Musca - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

[Fire]

Capitolul 9
Cauza şi natura luminii
(22 martie 1842)

În comunicarea anterioară am arătat că musca este primul animal care bâzâie în jurul unei planete recent create!

Nu cred că mai trebuie să explic, dar voi preciza totuşi, de dragul celor cu o inteligenţă mai puţin dezvoltată, că acest proces trebuie înţeles numai în viziune temporală, nu şi spaţială. Altfel spus, nu trebuie să vă imaginaţi un nor gigantic de muşte zburând după planetă, la fel ca şi coada unei comete. Perspectiva temporală în care trebuie înţeles fenomenul este următoarea: după o perioadă pregătitoare urmează o altă perioadă, mai completă şi mai dezvoltată.

Vă veţi întreba probabil: „La ce alt nivel, încă şi mai înalt, ne putem aştepta de la sărmana muscă? Am văzut care sunt originile ei, şi am constatat că la capătul tuturor acestor evoluţii miraculoase, mergând de la razele solare şi până la comete şi la planetele nou create, ceea ce a rezultat este banala muscă, pe care o vedem împreună cu nenumăratele ei surate în timpul zilelor de vară”.

Remarca este de bun simţ şi ne va fi utilă în noua construcţie pe care ne pregătim să o înălţăm.

Înainte de a începe noua structură, trebuie să înălţăm însă un zid care să ne apere de eventualele atacuri, căci altminteri sărmana muscă ar putea s-o păţească, îndeosebi în aceste zile în care există atâţia vânători de muşte bine educaţi şi gata să se folosească oricând de argumentele lor ştiinţifice.

Dar unde trebuie să înălţăm această nouă fortificaţie? Ei bine, locul nu este deloc greu de găsit!

Întrucât cele mai multe concepţii şi ipoteze greşite se referă la sfera luminoasă a realităţii, adică la acel loc în care mintea limitată a omului aproape că nu are acces, exact aici ne vom construi noi teoriile noastre, ţinând cont de cele mai recente descoperiri şi ignorându-le pe cele mai vechi (la fel cum se petrec lucrurile în industria modei franţuzeşti!).

Care este - în această epocă a înfloririi ştiinţei - domeniul în care există aproape tot atâtea teorii câţi savanţi care le formulează?

Cu siguranţă, este vorba de domeniul luminii!

De aceea, vom începe prin a examina mai întâi ce este lumina. Aceste explicaţii vor fi fortificaţiile care ne vor permite să avansăm apoi în domeniul propriu-zis care ne interesează, respectiv musca noastră.

Principala întrebare pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: ce este lumina şi cum se propagă ea?

Pentru a răspunde la această întrebare nu avem nevoie să ne raportăm la nici una din teoriile actuale ale ştiinţei, care sunt în totalitate eronate. Vom prezenta propriile noastre explicaţii, care ne vor servi mai departe ca piatră de temelie pentru ceea ce va urma.

Aşadar, ce este lumina?

Pentru a înţelege lumina ca fenomen spaţio-temporal, ea nu trebuie privită ca fiind de natură exclusiv materială, dar nici de natură exclusiv spirituală, ci mai degrabă ca o unitate material-spirituală. (N. Tr. Reamintim că textul a fost scris în anul 1842. Teoria potrivit căreia lumina este deopotrivă undă şi corpuscul a apărut relativ recent, în a doua jumătate a secolului XX.) Ca orice alt aspect din creaţie, ea prezintă o dublă polaritate, partea sa spirituală alcătuind polaritatea „pozitivă”, iar cea materială polaritatea „negativă”.

Această polaritate nu se referă însă la partea din faţă şi la cea din spate a luminii, ci mai degrabă la aspectul ei „interior” şi „exterior”, unde aspectul interior reprezintă polul pozitiv, iar cel exterior polul negativ.

Cum se manifestă însă aceste două polarităţi sub forma luminii?

Ca să vă pot explica mai bine, vă voi reaminti de exemplul pietrei de cremene, care, dacă este lovită cu o bucată dură de fier, scoate un mare număr de scântei luminoase. De unde îşi iau aceste scântei luminozitatea lor: de la piatră, de la fier, sau de la amândouă?

Este evident că scânteile provin de la fier, din care, sub acţiunea pietrei; sar aşchii micuţe aduse în stare de incandescenţă. Particulele de aer aflate în interiorul bucăţii de fier (în care pătrund prin porii acestuia) nu pot scăpa de presiunea provocată de lovitura pietrei, aşa că se autoaprind, desprinzând particule minuscule de fier din bucata iniţială, pe care le aduc într-o stare de incandescenţă.

Toate aceste lucruri sunt cunoscute. Dar de ce se autoaprinde acest aer comprimat, şi de ce provoacă actul autoaprinderii un fenomen de iluminare?

De data aceasta, explicaţia nu mai poate exclude sfera spirituală. Sunt nevoit să vă reamintesc că o mare parte din aer nu reprezintă altceva decât corpul material al unor spirite asociate cu el. Evident, fizicienii ar fi preferat să folosesc cuvântul „câmp de forţă” în locul „spiritelor”, dar pentru a duce explicaţia până la capăt, suntem nevoiţi să ne referim nu la atributele fierului, ci la acele aspecte care sunt afectate de aceste atribute, respectiv spiritele de care vorbim.

Odată ce am înţeles cu claritate acest lucru, putem să ne clădim întreaga teorie pe această percepţie, întrucât orice spirit reprezintă o putere de polaritate pozitivă, el tinde continuu către o libertate deplină, şi nu îşi păstrează liniştea atunci când este întemniţat decât atâta vreme cât nu întâmpină nici un fel de inconvenient (rezistenţă) din partea contrapărţii sale negative, respectiv din partea învelişului său material. La cea mai mică presiune exercitată din exterior asupra sa, spiritul este imediat trezit din starea sa de inerţie, făcându-şi cunoscută prezenţa printr-o încercare de expansiune. Acest fenomen al expansiunii spiritului este ceea ce voi numiţi lumină.

Probabil că mai există încă afirmaţii de genul: „O fi aşa cum spui, dar tot nu am înţeles ce este de fapt lumina”.

Dar Eu vă răspund: „Răbdare, căci, după cum bine ştiţi, nici un stejar matur nu cade după o singură lovitură de secure!”

Pentru mai multe lămuriri, să ne referim puţin la starea de iluminare, strâns asociată cu lumina. Ce este de fapt această iluminare?

Ca să înţelegeţi mai bine, vom apela din nou la un exemplu. Ce se întâmplă atunci când o persoană arogantă primeşte o lovitură umilitoare dată egoului său? Ea devine furibundă, iar în această stare de furie, întregul său corp începe să tremure, ochii îi strălucesc ca şi cum ar fi nişte tăciuni de jar, iar părul i se ridică în toate direcţiile. Dacă este înconjurat şi de alţi tovarăşi de aceeaşi teapă, aceştia se vor înfuria la rândul lor, deşi nu chiar la acelaşi nivel de intensitate, ci proporţional cu prietenia pe care i-o poartă.

