, mai ales în persoana Domnului Iisus Hristos.

O, dacă L-aş putea vedea măcar o singură dată pe mult iubitul meu Domn Iisus, aş fi cu siguranţă cel mai fericit om din ceruri!"

Mesagerul: "Linişteşte-ţi mintea şi îl vei vedea pe Domnul Iisus mai curând decât îţi imaginezi. De fapt, îl vezi chiar acum, dar nu îl recunoşti! De aceea, îţi spun: linişteşte-ţi mintea!"

Omul sărman priveşte din nou în toate direcţiile, sperând să îl vadă pe Iisus, dar tot nu vede pe nimeni, întorcându-se din nou către mesager, el îi spune: "Ce ciudat! Spuneai că îl văd deja, dar nu îl recunosc. M-am uitat cu atenţie la toţi cei care ne urmează, dar nu am recunoscut pe nimeni care ar putea fi El, căci toată lumea este plină de smerenie şi de respect, şi toţi îl laudă la unison pe Iisus, Domnul eternităţii. Cei trei oameni în alb fac acelaşi lucru, astfel încât mi-e greu să cred că Domnul Iisus Iehova se află printre ei într-o formă vizibilă. Şi totuşi, spuneai că îl văd deja! O, te implor, spune-mi, unde anume trebuie să mă uit ca să-L văd?"

Mesagerul: "Priveşte oraşul lui Dumnezeu, căci ne apropiem de el, şi acolo toate lucrurile îţi vor deveni clare. Ne apropiem deja de zidurile exterioare, şi în curând vom intra chiar în oraşul cel sfânt. Abia acolo se vor deschide complet ochii tăi, la fel ca în cazul celor doi discipoli care se îndreptau către Emaus. De aceea, îţi repet, linişteşte-ţi mintea, căci aceasta este singura cale pentru ca omul să nu sufere în timpul mântuirii sale, singura manieră în care el poate descoperi viaţa şi libertatea eternă. Apropo, cum îţi place oraşul în care tocmai intrăm?"

Sărmanul: "O, prietene, ce cuvinte aş putea folosi ca să descriu infinita splendoare şi maiestuozitate a acestui oraş! Ce palate incredibile, şi toate par complet locuite! O, Doamne, ce măreţie! Frumuseţea de aici este indescriptibilă; nici o minte umană nu ar putea-o descrie vreodată! Dar dacă tot am ajuns în oraş, aş dori să întreb: unde este Emaus acum, şi unde este Domnul Iisus, care continuă să se ascundă de ochii mei?"

Mesagerul: "Priveşte marea casă în faţa căreia ne aflăm; la ferestrele ei strălucitoare şi în galeriile ei exterioare se află nenumăraţi fraţi şi surori care ne salută. Acesta este eternul Emaus! Aici vei locui şi tu de acum înainte! Şi dacă tot ne aflăm în faţa lui Emaus, pe care îl vezi foarte bine, întoarce-te şi priveşte-Mă, şi îl vei recunoaşte pe Acela după care inima ta tânjeşte de atâta timp!"

Omul sărman îl priveşte cu atenţie pe mesager, care nu este altcineva decât Eu însumi, şi Mă recunoaşte instantaneu în el. El cade imediat în genunchi şi spune: "O, Doamne, Dumnezeul meu! Deci chiar Tu erai mesagerul?

O, Iubire Eternă şi infinită! Cum ai putut să te cobori atât de mult încât să îţi reverşi graţia asupra mea, sărmanul păcătos?"

După aceste cuvinte, el rămâne tăcut, într-o stare de extaz beatific, fiind condus către locuinţa sa din marea casă.

Vă puteţi imagina cu uşurinţă fericirea acestui om şi activitatea lui viitoare în numele iubirii. De aceea, vom încheia această scenă şi vom trece la următoarea. Amin!