Nu cred că trebuie să vă dau mai multe explicaţii legate de această scenă. Este suficient să priviţi o armată de soldaţi care se încurajează reciproc şi care se aruncă, „însetaţi de sânge”, în iureşul bătăliei, gata să ucidă şi să rănească pe oricine le iese în cale.

Dacă veţi reflecta puţin, veţi înţelege că spiritul, ca polaritate pozitivă întemniţată într-o polaritate negativă, devine furios atunci când primeşte o lovitură, care îi reaminteşte de închisoarea sa, trezindu-i dorinţa de a redeveni liber şi de a se dilata.

Învelişul exterior de polaritate negativă este însă astfel construit încât se poate dilata într-o oarecare măsură, dar altminteri este indestructibil. De aceea, după dilatarea iniţială, spiritul învins se retrage din nou în interior, după care, dintr-o convingere eronată; încearcă din nou să îşi spargă învelişul. Există chiar spirite care încearcă acest proces de câteva mii de ori pe secundă. Această acţiune este denumită „furie” şi este întotdeauna însoţită de o mânie din ce în ce mai mare.

Care credeţi că este consecinţa acestei acţiuni, pe care am denumit-o pe bună dreptate în exemplul de mai sus prin sintagma „însetat de sânge”?

Consecinţa este evidentă: spiritele vecine, aflate încă într-o stare de inerţie, percep prin rezonanţă febra care l-a cuprins pe spiritul-înfuriat, intrând ele însele în agitaţie, împotriva polarităţii lor interioare. Această propagare a furiei se poate produce cu o mare repeziciune, întrucât învelişul în care sunt întemniţate spiritele aerului le menţine pe acestea într-o mare apropiere.

Percepţiile luminoase ale oamenilor, dar şi ale animalelor, sunt datorate activităţii febrile a acestor spirite. Acesta este procesul de iluminare (în sens fizic, de incandescenţă), căci ochiul este astfel creat încât să poată percepe aceste vibraţii extrem de subtile, fiind el însuşi numai pe jumătate material, în timp ce pe jumătate este de natură spirituală, având deci aceeaşi polaritate ca şi lumina, pe care o receptează imediat.

Ori de câte ori o asemenea polaritate se autoaprinde prin procesul descris mai sus, ea generează automat un act de iluminare. Fenomenul nu este altceva decât efectul generat de vibraţia unei polarităţi spirituale iniţiale asupra polarităţilor spirituale din jur. Efectul de propagare poate ajunge la o distantă mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de mărimea şi intensitatea polarităţii iniţiale care s-a autoaprins, generând un fenomen similar (o stare de furie) în vecinătatea acesteia, dacă nu extrem de intensă, cel puţin perceptibilă. Cu cât polarităţile spirituale care trăiesc acest efect sunt mai îndepărtate de polaritatea iniţială, cu atât mai slab este efectul asupra lor.

În mintea voastră s-a născut probabil o altă întrebare: „Înţelegem acum ce este iluminarea, dar nu înţelegem de ce vedem obiectele luminoase în forma lor actuală, şi nici natura diferitelor tipuri de lumini, cum este de pildă lumina soarelui”.

De vreme ce am depăşit explicaţiile cele mai dificile, vă voi dezvălui şi aceste secrete, mai uşor de înţeles.

Voi vedeţi formele propriu-zise ale obiectelor deoarece materialul solid care corespunde acestor forme opune rezistentă în faţa fenomenului de propagare de care am discutat anterior.

În ceea ce priveşte lumina soarelui, aceasta nu diferă cu nimic de lumina scânteii din exemplul de dinainte. Singura diferenţă constă în faptul că „lumina albă” se naşte din vibraţiile iubirii, spre deosebire de „lumina roşie”, care se naşte din vibraţiile mâniei. Din acest motiv, propagarea luminii solare diferă de cea a luminii roşii născute din mânie.

Dar despre această diferenţă vom vorbi data viitoare!
Deocamdată atât pentru astăzi!

[Fire]

Capitolul 10
Natura eterului şi a luminii solare
(23 martie 1842)

Ştiţi probabil că cu cât coborâţi mai mult în altitudine, cu atât mai dens şi mai compact devine aerul. Acest lucru este cât se poate de natural, căci nu numai aerul, dar orice altceva devine mai dens atunci când se apropie de centrul din care a emanat. Cu cât o radiaţie se află mai departe de centru, cu atât mai slăbite sunt elementele sale componente.

Ştiţi de asemenea în ce constă aerul care înconjoară pământul, atât din explicaţiile furnizate în această comunicare, cât mai ales din alte informaţii pe care le-aţi primit în legătură cu lumea naturală.

Pentru a nu vă osteni însă prea mult memoria, vă voi reaminti Eu că aerul, la fel ca materia în ansamblul ei, este alcătuit dintr-un veşnic conflict, când material-spiritual, când spiritual-material. De aceea, cu cât spiritele aerului sunt mai dense, fiind supuse unei fricţiuni mai mari, cu atât mai furioase sunt ele. În schimb, spiritele aflate la înălţimi mari sunt mult mai libere (din cauza densităţii mici a aerului), fiind mult mai liniştite, împăcate şi pline de iubire.

Dacă aţi înţeles acest lucru, nu este greu să vă faceţi o idee de ansamblu asupra pământului şi atmosferei sale, privite ca o stratificare a spiritelor, de la cele mai grosiere şi până la cele mai subtile, toate adunându-se însă pe această planetă cu acelaşi scop, şi anume acela de a începe „călătoria de întoarcere acasă (la sursă)”.

„Dar, veţi întreba voi, ce anume umple spaţiul dintre soare şi o planetă?”

Oamenii de ştiinţă vorbesc despre un eter extrem de subtil şi de uşor. Ei nu au însă argumente pentru a demonstra ceea ce afirmă.

Eterul nu poate fi văzut la microscop, căci nici chiar aerul, care este mult mai dens, nu poate fi văzut decât parţial prin acest instrument. Dacă l-ar putea băga în eprubetele lor, chimiştii ar analiza chimic eterul, dar întrucât regiunile cu mare densitate eterică se găsesc la altitudini situate la 7, 10, 14 şi 34 de mile deasupra pământului, îndeosebi în regiunea Polului Nord, ei nu pot obţine prea uşor acest eter pentru cercetările lor.

Noi dorim să mergem însă pe un drum mult mai confortabil şi mai sigur, respectiv drumul iubirii, al adevărului şi al credinţei, întrucât parcurg acest drum, steaua Sirius li se pare mult mai aproape unui văcar sau unui păstor decât i se pare unui matematician picătura de ploaie care cade pe nasul său, căci el a apucat-o pe calea îngustă a cercetării ştiinţifice, folosindu-şi mintea umană limitată.

Din perspectiva noastră, noi ne permitem să afirmăm că eterul este şi el o entitate spirituală, având o polaritate „pozitivă” faţă de planete, dar „negativă” faţă de sori.

El este alcătuit din spirite extrem de pure, pline de pace şi de răbdare. Dacă nu ar fi aşa, eterul ar opune rezistenţă, iar planetelor le-ar fi extraordinar de dificil să-şi parcurgă drumul în jurul soarelui cu o asemenea viteză.

Fiind alcătuit din spirite atât de pure, şi pline de răbdare şi de pace, eterul nu opune nici cea mai mică rezistenţă în calea obstacolelor, oricare ar fi acestea (şi oricât de mici).

Vedeţi voi, dragii Mei, acum că ştim toate aceste lucruri, nu mai este deloc dificil să explicăm în ce constă lumina soarelui şi cum ajunge el să o emită, înainte să trecem însă la aceste explicaţii, este necesar să vorbim puţin despre soare, întrebându-ne cum arată acesta şi ce se petrece pe el.

Această abordare este necesară, căci mai devreme sau mai târziu ne-am putea întreba cum pot fi explicate efectele atâta vreme cât cauza ne rămâne necunoscută.

Faptul că soarele reprezintă un corp ceresc enorm, cu o mare putere de iluminare, nu mai necesită nici o explicaţie, căci ochii tuturor fiinţelor constată acest lucru.

Cum se face însă că el luminează atât de puternic? Şi cum arată suprafaţa lui şi restul astrului, până la centru?

Aceasta este o cu totul altă problemă, la care trebuie să răspundem înainte să putem reveni la chestiunea de la care am plecat.

Mai întâi de toate, trebuie să conştientizăm mărimea enormă a soarelui. De multe ori, un soare este de câteva milioane de ori mai mare decât oricare din planetele sale.

Dar ce este în sine un soare?

Privit ca entitate, soarele este o planetă adusă la perfecţiune, în timp ce planetele propriu-zise sunt nişte „sateliţi” în jurul acestei planete centrale şi perfecte.

Care este sursa care generează o lumină atât de puternică în jurul acestei planete centrale şi perfecte?

Lumina oricărui soare se naşte din iubirea şi fericirea spirituală a spiritelor care locuiesc pe el.

Sunt aceste spirite absolut realizate (în totalitate perfecte)?

Această întrebare trebuie divizată mai întâi în şapte abordări diferite, care nu sunt însă greu de înţeles, întrucât sunt legate între ele printr-o ordine minunată.

Cele şapte aspecte se referă la şapte tipuri diferite de spirite care locuiesc pe soare, a căror interacţiune determină imensa sa luminozitate.

Dacă doriţi să ştiţi care este natura interioară a acestor tipuri de spirite, meditaţi asupra celor şapte porunci asociate cu iubirea de aproape şi la cele trei porunci care servesc drept fundament acestor şapte şi care îl ajută pe om să îşi recunoască relaţia sa cu Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul său. Acesta este ciclul complet al spiritelor care locuiesc pe orice soare. Ordinea de care vorbim aici este de asemenea indicată de culorile curcubeului.

La ce concluzie ne conduc însă toate aceste reflecţii?

Simplu: la aceea că soarele, în sfera sa interioară, reprezintă locul de întâlnire pentru şapte tipuri de spirite. Printre acestea se numără inclusiv cele care au fost trimise iniţial pe o planetă pentru a parcurge perioada de testare, în urma căreia s-au întors pe un nivel superior de conştiinţă (mai, evoluate). Aceasta este prima clasă de spirite, care mai au încă un drum lung până la adevărata perfecţiune. Ele alcătuiesc nucleul interior al soarelui. O a doua clasă de spirite, mai apropiate de perfecţiune, alcătuiesc învelişul strălucitor al astrului.

Dacă vederea voastră ar fi fost mai ascuţită, toate aceste probleme ar fi fost de mult rezolvate. Dar întrucât ochii voştri sunt slabi şi nici cu auzul nu staţi prea bine, sunt nevoit să adaug o serie de explicaţii suplimentare: aceste spirite sunt cele care generează lumina solară, cea pe care o percepeţi voi, prin vibraţiile lor de iubire şi de fericire.

În ceea ce priveşte propagarea acestei lumini; doresc să vă atrag atenţia asupra primei categorii de spirite, cele care mai au de parcurs un drum lung până la perfecţiune şi care trebuie să părăsească sfera de influenţă a soarelui. Acestea sunt responsabile de propagarea luminii până la primul punct de intersecţie cu alte raze (despre care am vorbit într-un capitol anterior), acolo unde se va forma nucleul unei viitoare planete. Tot ele explică şi natura acelor micuţe animale atomice pe care le-am menţionat atât de des. Acestea părăsesc soarele, primind de la spiritele mai perfecte vibraţia solară pozitivă, ca un cadou de despărţire, urmând să parcurgă apoi lungul drum al evoluţiei către propria perfecţiune.

[Fire]

Capitolul 11
Musca - un colector al energiilor iubirii şi vieţii
(25 martie 1842)

Cu siguranţă, mulţi dintre voi şi-au pus deja întrebarea: „Toate bune şi frumoase, dar ce anume alungă aceste spirite, care nu au atins încă perfecţiunea, către spaţiile cosmice nesfârşite?”

Iată răspunsul Meu: ordinea Mea eternă, care face ca aceste spirite rătăcitoare de pe soare să aibă o saturaţie polară pozitivă, dar să fie în esenţă de polaritate exclusiv negativă!

Ce se întâmplă când doi poli de acelaşi fel se apropie prea tare unul de celălalt? Ei se resping reciproc, până când polul hrănit cu energie pozitivă, dar care este în esenţă negativ, renunţă complet la întreaga sa energie pozitivă!

În esenţă, micuţele noastre animale atomice reprezintă noduri de anxietate negativă. De aceea, ele nu pot rămâne pe soare decât atâta vreme cât îşi păstrează polaritatea negativă. Dacă absorb cu o prea mare lăcomie lumina solară provenită de la spiritele superioare, ajungând la o saturaţie a energiei pozitive, ceea ce face ca între ele şi spiritele cu adevărat pozitive (adică ajunse la perfecţiune) să nu mai existe, nici o diferenţă aparentă, ele sunt imediat expulzate de polarităţile pozitive, şi încă cu o viteză autentic spirituală!

Aceste spirite expulzate reprezintă lumina propriu-zisă a soarelui (cea pe care o percepe ochiul). Atunci când cade pe o planetă, ea transferă asupra acesteia polaritatea pozitivă pe care o mai are, adică vibraţia de iubire şi fericire care i-a fost împrumutată la plecare de spiritele pozitive (perfecte) de pe soare.

În acest fel, esenţa lor negativă se eliberează de polaritatea pozitivă, îndeosebi atunci când se apropie de o planetă, ceea ce le permite să se întoarcă din nou pe soare (de data aceasta având o polaritate negativă, care este atrasă de cea pozitivă), întrucât aceste fiinţe se deplasează în linie dreaptă, datorită vitezei lor excesive, este de înţeles de ce obiectele iluminate de soare pot fi văzute cu o claritate atât de mare, mai ales dacă în aerul atmosferic nu există turbulenţe.

Faptul că o asemenea formă iluminată poate fi văzută în toate componentele sale se datorează faptului că, aşa cum ştiţi deja, materia reprezintă ea însăşi un conflict între mai multe puteri spirituale.

De aceea, atunci când aceşti purtători rapizi ai luminii proveniţi din soare întâlnesc o formă materială, ei interacţionează cu ea. Forma preia de la lumină numai acele elemente care corespund propriilor sale componente, lăsând celelalte elemente să se risipească (cu aceeaşi viteză foarte mare).

Aşadar, ochiul reprezintă un organ de percepţie a multiplelor diferenţe manifestate la nivelul luminii reflectate de un obiect, iar aceste diferenţe sunt cele care sculptează forma obiectului în interiorul ochiului, în funcţie de vibraţiile diferite ale luminii.

Dacă aţi înţeles cu adevărat acest proces, cred că vă este deja limpede că nici o formă materială nu este cu adevărat materială, ci pur spirituală, lucru care nu poate fi încă perceput de voi deoarece nu vă situaţi deocamdată la nivelul polarităţii voastre spirituale. De îndată ce vă veţi regăsi la acest nivel (când veţi trece în dimensiunea spirituală), procesul se va inversa, adică veţi percepe numai aspectele spirituale, cele materiale dispărând complet din viziunea voastră (aşa cum acum nu puteţi decât să vă gândiţi la aspectele spirituale, fără să le percepeţi direct, atunci nu veţi putea decât să vă gândiţi la aspectele materiale, fără a le putea percepe). De aceea, nu trebuie să vă surprindă prea tare dacă există anumite chestiuni - din cele pe care tocmai vi le-am explicat - pe care nu le înţelegeţi încă, căci dacă aceste lucruri v-ar deveni cu desăvârşire accesibile, aţi ieşi în mod spontan din dimensiunea materială şi aţi intra în cea spirituală. Dar nu a sosit încă timpul pentru aceasta.

Eu v-am oferit suficiente explicaţii pentru a putea înţelege aspectele spirituale din interiorul materiei, atât cât este posibil Cred că vă este acum mult mai clar cât de limitat este drumul celor care nu cred decât în materie şi cât de mare este imposibilitatea ca ei să îi înţeleagă pe cei care urmează deja calea spirituală, ridicându-se astfel deasupra materiei.

După ce am arătat atât cât poate fi înţeles de către voi - diferenţele dintre diferitele tipuri de lumini şi de luminozităţi, putem spune că am creat baza teoretică necesară pentru a explica marea victorie finală pe care dorim să o argumentăm. De aceea, vom reveni acum la micuţul nostru animal, pe care l-am neglijat, respectiv la muscă.

Intuiesc deja o altă întrebare care îi preocupă pe mulţi dintre voi, şi anume: „Bine, dar ce - Doamne iartă-mă - poate avea biata muscă cu toţi aceşti sori şi toate aceste planete, cu spiritele care generează lumină şi cu cele care o transportă?”

Dacă ne raportăm la legătura dintre muscă şi spiritele care generează şi care transportă lumina, vă pot spune că aceasta reprezintă un mediu care are rolul de a deveni un „spirit ce colectează lumina”!

Poate cineva să spună: „Înţeleg această fiinţă”, pentru a adăuga imediat că nu îi pricepe esenţa? Atunci, în ce mai constă înţelegerea sa?

Adevăr vă spun: în acest caz, nu ar mai exista nici o diferenţă între felul în care percepeţi voi musca (sau orice alt obiect) şi felul în care o percepe orice alt animal; cu singura menţiune că voi puteţi să-i daţi un nume şi să o descrieţi, afirmând că are un cap, şase picioare, două aripi; un corp, şi că aparţine clasei „insectelor zburătoare”, adăugând eventual alte două-trei ipoteze.

În realitate, esenţa unei fiinţe reprezintă însăşi temelia ei, perspectiva din care poate fi privită în tot adevărul ei plenar.

Şi care este adevărul unei fiinţe (sau al unui obiect oarecare)?

Reţineţi acest răspuns: „Adevărul oricărui lucru este spiritul său”! Atât timp cât nu aţi înţeles acest lucru, tot ce discutăm seamănă cu o nucă tare şi goală.

De aceea, urmăriţi să priviţi musca din această perspectivă.
Ce este o muscă, un spirit pur sau un obiect material?
Răspunsul este în mod evident undeva la mijloc: ea este parţial materială, dar are şi o componentă spirituală, de vreme ce trăieşte. La fel ca toate celelalte fiinţe vii, musca este situată între două polarităţi, respectiv între polaritatea pozitivă şi vie a soarelui, şi cea opusă, negativă, a planetelor.

Altfel spus, ea se află într-o polaritate „neutră”, ceea ce înseamnă că nu este nici în întregime pozitivă, nici în întregime negativă. Acesta este adevărul referitor la muscă: ea nu este nici exclusiv un generator de lumină, dar nici exclusiv un purtător al luminii, ci un colector al acesteia.

Ce este însă această lumină?

Ştim deja că ea se manifestă prin mobilitatea vieţii, că lumina şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru, lumina nefiind decât o apariţie (o manifestare exterioară) a vieţii.

De vreme ce musca este un colector al luminii, nu rezultă atunci că ea este şi un colector al vieţii?

Cum se manifestă această viaţă la nivelul muştei? Cumva sub forma unei lumini splendide?

Numai un orb ar putea spune că musca străluceşte asemenea unui licurici! În realitate, ea păstrează în condiţii exemplare viaţa în interiorul ei, fără a o lăsa să se risipească, dar o acoperă cu un veşmânt întunecat, pentru ca lumina din interior să se poată multiplica mai bine.

După cum vedeţi, dragii Mei, cine nu recunoaşte „esenţa smereniei” în interiorul muştei este un om de trei ori orb.

Voi aţi aflat acum utilităţile multiple ale muştei, dar lumina acestei lumi materiale nu i le poate recunoaşte. De aceea, acest micuţ animal atât de activ a cărui utilitate o putem regăsi în fiecare mişcare a sa, este nevoit să suporte dispreţul general. De ce? Deoarece el este un colector ai vieţii, preferând să o amplifice în interiorul său decât să o distrugă afişându-se cu ea.

Înţelegeţi acum esenţa muştei? Razele emană din ea în toate direcţiile, vorbindu-vă în cuvinte tăcute despre victoria pe care o repurtează în permanentă acest animal care se luptă într-o manieră atât de curajoasă!

În ce constă însă această victorie?

Să revenim la cele afirmate până acum despre muscă. Ţinând cont de felul în care se naşte şi se propagă lumina, principala problemă care ne mai rămâne de rezolvat este următoarea:

Cum de acceptă această viaţă liberă să fie întemniţată în materie şi cum de suportă ea să fie colectată?

Am învăţat că primul locuitor vizibil al oricărei planete nou formate este musca. Am aflat apoi că ea este cea colectează viaţa risipită în toate direcţiile, acumulând-o în sine, ca un veritabil „acumulator al vieţii” situat între soare şi planete.

Care este diferenţa dintre situaţia actuală şi cea din timpurile de demult, când musca era singurul locuitor al planetei? Pe de o parte, nu există nici o diferenţă, căci astăzi, la fel ca şi atunci, ea corespunde perfect naturii sale şi ordinii divine.

Pe de altă parte, există totuşi, o diferenţă infinită, căci astăzi ea se află pe nivelul cel mai de jos al polarităţii sale, nu numai ca punct de colectare a vieţii, ci şi ca dispozitiv de returnare a acestei energii pe un nivel mai profund, până la potenţialul suprem al vieţii primordiale.

La începuturile timpurilor exista un decalaj uriaş între acest nivel inferior al energiei vieţii şi potenţialul său suprem. La ora actuală, acest decalaj a fost umplut de om, precum şi de linia aproape infinită de fiinţe de dinaintea omului. Nu este aceasta o diferenţă uriaşă? Musca, acest micuţ animal, a rămas neschimbată, dar diferenţa dintre acele timpuri primordiale şi momentul prezent este incredibilă, căci la acea vreme, musca nu îşi putea cânta imnul victoriei, pe când acum poate. De aceea, diferenţa între bâzâitul ei din acea vreme şi cântecul ei actual este uriaşă!

În ce constă această diferenţă?
Aceasta este chiar victoria de care vorbeam!
Dar în ce constă această victorie?
Nu aveţi decât să întindeţi mâna, şi veţi putea surprinde această victorie chiar în palma voastră! Dacă tot nu aţi înţeles, vă voi spune Eu: victoria se referă la prezervarea vieţii!

Cum a reuşit însă musca să prezerve această viaţă?
Ea a reuşit să-şi prezerve viaţa printr-o activitate deosebit de intensă, căci viaţa trebuie exersată! Mai mult, viaţa ei a fost şi mai bine prezervată datorită marii ei umilinţe, căci viaţa doreşte să fie colectată. Ea este cel mai bine prezervată prin supunerea deplină faţă de voinţa Mea, căci orice viaţă trebuie ghidată dacă doreşte să se descopere şi să se recunoască pe sine prin aşa-numitul fenomen al „încrederii în sine”.

Dacă ţineţi cont de toate aceste explicaţii şi de legile la care fac referire ele, născute din Mine pentru prezervarea eternă a vieţii, şi dacă aţi înţeles în ce constă victoria supremă, puteţi realiza în sfârşit ce am vrut să spun la începutul acestei comunicări, atunci când am afirmat că „musca îşi cântă imnul ei de slavă (imnul victoriei)”.

Micuţul ei cântec, dăruit vouă cu mult timp în urmă şi extrem de simplu, este completat astăzi de un cântec nou, mult mai complex. El începe însă cu acelaşi prim vers, cel pe care l-a cântat musca încă de la începuturile timpurilor şi care este un imn al victoriei. Dacă aţi înţeles în ce constă această victorie, vă puteţi orienta atenţia asupra voastră, urmărind să vă apropiaţi din ce în ce mai mult unii de ceilalţi, pentru a experimenta astfel victoria supremă.

În interiorul vostru există potenţialul unificării oricărei vieţi individuale cu viaţa Mea, primordială şi eternă.

Maniera în care poate fi realizat acest lucru, fără ca viaţa individuală să îşi piardă independenţa, în pofida fuziunii sale intime cu viaţa primordială, ne va fi explicat în capitolul care urmează, ultimul din această comunicare, în care va fi descris un alt cântecel al aceleiaşi muşte.

[Fire]

Capitolul 12
Musca - un simbol al smereniei
(25 martie 1842)

Nu numai în această comunicare, dar şi în multe altele, am precizat deseori ce se înţelege prin această calitate, ce înseamnă să fii un individ, dar simultan să fii într-o fuziune intimă cu Creatorul în inima ta. Din păcate, înţelegerea voastră este încă limitată, iar credinţa voastră are în faţă obstacole dificil de trecut, căci vă este greu să realizaţi cum este posibil ca omul să aibă, spiritual vorbind, o viaţă complet independentă, fiind simultan conectat cu viaţa primordială a Creatorului, astfel încât să alcătuiască împreună o singură viaţă.

Într-adevăr, este foarte greu să înţelegi acest lucru cu o minte supusă limitărilor terestre, dar Eu vă spun: cine nu învaţă această lecţie din cântecul smerit al muştei, sau, ca să fim şi mai expliciţi, cine nu descoperă adevărata umilinţă interioară purtându-şi crucea, şi încă şi mai clar, cine nu învaţă acest lucru de la Mine, Tatăl ceresc, care reprezint umilinţa supremă şi cea mai profundă cu putinţă, nu va înţelege niciodată cum pot fi una Tatăl şi copilul Său.

Ca să înţelegeţi mai bine, vă invit să contemplaţi două aspecte imense ale creaţiei, şi anume omul cosmic, care este tot una cu lumea materială, şi un alt om, spiritual, numit cerul.

În ceea ce îl priveşte pe primul om, universuri întregi, alcătuite din nenumăraţi sori şi planete locuite, nu alcătuiesc împreună nici măcar o celulă nervoasă din trupul său. Cu toate acestea, acest om se consideră o viaţă „unică”, la fel cum şi voi vă consideraţi o viaţă unică, deşi fiecare celulă a voastră reprezintă o lume în sine. Se poate vorbi însă de o singură viaţă în cazul omului cosmic?

Ca să puteţi înţelege faptul că acest om cosmic trăieşte o viaţă multiplă, este suficient să priviţi un roi de muşte, care vă vor învăţa cu smerenia lor că până şi ele, primele animale de pe pământ, trăiesc o viaţă complexă. Vă puteţi imagina cu uşurinţă cât de mare este complexitatea vieţii unui om, a unei planete pe care trăiesc nenumăraţi oameni, a unui soare pe care trăiesc fiinţe infinit mai complete decât pe orice planetă, dar mai ales a unui soare central, pe care trăiesc spirite atotputernice, aproape desăvârşite, sau a unui univers întreg.

Pe de altă parte, toate aceste universuri, toţi aceşti sori centrali, secundari, planetari, cu toate planetele lor şi cu fiinţele care trăiesc pe ele, nu reprezintă altceva decât celule şi organe ale acestui mare „om cosmic”, care are totuşi o viaţă în sine, la fel ca orice om de pe pământ.

Aceasta este unicitatea vieţii privită din perspectiva materială.

Să ne întoarcem acum privirea contemplativă asupra „omului ceresc”, prin comparaţie cu care „omul cosmic” reprezintă ceea ce reprezintă a milioana parte dintr-un atom faţă de atomul respectiv.

În forma sa umană, „omul ceresc” este atât de mare încât numărul uriaş de universuri care alcătuiesc corpul „omului cosmic” ar putea încăpea cu uşurinţă într-un singur por al unui fir de păr de pe capul său, în interiorul căruia s-ar putea mişca cu uşurinţă fără să atingă nici măcar pereţii respectivei deschizături tubulare.

Gândiţi-vă acum cât de multe vieţi trebuie să existe în interiorul firului de păr în ansamblul său, ca să nu mai vorbim de un organ sau un membru al trupului său, sau de corpul său în ansamblul lui! Şi totuşi, acest „om ceresc” se gândeşte la sine ca fiind o viaţă unică, deşi este alcătuit din miliarde şi miliarde de spirite şi de îngeri perfecţi, cu o conştiinţă de sine independentă, care gândesc şi trăiesc la fel ca el. Într-adevăr, în interiorul acestui om ceresc se stabileşte un alt gen de relaţii, în care fiinţele care gândesc şi simţ la fel, care iubesc la unison, alcătuiesc o unitate care corespunde unui trup pământesc (sau cel puţin unui membru al unui asemenea trup), dând ca rezultantă un om complet, care gândeşte şi simte numai pentru sine, ca şi cum ar fi un om individual!

Mai mult decât atât: vă asigur că în spaţiul infinit al fiinţei Mele există nenumărate asemenea ceruri, fiecare dintre ele fiind în sine un om complet, împreună, toate aceste ceruri alcătuiesc un alt om nesfârşit, pe care nimeni altcineva decât Mine nu şi-l poate imagina, căci el reprezintă chiar trupul Meu, adică un aspect al infinităţii divine, al lui Dumnezeu, care gândeşte şi se consideră pe Sine o persoană individuală, deşi în interiorul Lui există o abundenţă de viaţă absolut incredibilă!

Dacă veţi compara între ele aceste imagini, reflectând asupra lor cu ochii spiritului, veţi înţelege în curând că într-o singură Viaţă eternă şi infinită există un număr nesfârşit de mare de vieţi mai mici, care trăiesc absolut independent, bucurându-se plenar de fericirea pe care le-o oferă viaţa, deşi nu reprezintă decât un tronson din drumul care duce către Dumnezeu.

Vedeţi voi, acesta este cântecul muştei despre smerenie. Umilinţa este adevărata victorie pe care o poate obţine omul, iar marele său maestru este musca. Aşa cum pe un continent, musca începe să cucerească viaţa, obţinând în cele din urmă victoria, la fel, omul trebuie să cultive în el calitatea smereniei, care îl poate conduce către adevărata viaţă liberă, cea trăită întru Dumnezeu, să o integreze în sine la fel cum a făcut musca cu energia vieţii (în calitatea ei de punct de colectare pentru aceasta), iar apoi, prin perseverenţa şi curajul său, să hrănească şi să amplifice această comoară sacră în interiorul lui, căci ea îl reprezintă pe „Hristos cel viu” înlăuntrul omului. Când această viaţă nouă îi va invada toate părţile sufletului, ajungând apoi până la nivelul trupului; el va cunoaşte victoria revelării plenare a spiritului, cea mai mare dintre toate victoriile pe care le poate cunoaşte omul, căci ea îi permite să atragă în sinea sa viaţa supremă a lui Dumnezeu, să o integreze în sine prin iubirea sa şi să devină astfel una cu Dumnezeu cel etern, Părintele Iubirii. Spuneţi-Mi, nu merită să luptaţi pentru a obţine această victorie, pe care musca o cântă în permanentă?

Dacă doriţi să înţelegeţi cu adevărat ce înseamnă această victorie, apelaţi la principala ei calitate, smerenia, căutaţi-o în interiorul vostru şi cultivaţi-o, iar ea vă va da răspunsul corect! Numai prin ea veţi putea experimenta adevărata victorie!

Aşa cum iubirea este un fruct al umilinţei, la fel, Adevărul Etern sau Lumina Lumii reprezintă un Fruct al Iubirii, care se naşte la rândul ei din Smerenie, în timp ce Adevărul se naşte din Iubire. Aceasta este adevărata creştere şi adevăratul Arbore al Vieţii, singurul care poate conduce la cunoaşterea întregii Vieţi divine, deopotrivă la nivel temporal şi etern.

Cine doreşte să cunoască secretele vieţii folosindu-se doar de intelectul său limitat nu le va descoperi niciodată, ci dimpotrivă, va pierde şi ce a câştigat în timpul copilăriei sale. Adevăr vă spun: cine nu crede Cuvântul Divin atunci când acesta îşi face cunoscută prezenţa, fie prin mustrările de conştiinţă pe care orice om superior le simte în inima sa, fie direct, prin cuvintele rostite de un om cu conştiinţa trezită, cine nu acceptă acest Cuvânt cu o inimă pioasă şi simplă, de copil, fără să rămână însă un simplu ascultător, ci transpunându-l apoi în fapte, acela nu va ajunge niciodată în ceruri. Adevăr vă spun: nu poţi ajunge în ceruri numai ascultând şi privind, ci doar acţionând!

Cred că aţi înţeles din această comunicare că viaţa nu se poate întoarce la Dumnezeu fără a fi supusă judecăţii, şi aşa cum vă spune Evanghelia: „Nu Eu, ci Cuvântul pe care L-am rostit vă va judeca!”

După cum vedeţi, judecătorul este Cuvântul. Cel care ascultă primeşte drept răsplată viaţa eternă! Cel care nu ascultă va avea parte de moartea eternă! Nimeni nu poate ajunge la un adevăr sigur dacă nu urmează calea „activă” a crucii, în conformitate cu Cuvântul care nu vorbeşte de altceva decât de iubire şi smerenie. Cine se limitează însă să asculte Cuvântul cel viu fără să acţioneze aplicându-l în viaţa sa de zi cu zi, astfel încât să poată fi judecat în funcţie de el, nu va putea deveni una cu puterea sa pozitivă şi vie (cu esenţa spirituală a fiinţei sale), rămânând de-a pururi în polaritatea negativă a morţii, din care va fi extrem de greu să dezvolte din nou o viaţă autentică, polar pozitivă.

Care sunt primele semne care atestă că omul nu respectă Cuvântul, îndreptându-se astfel cu paşi repezi către judecata morţii?

Întotdeauna, acestea sunt îndoielile referitoare la un aspect sau altul al revelaţiei divine.
Ce înseamnă însă aceste îndoieli?

O îndoială nu înseamnă altceva decât o neputinţă a vieţii interioare, datorită căreia spiritul se retrage în sine, iar sufletul rămâne scufundat într-un semiîntuneric în care lumina spiritului devine din ce în ce mai slabă, în timp ce lumina lumii exterioare (amăgitoare, căci depinde exclusiv de simţuri), devine din ce în ce mai puternică.

Nu este greu de bănuit încotro va conduce această neputinţă spirituală, dacă spiritul nu se va trezi curând, printr-o activitate riguroasă, în acord cu Cuvântul divin.

Cine nu va reuşi să îşi schimbe în cursul acestei vieţi polaritatea interioară, dintr-una negativă într-una pozitivă, a vieţii eterne, va fi judecat din perspectiva polarităţii sale negative, din care nu se va mai putea ridica niciodată!

Atunci când vorbim de cele două polarităţi, vorbim practic de viaţa „spirituală” (corespunzătoare polarităţii pozitive) şi de cea „materială” (corespunzătoare polarităţii negative) a sufletului, adică de fructul cel viu şi de învelişul exterior mort.

Cine va aspira către fruct, va ajunge la viaţă. Cel care va cultiva însă numai coaja cea goală nu va cunoaşte decât moartea.

Trebuie să ştiţi că în toate lucrurile, inclusiv la nivelul lui Dumnezeu, există două polarităţi. Cum Fiinţa Divină este eternă, cele două polarităţi ale Sale nu pot fi altfel decât tot eterne.

Cel care este judecat de Cuvânt, sau mai bine spus, a cărui conştiinţă îi judecă faptele în funcţie de Cuvântul divin, va primi viaţa, care corespunde polarităţii divine pozitive, adică existenţei libere şi nelimitate.

Cine nu acceptă însă Cuvântul şi nu-l integrează în fiinţa sa, aplicându-l eficient în viaţa de zi cu zi, limitându-se să-l disece cu intelectul său negativ, va fi angrenat din ce în ce mai puternic în polaritatea sa negativă, care reprezintă principiul de bază ai materiei, şi deci al morţii şi al limitării. Nu va exista însă niciodată un sfârşit al acestor două polarităţii, adică al lumii naturale şi al celei spirituale, iar lumea naturală va rămâne de-a pururi suportul polar negativ al oricărui principiu spiritual şi liber. Numai de voi depinde destinul pe care vi-l doriţi pentru eternitate: asumarea polarităţii negative a materiei sau a celei pozitive a lui Dumnezeu. Altfel spus, numai de voi depinde dacă preferaţi să ajungeţi un spirit angelic, perfect liber şi absolut fericit, sau un Satan izgonit şi întemniţat în piatra cea dură.

Cel viu trăieşte în lumina adevărului, dar cel mort nu poate avea parte de nici o lumină în întreaga eternitate.

De aceea, omul care doreşte să ajungă la viaţă trebuie să poarte tot timpul în el lumina adevărului, care nu este menită să-i distreze intelectul, ci pe care trebuie să o integreze şi să devină una cu ea, transpunând-o sincer în practică şi lăsându-se condus în toate de ea.

Cine înţelege acest lucru îşi dă seama că tonalitatea sunetului este asemenea instrumentului din care iese, lumina este precum viaţa omului, răsplata este pe măsura faptelor comise, adevărata cunoaştere (cunoaşterea de sine a vieţii eterne) depinde de acţiunile realizate la unison cu Cuvântul. Cu cât muntele este mai înalt, cu atât mai frecvente vor fi cotiturile drumului care duce pe vârful lui. După cum este trăită viaţa, la fel va fi şi polaritatea fiinţei. După cum este inima, la fel este şi vocea prin care se exprimă ea. Numai o inimă smerită va manifesta plenar Cuvântul cel viu.

De acum înainte nu veţi mai putea exclama: „Cine poate înţelege aceste lucruri? Pentru cine se va coace această ramură de măslin?” Căci acum aţi aflat, din această comunicare, ce este pământul şi ce este lumina, şi aţi înţeles că lumina luminii este adevărul, singurul judecător corect al vieţii, pe care o poate transforma într-o viaţă autentică (spirituală), sau dimpotrivă, în moartea eternă (viaţa trăită în ignoranţă, supusă pasiunilor materiale).

Dacă aţi înţeles cu adevărat cele spuse mai sus, veţi putea răspunde cu uşurinţă la întrebarea pe care v-o adresez mereu: „Cine poate să aspire către soare, cramponându-se în acelaşi timp de pământ?” Sau, mai pe româneşte: „Cine poate sluji la doi stăpâni?”

Cum ar putea cel care aspiră către soare, adică spre perfecţiunea cea vie, să se folosească de această lumină încercând să stoarcă un profit pe acest pământ? Sau, ca să înţelegeţi şi mai bine: cum ar putea să ajungă la viaţa eternă cel care caută adevărul divin cu ajutorul intelectului său, dacă nu doreşte să accepte Cuvântul, integrându-l şi transformându-l în faptă?

Prin indolenţa sa, omul care încearcă să fure lumina murdăreşte chiar solul pe care ar fi trebuit să cucerească în mod activ viaţa! Fizicienii voştri ştiu foarte bine că polarităţile de acelaşi fel nu se atrag niciodată, respingându-se întotdeauna. În sine, pământul este leneş şi inert. Cum ar putea fi trezit el la viaţă prin inactivitate?

De aceea, este evident că omul nu poate sluji simultan la doi stăpâni: intelectului său leneş şi faptelor sale vii (la unison cu Cuvântul).

Cine aspiră către soare nu ar trebui să profaneze pământul cu lumina acestuia, ci ar trebui să-l binecuvânteze prin faptele sale, pentru ca pământul însuşi să se poată transforma, devenind la rândul lui un soare.

Chemarea Cuvântului se adresează tuturor, inclusiv celor care trăiesc în întuneric, îndoindu-se. Atunci când Eu voi aduce jos lumina soarelui, aceştia vor dori să fugă, dar unde ar putea să o facă?

Dacă ar întreba musca, aceasta le-ar răspunde încotro duce trenul vieţii, şi cât de mare este profitul care îi aşteaptă la destinaţie. Tot ea le-ar putea spune şi încotro să fugă dacă nu vor prinde acest tren al vieţii eterne, din cauza acţiunilor lor aflate în neconcordanţă cu Cuvântul divin.

Cine şi-a deschis ochii într-o măsură cât de mică nu trebuie să caute prea mult pentru a descoperi imensa vastitate plină de fiinţe de toate felurile, care aleargă - fiecare în ritmul ei - către aceeaşi destinaţie finală. Prima fiinţă de pe orice planetă care îşi asumă această cursă, către o viaţă din ce în ce mai liberă, este musca.

Cine înţelege aceste lucruri, îşi dă imediat seama cine este Acela care a creat întregul lanţ al existenţei, care conduce la sursa întregii lumini şi vieţi, şi cum îl poate ridica El.

Mi se pare firesc să îmi pun întrebarea dacă şi intelectualul cel leneş poate ridica acest lanţ. În caz contrar, Mi se pare firesc să întreb: dacă voi nu puteţi descoperi amprentele adevărului în faptele voastre, cine oare vă mai poate elibera de această noapte a morţii eterne? Nu cred că mai trebuie să răspundem la această ultimă întrebare. Am fost suficient de clar în această comunicare, afirmând că numai cel care aplică activ Cuvântul cel viu poate fi eliberat de noaptea morţii eterne - nicidecum ascultătorii lui, criticii, sau şi mai rău, cei care îl dispreţuiesc ori îl contestă cu desăvârşire.

Cel care doreşte să aplice cu adevărat Cuvântul trebuie să o facă însă într-o deplină sinceritate, pentru a putea afirma cu inima curată, la fel ca şi dragul Meu David: „Dumnezeu este singura mea aspiraţie. De aceea, îl voi cânta şi îl voi slăvi pe El, iar gloria Lui se va revărsa astfel asupra mea. Daca sănătatea îmi va permite, o, psalmişti şi harpişti, mă voi trezi devreme şi îţi voi mulţumi Ţie, o, Doamne, şi Te voi cânta numai pe Tine între popoare, căci graţia Ta este la fel de întinsă ca şi cerul, iar adevărul Tău se înalţă mai sus decât norii. Ridică-Te deasupra cerului, o, Doamne, şi revarsă-Ţi slava asupra pământurilor, pentru eliberarea prietenilor Tăi dragi. Ajută-mă cu mâna Ta dreaptă şi ascultă ruga mea, o, Doamne!”

În acest imn, David afirmă cu claritate că singura sa aspiraţie o reprezintă Dumnezeu.

Cum ar putea să-l însoţească însă Dumnezeu pe om altfel decât prin Cuvântul Său? De aceea, adevărata aspiraţie a omului ar trebui să se îndrepte către Cuvântul divin, ascultându-l, scriindu-l, cântându-l şi aplicându-l. În acest fel, slava lui Dumnezeu se va revărsa inclusiv asupra omului.

De ce se adresează David psalmiştilor şi harpiştilor, afirmând că se va trezi devreme? Ce are el de făcut?

Nimic altceva decât să aplice Cuvântul. Numai cel care integrează Cuvântul în inima sa, acţionând în consecinţă, printre popoare (printre oameni), care se regăseşte astfel la mijloc, între cele două polarităţi, croindu-şi calea către Dumnezeu, care nu acceptă rătăcirea din cauza altor oameni (popoare), dar nici din cauza intelectului sau indolenţei sale, numai acesta îmi mulţumeşte cu adevărat şi Mă slăveşte alături de psalmişti şi harpişti.

Adevăr vă spun: cel care acţionează în acest fel, aspirând către Dumnezeu cu o sinceritate deplină, la fel ca şi David, ştie cât de departe se întinde graţia Mea, dar şi viaţa născută din Mine în spaţiile infinite, despre care v-am povestit atât de multe, dar mai presus de orice, el cunoaşte „norii adevărului”, adică spiritele vieţii eterne.

Da, cine aspiră cu toată ardoarea către Dumnezeu recunoaşte victoria din fiinţa sa şi strigă la fel ca şi David: „Ridică-Te deasupra cerului, o, Doamne (adică deasupra acestei vieţi actuale a mea) şi revarsă-Ţi slava (adică lumina divină) asupra pământurilor, pentru eliberarea (de moarte) a prietenilor Tăi dragi, adică a tuturor celor care s-au orientat către viaţă, indiferent de nivelul existenţial pe care se află!” Da, cel care aspiră cu toată credinţa către Dumnezeu, la fel ca David, i se va adresa întotdeauna astfel: „Doamne, Dumnezeu şi Părinte al meu, inima mea este plină de iubire faţă de Tine! Din profunzimile smereniei mele, Te implor şi îţi strig să mă ajuţi cu mâna ta dreaptă, dăruindu-mi lumina autentică a vieţii, pentru ca viaţa mea să fuzioneze pe deplin cu viaţa ta divină. Ascultă ruga mea, o, Doamne!”

Aceasta este adevărata rugăciune a celui care poate afirma, întru spirit şi adevăr: „Dumnezeu este singura mea aspiraţie!”

Căci numai asemenea oameni se vor întoarce pe deplin către Dumnezeu, fără să privească cu colţul ochilor înapoi, către lumea exterioară. Numai ei îşi vor întoarce către Dumnezeu nu doar privirea, ci întreaga lor fiinţă! Din păcate, în lumea voastră, aşa cum a ajuns ea astăzi, nu mai există o asemenea aspiraţie către Dumnezeu, căci umanitatea a decăzut complet, iar puţina putere a vieţii care i-a mai rămas este folosită exclusiv pentru scopuri materiale!

Îi puteţi număra pe degetele de la o singură mână pe cei care îşi mai folosesc puterea vieţii pentru a se întoarce la Mine.

Credeţi că acest lucru îmi trezeşte neliniştea? O, dragii Mei copii, nici vorbă! Vă asigur că evenimentele care vor urma vor respecta întru totul judecata Cuvântului, indiferent dacă oamenii merg pe calea cea bună sau preferă cărările ocolite. Ca să vorbim pe şleau, deşi această planetă a fost mântuită de Mine pentru un scop extrem de înalt, deşi a fost plasată între cele două polarităţi, mai există încă destule planete în infinitatea cosmică, locuite de copii mult mai credincioşi Mie decât voi, oameni nerecunoscători, care aţi uitat că nu am făcut pentru nici o planetă ceea ce am făcut pentru pământul vostru!

Cât despre eternitate, aceasta nu s-a sfârşit! Vai acestui pământ dacă îmi voi întoarce inima de la el, privind către altă planetă!

Reţineţi cuvintele Mele! Meditaţi asupra informaţiilor pe care vi le-am transmis în legătură cu musca şi acţionaţi în consecinţă, îndepărtaţi-vă de intelect şi apropiaţi-vă de inimă, căci numai aşa veţi putea recunoaşte adevărata victorie a vieţii în fiinţa voastră, integrându-vă astfel în lumina înşeptită, şi în cea întreită de deasupra celei înşeptite!

Şi vă mai spun un lucru: chiar dacă se vor găsi unii printre voi care nu vor crede în această comunicare, refuzând să o integreze în inima lor, cel mai bine este să nu o conteste, căci nu vor face altceva decât să îşi sporească pedeapsa judecăţii. Dacă nu o vor contesta, judecata lor va fi mai uşoară, iar staţionarea în polaritatea negativă mai tolerabilă, poate chiar reversibilă (după scurgerea câtorva eternităţi).

În schimb, cei care acceptă acest mesaj ca pe un puternic apel către viaţă, acţionând în consecinţă, aceia cunosc deja victoria înlăuntrul lor, devenind una cu voinţa şi cu iubirea Tatălui ceresc. Amin.

(Vezi şi alte documente: http://www.scribd.com/people/documents/236910-billydea , n.r.)